Criminalistica

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Departamentul de Învătământ la sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf Distantă si Formare Continuă ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq Coordonator de disciplină:

Prof.univ.dr. POPA GHEORGHE Tutore Emilian BULEA

1

2012-2013 Suport de curs – învăţământ la distanţă Drept, Anul IV, Sem. I Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

UVT CRIMINALISTICĂ

2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR



= INFORMAŢII

=

DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ

DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR

PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU

SECȚIUNE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTETI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3

Tematica cursului

PARTEA I TEHNICA CRIMINALISTICĂ 1. Capitolul I. Introducere: Rolul criminalisticii în activitatea judiciară, definirea criminalisticii. 2. Capitolul II. Identificarea criminalistică: Noţiunea identificării criminalistice , obiectul identificării criminalistice, clasificarea obiectelor identificării, etapele şi genurile identificării criminalistice. 3. Capitolul III. Fotografia judiciară: Fotografia judiciară la locul faptei, fotografia de reconstituire, fotografia de percheziţie, fotografia prezentării pentru recunoaştere,fotografia semnalmentelor, fotografia de urmărire, fotografia de examinare, fotografia în radiaţii vizibile. 4. Capitolul IV. Investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei:Definiţia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, obiectivele investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, precizări privind locul faptei, protejarea şi conservarea urmelor, examinarea propriu-zisă a locului faptei, personalul specializat la faţa locului, fixarea rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, mijloace şi tehnici de investigare tehnico-ştiinţifică modernă a locului faptei. 5. Capitolul V. Urmele: Traseologie judiciară, clasificarea urmelor, urmele papilare, urmele de picioare, urmele de dinţi, urmele de buze, urmele de urechi, urmele instrumentelor de spargere, urmele obiectelor de îmbrăcăminte, urmele mijloacelor de transport, urmele create de armele de foc, urme substanţe, urmele de incendii şi de explozii, urme biologice, microurmele. 6. Capitolul VI. Expertizele criminalistice: Scurt istoric,Expertiza grafică, expertiza tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza balistică judiciară a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea, expertiza traseologică, expertiza fotografiei de portret, expertiza fizico-chimică, expertiza biocriminalistică, investigarea comportamentului cu ajutorul biodetecţiei.

4

PARTEA I TEHNICA CRIMINALISTICĂ CAPITOLUL I INTRODUCERE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Rolul criminalisticii în activitatea judiciară.  Definiţia criminalisticii.  Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile generale din criminalistică.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind criminalistica, rolul criminalisticii în activitatea juridică, precum şi legătura criminalisticii cu alte ştiinţe.

= 3 ore

5

CAPITOLUL I INTRODUCERE

 Rolul criminalisticii în activitatea judiciară

1. Rolul criminalisticii în activitatea judiciară. Din cele mai vechi timpuri actele antisociale au fost prohibite şi incriminate, la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Simpla existenţă a acestora ar fi lipsită de sens şi inoperantă fără aplicarea lor. În domeniul penal aplicarea legii presupune: - descoperirea faptei, respectiv a oricărui element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni (omor, tâlhărie, viol etc.); - stabilirea împrejurărilor sau circumstanţelor în care a fost comisă fapta; - identificarea infractorului şi/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă); - dovedirea vinovăţiei persoanei suspecte. Obţinerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea, un loc important - chiar primordial în anumite condiţii - îl ocupă probele materiale. Comiterea unei fapte implică diverse acţiuni prin care se produc schimbări în mediul cu care persoanele implicate vin în contact. Interacţiunea dintre făptuitor, victimă şi mediul ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme. În literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului1 şi a fost enunţat astfel: „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa”2. Proba materială este ceva real, fiind compusă dintr-o substanţă. Ea poate fi privită, atinsă, pipăită, mirosită sau gustată. Este solidă, semisolidă (vâscoasă sau pulverulentă), lichidă sau gazoasă. Se prezintă sub forma unor corpuri finite (obiecte, documente, particule, pelicule, aşchii, fibre) sau a unei mase amorfe (prafuri). Poate fi mare sau infimă (microscopică). Poate fi găsită la locul faptei sau departe de acesta, la persoana suspectată a fi autorul infracţiunii sau la victimă. Prin caracterul ei obiectiv, proba materială este mai credibilă decât proba testimonială3. Experimentele ştiinţifice psihologice au arătat că observaţiile martorilor sunt inexacte după o anumită perioadă de timp. Aceştia sunt înclinaţi să „umple golurile” de percepţie directă cu detalii pe care în realitate nu le-au observat. Dacă o parte a evenimentului nu a fost văzut sau nu are sens pentru martor, el încearcă să explice episodul în propria sa viziune, relatând ceea ce crede că a văzut sau auzit.

1

Edmond Locard, Op. Cit. P.F.Ceccaldi, Op. Cit. 3 Ionescu Lucian, Criminalistica, Note de curs, Bucureşti, 2002 2

6

Când este ridicată şi păstrată corect, în conformitate cu standardele, proba materială nu poate fi pusă la îndoială. Urmele trebuie să fie descoperite, ridicate, examinate şi interpretate pentru a se stabili legătura cu autorul faptei şi, nu în ultimul rând, identificarea acestuia. Criminalistica este ştiinţa care se ocupă cu toate acestea.

 Definiţia criminalisticii

2. Definiţia criminalisticii „Ştiinţă contra crimei” cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o ştiinţă complexă, care utilizează şi adaptează datele şi metodele de analiză proprii altor discipline, cum ar fi fizica, chimia şi biologia pentru cercetarea probelor materiale, psihologia şi psihiatria pentru audieri şi verificarea credibilităţii declaraţiilor, matematica şi statistica pentru calculele de probabilitate, informatica pentru diferite aplicaţii etc. În ceea ce priveşte structura criminalisticii, în mai toate lucrările editate la noi postbelic, aceasta este împărţită în trei ramuri : - tehnica criminalistică reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, relevare, fixare, ridicare şi examinare a macro şi micro urmelor care interesează stabilirea unei situaţii de fapt; - tactica criminalistică formulează regulile de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă şi de judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea învinuitului şi a altor persoane (partea vătămată, martori), verificarea depoziţiilor, prezentarea pentru recunoaştere, reconstituirea, determinarea legăturilor cauzale, efectuarea percheziţiilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri; - metodologia criminalistică indică mijloacele specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura acestora: omor, lovituri şi vătămări ale integrităţii corporale, viol, furt, tâlhărie, înşelăciune, dare şi luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, accidente de muncă şi de trafic rutier, naval şi aerian, incendii şi explozii. Pentru o mai bună înţelegere a sferei criminalisticii şi pentru o exactă receptare a literaturii de specialitate străine, se impun câteva precizări de ordin terminologic4. În ţările francofone s-a folosit mult timp formula „Poliţie tehnică” sau „Poliţie ştiinţifică”, justificată prin dorinţa de a departaja probele materiale stabilite prin mijloace tehnico-ştiinţifice de celelalte. În ţările germanice s-a introdus şi folosit termenul de „Kriminalistik”, iar în ţările anglo-saxone se vorbeşte de „Forensic Sciences”, care s-ar traduce prin „Ştiinţele legale”. În prezent expresia de „Ştiinţe forensic” sau pur şi simplu „forensic” (laborator forensic, expert forensic) tinde să se extindă ca un neologism în toate limbile, precum alţi termeni unanim adoptaţi, cum ar fi: „soft”, „hardware” sau „feedback” 5. Forensic provine de la cuvântul latin „Forum” care însemna în antichitate piaţa publică, loc de judecată. Ştiinţele forensic ar fi deci cele care au legătură cu justiţia şi se definesc ca ansamblul principiilor ştiinţifice şi al metodelor tehnice aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba existenţa faptei ilicite, identitatea autorului şi modul său de a opera.6 4

Ionescu Lucian, op.cit. Ionescu Lucian, op.cit. 6 Ionescu Lucian, op.cit. 5

7

Această definiţie este circumscrisă la ceea ce se cheamă tehnica criminalistică, dar ea este aplicabilă şi sensului larg dat de unii autori, de pildă, „criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunilor şi prevenirii faptelor antisociale”7. Conceptul occidental, în prezent mondial, este mai restrâns, dar mai riguros prin trimiterea la un domeniu precis. Practic, criminalistica este echivalată cu ştiinţa forensic, adică cu componenta tehnică, ştiinţifică a investigaţiei penale. În această viziune, criminalistica este o ştiinţă exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea şi adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi analizarea macro şi micro urmelor, inclusiv la identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice şi amprenta genetică. Aplicarea principiilor şi tehnicilor ştiinţelor fizico-chimice şi naturale presupune efectuarea de cercetări şi analize folosind echipamente şi reactivi de către specialişti în materie. Această activitate deosebit de complexă nu se reduce la laboratorul de tehnică criminalistică, ea se extinde şi la cercetarea locului faptei, care astfel nu mai apare ca o problemă de tactică, ci de investigaţie tehnică, incluzând şi regulile de căutare şi consemnare a stării locului faptei. Depistarea comportamentului simulat, a nesincerităţii, prin interogarea şi confruntarea de către anchetator este desigur o problemă de tactică. Atunci când se apelează la poligraf8, ea devine o problemă de tehnică criminalistică executată de specialist, singurul capabil să conducă testarea şi să interpreteze rezultatele.

 Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe. Legătura criminalisticii cu dreptul penal - constă în aceea că ştiinţa dreptului arată ce este infracţiunea şi care anume fapte sunt infracţiuni, iar criminalistica ajută prin mijloace proprii la demonstrarea elementelor constitutive ale acestora. Legătura criminalisticii cu dreptul civil şi dreptul comercial. Prin expertiza criminalistică se probează existenţa sau inexistenţa unor raporturi juridice, de exemplu determinarea faptului dacă semnătura de pe un contract este originală sau falsă. Legătura criminalisticii cu dreptul procesual penal – constă în aceea că metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal numai cu respectarea normelor dreptului procesual penal. Totodată, normele procesual penale prevăd anumite activităţi de urmărire penală care trebuie să fie realizate cu respectarea unor reguli stricte elaborate de criminalistică. Legătura criminalisticii cu medicina legală se realizează pe mai multe planuri, ajutându-se reciproc în special în cazul infracţiunilor îndreptate contra persoanei. În aceste situaţii, criminalistica stabileşte împrejurările şi modul de săvârşire a infracţiunilor, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor, vechimea acestora şi efectul pe care îl au asupra corpului uman şi asupra vieţii persoanei. Legătura criminalisticii cu criminologia este realizată de fenomenul criminalităţii, dar au obiective de cercetare diferite. Criminologia studiază starea şi dinamica fenomenului infracţional, cauzele care îl generează, iar criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în complexitatea lor. Cu toate aceste 7 8

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, 1995, pag. 10 Detectorul de minciuni

8

deosebiri, cele două ştiinţe elaborează măsuri specifice de prevenire a fenomenului infracţional. Legătura criminalisticii cu psihologia şi psihiatria rezidă în aplicarea metodelor proiective şi caracterologice specifice acestor discipline. Pe lângă contribuţia lor la elaborarea metodologiei de audiere a persoanelor, menţionăm şi aportul lor la efectuarea expertizelor grafice cu conotaţii de ordin grafologic (stabilirea personalităţii după scris). Legătura criminalisticii cu logica. Descoperirea şi studierea urmelor presupune observaţia, descrierea, experimentul şi comparaţia. Elaborarea versiunilor şi verificarea lor, trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se pot face fără raţionamente, care, la rândul lor, se bazează pe analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism, precum şi pe principiile gândirii logice. Legătura criminalisticii cu fizica constă în aceea că ştiinţa criminalisticii a preluat şi preia din domeniul fizicii metode şi tehnici de lucru, aparate şi echipamente pe care le adaptează scopurilor sale specifice. Legătura criminalisticii cu chimia constă în faptul că cea din urmă ajută cercetarea criminalistică la determinarea conţinutului şi provenienţei celor mai diverse substanţe toxice descoperite pe şi în corpul victimelor. Totodată, metodele chimice sunt utilizate pentru descoperirea urmelor materie şi a microurmelor. Legătura criminalisticii cu informatica s-a dovedit a fi foarte strânsă în ultimii ani, întrucât în criminalistică aplicaţiile informatice privind recunoaşterea persoanelor (IMAGETRAK), amprentelor (AFIS), obiectelor (IBIS – sistem automat de identificare balistică), substanţelor (bibliotecile de spectre etalon) joacă un rol din ce în ce mai important.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Bercheşan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti, 2004; 2. Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, 1995. 3. Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005; 4. PopaGheorghe, Criminalistica-curs universitar, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2oo6 5. Popa Gheorghe, Tehnica criminalistica, Editura Prouniversitaria, Bucuresti, 2oo8. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

9

TEMĂ DE REFLECŢIE Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe.

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns la fiecare întrebare. 1. În domeniul penal aplicarea legii presupune: a. descoperirea faptei, respectiv a oricărui element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni. b. stabilirea împrejurărilor sau circumstanţelor în care a fost comisă fapta. c. dovedirea nevinovăţiei persoanei suspecte. 2. Ramurile criminalisticii sunt: a. tehnica criminalistică. b. tactica criminalistică. c. metodologia criminalistică. 3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe: a. legătura criminalisticii cu logica. b. legătura criminalisticii cu astrologia. c. legătura criminalisticii cu religia. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi b. 2. a, b şi c. 3. a.

TEST DE AUTOEVALUARE Care sunt punctele de interferenţǎ a criminalisticii cu alte ştiinţe?

10

CAPITOLUL II IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:    

Noţiunea identificării criminalistice. Obiectul identificării criminalistice. Clasificarea obiectelor identificării. Etapele şi genurile identificării criminalistice.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind identificarea criminalistică.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind obiectul identificării criminalistice, clasificarea, etapele şi genurile identificării criminalistice.

= 3 ore

11

CAPITOLUL II IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ 1. Noţiunea identificării criminalistice. Stabilirea identităţii unor persoane sau obiecte, în sensul cel mai larg reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că această identificare reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”9, fiind în acelaşi timp „piatra unghiulară a acestei ştiinţe” 10. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiţie”11. Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu regulile tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect care se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor12. Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoaşterea unui obiect concret, care poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi. Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, care le deosebeşte de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor. De precizat că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen13. Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri: - pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acesta se individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte; - deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare; - identificarea nu trebuie să fie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare

9

Kirk Paul L., Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory, Interscience Publishere, New York, 1966, pag. 12 10 Stancu Emilian, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti, 1986, pag. 26 11 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag. 5 12 Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 16 13 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 38

12

 Noţiunea identificării criminalistice

 Obiectul identificării criminalistice

şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora14. În concluzie, identificarea criminalistică se distinge de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei prin anumite elemente de specificitate. Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”15. Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor relevante din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele16. Identificarea criminalistică este o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularităţi sau trăsături caracteristice, identificarea servind, în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului. Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca fiind un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar17. 2. Obiectul identificării criminalistice. În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, animale, substanţe, fenomene care au anumite caracteristici, particularităţi şi care se află în relaţie cauzală cu fapta cercetată. De aceea, pentru a demonstra existenţa legăturii cauzale între o anumită faptă şi consecinţele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi verificarea elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt. Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea şi clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la faţa locului au fost sau nu create de o anumită persoană. Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică, ci probleme de natură faptică18.

14

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 38-39 Dan N., Tratat practic de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, vol. II, pag.10 16 Dumitrescu C., Identificarea criminalistică, Editura 1992, Notă de curs, pag. 2 17 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 40 18 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 40 15

13

 Clasificarea obiectelor identificării

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt. 3. Clasificarea obiectelor identificării Identificarea criminalistică presupune existenţa obligatorie a două categorii de obiecte, care trebuie să fie diferenţiate în raport cu scopul acestei activităţi. Din acest punct de vedere, prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. În criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite şi obiecte scop, avându-se în vedere, de fapt, ceea ce se urmăreşte prin identificare. A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie, obiectele mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte şi urmele însăşi, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat19. În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite şi obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate20. De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălţăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuşi a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonţul sau tubul descoperite la faţa locului în cazul folosirii unei arme de foc la comiterea unei infracţiuni constituie obiecte mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare. Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanţă terminologică, strict teoretică, ci şi importanţă practică, confuziile între două categorii de obiecte menţionate putând produce erori cu consecinţe negative asupra justei finalizări a cauzelor. Stabilirea identităţii între caracteristicile obiectelor identificatoare şi cele ale obiectului de identificat se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, motiv pentru care, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat. În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate şi verificate, mai sunt şi urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze şi să stabilească proprietăţile şi caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare. Practica judiciară atribuie identificării criminalistice şi înţelesul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenţionat ori accidental. În acest sens, se exemplifică relevarea seriilor pilite de pe arme ori motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, radiere, evidenţierea unor scrisuri acoperite şi altele. În activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se întâlnesc numeroase situaţii în care identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc. se face pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea criminalistică tradiţională a urmelor descoperite la faţa locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături

19 20

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 48-49 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 11

14

exterioare sau a altor caracteristici, aşa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de către făptuitor21.

 Etapele şi genurile identificării criminalistice

4. Etapele şi genurile identificării criminalistice. Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului etc., până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: recunoaşterea şi stabilirea identităţii. Ambele trebuie să fie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua22. În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării. Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul, concluzia va fi de excludere a identităţii şi ca atare cercetarea se opreşte la prima etapă. În acelaşi stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt restrânse, urma nu este suficient de bine imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor necesare identificării individuale. Se cunosc însă şi situaţii în care stabilirea identităţii nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conţine caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită maşină.

 Etapa recunoaşterii

Etapa recunoaşterii Recunoaşterea constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, rasă, specie, grup îi aparţine. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operaţii logice de includere a unui obiect într-o anumită clasă23. Pentru recunoaştere se apelează în primul rând la clasificările şi sistematizările ştiinţelor naturii şi tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcţia obiectelor, structura sau compoziţia chimică a substanţelor, iar pentru fiinţe însuşirile anatomice, fiziologice şi psihice. Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să ţină seama şi de specificul acesteia şi anume de a servi ca mijloc de probă în justiţie Deci pentru realizarea identificării în prima etapă sunt examinate şi evidenţiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se apartenenţa la gen (categorie, grup). Este vorba de însuşirile fizice şi funcţionale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însuşiri24.

21

Dumitrescu C., Gacea E., Elemente de antropologie judiciară, Bucureşti, 1993, pag. 11 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag. 102; Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 47 23 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag. 48 24 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, 1995, pag. 35; Dumitrescu C., Identificarea criminalistică, Editura 1992, Notă de curs, pag. 15 22

15

Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei unui accident de circulaţie se pot stabili lăţimea pneurilor, desenul anvelopei, iar pe baza acestora, categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonţului tras găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă. În literatura de specialitate25, această etapă mai este denumită şi identificarea criminalistică de gen sau generală. În logică, termenii menţionaţi au următoarele semnificaţii: „grupul” - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional; „genul” - este o clasă de obiecte având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin două specii; „categoria” - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare şi înrudite în clase, ordine, familii26.

 Etapa stabilirii identităţii

Etapa stabilirii identităţii În cea de-a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa stabilirii identităţii din punct de vedere criminalistic. La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv dintre obiectele care fac parte din acelaşi gen sau grup pe acelea care au trăsături particulare care nu se regăsesc la obiectul identificator. Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezente pe îmbrăcămintea victimei, prin evidenţierea unor elemente de uzură sau a unor defecte de fabricaţie reflectate în urmă şi prin existenţa acestora pe unul dintre pneurile autovehiculului bănuit se poate stabili în mod concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. În cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu gloanţele şi tuburile modele de comparat pot fi evidenţiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striaţii de pe glonţ sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) care a fost folosită la săvârşirea faptei. Se înţelege că stabilirea identităţii este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar şi recunoaşterea are o reală importanţă, cel puţin din două motive: în primul rând, ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit uşurând sarcina stabilirii identităţii; în al doilea rând, dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la faţa locului27. Se poate afirma că procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenţei la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidenţiate însuşirile, caracteristicile cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se restrânge, pentru ca în final, pe baza unor 25

Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, vol. II, pag. 13 Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972, pag. 472 27 Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, vol. II, pag. 13 26

16

calităţi, proprietăţi, semnalmente şi semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului sau persoanei căutate. Bineînţeles, etapa finală, în care se ajunge la stabilirea identităţii, are o valoare deosebită sub raportul aflării adevărului în procesul penal. Deşi una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârşirea infracţiunii – deosebit de importantă pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit. Astfel, pot fi frecvent întâlnite situaţii când urmele nu conţin destule caracteristici de individualizare (exemplu – un fragment de urmă papilară, glonţul extras din victimă a suferit deformări esenţiale, unele urme de natură dinamică – urme de frânare). De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict individual, aşa cum este cazul identificării unor substanţe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenenţa de gen a acestora. În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale) şi a microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului din care face parte urma cercetată. Totuşi, nici în cazul acestor urme nu trebuie să fie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de urmă, fie datorită perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, fie datorită unor împrejurări concrete în care s-a format urma.

 Genurile identificării criminalistice

Genurile identificării criminalistice Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor şi fiinţelor conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material şi identificarea după imaginile fixate în memorie28. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită şi se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că leau creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiţii de spaţiu şi timp, a perceput caracteristicile unui obiect, fiinţe sau fenomene29. În marea majoritate a situaţiilor şi împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialişti şi experţi atât din domeniul ştiinţei criminalistice, cât şi din alte domenii: fizicieni, chimişti, biologi, antropologi, psihologi, medici legişti. Principalele domenii de identificare criminalistică, mai frecvent întâlnite în practică, sunt: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea maşinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice etc.

28 29

Dumitrescu C., Unele aspecte ale identificări criminalistice, Analele Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza”, 1994, pag. 86 Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990

17

TEST DE AUTOEVALUARE Folosind criteriile deja prezentate, precizaţi care este noţiunea identificării criminalistice?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Stancu Emilian, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Bucureşti, 1986; 2. Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990; 3. Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972; 4. Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

TEMĂ DE REFLECŢIE Care sunt etapele identificării criminalistice?

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns pentru fiecare întrebare. 1. În logică, termenii menţionaţi au următoarele semnificaţii: a. „grupul” - reprezintă ansamblul de fiinţe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcţional; b. „genul” - este o clasă de fiinţe având aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând cel puţin patru specii; c. „categoria” - include grupa de fiinţe sau obiecte asemănătoare şi înrudite în clase, ordine, familii.

18

2. Principalele domenii de identificare criminalistică, mai frecvent întâlnite în practică, sunt: a. identificarea traseologică. b. identificarea dactiloscopică. c. identificarea balistică judiciară.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi c. 2. a, b şi c.

19

CAPITOLUL III FOTOGRAFIA JUDICIARĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins          

Noţiunea fotografiei judiciare. Fotografia judiciară la locul faptei. Fotografia de reconstituire. Fotografia de percheziţie. Fotografia prezentării pentru recunoaştere. Fotografia semnalmentelor. Fotografia de urmărire. Fotografia de examinare. Fotografia în radiaţii vizibile. Fotografia în radiaţii invizibile.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind rolul si importanţa fotografiei judiciare în activitǎţile de înfǎptuire a actului de justiţie.  Obiective operaţionale: Însuşirea regulilor tactice si a procedeelor de efectuare a fotografiilor judiciare de teren şi de laborator, în radiaţii vizibile şi invizibile.

20

= 3 ore

CAPITOLUL III FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

 Fotografia judiciară - noţiune -

1. Fotografia judiciară: noţiune şi trăsături. Fără fotografie criminalistica este de neconceput. Această constatare are valoare de axiomă, ilustrarea foto reprezentând cel mai bun mijloc de demonstraţie. Fotografia serveşte la30: - documentare, prin fixarea locului faptei şi a urmelor; - demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice; - identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor; - semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaştere sau căutare în fişierul de înregistrare a recidiviştilor); - măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat (centimetru); - observarea şi fixarea rezultatelor observaţiilor făcute prin intermediul unor tehnici particulare de iluminare (reflexie, transmisie, incidenţă, filtrare, polarizare, luminiscenţă) sau în zone spectrale invizibile (infraroşu, ultraviolet, raze X şi gama). Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează metodele de fixare prin fotografierea rezultatelor şi modului de desfăşurare a unei activităţi de urmărire, precum şi metodele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale31. Aceasta este clasificată în două mari categorii: fotografia judiciară de teren (la locul faptei, de reconstituire, de percheziţie, prezentării pentru recunoaştere, semnalmentelor, de urmărire) şi fotografia de examinare sub radiaţii vizibile (de ilustrare, de comparaţie, de reflexe, de umbre, de contraste, separatoare de culori) şi sub radiaţii invizibile (ultraviolete, infraroşii, roentgen, gama şi beta). 2. Fotografia judiciară de teren.

 Fotografia judiciară de teren

Prin aceste fotografii se fixează locul faptei şi împrejurimile acestuia, modificările produse în câmpul infracţiunii şi probele materiale existente în perimetrul său. Ele constituie parte integrantă a procesului-verbal de cercetare la faţa locului având aceeaşi valoare probatorie ca acesta32. După scopul şi conţinutul lor, fotografiile de cercetare a locului faptei se clasifică astfel: - fotografia de orientare – cuprinde întregul tablou al locului faptei cu toate împrejurimile sale şi ajută la orientarea în teren. În funcţie de natura şi întinderea 30

Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 18 32 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 29 31

21

locului, ea poate fi unitară, când se realizează dintr-o singură poziţie, sau panoramică, în cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv;

Fotografia de orientare unitară La rândul său, fotografia panoramică poate fi circulară, când locul faptei este foarte întins şi nu poate fi cuprins într-o singură imagine (exemplu: o zonă împădurită), sau liniară, când obiectul de fotografiat are dimensiuni mari şi de asemenea nu poate fi cuprins într-o singură imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o stradă).

Fotografia de orientare panoramică circulară

22

Fotografia de orientare panoramică liniară - fotografia schiţă oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, dar fără împrejurimi şi are în prim plan obiectul principal, central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului; În funcţie de forma locului faptei, de gradul în care este acoperit cu diverse obiecte, fotografia schiţă poate fi: panoramică, pe sectoare, contrară şi încrucişată. Fotografia schiţă panoramică se realizează prin aplicarea metodei de realizare a fotografiei panoramice de orientare. .

Fotografia schiţă panoramică liniară

Fotografia schiţă panoramică circulară

23

Fotografia pe sectoare se realizează după ce în prealabil locul faptei se împarte în zone astfel delimitate, încât fiecare în parte să poată fi fotografiată dintr-o singură poziţie. Fotografiile astfel obţinute pot fi alipite astfel încât să se obţină o imagine unitară. Fotografia contrară constă în fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse, obţinându-se astfel două fotografii schiţe în care obiectele din zona centrală sunt redate pe ambele fotografii.

Fotografia contrară

24

Fotografia încrucişată constă în fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale, astfel încât să fie două câte două diametral opuse, iar obiectele din zona centrală să se regăsească în toate cele patru fotografii.

Fotografia încrucişată

25

Fotografia încrucişată – continuare

26

- fotografia obiectelor principale cuprinde numai o parte din locul faptei în care se află obiectele care au legătură directă cu fapta, ca de exemplu: obiectele corp delict, obiecte care au suferit modificări de poziţie ori deteriorări şi toate categoriile de urme. Aceste obiecte se fotografiază mai întâi în corelaţie cu obiectele şi urmele din imediata lor apropiere pentru a oferi criminalistului posibilitatea de a stabili poziţia sa în raport cu celelalte. Apoi fiecare obiect va fi fotografiat izolat, având aşezat lângă el un instrument de măsură (rigla gradată, ruleta, banda decimetrică etc.) care să ajute la stabilirea dimensiunilor prin examinarea fotografiei. Când condiţiile de lumină în care se execută fotografia nu sunt cele mai favorabile, se va proceda la iluminarea obiectelor principale folosindu-se surse de lumină artificială.

Toporul (obiect principal) - fotografia de detaliu se realizează astfel încât să redea detaliile obiectelor şi urmelor fotografiate. Fotografierea detaliilor se face cu aparatul fixat pe un trepied sau pe un aparat de reproducere şi cu obiectivul orientat în poziţie perpendiculară pe obiectul fotografiat. Pentru evidenţierea detaliilor, iluminarea obiectelor se va face diferit în funcţie de natura acestora şi de mecanismul de creare a urmelor. Astfel, la fotografierea urmelor de adâncime se vor folosi două surse de iluminare, una de intensitate mai mare aşezată în spatele aparatului de fotografiat, iar alta de intensitate mai mică dispusă în partea laterală a urmei ori a obiectului. La fotografierea urmelor de suprafaţă se vor folosi două surse de iluminare situate de o parte şi de alta a urmei, la aceeaşi distanţă faţă de ea, astfel încât unghiul de iluminare să fie ascuţit.

27

Detaliul asupra lamei toporului

 Fotografia de reconstituire

3. Fotografia de reconstituire Se efectuează cu ocazia reconstituirii în scopul fixării locului în care se desfăşoară această activitate şi a momentelor importante din procesul comiterii faptei, reproduse artificial în scopul stabilirii circumstanţelor şi împrejurărilor concrete în care a fost săvârşită fapta. Realizarea acestei fotografii parcurge două etape: - fotografierea locului reconstituirii, care oglindeşte întregul loc în care se desfăşoară procesul reproducerii săvârşirii faptei;

Fotografia locului reconstituirii

28

- fotografierea momentelor reconstituite, care are ca scop redarea fidelă a celor mai importante secvenţe din procesul săvârşirii faptei, reproduse artificial în vederea verificării unor probe sau pentru descoperirea de probe noi.

Fotografia momentelor reconstituite

 Fotografia de percheziţie

4. Fotografia de percheziţie Se efectuează în condiţiile de loc şi timp în care organul de urmărire penală desfăşoară această activitate tactică. Această categorie de fotografie se realizează în trei etape: - fotografia locului percheziţionat, care oglindeşte ansamblul locului cu împrejurimile sale întrunind astfel elementele fotografiei de orientare;

29

Fotografia locului percheziţionat - fotografia ascunzătorii obiectelor căutate şi descoperite, care redă locul în care au fost găsite acestea fără împrejurimi. Numărul acestora depinde de numărul ascunzătorilor şi nu de numărul obiectelor descoperite;

Fotografia ascunzătorii obiectelor căutate - fotografia obiectelor descoperite, care cuprinde fiecare obiect fixat izolat, astfel încât să redea particularităţile de identificare a acestuia.

30

Fotografia obiectelor căutate

 Fotografia prezentării pentru recunoaştere

5. Fotografia prezentării pentru recunoaştere Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor sau obiectelor se fixează, pe lângă procesul-verbal, prin videofilmare şi prin fotografiere. Această activitate parcurge două momente: - fotografierea grupului de persoane sau obiecte în cadrul căruia se află persoana sau obiectul care urmează a fi recunoscut;

Grupul de pistoale în care se află pistolul ce urmează a fi recunoscut - fotografierea momentului în care persoana care face recunoaşterea indică persoana sau obiectul identificate ca având legătură cu fapta cercetată.

31

Recunoaşterea pistolului care a avut legătură cu fapta

 Fotografia semnalmentelor

6. Fotografia semnalmentelor Fotografia semnalmentelor are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit fapte penale, urmărirea şi identificarea infractorilor şi identificarea cadavrelor sau a persoanelor cu identitate necunoscută prin fixarea trăsăturilor exterioare ale acestora. Fotografia semnalmentelor se clasifică astfel: fotografia de identificare a persoanelor, fotografia de identificare a cadavrelor şi fotografia de urmărire. Fotografia de identificare a persoanelor se realizează prin redarea imaginii bust (faţă şi profil) a persoanei. Pentru executarea acestei fotografii persoana trebuie să aibă capul descoperit, părul pieptănat, ochii deschişi, privirea îndreptată înainte, ţinuta corpului şi capului dreaptă şi nu trebuie să aibă ochelari. Cele două fotografii (faţă şi profil) se execută astfel încât să redea cu fidelitate trăsăturile faciale (lungimea, lăţimea, înălţimea ochilor, nasului, gurii, urechii, frunţii etc.). În acest scop, iluminarea persoanei se realizează cu ajutorul unei surse de lumină dispersată aşezate în spatele aparatului de fotografiat.

32

Fotografia de identificare

Fotografia de identificare a cadavrelor se realizează ca şi fotografia de identificare a persoanelor. De precizat că înainte de fotografiere, cadavrul în mod obligatoriu trebuie să fie toaletat. Această activitate constă în: coaserea leziunilor care deformează faţa, spălarea de sânge sau de alte corpuri străine, pieptănatul părului, fardarea feţei şi rujatul buzelor. Este recomandabil ca fotografierea să se efectueze după necropsia cadavrului, întrucât prin această activitate se elimină gazele provenite prin putrefacţie, iar ţesuturile revin aproximativ la forma şi volumul lor anterior.

33

 Fotografia de urmărire

 Fotografia de examinare

 Fotografia în radiaşii vizibile

7. Fotografia de urmărire Fotografia de urmărire se efectuează în cadrul activităţilor operative de supraveghere a persoanelor suspecte, care pregătesc săvârşirea unei infracţiuni ori întreprind acţiuni de înlăturare ori de ascundere a urmelor infracţiunii. Această fotografie cuprinde momentele mai importante din activitatea infracţională a persoanei urmărite şi se efectuează în scopul prevenirii infracţiunilor, surprinderii infractorilor în flagrant sau în momentul când încearcă să sustragă probele. De cele mai multe ori, fotografiile de urmărire se realizează cu aparate speciale, care permit fotografierea de la distanţă, sau prin folosirea unor obiecte (geantă diplomat, brichetă, ceasuri, ochelari, stilouri etc.) în care sunt camuflate aparatele de fotografiat. Pentru fotografierea pe timp de noapte se folosesc razele infraroşii sau aparate electrono-optice care măresc intensitatea luminii.

8. Fotografia de examinare Fotografia de examinare elaborează metodele şi mijloacele de studiere a probelor materiale precum şi de fixare a rezultatelor obţinute, în condiţii de laborator. În funcţie de scopul urmărit, de metodele şi mijloacele aplicate, fotografia de examinare se realizează în radiaţii vizibile şi radiaţii invizibile. 9. Fotografia în radiaţii vizibile Fotografia de ilustrare constă în redarea urmei sau a obiectului aşa cum se prezintă la examinarea vizuală. Ea oglindeşte caracteristicile exterioare, forma şi aspectul, precum şi alţi parametri, cum ar fi dimensiunea, are ca scop fixarea stării iniţiale a obiectului înainte de efectuarea analizelor fizico-chimice şi serveşte drept probă atunci când se pretinde că obiectul a fost înlocuit sau modificat. Fotografia color redă cromatica obiectului (pată de sânge, trăsături de cerneală, bancnote, pelicule de vopsea, straturile vopselei). Fotografia de comparaţie serveşte la demonstrarea identităţii sau neidentităţii a două obiecte (de ex. impresiune digitală relevată la locul faptei şi cea a persoanei suspecte). Procedeele de realizare a fotografiei de comparaţie sunt următoarele: 34

- juxtapunerea: fotografiile obiectelor de comparat sunt aşezate în acelaşi câmp vizual (planşă fotografică). Ambele fotografii vor fi realizate cu respectarea aceloraşi condiţii de iluminare, contrast, diafragmă, timp de expunere, scară etc. Asemănările sau deosebirile sunt marcate prin săgeţi numerotate sau într-un alt mod: colorare, haşurare, delimitare grafică a contururilor etc.;

- suprapunerea constă în aşezarea imaginilor una peste cealaltă. Cum nu se pot suprapune însăşi obiectele purtătoare de urme şi nici mulajele acestora, operaţia se efectuează cu ajutorul reproducerilor fotografice (filme, fotografii pe hârtie de copiat transparentă, plăci traslucide). O variantă a suprapunerii o reprezintă proiectarea concomitentă pe acelaşi ecran.

Microscopul comparator şi alte aparate special concepute pentru examinările criminalistice permit suprapunerea optică a imaginilor, ceea ce conferă metodei rapiditate şi un plus de exactitate. Suprapunerea îşi găseşte utilitatea şi atunci când este 35

vorba de a compara datele grafice rezultate dintr-o analiză instrumentală (spectre, curbe). Ea constituie o metodă de bază în examinările antropologice de identificare a persoanei, prin suprapunerea foto sau proiectată a imaginii craniului sau a feţei unui cadavru necunoscut pe fotografia portret a persoanei dispărute (accident, omor, catastrofă aeriană etc.); - continuitatea liniară constă în îmbinarea imaginilor comparate pe o linie de demarcaţie, desenul unei imagini continuându-se în cealaltă imagine. Ea se aplică în special în cazul striaţiilor de pe proiectile şi tuburi de cartuş, urme de tăiere, ştirbiturile instrumentului de spargere, structura dentară, crestele papilare, bancnote, timbre şi alte imprimate, ştampile etc. Corespondenţa tuturor caracteristicilor (configuraţie) constituie dovada absolută a identităţii. Fotografia de umbre se foloseşte la evidenţierea profilurilor slab vizibile. De exemplu, scrisul apăsat creează urme de presiune (adâncime), care apar pe verso-ul actului ca nişte creste, denumite „fulaj”. Acestea sunt fotografiate în întuneric cu o sursă de iluminare plasată lateral. Fasciculul loveşte razant crestele producând umbre al căror contur redă imaginea inversată a scrisului. Metoda îşi găseşte aplicaţia şi în traseologie, în cazul striaţiilor lăsate de obiectul creator al urmei (topor, instrumente de spargere etc.).

Fotografia de umbre - imaginea inversată a scrisului

36

Fotografia de umbre – continuitatea striaţiilor Fotografia de reflexie se bazează pe capacitatea suprafeţei unui obiect de a reflecta lumina în mod diferit, fie datorită profilurilor, fie datorită substanţelor de natură diferită din care este compus (de exemplu amprentă digitală pe geam, scris cu cerneală simpatică, scris spălat chimic). Evidenţierea prin reflexie se bazează pe faptul că raza de lumină care cade pe o suprafaţă este reflectată. Pentru o suprafaţă opacă tot ce nu este absorbit este refractat. Lumina reflectată este cea care ajunge în ochiul examinatorului sau pe filmul fotografic. Dacă suprafaţa este netedă, reflexia este speculară, unghiul razei reflectate fiind egal cu unghiul de incidenţă (de cădere)33. O suprafaţă rugoasă (cu profiluri) determină o reflexie difuză a razei în toate direcţiile (unghiuri diferite).

Fotografie de reflexie

33

Ionescu L., Criminalistica, note de curs, Bucureşti 2002, pag. 96

37

Fotografia de contrast se bazează pe deosebirile de culoare sau de strălucire/ opacitate ale diferitelor elemente de pe suportul fotografiat. Pentru relevarea unor detalii se întăreşte contrastul (de pildă dintre fondul hârtiei şi trăsăturile slabe de creion radiate) prin folosirea unor materiale fotosensibile cu un coeficient mare de contrast (aşa numita hârtie „document”) şi prin prelucrare specială în camera obscură (soluţii de developare contraste). Un procedeu care dă rezultate bune îl reprezintă suprapunerea mai multor negative ale aceleiaşi imagini. Contururile slabe se adiţionează, rezultând în final o imagine clară şi netă. Acelaşi rezultat se poate obşine şi prin diapozitivare: după un negativ se execută un pozitiv, după acesta un nou negativ, repetându-se acest ciclu până la formarea contrastului optim care se va fixa pe hârtie fotografică.

Fotografie de contrast impresiune papilară înainte şi după prelucrare Fotografia separatoare de culori se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate urmând regula culorilor complementare. Astfel, un filtru de culoarea trăsăturilor de pe act (de exemplu roşu) le va face „să dispară”. Dimpotrivă, un filtru de culoare complementară le va întări (de exemplu un filtru galben va accentua o trăsătura albastră, un filtru roşu o trăsătură verde).

Îndepărtarea unei impresiuni de ştampilă de culoare roşie prin procedeul fotografiei separatoare de culori folosind un filtru roşu

38

Îndepărtarea unei impresiuni de ştampilă de culoare albastră prin procedeul fotografiei separatoare de culori folosind un filtru albastru

 Fotografia în radiaţii invizibile

10. Fotografia în radiaţii invizibile Fotografia în radiaţii ultraviolete (U.V.). Lungimile de undă ale radiaţiilor ultraviolete se situează în spectru între radiaţiile violete vizibile şi radiaţiile Roentgen. În criminalistică se utilizează mai ales radiaţiile ultraviolete cuprinse între 380 şi 220 nm (nanometri) emanate de o lampă de cuarţ sau de surse anume concepute pentru investigaţiile criminalistice (Polilight). Radiaţiile ultraviolete permit excitarea unor substanţe datorită fenomenului de fluorescenţă (de exemplu prafurile galbene fluorescente de relevare a amprentelor papilare sau substanţele de decolorare chimică a cernelei). Practic, substanţele care dau o reflexie în ultraviolete apar ca o imagine luminoasă, de unde denumirea de „luminiscenţă”. Ea dispare odată cu oprirea sursei de radiaţii ultraviolete; când se menţine un anumit timp, avem de-a face cu fosforescenţă. La fotografiere se va intercala între obiectul iradiat şi obiectivul aparatului fotografic un filtru din cuarţ, fluorită sau sticlă specială, ales în funcţie de lungimea de undă ultravioletă (lungă, medie sau scurtă). De asemenea, se pot folosi obiective speciale.

Fotografia în radiaţii UV Fotografia sub raze ultraviolete se aplică îndeosebi la cercetarea bancnotelor, actelor falsificate prin corodare şi la descoperirea petelor fiziologice. Fotografia în radiaţii infraroşii (IR) Radiaţiile electromagnetice infraroşii folosite în criminalistică se încadrează într-un spectru cuprins între 760 şi 1500 nm. Ele se caracterizează prin capacitatea de a străbate (penetra) anumite corpuri şi de a fi reţinute de altele. Fotografia sub raze infraroşii se face cu ajutorul unei surse obişnuite de lumină şi folosirea unui filtru care permite trecerea razelor infraroşii şi le reţine pe cele vizibile. Acest filtru se aşează în faţa obiectivului aparatului fotografic sau în faţa sursei de lumină.

39

Astăzi s-a renunţat în mare măsură la fotografierea în radiaţii infraroşii, aceasta fiind înlocuită cu convertizorul de imagine infraroşie. Un câmp electronic transformă lumina invizibilă cu lungimea de undă de 700-1200 nm în lumină vizibilă. Imaginea comparativă poate fi astfel observată cu ochiul liber şi fotografiată în condiţii obişnuite. Dintre aparatele moderne special concepute pentru examinările criminalistice notăm video spectral comparatorul (VSC), produs în mai multe variante. O cameră video echipată cu un senzor CCD de înaltă rezoluţie şi seturi de filtre (400-1000 nm) permit examinări comparative ale absorbţiei şi luminiscenţei infraroşii. Încorporarea unei surse ultraviolete şi a filtrelor ultraviolete produc efecte de luminiscenţă. Video microscopul cuplat permite măriri de ordinul 5x până la 1000x. Fotografia în radiaţii infraroşii se foloseşte pentru evidenţierea scrisului şters pe cale fizică, la cercetarea urmelor împuşcăturii etc. Text scris cu creionul şi acoperit cu cerneală

Imagine în spectru vizibil

Imagine în IR la lungimea de undă de 882 nanometri

Fotografiile în radiaţii Roentgen, Gamma şi Beta se bazează pe proprietatea de a penetra în mod diferit corpurile masive în funcţie de grosimea şi substanţa acestora. Radiaţiile Roentgen se utilizează frecvent la examinarea interiorului corpului uman sau animal, ori a unor obiecte de densitate mai redusă. Radiaţiile Gamma, fiind mai puternice, sunt folosite la examinarea interiorului corpurilor metalice cum ar fi: armele de foc, încuietori, precum şi la căutarea metalelor ascunse. Radiaţiile Beta, fiind mai puţin energice, se utilizează la cercetările materialelor actelor scrise, la descoperirea urmelor secundare ale împuşcăturii etc.

40

TEST DE AUTOEVALUARE 1. Definiţi fotografia judiciară. 2. Enumeraţi genurile fotografiei judiciare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I.

Tratate şi monografii:

1. Drăghici Constantin, Adrian Iacob - Tratat de tehnică criminalistică, Ed. SITECH, Craiova, 2007;

TEMĂ DE REFLECŢIE Rolul şi importnţa fotografiei judiciare în identificarea criminalisticǎ. MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Fotografiile

de cercetare a locului faptei se clasifică astfel: a. fotografia de orientare; b. fotografia încrucişată. c. fotografia locului reconstituirii. 2. Fotografia de reconstituire parcurge trei etape: a. fotografia momentelor reconstituirii. b. fotografia locului percheziţiei. c. fotografia de contrast. 3. Procedeele de realizare a fotografiei de comparaţie sunt următoarele: a. juxtapunerea b. suprapunerea. c. continuitatea liniară. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a. 2. a. 3, a, b şi c. 41

CAPITOLUL IV INVESTIGAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studierii capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

      

Definiţia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei; Precizări privind locul faptei; Protejarea şi conservarea urmelor; Examinarea propriu-zisă a locului faptei; Personalul specializat la faţa locului; Fixarea rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei; Mijloace şi tehnici de investigare tehnico-ştiinţifică modernă a locului faptei.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe generale privind investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei.  Obiective operaţionale: Însuşirea regulilor ce trebuie respectate in câmpul infracţiunii, noţiunilor privind protejarea şi conservarea urmelor, mijloacelor şi tehnicilor moderne de investigare tehnico-ştiinţifice a locului faptei.

= 3 ore

42

CAPITOLUL IV INVESTIGAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI

 Definiţia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei

1. Definiţia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei

Este bine de ştiut de către lucrătorii criminalişti - şi nu numai - faptul că printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal - aflarea adevărului - se numără şi investigarea ştiinţifică a locului faptei, activitate iniţială pe care se sprijină întreaga gamă a probatoriului tehnico-ştiinţific. Atunci când aceasta nu este efectuată la timp şi în mod corespunzător poate influenţa cursul procesului penal, poate zădărnici aflarea adevărului şi, ca urmare, numeroase infracţiuni pot să nu fie descoperite, să nu fie probate ori să rămână cu autori neidentificaţi. Despre investigarea ştiinţifică a locului faptei s-a scris destul de mult, dar rareori această activitate a fost abordată din punct de vedere psihologic. De aceea, ne-am propus, având la bază experienţa acumulată în domeniul criminalisticii, să prezentăm unele consideraţii generale de ordin psihologic cu privire la investigarea ştiinţifică a locului faptei pentru a evidenţia contribuţia deosebit de importantă a psihologiei la înţelegerea împrejurărilor complexe în care s-a săvârşit infracţiunea, dar mai ales necesitatea unui psiholog, care să participe nemijlocit la cercetarea criminalistică a câmpului infracţional, pentru a face o caracterizare psihologică a evenimentului şi a personalităţii făptuitorului, caracterizări care vor sta la baza stabilirii mobilului faptei şi a conexiunilor dintre faptă şi făptuitor. Importantă pentru activitatea de investigare ştiinţifică a locului faptei este înţelegerea corectă a noţiunilor de acţiune, intenţie, comportament şi, aşa cum vom vedea în continuare, prin transpunerea în practică a acestor cunoştinţe se contribuie substanţial şi indubitabil la aflarea adevărului. În sens larg, pornind de la definiţia acţiunii, potrivit căreia aceasta este un fenomen prin care o forţă produce un efect, deci o operaţie efectuată de o fiinţă şi care poate fi atribuită acelei fiinţe, putem afirma, lăsând la o parte sensul juridic, că infracţiunea este acţiunea unei persoane, prohibită de lege şi care poate fi atribuită acelei persoane. În acest sens, pentru ca investigarea ştiinţifică a locului faptei să stabilească cu certitudine relaţia dintre faptă şi făptuitor, trebuie să se pornească de la ideea că acţiunea infracţională se realizează printr-un sistem de elemente (acte) şi microelemente (praxame) subordonate unei strategii sau direcţii principale. De exemplu, acţiunea de sustragere a unor bunuri sau valori dintr-o locuinţă se compune din mai multe acte: - forţarea sistemului de asigurare a uşii; - pătrunderea în locuinţă; - căutarea bunurilor şi a valorilor care urmează a fi sustrase; - părăsirea locului faptei. Primul act al acţiunii, forţarea uşii, se compune din microelemente: - confecţionarea instrumentului de forţare; 43

- învăţarea folosirii instrumentului; - folosirea instrumentului etc. Decelarea riguroasă a acestor acte şi praxame oferă specialistului criminalist posibilitatea reconstituirii în plan mental a activităţii infracţionale, stabilirii concrete a „iter criminis”, a obiectelor de care infractorul s-a folosit la săvârşirea faptei şi a obstacolelor, rezultate din confruntarea posibilităţilor cu realitatea, pe care acesta a trebuit să le depăşească, obiective de mare relevanţă în procesul de descoperire a urmelor/microurmelor şi a mijloacelor materiale de probă care vor sta ulterior la baza identificării făptuitorului şi la probarea vinovăţiei acestuia. Totodată, în cadrul activităţii de investigare ştiinţifică a locului faptei, trebuie avut în vedere elementul pur psihologic al infracţiunii şi anume „intenţia”, care nu trebuie confundată cu acţiunea, acesta fiind momentul iniţial al unui proces gândit şi voit al acţiunii, alcătuit dintr-un scop şi un proiect de acţiune, care parcurge trei etape: etapa preinfracţională, când în conştiinţa persoanei încolţeşte ideea de a săvârşi fapta, etapa conturării intenţiei, când se execută acte premergătoare, şi etapa materializării prin consumarea actului infracţional. Ideea că intenţia de a atinge un scop, adică de a realiza un obiectiv, corespunde unei tensiuni înăuntrul sistemului „om”, tensiune care se reduce în momentul atingerii scopului, este valabilă şi în cazul actului infracţional, când se constată o stare tensională în etapa preinfracţională şi în etapa conturării intenţiei, urmată de liniştirea, relaxarea infractorului după comiterea infracţiunii. Având la bază această situaţie de fapt, putem concluziona că importantă pentru activitatea de cercetare a locului faptei este perioada apropierii de momentul epuizării actului infracţional, când infractorul, pe fondul liniştirii, relaxării, face greşeli creând urme/microurme de natură să conducă la identificarea sa şi, de aceea, pentru descoperirea acestor urme/microurme este imperios necesar să se stabilească cât mai riguros locurile unde a debutat şi unde s-a consumat actul infracţional, acestuia din urmă acordându-i-se o atenţie şi o importanţă mai mare. Această teorie s-a verificat în practică şi în nenumărate situaţii ea s-a confirmat chiar în cazul aşa-zişilor infractori „versaţi”, recidivişti. Exemplificăm aici cazul în care un spărgător renumit, după ce a săvârşit fapta, a şters locurile pe unde a umblat, iar înainte de părăsirea locului faptei şi-a scos mănuşile, după care a închis geamul pe unde a intrat în locuinţă, creând astfel urme papilare, care ulterior au stat la baza identificării şi probării vinovăţiei acestuia. Întrebat în anchetă cum explică prezenţa urmelor sale pe geamul de la locul faptei, acesta, după ce a reconstituit mental activitatea infracţională, a rămas consternat de greşeala pe care a făcut-o pe fondul relaxării, după realizarea obiectivului. Un rol deosebit de important pentru investigarea criminalistică a locului faptei îl are comportamentul specialistului criminalist care execută această activitate. Comportamentul este influenţat de o serie de factori personali: cultura generală, nivelul de pregătire profesională, adaptabilitatea, inteligenţa etc., care atunci când sunt la cote înalte dau satisfacţii profesionale, specialistul criminalist putând da răspunsuri rapide, pertinente la întrebările: unde?, când?, cum?, cu ce?, de ce?, pentru ce? şi în ce împrejurări s-a săvârşit fapta?, dar şi de factori nepersonali cum ar fi: ambianţa locului faptei, condiţiile precare dificile în care se desfăşoară investigarea ştiinţifică a locului faptei, intervenţia nepertinentă, inoportună şi autoritară a factorilor de conducere care nu fac altceva decât să creeze criminalistului un comportament opac, să diminueze capacitatea de analiză şi sinteză, iar în final activitatea acestuia să fie influenţată negativ. 44

În această din urmă situaţie, dar nu numai, un rol deosebit îl are controlul, adică stăpânirea de sine şi influenţarea propriului comportament, inclusiv a comportamentelor celor din jur. Prin stăpânire de sine, siguranţă, apreciere oportună şi reală a constatărilor făcute cu prilejul investigării ştiinţifice a locului faptei, criminalistul poate influenţa pozitiv cursul ulterior al cercetărilor, provocând coechipierilor comportamente degajate, încrezătoare în izbândă, iar făptuitorilor comportamente transparente care pot fi exploatate cu facilitate de către organul judiciar în procesul de stabilire a cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au generat şi (sau) favorizat săvârşirea faptei. În ceea ce priveşte comportamentul infractorului pe parcursul săvârşirii faptei şi după epuizarea ei, acesta poate fi stabilit cu o probabilitate rezonabilă cu ajutorul postdicţiei şi al predicţiei. Postdicţia este un instrument important de soluţionare a cazurilor penale prin care specialistul criminalist, în cadrul activităţii de investigare ştiinţifică la locul faptei, poate reconstitui apriori fapta, pe baza urmelor/microurmelor, modificărilor materiale produse ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului în care s-a desfăşurat activitatea, poate să stabilească existenţa sau inexistenţa faptei, mijloacele folosite, împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi, în final, să atingă scopul procesului penal – identificarea şi tragerea la răspundere a făptuitorului. Exemplificativ în acest sens este dublul asasinat comis la data de 10.12.1990 în Miercurea Ciuc, la care prin intermediul postdicţiei efectuate cu prilejul investigării ştiinţifice a locului faptei s-au furnizat informaţii deosebit de importante care au stat la baza reconstituirii, pe baza urmelor/microurmelor descoperite la locul faptei, a activităţii infracţionale şi a formulării unor ipoteze reale de lucru cu privire la faptă şi la făptuitor. Astfel s-a stabilit că omorul a fost premeditat (lucru argumentat de ora matinală, ora 7.00, când s-a săvârşit fapta) şi că a fost săvârşit de un bolnav psihic, pe fondul geloziei (deoarece victimele prezentau numeroase plăgi tăiate-înţepate cu un aspect diseminat), care a cunoscut bine obiceiul, programul victimelor, al familiei acestora precum şi topografia locuinţei (întrucât autorul a acţionat dimineaţa, imediat după plecarea mamei victimelor la serviciu, mergând direct în dormitorul acestora). Totodată, cu ajutorul predicţiei, echipa de investigare a locului faptei poate stabili, cu probabilitate rezonabilă, comportamentul postinfracţional al făptuitorului referitor la măsurile de protecţie pe care le va lua acesta, unde şi cum va valorifica produsul infracţional, dacă va mai săvârşi sau nu o altă faptă etc. În cazul dublului asasinat prezentat anterior s-a formulat ipoteza potrivit căreia autorul neidentificat va încerca să părăsească localitatea unde a săvârşit fapta şi pe fondul bolii psihice de care suferea va comite o alta faptă gravă, lucru confirmat ulterior, întrucât acesta a plecat din Miercurea Ciuc, în localitatea Marghita din judeţul Bihor, iar aici a ucis-o cu bestialitate pe mătuşa sa. Fiind identificat ca autor al ultimei fapte, el a recunoscut şi dublul asasinat din Miercurea Ciuc, iar cu prilejul anchetării, s-a constat că postdicţiile şi predicţiile efectuate cu prilejul investigării ştiinţifice a locului faptei s-au confirmat.

45

 Obiectivele investigării tehnicoştiinţifice a locului faptei

Având în vedere cele prezentate, putem afirma că investigarea ştiinţifică a locului faptei este o activitate psihocriminalistică de cunoaştere a comportamentului infractorului şi de descoperire a urmelor/microurmelor infracţiunii cu ajutorul postdicţiei şi al predicţiei efectuate pe baza modificărilor survenite ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, obiectele-instrumentele folosite şi mediul în care s-a săvârşit fapta, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptei, identificării făptuitorului şi probării vinovăţiei acestuia. Obiectivele investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei: - stabilirea situaţiei de fapt; - succesiunea derulării evenimentelor; - determinarea modului de operare; - stabilirea mobilului; - stabilirea prejudiciului prezumtiv cauzat; - stabilirea acţiunilor întreprinse de infractor; - descoperirea şi colectarea probelor de la faţa locului.

 Precizări privind locul faptei

2. Precizări privind locul faptei Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infractorului, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care acţiunea a fost săvârşită34. Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia35. În sens larg, „faţa locului” înseamnă: - locul unde s-a săvârşit fapta; - zonele apropiate sau alte zone unde s-a pregătit ori s-a comis fapta sau s-au produs rezultatele; - căile de acces şi de retragere. Metaforic, lucrurile şi urmele „vorbesc” numai după ce le-am descoperit, privit, observat pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblu. Ele vor spune doar ceea ce vom şti să le întrebăm, să înţelegem, să interpretăm cu privire la: victimă şi leziunile sale, modul de operare, circumstanţele faptei, starea locului înainte şi după comiterea faptei, persoana infractorului, mobilul aparent etc. Locul faptei conţine informaţii care trebuie să fie cercetate într-o manieră sistematică, legală şi ştiinţifică. Un adagiu poliţist, formulat de A. Bertillon, spune că „ochiul nu vede decât ceea ce priveşte şi priveşte numai ceea ce are în spirit”. Scopul cercetării este de a reconstitui ce anume s-a întâmplat (secvenţa evenimentelor) şi de a recolta probele materiale, adevărate „semnături” ale autorului. De aceea Marcel Leclerc consideră că cercetarea locului faptei ar trebui să fie ca o fotografie, dar nu concepută ca o simplă operaţie de fixare a imaginilor, ci ca o „fotografie intelectuală”. Este o activitate care reclamă multă răbdare, precizie, atenţie şi profesionalism, ceea ce presupune aplicarea riguroasă a unor metode ştiinţifice. Nimic nu trebuie să fie neglijat. Un element care iniţial părea lipsit de importanţă poate

34 35

Cod Procedură Penală, art. 129, alin. 1 Cod Procedură Penală, art. 30, alin. 3 46

căpăta pe parcursul anchetei o valoare excepţională. Erorile comise în această fază sunt ireparabile. Cercetarea şi interpretarea locului faptei trebuie să fie obiectivă, logică şi ghidată de bunul simţ. Ideile preconcepute, o ipoteză sau versiune imaginată după prima impresie – pe care criminalistul încearcă să o probeze prin reţinerea doar a urmelor care îi convin – pot genera grave erori judiciare. În plus, alte informaţii vor fi ignorate sau pierdute din vedere. În materie de probe, ceea ce nu se caută – din cauza ipotezei false sau ignoranţei – nu se găseşte, de unde şi riscul dispariţiei sau distrugerii lor. Echipa de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei trebuie să considere toate alternativele, să rămână deschisă oricăror ipoteze plauzibile, pe care apoi să le verifice riguros.

 Protejarea şi conservarea urmelor

3. Protejarea şi conservarea urmelor Situaţia de la locul faptei este dinamică, survenind uneori schimbări rapide. Locul faptei şi căile de acces conţin probe materiale care trebuie să fie protejate pentru a nu fi distruse sau modificate. Pe de altă parte, trebuie să se ia o serie de precauţii pentru a nu se adăuga urme suplimentare (urme de paşi, amprente digitale, fibre etc.). Urmele sunt fragile, de multe ori invizibile. Cea mai uşoară atingere le poate altera, fiind astfel iremediabil deteriorate. Eroarea comisă nu mai poate fi reparată. De aceea, investigatorul trebuie să aplice urgent măsuri pentru prezervarea urmelor, în primul rând a celor mai vulnerabile, prin înconjurarea cu benzi din plastic sau din hârtie. Urmele care riscă să fie distruse de intemperii trebuie să fie acoperite. Cadavrul nu se va acoperi cu o pătură, căci s-ar putea modifica urmele sau s-ar putea crea altele (de pildă, prin transfer de fibre). În caz de necesitate se va utiliza o folie din plastic sau de cauciuc. Dacă locul faptei este în exterior, se va proteja un perimetru destul de larg. Până când ajunge echipa de cercetare primul poliţist ajuns la locul faptei trebuie să: - noteze cine era la locul faptei când ajuns el: numele martorilor şi altor persoane care au intrat în locul faptei. Este important pentru identificarea amprentelor prelevate pentru eliminări; - stabilească unele aspecte de bază. O descriere a celor întâmplate este importantă pentru că poate ajuta la stabilirea acţiunilor ulterioare. Dar aceasta se face pe scurt, fără prea multe detalii şi fără inserarea unor opinii personale, mai ales de faţă cu unii martori; - separe suspectul/suspecţii şi martorii atunci când este posibil; - instruiască martorii să nu discute evenimentele. Acest fapt previne distorsionarea faptelor prin sugestionare. Dacă se poate, martorul principal trebuie să fie izolat de celelalte persoane; - nu discute fapta cu martorii sau cu trecătorii; - asculte atent la tot ce se vorbeşte în jurul său; - protejeze probele care sunt în pericol de a fi distruse. Pe vreme urâtă, ploaie, ninsoare se deviază apa, se acoperă urmele (utilizând cutii, folii din plastic, cartoane etc.). Când echipa de cercetare ajunge la locul faptei, poliţistul trebuie să prezinte toate măsurile care au fost întreprinse şi cele constatate, precizând şi dacă locul faptei a suferit modificări şi în ce constau acestea.

47

 Ce trebuie să se facă la locul faptei

 Ce nu trebuie să se facă la locul faptei

După sosirea echipei de cercetare, poliţistul se supune dispoziţiilor şefului echipei. Nimănui nu-i este permis accesul fără acordul şefului echipei, nici măcar altor investigatori sau superiorilor36. Persoanele aflate în câmpul infracţiunii trebuie să aibă în permanenţă mâinile în buzunare şi să nu se sprijine de nimic. Din neatenţie şi fără ca măcar să-şi dea seama ei pot atinge obiectele de la faţa locului. Explicaţia este că, în încercarea de a face ceva util, ating obiecte care nu ar trebui atinse înainte de a fi examinate de specialişti. Ce trebuie să se facă la locul faptei: - limitarea accesului în locul faptei prin înconjurare; - încercarea de a identifica posibile trasee de deplasare ale autorului/lor; - notarea condiţiilor originale ale locului faptei; - înregistrarea modificărilor survenite; - protejarea probelor în pericol de a fi distruse; - toate activităţile administrative să se desfăşoare în afara cordonului de protecţie a locului faptei (cafea, ţigări etc.); - notarea poziţiei probei înainte de a o mişca; - ambalarea probelor în mod corespunzător; - adoptarea unei vederi largi cu privire la ce poate fi probă; - luarea în calcul a posibilităţii că şi poliţiştii pot crea urme la locul faptei; - fotografierea corespunzătoare; - apelarea la specialişti pentru colectarea unor probe mai speciale. Ce nu trebuie să se facă la locul faptei: - să permită intrarea persoanelor neautorizate în locul faptei; - să folosească traseele posibile folosite de autor/autori; - să presupună că alţii vor nota condiţiile originale; - să nu noteze schimbările care au survenit în locul faptei; - să lase probele să fie compromise de natură; - să mănânce sau să desfăşoare alte activităţi la locul faptei; - să îndepărteze probe fără a documenta acest lucru; - să ambaleze împreună mai multe probe; - să ignore obiecte care par mişcate sau ciudate; - să atingă orice nu este necesar; - să fotografieze fără reper metric; - să presupună că întotdeauna laboratorul va putea rezolva situaţia; - să nu efectueze fotografii de detaliu a urmelor. Locul faptei conţine informaţii preţioase care, dacă sunt căutate într-un mod sistematic, legal şi ştiinţific, îl pot ajuta pe investigator să determine ce s-a întâmplat şi cine a fost implicat. Personalul implicat în cercetarea la faţa locului trebuie să fie capabil să extragă maximum de informaţii de la faţa locului. În unele cazuri, investigarea tehnico-ştiinţifică furnizează informaţii care conduc direct la infractor şi aduc probe importante împotriva sa. De regulă, acest lucru se întâmplă atunci când amprentele infractorului sunt găsite la faţa locului, iar amprentele acestuia se află în bazele de date. Acest lucru nu este foarte frecvent, dar sistemul AFIS a crescut şansele identificării infractorului şi unele cazuri vechi au fost rezolvate în acest mod. Munca depusă de echipa de cercetare la faţa locului nu este de regulă strălucitoare. De multe ori publicul sau alţi investigatori îi consideră încarnări moderne 36

Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation, CRS Press LLC, 2004

48

ale lui Sherlock Holmes, capabili de acte de magie prin care să stabilească cu certitudine identitatea infractorului şi să rezolve cazul cu rapiditate. Când un criminalist nu reuşeşte atingerea acestor deziderate, de multe ori se consideră că el nu a avut succes. Este datoria investigatorilor să îi caute şi să îi prindă pe infractori; datoria criminalistului la faţa locului este să descopere şi să colecteze toate probele existente. Pentru ca procesul investigaţiei să funcţioneze foarte bine, investigatorii şi criminaliştii trebuie să colaboreze. Fiecare trebuie să se considere ca parte a unei echipe. Fiecare joacă un rol important şi fiecare poate face ceva care să fie dezastruos pentru caz sau care să aducă o contribuţie importantă. De aceea niciunul dintre membrii echipei nu îşi poate face datoria fără cooperarea şi asistenţa celorlalţi. Activitatea criminalistului la faţa locului este similară cu cea a primului poliţist care ajunge la locul faptei. Fiecare trebuie să procedeze cu calm, meticulozitate şi deliberare. Criminalistul nu trebuie să aibă idei preconcepute sau să tragă concluzii premature. Locul faptei trebuie să fie privit cu mintea deschisă. Experienţa îl învaţă pe criminalist să se aştepte la ce este mai rău şi să fie mai meticulos decât e necesar. O regulă de ţinut minte este următoarea: este mai bine să examinezi locul faptei mai meticulos decât este necesar, decât să treci cu vederea ceva aparent neimportant care ulterior se poate dovedi a fi o probă critică în investigaţie 37. O investigaţie completă poate aduce informaţii care să susţină mărturiile sau să contrazică unele afirmaţii în faţa instanţei. Greşelile făcute în timpul investigaţiei se pot dovedi a fi ireparabile. Bineînţeles, afirmaţia că „cercetarea trebuie să fie făcută cât mai meticulos şi cât mai atent posibil” are în vedere faptul că investigatorii sunt şi ei oameni. Chiar şi criminaliştii cu experienţă fac greşeli.

 Examinarea propriuzisă a locului faptei

4. Examinarea propriu-zisă a locului faptei O cercetare la faţa locului este caracterizată de trei elemente cheie pentru efectuarea ei cu succes: organizare, grijă şi meticulozitate. Confuzia, incompetenţa şi imprudenţa duc la o compromiterea cercetării. Odată ajuns la faţa locului, criminalistul trebuie întâi să obţină cât mai multe date de la primul sosit la locul faptei. Timpul exact al sosirii la faţa locului şi condiţiile meteo trebuie să fie notate la finalul procesului-verbal. De asemenea, este important să se stabilească în prealabil cine a avut acces în câmpul infracţional şi dacă au fost aduse modificări. Înainte de orice activitate la faţa locului criminalistul trebuie să observe perimetrul faptei şi să-şi facă un plan de acţiune luând în considerare: cum ar trebui să fie făcută cercetarea, ce trebuie să fie fotografiat, unde sunt sursele probabile care pot genera probe. Totodată, la începutul unei cercetări, echipa ar trebui să desemneze un loc care va deveni loc de depozitare, în care se vor pune lucruri ce nu trebuie să stea răspândite prin locul faptei. O zonă de lucru este necesară pentru completarea etichetelor, tratarea unor obiecte, pentru prelevarea amprentelor etc. Locul de depozitare trebuie să fie amplasat cât mai departe de centrul locului faptei şi trebuie să fiemarcat vizibil. 37

Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation, CRS Press LLC, 2004

49

 Faza statică

Literatura de specialitate distinge două faze ale cercetării locului faptei: statică şi dinamică. În practică, împărţirea are un caracter oarecum convenţional; în realitate cele două faze se întrepătrund riguros, ceea ce nu este grav dacă se păstrează integritatea probelor materiale. Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fără să se atingă nimic, cercetarea rezumându-se la observare şi notarea primelor observaţii cum ar fi: - timpul (ora exactă); - iluminatul şi vizibilitatea; - mirosul particular: ţigară, gaz, parfum, pulberi, produse petroliere; - semne de activitate: prepararea sau consumarea de alimente, starea de curăţenie etc.; - dacă uşile sunt închise sau deschise, în ce parte, dacă cheia este introdusă în broască, poziţia piedicii de siguranţă; - dacă ferestrele şi jaluzelele sunt închise sau deschise, dacă perdelele sunt trase; - dacă luminile sunt aprinse; - dacă televizorul sau radioul merge, poziţia butoanelor; - orice alte aspecte relevante. Într-o încăpere, observarea se începe dintr-un punct fix, se continuă prin deplasarea de-a lungul pereţilor, de regulă în sensul mişcării acelor de ceasornic (dextrogir) şi, în final, spre centru sau spre aşa – numitul „sector principal”: cadavrul, casa de bani spartă etc., împreună cu obiectele şi urmele din preajmă.

În loc deschis (curte, câmp, livadă, pădure), cercetarea se realizează prin deplasare în spirală de la centru spre margini (excentric) sau invers (concentric). Prin „centru” se înţelege zona de interes: cadavru, maşina accidentată etc. În funcţie de specificul cauzei şi mai ales de topografia locului (căi de acces, bariere naturale), examinarea se poate efectua şi prin împărţirea terenului în pătrate (caroiaj) sau sinusoidal, prin parcurgerea terenului de la un capăt la celălalt, de-a lungul şi de-a latul (metoda-grilă). În exterior este important ca cercetarea să se efectueze la lumina zilei, deoarece lumina artificială poate înşela sau lăsa anumite porţiuni în umbră (întuneric). Căutarea urmelor va fi orientată în toate direcţiile, inclusiv în sus (copaci, stâlpi, acoperiş etc.). 50

 Faza dinamică

Faza dinamică implică deplasarea obiectelor, privirea şi examinarea lor pe toate părţile, cu precauţiile de rigoare. Urmele latente (papilare) se caută şi se pun în evidenţă prin iluminări cu surse speciale echipate cu filtre având diverse lungimi de undă, în spectrul vizibil şi invizibil („Polilight”). Urmele latente se relevă cu substanţe pulverulente sau reactivi. Urmele papilare se ridică cu pelicule (folio) adezive. Pentru urmele de adâncime se execută mulaje. Totodată, se extrag şi se culeg proiectilele şi tuburile de cartuşe, se ridică instrumentele care au folosit la comiterea faptei, arma şi alte corpuri delicte (după fotografiere şi marcarea conturului cu cretă). Se recoltează petele şi depozitele de substanţe sau simple particule: sânge, păr, fibre, cioburi de sticlă, aşchii etc. Cadavrul poate fi mişcat, întors şi examinat în detaliu (leziuni); se vor preleva probele materiale aderente pe corp şi pe îmbrăcăminte.

Faza dinamică se încheie cu ambalarea urmelor şi obiectelor. Pe cât posibil, urmele vor fi supuse analizelor de laborator într-o formă intactă, adică fără a fi desprinse de pe suport. Când acesta nu poate fi ridicat din cauza dimensiunii (uşă, dulap) sau nu este deplasabil (perete, podea, tavan), urmele vor fi prelevate cu ajutorul unor instrumente adecvate şi cu precauţii deosebite.

51

Ambalarea se va face separat, pentru a se preveni contaminarea. Hainele ude sau însângerate vor fi uscate, dacă este posibil, şi ambalate numai în hârtie. Punerea lor în saci din plastic este total contraindicată, deoarece favorizează procesul de putrefacţie. Plicurile, recipientele şi pachetele vor fi sigilate şi vor purta etichete identificatoare, cuprinzând conţinutul, ordinea şi natura prelevării, numele şi semnătura celui care a făcut prelevarea (pentru explicaţii ulterioare în caz de nevoie).

 Personalul specializat la faţa locului

5. Personalul specializat la faţa locului Poliţiştii în uniformă şi investigatorii nu posedă abilităţi şi experienţă necesare procesării întregului loc al faptei. Uneori un loc al faptei este mai deosebit şi devine necesară asistenţa din partea unui personal specializat, ca de exemplu specialişti în materiale periculoase în situaţia investigării unor acte teroriste, explozii şi incendii sau dezastre în masă. Specialiştii în cercetarea la faţa locului – criminaliştii – sunt personal specializat, pregătit în procesarea locului faptei. Aceştia sunt special echipaţi pentru colectarea şi conservarea probelor. Ei ajung la faţa locului cu truse criminalistice şi toate instrumentele şi echipamentele necesare căutării şi colectării probelor. În unele cazuri poate fi necesară reconstrucţia arhitecturală a locului faptei, în acest scop putând fi folosit personal specializat. Pe baza unor măsurători exacte, note, schiţe şi fotografii, se poate realiza un desen arhitectural al locului faptei pentru a fi prezentate în faţa instanţei. De asemenea, modele 3D ale câmpului infracţional pot fi realizate pentru a ajuta procurorul în prezentarea cazului. Astăzi este foarte comună folosirea programelor de calculator pentru realizarea unor desene ale locului faptei. Fotografiile aeriene pot fi necesare pentru a ilustra câmpul infracţional. Problemele de fotografiere cum ar fi lumina scăzută, fotografia în infraroşu sau fotografia aeriană în infraroşu pot necesita un anumit nivel de pregătire. Criminaliştii folosesc din ce în ce mai mult fotografia digitală în munca de zi cu zi datorită creşterii calităţii şi a reducerii costurilor. Videofilmarea este folosită pentru a înregistra locul faptei. Deşi camerele video sunt accesibile ca preţ, nivelul de pregătire necesar pentru a realiza o filmare de calitate depăşeşte cu mult pe cel al amatorilor. Specialiştii au nevoie de pregătire pentru a opera şi întreţine echipamentul sofisticat necesar realizării unor filmări de calitate. Criminaliştii au pregătire specială în domeniile chimiei şi biologiei care se aplică în scopul recunoaşterii, identificării, colectării şi conservării probelor materiale. Criminalistul cu experienţă este de obicei chemat să ajute în cazul investigării unor 52

 Prezenţa presei la faţa locului

infracţiuni mai grave, ca de exemplu omoruri, agresiuni cu consecinţe grave, incendii şi explozii majore. Organele de anchetă folosesc medici legişti a căror menire în investigarea deceselor este dublă: identificarea decedatului şi stabilirea cauzei morţii 38. Medicul legist este întotdeauna chemat la faţa locului în cazul unui omor, imediat ce investigatorii poliţiei au realizat examinarea iniţială. Este responsabilitatea medicului legist să determine timpul aproximativ al morţii şi cauza prezumtivă a morţii. Ideal este ca medicul legist să fie prezent la faţa locului pentru examinarea iniţială. În cazurile care intră în competenţa procurorului, acesta este întotdeauna parte a cercetării la faţa locului şi conduce echipa de cercetare. Dacă locul faptei este un cimitir, asistenţa unui antropolog poate fi importantă. Evaluarea rămăşiţelor umane (schelete) este uneori importantă. De asemenea, excavarea unui loc de îngropare necesită un anumit nivel de pregătire – experţi într-un asemenea domeniu pot fi utili. Psihologii sunt necesari pentru evaluarea locului faptei. În cooperare cu poliţia aceştia au un rol important în rezolvarea infracţiunilor, prin stabilirea profilului psihologic al infractorului şi prin interpretarea modificărilor din câmpul infracţiunii. Inginerii pot juca un rol important în studierea integrităţii structurale a unei clădiri sau a altei construcţii şi în investigarea accidentelor. Uneori, poate fi necesar ca un fragment de material de construcţie să fie testat pentru a determina dacă s-a intervenit asupra sa. Aceştia pot fi utili în cazul incendiilor electrice, exploziilor, examinării vehiculelor implicate în accidente rutiere şi investigaţiilor privind avioanele. Specialiştii în tehnica audio sunt necesari pentru a examina înregistrări audio sau a asista reconstituirea evenimentelor pe baza studiului audio al unui eveniment. În unele cazuri, pot fi folosiţi pentru a localiza zona unde s-a produs o împuşcătură. Dacă la faţa locului au fost chemaţi paramedicii, trebuie să li se permită accesul când sunt persoane rănite sau când decesul nu a fost stabilit cu certitudine. Poliţiştii trebuie să se asigure că aceştia nu produc prea multe modificări ale locului faptei. Conducătorii câinilor specializaţi în detectarea cadavrelor sunt utilizaţi pentru examinarea unei zone unde investigatorii bănuiesc că a fost îngropat un cadavru pentru a ascunde un omor. Prezenţa presei la locul faptei Deşi presa are un rol important în descoperirea infracţiunilor, reporterii nu trebuie să fie lăsaţi niciodată să pătrundă în câmpul infracţional şi să facă fotografii fără acordul expres al şefului echipei. În unele cazuri, fotografii presei încearcă să fotografieze zona, victima şi pe echipa de cercetare. Personalul aflat la faţa locului nu trebuie niciodată să divulge reporterilor informaţii esenţiale care sunt vitale pentru rezolvarea cazului. De obicei doar infractorii câştigă în aceste situaţii. Informaţiile trebuie să fie furnizate presei doar în cazurile când ajută ancheta. Atunci când presa deţine informaţii sensibile, poliţia trebuie să solicite să nu le facă publice, întrucât se poate îngreuna soluţionarea cu operativitate a cazului.

38

Fisher Barry A., Techniques of Crime Scene Investigation, CRS Press LLC, 2004

53

 Fixarea rezultatelor investigării tehnicoştiinţifice a locului faptei

 Procesul-verbal

6. Fixarea rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei Pentru a dobândi valoare probantă, constatările organelor de urmărire penală efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie să fie consemnate în mijloacele de probă recunoscute de lege. Principalele mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului sunt:procesulverbal, schiţa, fotografia judiciară şi filmul judiciar. Procesul-verbal Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să reprezinte o reproducere fidelă a întregii activităţi desfăşurate, a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite cu această ocazie. Lectura acestui act procedural trebuie să ofere, chiar şi celui care nu a participat la efectuarea cercetării la faţa locului, posibilitatea de a-şi reprezenta cu uşurinţă scena locului infracţiunii, cu toate modificările produse prin săvârşirea faptei respective. Procesul-verbal trebuie să fie obiectiv, adică să reprezinte o fidelă descriere a locului infracţiunii aşa cum se prezenta în momentul în care organul de urmărire penală a venit în contact cu acesta, şi să fie complet, adică să cuprindă toate constatările organului de urmărire penală considerate importante şi utile pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, procesul verbal trebuie să se caracterizeze prin precizie şi claritate şi să fie succint. Precizia redactării procesului-verbal presupune consemnarea exactă a constatărilor, iar claritatea reclamă utilizarea unui limbaj adecvat care să facă accesibilă lectura. În ceea ce priveşte caracterul succint al procesului-verbal, acesta presupune redarea într-o forma concentrată, concisă a constatărilor organului de urmărire penală. Potrivit art. 131 şi 91 Cod Procedură Penală, procesul-verbal de cercetare la faţa locului are o structură tripartită: o parte introductivă, o parte descriptivă şi alta finală. În partea introductivă a procesului-verbal se vor consemna: - locul şi data efectuării cercetării; - numele, prenumele şi calitatea celor care participă la efectuarea cercetării, cu precizarea organului de urmărire penală sau a instanţei de care aparţin; - numele, prenumele şi celelalte date de identificare ale martorilor asistenţi, cu indicarea adresei la care locuiesc; - temeiul de fapt şi de drept (art. 129 C. Cod Procedură Penală) care justifică deplasarea organului de urmărire penală la faţa locului; - menţiuni dacă învinuitul este sau nu prezent, iar în cazul absenţei, dacă este reprezentat şi de cine anume; - precizarea dacă părţile au fost citate şi dacă acestea sunt prezente. În partea descriptivă a procesului-verbal de cercetare la faţa locului se consemnează toate activităţile întreprinse, în ordinea efectuării lor, toate urmele şi mijloacele de probă, în ordinea descoperirii lor. Această parte debutează cu descrierea locului unde s-a comis infracţiunea sub raportul poziţiei, al situării sale în contextul terenului. Interesează amplasarea acestuia în raport cu vecinătăţile, întinderea sa, situarea în raport cu punctele cardinale şi faţă de anumite repere naturale fixe, căile de acces. În ceea ce priveşte urmele, acestea vor fi descrise sub următoarele aspecte: natura, locul unde au fost descoperite, raporturile de distanţă dintre diferite urme, starea 54

în care se prezintă, procedeele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate la descoperirea, ridicarea şi fixarea acestora. Obiectele descoperite (arme, muniţii, materii explozive etc.) se vor descrie sub raportul următoarelor caracteristici: - în cazul armelor – numărul, tipul, modelul, calibrul, seria, anul de fabricaţie, particularităţi de construcţie, particularităţi determinate de un anumit grad de uzură, modul de ambalare şi conservare etc.; - în cazul muniţiilor – numărul, tipul, calibrul, inscripţiile de pe tub, rozetă şi capsă, particularităţi de construcţie, particularităţi determinate de gradul de uzură, modul de ambalare şi conservare etc.; - în cazul materiilor explozive – tipul şi denumirea, lotul, data fabricaţiei, producătorul, cantitatea, perioada de garanţie de la data fabricaţiei şi orice dată ce prezintă interes pentru identificare. De asemenea, în ceea ce priveşte armele, muniţiile şi materiile explozive descoperite se vor mai menţiona următoarele: locul unde au fost găsite, dacă sunt sau nu în stare de funcţionare, dacă acestea au toate părţile componente etc. În partea finală a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, se menţionează: - ce fel de urme sau mijloace materiale de probă s-au ridicat; - ce măsuri s-au luat cu privire la victime, cu privire la cadavru; - ce genuri de fotografii, filme sau videofilmări s-au efectuat, condiţiile tehnice de executare, aparatura, sursele de iluminare şi materialele utilizate etc.; - dacă s-a întocmit schiţa locului faptei; - dacă s-au făcut experimente, în ce scop şi care au fost rezultatele acestora; - ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului; - obiecţiile părţilor şi observaţiile martorilor asistenţi, dacă acestea au existat. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de toţi cei care în diverse calităţi au luat parte la efectuarea acestei activităţi: organul de urmărire penală, martorii asistenţi, experţii, specialiştii sau tehnicienii, învinuitul sau inculpatul ori apărătorul acestuia.

 Schiţa locului faptei

Schiţa locului faptei Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţă sau desen-schiţă, este destinată fixării şi prezentării în ansamblu a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor şi a raportului de poziţie dintre ele39. Schiţa are rolul de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra locului infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese. Din punct de vedere al tehnicii, modalităţile de efectuare pot fi împărţite în două categorii: planul-schiţă şi desenul-schiţă. Planul-schiţă se execută la scară şi în cadrul acestuia sunt respectate riguros proporţiile dintre dimensiunile reale ale suprafeţelor, distanţelor şi reprezentările acestora din plan. Scara la care se execută planul este în funcţie de suprafaţa şi de natura locului faptei şi ea poate fi de 1/50, 1/100 iar în locurile deschise poate depăşi 1/500.

39

. Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 520

55

Desenul-schiţă se realizează printr-o simplă desenare a locului faptei, fără a se respecta proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la faţa locului şi prezentate în schiţă. La efectuarea schiţei trebuie să se respecte orientarea acesteia (cu ajutorul busolei) după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcţia nord-sud.

 Mijloace şi tehnici de investigare tehnicoştiinţifică modernă a locului faptei

 Trusele criminalistice

7. Mijloace şi tehnici de investigare tehnico-ştiinţifică modernă a locului faptei. În activităţile specifice organelor judiciare (cercetarea la faţa locului, percheziţiile, prezentarea pentru recunoaştere de persoane sau obiecte, reconstituirile etc.) se folosesc o serie de mijloace tehnico-ştiinţifice. De regulă, aceste mijloace tehnico-ştiinţifice sunt introduse în truse criminalistice sau în laboratoare criminalistice mobile. Trusele criminalistice Trusele criminalistice conţin instrumente, substanţe şi obiecte necesare folosirii unor metode tehnico-criminalistice în procesul cercetării la faţa locului, care sunt introduse în valize speciale, genţi ori alte ambalaje pentru a li se asigura transportul în bune condiţii40. Pe parcursul timpului, dotarea truselor s-a îmbunătăţit, răspunzând cerinţelor şi standardelor de calitate în domeniu. După natura instrumentelor pe care le conţin, trusele criminalistice se pot clasifica în două mari grupe: trusa universală şi trusa cu destinaţie specială. În literatura de specialitate, unii autori au stabilit clasificarea truselor criminalistice după următoarele criterii: dotare, domeniul de utilizare, tehnologia utilizată, destinaţia şi regimul de utilizare41. Trusele universale conţin materiale şi instrumente pentru executarea principalelor activităţi tehnico-criminalistice de la faţa locului. Există, de regulă, truse universale pentru laboratoarele mobile de criminalistică, care sunt destinate executării celor mai variate operaţii criminalistice la faţa locului. Instrumentarul acestor truse este grupat după cum urmează: a) instrumentar pentru căutarea, descoperirea, relevarea şi transferarea urmelor papilare: • surse portabile de lumină (o lanternă, un detector de radiaţii ultraviolete); • pensule din păr de coadă de veveriţă; • pensulă magnetică; • cutii cu substanţe de natură pulverulentă; • seturi cu folii adezive (pelicule tip „folio”): albe, negre şi transparente, necesare transferării urmelor papilare descoperite pe diverse suporturi; • pulverizator cu pulbere relevantă; • pulverizator cu vapori de iod; • capsule şi substanţe pentru relevarea urmelor după descoperiri; b) instrumentarul pentru executarea mulajelor alcătuit din: cancioc, şpaclu, lingură pentru pregătirea amestecului, bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se 40

Tratat practic de criminalistică, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 35-43 Petrică Lucian, Materiale şi truse criminalistice moderne destinate investigării locului faptei, comunicare în vol. „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Bucureşti, 2004, pag. 195 41

56

va turna amestecul, pensulă cu păr de porc pentru curăţarea mulajului, pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din urmele de adâncime, etichete pentru nominalizarea mulajului; c) instrumentarul pentru amprentarea persoanelor sau cadavrelor, compus din: placă; rulou; tub cu tuş special pentru amprentare, tuşieră chimică şi hârtie impregnată cu soluţie specială; lingură specială pentru amprentarea cadavrelor, mănuşi chirurgicale; d) instrumentarul pentru marcarea locului investigat şi efectuarea unor măsurători, alcătuit din: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două tipuri de suporturi, cretă forestieră de mai multe culori, bandă metrică cu pătrate alternative albe şi negre, având latura de 10 cm, centimetru de croitorie, ruletă metrică de 20 m, sfoară; e) instrumentarul pentru întocmirea schiţelor şi a unor desene etc., care cuprinde: busolă, riglă gradată, hârtie milimetrică, hârtie de calculator, creioane colorate, şablon destinat lucrului pe hartă;

f) instrumentarul cu întrebuinţări multiple: ferăstrău de mână, pânză de tăiat metale (bomfaier), cleşte patent, briceag universal, diamant, set de chei de diverse tipuri şi mărimi, etichete cu antet, magnet cilindric, ciocan universal prevăzut cu mâner detaşabil, la care se pot monta şurubelniţe de diferite mărimi, dălţi, spirale, materiale de asamblare etc. Mijloace tehnice complementare la trusa universală: proiectoare şi grup electrogen, aparat laser portabil, lampă Polilight, convertizor de imagine infraroşie, aparat de videofilmare şi de înregistrare audio, detectoare de metale, de substanţe radioactive, de cadavre, detector electrostaţii, materiale pentru protejarea urmelor şi a obiectelor, cizme de cauciuc, măşti de gaze, ochelari de protecţie, echipament de protecţie pentru incendii şi explozii, aparat de sudură, scară, sapă, corzi etc.

57

Generator electric Trusa universală pentru posturile de poliţie Această trusă a fost concepută în aşa fel încât să răspundă problemelor care trebuie să fie rezolvate conform legii de către poliţiştii din mediul rural, fiind dotată cu instrumentarul de bază al trusei universale (aparat foto, blitz, baterii, lupă, instrumentar pentru amprentarea persoanelor, relevarea şi ridicarea urmelor papilare, instrumentar pentru executarea mulajelor, instrumentar pentru executarea măsurătorilor şi întocmirea schiţelor etc.). Trusele respective sunt de dimensiuni reduse, fiind purtate cu uşurinţă de poliţişti. Trusa universală pentru investigarea accidentelor rutiere Trusa respectivă este concepută în două variante: tip valiză, denumită tip „auto” pentru echiparea autovehiculelor şi tip „moto” pentru echiparea motocicletelor. În aceste truse există îndeosebi un număr mare de materiale pentru întocmirea schiţei locului evenimentului rutier şi efectuarea măsurătorilor, precum şi materiale necesare pentru ridicarea urmelor, în special a urmelor mijlocului de transport create pe banda de rulare şi a urmelor de impact specifice: pelicule de vopsea, fragmente de geam, parbriz, far etc. ori resturi din acestea ş.a. Trusele criminalistice cu destinaţii speciale În dotarea structurilor de criminalistică, în sfera truselor universale menţionate mai există truse cu destinaţii speciale. Cele mai frecvent folosite sunt: Trusa foto destinată protejării şi transportării independente în teren, în orice condiţii, a aparatului fotografic, împreună cu accesoriile sale. Instrumentarul trusei: un aparat fotografic; un obiectiv superangular necesar pentru executarea fotografiilor în încăperi de dimensiuni mici; un teleobiectiv pentru fotografierea de la distanţă a unor subiecţi, la care nu se poate ajunge din cauza obstacolelor; o şină de glisare şi un set de inele prelungitoare ale camerei obscure a aparatului de fotografiat; un fir declanşator; un parasolar; un exponometru; casete cu film de diferite sensibilităţi; filtre colorate şi de polarizare. Trusa cu substanţe chimice pentru marcare, care cuprinde substanţele chimice de marcare a diferitelor obiecte, valori sau regiuni anatomice ale corpului uman, precum şi mijloacele tehnice necesare preparării şi aplicării acestor substanţe şi verificării rezultatelor obţinute. 58

Substanţele chimice cuprinse în trusă se pot grupa, după efectul lor, în: substanţe care colorează pielea (nitrat de argint, ninhidrină); substanţe fluorescente (de exemplu, acidul betaoxinaftoic); substanţe folosite pentru identificarea unor lichide. Pentru pregătirea şi aplicarea marcărilor se folosesc următoarele obiecte existente în componenţa trusei: sticle, borcane cu dop rodat, flacoane de polietilenă, capsule de porţelan, cilindru gradat, mojar de porţelan, pistil, baghetă de sticlă, spatulă, pensule diferite, foarfecă, mănuşi chirurgicale, pulverizator pentru prafuri, lanternă cu filtru pentru raze ultraviolete. În privinţa utilizării trusei pentru marcare, se impune respectarea următoarelor reguli: - trusa trebuie să fie păstrată, transportată şi deschisă numai cu mânerul în sus, în locuri uscate şi în care nu există vapori ai altor substanţe chimice, ferită de lumina şi căldura soarelui ori ale altor surse; - sticlele, borcanele, cutiile şi flacoanele trebuie să fie etichetate şi ţinute permanent închise ermetic; - dacă substanţele sunt depozitate un timp îndelungat, trebuie să se ia măsuri de parafinare a capacelor şi dopurilor ambalajelor (ambalajele care conţin azotat de argint, ninhydrină şi acid betaoxinaftoic se păstrează permanent parafinate); - în timpul lucrului nu se desfac, în acelaşi timp, mai multe ambalaje cu substanţe şi nu se schimbă capacele sau dopurile de la un ambalaj la altul; - întrucât substanţele existente în trusă sunt toxice, trebuie să fie luate măsuri de protejare a feţei, ochilor, nasului, gurii etc.; - după fiecare folosire se îndepărtează, prin spălare sau aspirare, orice pierderi de substanţe, iar resturile rezultate din curăţarea truselor se ard; - pensulele se spală cu detergenţi obişnuiţi şi apoi se clătesc cu apă sau alcool şi se controlează cu detectorul pentru radiaţii ultraviolete. Trusa pentru examinarea cadavrelor neidentificate cuprinde atât instrumentarul, cât şi substanţele şi materialele necesare pentru toaletarea şi, atunci când este posibil, restaurarea fizionomiei cadavrului, precum şi pentru operaţiile care se execută în vederea identificării acestora, inclusiv accesoriile. Se impune folosirea unei asemenea truse, având în vedere condiţiile şi starea în care sunt descoperite cadavrele cu identitate necunoscută, îndeosebi a celor aflate într-o stare avansată de putrefacţie42.

42

Bercheşan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică, Editura Little Star,Bucureşti, 2004, pag. 80

59

Trusa pentru testarea drogurilor este compusă din 6 seturi de tuburi cu reactivi pentru identificarea drogurilor după reacţiile de culoare. De asemenea, trusa mai conţine şi un set de 12 pungi din polietilenă pentru recoltarea unor produse sau substanţe suspecte de a face parte din categoria „drogurilor de risc” ori „de mare risc” (a se vedea prevederile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri). Tuburile, confecţionate din material plastic transparent, conţin câte o fiolă cu reactiv, în tuburi introducându-se cantităţi mici din substanţele ori produsele suspecte. Reactivii existenţi în trusă permit identificarea următoarelor categorii de droguri: opiacee, amfetamină, haşiş, marijuana, T.H.C., cocaină, LSD etc.

60

61

62

63

 Autolaboratoarele criminalistice

Autolaboratoarele criminalistice Utilizarea autolaboratoarelor criminalistice a fost impusă atât de necesitatea creşterii operativităţii şi eficienţei cercetării la faţa locului, cât şi de lărgirea gamei de operaţii tehnico-ştiinţifice care pot fi efectuate în timpul desfăşurării cercetării la faţa locului. Aceste laboratoare sunt instalate pe mijloace de transport, care permit compartimentarea şi utilizarea întregului spaţiu disponibil. Pot fi utilizate în acest sens atât autoturisme, cât şi microbuze.

Din aceste considerente, autolaboratoarele criminalistice mobile au în dotare aparatură, truse criminalistice, dispozitive, instrumente şi substanţe care asigură o bună desfăşurare a tuturor activităţilor criminalistice specifice cu ocazia efectuării cercetării locului faptei. Trebuie subliniat faptul că dotarea acestor autolaboratoare criminalistice poate fi configurată atât în funcţie de necesităţile existente cât şi pentru investigarea anumitor genuri de infracţiuni. În amenajarea unui autolaborator trebuie să se ţină cont de mai multe criterii. Astfel, este necesar ca acesta să fie amenajat astfel încât să se asigure43: - etanşarea şi izolarea termică a caroseriei; - compartimentarea interioară, în funcţie de aparatura şi echipamentele care vor fi instalate; - surse suplimentare de energie electrică; - surse suplimentare de iluminare; - surse de telecomunicaţii (sisteme GPS, staţii radio etc.). Compartimentul truselor criminalistice se amenajează în funcţie de spaţiul existent, tipul, numărul, forma şi dimensiunile truselor criminalistice care pot fi montate fie pe podeaua mijlocului de transport, fie pe pereţii laterali ori în spaţii special prevăzute pe rafturi suprapuse.

43

Bercheşan Vasile, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Editura Little Star, Bucureşti, 2002, pag. 87

64

Tot în cadrul acestui compartiment se găsesc: - instalaţie de vaporizare cu cianoacrilat utilizată pentru relevarea urmelor latente de pe suporturi diferite; - aspirator de praf, prevăzut cu seturi speciale de filtre; - detector pentru măsurarea nivelului de gaz; - detectoare de metal; - dispozitiv electrostatic pentru relevarea urmelor plantare şi de încălţăminte descoperite la locul faptei etc. Autolaboratoarele criminalistice sunt prevăzute cu echipament de protecţie, de intervenţie, aparate de fotografiat şi de videofilmare, trepiede, surse suplimentare de iluminare (reflectoare, lămpi etc.), accesorii diverse (benzi metrice, rigle gradate, filtre etc.), masă de lucru etc. SpheronCam HDR

 SpheronCamHDR

SpheronCam HDR44 este un sistem digital mobil destinat fixării câmpului infracţional cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, prin intermediul imaginilor sferice. Acestea permit ca o persoană aflată într-un punct de staţie să poată efectua un tur virtual al zonei de interes, să poată privi în jurul său, să poată apropia cadrul pentru a examina unele detalii sau chiar pentru a se muta dintr-o locaţie în alta. Imaginile sferice permit o vizualizare din toate unghiurile (respectiv 360° x 180°) şi ilustrează un loc al faptei exact aşa cum arăta în original. 44

Revista de Criminalistică

65

SpheronCam HDR Sistemul are o aplicabilitate generală, însă este destinat utilizării în special în situaţiile în care câmpul infracţional este extins (de exemplu catastrofe aviatice, maritime, explozii etc.). Scanarea este realizată cu un dispozitiv hibrid, respectiv o combinaţie între o cameră video şi un aparat de fotografiat. Acesta este compus dintr-un sistem optic şi echipamente electronice care facilitează operarea şi în final obţinerea unei imagini sferice de cea mai bună calitate. Imaginile sferice care au fost realizate sunt stocate şi protejate împotriva oricăror genuri de modificări prin utilizarea unei semnături digitale unice. Dispozitivul care realizează scanarea este însoţit de o serie de programe informatice care permit vizualizarea, prelucrarea şi exploatarea informaţiilor. În afară de acestea, sistemul este prevăzut cu programe informatice de management al documentelor prin intermediul cărora toate informaţiile obţinute cu ocazia investigaţiilor pot fi organizate într-un mod intuitiv. Principiul de funcţionare al dispozitivului SpheronCam HDR

Imagine realizată cu dispozitivul SpheronCam HDR 66

Dispozitivul scanează locul de staţie prin efectuarea unei singure rotaţii de 360° în plan orizontal, în jurul axei verticale. Astfel, datorită faptului că unghiul de poză al obiectivului este de 180°, se realizează scanarea întregii zone înconjurătoare, timpul de scanare variind în funcţie de rezoluţie şi gradul de luminozitate a locului de staţie.

Imagine realizată cu dispozitivul SpheronCam HDR

Imagine realizată cu dispozitivul SpheronCam HDR

Scanarea secvenţială pe zone delimitate în plan vertical cu o plajă dinamică de 26 diafragme (spre deosebire de aparatele fotografice cu film de 35mm care au o plajă 67

dinamică de 12 diafragme) permite vizualizarea tuturor intensităţilor luminii. Astfel, vor fi vizibile atât obiectele aflate în umbră, cât şi cele puternic iluminate. În imaginea alăturată este exemplificat acest mod de realizare a imaginilor. Sistemul măsoară luminozitatea reală aşa cum este aceasta, fără a modifica pixelii, culorile sau contrastul. Prin vizualizarea întregului câmp al infracţiunii, sunt fixate toate obiectele prezente, astfel încât, chiar dacă iniţial unele dintre ele păreau că nu au legătură cu cauza, pot fi valorificate ulterior, stabilindu-se dimensiunile, plasamentul faţă de alte mijloace de probă, detaliile caracteristice etc. Prin intermediul programelor software există posibilitatea efectuării de măsurători imersive (tridimensionale) pe imaginea sferică rezultată. Şeful echipei de cercetare la faţa locului sau persoane desemnate de acesta pot crea şi edita un dosar de caz. Nivelul de acces şi drepturile de editare ale fiecărui utilizator pot fi individual evaluate şi stabilite astfel că anumite persoane/grupuri de persoane pot introduce/modifica informaţii în funcţie de specializare sau de nivelul de pregătire. Când experţii/specialiştii au definitivat investigaţiile, iar dosarul cazului a fost realizat în întregime, respectiv întreaga documentaţie, acesta poate fi exportat/publicat pe un suport optic de stocare a datelor informatice (de exemplu CD, DVD etc.) şi pus la dispoziţia organelor interesate.

Interfaţa de lucru a programului software de editare a dosarului de caz

TEST DE AUTOEVALUARE 68

Folosind criteriile deja prezentate, precizaţi care sunt obiectivele investigării tehnico – ştiinţifice a locului faptei?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. 2. Petrică Lucian, Materiale şi truse criminalistice moderne destinate investigării locului faptei, comunicare în vol. „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Bucureşti, 2004. 3. Bercheşan V., Ruiu Marin, Tratat practic de criminalistică, Editura Little Star,Bucureşti, 2004. 4.Vasile Lepadusi,Gheorghe Popa, Investigarea criminalistica a locului faptei, Editura Luceafarul Bucuresti,2oo5. II. Legi: 1. Codul de procedură penală.

TEMĂ DE REFLECŢIE Care este definiţia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei? MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns pentru fiecare întrebare. 1. Până când ajunge echipa de cercetare primul poliţist ajuns la locul faptei trebuie să: a. noteze cine era la locul faptei când ajuns el: numele martorilor şi altor persoane care au intrat în locul faptei.. b. separe suspectul/suspecţii şi martorii atunci când este posibil. c. fixeze rezultatele investigării locului faptei. 2. Ce trebuie să se facă la locului faptei: a. limitarea accesului în locul faptei prin înconjurare. b. fotografierea corespunzătoare. c. notarea poziţiei probei înainte de a o mişca. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi b. 2. a, b şi c.

CAPITOLUL V URMELE 69

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Traseologie judiciară. Clasificarea urmelor. Urmele papilare. Urmele de picioare. Urmele de dinţi. Urmele de buze. Urmele de urechi. Urmele instrumentelor de spargere. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Urmele mijloacelor de transport. Urmele create de armele de foc. Urme substanţe. Urmele de incendii şi de explozii. Urme biologice. Microurmele.

              

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind obiectul şi sarcinile traseologiei judiciare, corelaţia noţiunilor de urmǎ şi microurmǎ.



Obiective operaţionale: Însuşirea metodelor si mijloacelor tehnico-ştiintifice de cǎutare, descoperire, ridicare, conservare valorificare a urmelor şi microurmelor.

= 3 ore

CAPITOLUL V 70

şi

URMELE



1. Traseologie judiciară

Traseologie judiciară

În cazul savârşirii unei infracţiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne pe corpul său şi al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe diferite obiecte etc., ele prezentând o importanţă deosebită pentru cercetarea cauzei şi aflarea adevărului. Prin examinarea urmelor se poate stabili modul în care infractorul a pătruns în câmpul infracţiunii, acţiunile pe care le-a desfăşurat şi succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit şi deprinderile în mânuirea lor, identificarea instrumentelor, a infractorului şi altele. Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa locului cât şi în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare. Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).

 Definiţia traseologiei

Traseologia poate fi definită ca fiind o ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formularea acestor urme şi aflarea adevărului. În literatura de specialitate s-a acceptat prin consens - uneori făţiş, alteori tacit că traseologia judiciară este cea care elaborează metodele şi mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare şi conservare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă şi studiază mecanismul de formare şi de interpretare tehnico-ştiinţifică a lor. În cadrul expertizei traseoloice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectului creator în vederea identificării sale, precum şi reconstituirea întregului din părţile componente. Fac excepţie expertiza dactiloscopică, în cadrul căreia se identifică persoanele după urmele papilare, şi expertiza balistică judiciară, pentru identificarea armei de foc pe baza urmelor lăsate pe tuburi şi proiectile. În fond şi ele sunt expertize traseologice, însă, aşa cum s-a consacrat şi în literatura de specialitate, aceste categorii de urme vor fi tratate separat la capitolele de dactiloscopie şi respectiv la balistica judiciară, deoarece ele au o semnificaţie deosebită şi pentru o mai bună sistematizare şi înţelegere a problemelor. Traseologia se bazează pe următoarele principii generale: - toate obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr-o anumită formă şi printr-un anumit macrorelief şi microrelief strict individual. Nu există obiecte absolut netede, plane. Când microrelieful nu poate fi pus în evidenţă ori stabilit precis, identificarea prin examinarea traseologică nu este posibilă; - structura exterioară a obiectelor este individuală datorită unicităţii caracteristicilor luate în totalitate. Drept urmare, structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare; - identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care îşi păstrează structura exterioară din momentul formării urmei pânǎ la efectuarea expertizei; 71

- reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul formării urmei şi de proprietăţile obiectului în/pe care se formează. În toate cazurile, această reproducere apare invers, ca în oglindă. Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor, iar cel care creează urma se numeşte obiect creator. Scopul fundamental al traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a creat urma. Dacă nu avem la dispoziţie obiectul suspectat şi cu care ar trebui deci efectuată comparaţia, examinând urma se pot obţine totuşi date cu privire la: genul, grupa obiectului creator (de exemplu se poate determina numărul pantofului care a creat urma şi înalţimea aproximativă a persoanei), forma şi dimensiunile suprafeţei de contact a instrumentului de spargere, tipul şi marca autovehiculului, după urmele lăsate de pneuri etc. Un alt scop al traseologiei îl reprezintă lămurirea împrejurărilor în care s-a format o urmă, în vederea explicării mecanismului de formare a urmei. De exemplu, este necesar să se stabilească modul în care s-a spart un geam ori cum s-a neutralizat un mecanism de asigurare, ce fel de instrumente s-au folosit, în ce direcţie s-a îndreptat autovehiculul de la locul accidentului, dacă urmele descoperite la un incendiu se datorează sau nu unui fenomen natural (trăsnet, autoaprindere etc.) Edmond Locard afirma că „Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme”. Interacţiunea om - mediu înconjurător dă naştere la cele mai diferite urme, care, la nevoie, pot fi utilizate la stabilirea timpului ori producerii anumitor evenimente, precum şi la determinarea comportamentului uman în acest proces. Se poate spune, deci, că orice activitate a omului desfăşurată în timp şi spaţiu, prin mişcări fizice, lasă în locul respectiv diverse modificări faţă de situaţia anterioară, care se păstrează pe o durată apreciabilă în timp45. Folosindu-se cu pricepere aspectul general al acestor transformări, varietatea, numărul, particularităţile lor şi ale locului în perimetrul căruia se află, poziţia unora faţă de altele, se poate reconstitui raţional tabloul dinamic al faptei săvârşite. Datorită importanţei pe care o au în ştiinţa şi practica cercetării criminalistice, în toate lucrările de specialitate urmele se studiază cu deosebită insistenţă, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul de formare, aspectele sub care se prezintă, continuând cu metodele şi mijloacele tehnice de căutare, fixare, ridicare de la locul faptei şi terminând cu examinarea lor în condiţii de laborator în vederea deprinderii unor concluzii cu privire la obiectul care le-a creat. În acest drum lung de studiu al urmelor, primii paşi sunt rezervaţi definiţiilor şi clasificării acestora după cele mai variate criterii, în vederea realizării unei analize mai bine sistematizate şi prezentării lor într-o succesiune logică. În lucrările de specialitate definiţiile urmelor sunt foarte variate ca mod de formulare, dar apropiate în privinţa conţinutului. Mulţi autori definesc urma într-un sens foarte larg al cuvântului după care, făcând abstracţie de particularităţile formulării, urma ar fi orice modificare materială produsă la locul săvârşirii infracţiunii şi care poate fi utilă cercetării criminalistice46. În sens restrâns, urma este o reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa sau în volumul obiectului cu care a venit în contact47. 45

Locard E., Manual de tehnique policiere, Ed. Poyot, Paris 1948, pag. 68

46

Golunschi S.A., op. cit., pag. 82 47 Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 55

72

 Noţiunea urmei

În prezent ştiinţa şi practica cercetării criminalistice dispune de variate posibilităţi de descoperire şi de valorificare a urmelor create la faţa locului în procesul săvârşirii infracţiunii, de aceea considerăm că definirea urmei în sens larg şi în sens restrâns nu-şi găseşte o temeinică justificare. Astfel, se impune o definiţie care să cuprindă toate modificările produse la locul faptei. O asemenea definiţie trebuie să cuprindă întreaga varietate de urme de la locul faptei, însă fără să fie prea abstractă. Totodată, ea n-ar trebui să cuprindă toate modurile de formare a urmelor, aspectele sub care acestea se pot prezenta şi toate posibilităţile de utilizare în procesul cercetării criminalistice, deci, pe de o parte ca să nu fie prea abstractă, o simplă menţiune că urma este orice modificare produsă la locul faptei, iar pe de altă parte, nici prea complexă, întrucât ar îngreuna înţelegerea sa. Aşadar, sub aspect criminalistic, se poate considera că prin urmă se înţelege orice modificare produsă la locul faptei, ca rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi este utilă cercetării criminalistice48.

 Clasificarea urmelor

2. Clasificarea urmelor În literatura de specialitate, punctul de plecare al oricărei clasificări a urmelor la constituit definiţia noţiunii de urmă. Cea mai simplă şi cea mai veche clasificare a fost făcută după natura obiectului creator şi a fost foarte folosită în practica criminalistică. După acest criteriu urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, vegetale etc. În opinia unor autori49, pe care o împărtăşim şi noi, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie, urme care relevă deprinderi, alte genuri.

 Urme de contact

Urme de contact Sunt urmele produse prin contactul (atingerea) dintre obiectul creator -care trebuie să fie identificat - şi obiectul primitor, care poartă urma. Această imprimare redă (reflectă) conturul şi configuraţia suprafeţei de contact ale obiectului creator, de unde şi denumirile de urmă formă, urmă marker sau urmă de reproducere. În funcţie de modul de formare se disting: - urme de suprafaţă şi urme de adâncime; - urme de stratificare şi urme de destratificare; - urme statice şi urme dinamice; - urme vizibile şi urme latente. Urmele de suprafaţă se creează în urma contactului dintre două obiecte de o duritate asemănătoare care nu permite modificarea corpului niciunuia dintre ele, prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa unuia şi aderenţa substanţei respective pe suprafaţa celuilalt. Acest transfer de substanţă se poate realiza de pe un obiect pe altul, iar urma oglindeşte topografia suprafeţei de contact a obiectului creator. Transferul de substanţă clasifică urmele de suprafaţă în urme de stratificare, atunci când substanţa de 48

Niceforo Alfredo, La Police et l’enquete judiciaire scientifique, Librairie Universelle, Paris 1907, definea urma revelatoare drept: „orice urmă lăsată de om sau de animal, care poate să servească la descoperirea autorului sau la stabilirea unora din particularităţile individualitatii sale” 49 Ionescu L.;Criminalistica. Note de curs, Bucureşti, 2002, pag. 25 şi următoarele

73

pe suprafaţa obiectului creator aderă pe suprafaţa obiectului primitor, şi urme de destratificare, atunci când procesul este invers. Urmele de adâncime se formează în obiectele primitoare cu o mare plasticitate. Prin presare, masa suportului se comprimă, rezultând un volum în adâncime, pe fundul şi pereţii căruia se imprimă caracteristicile obiectului creator. De exemplu, urma de încălţăminte în zăpadă, urma barei de protecţie în caroseria autovehiculului lovit, urma copitei în iarbă, urma de anvelopă în pământ moale, urme de deget în chitul neuscat al ferestrei. Urmele statice se formează prin contactul dintre două obiecte sub un unghi drept fără să se producă în acel moment vreo alunecare. Aceste urme reproduc în primul rând forma şi dimensiunile suprafeţei de contact a obiectului creator, dar şi caracteristicile acestei suprafeţe, prin intermediul cărora se poate stabili tipul sau grupul de obiecte din care provine obiectul respectiv sau chiar identificarea acestuia. Urmele dinamice se formează prin alunecarea sau frecarea uneia sau ambelor suprafeţe aflate în contact, rezultând urme sub formă de striaţii sau zgârieturi. De exemplu, lama toporului la tăierea unui lemn, gura cleştelui la tăierea unei sârme, ghinturile interiorului ţevii pe corpul proiectilului tras, urmele de frânare. Urmele vizibile sunt acele urme care pot fi percepute şi examinate cu ochiul liber. Urmele latente se formează prin depuneri de substanţe incolore (grăsimi, secreţii), sunt foarte slab vizibile sau invizibile, iar pentru evidenţierea lor sunt necesare surse de iluminare, substanţe fizice sau chimice speciale. Referitor la capacitatea obiectelor de a se reflecta în urme şi de a fi reflectate trebuie reţinut că reflectarea caracteristicilor este departe de a fi ideală, adică exactă. Altfel spus, nu există şi nu poate exista egalitate de imagini până în cele mai mici detalii între „original” (obiectul creator) şi „copie” (urmă), în realitate apar diferenţe, respectiv modificări ale configuraţiei suprafeţei obiectului redat în urmă, din cauza unor factori, cum ar fi50: - imprimare defectuoasă sau/şi incompletă (presiunea redusă, alunecare pe suport); - deformări (proiectile ricoşate, tamponări în accidentele de circulaţie); - plasticitate şi aderenţă insuficientă a suportului urmei (pământ zgrunţuros, suprafaţă rugoasă sau cu denivelări); - îmbâcsirea urmei cu substanţe de stratificare (sânge, noroi); - caracteristici „false” ( pietricele încastrate în profilul tălpii de cauciuc sau al anvelopei). În funcţie de natura obiectului creator urmele de contact (formă) se împart în: - urmele lăsate de persoană: urme de mâini (digitale, palmare), de picioare, de dinţi, de buze, de urechi, de unghii, de alte elemente anatomice, proeminenţe ale corpului uman (nas, bărbie, genunchi etc.); - urme lăsate de obiecte: - urme lăsate de instrumente de lovire: contondente (ciocan, bâtă, rangă, muchia toporului, box etc.), tăietoare – înţepătoare (cuţit, briceag, foarfece, bisturiu etc.), tăietoare – despicătoare (topor, târnăcop, satâr), înţepătoare (sulă, furcă, ac, andrea etc); - urme lăsate de instrumente de spargere (cleşte, patent, levier, şurubelniţă etc.); - urme lăsate de instrumente de deschidere a încuietorilor (şperaclu, cheie falsă, cheie potrivită, dispozitive artizanale ca pontoarcă, ruptor etc.); 50

Ionescu L.;Criminalistica. Note de curs, Bucureşti, 2002, pag. 28

74

- urme lăsate de îmbrăcăminte (haine, încălţăminte, ciorapi, mănuşi); - urme lăsate de mijloacele de transport auto (anvelope, faruri, bara de protecţie etc.), cu tracţiune animală (roţile, lada şi oiştea căruţei), propulsate de forţa omului (roţile, ghidonul, pedalele bicicletei etc.); - urme lăsate de armele de foc (interiorul ţevii, mecanismul de dare a focului, încărcătorul, canale oarbe, transfixiante, ricoşeuri etc.); - urme lăsate de instrumente de scriere (caracterele maşinii de scris, matriţe, fax, imprimantă de computer, peniţă, creion, pix, ştampilă, sigiliu, parafă, şablon, poansoane, imprimator de timbru sec).

 Urme materie

Urme materie O altă categorie de urme o reprezintă urmele materie şi anume cantităţile de materie care rămân la faţa locului. Este vorba de substanţe sau produse, de obicei fragmentare (micro urme sau macro urme), care s-au desprins dintr-un corp finit (particule, granule, pelicule, aşchii, fibre) sau dintr-o masă amorfă (pulverulentă, lichidă sau gazoasă). Acestea sunt probe materiale şi nu urme în sensul restrictiv al noţiunii, decât atunci când joacă rolul de substanţe de stratificare (urmele lăsate de mâna îmbibată cu sânge), în sensul larg al noţiunii de urmă sunt incluse însă şi substanţele. Identificarea substanţelor se efectuează prin analize de laborator, în care se compară proprietăţile fizico-chimice ale probei (urmei) încriminate cu standarde sau/şi cu cele ale probelor cunoscute (sursa de provenienţă prezumtivă). În practica judiciară, dintre substanţele sau materiile descoperite cel mai frecvent la locul faptei pot fi enumerate: - Vopselele, sub formă de pelicule sau mici fragmente (mai rar în formă lichidă), sunt alcătuite din compuşi organici şi anorganici (pigmenţi, lianţi, solvenţi). Analizarea lor necesită tehnici sensibile, cum ar fi spectrometria în infraroşu, spectrofotometria de raze X şi UV-VIS. Exemplul tipic îl oferă vopselele de autovehicule, când se cere a se stabili provenienţa probelor rămase la locul faptei, prin comparare cu vopseaua de pe caroseria maşinii suspectate de producerea accidentului. - Sticla este o urmă-substanţă extrem de utilă într-o multitudine de cazuri investigate: accident de circulaţie (cioburi de far, bec, parbriz), furt prin spargere (geam), omor sau vătămare prin lovire cu un obiect din sticlă. Valoarea indicială a cioburilor rezidă în varietatea compoziţiei şi diversităţii acestora. Diferenţierea probelor de sticlă se realizează prin tehnici cum ar fi determinarea indicelui de refracţie, dispersia, densitatea, analiza constituenţilor. - Solul, sub forma depozitelor sau particulelor de sol, aderă pe talpa încălţămintei, pe obiecte de îmbrăcăminte, pe anvelope. Prin analize instrumentale comparative se poate uneori demonstra zona geografică (locul) de unde provin eşantioanele examinate. De asemenea, datorită multiplelor elemente care intră în compoziţia solurilor şi modificării straturilor superficiale prin încorporarea altor substanţe (vegetaţie, uleiuri, produse petroliere, diverse impurităţi), se poate ajunge la o particularizare cu valoare identificatoare. În acest scop se apelează la studiul granulometric, mineralogic, difracţia razelor X (pentru argile) etc. - Fibrele constituie urme materiale a căror prezenţă este explicată prin cădere, smulgere, agăţare sau transferare. Fibrele demonstrează astfel contactul între două persoane, între un obiect textil şi o persoană sau între o persoană şi locul faptei. De 75

exemplu, fibrele găsite pe un cadavru şi care provin din covorul aflat în locuinţa unde sa produs crima sau din mocheta maşinii cu care a fost transportată victima; fibre găsite pe marginea tăioasă a orificiului de efracţie şi pe îmbrăcămintea autorului. - Reziduurile de tragere se depun pe mâna trăgătorului sau în jurul orificiului de intrare, pe hainele sau corpul victimei. Analiza chimică sau prin tehnici moderne (spectrofotometrie de raze X, microscopie electronică cu baleiaj) relevă metale grele şi alte componente specifice substanţelor care provoacă energia cinetică necesară expulzării proiectilului din tubul cartuşului. - Urmele gazoase constau în vapori, fum, substanţe volatile, toxice, iritante. În această categorie pot fi incluse şi urmele olfactive, create prin combinarea mirosului transpiraţiei cu mirosurile specifice îmbolnăvirii (aparatul bucal, stomac, rinichi), medicamentelor ingerate, mediilor profesionale de la locul de muncă şi alte mirosuri (tutun, alcool, pastă de dinţi, alimente consumate, parfum, mirosuri din locuinţă şi ale obiectelor purtate). Precizăm că prin expertiza odorologică se analizează moleculele substanţei mirositoare aflate în stare volatilă şi nu mirosul ca atare. - Urmele biologice lăsate la locul faptei sau transferate prin contact, direct ori prin stropire, se prezintă sub formă de pete, stropi, depozite, particule, lichide. Dintre produsele biologice recoltate cu ocazia cercetării infracţiunilor, îndeosebi a celor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei menţionăm: sângele, sperma, saliva, transpiraţia, firele de păr (capilar şi pubian), urina, fecalele, diverse secreţii, fragmente de ţesut şi osoase etc. În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluţionat ştiinţele forensic, oferind posibilitatea exploatării eficiente a urmelor biologice şi identificării infractorilor pe baza acestora.

 Urme care relevă deprinderi ale persoanei

Urme care relevă deprinderi ale persoanei Aceste urme reprezintă manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizează într-o formă concretă, materială, cum ar fi: scrisul, vocea, mersul, diverse deprinderi manuale (realizarea nodurilor, mânuirea unor instrumente, aplicarea tuşelor la vopsire)51. De observat că şi acest gen de urme sunt expertizabile, conducând uneori la identificarea persoanei. Astfel, scrierea constituie comunicarea ideilor prin grafism, în care mecanismul fiziologic este dat de complexul de legături temporare nervoase. Legăturile produse în cortex sunt asociate cu variate acte motrice ale mâinii care scrie, conduse şi controlate de sistemul nervos central. Particularităţile tipului de activitate nervoasă proprii fiecărei persoane sunt impregnate de influenţe pedagogice, culturale, profesionale, familiale şi se traduc prin modalităţi grafice particulare care oferă posibilitatea identificării scriptorului. Tot aşa, identificarea persoanei după voce se bazează pe individualitatea caracteristicilor vocale şi pe menţinerea lor constantă de la postpubertate până la sfârşitul vieţii. Particularităţile procesului de fonaţie sunt determinate de construcţia aparatului fonator (plămâni, coarde vocale, laringe, gură, nas, dantură). Drept caracteristici acustice utile se consideră a fi frecvenţa, intensitatea şi timbrul vocii. Tehnicile moderne permit studierea vocii umane prin obiectivizarea componentelor sale. Semnalele sonore înregistrate pe bandă sunt transpuse în vocograme (sonograme), care pot fi comparate între ele în vederea identificării vorbitorului. 51

Ionescu L.;Criminalistica. Note de curs, Bucureşti, 2002, pag. 31-32

76

Acum examinarea vocii (fonetică, tratarea semnalului, acustica, telecomunicaţiile) se realizează cu ajutorul aplicaţiilor informatice. Este importantă analizarea vocii din punct de vedere al deficienţelor de vorbire, tonalităţii, regionalismelor sau stereotipurilor verbale. Alte categorii de urme

Alte categorii de urme Enumerarea urmelor ar fi incompletă fără menţionarea altora asimilate lor. Astfel, se consideră a fi urme modificările create de un fenomen, cum ar fi urmele de propagare ale focului într-un incendiu sau explozie, urmele de electrocutare (aşa-numita „marcă electrică”), urmele produse de scurtcircuite sau de scurgerile curenţilor de înaltă tensiune etc. De asemenea, în categoria urmelor de contact (formă) se includ cele lăsate static de obiecte pe suportul pe care s-au aflat. De exemplu, urma de ardere a unui fier de călcat încins pe stofă sau conturul unui tablou desprins de pe perete după ce a stat agăţat mult timp. În cercetarea la faţa locului sunt importante aceste urme, în stabilirea locului unde se afla obiectul sustras sau unde a avut loc o interacţiune prin destratificarea prafului. Acest gen de urme poartă denumirea de urme negative sau periferice52. În sfârşit, unii autori vorbesc de urme poziţionale53, prin a căror interpretare logică, în contextul tabloului general al locului faptei, se pot obţine importante informaţii pentru anchetă cum ar fi dispunerea diferitelor obiecte şi urme în câmpul infracţiunii ca urmare a luptei dintre agresor şi victimă sau datorate căutării lucrurilor furate (mobile răsturnate, sertar tras, uşa deschisă la un dulap), urme de sânge (baltă , stropire pe pereţi, urme de târâre), ceasul spart oprit la o anumită oră, blocarea acului indicator al vitezometrului, poziţia pasagerilor din/ şi în afara autoturismului implicat în coliziune, împrăştierea pe carosabil a lucrurilor purtate de victime, situarea cioburilor de far şi a pieselor detaşate prin impactul autovehiculului etc. O altă categorie de urme care poate prezenta interes pentru elucidarea unor diverse situaţii de fapt o reprezintă urmele de animale. În criminalistică au relevanţă: - urmele de picioare imprimate pe corpul şi îmbrăcămintea victimei, pe sol sau pe alt suport. Identificarea animalelor sălbatice este ocazionată frecvent de comiterea infracţiunilor la regimul vânătorii. Identificarea celor domestice poate avea importanţă în diverse cazuri, cum ar fi furtul de animale sau furtul realizat cu o căruţă trasă de animale. Examinarea traseologică a urmelor de picioare urmăreşte structura exterioară, în primul rând conturul copitelor, degetelor, perniţelor, numărul şi forma ghearelor etc. Un caz aparte îl constituie calul, care poate fi identificat direct după copite sau după particularităţile potcoavelor şi caielelor. - urmele de dinţi produse prin muşcare redau dentiţia specifică fiecărui animal. În practică urmele de acest fel sunt incomplete şi neclare, dar configuraţia, poziţia şi profunzimea leziunilor permit diferenţierea muşcăturii de om de cea de animal şi oferă indicii pentru identificarea generică. Problema se pune mai ales în cazul determinării naturii leziunilor constatate la cadavrele găsite pe câmp sau în pădure.

52

Golunschi S.A., Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 87; Stancu E., Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 141 53 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 64; Ionescu L., op. cit., pag. 33

77

 Urmele papilare

3. Urmele papilare Activitatea tehnico-ştiinţifică complexă de descoperire, relevare, fixare şi ridicare a urmelor de mâini de la faţa locului se realizează încă de la începutul cercetării, iar aceste urme, în funcţie de modul de formare, se pot prezenta astfel: - urme papilare statice sau dinamice; Urmele statice au cea mai mare valoare pentru identificarea persoanei care le-a creat, deoarece prin modul de formare redau cu claritate desenul papilar şi detaliile sale caracteristice. Urmele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri şi pot servi cel mult la o identificare generică. - urme papilare de suprafaţă sau de adâncime; Se formează în funcţie de plasticitatea suportului pe care a fost creată urma. Urmele de adâncime se formează în chit moale, în plastilină, în vopsea neuscată, în ceară etc. Urmele de suprafaţă sunt create pe suprafeţe dure de exemplu, pe sticlă sau mobilă. Urmele de suprafaţă se pot forma prin stratificare sau destratificare, după cum mâna este murdară de substanţă sau mâna ridică substanţa aflată anterior pe obiect. - urme papilare vizibile sau latente. Urmele latente se formează prin depunerea unui strat subţire de substanţă, redând cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare şi chiar ale porilor. Urmele vizibile au în general un anumit grad de îmbâcsire, detaliile acoperinduse cu substanţa depusă, pe obiect apărând imaginea negativă a amprentei papilare. În practică, s-a constatat faptul că urmele latente, contrar aparenţelor sunt în majoritatea cazurilor de calitate mai bună decât urmele vizibile. Şi aceste urme sunt exploatabile şi se pot stabili pe baza lor, în funcţie de locul descoperirii, împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea. Pot exista de asemenea porţiuni în urma vizibilă care să permită o eventuală identificare. Căutarea şi descoperirea urmelor papilare În funcţie de natura locului şi de modul de săvârşire a faptei, descoperirea urmelor unei infracţiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor. Din cauza diversităţii deosebite de situaţii, de împrejurări privind maniera de comitere a infracţiunii, nu pot fi date reţete universal valabile de descoperire a urmelor. Pe baza practicii în materie, descrise în literatura de specialitate, s-a conturat însă o regulă cu caracter de generalitate conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracţiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală şi specialistul criminalist vor căuta să reconstituie mental fiecare fază a desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie, în sens direct sau invers, iter criminis, drumul presupus că a fost făcut de infractor”. Aşa cum subliniază C. Ţurai, căutarea urmelor papilare latente este o operaţie de tehnică criminalistică ce necesită atenţie deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea şi intuiţia unui mare artist”. În procesul de căutare a urmelor papilare (mai ales a celor latente) se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerinţe minime (rapiditate în efectuarea cercetării, perseverenţă, răbdare, calm) în căutarea şi relevarea urmelor.

78

Limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialişti, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau a distrugerii unor urme, este o altă regulă, care priveşte pe cel care conduce cercetarea la locului faptei. Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a pătruns infractorul, prin cercetarea clanţelor uşii, a încuietorilor, a comutatorului electric. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiţii bune urmele papilare. În aceleaşi condiţii păstrează urmele obiectele de porţelan şi sticlă, suprafeţele metalice, mobilierul etc. Însăşi suprafeţele relativ zgrunţuroase, de genul gulerelor sau manşetelor de cămăşi, pot reţine urme, în condiţii mulţumitoare. Sunt situaţii în care se descoperă faptul că infractorul s-a folosit de mănuşi. Pe lângă faptul că însăşi aceste mănuşi pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariţiei unor amprente digitale spre sfârşitul drumului parcurs de infractor. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfăşoare o operaţie mai minuţioasă, este incomodat de mănuşi şi le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.). Alteori, suprafaţa obiectului este atinsă de o porţiune a palmei, neprotejată de mănuşă. În ipoteza folosirii mănuşilor necăptuşite sau a mănuşilor chirurgicale care permit un contact tactil mai bun, nu trebuie să se excludă posibilitatea descoperirii amprentelor papilare în interiorul acestora. Un aspect pe care specialiştii criminalişti îl cunosc din practică este acela că şi cei mai abili infractori, după săvârşirea faptei, neglijează măsurile de precauţie luate iniţial. În procesul de căutare a urmelor papilare se recomandă adaptarea metodelor şi mijloacelor criminalistice la condiţiile de mediu. În cazuri deosebite se poate pulveriza pe obiectul presupus purtător de urmă o soluţie pe bază de luminol care, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, va crea o luminescenţă specifică pentru un timp scurt. Rezultate similare pot fi obţinute şi cu radiaţia laser. Rezultate mulţumitoare în descoperirea urmelor se obţin cu ajutorul lămpii portabile de radiaţii ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiţii de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare, el permiţând şi cunoaşterea stării urmelor, astfel încât să se poată alege corect mijlocul de relevare şi ridicare a lor, fără a risca distrugerea acestora.

 Relevarea urmelor latente de mâini

Relevarea urmelor latente de mâini Descoperirea urmelor de mâini în general şi în special relevarea urmelor latente este activitatea cea mai laborioasă din întregul proces de cercetare a acestei categorii de urme, ea implicând folosirea procedeelor, metodelor fizice şi chimice, în funcţie de natura suportului şi de calitatea urmei. Activitatea de descoperire a amprentelor papilare poate fi caracterizată drept una dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice sub raportul perfecţionării ştiinţifice. Sunt semnificative în acest sens noile metode chimice de relevare a urmelor de mâini ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.

79

Preocupările de îmbunătăţire a procedeelor de descoperire şi relevare a urmelor latente de mâini se înscriu în contextul general de perfecţionare a metodelor şi tehnicilor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor laboratoarelor de criminalistică din lume, de bază la locul faptei fiind trusele criminalistice.

Trusă criminalistică pentru relevarea urmelor papilare

 Relevarea prin metode optice

Relevarea prin metode optice În această categorie sunt incluse radiaţia de tip laser şi dispersia luminoasă. Radiaţia de tip laser este proiectată lateral şi oblic, sub un unghi de circa 45 0, determinând apariţia unei fluorescenţe specifice anumitor substanţe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La nevoie, fluorescenţa poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină. Dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidente se proiectează spre suprafeţele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obţine prin intermediul unor filtre electronice, procedeul prezentând un dublu avantaj: nu este distructiv şi permite fixarea imediată prin fotografiere a urmei. Un mijloc tehnic modern folosit în prezent la investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei este sursa de lumină cu lungime de undă variabilă, Polylight PL 500, o lampă cu xenon cu o putere de 500 W şi 12 filtre reglabile. Polylight PL 500 este un echipament performant pentru căutarea urmelor, iar neutilizarea acestuia este de neconceput în cercetarea modernă. O caracteristică specială o reprezintă faptul că lumina sa are aceeaşi intensitate pe toată zona iluminată, în mod asemănător luminii naturale, dar mult mai mare decât a acesteia. Lumina Polylight-ului se transmite prin fibre optice, cu pierderi reduse de intensitate, ceea ce o deosebeşte de cea a lămpii cu halogen, care o emite în mod progresiv, începând cu nuanţe de albastru şi ajungând până la roşu.

80

 Relevarea prin metode fizice

 Relevarea prin metode chimice

Relevarea prin metode fizice Aceste metode constau în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulaţie foarte fină-de aici şi denumirea de prăfuire (pudrare) pe obiecte ori suprafeţe purtătoare de urme. Substanţele sau amestecul de substanţe folosite în relevare, pe lângă fineţea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru relevarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se foloseşte un praf de culoare închisă); - să prezinte o aderenţă selectivă, deci numai la materia din urmă şi nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice. Dintre substanţele întrebuinţate frecvent în practică amintim: ceruza (carbonat bazic de plumb), negrul de fum, roşul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), oxidul de cupru, praful de xerox etc. Aceşti relevatori, consideraţi tradiţionali, se folosesc pentru suprafeţe netede. Relevarea urmelor papilare pe suprafeţele multicolore se realizează cu substanţe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Relevatorii fluorescenţi, sub formă de prafuri sau de soluţie (mai uşor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală datorită calităţilor lor, singurele suprafeţe la care nu pot fi folosiţi fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei. Un procedeu modern de relevare a urmelor latente, îndeosebi a celor depuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid. Procedeul este destul de laborios şi relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aurcadmiu, vaporii aderând selectiv la crestele şi la şanţurile papilare. A dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafeţe cu asperităţi, de genul cărămizilor. Pentru suprafeţele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se foloseşte un amestec de zinc, antimoniu şi cupru.

Relevarea prin metode chimice 81

Aceste metode de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe reacţia dintre anumite substanţe chimice şi componentele transpiraţiei (săruri, aminoacizi etc.). În funcţie de particularităţile lor, aceste metode pot fi structurate astfel: Relevarea cu vapori de iod Relevarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil.

Trusă de relevare cu vapori de iod Reacţia dintre vaporii de iod şi componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariţia unei coloraţii specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, relevarea fiind de scurtă durată. El prezintă avantajul că poate fi reluat. Acest procedeu este îndeosebi folosit pentru relevarea urmelor aflate pe hârtie sau pereţi. Relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi În această categorie sunt incluşi ninhidrina, nitratul de argint etc. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică pentru relevarea urmelor pe hârtie este cel pe bază de ninhidrină, care reacţionează cu aminoacizii din sudoare dând rezultate bune chiar şi la urmele mai vechi. Urmele papilare relevate cu soluţie de ninhidrină pot fi puse în evidenţă în vederea fotografierii sau scanării prin intermediul sursei Polylight PL 500.

82

Urme papilare latente relevate cu soluţie de ninhidrină, evidenţiate cu lumină albă 680 nm şi lumină verde 505 nm Se mai întrebuinţează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluţii folosite şi în aplicarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanţe grase se aplică vaporizări de diverşi acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă). Un alt reactiv este soluţia denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, la care relevarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se la soluţii care determină o fluorescenţă specifică, cum este luminolul. De neconceput până acum câţiva ani, relevarea urmelor de mâini pe pielea umană este în prezent posibilă tot datorită unor reacţii chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut şi cu radiaţii roentgen sau cu iod. Cea mai eficientă metodă în acest sens este tratarea cu cianoacrylat. Avantajele folosirii Polylight PL 500 Urmele papilare tratate cu pudră fluorescentă sau substanţe chimice vor fi fluorescente în condiţii de iluminare cu UV. Deseori, fotografierea urmelor relevate cu vapori de cianoacrylat, în condiţii de iluminare normală nu este eficientă, fiind necesară evidenţierea prin fluorescenţă (UV, 415, 450 etc.). Atunci când este cazul la astfel de urme se vor utiliza filtrele de lumină de 590, 620, 650 nm pentru reducerea contrastului.

Urmele papilare relevate chimic (cu ninhidrină ori vapori de cianoacrylat) sau prin pudrare, situate pe fundal multicolor (hârtie, coperte, ilustrate etc.) pot fi fotografiate direct, culorile din fundal fiind eliminate prin metoda absorbţiei diferenţiate, folosind o culoare (din cele 12 benzi de lumină), care să corespundă fundalului, pentru eliminarea interferenţelor cromatice. În cazul urmelor papilare create prin stratificare sau destratificare în sânge se poate folosi lumina violetă şi verde (415 , 505 nm).

83

Urmă papilară creată prin stratificare în sânge iluminată cu lumină naturală şi verde de 505 nm În cazul urmelor papilare, pentru evitarea risipei de pudră se examinează mai întâi obiectele susceptibile a fi purtătoare de astfel de urme. Lumina albă în unghi mic este cea mai potrivită pentru această operaţiune, iar pentru căutare se folosesc ochelari de culoare albă. În acest mod pot fi descoperite următoarele tipuri de urme papilare: urme create în praf, vopsea, ulei sau sânge prin destratificare sau stratificare. De asemenea, mai pot fi descoperite urme relativ proaspete pe suprafeţe lustruite (sticlă, metal, faianţă etc.). Atunci când urmele papilare latente sunt contaminate cu substanţe fluorescente (sânge, cerneluri, vopsea etc.), vor avea proprietăţi de fluorescenţă. În acest caz, pentru căutare, iniţial, se va folosi banda de lumină albastră (450 nm), cu ochelari portocalii, după care se va continua cu lumină UV şi folosind ochelari transparenţi.

Urme relevate în condiţii de lumină UV şi lungimi de undă diferite Când se caută la lumină naturală este necesară o observare generală a ariei de interes. Dacă se descoperă urme papilare, acestea vor fi investigate cu diversele benzi de lumină ale Polylight PL 500 pentru a obţine evidenţierea şi iluminarea optimă în vederea fotografierii. Pentru fotografiere se folosesc de regulă filtre barieră de la 530 la 650 nm. Pe suporturile care au suprafeţe fluorescente, cele mai bune rezultate se obţin cu pudre negre nefluorescente sau magnetice, folosindu-se lumina de culoare albă, incidentă, cu unghi variabil şi ochelarii transparenţi.

84

Urmă papilară latentă, relevată cu pudră de culoare neagră, pusă în evidenţă în bandă de lumină albă 680 nm (000) Atunci când suprafeţele care urmează a fi tratate sunt de culoare închisă, cele mai eficiente sunt pudrele albe sau argintii, cu lumină albă (000) la intensitate maximă, al cărei unghi de incidenţă trebuie să fie variat pentru a obţine rezultate optime.

Urme papilare relevate cu pudră de culoare albă şi puse în evidenţă în bandă de lumină albă (680 nm) La suprafeţele colorate se foloseşte o lumină de culoare similară care se poate regla fin (de la t0 la t30) şi o pudră de culoare neagră, argintie sau fluorescentă, pentru a obţine un contrast optim. Se pot face testări prin crearea experimentală a unei urme pe acelaşi suport, în apropierea zonei unde a fost descoperită urma în litigiu. Polylight PL 500 poate fi folosit cu succes şi în condiţii de laborator, fie pentru punerea în evidenţă a urmelor papilare ridicate cu folii adezive, fie pentru evidenţierea urmelor de pe suporturi (atunci când urma a fost ridicată cu tot cu suport). În cazul urmelor papilare tratate cu pudre fluorescente şi ridicate cu folii adezive, evidenţierea acestora în vederea scanării (în sistemul AFIS 2000) sau fotografierii se va face cu lumina UV, prin ochelari transparenţi. În cazul urmelor relevate cu vapori de cianoacrylat netratate cu pudre fluorescente sau nefluorescente, se va proceda la examinarea în benzile de lumină albă (400-680nm) sau albastră (450, 470 nm). 85

Urmă papilară relevată cu vapori de cianacrylat şi evidenţiată în benzile de lumină albă (680 nm) şi albastră (470 nm) Un alt procedeu este tratarea urmelor cu pudre fluorescente sau nefluorescente, care pot fi transferate pe folii adezive sau fotografiate direct, prin folosirea unei lumini adecvate. În condiţii de laborator se poate folosi, prin testare, orice bandă de lumină de la Polylight PL 500 care evidenţiază mai bine urma papilară şi elementele individuale ale acesteia. Nu trebuie să se plece de la ideea că pentru relevarea unei urme există o anumită bandă de lumină prestabilită, deoarece nu întodeauna suporturile sunt asemănătoare, din acelaşi material şi cu aceeaşi fluorescenţă.

 Relevarea urmelor create pe suporturi vegetaleelor

Relevarea urmelor create pe suporturi vegetale Atunci când infracţiunea a fost săvârşită în parcuri de agrement, terenuri agricole, zone împădurite, cu ocazia investigării criminalistice a locului faptei o atenţie deosebită trebuie acordată vegetaţiei aeriene şi terestre care poate fi purtătoare de urme criminalistice, create prin stratificare, destratificare sau ca urmare a acţiunii mecanice, care pot contribui la lămurirea împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea sau chiar la identificarea făptuitorului. Relevarea urmelor create prin acţiune mecanică exercitată asupra plantei, îndeosebi asupra frunzelor şi petalelor florilor, este o metodă nouă, recentă care ne aparţine54. Majoritatea frunzelor sunt alcătuite din trei părţi: - limbul sau lamina, partea cea mai importantă a frunzei, care este lat, verde şi străbătut de nervuri conducătoare; - peţiolul este un cordon de formă cilindrică, convexă sau concavă, care în majoritatea cazurilor se prinde de nodurile tulpinii; - teaca este partea bazală a peţiolului cu care se prinde de nodurile tulpinii. Din cele trei părţi componente ale frunzei, numai limbul poate constitui suport primitor de urme, datorită dimensiunilor sale. Structura anatomică a limbului foliar se compune din: epiderma superioară, parenchimul palisadic, parenchimul lacunar, epiderma inferioară. Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele, în mare majoritate fără clorofilă.

54

Popa Gheorghe, Brevet de invenţie nr. 111413 C1/31.10.1996, OSIM Bucureşti

86

Parenchimul palisadic se găseşte sub epiderma superioară şi conţine în celulele sale o cantitate mare de cloroplaste care posedă pigmenţi clorofilieni care dau frunzei culoarea verde.Acesta conţine 80% clorofilă. Parenchimul lacunar se află sub epiderma inferioară şi este format din celule parenchimatice neregulate, de diferite forme, lăsând spaţii mari intercelulare. În aceste lacune se acumulează aer, care constituie rezerva de bioxid de carbon şi oxigen necesară funcţiilor vitale. Acesta conţine 20% clorofilă.

Structura limbului foliar Prin presarea, ruperea, strivirea frunzei de către mână, piciorul încălţat sau pneul unui autovehicul, zona afectată îşi schimbă sensibil culoarea (devine un verde mai intens) faţă de restul limbului foliar, datorită faptului că, prin acţiunea mecanică exercitată supraliminal, cloroplastele purtătoare de pigmenţi clorofilieni se sparg iar clorofila migrează în spaţiile intercelulare şi epidermă, pe traseele create de topografia suprafeţei de contact a agentului vulnerant, reproducând-o cu fidelitate.

Frunze purtătoare de urme papilare 87

Pentru a evidenţia urma creată de agentul vulnerant, frunza este supusă unei operaţiuni de stopare a procesului de fotosinteză şi a respiraţiei, prin privarea de lumină şi umiditate, concomitent cu menţinerea sa într-o stare relativ plană, la o temperatură de circa 20oC. Această operaţie se poate realiza, de exemplu, prin aşezarea frunzei purtătoare de urmă între două plăci de sticlă opacă prevăzute pe margini cu o garnitură subţire pentru etanşare şi presată cu ajutorul unor cleme metalice. După o perioadă de aproximativ 6-8 ore, odată cu începerea stopării procesului de fotosinteză şi a respiraţiei, va apărea o diferenţă de contrast cromatic între zona lezată şi restul suprafeţei limbului foliar, ca urmare a iniţierii procesului de etiolare a zonelor învecinate zonei lezate, dar şi datorită alterărilor şi interferenţelor celulare produse prin distrugerea cloroplastelor şi difuzarea clorofilei în celulele epidermice lezate şi în spaţiile intercelulare ale parenchimul palisadic. După circa 48 ore, procesul de fotosinteză este complet oprit, contrastul cromatic obţinut este maxim şi urma este astfel relevată. După relevare, urma se fotografiează direct dacă este bine conturată sau cu iluminare prin transparenţă, atunci cînd este mai slab evidenţiată. Pentru fixarea urmei prin fotografiere este indicat să se folosească un film color pentru a obţine un contrast mai bun.

Urmă papilară (digitală) Există posibilitatea ca descoperirea materialului vegetal purtător de urme să aibă loc într-un moment în care a intervenit procesul de uscare. O frunză uscată devine casantă, se contractă şi îşi pierde din elasticitate iar urmele au contur slab, se deformează, îşi modifică atât aspectul, cât şi dimensiunea. În această situaţie, pentru ca urmele să se releve, materialul vegetal este supus unei operaţiuni de revitalizare în apă, timp de 10-30 minute. Apa difuzează în spaţiile intercelulare, materialul vegetal îşi redobândeşte elasticitatea, se redresează în ansamblul său, iar urmele revin aproximativ la forma şi dimensiunile avute înainte de uscare. 88

Pentru conservarea materialului vegetal purtător de urme, pe suprafaţa acestuia se va pulveriza de la o distanţă de circa 15-20 cm un strat sensibil de lac incolor care-i va asigura elasticitatea necesară unei manipulări nedistructive.

 Fixarea urmelor de mâini

Fixarea urmelor de mâini Prin fixarea urmelor de mâini se înţelege poziţionarea acestora la locul faptei în raport cu obiectele pe care au fost descoperite şi cu celelalte urme şi mijloace materiale de probă. Principalele metode criminalistice de fixare a urmelor sunt: fotografierea, videofilmarea, descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului, desenul şi schiţa. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea de ansamblu a locului unde au fost descoperite urmele, iar, apoi, fotografierea de detaliu a fiecărei urme în parte astfel încât să se redea cu claritate detaliile caracteristice ale acestora. Fotografia se execută obligatoriu cu etalon metric, de la o distanţă mai mică de 15 cm, prin ataşarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulaţie fină şi o iluminare laterală sub un unghi de 45 0. Când fotografia se realizează digital obiectivul aparatului trebuie să fie prevăzut cu zoom pentru a putea încadra urma pe întreaga suprafaţă a obiectivului. La fotografierea urmelor se folosesc mai multe procedee în funcţie de natura şi culoarea suportului purtător de urmă. Astfel, pentru fotografierea urmelor de mâini create pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanţa de relevare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii şi să prevină reflectarea aparatului în oglindă. Când urma a fost descoperită pe un obiect transparent şi există pericolul distrugerii acesteia, prin mijloacele curente de relevare fizică sau chimică, se foloseşte ca procedeu fotografia de reflexie, care se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeţei cu o hârtie de culoare închisă, iar în spatele obiectului purtător de urmă se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează şi sursa de lumină, iar în faţă se amplasează aparatul de fotografiat având axul obiectivului perpendicular pe zona unde se află urma. În cazul fixării urmelor de mâini prin videofilmare se vor respecta, în general, regulile de fotografiere. Fixarea în procesul verbal presupune consemnarea exactă, detaliată a urmelor şi a locului în care au fost descoperite, respectiv a raportului de poziţie faţă de obiectele principale sau alte categorii de urme. La descrierea urmelor, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului se vor avea în vedere zona în care se află, natura obiectelor purtătoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite obiecte, numărul, poziţia urmelor şi distanţa dintre ele. Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schiţele şi desenele întocmite la faţa locului şi care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc însă decât la stabilirea locului în care au fost găsite şi a raportului lor de poziţie cu alte obiecte sau urme, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

 Ridicarea urmelor papilare

89

Ridicarea urmelor papilare Ridicarea urmelor papilare presupune luarea urmelor sau a obiectului purtător de urme din câmpul infracţiunii şi transportarea acestora în laborator în vedea examinărilor, după ce în prealabil au fost ambalate şi sigilate, iar pe ambalaj s-au consemnat menţiuni cu privire la: fapta comisă, locul şi data comiterii, locul de unde au fost ridicate urmele, precum şi semăturile organului judiciar şi a martorilor asistenţi. Principalele metode de ridicare a urmelor papilare sunt: ridicarea obiectului purtător de urmă, transferarea pe peliculă adezivă şi mulajul atunci când urmele au fost create în adâncime. După ridicarea obiectului purtător de urme trebuie avut în vedere faptul că ambalarea, manipularea şi transportarea acestuia trebuie să se efectueze cu maximă atenţie pentru a preveni distrugerea sau alterarea urmelor. Este necesar ca obiectele purtătoare de urme să fie ridicate după ce au fost, în prealabil, marcate şi fotografiate55. Transferarea pe peliculă adezivă (folio) se face după fotografierea urmelor, iar pentru această operaţiune, în funcţie de substanţele folosite la relevare, se folosesc foliile adezive transparente, albe sau negre, în funcţie de culoarea urmei. În momentul aplicării peliculei adezive pe suprafaţa purtătoare de urmă se apasă bine cu degetele ambelor mâini, din centru peliculei spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avut în vedere ca în această operaţiune şi în momentul aplicării peste urma ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce-ar conduce la alterarea detaliilor caracteristice. Totodata, se va ţine seama de faptul că poziţia urmei astfel ridicate este inversată faţă de cum s-a găsit pe obiectul purtător de la faţa locului. Deci, negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, în vederea obţinerii imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină56.

55 56

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 110-111 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 101

90

Ridicarea cu peliculă adezivă Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează după fotografierea prealabilă a urmelor de adâncime. Se folosesc gipsul dentar, alginatul, diferite paste sau polimeri (stomalgina, sielast).

 Interpretarea urmelor papilare la locul faptei

 Aprecierea vechimii urmelor papilare

Interpretarea urmelor papilare la locul faptei O operaţiune importantă, efectuată de însuşi organul judiciar, este interpretarea urmelor papilare descoperite la locul faptei. Aceasta are drept scop obţinerea unor date preliminare cu privire la persoana infractorului, activităţile desfăşurate de acesta şi succesiunea lor, care coroborate pot conduce la stabilirea modului în care urmele papilare au fost create. Se are în vedere stabilirea locului şi obiectelor care l-au interesat pe autor, modul de grupare şi de dispunere a urmelor, precum şi modul de operare. De asemenea, se pot obţine şi unele date probabile despre persoana făptuitorului (înălţimea, constituţia fizică, sexul şi vârsta). În ceea ce priveşte determinarea mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor de către un criminalist, pe baza urmelor create de degetele de la o mână. Interpretarea urmelor de mâini se efectuează nu numai la faţa locului, ci şi cu prilejul examinărilor criminalistice de laborator. Aprecierea vechimii urmelor papilare Vechimea urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ţine seama atât în procesul descoperirii, cât şi în cel al relevării urmelor papilare. Stabilirea vechimii urmelor papilare se face în funcţie de factori variaţi şi este uneori relativă.

91

Fotografia macroscopică a amprentei digitale De asemenea, trebuie luaţi în considerare diverşi factori de alterare a urmelor cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia etc. Menţionăm însă că şi în condiţiile unei ploi uşoare sau ninsorii, unele urme se păstrează neaşteptat de bine. Stabilirea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei. Fireşte că vechimea este şi un element de care se ţine seama în interpretarea modului de formare a urmelor, ia oferind indicii privitoare la faptă şi la persoana autorului. Constantin Ţurai îl cita în lucrarea Enigmele unei amprente pe E. Locard, care preciza încă din 1939: „Ar fi foarte interesant să putem cunoaşte data unei amprente papilare. Amprentele proaspete nu se colorează bine, amprentele incolore foarte vechi nu mai prind colorantul sau se colorează foarte slab, se pot utiliza amprente papilare latente foarte vechi, chiar de mai mulţi ani, ploaia nu poate distruge complet urmele, dar căldura foarte mare duce sigur la alterarea lor”. Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operaţiune distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de relevare, pe mici porţiuni, care să ofere indicii asupra acestora. Urmele papilare sunt compuse din substanţe secretate natural, cum ar fi transpiraţie, sebum sau lipide, diverse materii transferate pe mâini şi apoi remanente în impresiuni, precum şi celule epiteliale. În compoziţia impresiunilor papilare se regăsesc produşii a trei glande secretoare: - glandele accrine, sudoripare; - glandele sebacee; - glandele apocrine. Problematica a fost abordată într-un studiu de actualitate57 şi a fost determinată de necesitatea cunoaşterii comportării în timp a amprentelor papilare în scopul fixării cronologice a acestora. Studiul a avut ca punct de pornire necesitatea soluţionării problemelor complexe, care rezultă din practica curentă criminalistică, în perspectiva şi cu scopul combaterii sau susţinerii unor afirmaţii ale subiecţilor despre propriile urme create în perimetre care constituie o arie infracţională. Studiul şi-a propus următoarele: - determinarea şi cuantificarea evoluţiei procesului de îmbătrânire a amprentelor papilare din punct de vedere al: - aspectelor morfologice; - rezultatelor determinărilor fizico – chimice de relevare şi utilizare în identificarea persoanelor creatoare; - comportamentului biologic al constituenţilor latenţi; - cuantificarea evoluţiei degradării temporale a amprentelor papilare provenite de la persoane care aparţin celor patru grupe sanguine umane. Metoda descriptivă, cea a analizelor morfologice de laborator, a determinărilor fizico – chimice şi a constatării proceselor biochimice degradative au constituit bazele metodologice de cercetare a materialului investigat.

57

Popa Gheorghe, Preda Nicolae, Potorac Romică, Metodă de determinare a vechimii amprentelor papilare şi aparteneţei la grupa sanguină, Conferinţa internaţională organizată de INTERPOL, Lyon, Franţa, 03-06 iunie 2008

92

Au fost utilizate loturi de subiecţi omogeni din punct de vedere social–educativ (şcoli de poliţie), care să fie reprezentative pentru caracteristicile studiate. Ca urmare a realizării acestor deziderate, au fost determinate nivelurile de degradare morfologică, fizico-chimică şi biologică ale procesului, care să fie utilizate ca referinţe ulterioare. Rezultatele cercetării au fost materializate prin stabilirea unor grafice relaţionale între timpul scurs de la creare şi caracterele morfologice, fizico–chimice şi respectiv biochimice observabile, care să fie utilizate pentru estimarea vechimii acestor tipuri de urme, larg utilizate în tehnica criminalistică. Practic, determinarea vechimii amprentelor papilare constituie o sursă de informaţii referitoare la studiul transformărilor morfologice, fizico–chimice şi biochimice şi furnizează material de referinţă pentru noţiunile relaţional-interpretative dintre urmele prezente în câmpul infracţional, spaţiul temporal de creare şi de apartenenţă la un grup de indivizi. Coroborând determinările morfologice cu cele fizico–chimice şi totodată de evidenţiere ale degradării biochimice ale urmelor papilare provenite de la persoane care aparţin celor patru grupe sanguine (O, A, B şi AB), rezultă că materialul biologic şi implicit amprentele papilare provenite de la persoanele de grup sanguin diferit, se degradează diferenţiat în timp. Astfel, etapele degradării cumulate exprimate procentual în funcţie de timpul scurs de la crearea lor sunt reprezentate în graficul de mai jos unde se observă că amprentele create de persoane cu grupa sanguină ABIV şi BIII sunt sensibil mai expuse procesului de îmbătrânire decât de cele create de persoane care aparţin grupei sanguine OI şi AII.

În urma analizei rezultatelor obţinute se poate afirma că este posibilă interpretarea amprentelor papilare din punct de vedere temporal şi plasarea în timp a creării acestora, precum şi atribuirea, teoretic şi orientativ, a unei grupe sanguine. Elementele de noutate care rezidă în urma studiului sunt cele legate de plasarea în timp a creării amprentelor papilare prin interpretarea stadiilor de degradare temporale, precum şi stabilirea modului în care grupa sanguină influenţează procesul de 93

îmbătrânire a acestora. Astfel se poate aprecia vârsta unei amprente papilare şi atribui orientativ o grupă sanguină. Rezultatele studiului contribuie la obţinerea unor informaţii utile în procesul de investigare, respectiv la crearea unui cerc restrâns de suspecţi prin atribuirea unei grupe sanguine amprentelor papilare şi nu la identificarea persoanelor care au creat amprentele.

Fotografiile macroscopice ale amprentei digitale realizate la perioade de timp diferite



4. Urmele de picioare

Urmele de picioare

Primul contact al făptuitorului cu locul săvârşirii faptei se realizează prin intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de suprafaţă (de stratificare şi de destratificare) sau de adâncime. După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel: - urme de picior gol (urmă plantară); - urme de picior acoperit cu ciorap58; - urme de picior încălţat. În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălţămintea, deci indirect persoana. Cazul al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele de contur ale tălpii, fie obiectul (ciorapul) după textura materialului. Deşi relieful papilar de pe talpă are aceleaşi proprietăţi ca şi cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaşte foarte puţine cazuri de identificare a persoanei după acest relief. Pe de o parte, de multe ori în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei, a fost îmbâcsit cu substanţe străine, astfel încât în ambele situaţii sunt redate puţine dintre detaliile sale. Pe de altă parte, foarte des obiectul primitor nu are suprafaţa destul de netedă pentru a primi şi păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului59. Urmele lăsate de piciorul încălţat sunt întâlnite frecvent în practica cercetării criminalistice şi se află la locul faptei fie ca urme izolate, fie sub aspectul cărării de 58 59

Vinberg A.I., Mitricev S.M., Criminalistica, vol. I, Bucureşti, 1953, pag. 115 Mircea I., Propuneri de îmbunătăţire a criteriului identificării dactiloscopice, Cluj-Napoca, nr.1/1982, pag. 91

94

urme. Aceste urme sunt de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de suprafaţă se creează pe obiecte de consistenţă mare. Când pe încălţăminte sau pe piciorul desculţ se află substanţe străine (noroi, praf, vopsea, sânge etc.), se formează urme de stratificare, iar dacă pe suprafaţa obiectului primitor sunt substanţe străine în stare pulverulentă sau vâscoasă (strat de praf în cantitate mică, de ulei ori de vopsea proaspătă) prin aderarea acestei substanţe la talpă se formează urmele de destratificare. Urmele de adâncime se creează în terenuri argiloase, zăpadă, noroi vâscos, nisip umed etc. Urmele de picioare se descoperă cu uşurinţă deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, ajută şi la stabilirea unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acţiunile desfăşurate, locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele acestuia. Dacă grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu persoana care a creat urmele respective. Urmele de picioare, în mersul obişnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze. Prima fază începe în momentul atingerii călcâiului cu obiectul primitor şi constă în împingerea acestuia în faţă şi în jos şi se termină când piciorul trece în poziţie perpendiculară pe suprafaţa lui; a doua fază se realizează prin apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior, moment care marchează imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii; a treia fază începe când piciorul trece de la poziţia sa perpendiculară faţă de obiectul primitor la cea oblică, atunci când împinge în spate şi în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor şi se termină prin ridicarea piciorului în vederea realizării pasului următor60. Fazele acestui proces de formare a urmelor de picioare se disting doar în urmele de adâncime, deşi procesul este propriu atât la urmele de adâncime, cât şi la cele de suprafaţă. Datorită procesului de formare, urmele de adâncime, în funcţie şi de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de mişcare a fost mai mare.

 Relevarea urmelor de picioare

Relevarea urmelor de picioare La căutarea, descoperirea şi relevarea urmelor de picioare se vor folosi tehnicile şi procedeele utilizate în acest sens pentru urmele de mâini. Un procedeu specific relevării şi ridicării urmelor de paşi de pe covoare şi mochete este folosirea câmpului electrostatic. Ideea aparţine japonezului Kato Masao Shikoku (1970) care a observat că praful de pe ecranul televizorului aderă datorită curentului de înaltă tensiune. Procedeul a fost apoi perfecţionat în Anglia prin cercetările de la Metropolitan Police Laboratory (1980) şi tot în Anglia s-au produs primele truse speciale de relevare şi transfer (1983-1986). Principiul este următorul: deasupra urmei se aplică o folie din vinil sau poliester, laminat pe o parte cu un strat de metal bun conducător de electricitate. Sub obiectul purtător de urmă (covor) se plasează o placă metalică care este conectată, ca şi folia, la o sursă de înaltă tensiune (10.000 15.000 V). La trecerea curentului electric se produce o încărcare statică a foliei, care atrage şi fixează particule de murdărie, respectiv reziduuri de praf care conturează urma de încălţăminte.

 Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

60

Vasiliev A.N., Kriminalistica, Editura Moskovskogo Univ., Moscova, 1980, pag. 125 - 126

95

Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare Aceasta se poate realiza prin mai multe procedee. Criminalistica recomandă ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi prin fotografiere. În afara acestor procedee, urmele de suprafaţă se mai pot fixa prin copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin realizarea unui mulaj. Dacă este cazul, se procedează la înlăturarea corpurilor străine de pe suprafaţa urmelor. Corpurile străine se ridică cu penseta, cu multă atenţie, spre a nu distruge detaliile urmei61. Apa din urmele de adâncime, dacă este în cantitate mare, la început se absoarbe cu o pară de cauciuc, apoi cu pipeta şi la sfârşit cu hârtie sugativă, ţinând-o oblic, uşor apropiată de urmă, pentru a-i ocroti detaliile. Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului este primul procedeu de fixare a oricărui fel de urmă. La început se arată zona în care se află, pe ce fel de suporturi a fost creată, culoarea acestor obiecte primitoare, aspectele sub care se prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite repere, distanţa dintre ele. Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunţit, cu toate detaliile, măsurându-se dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup. La urmele de încălţăminte, se specifică dacă urma în cauză este de adâncime ori de suprafaţă (de stratificare sau de destratificare), forma ei generală, lungimea şi lăţimea în centimetri. Urmele se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea proeminentă a tocului, lăţimea în partea tălpii şi în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat, lungimea tocului, când aceasta se distinge, lăţimea lui, precum şi înălţimea la urmele de adâncime. La fixarea urmelor create de piciorul desculţ, se arată dacă se disting caracteristicile reliefului papilar, urmele degetelor, aspectul general al tălpii, cu arcada pronunţată sau platfus. În privinţa măsurării dimensiunilor necesare, se recomandă mai multe sisteme. După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitudinală, de la proeminenţa călcâiului prin urma degetului mijlociu până în dreptul vârfului degetului mare, lăţimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului (partea cea mai îngustă) şi lăţimea călcâiului. O altă metodă, denumită reţeaua lui Causse, constă din folosirea unui dreptunghi în care se încadrează urma şi acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie împărţit în pătrăţele egale. În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din partea posterioară a călcâiului până la extremitatea celui mai avansat deget, iar lăţimea în patru locuri, şi anume regiunile: metatarso-falangiană, metatarsiană, tarsiană şi lăţimea călcâiului62. Cea mai potrivită metodă este cea a lui Causse deoarece prin reţeaua sa de pătrate permite stabilirea atât a dimensiunilor urmei, cât şi a unor caracteristici individuale ale tălpii. Dacă urma plantară se măsoară fără dreptunghiul împărţit în pătrate, lăţimea tălpii ar urma să fie stabilită numai în trei regiuni (metatarsiană, tarsiană şi călcâi), pentru că aceste trei regiuni sunt determinate de însăşi structura anatomică a tălpii.

61 62

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88

96

Regiunile urmei plantare. a – metatarso-falangiană, b – metatarsiană, c – tarsiană, d – a călcâiului.

 Fotografierea urmelor de picioare

Măsurarea urmei plantare

Fotografierea urmelor de picioare Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul că sunt create de încălţăminte sau de piciorul desculţ, că se prezintă ca urme de suprafaţă ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se află, se fixează poziţiile pe care le au unele faţă de altele, raporturile în care se află cu obiectele din imediata lor apropiere. Se realizează astfel o fotografie a obiectelor principale. Pentru această fotografiere, aparatul fotografic se aşează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauză, la o înălţime care să permită includerea în imagine a întregii suprafeţe purtătoare a grupului de urme care urmează a fi fotografiat. Iluminarea naturală este cea mai indicată, iar ca iluminare artificială se recomandă lumina becurilor mate. Lumina principală artificială, mai intensă, trebuie să se afle în spatele aparatului de fotografiat, cu razele orientate perpendicular pe urme, şi o altă sursă de lumină, de mai mică intensitate, într-o parte laterală a aparatului de fotografiat, care să cadă pe urme sub un unghi ascuţit, spre a crea uşoare umbre, care evidenţiază mai bine în imagine detaliile fixate pe această cale. Dacă urmele sunt imprimate pe suprafeţe lucioase, iluminarea urmelor se va face cu două surse de lumină, aşezate în părţile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate spre urme sub unghiuri ascuţite, pentru a evita crearea de pete pe imaginea obţinută.

97

Urmă creată prin stratificare

Urmă de adâncime După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat. Şi pentru realizarea acestor fotografii de detaliu aparatul fotografic va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauză. Distanţa de fotografiere trebuie să fie astfel reglată încât urma să cuprindă câmpul întregului vizor al aparatului fotografic. La fotografierea în detaliu a urmelor de picioare de suprafaţă, iluminarea se face cu două surse de lumină, de intensitate identică, fixate în părţile laterale ale aparatului fotografic, fiecare proiectând lumina pe urmă sub unghiuri ascuţite de acelaşi număr de grade. În ceea ce priveşte urmele de adâncime, iluminarea va consta dintr-o sursă de lumină principală, intensă, aflat în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmă, iar altă sursă de lumină într-o parte laterală a aparatului, cu o 98

lumină mai slabă, proiectată sub un unghi ascuţit pe urmă, ca astfel să se creeze uşoare umbre de relief63. Pentru micşorarea aberaţiilor geometrice specifice sistemelor optice, la efectuarea fotografiilor de detaliu ale urmelor se evită folosirea obiectivelor superangulare sau cu distanţă focală mică64.

Urmă de încălţăminte creată pe sol Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime se realizează după fotografiere şi descriere. Pentru evidenţierea detaliilor create pe toată suprafaţa urmei, după curăţarea ei de felurite corpuri străine şi absorbirea apei (dacă există), pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situaţia concretă. În unele situaţii urma trebuie să fie îngrădită de jur-împrejur, altele necesită a fi tratate cu anumite substanţe chimice pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare. Urmele de picioare de mică adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât şi în zăpadă, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrădesc de jur-împrejur cu o lamelă metalică, un „gard” din carton, şipci de lemn sau cu pământ. Această împrejmuire crează posibilitatea realizării unui mulaj mai gros, care să reziste la ridicare şi la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare, cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una dintre metodele care se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interiorul urmei a unui strat subţire de parafină, ceară roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul unei surse de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portative. După ce pojghiţa astfel creată s-a răcit, se poate proceda la mularea urmei. O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-l transforma într-o crustă65. Când crusta este întărită, se poate turna pasta de mulaj. Tot prin pulverizarea unui strat subţire de ghips (care trebuie păstrat la temperatură negativă) se întăresc şi urmele formate în 63

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 90 Procedura cercetării la faţa locului în Poliţia Română – Manual de bune practici, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Institutul de Criminalistică, pag. 114 65 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 90 64

99

zăpadă. În contact cu zăpada, ghipsul se transformă într-o crustă subţire care protejează urma. Odată ce pojghiţa creată este destul de bine întărită, se procedează la realizarea mulajului. Într-un mod asemănător se pulverizează urma spre a-i întări bordurile, când este creată în substanţe pulverulente, ca praf, faină de grâu, cenuşă. Procedeul se repetă de două-trei ori dacă crusta formată nu este destul de rezistentă66. Pregătirea urmelor de adâncime în vederea mulării lor cu ceară, parafină sau răşină se face prin turnarea peste suprafaţa urmei a unui strat foarte subţire de parafină ori de ceară topită. După ce acest strat este bine răcit, peste el se pulverizează pudră de talc, pentru ca stratul de parafină sau ceară să nu adere la mulaj. Pasta de ghips se pregăteşte din pulbere fină de ghips, de preferinţă ghipsul dentar, şi apă obişnuită, fără corpuri străine care ar putea schimba detaliile urmei. În funcţie de natura solului, pasta va fi mai consistentă sau mai fluidă. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu uşoare goluri de structură, pasta trebuie să fie mai consistentă, iar dacă urmele se află în soluri argiloase, pasta respectivă poate fi mai fluidă, pentru a reda toate detaliile urmei. Prepararea pastei se face, de obicei, într-un vas de 2 - 3 litri capacitate, în care se toarnă cantitatea necesară de ghips, după care se adaugă apă în mod treptat, amestecându-se tot timpul până ce pasta ajunge la gradul de fluiditate necesar urmei în cauză. Odată realizată, pasta se toarnă, de preferinţă cu lingura, peste urmă. Întâia oară se toarnă prima jumătate a conţinutului necesar pentru mulare, după care se aşază peste mulajul deja turnat câteva beţe subţiri sau firicele de sârmă, spre a-i imprima mulajului o rezistenţă mai mare la ridicare şi transport. Apoi se toarnă restul de pastă, până la umplerea completă a urmei. La o temperatură a aerului de 20-30 de grade C, mulajul de ghips face priză în timp de 30-40 minute. Mulajul deja întărit se ridică şi apoi se spală pentru înlăturarea pământului din jurul său. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine. Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, îşi păstrează detaliile un timp îndelungat, chiar mai mulţi ani. Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa şi urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece şi tot timpul pregătirii ei vasul se ţine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după care se toarnă în urmă. Prin folosirea sulfului topit se obţin rezultate foarte bune. Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea urmei, sulful se topeşte la o temperatură nu prea ridicată. După topire se lasă puţin să se răcească şi tot timpul se amestecă, pentru a împiedica formarea de cristale la suprafaţă. Când este suficient de rece, înainte de întărire, se toarnă într-un rezervor format înainte în zăpadă, în aşa fel încât din acesta sulful topit să se scurgă printr-un şanţ în urmă. Datorită granulaţiei fine a sulfului topit, mulajul obţinut va reda cu fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întărirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute.

66

Coman L., Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunilor de omor, I.G.M., Bucureşti, 1975, pag. 65

100

Mulajul urmei de încălţăminte Ridicarea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă este un procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţiile când urmele de picioare au anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele detalii de uzură în urmele de încălţăminte. Procedeul constă în aplicarea pe aceste urme a peliculei adezive şi este asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are însă în vedere că suprafaţa peliculei fiind mai mare apare posibilitatea de creare a bulelor de aer între peliculă şi urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avut în vedere ca în această operaţie şi în momentul aplicării peste urma ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce ar conduce la alterarea detaliilor.

Urmă de încălţăminte ridicată cu folie adezivă

101

Transferul electrostatic este un procedeu extrem de eficace pentru detectarea şi ridicarea urmelor de paşi de pe covoare şi mochete. Pe obiectul purtător de urmă (covor) se plasează o folie din metal care este conectată, ca şi folia de preluare, la o sursă de inaltă tensiune (10.000 - 15.000 V). La trecerea curentului electric se produce o încărcare statică a foliei de preluare, care atrage şi fixează particule de murdărie, respectiv reziduuri de praf care conturează urma de picior.



Cărarea de urme

Cărarea de urme

Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva urme consecutiv create de ambele picioare pe traseul parcurs de făptuitor. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculţ al omului, cât şi de încălţămintea sa. Prin aceasta se poate deduce direcţia de mişcare a persoanei, se stabilesc locurile în care s-a oprit pe traseu, se apreciază viteza deplasării sale, măsura în care cel în cauză cunoaşte locul faptei, precum şi faptul dacă în acel loc s-a aflat o singură persoană sau mai multe. De asemenea, cărarea de urme oferă posibilitatea de a studia mişcările de ansamblu ale mersului persoanei în cauză. Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă, devin proprii fiecărei persoane. Astfel, prin intermediul cărării de urme, care nu este altceva decât oglinda în teren a mişcărilor de ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în coroborare şi cu alte urme administrate în cauză67. Procesul de formare a deprinderilor omului în mers parcurge un timp destul de lung, de mai mulţi ani de zile, fiind influenţat de mai mulţi factori obiectivi şi subiectivi68. Printre factorii obiectivi, în această privinţă, pot fi amintiţi exercitarea îndelungată a unei profesii, circumstanţele concrete de mişcare la locul faptei, iar ca factori subiectivi sunt trăsăturile de temperament, procesul de educaţie, talia, ţinuta generală a corpului, diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferă etc. Studiul cărării de urme se face după câteva elemente bine precizate şi anume: direcţia şi linia mersului, lungimea, lăţimea şi unghiul pasului.

67

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 94, 101-102

68

102

Urme plantare Elementele cărării de urme: a. direcţia mersului, b. linia mersului, c. unghiul pasului, d. lăţimea pasului, e. lungimea pasului.

Urme de încălţăminte

Direcţia mersului este dată de axa longitudinală, adică de linia imaginară dreaptă care trece printre urmele de picior drept şi de picior stâng. Linia mersului este formată din treptele ce unesc centrele urmelor lăsate de călcâiul piciorului drept cu centrele urmelor lăsate de călcâiul piciorului stâng, sub forma unei linii frânte. Lungimea pasului reprezintă distanţa dintre extremitatea urmei lăsate de călcâiul unui picior până la extremitatea urmei lăsate de călcâiul celuilalt picior, măsurată pe linia de direcţie a mersului. Linia de direcţie a mersului este dreapta care se trage în lungul cărării de urme, la distanţă egală între urmele piciorului stâng şi cele ale piciorului drept, în sensul mişcării persoanei. Lăţimea pasului este dată de dreapta trasă din partea interioară a urmelor lăsate de un picior până în partea interioară a urmelor create de celălalt picior, astfel ca ea să cadă perpendicular pe linia de direcţie a mersului. Unghiul pasului reprezintă deschiderea, apreciată în grade, cuprinsă între linia de direcţie a mersului şi axa longitudinală a urmei lăsate de talpă. Unghiul pasului, după direcţia deschiderii, poate să fie pozitiv, nul şi negativ. Este pozitiv când are deschiderea în direcţia mersului, negativ dacă deschiderea este în partea opusă mişcării, şi nul în situaţia poziţiei paralele a urmei cu linia de direcţie a mersului69. 69

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 94-95

103

Fixarea cărării de urme se face prin descrierea amănunţită în procesul-verbal, indicându-se cu precizie elementele menţionate ale mersului, prin schiţă, precum şi prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt deasupra cărării de urme, astfel ca obiectivul să fie orientat perpendicular pe cărarea de urme. În situaţia în care cărarea de urme nu este cuprinsă în întregime într-un singur cadru fotografic, se efectuează fotografierea panoramică a acesteia. Deşi nu pot fi absolutizate, informaţiile oferite de aspectul cărării de paşi, prin interpretare, conduc la anumite concluzii privind numărul de persoane, greutatea, înălţimea, sexul, vârsta, defectele anatomice (şchiopătare, absenţa unui deget, platfus), viteza şi modalitatea deplasării (lent, rapid, prin alergare, prin sărire etc.). Toate aceste împrejurări sunt mai uşor de stabilit dacă suprafaţa pe care s-a păşit este netedă. Ridicăturile şi gropile (teren accidentat), înclinarea (urcător sau coborâtor), existenţa unor obstacole etc., influenţează mersul şi implicit urmele acestuia. Chiar şi starea psihică sau patologică (beţie, boală, oboseală, stres) pot aduce modificări, astfel că măsurătorile vor fi evaluate cu prudenţă, luându-se în consideraţie valorile medii. În consecinţă, elementele care caracterizează cărarea de paşi nu pot sta la baza identificării persoanei. Totuşi la investigarea locului faptei, atunci când se elaborează versiunile şi se încearcă descifrarea anumitor circumstanţe, urmele de paşi pot juca un rol orientativ deloc neglijabil. De pildă, urmele lăsate prin stratificare de sânge sau noroi într-un apartament pot da o imagine destul de exactă cu privire la drumul urmat, la acţiunile persoanei şi la succesiunea fazelor. La fel, urmele de paşi din exterior ne pot spune dacă autorul cunoştea locul, dacă a stat la pândă, unde a intrat şi de unde a ieşit etc. În literatura de specialitate se semnalează şi cazul simulării direcţiei de mers prin călcare intenţionată cu spatele („de-a-ndaratelea”), pentru a se sugera o direcţie inversă, deci eronată.



5. Urmele de dinţi

Urmele de dinţi

Dinţii unei persoane au multe caracteristici generale şi individuale, care se observă la orice persoană fie în vorbirea sa obişnuită, fie în urmele create prin muşcare. În procesul vorbirii, omul îşi descoperă dinţii din faţă, incisivii şi caninii şi astfel poate fi identificat criminalistic, în cadrul portretului vorbit 70. Prin muşcare lasă pe obiectele primitoare caracteristicile incisivilor şi caninilor, după care poate fi identificat. Urmele de dinţi utile cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe unele obiecte asupra cărora acţionează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află aceste obiecte. După natura obiectului purtător şi forţa cu care dinţii acţionează asupra sa, urmele formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului purtător urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-a desprins o parte din obiectul purtător, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare. Aceste urme, în funcţie şi de natura produsului în cauză, redau lăţimea dinţilor, distanţa dintre ei, poziţiile lor pe mandibulă sau pe maxilar şi, uneori, chiar şi existenţa unor carii ori rupturi, prin striaţiile create. În cazul leziunilor produse pe corpul viu doar la nivelul epidermei, după câteva ore, pe locurile de contact apar excoriaţii. Dacă muşcarea a lezat şi derma, urmele

70

Mircea I., Criminalistica, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1976, pag. 181

104

sângerează şi devin cruste şi, datorită reacţiei organismului, cresc în volum, depăşind nivelul pielii71. La aceste urme create pe corpul omului mai trebuie avut în vedere că, după producerea muşcăturii, pielea se relaxează, determinând astfel modificări ale lăţimii dinţilor şi distanţelor dintre ei. Măsura în care urmele suferă modificări depinde de zona lezată şi chiar de fiecare organism în parte. Cu toate acestea, prin urmele de dinţi imprimate pe organismul uman se poate ajunge chiar la stabilirea unor concluzii certe în legătură cu persoanele suspecte, mai ales în situaţiile când sunt imprimate unele caracteristici de uzură ori când lipseşte vreun dinte de pe cele două maxilare72. Caracteristicile individuale ale dinţilor incisivi şi canini ai omului, care pot conduce la individualizarea persoanei, sunt: - lăţimea variată; - distanţele diferite dintre ei; - diferenţa de poziţie pe cele două arcade; - gradul diferit de uzură; - unele particularităţi create prin tratamentele medicale. Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a conduce la identificarea persoanei care a creat urmele studiate. Urmele de muşcătură sunt în majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-se sub forma de adâncituri (indentaţii) pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc în special la infracţiunile de viol şi de omor cu mobil sexual şi sunt provocate de agresor asupra victimei sau, invers, de către victima care se apără. Există situaţii în care, la locul faptei, infractorul mănâncă sau abandonează resturi alimentare (unt, brânză, ciocolată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de striaţii în diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinţilor. De exemplu, într-un caz de furt hoţul a fost identificat după urmele de muşcătură prezente pe o felie de salam uscat. Fundamentul procesului de identificare, aplicabil şi celui de examinare, rezidă în unicitatea caracteristicilor aparatului dentar al fiecărui individ, dată de forma generală a arcadelor dentare, dimensiunea dinţilor, spaţierea şi inclinarea lor şi de elemente strict individuale: malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau mai multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze). După depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă esenţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţile. Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare al odontologiei, care este o ştiinţă criminalistică autonomă. În prezent, ea a luat o amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor şi incendiilor, calamităţilor naturale. Stabilirea identităţii se realizează prin compararea particularităţilor stomatologice ale victimelor (post-mortem) cu odontogramele de referinţă luate de medic cu ocazia tratamentelor dentare prin intermediul radiografiilor (ante-mortem). În lipsa odontogramelor se pot face totuşi aprecieri privind sexul, vârsta aproximativă, tipul şi subtipul rasial şi anomaliile dentare.

71 72

Muraru I., Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1967, pag. 167 Stancu E., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 217

105

Mulaj dentar

 Căutarea, descoperirea şi fixarea urmelor de dinţi

Căutarea, descoperirea şi fixarea urmelor de dinţi Căutarea şi descoperirea urmelor de dinţi nu creează greutăţi deoarece ele, indiferent de natura obiectului purtător, sunt totdeauna vizibile. Având în vedere infracţiunea comisă şi ansamblul locului cercetat, aceste urme se descoperă cu uşurinţă, cu ochiul liber, prin examinarea cu atenţie, în lumină naturală sau artificială. Fixarea urmelor de dinţi se realizează prin descriere şi fotografiere. Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal de cercetare la faţa locului parcurge două faze. În prima fază, se menţionează cu exactitate care sunt obiectele purtătoare pe care au fost descoperite urme de dinţi, în ce loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul şi forma lor. Când mai multe urme se află pe acelaşi obiect purtător, se menţionează şi distanţa dintre ele. Dacă se află pe corpul uman, se specifică dacă acesta este în viaţă sau nu, după care se menţionează distanţele dintre urme şi unele zone ori organe mai apropiate, cum ar fi, de exemplu, faţă de nas, de ochi, ureche etc. A doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă de altele şi distanţa dintre ele, mărimea lor. La menţionarea culorii excoriaţiilor sau echimozelor, se specifică dacă toate sunt de aceeaşi culoare sau nu ori dacă există diferenţe de nuanţă în această privinţă73. Fotografierea constituie al doilea procedeu de fixare a urmelor de dinţi. Întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de la o sursă electrică de lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate74. Când urmele sunt de suprafaţă, iluminarea obiectului purtător se face cu ajutorul unei singure surse de lumină aşezate în spatele aparatului de fotografiat, orientate perpendicular pe urme, iar dacă urmele în cauză sunt de adâncime, cum se întâmplă mai des, pe lângă sursa de lumină amintită, urmele se iluminează suplimentar cu o sursă secundară de lumină, poziţionată sub un unghi de incidenţă faţă de suprafaţa urmelor, pentru a crea astfel uşoare umbre care evidenţiază mai bine detaliile. 73 74

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 97 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 97

106

După fotografierea în ansamblu a urmelor, în vederea obţinerii unor imagini mai detaliate ale acestora, se fotografiază de la o distanţă mai mică, de circa 5-10 cm. În acest scop, distanţa focală a obiectivului aparatului foto se măreşte ca şi în cazul fotografierii în detaliu a urmelor de mâini. Pentru realizarea ambelor categorii de fotografii aparatul fotografic va fi fixat pe un trepied cu axa optică a obiectivului orientată perpendicular pe urmă. Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşază un etalon metric gradat în centimetri şi milimetri, pentru a se putea aprecia mărimea reală a urmei şi pentru a se efectua măsurători.

 Ridicarea urmelor de muşcătură

Ridicarea urmelor de muşcătură Urmele dinţilor (amprenta dentară) se ridică numai după ce au fost fixate fotografic, deoarece în procesul realizării mulajului urma se distruge. Se va proceda la efectuarea mulajului urmei în funcţie de compoziţia suportului pe care se află, iar ca material de mulaj se poate folosi ghipsul, mai indicat fiind pastele dentare de amprentare sau materialele siliconice. Înainte de turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite pregătiri. Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi se improvizează în jurul urmei, dacă este necesar, un perimetru din plastilină (sau similar), în vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte de efectuarea mulajului, sunt tratate prin pulverizare cu lac incolor de la o înălţime de 25-30cm şi indirect, pentru formarea la suprafaţă a unei cruste mai rezistente. După pregătirea urmei pentru ridicare, se pregăteşte pasta de mulaj din ghips dentar şi apă. Pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de fluidă, cam de consistenţa smântânii. După 20-30 minute mulajul este destul de întărit pentru a fi ridicat şi transportat. Studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara dentară, plastilina.

107

Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face mulajul. Urmele de muşcătură prezente pe pielea umană, care este un material relativ elastic, nu pot fi comparate direct cu mulajul danturii suspectului decât atunci când anumite zone ale dinţilor au creat pe piele excoriaţii. Cea mai simplă metodă de prelevare a probelor de comparaţie este aceea de a pune persoana suspectă să muşte câteva foi de hârtie între care s-a intercalat o foaie de plombagină. Imaginea astfel obţinută va fi comparată cu fotografia sau copia pe hârtie de calc a urmei în litigiu. Pentru detectarea urmelor de dinţi prezente pe pielea umană sau elaborat tehnici speciale de fotografiere, cum ar fi fotografia de reflexie UV, prin care se pot releva urme vechi de câteva luni, invizibile cu ochiul liber.

Probă model de comparaţie

 Urmele de buze

6. Urmele de buze Utilizarea amprentelor labiale este încă redusă şi apare mai ales în crimele pasionale şi sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri, batiste, stilou etc. Studiile lui Tsuchihashi (1974) arată că buzele prezintă caracteristici individuale care pot face obiectul unor clasificări. Ca şi amprentele digitale, caracteristicile labiale sunt imuabile pentru un interval mai lung de timp, mergând până la mai mulţi ani. Identificarea persoanei se bazează pe asemănarea formei, lungimii şi grosimii buzelor, asociate cu particularităţi privind morfologia şi dispunerea papilelor coriale, pliurilor, gropiţa buzei inferioare, comisurile de unire ale buzelor. Prezenţa cicatricelor constituie un element individualizator de mare valoare. În cea mai mare parte, amprentele labiale sunt vizibile, mai ales la o iluminare incidentă. Urmele de buze iau naştere prin stratificare de coloranţi (de exemplu ruj), de substanţe grase sau produse lubrifiante ale buzelor (salivă, secreţii). Aceste materii pot fi supuse unor examinări fizico-chimice şi biologice, inclusiv testare ADN. Impresiunile latente vor fi relevate ca şi impresiunile digitale şi apoi transferate pe folii adezive. Examinarea se face prin compararea urmei cu amprente de buze prelevate de la persoanele suspecte, în condiţii cât mai apropiate de cele în care a fost creată amprenta în litigiu, de ex. pe un obiect similar (pahar, oglindă, fereastră etc.). 108

Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, putându-se ajunge până la identificarea reliefului labial. Buzele alcătuiesc peretele anterior al cavităţii bucale, fiind repliuri mobile ce se unesc la extremităţile laterale formând comisurile gurii şi au drept suport muşchiul orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal 75. Ambele buze au: faţa anterioară sau cutanată, faţa posterioară ori mucoasă, o margine aderentă, o margine liberă şi două extremităţi 76. Marginea liberă, denumită şi roşul buzelor, care este o zonă de tranziţie dintre piele şi mucoasă, prezintă importanţă pentru identificarea criminalistică, deoarece pe suprafaţa sa se află caracteristicile individuale ale buzelor, sub formă de riduri verticale şi orizontale77. Această zonă este mereu umedă, datorită secreţiilor din cavitatea bucală, şi frecvent vine în contact cu alimentele şi cu diferite obiecte din mediul înconjurător78.

Astfel, în contact cu unele produse alimentare sau cu anumite obiecte, buzele omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se disting cu uşurinţă caracteristicile lor individuale, concretizate atât prin aspectul lor general, cât, mai ales, prin numărul, forma, lăţimea şi poziţia ridurilor coriale sau labiale. Cele două obiecte, creator şi purtător, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi procesul de formare al urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină în zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă, pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice. Buzele, dacă sunt îmbâcsite cu substanţe străine, cum sunt alimentele, grăsimile, lasă pe obiectele cu care vin în contact urme sub formă de mânjituri, în care rar se disting doar fragmente din detaliile reliefului labial. Procesul de creare a urmelor de buze, de asemenea, trebuie să se desfăşoare într-un anumit mod. În primul rând, buzele să nu alunece pe obiectul purtător, apoi contactul cu obiectul purtător să se facă o singură dată într-o anumită zonă, deoarece prin contact repetat, în aceeaşi zonă, se 75

Papilian V., Anatomia omului, vol. I, Ediţia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pag. 203-204 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 99 77 Constantin I.R., Tratat practic de criminalistică,vol. I, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 160 78 Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiş”, Arad, 1994, pag. 133 76

109

realizează suprapunere succesivă de urme, primele fiind acoperite, deformate de cele create ulterior, care, de asemenea, sunt fragmentate de urmele precedente. Urmele de buze pot fi statice, dinamice, de adâncime, de suprafaţă, iar acestea din urmă vizibile şi invizibile sau latente. Urmele de adâncime, cu detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăţi plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele însă pot fi utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.

 Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze

Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze Urmele de buze, în majoritatea situaţiilor, se găsesc în stare latentă. Din această cauză, criminalistul trebuie să le caute cu multă atenţie pe obiectele de la locul faptei şi, după ce le-a descoperit, să procedeze la evidenţierea lor. Printre obiecte apte de a primi şi păstra urmele de buze ar putea fi inclusă întreaga gamă de obiecte pe care pot fi create urmele reliefului papilar. Dar, datorită formei şi destinaţiei lor, foarte puţine din aceste obiecte, în activitatea obişnuită a omului, intră în contact nemijlocit cu buzele sale. Deci, în procesul căutării urmelor de buze, se va ţine seama de faptul că dintre obiectele cu suprafeţe netede sau lucioase, prin natura lor, numai o parte pot fi purtătoare ale urmelor de acest fel. Astfel, din acestea fac parte diferite obiecte de uz casnic, ca pahare, ceşti sau altele pentru exercitarea anumitor profesii cum ar fi instrumentele stomatologice ori muştiucurile instrumentelor muzicale de suflat, uneori chiar şi pielea corpului uman79. Urmele de buze vizibile se descoperă cu multă uşurinţă, prin simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Însă foarte rar se creează urme de buze vizibile, doar în situaţiile când buzele sunt machiate cu rujuri de calitate inferioară. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii naturale sau artificiale. Substanţele străine de pe suprafaţa obiectului examinat reflectă lumina sub alt unghi decât fondul obiectului respectiv. Dacă nu se obţin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea lămpii portative de raze ultraviolete, în condiţii de întuneric. Sub razele ultraviolete, substanţa lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori de provenienţă organică, are o fluorescenţă albăstruie, ca de altfel şi alte substanţe de natură organică. Ca mijloace optice pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice şi microscoapele de buzunar, în condiţii de iluminare corespunzătoare a obiectului purtător de urmă. Evidenţierea urmelor de buze descoperite în starea latentă se face prin unul dintre procedeele aplicate la evidenţierea urmelor latente de mâini. Alegerea procedeului şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului purtător, de cantitatea substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor. Trebuie însă să se cerceteze dacă urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă numai dacă sunt relativ uscate se evidenţiază cu succes. Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Dacă obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidenţiază cu prafuri fluorescente utilizate la evidenţierea urmelor de mâini care, sub acţiunea razelor ultraviolete, redau urma în totalitatea sa. În afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afumării sau una dintre variantele vaporizării de iod. 79

Constantin I.R., Tratat practic de criminalistică,vol. I, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 161

110

 Fixarea şi ridicarea urmelor de buze

 Urmele de urechi

Fixarea şi ridicarea urmelor de buze Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea şi, unde este cazul, luarea de mulaje, sau folosirea peliculei adezive pentru ridicare. 7. Urmele de urechi Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feţei umane. Ea prezintă un dublu caracter: - este imuabil ca proporţii şi formă de la naştere până la moarte; - este unică, în aşa fel încât nu există două urechi cu o morfologie identică. Numai accidentele mutilante sau operaţiile chirurgicale pot provoca modificări (de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).

Forme diferite ale urechii Amprenta urechilor este lăsată de secreţii, în special de grăsimi. De obicei este relevată pe suprafeţele plane verticale cu ocazia căutării amprentelor digitale prin prăfuire; de exemplu, urma a fost lăsată de hoţul care şi-a lipit urechea de placajul lucios al uşii de intrare, încercând să-şi dea seama dacă este cineva acasă. În acest caz este important să se măsoare înălţimea la care se află amprenta faţă de sol şi în acest fel se poate deduce talia persoanei. Amprentele de urechi, vizibile sau latente, se fotografiază la o lumină incidentă şi se ridică cu folie adezivă ca orice urmă de stratificare.

111

Identificarea urechii se realizează prin studierea formei şi a proporţiilor, atât a pavilionului în totalitate, cât şi a diverselor părţi componente (helix, lob, tragus, antehelix şi antetragus).

Urmă

Model de comaraţie

Trebuie ţinut cont de faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar şi a celor de comparaţie) se pot produce modificări dimensionale (lungime, grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametri siguri de identificare. Se recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi suprapunere, stabilindu-se astfel asemănări sau deosebiri.

 Urmele instrumentelor de spargere

8. Urmele instrumentelor de spargere În ipoteza faptelor penale în care autorul este interesat să pătrundă într-o anumită încăpere, să deschidă un sertar, un fişet, o casă de bani, diverse obiecte de mobilier ş.a., desigur încuiate, el apelează la cele mai diverse metode sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate „instrumente de spargere”80. S-a dovedit aproape imposibil de enumerat aceste instrumente de spargere, mai ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinaţie 81, nu sunt instrumente speciale, şi, în afară de mici excepţii, ele sunt obiecte împrumutate din viaţa obişnuită, fie că au fost pentru moment la îndemână, fie că făceau parte din „trusa profesională” a infractorului.

80

Gayet Jean, ABC de Police Scientifique, Editura Payot, Paris, 1973, pag. 58 –74; Ceccaldi P. F, op. cit., pag. 63 – 66; Locard E., op.cit., pag. 715 şi urm.; Suciu C., op. cit., pag. 264-268; Manea Valeriu, Dumitrescu C., Curs de tehnică criminalistică, vol.1, Ediţia de Şcoală Militară de ofiţeri activi ai M.I., op. cit., pag. 152 şi urm. 81 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248

112

113

Instrumente de spargere Prin urmare, un număr mare de infractori se vor folosi de uneltele cu mânuirea cărora sunt obişnuiţi profesional sau ca amatori şi numai în cazuri mai rare întâlnim spargeri efectuate de rutinaţi „în meserie”. Lăcătuşul va prefera să acţioneze asupra părţii metalice a unei uşi, tâmplarul asupra părţii de lemn, dar aceasta nu poate constitui un criteriu absolut şi faptul se confirmă mai mult la spărgătorii începători82. Astfel, prin instrument de spargere putem înţelege o varietate foarte mare de obiecte, aparate adaptate sau special construite, precum şi orice corp dur, folosite pentru a înfrânge rezistenţa încuietorilor şi a oricăror mijloace utilizate pentru protecţia şi paza bunurilor. În această categorie de instrumente sunt incluse nu numai cele care se folosesc la spargere, în accepţia proprie a cuvântului, ci şi cele care se folosesc la tăiere, apăsare, topire etc.83 82 83

Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 264 Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, Criminalistică, Editura Junimea, Iaşi, 2001

114

Instrumente de spargere adaptate sau special concepute De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure avute la îndemână, dar şi obiecte sau aparate adaptate ori special construite pentru săvârşirea faptelor. Din această categorie fac parte: leviere, răngi, şurubelniţe, cleşti, cuţite, bricege universale, chei fixe şi mobile, pile, ferăstraie, ciocane, foarfeci, aparate de sudură portabile, piese şi dispozitive de extracţie, menghine, scări, spirale, burghie speciale, dălţi, târnăcoape, sfredele, ştanţe, matriţe, scule de montare-demontare, instrumente de măsură (şubler, micrometru etc.), colecţii de chei, şperacle, dar şi dispozitive concepute

115

special pentru forţarea şi desfacerea încuietorilor denumite în argoul infractorilor „pontoarcă”, „balenă”, „gură de lup” ş.a. De asemenea mai sunt folosite şi dispozitive care folosesc flacăra oxiacetilenică pentru topirea uşilor din oţel de la casele de bani sau chiar aparatură cu raze laser.

Instrumente de spargere După cum am arătat mai sus, instrumentele întrebuinţate de infractori sunt foarte variate. Ele cuprind atât unelte obişnuite, necesare practicării unor profesii oneste (şurubelniţe, cleşti etc.), cât şi dispozitive special concepute în acest sens. În continuare vom descrie o parte din aceste instrumente special concepute şi construite pentru comitere infracţiunii. „Buldozerul” este un instrument conceput special pentru dizlocarea prin presare a încuietorilor aplicate şi a întregii uşi, din toc. Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a uşilor prin împingere cu forţa fizică, din exterior spre interior. El este compus din mai multe piese care se montează la faţa locului permiţând astfel, extinderea telescopică după lăţimea uşii care urmează a fi forţată. „Ruptorul” este un instrument conceput şi confecţionat special pentru ruperea cât mai rapidă şi uşoară a butucilor de siguranţă din interiorul încuietorilor îngropate, cunoscute sub denumirea generică de încuietori tip „yale”.

116

117

Ruptoare Datorită decupării sale interioare de forma şi dimensiunile butucilor de siguranţă, acesta permite îmbrăcarea lor şi, prin executarea unor mişcări laterale (stânga-dreapta), ruperea părţii exterioare de la nivelul şurubului median de prindere. „Extractorul” este un instrument conceput special pentru extragerea prin depresare a încuietorilor aplicate. Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a uşilor prin tragere cu forţa fizică, din interior spre exterior. El este compus din mai multe piese care se montează la faţa locului.

118

Extractoare Hoţii care preferă să lucreze „mai fin” au realizat un dispozitiv special sub formă de pieptene numit „pontoarcă” 84, care are cinci dinţi flexibili din oţel şi care se introduce în interiorul butucului de siguranţă a broaştelor îngropate de tip „yale”.

84

Păşescu G., Examinarea urmelor de deschidere şi forţare a încuietorilor îngropate, comunicare prezentată la Întrunirea Europeană a Examinatorilor Urmelor de Încălţăminte şi Instrumente, Helsinki, 1995

119

Diverse pontoarce şi chei După introducerea pieptenului se adaugă o jumătate de cheie care a fost secţionată longitudinal pentru a se realiza presarea ştifturilor de contact din interiorul cilindrilor de siguranţă. Pe capătul acestor ştifturi rămân urme care pot fi observate doar cu microscopul portabil sau de laborator. 120

Un spărgător de încuietori, mai ingenios, a inventat „cipometrul”, un aparat compus dintr-o tijă prevăzută cu un palpator conectat la un dinamometru cu cadran indicator circular. Pe măsură ce tija înaintează în interiorul încuietorii, palpatorul citeşte numărul şi dispunerea ştifturilor de contact ale încuietorii, care apar pe cadran. În funcţie de aceste date, „inventatorul” îşi fabrică în câteva minute cheia potrivită cu ajutorul celei de-a doua componente a „invenţiei”, un minibanc de lucru mobil, prevăzut cu menghină, freză şi alte componente. În concluzie, instrumentele, sculele şi dispozitivele folosite la forţarea sistemelor de închidere şi asigurare, se clasifică astfel: a) instrumente şi dispozitive folosite la ruperea şi acţionarea sistemelor de asigurare; b) prese folosite la extragerea sistemelor de asigurare; c) prese folosite la îndepărtarea şildurilor sau ornamentelor sistemelor de asigurare; d) instrumente folosite la acţionarea zăvoarelor sistemelor de asigurare; e) instrumente şi dispozitive folosite la acţionarea sistemelor de asigurare; f) depărtătoare pentru sistemele de închidere; g) instrumente şi dispozitive folosite la forţarea prin rotire (distrugerea ştifturilor sau verturilor) a sistemelor de asigurare; h) instrumente şi dispozitive folosite la secţionarea sistemelor se asigurare; i) alte instrumente, dispozitive şi aparate folosite la forţarea sistemelor de închidere şi asigurare.

 Clasificarea urmelor instrumentelor de spargere

Clasificarea urmelor instrumentelor de spargere Pornind de la principiul conform căruia „este imposibil ca un răufăcător să acţioneze şi mai ales să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune o acţiune criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”, putem încerca să definim urmele lăsate de instrumentele de spargere ca fiind: absolut tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracţiunii, ca urmare a interacţiunii dintre infractor, mijloacele folosite de acesta, în speţă instrumentele de spargere, şi elementele componente ale mediului unde s-a realizat infracţiunea. Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: felul instrumentului folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra căruia s-a acţionat. După tipul instrumentelor de spargere, urmele lăsate de acestea pot fi clasificate în urme de adâncime sau de suprafaţă, statice ori dinamice şi, de regulă, vizibile. Potrivit mecanismului de formare, urmele create de instrumente sunt împărţite în următoarele categorii85: de tăiere, de lovire, de înţepare, de apăsare, de tăiere alunecare, create prin detaşarea unor fragmente din instrumente şi, după unii autori, urme de ardere şi de topire, urme lăsate de chei potrivite ş.a. De regulă sunt întâlnite urmele create prin apăsare (forţare), frecare şi tăiere.

85

Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 265

121

 Urme formate prin lovire

Urme formate prin lovire Urmele instrumentelor de spargere formate prin lovire sunt întâlnite mai rar din cauza evitării lor de către infractori, din cauza zgomotului inerent, iar în cazurile în care totuşi s-au format şi sunt descoperite sunt un indiciu preţios asupra împrejurărilor în care a avut loc spargerea. Urmele formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilităţi: la locul şi în timpul spargerii nu erau de faţă alte persoane decât spărgătorii, persoanele existente la locul faptei au fost imobilizate sau lichidate, persoanele de la locul spargerii au lucrat în complicitate cu spărgătorii86. Urmele formate prin lovire se realizează cu instrumente cum ar fi: ciocan, rangă, topor, târnăcop, cuţit, cleşte etc. Corpul uman sau obiectul poate fi lovit, formându-se o urmă de suprafaţă sau de adâncime (în funcţie de natura materialului primitor), care va reda, în general, mai mult sau mai puţin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părţi din acesta87.

Aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuinţelor, parbrizele sau geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile identificării. De aceea în cursul cercetării la faţa locului, se caută aceste obiecte creatoare pe care de obicei făptuitorii le abandonează, fiind preocupaţi de transportul bunurilor însuşite şi părăsirea cât mai grabnică a locului faptei88. Pentru a nu produce zgomote, făptuitorii aplică mai întâi o bandă adezivă pe sticla de la geam, parbriz etc., apoi lovesc cu obiecte avute la îndemână. Uneori, aceste obiecte lasă imprimat conturul şi forma lor, unele urme produse fiind utile pentru stabilirea apartenenţei de grup a acestor obiecte89. În acelaşi timp cu lovirea unui obiect se produce şi un fenomen de frecarealunecare, acesta fiind aspectul dinamic al urmei, moment în care pot fi imprimate urme striaţii pe obiectul primitor, în condiţiile în care acesta este mai moale decât instrumentul. Aceste urme striaţii nu redau aspectul general al instrumentului creator, dar prin forma lor au o deosebită valoare de identificare în procesul examinărilor traseologice. 86

Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 264 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 252 88 Ciopraga A., Iacobuţă Ioan, Criminalistică, Editura Junimea, op. cit., pag. 90-91 89 Vicol Ion, Examinarea urmelor formate prin lovire, Colectiv în Tratat Practic de Criminalistică, Vol. III, Editura I.G.M., Bucureşti, pag. 69 şi urm. 87

122

Ca aspect, urma de lovire nu redă ansamblul general al instrumentului folosit. De obicei, ea păstrează doar proeminenţe ale suprafeţelor de contact. Obiectul primitor trebuie să aibă proprietăţi plastice pentru a reţine şi păstra caracteristicile instrumentului creator. Urma formată prin lovire permite stabilirea apartenenţei la gen pe baza caracteristicilor generale privind forma, dimensiunile şi adâncimea. Adâncimea oferă date şi cu privire la forţa de aplicare a loviturii. În ceea ce priveşte caracteristicile individuale, în momentul lovirii se produce o comprimare şi o uşoară alunecare a obiectului creator pe suprafaţa de contact, este posibilă şi crearea de striaţii care pot oferi următoarele caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde, forma şănţuleţelor şi formele specifice create de unele defecţiuni ale obiectului, de exemplu, o ştirbitură a unei laturi a muchiei ciocanului, a gurii şurubelniţei etc.



Urmele de tăiere

Urme de tăiere

Urmele formate prin tăiere se prezintă tot ca urme dinamice. Acestea, dacă se formează într-un material care poate reda caracteristicile reliefului lamei tăietoare (cuţit, topor, patent) sub formă de striaţii, pot conduce la identificarea instrumentului folosit90. Acestea se datorează acţiunii instrumentului tăietor prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere, în urmă este reprodus microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale ale instrumentului folosit91. Urmele de tăiere se produc prin acţiunea mecanică a obiectului creator de urme, care este mai dur şi apt de a tăia, a străpunge obstacolul asupra obiectului primitor de urmă, care are o consistenţă mai slabă şi este capabil să păstreze detaliile urmelor create, care au aspect de striaţii paralele. Poziţia acestor striaţii ne poate dovedi că tăierea s-a efectuat cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă92. Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere. Dintr-o primă subgrupă a acestor instrumente fac parte: dalta, toporul, cuţitul, care produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor şi detaşează o porţiune din aceasta. Pe suprafaţa tăiată de topor, cuţit, daltă se vor imprima detaliile obiectului creator, sub formă de striaţii paralele, cu valoare de identificare93.

90

Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol. I, Bucureşti, 1964, pag. 76 91 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 254 92 Iakubovskaia Ian, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în Revista Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol. I, Bucureşti, 1964, pag. 76-78 93 Constantin I.R., Examinarea urmelor formate prin frecare-alunecare, Colectiv în Tratat Practic de Criminalistică, Vol. III, I.G.M, Bucureşti, 1980, pag. 66 şi urm.

123

Urme striaţii create prin tăiere Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de cleşti sau foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă şi formează urme de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente pentru stabilirea apartenenţei de grup, având forme caracteristice şi inconfundabile. Cele două lame care acţionează în direcţii opuse lasă urme care încep din exteriorul obiectului primitor şi sfârşesc în masa acestuia. La fiecare apăsare pe mânerul instrumentului se taie un fragment din obiectul primitor şi, pentru a se continua tăierea, trebuie ca operatorul să schimbe poziţia foarfecelor, urmând o linie dreaptă, şi să apese din nou mânerele. La fiecare apăsare, respectiv ridicare a foarfecelui, în materialul primitor rămâne o urmă caracteristică, sub formă de „coadă de rândunică”. O a treia subgrupă, conţine burghiele şi sfredelele pentru străpuns materialul din lemn şi metal. Urmele produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o valoare de identificare mai redusă. Acţiunea de înaintare a sfredelelor în obiectul primitor produce detaşări de material din acesta. Folosirea burghielor pentru forţarea diverselor obiecte este întâlnită mai ales la desfacerea sistemelor de încuiere-descuiere de la uşi, ferestre, dulapuri metalice sau din lemn, ori la detaşarea unor părţi din anumite obiecte.



Urme de apăsare

Urme de apăsare

Urmele de apăsare mai sunt denumite şi „urme de forţare”, şi sunt cele mai frecvent întâlnite la faţa locului. În general acestea sunt urme statice şi de adâncime, care reproduc profilul exterior al instrumentului folosit. Sunt întâlnite la forţarea uşilor, ferestrelor, sertarelor, a caselor de bani etc. Dintre instrumentele folosite în mod obişnuit, la crearea acestor urme, menţionăm: răngile, levierele, şurubelniţele, punţile, penele din metal sau din lemn şi alte corpuri dure.

124

Urme de apăsare Asemenea urme se întâlnesc pe corpul uman şi pe cele mai diverse obiecte (din lemn, metal, pe vopsea, zidărie etc.). De obicei aceste urme rămân în locurile de îmbinare (încheiere) şi în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese (broaşte, foraibăre, cârlige), precum şi în locurile de presare cu diferite matriţe. Odată cu formarea urmelor de apăsare, de la caz la caz, se pot forma şi urme de alunecare (frecare) sau de perforare, de exemplu în cazul violării sigiliilor din plumb folosite la vagoane şi containere. În cazul când suportul este mai rezistent decât instrumentul folosit sau sfărâmicios (sticla, varul, lemnul uscat etc.), nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. Este vorba de efectul aşa-zisei „plasticităţi relative” a obiectului primitor, care nu reţine complet detaliile părţii exterioare instrumentului creator94. Urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai redusă, pentru că detaliile obiectului creator sunt mai puţin semnificative.



Urme de înţepare

Urme de înţepare

În ipoteza folosirii unor instrumente care acţionează cu o anumită suprafaţă utilizabilă (sulă, andrea, vârfuri de şurubelniţă, de cuţit, de pile, de tirbuşon, ace etc.), se creează aşa-zisele urme de înţepare (împungere). Urmele de înţepare pot fi create cu orice corp ascuţit, atunci când se acţionează pe axa longitudinală. Astfel, cuţitul împins cu vârful într-o bucată de scândură creează o urmă de înţepare. În funcţie de grosimea şi duritate materialului, de instrumentul cu care se acţionează, urmele de înţepare pot crea canale oarbe sau străpunse. Perforările sunt create mai rar în scopul uşurării detaşării unor bucăţi de material95. Instrumentele pot lăsa caracteristici generale sau individuale, care pot determina tipul obiectului creator şi identificarea acestuia, în funcţie de duritatea materialului în care sunt lăsate urmele. Caracteristicile generale care pot fi avute în vedere sunt: forma orificiului de intrare şi a celui de ieşire, precum şi dimensiunile acestuia. 94 95

Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 252 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 71

125

Examinarea urmei în speţă şi de comparaţie poate evidenţia următoarele caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde din striaţii, forma şănţuleţelor din striaţii, dispunerea profilurilor faţă de şănţuleţe, dimensiunile profilurilor şi şănţuleţelor şi formele create de defecţiuni ale instrumentelor înţepătoare. De precizat faptul că succesiunea urmelor are o importanţă majoră, întrucât ultima dintre ele păstrează cele mai valoroase caracteristici de identificare. Urmele de înţepare sunt urme de adâncime care nu redau prea multe detalii ale instrumentului care să ajute la identificarea lui. Aceste urme pot fi găsite pe diferite suporturi cum ar fi: metal, lemn, hârtie, pământ, zid, obiecte textile, piele etc.

 Urme de frecarealunecare

Urme de frecare – alunecare Ca urmare a forţării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a materialului. Aceste urme sunt specifice burghielor şi ferăstraielor, bomfaierelor ş.a., fiind prin excelenţă dinamice, servind mai mult la determinări de grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condiţiile ştergerii detaliilor, prin însăşi acţiunea de frecare a dinţilor ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier96.

96

Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 248

126

În cazul acestor urme, forma exterioară a instrumentului folosit nu poate fi imprimată, însă caracterul dinamic al urmei din care rezultă striaţiile constituie un element important în identificarea traseologică individuală. Astfel de urme se găsesc în cazul forţării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori şperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un şperaclu, prin rotirea acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. In astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită sau de şperaclu97. Urme atipice de frecare sunt cele rezultate din pilire, care se găsesc, de regulă, pe obiecte având o grosime redusă (verigi de lacăt, cârlige, siguranţe, pervaz din lemn etc.). Acestea sunt urme în general dinamice, de profunzime, care nu redau caracteristicile proprii ale suprafeţei obiectului creator.

Urme de frecare-alunecare create prin tăierea verigii lacătului cu ferăstrăul

97

Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 254

127

Detaliile urmelor produse pe suprafaţa obiectului primitor, apoi în masa acestuia, prezintă o valoare redusă de identificare. De aceea, pilitura este strânsă cu ajutorul magneţilor şi rumeguşului, pentru a se examina compoziţia (reţeta de fabricaţie) pulberilor metalice rezultate din uzura acestora98. Tocmai în acest sens, la descoperirea unor astfel de urme este necesară fixarea cât mai rapidă a aspectului lor, întrucât, cu trecerea timpului, neregularităţile din urmă se pot deforma (în cazul lemnului, pământului etc.), astupa sau oxida. În ceea ce priveşte forma generală a urmei, de exemplu în cazul burghiului sau sfredelului, aceasta este circulară, iar în fundul său, când orificiul nu este pătruns, se vor găsi striaţii circulare caracteristice celor două cuţite ale burghiului; securea ori cuţitul lasă o urmă-orificiu sub formă de pană; dalta ori cleştele creează striaţii rectilinii; foarfeca lasă urme rectilinii întrerupte din loc în loc şi reîncepute cu o oarecare deviere faţă de punctul de oprire; freza ori pânza circulară de ferăstrău creează urme circulare cu diametrul obiectului retezat, iar pila sau bomfaierul creează urme de frecare pe un drum du-te-vino ş.a.m.d.99 În ceea ce priveşte forma şi dispunerea striurilor, la daltă acestea se sfârşesc către una din marginile materialului tăiat, apărând o urmă de strivire-alungire şi una de rupere abia perceptibilă. În cazul cleştelui, striurile se formează din ambele margini ale materialului şi aproximativ la mijloc apare o alungire cu rupere. La ghilotină striurile merg până dincolo de jumătatea grosimii obiectului retezat după care apare urma unei rupturi bruşte fără alungire ca la daltă. Dacă striurile din urmă sunt fine, acestea indică gradul de şlefuire a lamei de tăiere sau a suprafeţei instrumentului. În speţă, un topor poate fi foarte fin, iar altele, de acelaşi model, pot prezenta porozităţi cu striaţii adânci şi foarte mari. Dimensiunile urmei redau uneori pe cele ale lamei de tăiere sau ale obiectului utilizat, de exemplu lăţimea şurubelniţei, a lamei ori a levierului. Unghiul de întâlnire a două suprafeţe ale obiectului, precum şi curbura lamei, a suprafeţei sau a muchiei obiectului creator ajută categoric şi rapid la eliminarea sau, după caz, includerea unor instrumente în grupul celor care trebuie să fie examinate sau nu în continuare. Din categoria caracteristicilor individuale fac parte: profilul striaţiilor, redat prin diagrama profilului; înălţimea asperităţilor şi adâncimilor; eventualele urme ale ştirbiturii lamei, muchiei sau suprafeţei; continuitatea liniară a striaţiilor, care trebuie să aibă în vedere acelaşi plasament al liniilor din urma în litigiu comparativ cu urma creată în mod experimental; urmele materie care s-au depus în urmele-striaţii ca detaşări din substanţa obiectului creator.

 Urme de ardere şi de topire

Urmele de ardere şi de topire Urmele formate prin ardere şi prin topire servesc mai puţin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să indice pe autorul spargerii, cum ar fi de exemplu, urmele de metal topit de pe hainele autorului unui furt dintr-o casă de bani100. Aceste urme, datorită particularităţilor fizice şi chimice, prezintă pe obiecte caracteristici generale şi individuale atât în ceea ce priveşte forma, cât şi în ceea ce priveşte structura acestora.

98

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 107 Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 66 100 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 249 99

128

Astfel, urmele de ardere prezintă următoarele caracteristici generale: plasamentul urmei faţă de focarul arderii; gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului supus examinării; modificările de formă, culoare şi dimensiune ale părţii din obiect care nu a fost supusă arderii; forma şi culoarea funinginii şi cenuşei rezultate din ardere; apariţia unor microincendii; elementele arderii complete sau incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmiţare, cenuşă uniformă sau diversă, blocuri de sudură şi zgură); topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze şi fum şi influenţa acestora asupra altor obiecte înconjurătoare101. În ceea ce priveşte caracteristicile individuale ale arderii, acestea sunt specifice fiecărui obiect şi se interpretează în strânsă legătură cu caracteristicile generale. Tocmai din acest punct de vedere, trebuie să se cunoasă comportarea obiectelor din metal şi lemn, a hârtiei, toxicelor, produselor petroliere ş.a. în timpul arderii, care trebuie să fie în strânsă legătură cu procesul acesteia, care are mai mulţi factori caracteristici, şi anume: temperatura de aprindere şi cea de ardere, arderea propriu-zisă, viteza de propagare a flăcării, emisiunea de căldură, lumină, de gaze şi fum. Ţinându-se cont de faptul că în procesul de ardere, în cele mai multe cazuri, apare şi deformarea unor obiecte, trebuie să fie luate în seamă şi următoarele: schimbarea obiectului din punct de vedere geometric, a densităţii şi tensiunii interne, a momentului mecanic sau electric şi a modului de plasare a particulelor, dislocarea şi demagnetizarea. Pentru cercetarea acestor caracteristici, expertul criminalist, foloseşte cunoştinţele şi cercetările din domeniul fizicii atomice şi mecanicii cuantice.

101

Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 73

129

Urme de ardere şi topire În cazul caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din punct de vedere al formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în majoritatea cazurilor aceste fenomene coexistă. Aceste urme apar în urma folosirii unor instrumente de spargere împrumutate din alte domenii de activitate. Astfel de instrumente pot fi: aparatul de sudură, lampa de gaz, aparate care folosesc flacăra oxiacetilenică etc.

 Urme specifice cheilor potrivite

Urme specifice cheilor potrivite Pe lângă categoriile importante de urme ale instrumentelor de spargere, enumerate şi prezentate mai sus, în literatura de specialitate mai sunt evidenţiate şi alte tipuri de urme, dintre care distingem urmele specifice cheilor potrivite sau încuietorilor simple şi a încuietorilor tip „yale”. În cadrul cercetării de laborator a încuietorilor simple şi a încuietorilor tip „yale” pot fi puse în evidenţă următoarele caracteristici generale: - fragmente microscopice desprinse din cheile false sau din instrumentele folosite, care, printr-o cercetare fizico-chimică, pot oferi date despre tipul cheii sau al instrumentului folosit; - urme de plastilină sau de ceară descoperite pe zimţii şi şanţurile cheilor originale, care indică modul folosit pentru copierea modelului lor; - fragmente de metal rezultate din pilirea zimţilor cheilor false sau a suprafeţei lor de lucru, care indică modalitatea folosită de făptuitor, furnizând şi date despre structura acestora; - urme de funingine rămase pe suprafeţele de lucru ale mecanismului, care demonstrează că modalitatea de copiere a cheii originale s-a făcut cu ajutorul uneia brute, afumate în prealabil102. În timpul examinării acestor urme, se pot evidenţia, însă, şi caracteristici individuale, cum ar fi: - scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale zăvorului şi în jurul orificiului cheii, la broaştele simple, acestea fiind create de chei false mai mari, în timpul răsucirii lor în broască; - striaţii dezordonate pe suprafeţele laterale şi muchia zăvorului, când se încearcă deblocarea lui cu un şperaclu simplu din fier sau oţel; - scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale zăvorului, verturilor şi în jurul orificiilor cheii, pe interiorul capacelor, ca urmare a introducerii unor chei false; - striaţii şi scrijelituri pe capacele laterale ale cutiilor mecanismelor, ca urmare a dilatării firungului cheii în vederea introducerii alteia cu un profil diferit; - striaţii pe capetele ştifturilor la încuietorile cu cilindru, în urma introducerii unor chei false, a forţării şi răsucirii butucului. De regulă, acestea sunt perpendiculare pe direcţia canalului, fiind create de zimţii cheii în momentul răsucirii; - striaţii fine pe capetele ştifturilor în urma încercării de blocare a lor cu ace de oţel;

102

Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 75

130

- striaţii fine pe mecanismele broaştelor cu opritori şi ale lacătelor, în urma încercării de degajare a verturilor cu sârme de oţel sau blocarea acestora cu mai multe ace; - striaţii pe capetele cheilor cu bărbie, ca urmare a răsucirii acestora din exterior cu diferite instrumente ori a împingerii lor afară, atunci când sunt neasigurate103. În urma examinării acestor urme create de instrumente de spargere cum ar fi: şperacle, ace de oţel, pontoarce, chei potrivite etc., criminalistul poate să-şi dea seama, după modul de operare şi instrumentul folosit, dacă are de-a face cu un infractor novice sau cu un altul experimentat. Căutarea, descoperirea şi interpretarea urmelor de spargere

 Căutarea,descoperirea şi interpretarea urmelor de spargere

Căutarea urmelor instrumentelor de spargere se face prin mai multe metode şi procedee, dintre care menţionăm: observarea nemijlocită cu ochiul liber, căutarea cu mijloace optice, acustice, pe diverse suporturi purtătoare, respectiv pe podea, tavane, pe pământ, pe victimă, mobilier, sertare, mecanisme de închidere-deschidere, sigilii, vagoane de marfă, containere, autoturisme, case de bani, pereţi, uşi, ferestre, şi alte obiecte pe care se presupune că s-ar putea găsi. Cercetarea se face în mod sistematic şi cu multă atenţie, astfel încât după efectuarea operaţiunilor, să existe certitudinea că s-au găsit urmele şi alte mijloace materiale de probă necesare pentru identificarea făptuitorului şi aflarea adevărului. În afara observării nemijlocite cu ochiul liber, urmele se caută folosind lupa, surse de lumină obişnuită şi de radiaţii ultraviolete, îndeosebi pentru a descoperi urmele latente sub formă de pete, cele cu dimensiuni mici. Pentru căutarea obiectelor metalice pe suprafeţe mai mari, în iarbă, ascunse în ziduri, sub podea, în mobilă, se utilizează detectoare de metale cu semnalizare acustică. Obiectele metalice aruncate în lacuri, puţuri, bălţi, râuri pot fi descoperite folosind magneţi sau electromagneţi în funcţie de greutatea obiectului căutat. În timpul căutării acestor urme nu se ating cu mâna obiectele purtătoare, deoarece există pericolul distrugerii particulelor mici de materie rămase pe ele sau a altor urme104. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită descoperirii fragmentelor desprinse din instrumentele folosite, chiar pe un perimetru mai întins, care pot ajuta la determinarea obiectelor creatoare din care provin. Atât pe căile de acces, cât şi pe câmpul infracţional, este necesară căutarea cu insistenţă a instrumentelor creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea. Aşadar, rezultatele obţinute în căutarea urmelor depind de mijloacele tehnice care stau la dispoziţie şi de priceperea cu care sunt mânuite, de perseverenţa şi pregătirea celui care caută urmele. Prin interpretare se înţelege operaţia logică prin care se precizează semnificaţia unei formule sau informaţii, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcţie de un anumit domeniu105. Interpretarea urmelor instrumentelor revelate la faţa locului permite obţinerea de indicii importante nu numai cu privire la natura actului infracţional în sine, dar şi la alte aspecte referitoare la tipul de instrumente folosite şi, bineînţeles, la modul de operare al autorului. Totodată, pot fi desprinse date referitoare la specializarea sau profesia 103

Tratat Practic de Criminalistică, vol. III, 1976, pag. 75 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 256 105 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 470 104

131

infractorului, la activităţile desfăşurate la faţa locului, la alte împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea106. În cea ce priveşte instrumentul utilizat, acesta poate fi indicat de forma şi aspectul urmei găsite la locul faptei. De exemplu, după profunzimea şi urmele create în lemn, se poate aprecia dacă s-a folosit un topor, ferăstrău sau un alt instrument tăietor. De asemenea, în cazul unei urme de secţionare în obiecte metalice este posibil să se stabilească dacă urma a fost creată prin folosirea unei pânze de bomfaier sau a unui aparat de tăiere prin topire. După urmele lăsate de instrumente pe materialele în care au fost ambalate (hârtie, materiale textile, lemn, plastic etc.) se pot trage concluzii cu privire la dimensiunile, felul şi genul instrumentelor, caracteristicile sau particularităţile lor etc.107 În momentul în care este găsit un instrument de spargere la faţa locului care prezintă elemente care atestă o folosire recentă, se poate face presupunerea că există în câmpul infracţional şi urme create de el, ceea ce impune căutarea lor. Interpretarea urmelor ajută nu numai la identificarea instrumentelor creatoare, ci şi la stabilirea modului în care s-a acţionat cu acestea. În acest sens, nu este suficient să se stabilească că şurubelniţa a acţionat asupra încuietorii unui sertar, ci este necesar să se arate, că ştirbitura suferită de aceasta se putea produce numai în anumite condiţii. Tot în urma interpretării urmelor instrumentelor de spargere, se pot stabili acţiunile întreprinse de făptuitor, precum şi condiţiile în care acesta a săvârşit fapta. Astfel, dacă se găsesc urme de lovire, înseamnă că la locul faptei nu era nicio persoană sau, dacă era, atunci aceasta s-a aflat în complicitate cu făptuitorul sau a fost lichidată. Tot în prezenţa acestor urme de lovire, care presupun zgomot, persoanele aflate în vecinătatea locului acţiunii s-ar fi putut sesiza sau au existat alte surse sonore mai puternice care ar fi putut acoperi zgomotele produse. Interpretarea urmelor poate furniza organului de urmărire penală informaţii cu privire la anumite fapte care au fost simulate sau care au fost comise de alte persoane decât adevăraţii infractori. Sub aspect teoretic, problema „împrejurărilor negative”108 sau a simulării infracţiunilor se reduce la constatarea unor urme a căror apariţie nu poate fi explicată în ambianţa locului unde au fost găsite sau la absenţa altor urme care nu puteau lipsi din locul respectiv în cazul unor manopere infracţionale109. De exemplu, existenţa unor urme de pilitură metalică în interiorul încăperii de la uşa căreia ar fi fost tăiat lacătul dovedeşte că operaţia de tăiere nu s-a făcut în exterior sau că pilitura a fost pusă în acel loc şi deci nu s-a produs o spargere sau prezenţa unor instrumente într-un anumit loc poate să ducă la concluzia că, de fapt, este vorba de o înscenare110.

 Obţinerea modelelor de comparaţie

Obţinerea modelelor de comparaţie Modelele pentru comparaţie se obţin pe cale experimentală, fiind realizate în condiţii cât mai apropiate de cele în care au fost create urmele, de obicei, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele găsite la faţa locului şi prin acelaşi 106

Gayet Jean, ABC de Police Scientifique, Editura Payot, Paris, 1973, pag. 58-61; Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 285-287 107 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 256 108 Stancu Emilian, Criminalistica, volumul I, Editura Actami, Bucureşti, 1999, pag. 122-123 109 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 35-37 110 Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 257

132

mecanism. De asemenea, se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele, de regulă cele lăsate sau găsite la locul săvârşirii infracţiunii. În anumite situaţii, când modelele pentru comparaţie se creează cu instrumente de tăiere (confecţionate din metal), pentru a se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un suport moale (plastilină, ceară, plumb etc.), în scopul stabilirii poziţiei şi unghiurilor sub care s-a acţionat cu instrumentele la faţa locului, iar în final pe un suport asemănător celui purtător al urmei în litigiu111. Din cauza deformărilor care pot apărea în timp sau a modificării ori distrugerii din diferite motive a instrumentelor de spargere găsite la faţa locului, se impune obţinerea cât mai rapidă a modelelor pentru comparaţie. Modelele de comparaţie obţinute se păstrează până la soluţionarea cauzei.

 Fixarea şi ridicarea urmelor

Fixarea şi ridicarea urmelor A fixa urmele înseamnă a evidenţia cu exactitate locul unde au fost descoperite, „forma”, dimensiunile şi particularităţile lor, raporturile spaţiale faţă de obiectele înconjurătoare112. Principalele metode de fixare a urmelor create de instrumentele de spargere sunt cele amintite anterior, respectiv : - procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în cuprinsul căruia se vor consemna: locul unde au fost găsite urmele, dimensiunea, culoarea, forma, aşezarea lor, poziţia faţă de celelalte urme sau mijloace materiale de probă, starea în care se află şi dacă pot face obiectul unei expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice, dacă s-au fotografiat sau nu, prin ce metode s-au ridicat, conservat, cum s-au ambalat şi sigilat; - fotografia, ca metodă de fixare a urmelor, se execută potrivit regulilor de fotografiere judiciară la faţa locului (fotografie schiţă, a obiectelor principale, de detaliu); - mulajele se pot ridica cu una dintre următoarele substanţe: ghipsul, plastilina, masele plastice Kerr şi Momax, latexul, cleiul de valţuri, negocolul, aliaje metalice uşor fuzibile, pelicula de copiat urme, materiale termoplastice etc., care vor fi alese în funcţie de natura obiectului purtător şi de formatul urmei. Substanţa din care se prepară mulajul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să redea fidel relieful urmei, mulajul nu trebuie să se deformeze din cauze specifice substanţei folosite, să poată fi desprinsă cu uşurinţă de pe urmă. În practică se folosesc frecvent pentru fixare, pe lângă cele arătate mai sus, filmul judiciar şi videograma judiciară, care, de asemenea, se anexează la procesulverbal.

 Ridicarea urmelor

Ridicarea urmelor Este evident că, după descoperirea şi fixarea urmelor la locul faptei, acestea trebuie să fie ridicate şi transportate la laborator, unde există mijloace tehnice adecvate pentru o examinare amănunţită. Ridicarea urmelor se poate face prin mai multe moduri: - ridicarea obiectului purtător de urmă, dacă acesta nu este voluminos sau greu; 111 112

Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 257 Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”, op. cit., pag. 154 şi urm.

133

- decuparea din obiect a porţiunii purtătoare de urmă, dacă prin aceasta nu este alterată valoarea, utilizarea ori estetica obiectului; - fotografierea la scară a urmei; - mulaj, care, de regulă, se aplică la urmele de adâncime113. În aplicarea acestor metode se au în vedere următoarele reguli: indiferent de metodele care se aplică, în prealabil este obligatoriu să se execute o fotografie la scară sau se aplică una sau alta dintre metode în funcţie de natura urmei care trebuie să fie ridicată. Este absolut necesar să se manifeste maximum de atenţie pentru a nu se crea urme suplimentare în timpul ridicării, deoarece pot îngreuna sau pot face imposibilă identificarea ori pot conduce la erori. Aceste metode nu ridică probleme deosebite; de reţinut este faptul că fotografia la scară trebuie să se execute cu obiectivul aparatului de fotografiat perpendicular pe planul urmei, iar lângă aceasta se aşează un etalon de măsură pentru a putea recunoaşte pe fotografie dimensiunile detaliilor.

 Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte Modificările care apar pe corpul omenesc, pe componente ale mediului sau pe suprafaţa unor obiecte, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană în procesul săvârşirii unei infracţiuni sunt denumite urme ale obiectelor de îmbrăcăminte, implicit ale legăturilor şi nodurilor. Atât obiecte de îmbrăcăminte, cât şi fragmente din acestea de diferite mărimi pot fi găsite cu ocazia săvârsirii unor fapte penale, care, la rândul lor, pot fi purtătoare de diverse urme (fire de păr, praf, urme de sol, vegetale, înscrisuri şi alte obiecte), precum cât şi de urme olfactive. În situaţia identificării urmelor de asemenea natură, vizibile, se fixează prin procedee criminalistice consacrate, se ambalează, în funcţie de starea în care acestea au fost găsite. Este necesară uscarea la temperatura mediului ambiant fără curenţi de aer. Pentru descoperirea urmelor latente sau microurmelor, se vor folosi mijloace de iluminare puterică şi cu diverse spectre de lumină (tip Polylight) în cazul microfibrelor textile şi diverse procedee de relevare în cazul urmelor latente de ţesături (inclusiv prin pensulare cu pulberi). Aceste urme se caută la locul faptei, pe suporturi pretabile a le conţine, în funcţie de genul lor. Obiectele de vestimentaţie ale autorului sau care au legătură cu fapta se caută în interiorul şi exteriorul încăperilor, pe traseul parcurs de autor şi pe toată circumferinţa locului faptei. Urmele de microfibre textile se caută pe scânduri, geamuri sparte, obiecte lipicioase de contact, pe obiectele de vestimentaţie ale victimei, în depozitele subunghiale. Obiectele de vestimentaţie, care aparţin autorilor unor fapte antisociale, vor fi ambalate în recipienţi curaţi din polietilenă sau sticlă pentru păstrarea urmelor de miros. O atenţie deosebită trebuie să se acorde căutării şi descoperirii obiectelor de îmbrăcăminte, care au creat urmele. Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracţiunii, atât de la făptuitor cât şi de la victimă, poate furniza o seamă de date cu privire la modul de săvârşire a faptei, sau clarificarea situaţiei de fapt. Pe obiectele de vestimentaţie pot fi

113

Tratat Practic de Criminalistică, vol. I, 1976, pag. 247 şi urm.

134

găsite diverse urme (biologice, de sol, lipsa unui nasture care a fost găsit la locul faptei, forma ţesăturii relevată la locul efracţiei etc.).

Fragmentele desprinse din obiectele de îmbrăcăminte, care în alte împrejurări nu prezintă nicio relevanţă, în cazul identificării lor la faţa locului devin extrem de importante pentru cercetarea criminalistică114. Fragmentele de ţesături găsite la locul faptei pot fi comparate cu cele din îmbrăcămintea autorului, prin metode microscopice şi fizico-chimice de morfologie.

 Urmele de noduri şi legături

Urmele de noduri şi legături Nodurile şi legăturile se pot găsi în investigarea criminalistică a infracţiunilor cu violenţă comise prin legarea victimei, fapte contra patrimoniului sau la sinucideri. Urmele create de noduri şi legături sunt urme formă, care pot conţine şi unele urme de materie. Suporturile cu care aceste noduri şi legături vin în contact pot să sufere modificări sub formă de adâncituri, decolorări, rosături ca urmare a interacţiunii dintre acestea. Studiul nodurilor este foarte important, o mare parte din infracţiunile de mare violenţă şi cele cu pericol social deosebit, prin modul de săvârşire lasă asemenea urme la faţa locului (strangulări, legări ale victimelor de mâini sau de picioare, etc.).

114

Ruiu Marin, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, Editura Little Star, Bucureşti, 2003, pag. 53

135

Fixarea urmelor nodurilor şi legăturilor se realizează printr-o descriere fidelă în procesul-verbal şi prin fotografierea de detaliu la scară.

Ridicarea legăturilor se va face fără a desface nodul, prin tăierea în altă zonă fără importanţă, iar manipularea va fi facută cu mănuşi pentru protejarea eventualelor urme sau microurme care ar putea exista.

136

În cazul spânzurării sau al strangulării, cu prilejul cercetării se examinează şi urmele laţului create pe corpul victimei, fiind utile la stabilirea faptului dacă este vorba de strangulare sau spânzurare şi totodată se mai constată dacă şanţul respectiv s-a produs în timpul vieţii sau post mortem.

Când la faţa locului se află persoane imobilizate prin legare, se vor cerceta nodurile şi modul de înfăşurare a legăturilor, pentru a se stabili dacă este vorba de o înscenare115.

115

Locard Edmond, Manuel de tehnique policiere, Editura Payot, Paris,1948

137

 Urmele mijloacelor de transport

 Urme care stabilesc tipul de autovehicul

10. Urmele mijloacelor de transport Urmele mijloacelor de transport reprezintă modificările produse de sistemele de rulare, propulsie sau alte părţi componente ale acestora, ca urmare a interacţiunii cu mediul sau cu alte obiecte cu care s-a venit în contact. Examinarea în contextul săvârşirii unei fapte poate conduce la identificarea mijlocului de transport sau la stabilirea unor circumstanţe în care a avut loc fapta (accidentele rutiere).Totodată se pot obţine date din care să se deducă dinamica accidentului, direcţia de deplasare, viteza calculată după lungimea urmelor de frânare etc. Urmele care stabilesc tipul de autovehicul Tipul de autovehicul care a lăsat urmele la locul faptei poate fi stabilit prin anumite elemente generice caracteristice anvelopelor cu care este echipat. a) Urmele desenului antiderapant şi lăţimea urmei pot furniza informaţii privind tipul şi marca anvelopelor şi, pe cale de consecinţă, permit alcătuirea sau restrângerea cercului de autovehicule echipate cu astfel de anvelope. Un element de apreciere îl reprezintă lungimea circumferinţei, care se stabileşte prin măsurarea urmei între două repere (început şi sfârşit) alegându-se o particularitate sau o neregularitate a desenului care se repetă după o rotire completă. b) Ecartamentul autovehiculului (distanţa dintre roţile aflate pe aceeaşi osie) se determină prin măsurarea distanţei dintre urmele paralele. Valoarea acesteia va indica ecartamentul roţilor din spate. Cel al roţilor din faţă nu poate fi stabilit atunci când urmele sunt drepte, formând două linii continue, întrucât roţile din spate calcă peste urmele celor din faţă. Ecartamentul roţilor din faţă poate fi măsurat numai când acestea sunt bracate şi deci lasă urme diferite (de pildă la un viraj), în încercarea de a se evita un obstacol sau de a redresa autovehiculul intrat în derapaj. În această situaţie se poate stabili şi ampatamentul, adică distanţa dintre centrul osiei din faţă şi al celei din spate.

Urme de rulare (ecartament)

138

c) Alte urme care pot servi la stabilirea tipului de vehicul, pot fi întâlnite pe corpul victimei sau pe obiectul interacţionat. Locul şi forma urmelor pot furniza date despre anumite componente ale vehiculului, cum ar fi bara de protecţie, faruri şi alte părţi ale caroseriei. Urmele de vopsea, ornamente din plastic, cioburi din sticlă provenite din faruri, parbrize, lămpi de semnalizare sau de sub mijloacele de transport (urme de ulei) sunt foarte importante, putând fi examinate cu ajutorul mijloacelor fizico-chimice sau traseologice şi pot servi la identificare.

 Urme ale anvelopei

Urme ale anvelopei Cele mai importante rezultate din examinarea urmelor de anvelopă se referă la identificarea acesteia. Urmele se formează în condiţiile rulării. Ele se prezintă sub forma unor linii paralele, în care impresiunile circumferinţei roţii se repetă după fiecare rotire. Urmele de anvelopă, fiind de contact, se deosebesc foarte puţin de urmele tipic statice, considerent pentru care sunt incluse în această categorie (ca şi urmele de încălţăminte). Roata poate crea însă şi urme dinamice când autovehiculul se deplasează frânat sau derapat. În acest caz desenul anvelopei nu se mai imprimă deloc sau doar parţial şi deformat. a) Caracteristici generale: banda de rulare (sapa), adică partea prin care se realizeaza contactul anvelopei cu solul, realizată dintr-un strat gros de cauciuc în care sunt practicate o serie de canale şi profile antiderapante, cu un anumit desen. Construcţia lor depinde de tipul, dimensiunea şi de condiţiile de teren şi climatice pentru care a fost fabricată anvelopa. Caracteristicite profilelor (mărime, formă şi modul de dispunere) sunt dintre cele mai variate şi definitorii pentru tipul, marca şi modelul anvelopei. Când desenul este imprimat clar se poate identifica generic anvelopa. b) Caracteristici individuale: constau în defecte sau uzuri ale profilurilor sub formă de rupturi, tăieturi, pierderi de substanţă etc. Pentru identificarea individuală se urmăresc forma (aspectul) şi poziţia lor reciprocă al căror ansamblu particularizează anvelopa (exemplarul concret). În cazul uzurii avansate, unele indicii pot fi furnizate şi de profunzimea canalelor, care la urmele de adâncime se măsoară pe mulaj. Urmele de anvelopă, ca şi cele de încălţăminte, pot fi de destratificare dar, mai ales, de stratificare. Stratificarea se realizează prin depunere de praf sau noroi, ceea ce poate da naştere la o supradimensionare a urmelor profilelor imprimate, de care trebuie să se ţină cont la aprecierea comparativă a dimensiunilor. Urmele experimentale realizate cu anvelopa bănuită se vor lua cu tuş, prin rulare pe hârtie, de preferinţă montată la autovehicul (cu sau fără sarcină). Explicaţiile date pentru urmele de încălţăminte privitoare la fotografierea, executarea şi ridicarea mulajelor, demonstrarea identităţii prin juxtapunere şi îmbinare sunt valabile şi pentru urmele de anvelopă. Desigur acestea au şi o anumită specificitate care nu trebuie să fie ignorată. De pildă, la urmele de pe haine trebuie să se aibă în vedere deformarea urmei desenului datorată plierii materialului textil sau existenţei mai multor urme suprapuse, create fie de către aceeaşi roată, fie de mai multe roţi cu ocazia răsucirii, antrenării şi târârii victimei călcate. Urmele de pe obiectele de îmbrăcăminte sunt foarte delicate, se pot scutura uşor şi de aceea trebuie să fie conservate cu mare grijă. Urmele de pe asfalt nu pot fi ridicate 139

prin mulaj, urmând ca fotografierea lor la scară să fie realizată repetat şi cu evidenţierea detaliilor (prim-planuri şi iluminare oblică). Urme sub formă de obiecte sau resturi de obiecte pot fi descoperite şi interpretate, ca provenind de la vehiculul propriu zis sau din încărcătura acestuia. Aceste urme pot fi descoperite cu ocazia cercetării la locul faptei a accidentelor de circulaţie sau a altor fapte în care au fost implicate vehicule şi constau în fragmente din piesele vehiculului, cum sunt cioburile rezultate din spargerea farurilor, oglinzilor retrovizoare, a geamurilor. De asemenea, pot fi descoperite urme desprinse din caroserie ca urmare a impactului, ornamente din plastic, pelicule de vopsea sau obiecte din încărcătura maşinii. Este importantă descoperirea şi exploatarea acestor urme, mai ales în situaţiile impuse de accidente de circulaţie cu fuga de la faţa locului. Urmele sub formă de substanţă desprinse de pe autovehicul se întâlnesc în practică, mai ales în cazul accidentelor rutiere, când victima a ajuns sub roţile vehiculului sau în cazurile când mijlocul de transport implicat are pierderi ale lichidelor sau lubrifianţilor. O examinare fizico-chimică poate conduce la identificarea urmei şi nu numai. Urmele lăsate de vehicule cu tracţiune animală sau puse în mişcare de acţiunea omului se întâlnesc mai ales în cercetarea unor fapte de furt, infracţiuni silvice etc. Roţile îmbrăcate în şine metalice creează pe traseul de circulaţie urme specifice date de jocul lor pe osie, sub formă şerpuită. Modul de construcţie artizanală conferă urme cu caracteristici de individualitate care constau într-o neuniformizare constructivă a roţilor şi a modului rudimentar de construcţie. Săniile cu tălpile construite din lemn sau din fier creează în zăpadă sau pe sol urme sub formă de dâre paralele şi au importanţă în examinare, reţinându-se lăţimea lor, distanţa dintre ele şi eventual anumite defecte care să le confere individualităţi. Urmele copitelor ori de picioare ale omului sunt prezente şi însoţesc urmele create de acest gen de vehicule. Individualităţile prezente pot conduce la identificarea urmei de încălţăminte sau a copitei de animal.

 Urmele create de armele de foc

11. Urmele create de armele de foc Urmele armelor de foc sunt acele modificări care apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul uman, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice, termice şi chimice care însotesc împuşcătura. Ele pot fi găsite pe: gloanţe, tuburi, pereţi, ziduri, partea lemnoasă a diferitelor obiecte, orificiile de intrare şi ieşire a glonţului aflate pe corpul şi îmbrăcămintea victimei sau pe alte obiecte care au constituit obstacole în faţa glonţului. Urmele create în cazurile folosirii armelor de foc pot fi grupate în două categorii: principale şi secundare. Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc şi al acţiunii fenomenelor dinamice: arma, cartuşul, glonţul, tubul, orificiul de intrare, orificiul de ieşire, canalul orb şi urmele de ricoşeu.

140

Urmele secundare ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii fenomenelor termice şi chimice care au loc în canalul ţevii armei şi la o oarecare distanţă de aceasta. Din categoria urmelor secundare cele mai importante sunt: urme rezultate din acţiunea flăcării, a gazelor, urme de funingine, particule de pulbere arsă şi nearsă, inelul de metalizare şi particule de unsoare. Urmele rezultate din acţiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri limitrofe orificiului de intrare, îndeosebi în cazul în care ţeava este suficient de aproape de ţintă. Urmele rezultate din acţiunea gazelor se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul ţevii şi pot fi descoperite atunci când tragerea s-a efectuat de la o distanţă nulă sau foarte mică. În acest caz, canalul format de glonţ se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii şi primeşte pe pereţi presiunea unei cantităţi mari de gaze care îl dilată, iar orificiul de intrare capată o formă neregulată. Urmele de funingine apar ca urmare a arderii încărcăturii de pulbere din cartuş care formează microparticule de funingine care se găsesc în stare de suspensie în gaze. Purtată de gaze, funinginea se depune pe ţintă formând un strat fin, iar în funcţie de intensitatea acesteia se pot face aprecieri cu privire la distanţa de la care s-a tras. Particulele de pulbere arse şi nearse constituie o altă urmă suplimentară a împuşcăturii, deoarece, în afara gazelor şi funinginii de pe ţeava armei, mai ies în urma glonţului şi particule de pulbere nearsă ce acţionează ca nişte proiectile, având o viteză iniţială mare. Acţiunea particulelor de pulbere nearse se poate constata la distanţe mai mari decât în cazul celorlalte urme. Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales atunci cand pulberea din cartuş este umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde întreaga încărcătură. Inelul de metalizare mai este cunoscut şi sub denumirea de „guleraş” sau „inelul de ştergere” şi se regăseşte în jurul orificiului de intrare. În cazul în care glonţul a pătruns prin mai multe medii diferite ca densitate, urmele de metalizare şi de ştergere se găsesc separat. Acesta se formează ca rezultat al ştergerii substanţelor unsuroase, a particulelor de funingine, praf (antrenate de glonţ la ieşirea din ţeavă) de pe suprafaţa glonţului sau din materialul acestuia şi depuse pe materialul ţintei, odată cu trecerea 141

prin ţintă. Pe lângă aceste substanţe, în inelul de metalizare se vor găsi întotdeauna particule din metalul cămăşii glonţului. Inelul de metalizare poate fi evidenţiat cu ajutorul radiaţiilor X. Particulele de unsoare se datorează faptului că glonţul preia din canalul ţevii o parte din unsoarea şi vaselina folosite la întreţinerea acesteia şi le depune pe ţintă, în jurul orificiului de intrare. La tragerile de la distanţe foarte mici aceste urme apar sub formă de picături, iar pentru evidenţierea lor pot fi folosite radiaţii ultraviolete care dau o fluorescenţă bleu-albăstruie sau o coală de hârtie albă care se aplică pe orificiul de intrare, absorbind astfel urmele de unsoare.

 Urme create pe elementele cartuşului

 Urme create pe glonţ

Urme create pe elementele cartuşului (tub, glonţ) În cursul „trecerii” prin armă, proiectilele şi tuburile vin în contact cu diverse piese din metal, a căror structură exterioară se imprimă pe corpul muniţiei. Aspectul general al acestor urme variază în funcţie de marcă şi modelul armei, iar neregularităţile provenind din prelucrarea armei în fabrică sau survenite ulterior datorită folosirii sunt specifice pentru o armă dată şi permit diferenţierea ei de toate celelalte arme de acelaşi tip de fabricaţie. Urme create pe glonţ Ghinturile. Toate armele moderne au ţeava ghintuită, în interiorul canalului fiind gravate sau forate şanţuri în formă de spirală, care iniţiază o mişcare de rotaţie elicoidală a proiectilului în jurul axei sale longitudinale şi asigură astfel stabilitatea girostatică a traiectoriei. Ghinturile (golurile), ca şi spaţiile dintre acestea (plinurile), lasă urme caracteristice pe proiectilul care se freacă forţat de pereţii interiori ai ţevii datorită presiunii gazelor.

Urme de ghinturi create pe glonţ

142

Diametrul canalului ţevii, măsurat între două plinuri diametral opuse, arată calibrul armei. Calibrul se exprimă fie în mm (de ex. pistol TT cal. 7,62 mm), fie în zecimi de inch (în ţările anglo-saxone). În unele ţări se fabrică arme cu ţevi poligonale, având canalul ţevii ca o prismă cu laturile răsucite în spirală, care, spre deosebire de ţevile ghintuite, au plinurile rotunjite la capăt şi elimină aproape complet pierderile de gaze. Caracteristici generale: - numărul de ghinturi: 3-4 pentru armele militare, 5-6 pentru celelalte; - orientarea ghinturilor: dextrogir (sens de rotaţie spre dreapta) şi sinistrogir (sens de rotaţie spre stânga); - unghiul ghinturilor: faţă de axa longitudinală a proiectilului. Caracteristici individuale: Unele sunt iniţiale, produse cu ocazia procesului de fabricaţie: cuţitul de strunjit prezintă neregularitaţi microscopice care imprimă metalului canalului ţevii striaţiuni fine. Altele survin în decursul folosirii armei: ruginire, abraziuni datorate curăţării cu materiale neadecvate, ancrasarea interiorului ţevii cu impurităţi (particule de praf, nisip etc.).

Litigiu

Comparaţie

143

 Urme create pe tuburile de cartuşe

Urme create pe tuburile de cartuşe Pentru înţelegerea modului de producere a acestor urme, mai numeroase decât în cazul proiectilului, considerăm necesară explicarea operaţiei de încărcare, tragere şi ejectare a cartuşului. La culisarea înapoi a închizătorului, arcul din magazie împinge în sus cartuşul (din încărcător), care se loveşte de marginile ferestrei de intrare, producându-se una sau două striaţii longitudinale. Închizătorul este împins înainte, transportând cartuşul în camera cartuşului (de explozie) sau detunător, cum mai este denumit. Cu această ocazie, pe umerii tubului se imprimă urme sub formă de arcade lăsate de marginea gurii interioare a ţevii. La apăsarea pe trăgaci, printr-un sistem de pârghii, se eliberează cuiul percutor care, împins puternic de arcul său, provoacă detonarea (percuţia capsei). Fulminatul de mercur sau altă substanţă activează pulberea încălzită la temperaturi mari, dând naştere gazelor care expulzează proiectilul. Pe tubul de cartuş iau naştere următoarele urme: - când cuiul percutor loveşte metalul moale al capsei ia naştere craterul de percuţie, pe fundul căruia se imprimă microrelieful capului cuiului percutor;

Urma de percuţie marginală (pe ramă) şi centrală, creată pe capsa tubului - datorită fenomenului de recul, fundul cartuşului (rozeta) refulează şi se mulează forţat pe ligheanul (peretele) închizătorului (partea sa frontală), reproducând microrelieful acestuia;

144

Peretele frontal al închizătorului - concomitent, cămaşa tubului se dilată lateral sub presiunea gazelor şi se mulează pe peretele camerei de explozie, imprimându-se eventuale particularităţi de pe suprafaţa acestuia;

Striaţii create de neregularităţile pereţilor camerei de explozie pe cămaşa tubului După declanşarea focului, tubul de cartuş este extras de către închizător, fie manual, fie automat prin efectul recuperator al energiei gazelor. Gheara extractoare situată pe marginea părţii frontale a închizătorului apucă tubul de guler (adică de marginea scobită a rozetei) producând o urmă de contur de regulă dreptunghiulară, cu striaţii în interior. Când închizătorul culisează înapoi antrenând tubul, acesta se loveşte la capătul cursei de ejector (cunoscut în literatura de specialitate ca „dintele opritor” sau „pragul arungător”), care lasă o altă urmă pe marginea rozetei. Apoi tubul se ridică oblic şi, datorită forţei de lovire, este ejectat afară pe fereastra de ieşire. Marginea acesteia poate lăsa alte urme pe corpul tubului. 145

Schiţă reprezentând modul de extragere şi ejectare a tubului tras

Extragerea şi ejectarea tubului tras din camera cartuşului

Urmele create de gheara extractoare şi de ejector După cum se poate observa, unele urme sunt dinamice, fiind produse prin lovire şi/sau frecare, altele sunt statice fiind produse prin mulare. Unele urme au o valoare indicială, de clasă, altele o valoare individuală, de identificare. În primul caz, identificarea generică este dată de forma şi poziţia pieselor care au lăsat urma, proprii fiecărui tip şi marcă de armă, cum ar fi : - existenţa, forma şi poziţia ejectorului; - poziţia relativă ejector-extractor; - diametrul şi lungimea percutorului; - percuţia centrală sau laterală; - aspectul camerei cartuşului. 146

În al doilea caz, particularităţile pieselor armei, transpuse în urme, conduc la identificarea exemplarului concret al armei cu care s-a tras cartuşul corp-delict. De pildă, urmele imprimate de peretele frontal al închizătorului sunt o reflectare a microreliefului acestuia, produse la strunjirea în fabrică, materializate într-un ansamblu de striaţii rectilinii şi/sau concentrice, la care se adaugă cavităţi neregulate datorate smulgerii unor particule minuscule de metal. Constatarea este valabilă şi pentru alte piese, mai ales gheara extractoare. Cum armele sunt confecţionate dintr-un metal cu o înaltă rezistenţă la presiunea gazelor şi la vibraţii, rezultă că particularităţile la care ne-am referit sunt constante, în consecinţă toate cartuşele trase cu aceeaşi armă vor avea imprimate aceleaşi caracteristici, de unde posibilitatea identificării armei după tubul cartuşului tras.



12. Urme substanţe

Urme substante

Urmele de praf Particule foarte mici provenite din substanţe organice sau anorganice sunt purtate de curenţii din aer şi se depun sub formă de praf. Substanţele sale de provenienţă se regăsesc în elementele care îl compun. Particulele de praf de natură organică provin din lumea vegetală şi a microorganismelor. Cele de natură anorganică îşi trag sorgintea din minerale şi diferite metale. În urma analizelor fizico-chimice de laborator, praful poate furniza date despre compoziţia sa, iar în urma examinărilor comparative se poate determina cu certitudine dacă este similar cu cel ridicat ca probă de referinţă. Se pot face supoziţii orientative cu privire la anumite deprinderi ale persoanei sau cu privire la anumite locuri pe unde a trecut, pe baza prafului identificat pe vestimentaţie. Urmele de praf pot fi identificate pe cele mai diferite obiecte şi în cele mai ascunse zone din perimetrul cercetat116. La căutarea acestor urme sunt utile lanternele de buzunar, lămpile portative cu diferite spectre de lumină care creează o luminescenţă diferită a urmei faţă de suport. Obiectele mici purtătoare de praf se ridică şi se trimit direct la laborator. De pe obiectele sau suprafeţele mari, praful se ridică prin aspirare sau prin aderare la pelicula adezivă. Dacă există în stare de amestec cu substanţe fluide se ridică prin tamponare sau cu ajutorul hârtiei de filtru.



Urmele de sol

Urme de sol

Urmele de noroi au, de obicei, aceeaşi provenienţă ca şi urmele de praf, dar ele se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, duşumele şi mai ales pe roţile vehiculelor, încălţămintea şi hainele omului. În funcţie de vechime, ele se pot prezenta în stare vâscoasă, de pastă densă ori sub formă de crustă uscată. Se poate spune că aceste urme prezintă valoare criminalistică asemănătoare cu cea a urmelor de praf. Însă, ele fiind în cantitate mare, se studiază cu mai multă uşurinţă în condiţii de laborator şi, totodată, deschid şi posibiliatea stabilirii traseului de circulaţie, prin straturile succesive depuse pe încălţăminte ori pe roţile vehiculelor. Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere. Descrierea începe prin prezentarea obiectelor pe care se află, cantitatea şi 116

Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

147

aspectul sub care se prezintă, culoarea lor, cu ce fel de corpuri străine par a fi amestecate. Odată realizată această prezentare generală, se descrie în detaliu fiecare urmă în parte, insistându-se în special asupra culorii, gradului de deshidratare, dacă se observă sau nu mai multe straturi de sedimentare, prin culoarea ori gradul de fineţe al particulelor. Nu se pierde din vedere menţiunea dacă se observă în conţinutul acestor urme prezenţa unor corpuri sau substanţe străine. Şi la fotografiere, întâi se fixează obiectul purtător cu obiectele din imediata sa apropiere, astfel ca în prim plan să apară urma respectivă de noroi, după care se fotografiază în detaliu, dacă se poate la scară. Este bine ca în această fotografie să se evidenţieze, pe cât se poate, gradul deshidratării urmei, particularităţile suprafeţei sale, prezenţa corpurilor străine etc. Iluminarea pentru fotografiere este cea utilizată frecvent la fotografiile obiectelor principale şi ale detaliilor. Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin răzuirea substanţei în cauză şi ambalarea sa în borcane separate pentru fiecare urmă în parte. Trebuie să se aibă grijă la pojghiţele de noroi aflate în straturi succesive, pe încălţăminte între toc şi pingea, pe anvelopele autovehiculelor în golurile desenului antiderapant etc. Cu ajutorul lor se poate stabili drumul parcurs de persoana ori autovehiculul în cauză.

 Urme formate din resturi de fumat şi de iluminat

Urmele formate din resturi de fumat şi de iluminat Urmele formate din resturi de fumat constau din mucuri de ţigarete sau de ţigări, scrumul tutunului folosit, ambalajele ţigaretelor, chibrituri arse ori neutilizate, ambalaje ale acestora. Prin valorificarea acestor urme se obţin multe date referitoare la obiceiurile fumătorului în procesul fumatului, preferinţele sale pentru anumite sortimente de tutun, modul de utilizare a mijloacelor de aprindere a tutunului. Se poate ajunge chiar la identificarea persoanei în cauză. Scrumul rezultat din arderea tutunului deschide posibilitatea stabilirii sortimentului tutunului respectiv, adică dacă a fost de pipă, de ţigări de foi ori de ţigarete. În scrumul tutunului de pipă sunt resturi de tutun nears, mai ales resturi din nervurile frunzelor de tutun, iar culoarea acestuia este mai închisă decât a celui provenit din ţigarete. Scrumul rezultat din ţigările de foi este închis la culoare şi uneori se observă straturile foilor de tutun. Pe ambalaje, dacă sunt aruncate la locul faptei, uneori, se pot găsi notate adrese, numere de telefon sau alte menţiuni, dar şi urme papilare care pot fi utile cercetării faptei.

148

Resturi de ţigări Sfera resturilor de iluminat este destul de limitată. Totuşi, când se descoperă la locul faptei, prezintă utilitate pentru cercetarea criminalistică. În rândul acestora pot fi amintite capetele de chibrituri folosite, uneori ambalajul acestora, precum şi mijloacele de iluminat, cum adesea sunt lumânările.

Fragment de lumânare

149

Pentru cercetarea criminalistică prezintă importanţă dacă chibriturile descoperite sunt arse până la capăt, în întregime, sau numai partea cu fosfor, cantitatea de chibrituri arse, zonele în care se află la locul faptei, dacă sunt de aceeaşi provenienţă ori nu. Numărul mare de chibrituri arse până la capăt evidenţiază că infractorul s-a aflat un timp mai lung la locul faptei. Chibriturile arse doar puţin, la capătul cu fosfor, şi în cantitate mare, s-ar putea să fi fost aprinse doar pentru inducerea în eroare a organului judiciar cu privire la obiceiurile infractorului sau în privinţa necesităţii iluminării în timpul săvârşirii infracţiunii. Prezenţa urmelor de folosire a lumânărilor este utilă organelor judiciare pentru aprecierea timpului cât s-a operat la locul faptei, la stabilirea substanţei din care este fabricată lumânarea utilizată. Pe substanţa scursă sau chiar pe restul de lumânare este posibil să fie imprimate urmele de mâini ori anumite corpuri străine care, eventual, amintesc profesia făptuitorului, iar cantitatea de substanţă prezintă importanţă la aprecierea duratei de timp cât infractorul s-a aflat la faţa locului. Fixarea urmelor formate din resturi de fumat şi de iluminat se realizează prin descriere şi fotografiere. Cum aceste urme, prin natura lor, sunt în majoritatea situaţiilor uşor de observat, organul judiciar nu întâmpină greutăţi în fixarea lor. Descrierea începe cu menţiunile asupra naturii urmelor ca atare, a locului în care se găsesc, fără a se neglija starea şi cantitatea lor. După aceea, se descrie amănunţit fiecare urmă în parte, insistându-se asupra culorii, a obiectelor pe care se află, ce fel de corpuri străine sunt amestecate cu substanţa urmei, cum se prezintă chibriturile arse, mucurile ţigaretelor etc. Fotografierea se face pentru fixarea zonei în care se află un grup sau altul de urme (de fumat, de iluminat), obiectele din imediata lor apropiere. Aceste fotografii sunt secondate de realizarea fotografiilor de detaliu, pe cât posibil la scară. Procedeele aplicate în aceste fotografieri sunt cele menţionate la urmele precedente. Ridicarea acestor urme se face prin procedee diferite, în funcţie de natura şi aspectul lor. Chibriturile, mucurile de ţigarete şi ambalajele acestora se ridică cu penseta şi se ambalează în cutii curate. Scrumul rezultat din arderea tutunului, dacă este în cantitate mare şi pe un suport relativ neted, se ridică pe o coală curată de hârtie, măturându-l cu pensula. Dacă este pe pământ, eventual amestecat cu alte substanţe, se ridică cu ajutorul unei linguriţe împreună şi cu substanţa cu care este amestecat. Ambalajul corespunzător este eprubeta. Substanţa rezultată din arderea lumânărilor se rade în aşa fel încât să nu se sfărâme, fapt care ar distruge eventualele urme de mâini. Resturile de lumânări se ridică folosind mănuşi şi se ambalează cu grijă întrucâtpe acestea s-ar putea să fie imprimate urme de mâini. Se ambalează la fel ca obiectele purtătoare ale urmelor reliefului papilar. Prin procedeele şi mijloacele tehnice de examinare potrivite urmei în cauză, expertul poate stabili natura tutunului utilizat, grupa sanguină a salivei de pe mucurile de ţigarete, identifică persoana după urmele de mâini sau după ADN.

 Urmele de incendii şi de explozii

13. Urmele de incendii şi de explozii Incendiul este un fenomen fizico-chimic prin care se produce arderea uneia sau a mai multor substanţe combustibile în prezenţa oxigenului din aer. Totdeauna în procesul incendiului se creează urme utile cercetării criminalistice. De obicei, ele constau din felurite obiecte sau substanţe parţial distruse, diferite reziduuri ale arderii. Aceste urme nu rămân în starea lor iniţială de formare, ci sunt distruse parţial prin activitatea desfăşurată pentru stingerea focului, aflându-se astfel 150

împreună şi cu urmele create în acest proces. Din aceste cauze, ele singure foarte rar conduc nemijlocit la identificări criminalistice, fiind utile mai mult la stabilirea cauzelor declanşării incendiilor, procesului în care s-au desfăşurat, precum şi la determinarea substanţelor ori obiectelor din care acestea provin. După cauzele care le determină, incendiile sunt: naturale, accidentale şi cele produse intenţionat de oameni. Incendiile naturale sunt rezultate din descărcările electricităţii atmosferice, provocate de razele solare şi autoaprinderile. Fulgerul, ca fenomen atmosferic, este o descărcare electrică luminoasă care se produce între doi nori sau în interiorul unui singur nor. Trăznetul însă este o descărcare electrică, însoţită de o lumină vie şi de un zgomot puternic, care are loc între nori şi pământ. S-a constatat că tensiunea trăznetului liniar atinge chiar 1.000 de milioane de volţi, iar intensitatea sa între 30.000 A şi chiar 150.000A. În general, trăznetul loveşte clădirile înalte, reţelele electrice, construcţiile metalice, apa râurilor şi a lacurilor, arborii înalţi şi izolaţi, cu trunchiuri drepte, mai des plopul, stejarul, salcia, părul, arborii de esenţă răşinoasă, şi mai rar teiul, mărul, nucul. Datorită temperaturii foarte ridicate şi forţei mecanice cu care acţionează, urmele create de trăznet putem spune că sunt specifice. Sub acţiunea sa, obiectele din fier se magnetizează, unele metale se topesc, se volatilizează, depunându-se sub formă de picături pe obiectele din jur, substanţele şi obiectele inflamabile se aprind, solul nisipos se topeşte, stâncile devin lucioase şi adesea se fisurează, copacii se rup în aşchii, uneori chiar se aprind, pereţii clădirilor crapă, se dărâmă, cărămizile şi ţiglele de pe acoperiş se acoperă cu o pojghiţă lucioasă. Pe corpul şi pe hainele victimelor omeneşti, trăznetul creează, de asemenea, urme care se deosebesc cu uşurinţă de arsurile produse prin arderi de altă natură. Pe haine, trăznetul produce găuri, rupturi sau arsuri, hainele din material plastic şi obiectele de metal din buzunare se topesc ori se magnetizează, iar aurul poate ajunge până la volatilizare. Pe piele se creează orificii mici, cu borduri carbonizate sau, alteori, eriteme arborescente, adesea cu excoriaţii sub formă de ferigă, care poartă şi denumirea de „figură de trăznet”. Razele solare foarte rar se întâmplă să provoace incendii, doar în situaţii când sunt concentrate prin intermediul unor obiecte într-un singur focar fixat pe substanţe sau obiecte inflamabile. Obiectele cu capacitate de concentrare a razeor solare într-un singur punct pot fi deosebit de variate ca destinaţie, formă sau mărime. Esenţial este ca ele să fie transparente, cu rol de lentile convergente (ca cioburi de sticlă, vase de sticlă pline cu apă, ochelari ori alte lentile) sau cu proprietăţi de oglinzi concave. Urmele incendiilor cauzate de razele solare sunt determinate, în bună măsură, de natura substanţelor sau obiectelor distruse prin ardere şi de circumstanţele de loc şi de timp în care s-au declanşat şi s-au desfăşurat arderile. În mod obişnuit, la locul incendiilor astfel cauzate pot fi descoperite urme sub formă de funingine, sedimentate pe obiectele din imediata apropiere, de cenuşă rezultată din ardere, sub formă de pulbere ori de pastă datorită amestecului cu substanţe lichide, aşezată pe sol, duşumele, pe anumite obiecte din locul incendiat. De asemenea, urmele se mai pot prezenta sub formă de obiecte parţial arse, rupte, resturi de obiecte, ori ca piese desprinse din diferite maşini, agregate în procesul arderii. Prin intermediul acestor urme se pot stabili cauzele declanşării incendiului, natura substanţelor şi a obiectelor distruse în procesul arderii, iar uneori şi focarul 151

incendiului. În coroborare cu date de altă natură, se apreciază dacă incendiul a fost cauzat anume de razele solare ori de activitatea nemijlocită a oamenilor. Autoaprinderile sunt determinate de cauze care îşi au originea în însăşi natura materialului respectiv. Ele pot să apară din cauza unor procese chimice de descompunere a substanţei şi de fixare excesivă a oxigenului din aer. Aşa se întâmplă în cazul depozitelor de cărbune, bumbac, făină de grâu, dacă nu au aerisire corespunzătoare. De asemenea, unele uleiuri vegetale ajung să se aprindă din cauza transformării la suprafaţă în răşini inflamabile, prin absorbţia oxigenului din aer. Alte substanţe se autoaprind în procesul de fermentaţie. Asemenea autoaprinderi se produc la locurile de păstrare a fânului şi altor substanţe care, depozitate în cantitate mare şi în stare umedă, dezvoltă un proces accelerat de fermentaţie şi de fixare de către fauna bacteriană a oxigenului. Astfel, se ajunge la temperaturi care transformă o parte din substanţă în cărbune, care la primul contact cu aerul proaspăt se autoaprinde. În asemenea cazuri, trebuie avut în vedere faptul că focarul se găseşte în interiorul materialului depozitat şi că autoaprinderile au loc când există o cantitate mare de material (cel puţin o mie de kilograme), iar declanşarea incendiului se produce cam la trei-patru săptămâni, numai în situaţii deosebite după zece zile. Urmele caracteristice în aceste incendii constau, de obicei, în zonele focarelor şi ale canalelor de fum, în masă carbonizată, sub aspect de zgură sfărâmicioasă, în care se disting şi tulpini de plante.

 Urmele olfactive

Urmele olfactive Urmele olfactive, denumite şi odorologice, sunt formate din mirosul individual al persoanelor, animalelor, substanţelor şi obiectelor. Ele poartă această denumire datorită sesizării lor cu organele olfactive, fiind create în procesul săvârşirii infracţiunii sau în strânsă legătură cu aceasta. Aflate la locul săvârşirii faptei, acestea prezintă importanţă pentru cercetarea criminalistică, deoarece păstrează însuşirile individuale ale obiectului creator, mai ales, prin intermediul organelor de simţ ale unor animale. Urmele de miros, sau olfactive, reprezintă o categorie aparte de urme117. Folosirea câinilor pentru prelucrarea urmelor de miros s-a impus ca o necesitate în activitatea de descoperire a făptuitorilor. Mirosul fiind acea proprietate a substanţelor organice şi anorganice de a excita receptorii olfactivi, este lesne de înţeles de ce urmele de miros nu sunt specifice numai omului, ci şi animalelor, inclusiv majorităţii substanţelor care conţin elemente volatile, precum şi altor corpuri din natură. Urma de miros este formată din microparticule – molecule de elemente chimice volatile – determinate de prezenţa unei persoane, animal, obiect sau substanţe şi procesele chimico-fizice la care sunt supuse acestea. Folosirea acestei categorii de urme în interesul justiţiei, ale descoperirii infractorilor şi corpurilor delicte constituie obiectul odorologiei judiciare, ca ramură a criminalisticii. Odorologia judiciară reprezintă ştiinţa, care studiază metodele şi mijloacele folosite la descoperirea acestor urme şi procedeele de valorificare în procesul judiciar.

117

Dr. Isac Gheorghe-Puiu - Identificarea persoanelor prin metodele odorologiei judiciare

152

 Urme de miros uman

Urmele de miros uman Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, logic fiind faptul că orice persoană îşi lasă particulele de miros specific peste tot pe unde se deplasează, pe fiecare obiect atins, încălţămintea, îmbrăcămintea sau mănuşile nereuşind să împiedice formarea acestui gen de amprentă. Aşa cum se afirmă, în practică, orice măsură de precauţie s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă de către corpul uman a moleculelor de miros, care cad pe sol sau se fixează pe obiectele atinse. Mirosul se prezintă sub forma unor particule invizibile, de natură organică. Cantitatea şi natura particulelor de miros emanate de organismul uman diferă de la organism la organism, în funcţie de metabolismul fiecăruia, de starea emoţională la un moment dat, de efortul fizic depus, de anotimp, temperatură, igiena corporală, precum şi de alţi factori. Mirosul este caracteristic fiecărei persoane, deoarece oamenii sunt diferiţi între ei şi au metabolism specific, diferit. Mirosul uman, specific corpului, mirosul îmbrăcămintei, încălţămintei sau mirosul altor obiecte cu care a intrat în contact, care rămân în „culoarul” format de deplasarea inevitabilă a unei persoane reprezintă urma de miros uman. Rezultă deci că urma de miros uman este la rândul ei o combinaţie de mirosuri în care predomină însă mirosul specific al individului. Structura urmei de miros În structura sa, urma olfactivă cuprinde mai multe categorii de miros, pe lângă cel de bază al corpului uman existând şi mirosul general sau cel al suportului. Urma de miros este indivizibilă, volatilă şi individuală. Individualitatea prezintă o mare importanţă, deoarece face posibilă păstrarea specificului fiecărei urme de miros în parte prin mirosul specific omului, chiar în prezenţa altor mirosuri. Amprenta olfactivă sau mirosul individual este mirosul propriu, specific fiecărui individ în parte, mirosul natural al corpului, care se imprimă în îmbrăcăminte , încălţăminte şi obiecte din mediu, care devin purtătoare de miros. Existenţa mirosului individual este în strânsă interdependenţă cu procesele fiziologice care au loc în organismul uman în cursul metabolismului normal şi anormal. În cursul metabolismului normal, corpul uman emite prin surse originare de miros (salivă, respiraţie, transpiraţie, urină etc.) un număr mare de substanţe chimice care sunt preluate şi sintetizate de mediul înconjurător. În stare de stres a organismului, în cazul metabolismului anormal, emanaţiile volatile, ce conţin peste 130 de substanţe şi clase de compuşi (eteri, esteri, alcooli, hidrocarburi, cetone ş.a.), sunt de circa 4 ori mai intense. Se apreciază că mirosul uman este dat în principal de secreţia glandelor sudoripare. Compoziţia chimică a sudorii este variabilă, în funcţie de intensitatea proceselor metabolice ale organismului, de îmbolnăvirea unor organe, de schimbarea hranei, de folosirea unor medicamente etc. Cantitatea de transpiraţie eliminată normal de om în timpul unei zile este de circa 500-700 cm3 (mililitri), dar, la o solicitare fizică deosebită, la supraîncălzirea organismului ori în stări de emoţie-teamă, situaţii specifice infractorilor, secreţia ajunge până la 2000 – 2500 cm3. În aceste emanaţii se adaugă descuamările fiziologice şi patologice ale pielii, precum şi grăsimile produse de glandele sebacee. Principalele zone de origine a mirosului individual sunt: 153

- suprafaţa pielii lipsite de păr (regiunile plantare şi palmare); - suprafeţele pielii cu înveliş pilos (trunchiul, membrele, regiunile axilară şi pubiană); - suprafeţele cu un bogat înveliş pilos (regiunea păroasă a capului). Astfel, unele porţiuni ale corpului au mirosul lor caracteristic, denumit şi miros regional (regiunea plantară, axilară etc.). Mirosul general este o componentă a urmei de miros uman şi vizează totalitatea mirosurilor cu care omul vine în contact permanent sau ocazional şi care poate apărea la mai mulţi indivizi. Mirosul general poate fi structurat în: – miros profesional, cel al locului de muncă, care este prezent la toate persoanele care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc sau în locuri identice (abatoare, zootehnie, mine etc.); – miros familial, care se imprimă tuturor persoanelor care locuiesc şi convieţuiesc în acelaşi loc; – mirosul ocazional, rezultat dintr-un contact întîmplător cu diferite medii sau substanţe, din folosirea produselor cosmetice, fumat ş.a. Trebuie însă reţinut că cele două grupe de mirosuri, individual şi general formează mirosul complex al omului, în care constanta este mirosul individual, deci amprenta olfactivă. Mirosul de mediu. Mirosul complex al omului nu poate fi regăsit în urma de miros uman decât alternat sau combinat, mai bine zis, cu mirosul din mediul exterior. Se are în vedere în acest caz, în primul rând, mirosul suportului pe care se păstrează urma (teren, obiecte etc.). Aceste mirosuri specifice suportului, la care se mai adaugă mirosurile existente în aer, aşa cum am mai arătat, se suprapun, modificând sau chiar alterând esenţa urmei de miros. Mirosul de mediu tinde să anihileze mirosul complex al omului din urma de miros, iar din întrepătrunderea lor rezultă urma de miros uman. Trebuie precizat faptul că urma de miros uman nu este un produs static, ci unul dinamic al permanentelor modificări chimice, biologice şi biochimice în câmpul de mirosuri. Urmele de miros uman se păstrează mai bine în timpul nopţii decât ziua, datorită diferenţelor de temperatură, umezelii aerului, lipsei razelor solare. Degradarea sau distrugerea urmei este determinată de existenţa pe terenurile unde este trasată a unor substanţe puternic mirositoare sau iritante care provin din procesul de producţie, folosite ca materiale de curăţenie şi dezinfecţie sau intenţionat răspândite de elementele infractoare. În raport de aceşti factori care influenţează persistenţa mirosului, se poate stabili în ce cazuri şi când sunt posibile prelucrarea urmelor de miros şi ridicarea acestora în vederea expertizării comparative. Urmele de miros rezultate în cadrul modificărilor cadaverice tardive, caracteristice pentru specia umană, pot fi diferenţiate de cel al cadavrelor animale cu ajutorul câinelui special dresat. Substanţele stupefiante emană microelemente moleculare volatile ale elementelor de bază componente, având un miros specific faţă de alte substanţe, datorat structurii chimice, dar cu o „linie” de miros comună la toate drogurile, ceea ce permite ca descoperirea lor sa fie posibilă pe bază de miros. 154

Nu trebuie să se uite faptul că drogurile descoperite în traficul ilicit nu sunt decât arareori chimic pure. Acest aspect este valabil în special în cazul heroinei care este, în general, diluată, amestecată cu substanţe (ca şi chimina, barbituricele sau cafeina) care pot ascunde prezenţa heroinei sau, din contră, îi pot mări efectul. Aceeaşi constatare se poate face şi în privinţa drogurilor (în special L.S.D.) fabricate în laboratoare clandestine. Drogurile preparate aici conţin, de obicei, şi alte substanţe (toxice sau nu), deoarece calitatea producţiei lasă de dorit, procesul de purificare fiind incomplet. Deoarece explozivii sunt substanţe sau amestecuri volatile, mirosul lor diferă de la o categorie la alta, fiind influenţat de elementele care îi compun, concentraţia acestora, procentajul în compoziţie şi, nu în ultimul rând, gradul de volatilitate a substanţelor luate ca atare şi a amestecului ca întreg, dar au şi un miros comun, însă diferit de al altor substanţe, datorită compuşilor chimici utilizaţi la toţi explozivii (compuşi şi derivaţi de azot).

 Urme biologice

14. Urme biologice Prin urme biologice, într-o accepţiune globală, se pot înţelege totalitatea urmelor alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente ale acestora (organe, ţesuturi). Într-o accepţiune restrânsă, urmele biologice de interes criminalistic le-ar reuni numai pe cele umane (sânge, secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule). Abordarea ar fi limitată excluzâdu-se situaţiile în care urmele de sol care conţin microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatice), larvele insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr şi sângele animal, pot constitui dovezi care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, participarea acestora la acte de braconaj, sau timpul scurs de la deces. Din perspectiva valorii urmei în direcţia identificării persoanei care a creat-o, genetica judiciară clasifică probele biologice în trei categorii, astfel: - urme cu înalt grad de precizie în identificarea profilului genetic: sânge, lichid seminal (care chiar dacă nu conţine spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN), salivă (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată - ţigări, periuţe de dinţi, ambalaje ale ţigărilor de foi, măşti, veselă, timbre şi plicuri poştale etc.); - urme cu potenţial în definirea profilului genetic: secreţie vaginală (în cazurile de viol poate conţine un amestec de celule provenind de la victimă şi agresor), secreţii nazale, păr (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN), fragmente de ţesuturi, celule ale pielii, urină, oase (măduva poate fi analizată chiar şi în cazuri de descompunere avansată); - urme cu potenţial în analizele genetice mitocondriale: probe biologice sub formă de microurme sau degradate aproape în totalitate. Pentru cazurile în care cantitatea de ADN este foarte redusă (cum este cazul analizei unor ţesuturi precum oase, dinţi şi păr), probabilitatea obţinerii unor rezultate valorificabile prin genotiparea ADN mitocondrial (mtADN) este mai mare decât prin folosirea markerilor polimorfici care se află în ADN nuclear (de ex. STR).

155

 Microurme biologice

 Factori distructivi ai urmelor biologice

Microurme biologice Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile ori slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice. De asemenea, microurmele biologice pot fi definite ca fiind acele tipuri de urme care pot fi transferate de la o persoană pe diverse obiecte – suport sau pe o altă persoană şi care nu pot fi observate macroscopic (microurmele pot fi sub formă de celule epiteliale, transpiraţie, mătreaţă, salivă etc. ). Conform accepţiunii de mai sus, caracteristicile microurmelor sunt: - posibilitatea observării lor numai prin vizualizare microscopică; - o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei; - necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor. În contextul geneticii judiciare noţiunea de microurmă biologică presupune existenţa unei cantităţi foarte mici de ADN de interes („low copy number”). Factorii distructivi ai urmelor biologice a) Microorganismele şi fungii Sunt cei mai importanţi factori distructivi ai urmelor biologice, deoarece prin acţiunea fermentativă anaerobă şi atacul propriilor enzime proteolitice acestea vor metaboliza mediile proteice şi polizaharidice. Prin această degradare sunt distruse proteinele, glucidele şi lipidele celulare, acţiunea îndelungată distrugând în totalitate chiar acizii nucleici. În general, fiind organisme anaerobe, un factor favorizant îl constituie ambalarea urmelor biologice în recipiente ermetic închise. b) Umezeala, căldura şi radiaţiile ultraviolete Sunt condiţii optime pentru dezvoltarea microorganismelor şi fungilor, motiv pentru care este necesară uscarea imediată a urmelor biologice şi ambalarea acestora în hârtie. Căldura excesivă poate duce la denaturarea ireversibilă a proteinelor şi acizilor nucleici, orice determinare fiind compromisă. Radiaţiile ultraviolete (radiaţiile solare) pot fi un factor distructiv al fragmentelor de acizi nucleici. Expunerea probelor biologice la radiaţiile UV pentru un timp îndelungat poate modifica ireversibil structura ADN. c) Acţiunea substanţelor chimice Acizii, bazele, coloranţii, substanţele puternic oxidante sau reducătoare acţionează distructiv prin denaturarea ireversibilă a structurii proteinelor. d) Enzimele celulare Sunt localizate în citoplasma sau nucleul celular, fiind responsabile de acţiunea proteolitică ce duce la scindarea proteinelor citoplasmatice în fragmente peptidice, în final obţinându-se un mediu de cultură optim atacului bacterian. O clasă aparte de enzime o reprezintă endonucleazele de restricţie a căror acţiune scindează lanţul dublu catenar al acidului deoxiribonucleic cu formarea de fragmente degradate ce fac imposibilă genotiparea urmei biologice. Acţiunea proteolitică a enzimelor poate fi limitată prin uscarea urmelor biologice, urmată de păstrarea la temperaturi cuprinse între +4 şi – 10oC.

156

 Transferul urmelor biologice

Transferul urmelor biologice Probele biologice sunt utilizate pentru probarea contactului fizic al unei persoane cu o altă persoană, cu un obiect sau prezenţa unei persoane într-o anumită locaţie. Fenomenul prin care urmele biologice sunt preluate pe diverse suporturi se numeşte fenomen de transfer. Urmele biologice umane (sânge, spermă, fire de păr etc.) pot fi transferate în mod direct pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe un obiect găsit la faţa locului. Depuse pe suporturi, lichidele biologice aderă sub formă de pete. Urmele biologice solide (ţesuturi, fire de păr) se pot depune pe obiecte prin contact direct. Transferul urmelor biologice poate fi rezulatul următoarelor situaţii: a. Transferul direct (primar) - transferul produşilor biologici care aparţin suspectului pe victimă (pe corpul acesteia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte); - transferul produşilor biologici care aparţin suspectului pe un obiect din câmpul infracţional; - transferul produşilor biologici care aparţin victimei pe suspect (pe corpul acestuia sau pe obiectele sale de îmbrăcăminte); - transferul produşilor biologici care aparţin victimei pe un obiect din câmpul infracţional; - transferul produşilor biologici care aparţin unui martor pe victimă sau suspect; - transferul produşilor biologici care aparţin unui martor pe un obiect din câmpul infracţional. b. Transferul indirect (secundar) Sunt cazuri în care produşii biologici pot fi transferaţi victimei, suspectului sau pe un obiect printr-un vector intermediar. În acest caz, transferul este secundar şi nu există contact fizic nemijlocit între sursă şi suport. Vectorul poate fi o personă sau un obiect. Transferul indirect al urmei nu constituie probă pentru a lega o anumită persoană de infracţiune. Echipamente de protecţie: - vestimentaţie sterilă (costume de unică folosinţă sau sterilizabile, inclusiv pentru protecţia încălţămintei); - mănuşi de unică folosinţă, sterile, fără pudră; - mască de protecţie pentru gură; - bonetă; - ochelari de protecţie. Măsuri de siguranţă: urmele biologice pot conţine agenţi biologici patogeni şi de aceea trebuie să se utilizeze echipamentul de protecţie (costum, mănuşi, ochelari de protecţie, măşti). Reguli generale pentru recoltarea şi manipularea urmelor biologice: - purtarea echipamentului de protecţie este obligatorie pentru desfăşurarea activităţiilor din câmpul infracţional; - în timpul desfăşurării activităţii în câmpul infracţional, pentru identificarea, fixarea, recoltarea, conservarea şi ambalarea urmelor sau microurmelor biologice este interzis fumatul sau consumul de băuturi şi alimente; - pentru recoltarea si manipularea urmelor se va folosi instrumentar steril şi mănuşi sterile din latex care trebuie să fie schimbate după fiecare recoltare; - nu se vor manipula simultan mai multe urme; 157

- urmele nu trebuie să vină în contact una cu cealaltă în timpul recoltării intercontaminare. Obiectele provenind de la suspecţi şi de la victime trebuie să fie în permanenţă separate; acestea nu vor fi în contact cu aceleaşi obiecte în timpul manipulării (de exemplu în maşina de transport, camerele de anchetă etc.); - nu se ating cu mâna descoperită zonele obiectelor unde se presupune că există urme sau microurme biologice; - când este posibil, trebuie expediat ca atare obiectul purtător de urme la laborator, fără a se încerca prelevarea acestora sau decuparea zonelor bănuite a conţine urme biologice; - fiecare urmă descoperită trebuie să fie recoltată şi ambalată separat; - pentru perioade mari de timp (mai mult de 1 an), urmele uscate sunt conservate la o temperatura cuprinsă între -18 şi -20 oC, iar pentru perioade mici, de până la un 1 an, se păstreză la aproximativ 4oC; - urmele vechi care sunt uscate şi au fost ţinute la temperatura camerei până în momentul expedierii către laborator, vor fi în continuare ţinute în aceleaşi condiţii, fără a se congela înainte de a fi utilizate; - urmele biologice aflate în stare umedă vor fi uscate în incinte special destinate acestui scop, folosind condiţiile atmosferice sau surse de ventilaţie indirectă, la temperatura ambiantă; - toate urmele ambalate trebuie etichetate; - dacă urmele sunt uscate şi nu pot fi răzuite ori dacă obiectul nu poate fi ridicat ca atare, se vor utiliza pentru colectare tampoane sterile din bumbac (beţişoare de curăţat urechile sau cele standardizate pentru exudate biologice) care vor fi umectate cu o picătură de apă distilată (sterilă) sau cu alcool etilic 100%; - pentru urmele în cantitate suficientă şi a căror natură permite răzuirea, se poate utiliza un bisturiu sterilizat pentru a transfera urmele direct într-un ambalaj din hârtie curată; - pentru obiectele textile care pot fi tăiate, se decupează urma, după ce aceasta a fost fotografiată iar poziţia sa notată în detaliu, şi se ambalează direct dacă este uscată. În condiţiile în care este umedă, aceasta se usucă şi apoi se ambalează individual în plicuri din hârtie; - pentru obiectele purtătoare de urme sau microurme biologice care sunt transportabile, se respectă următoarele: - dacă urmele nu sunt uscate, vor fi lăsate să se usuce în incinte destinate acestui scop, fără a utiliza surse de căldură; - ambalarea se execută astfel încât să se păstreze distribuţia originală a petelor de sânge; - obiectele astfel colectate vor fi înregistrate cu atenţie, pentru a se evita confuziile. - ţesuturile biologice moi, osoase, fragmentele de organe, urină lichidă sau alte materiale biologice trebuie să fie ambalate separat în recipiente etanşe–se utilizează eprubete, cutii, sticle etc. din sticlă sau material plastic. Recipientul se etichetează pentru individualizare şi se congelează imediat. În aceste condiţii se păstrează până se analizează; - nu se utilizează pentru conservare formol (formaldehidă), deoarece conduce la degradarea ADN–ului; - urmele de sânge care vor fi utilizate ca referinţe, recoltate de la persoane diagnosticate cu HIV sau hepatită, trebuie să fie depozitate în recipiente speciale şi 158

 Ambalarea şi depozitarea urmelor biologice

marcate distinct cu inscripţia: „conţine sânge infectat cu HIV” sau „conţine sânge infectat cu Hepatita”. Reguli pentru protejarea urmelor: - se va evita contaminarea în momentul colectării urmelor biologice (echipamentul complet de protecţie este obligatoriu); - se va preveni intercontaminarea urmelor biologice cu material celular străin prin schimbarea mănuşilor; - se vor proteja urmele de umiditate, lumină solară directă şi căldură; - se vor usca la temperatura camerei, la întuneric dacă este posibil. Ambalarea şi depozitarea urmelor biologice Urmele şi microurmele uscate, tampoanele pe suprafaţa cărora a fost transferat material biologic, eşantioanele şi obiectele ridicate din câmpul infracţiunii, care sunt uscate în prealabil dacă este cazul, se ambalează mai întâi în hârtie sau plicuri sterile, apoi în cutii din carton sau saci din hârtie. Se depozitează la temperatura camerei, fără a fi supuse luminii solare directe. Materialul biologic este stabil în aceste condiţii pentru o perioadă de minim 5 ani. Ţesuturile biologice care nu pot fi uscate se ambalează în recipiente din sticlă sau material plastic şi se depozitează la o temperatură cuprinsă între -16 şi -20°C.

 Transportul urmelor biologice

Transportul urmelor biologice Toate urmele trebuie să fie trimise astfel încât timpul de transport să fie cât mai scurt. Pentru ţesuturile biologice care au fost congelate, trebuie să fie menţinută temperatura de conservare prin folosirea lăzilor frigorifice sau a gheţii, pentru ca materialul biologic să nu se decongeleze.

 Urmele de sânge

Urmele de sânge Sângele sub formă de urme permite, prin intermediul genotipării ADN-ului conţinut în acesta, identificarea persoanei de la care provine, având, din acest motiv, o valoare probatorie ridicată. De asemenea, aceste urme pot fi valorificate şi prin determinări serologice pentru stabilirea grupei sanguine. Documentarea dinamicii urmelor de sânge poate furniza informaţii cu privire la mecanismului de agresare sau poziţionare a cuplului victimă-agresor. Forma şi aspectul lor sunt influenţate de o serie de factori ca: dinamica modului de creare, cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum şi a unghiului de incidenţă. După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mişcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ, şi ca mânjituri, rezultate din ştergerea mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge.

159

Urma sub formă de mânjitura

Urme sub formă de picături

Urme sub formă de dâre După unghiul de incidenţă, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi rotunde ori alungite. Forma rotundă este determinată de căderea sub un unghi drept, iar forma alungită, când unghiul de incidenţă a fost ascuţit. Desigur că aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafaţă destul de netedă. Pe obiectele poroase nu vom întâlni asemenea forme. Identificarea şi recoltarea urmelor de sânge În urma transferului urmei biologice (transfer direct sau indirect), aceasta rămâne ataşată pe suport fie prin absorbţie fie prin stratificare. În general, lichidele biologice vor fi absorbite, în timp ce urmele solide vor adera la suprafaţă. Metoda de recoltare depinde de tipul urmei sau microurmei, precum şi de modul în care aceasta se prezintă. Uneori este dificilă detectarea urmelor de sânge (prezente doar în formă latentă). Ele variază în funcţie de vechime şi de suprafaţa pe care se află şi pot avea culori începând de la roşu până la negru. Din aceste motive, pentru detectarea acestora trebuie să fie folosite procedee suplimentare, cum ar fi utilizarea surselor de iluminare cu lungimea de undă ultraviolet (UV) sau alte metode speciale (de ex. utilizarea Luminolului sau Hemidentului). Urmele de sânge pot avea forme variate de dispunere şi, în consecinţă, pot furniza informaţii despre modul lor de formare, inclusiv sub aspect traseologic. Aceste forme sunt: 160

- picături; - stropi; - bălţi; - sânge coagulat (cheaguri); - mânjituri; - trasee de picături; - alte forme (amprente digitale sau palmare în/cu sânge, urme de picioare sau încălţăminte create cu/în sânge).

 Urme de sânge lichid

Urme de sânge lichid Urmele de sânge lichid vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru absorbţia sângelui lichid sau a cheagurilor, fără a fi absorbite zonele în care există numai ser (lichid incolor). Sângele astfel transferat va fi supus operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi apoi ambalat într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet) în care se va introduce şi eticheta. Urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani, dacă urmele de sânge sunt perfect uscate, iar pentru perioade mai mari sau în stare umedă la temperaturi cuprinse între -16 şi -20oC. Toate urmele recoltate, conservate şi ambalate trebuie să fie etichetate cu numărul dosarului, data, ora, locaţia şi numele persoanei care a recoltat. Dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci urmele de sânge lichid se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă, dacă sângele este coagulat, şi se depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau material plastic, se adaugă o substanţă de conservare (EDTA, etc.), se agită energic şi se închide ermetic. Proba astfel conservată poate fi păstrată la o temperatură de aproximativ 40 oC, pentru o perioadă de maxim 30 zile. Pe perioada transportului trebuie să fie menţinută temperatura de maxim 4oC, folosind lăzi frigorifice şi gheaţă. Urme de sânge lichid aflate în zăpadă sau în apă Aceste urme vor fi ridicate în cel mai scurt timp pentru a preveni diluarea lor după următoarea procedură: - se colectează în cantităţile maxim posibile; - se etichetează în mod corespunzător ambalajul; - urmele vor fi congelate; - urmele se vor înainta la laborator în cel mai scurt timp posibil. Dacă este posibil, urmele se depun pe tampoane sterile din bumbac, concentrând într-o arie limitată întreaga probă şi se usucă în condiţii sterile, ambalate şi etichetate corect. Aceste urme păstrate, dacă sunt perfect uscate, pot fi păstrate pentru o perioadă de maxim 1 an la temperatura camerei, iar pentru perioade mai mari se congelează la temperaturi cuprinse între -16 şi -20oC.

161



Urme de sânge umede

Urme de sânge umede

Reguli de respectat în cazul prelevării: Urme de sânge aflate în stare umedă pe obiecte vestimentare - obiectele de îmbrăcăminte vor fi aşezate pe suprafeţe curate şi lăsate să se usuce; - nu se vor ambala niciodată obiecte de îmbrăcăminte în ambalaje din material plastic; - dacă pe acelaşi obiect suport sunt prezente mai multe tipuri de urme biologice sau sunt dispuse distinct şi pot proveni de la persoane diferite, după uscare vor fi protejate împotriva intercontaminării prin fixarea unor coli de hârtie pe zonele respective, care au rolul de a evita ajungerea în contact a acestor regiuni ale obiectului. Urme de sânge uscat aflate pe obiecte care pot fi detaşate - porţiunea din obiectul respectiv, care conţine urme de sânge, va fi tăiată cu ajutorul unui instrument contondent sterilizat în prealabil; - fiecare fragment tăiat va fi ambalat separat în hârtie, iar ambalajul final va fi etichetat; - dacă urma este difuză, se va ridica o porţiune de control dintr-o zonă fără urme de sânge, care se se va supune aceloraşi operaţii de ambalare şi etichetare ca şi anterioara. Urme de sânge uscat aflate pe obiecte suport care nu pot fi transportate sau decupate - se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă; - se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât să se poată realiza o concentrare a microurmelor într-o anumită parte a tamponului; - se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau al altui instrument steril; - se vor preleva câte două urme din aceeaşi regiune; - tampoanele se usucă în condiţii absolut sterile, ferite de surse de căldură ori radiaţii solare sau, dacă nu este posibil, se păstrează la maxim 4oC până la ajungerea în laborator; - fiecare urmă se ambalează separat în două plicuri din hârtie şi se etichetează corespunzător; - se va preleva o urmă de control dintr-o zonă adiacentă care nu conţine microurme de sânge.

 Sânge,transpiraţie şi secreţii nazale

Salivă, transpiraţie şi secreţii nazale Urmele care pot fi folosite pentru identificarea unui individ utilizând examinarea ADN a celulelor prezente în salivă/secreţii nazale sau prin metode serologice sunt: - resturi de ţigară; - vase de băut; - şerveţele; - gumă de mestecat; 162

- timbre; - plicuri; - urme de muşcătură; - urme de salivă pe părţi ale corpului; - alimente parţial consumate; - măşti faciale etc. Identificarea şi recoltarea urmelor de salivă, transpiraţie şi secreţii nazale Urmele de salivă sunt greu detectabile cu ochiul liber. De aceea, ca măsură de precauţie, se ridică şi se conservă obiectele suspectate a fi purtătoare a acestui gen de urme sau orice urmă prezentă în locuri predispuse a conţine salivă. Colectarea şi conservarea urmelor de salivă - se va folosi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile; - urmele de salivă lichidă vor fi ridicate prin transfer pe un tampon din bumbac (recoltor standardizat) steril. Pot fi folosite tampoane curate din bumbac (tip feşe) pentru absorbţia salivei lichide sau în amestec cu mucilagii. Saliva astfel transferată va fi supusă operaţiei de uscare pe suportul de recoltare şi apoi ambalată într-un plic din hârtie sterilă sau în eprubeta din material plastic (cutia din carton) special destinată, care au rolul de a proteja fizic de următorul ambalaj (plic, colet) în care se va introduce şi eticheta; - urmele biologice astfel preparate pot fi păstrate la temperatura camerei pentru perioade de timp de până la 5 ani, dacă urmele de salivă sunt perfect uscate, iar pentru perioade mai mari sau în stare umedă la temperaturi cuprinse între -16 şi -20oC; - dacă nu poate fi respectată procedura de mai sus, atunci urmele de salivă lichidă se colectează cu o seringă sterilă sau cu o spatulă şi se depun într-un recipient (eprubetă) din sticlă sau material plastic şi se închide ermetic. Se inscripţionează eprubeta cu datele urmei (inclusiv numele persoanei care a ridicat urma). Proba astfel conservată poate fi păstrată la o temperatură de aproximativ 4oC, pentru o perioadă de maxim 30 zile. Pe perioada transportului trebuie să fie menţinută temperatura de maxim 4oC, folosind lăzi frigorifice şi gheaţă. Ambalarea/depozitarea/transportul Urmele uscate se vor ambala în cutii sau containere din hârtie şi se vor depozita la temperatura camerei departe de lumina solară (posibil pentru o perioadă indefinită).

 Secreţiile vaginale şi sperma

Secreţiile vaginale şi sperma Secreţiile vaginale şi sperma au un potenţial ridicat de identificare prin examinarea ADN-ului, din aceste motiv au o valoare probatorie ridicată, în special în cazurile de viol. Urmele de spermă au în general o coloraţie alb–gălbuie şi un aspect uşor rugos. Identificarea urmelor constituite din secreţii vaginale şi spermă: - urmele de spermă sunt deseori destul de greu perceptibile, fiind prezente sub formă de pete de culoare gri-alb/galben-bej pe obiecte diverse sau părţi ale corpului; - secreţiile genitale sunt foarte greu, uneori imposibil de detectat; - utilizarea instrumentelor de iluminat cu lungime de undă în domeniul ultravioletelor (lămpi UV, Polilight etc.) ajută la identicarea acestor tipuri de urme; - testele pentru stabilirea exactă a constituţiei urmelor se efectuează în cadrul laboratorului destinat acestui scop.

163

Urmele constituite din secreţii vaginale şi spermă pot fi identificate pe victimă astfel: - suprafaţa corpului, vagin, penis, anus, gură, păr etc.; - îmbrăcăminte (care a fost purtată în timpul sau după comiterea faptei sau obiecte de îmbrăcăminte care au fost deja aruncate); - lenjerie intimă, în special pantaloni, chiloţi, tampoane igienice. Autorul poate fi purtător al acestor tipuri de urme, localizate pe: - suprafaţa corpului, penis, păr; - obiectele vestimentare purtate în timpul comiterii actului. Ambalarea, depozitarea şi transportul Se vor ambala urmele recoltate doar după ce acestea au fost perfect uscate, în cutii sau containere din hârtie, şi se vor depozita la temperatura camerei, fără a fi expuse radiaţiei solare directe. În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie protejate de abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare urmă trebuie să fie ambalată individual şi etichetată. Identificarea şi recoltarea urmelor constituite din spermă/secreţie vaginală prezente pe obiecte de dimensiuni mari, care pot fi tăiate va respecta următoarea metodologie: - din această categorie fac parte: covoarele, paturile, tapiţeria, obiectele din lemn sau metal aflate în scena infracţiunii; - se foloseşte un instrument steril contondent (bisturiu, foarfece) pentru a se decupa zona care conţine urma; - dacă urma se află în stare umedă, vor fi luate măsuri pentru uscarea acesteia în condiţii care să evite contaminarea sau intercontaminarea; - fiecare fragment tăiat va fi ambalat iniţial în hârtie curată, apoi într-un alt ambalaj din hârtie (colet, plic) care se inscripţionează corespunzător; - fragmentele de obiecte conţinând urmele în stare perfect uscată pot fi păstrate la temperatura camerei pentru o perioadă de minim 5 ani.

 Depozite subunghiale şi unghii

Depozite subunghiale şi unghii Unghiile pot asigura o sursă probatorie prin analizarea materialului biologic conţinut pe suprafaţa acestora şi/sau sub formă de depozit. Provenienţa lor poate fi de la victimă sau de la autor, în funcţie de care este căutat materialul biologic. Infracţiunile în care unghiile şi/sau depozitele subunghiale pot avea importanţă includ faptele comise cu violenţă, atunci când există un contact direct de atac sau apărare între victimă şi autor. Protejarea urmelor biologice din depozitul subunghial Se va evita contaminarea atunci când se colectează urmele, folosind echipament de protecţie constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru încălţăminte. Dacă recoltarea nu se face la faţa locului, fiecare mână se ambalează separat în pungi din hârtie care se leagă cu bandă adezivă pe încheietura mâinii astfel încât să nu existe posibilitatea pierderii sau detaşării accidentale a acestor urme, până la momentul efectuării necropsiei la serviciul de medicină legală. La fel se procedează şi pentru picioarele victimei, dacă aceasta este găsită desculţă.

164

Recoltarea urmelor biologice din depozitul subunghial Metoda de recoltare depinde de tipul de urmă care se presupune că va fi descoperită: depozit subunghial sau unghii. Depozitul subunghial Urmele sau microurmele biologice din depozitul subunghial pot fi depuse stratificat pe ambele părţi ale unghiilor. Recoltarea acestor tipuri de urme se realizează astfel: - sunt necesare tampoane sterile (recoltoare, baghete subţiri din plastic sau lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument şi ambalaje din hârtie; - se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic; - dacă victima are unghiile lungi sau scurte, se pot preleva microurmele atât de pe partea interioară, cât şi de pe cea exterioară a unghiilor cu ajutorul unui tampon umectat steril, prin frecare uşoară, evitându-se pe cât posibil contactul tamponului cu pielea; - se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât să se poată recolta majoritar celulele epiteliale remanente în stratul superficial şi totodată o concentrare a microurmei într-o zonă cât mai mică a tamponului; - tamponul se usucă în condiţii absolut sterile, ferit de surse de căldură, radiaţii solare sau curenţi de aer. Dacă nu este posibil ca tampoanele să fie uscate, se păstrează prin congelare la -18oC până la ajungerea în laborator; - după recoltarea materialului biologic reţinut superficial pe suprafaţa şi dedesubtul unghiilor, se trece la recoltarea depozitului subunghial constituit din materie vizibilă, astfel: Cu ajutorul unei spatule subţiri sau a unui bisturiu, se detaşează materia reţinută între unghii şi piele (depozitul) direct pe suprafaţa unei hârtii curate. Depozitul fiecărui deget va fi tratat, ambalat şi etichetat separat. - după recoltare, proba se ambalează în al doilea plic, se etichetează cu numele persoanei de la care a fost recoltată, data şi zona de unde a fost prelevată şi se sigilează.

 Fire de păr

Fire de păr Părul uman, corporal sau capilar este important pentru examinarea ADN. Specia din care face parte animalul poate fi, de asemenea, determinată. Aplicaţii criminalistice: - examinarea ADN a celulelor prezente în bulbul firului de păr, analiza mitocondrială a firelor de păr; - examinări toxicologice; - examinări morfologice (aspect, culoare, canalul medular, keratina, păr smuls/colorat, paraziţi etc).

165

În cazul infracţiunilor cu violenţă, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată părului de pe hainele cadavrului, din depozitele subunghiale ale victimei/autorului, de pe uneltele folosite la comiterea faptei, de pe măştile faciale sau de pe căşti, cagule, sepci, din vehicule (tetiere) etc. În cazul unor infracţiuni sexuale, firele de păr pot fi găsite pe lenjeria de pat şi pe haine, precum şi pe cadavrele victimei/autorului. În cazul unor accidente de circulaţie, păr uman poate adera la zonele de impact. Ambalarea/depozitarea/transportul Se va depozita separat părul în litigiu şi cel model de comparaţie în coli de hârtie împăturite sau în mici pungi din hârtie, în funcţie de zona de unde au fost colectate şi apoi sunt bine închise. Se etichetează firele de păr în litigiu în mod clar. În ceea ce priveşte ambalarea pentru transport, se face astfel încât urmele să fie protejate de contaminare şi de alte deteriorări. Fiecare urmă trebuie ambalată individual şi clar etichetată. Recoltarea şi conservarea firelor de păr va respecta etapele următoarei metodologii: - se va colecta cu grijă părul care a fost observat cu ochiul liber sau cu instrumente optice; folosindu-se pensete cu vârful plat; - se va conserva părul care a aderat la alte suporturi (posibil urme de sânge, spermă sau alte urme), împreună cu suportul; - se va folosi un nou pieptene pentru a pieptăna pe un coală de hârtie material model de comparaţie din zona pubiană (medicul sau persoana implicată ar trebui să facă acest lucru). Pieptenele şi părul se conservă împreună; - dacă se suspectează incendierea, se caută păr ars (de exemplu pe spatele mâinii autorului) pentru descoperirea urmelor de ardere a părului, folosind lupa dacă este necesar; se fotografiază înainte de a colecta aceste urme. Părul ars se taie, păstrând capetele intacte; - părul foarte scurt va fi tăiat folosind un aparat de ras de unică folosinţă şi se vor colecta firele de păr pe o coală de hârtie poziţionată dedesubt. Părul se usucă şi se ambalează într-o coală de hârtie împăturită; - înainte de a colecta alte tipuri de urme care aderă la suport (urme de ardere, urme de explozivi, reziduu de fum, sticlă şi fibre textile etc.), utilizând bandă adezivă se ridică părul vizibil care aderă direct la suport; - dacă este posibil, nu se schimbă poziţia firelor de păr aflate la faţa locului („probă de situaţie” – de exemplu unealta folosită la comiterea faptei) ori a firelor de păr deteriorate (de exemplu zdrobite sub un ciob de sticlă), conservând această urmă împreună cu suportul; 166

- fiecare grup de urme se ambalează separat, ambalajele fiind inscripţionate şi sigilate corespunzător; - recoltarea se va face cu mare grijă pentru a nu se pierde celulele de ţesut ataşate pe rădăcina firului de păr; - dacă părul este impregnat cu sânge sau cu alte fluide biologice fiecare urmă distinctă se va ambala separat; - urmele se păstrează în frigider şi se înaintează la laborator în cel mai scurt timp posibil.



Fecale şi urină

Fecale şi urină

Aceste tipuri de urme biologice pot fi examinate din punct de vedere al geneticii judiciare pentru identificarea persoanei de la care provin şi parţial din punct de vedere chimic sau toxicologic (urina). Este ştiut faptul că fecalele, indiferent de origine, sunt un mediu bacteriologic foarte bun. Acesta poate duce la distrugerea oricărei microurme biologice care ar putea sta la baza stabilirii unui profil genetic, dar, în anumite situaţii şi cu o prelevare corectă a microurmelor care conţin celule nucleate, acestea pot fi genotipate. În câmpul infracţiunii pot exista astfel de urme, în special în cazul spargerilor, vandalismului sau privării de libertate. Acestea pot proveni atât de la victime, cât şi de la autori. Identificarea acestor tipuri de urme se poate face după proprietăţile morfologice. Protejarea urmelor - se va evita contaminarea urmelor în momentul recoltării (mănuşi, salopete, protecţii pentru încălţăminte, măşti); - se previne contaminarea cu material celular străin (se schimbă mănuşile, nu se vorbeşte); - urmele se vor proteja de umiditate, lumină solară directă şi căldură; - urmele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei, la întuneric dacă este posibil. Ambalarea, depozitarea şi transportul Urmele uscate se vor ambala în cutii sau containere din hârtie şi se vor depozita la temperatura camerei departe de lumina solară (posibil pentru o perioadă indefinită. În cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie protejate de abraziuni, de contaminări sau de alte deteriorări. Fiecare obiect de urmă trebuie să fie ambalat individual şi etichetat clar. Recoltarea urmelor biologice constituite din materii fecale sau urină va respecta etapele următoarei metodologii: - dacă urmele sunt găsite pe un alt material (de exemplu hârtie igienică, obiecte de îmbrăcăminte), acestea se lasă urmele în starea în care se află şi se conservă întregul material suport; - se vor colecta şi se vor depozita fecalele tari sau uscate prin frecarea exteriorului fecalelor cu un tampon; - fecalele lichide sau în cantităţile mari sunt în general mai puţin valoroase pentru examinări; dacă este necesar urmele se vor conserva la -20°C într-un recipient; - urina trebuie să fie colectată în stare lichidă şi într-un volum cât mai mare, deoarece celulele prezente urmează să fie concentrate în laborator, obţinându-se în final un extract al acestora; 167

 Urme provenite din contactul cu pielea şi transpiraţia

- pentru colectarea urinei sunt necesare următoarele: seringă sterilă cu o capacitate de peste 5 ml, recipient steril cu un volum suficient de mare pentru a fi transferată; - urina va fi transferată în containere curate, sterile (din material plastic sau din sticlă) cât mai repede posibil; - fiecare container va fi sigilat şi inscripţionat corespunzător; - după colectare, urina trebuie păstrată la o temperatură de maxim 40C până la ajungerea în laborator. Recoltarea şi conservarea microurmelor biologice identificate în zona muşcăturilor va respecta etapele următoarei metodologii: - se ia un tampon steril şi se umectează cu apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic; - se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât să se poată recolta majoritatea celulele epiteliale remanente în stratul superficial şi totodată o concentrare a microurmei într-o zonă cât mai mică a tamponului; - tamponul se usucă în condiţii absolut sterile, ferit de surse de căldură ori radiaţii solare, sau dacă acest lucru nu este posibil, se păstrează la maxim 4 0C până la ajungerea în laborator; - se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează cu numele persoanei de la care a fost recoltat, data şi zona de unde a fost prelevat şi se sigilează; - se ambalează în plic din hârtie, se etichetează. Urme provenite din contactul cu pielea şi transpiraţia Prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafaţa acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat. Acestea sunt urme care pot fi folosite pentru a identifica un individ prin intermediul genotipării celulelor nucleate care au fost transferate prin contact sau transpiraţie (contact tegumentar). La recoltarea acestui gen de microurme biologice, trebuie să se ţină cont de această dispunere în straturi, deoarece oferă posibilitatea prelevării microurmelor sau urmelor biologice care provin de la persoane diferite, în funcţie de modul de prelevare. Aceste tipuri de urme pot fi găsite pe cele mai variate suporturi, cum ar fi: - haine (încălţăminte); - mănuşi; - pălării sau măşti; - arme folosite la comiterea faptei (cuţit, armă de foc, piatră etc.), unelte folosite la spargere (şurubelniţă, levier etc.) sau alte obiecte; - piele (de exemplu pielea victimei); - vehicule (volan, schimbător de viteze etc.). Urmele provenind din contact sunt, de regulă, invizibile. De aceea, ca măsură de precauţie, se conservă orice obiecte care pot furniza asemenea urme sau zonele din care se pot colecta astfel de urme (de exemplu guler şi bată), chiar dacă doar se bănuieşte existenţa lor. Recoltarea ambalarea şi protejarea urmelor va respecta etapele următoarei metodologii: - pentru suporturile neabsorbante, se foloseşte un tampon steril umezit cu apă distilată sterilă;

168

- pentru suporturi absorbante, urmele se colectează în forma originală împreună cu suportul. În general, întregul suport (de exemplu un obiect de îmbrăcăminte) se plasează într-un ambalaj din hârtie curată; - pentru materiale suport de mari dimensiuni, care nu pot fi transportate (covoare mari, tapet etc.) se foloseşte un instrument steril (lame de bisturiu) pentru a tăia zona de interes care ulterior se pune într-un ambalaj din hârtie curată. - se va evita contaminarea urmelor în momentul recoltării (mănuşi, salopete, protecţii pentru încălţăminte, măşti); - se previne contaminarea cu material celular străin (se schimbă mănuşile, nu se vorbeşte); - urmele se vor proteja de umiditate, lumină solară directă şi căldură; - urmele umede trebuie să fie uscate la temperatura camerei, la întuneric dacă este posibil; - în cazul ambalării pentru transport, se va avea grijă ca urmele să fie protejate de abraziuni, contaminări sau alte deteriorări; - fiecare obiect purtător de urmă trebuie să fie ambalat individual şi etichetat clar. Recoltarea şi conservarea microurmelor biologice de transfer În cazul în care urmele biologice nu formează depozite sau pete vizibile pe obiecte şi există numai suspiciunea unui transfer de celule către un anumit suport (prin frecare , apucare etc.), urmele se recoltează astfel: - sunt necesare echipament de protecţie (constituit din salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru încălţăminte), tampoane sterile (recoltoare, baghete subţiri din plastic sau lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument tăietor asemănător, ambalaje din hârtie; - se vor folosi instrumentar de lucru şi ambalaje sterile; - se va documenta localizarea probei (descriere, fotografiere, schiţă); - în toate cazurile în care este posibil, se vor înainta la laborator obiectele purtătoare ca atare, având grijă să nu se contamineze sau intercontamineze; - dacă obiectele purtătoare nu se pot ridica de la locul faptei din cauza naturii sau dimensiunilor acestora, recoltarea urmei biologice se face prin transfer pe un suport apt de a fi examinat în laborator, astfel: - sunt necesare tampoane sterile (baghete subţiri din plastic sau lemn având la capete tampoane din bumbac), apă sterilă, soluţie alcoolică 75% sau ser fiziologic, foarfece sau alt instrument asemănător, ambalaje din hârtie şi mască de protecţie; - se ia un tampon steril şi se umectează cu una dintre soluţiile de mai sus; - se trece uşor capătul din bumbac al acestuia peste zonele respective, astfel încât să se poată recolta majoritar celulele epiteliale remanente în stratul superficial şi să se realizeze totodată o concentrare a microurmei într-o zonă cât mai mică a tamponului; - se îndepărtează capătul neutilizat cu ajutorul unui foarfece steril sau a altui instrument steril; - tamponul se usucă în condiţii absolut sterile, ferit de surse de căldură ori radiaţii solare, sau dacă nu este posibil, se păstrează la maxim 4 0C până la ajungerea în laborator; 169

- se ambalează corespunzător în două plicuri, se etichetează cu numele persoanei de la care a fost recoltat, data şi zona de unde a fost prelevat şi se sigilează.

Urme sau microurme biologice depuse pe suporturi atipice La căutarea urmelor sau microurmelor biologice se va ţine seama de proprietăţile morfologice sau fizico-chimice ale acestora, iar recoltarea se realizează diferit în funcţie de natura materialului biologic şi de suport. Sol care conţine urme biologice (sânge, salivă sau alte secreţii) Cu ajutorul unei spatule sau al altui obiect adecvat, se colectează urma direct într-un ambalaj din hârtie curată. Dacă urma este umedă, se va usca mai întâi şi apoi va fi plasată într-un alt ambalaj care îi va asigura condiţiile optime de păstrare. Ca variantă de conservare, este posibilă păstrarea la o temperatură de maxim 4 0C până la ajungerea în laborator. Uleiuri sau vaseline amestecate cu urme biologice (sânge, salivă sau alte secreţii) Vor fi recoltate ca atare, utilizând o seringă sterilă, cu posibilitatea transferării într-un flacon din plastic sau sticlă. Vor fi păstrate la temperatura de maxim 40C până la ajungerea în laborator. Dacă acest lucru nu este posibil, vor fi utilizate bucăţi de tifon steril pentru a tampona zona vizată, astfel încât să se realizeze o concentrare a urmei pe o suprafaţă cât mai mică. Dacă urmele sunt depuse în straturi fine, acestea vor fi prelevate utilizând tampoane din bumbac sterile, fără a le umecta cu apă, prin frecarea zonei respective. Vor fi ambalate în hârtie curată şi ţinute la maxim 40C.

 Ţesuturi biologice moi

Ţesuturi biologice moi (organe, muşchi, piele, creier etc.) sau dure (oase) Ţesutul respectiv va fi transferat prin apucare cu penseta sau cu mâna, dacă se utilizează mănuşi sterile, şi plasat în containerul care trebuie să fie etichetat corespunzător. Obligatoriu va fi păstrat congelat până la ajungerea în laborator.

170

- sunt necesare echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, mască facială, protecţie pentru încălţăminte), seringă, flacon din material plastic sau sticlă, o pensetă, ambalaje din hârtie; - localizarea probei se documentează (descriere, fotografiere, schiţă); - fiecare urmă va fi ridicată separat cu o pensetă sterilizată. Se va preveni intercontaminarea urmelor; - fiecare urmă se va ambala separat, iar ambalajul va fi inscripţionat şi sigilat corespunzător; - urmele se vor păstra în congelator şi vor fi înaintate la laborator în cel mai scurt timp posibil.

 Microurmele

15. Microurmele Concomitent cu dezvoltarea posibilităţilor de cercetare, microurmele îşi găsesc locul lor cuvenit în ştiinţa criminalistică precum şi în practica de combatere a criminalităţii. Problema microurmelor nu este încă elaborată pe deplin în doctrină şi, în consecinţă, multe aspecte care au legătură cu acest tip de urme sunt tratate în continuare numai incidental în literatura de specialitate, ceea ce dăunează practicii. Descoperirea, ridicarea şi conservarea microurmelor reprezintă o problemă deosebit de importantă în cercetarea criminalistică. Acestea, dacă nu sunt corect relevate, ridicate şi ambalate, nu pot fi utilizate de expertul care beneficiază de metodele cele mai perfecţionate pentru cercetarea lor. În consecinţă, descinderile la faţa locului constituie problema centrală a teoriei şi practicii de utilizare a microurmelor. Punctul de plecare pentru discutarea temei trebuie să fie fără îndoială o definiţie corectă a noţiunii de microurmă. Înainte de a da această definiţie este utilă prezentarea câtorva observaţii cu caracter general. Cuvântul „microurmă” este o expresie alcătuită din două componente – noţiunile de micro şi urmă. Noţiunea de „urmă” a fost deja definită în mod univoc în ştiinţa criminalistică fiind şi binecunoscută. Mai trebuie deci lămurită noţiunea de „micro” prin indicarea unei expresii echivalente. Cuvântul „micro” provine de la cuvântul din limba greacă „MIKROS” şi are două semnificaţii: „micro” poate însemna mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepţiune „micro” înseamnă a milioana parte a unei unităţi de bază. Deoarece fiecare definiţie, exprimând conţinutul ei cu ajutorul unei noţiuni cunoscute, trebuie să presupună totodată definirea cât mai favorabilă a unor funcţii practice, rezultă că pentru teoria criminalistică este mult mai indicat de a se adopta pentru expresia „micro” noţiunea de mic, foarte mic, precum şi echivalentele lor. Într-o astfel de accepţiune, microurmele înseamnă, urme mici sau foarte mici. Acestea constituie în consecinţă o parte integrată a urmelor existente, cu toate caracteristicile lor importante, deosebindu-se numai prin mărimea lor. În literatura criminalistică există păreri ale unor autori care adoptă pentru microurme definiţii cu indicarea unor măsuri. Într-o astfel de accepţiune ar trebui, înainte de a considera o urmă ca făcând parte din grupa microurmelor, să se efectueze nişte măsurători complicate, care nu sunt necesare nimănui şi care nu sunt de niciun folos. Construirea definiţiei microurmelor pe o astfel de bază este inoperantă din punct de vedere al practicii descinderilor la faţa locului. 171

 Definiţia microurmelor

Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice118. Conform accepţiunii sus menţionate, caracteristicile microurmelor sunt următoarele: - posibilitatea observării lor numai sub microscop; - o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei; - necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor. Prezenţa concomitentă a caracteristicilor menţionate permite o departajare relativ uşoară a urmelor care pot fi considerate microurme faţă de restul urmelor. Faptul că pot fi observate numai sub microscop înseamnă că aceste urme au dimensiuni de mărime foarte mică. În consecinţă, fără mijloace auxiliare optice ele vor fi invizibile sau aproape de neobservat. Caracteristica cerută microurmelor de a prezenta o stare de aglomerare (coeziune) a materiei duce la concluzia că nu orice stare în care apare o urmă poate fi considerată microurmă. Poate fi considerată microurmă numai starea în care materia respectivă este solidă sau lichidă. Starea gazoasă a materiei (volatile sau mirosuri), chiar dacă sunt folosite mijloace care amplifică văzul, nu poate fi observată şi nu se consideră a fi microurmă. Faptul că microurmele sunt microscopice impune folosirea în timpul cercetărilor a unor metode microanalitice. În consecinţă, se poate spune că microurmele sunt particule de materie care pot fi desprinse de suportul lor sau care formează pe acest suport o caracteristică mecanică invizibilă sau slab vizibilă. În ciuda mărimilor mici, microurmele pot fi observate în anumite condiţii, în special când folosim mijloace ce amplifică posibilitatea organului vizual de a le observa. Ţinând seama de caracteristicile enunţate, rezultă că nu se consideră microurme următoarele tipuri119: - urme care, cu toate că sunt invizibile, nu necesită însă după evidenţiere mijloace speciale de amplificare a organului văzului pentru observarea lor (de exemplu reproduceri ale liniilor papilare pe hârtie sau pe ţesături, un text invizibil în lumină naturală, dar vizibil în ultraviolet etc.); - elementele componente ale substanţelor sau anumiţi agenţi care împreună constituie o probă de materie şi care pot fi identificate numai prin cercetări microanalitice, ca de exemplu grupa, subgrupa şi anumiţi agenţi în sângele uman, elemente chimice care apar în moleculele materiei etc.; - materia volatilă şi mirosurile – deoarece nu pot fi observate cu ajutorul unor instrumente care amplifică văzul, putând fi cercetate şi comparate numai cu ajutorul altor tipuri de aparate. Clasificarea microurmelor120 este impusă de necesităţi de ordin practic în ceea ce priveşte căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea şi cercetarea ulterioară a acestora în laborator. Un prim criteriu de clasificare a microurmelor în raport de care deosebim trei categorii de urme este acela al mecanismului producerii lor: - particule secundare ale unor macrourme; 118

Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică romanească, Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 2003, pag. 20 Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică romanească, Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 2003, pag. 21 120 Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică romanească, Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 2003, pag. 21 119

172

- particule mici ale unui obiect care iniţial a fost mare; - microobiecte naturale. În raport de modalitatea de transmitere, deosebim două categorii de microurme: - microurme de contact care i-au naştere în toate situaţiile în care două obiecte intră în contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic. Aceasta înseamnă că microurmele se transmit de la infractor la locul faptei şi invers. La fel se prezintă situaţia în ceea ce priveşte relaţia infractor-victimă sau instrumente de spargere folosite, în care microurmele pot apărea şi sub forma unor striaţii pe un suport solid (obiectul deteriorat) sau chiar pe instrumentul de spargere cu care s-a acţionat şi care preia caracteristicile obiectului deteriorat în raport de proprietăţile mecanice ale acestuia din urmă şi de suprafaţa de contact realizată în momentul acţionării. Din categoria microurmelor de contact enumerăm: praf şi particule de sticlă care iau naştere la spargerea unui geam sau a unor obiecte din sticlă; praf şi particule de metal care se produc în momentul tăierii unor obiecte metalice; particule mărunte de vopsea şi lac; striaţii foarte mici prezente pe un obiect solid; impurităţi mărunte existente pe îmbrăcăminte; prafuri profesionale; particule de pământ, tencuială; particule de frunziş; seminţe mărunte şi alte particule de provenienţă vegetală etc.

Crearea de microurme prin tăiere, forţare sau atingerea unor obiecte121 - microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele transmise către obiecte sau persoane, provenind din atmosfera impurificată, precum şi ca rezultat al activităţilor desfăşurate de infractori la locul faptei. Microurmele pot fi categorisite avându-se în vedere şi clasificarea criminalistică a urmelor, în raport de care sunt cunoscute: - microurme ale omului: particule de fire de păr, pete de sânge, de spută, spermă; fragmente de piele; cantităţi mici de secreţie organică, particule de grăsime etc. - microurme animale: în categoria acestora intră atât cele enumerate mai sus (însă de provenienţă animală), cât şi particule de pene, solzi de peşte şi de reptile, microorganisme animale făcând parte din microfaună etc. - microurme vegetale: particule de alge, licheni, ciuperci, muşchi, ferigi, flori, fructe, seminţe, microorganisme vegetale făcând parte din microfloră etc. - microurme ale obiectelor: particule de sticlă, vopsea, lac sau coloranţi, particule de pământ, tencuială, resturi de lubrifianţi, particule de materiale plastice şi sintetice, pulbere arsă şi nearsă provenind de la o tragere cu o armă de foc etc. 121

Imagini din filmul introductiv realizat de I.P.J. Giurgiu, Serviciul Criminalistic pentru tema e-learning „Recoltarea urmelor”

173

Polen de floarea soarelui, respectiv de muşcată – vizualizare la microscop electronic122



Categorii de urme şi microurme

Categorii de urme şi microurme

Coloranţi/Vopsea Vopseaua este o materie colorantă obţínută prin suspensia unui pigment într-un lichid, putând fi găsită la faţa locului sub formă solidă (pelicule, fragmente, dâre, pete etc.) sau lichidă. Caracteristicile importante în descrierea probelor sunt: culoarea, numărul şi succesiunea straturilor, compoziţia chimică a pigmentului şi liantului.

122

Imagini publicate de Laboratorul Central de Microscopie al Universităţii din Massachusetts, respectiv de firma JEOL Japonia

174

Crearea de microurme de vopsea în accident/pelicule de vopsea123

Micropelicule de vopsea pe element tăietor/vizualizare sub microscop optic124 Urmele de acest tip sunt importante pentru elucidarea unor cauze, precum: - accidente rutiere - între vehicule, vehicule şi pietoni, vehicule şi alte obiecte (parapete, pomi, porţi etc.); - spargeri - urmele de vopsea pot proveni:

123 124

Imagini din filmul introductiv realizat de I.P.J. Giurgiu, Serviciul Criminalistic pentru tema e-learning „Recoltarea urmelor” Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

175

a) de la unealta creatoare (rangă, levier etc.) şi sunt transferate pe materialul suport (rame, tocuri etc.); b) de pe materialul suport pe unealta creatoare; - distrugere - grafitti pe pereţii caselor, mijloacelor de transport public; - în unele cazuri de infracţiuni violente, de exemplu tâlhărie cu un obiect acoperit cu vopsea. Sticlă Sticla este definită ca un produs anorganic de fuziune care a fost răcit într-o formă rigidă fără cristalizare.

Microfragmente de sticlă125 Din punct de vedere al structurii, culorii şi compoziţiei elementare, sticla este foarte variată. Proprietăţile fizice ale acestui material furnizează informaţii folositoare. Chiar şi fragmentele cele mai mici (particule de aproximativ 1mm) pot fi utilizate pentru comparaţii. Urmele de sticlă sub formă de cioburi, aşchii sau pudră/praf de sticlă pot avea un rol important în investigarea diferitelor tipuri de infracţiuni, în special în cazul spargerilor, al accidentelor de circulaţie, infracţiunilor la regimul armelor şi muniţiilor, de distrugere, dar şi în cazul tâlhăriilor şi infracţiunilor contra persoanei. Urmele de sticlă se pot utiliza pentru: - determinarea tipului de sticlă (foaie de sticlă, sticlă de plumb, sticlă de container, sticlă de la geamurile laterale ale unui autoturism şi sticlă de parbriz, lentile de ochelari etc.); - teste fizice comparative (indice de refracţie); - determinarea modalităţii în care sticla a fost deteriorată/ distrusă (prin forţă, căldură, suflul exploziei); - reconstituirea infracţiunii/accidentului (succesiunea împuşcăturilor printr-o fereastră, direcţia împuşcăturii, poziţia trăgătorului - în special în cazurile împuşcăturilor prin geamuri duble);

125

Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

176

- determinarea obiectului (glonţ sau piatră), fisurilor transversale ale sticlei etc. care au provocat deteriorarea; - confirmarea prezenţei unei persoane într-o anumită locaţie, ca urmare a comparaţiilor materialelor sau fragmentelor descoperite: de exemplu aşchii de sticlă pe corp (păr, ureche, depozit subunghial), în hainele infractorului, pe sau în încălţăminte, în magazii sau maşină, aşchii pe instrumentul utilizat de infractor sau probe provenite de la infractor descoperite pe sticlă (amprente, fibre, sânge etc.). Urme/microurme rezultate în urma incendiilor

Recipient din material plastic care ar fi putut iniţia un incendiu (poate conţine urme/microurme de produs petrolier) 126 Incendiul este un proces de oxidare rapidă şi violentă a unui material combustibil care are ca efect distrugerea parţială sau totală a acestuia. Incendiul se poate întinde prin forţă proprie şi poate fi cu flăcări sau mocnit. Activitatea umană este principala cauză a incendiilor, cu excepţia unui număr relativ mic de incendii, care sunt declanşate de defecţiuni tehnice (defectarea instalaţiilor de siguranţă, uzura şi ruptura cablurilor electrice etc.) sau de către forţele naturii, cum ar fi trăsnete, efecte ale luminii solare sau cutremure. De aceea interesul personalului care efectuează cercetarea la faţa locului în clarificarea cazurilor de incendii şi explozii constă în a stabili dacă se poate atribui cauza unei acţiuni umane. Suspiciunea că un incendiu a fost pornit sau că o explozie a fost declanşată ca rezultat al activităţii umane poate fi în general confirmată doar după ce a fost determinată cauza. Determinarea cauzei unui incendiu sau a unei explozii în mod obiectiv este posibilă doar prin analizarea tuturor probelor semnificative găsite la locul incendiului. Fibre textile Microfibrele, fibrele, firele, precum şi fragmente de materiale textile devin probe în diverse cazuri. Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.). Mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil. Prin tricotarea sau ţeserea firelor se obţin materialele textile.

126

Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

177

Microfibre textile, ţesătură şi fir textil ridicate de la locul faptei127 Probele textile pot fi examinate în cazuri de: - omor sau viol - unde victima a opus rezistenţă, a fost legată, eventual i s-a pus căluş cu fragmente textile; - spargeri – unde fragmente de îmbrăcăminte au rămas agăţate, de exemplu, în punctul de acces; - accident rutier cu fugă de la locul faptei – unde fragmente de îmbrăcăminte au fost agăţate de vehicul. Probele sub formă de materiale textile pot avea caracteristici individuale şi generale. Proprietăţi cum ar fi natura, tipul, nuanţa culorii, direcţia de rotire a fibrelor (torsionarea) şi numărul firelor pot fi folositoare pentru caracterizarea probei şi efectuarea comparaţiilor. Localizarea probelor în punctul de acces sau aspectul materialului textil pot fi importante ca surse de informaţii. Se poate astfel presupune localizarea rupturii pe un articol textil sau tipul de material textil care trebuie să fie găsit pentru examinări comparative. Fragmente de sfoară sau funie sunt uneori găsite la faţa locului, acestea putând fi comparate cu cele model de comparaţie. Când un nasture de la un anumit obiect vestimentar este rupt, în general rămâne ataşată şi aţa utilizată la cusut, dar şi material textil, iar dacă este disponibil pentru comparaţie, obiectul de îmbrăcăminte (sau porţiuni din acesta), în cauza respectivă se poate formula o concluzie mai precisă.

127

Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

178

Investigatorii riscă să omită fibrele pentru că sunt extrem de mici în comparaţie cu întregul material textil. La faţa locului se pot întâlni, ca probe, mai multe tipuri de fibre textile: - fibre naturale de provenienţă animală (lână, mătase); - fibre naturale de provenienţă vegetală (bumbac, in, cânepă); - fibre sintetice (poliester, poliamidă, poliacrilonitril – PNA etc.); - fibre artificiale (vâscoză, celofibră etc.); - fibre minerale (vată de sticlă); - amestecuri de fibre sintetice şi naturale (de exemplu poliester şi lână), sau de diverse fibre artificiale şi sintetice. Toxice Microurmele de substanţe toxice se pot întâlni sub formă de pulbere, picături sau pete de substanţă absorbite în diverse materiale.

Microurme de substanţă rămase pe vârful degetelor şi pe pahar128 Urme/microurme de explozivi Acestea nu se pot observa cu ochiul liber din cauza descompunerii lor aproape complete în momentul exploziei, dar ele pot exista pe fragmentele de material aflat iniţial în apropierea epicentrului exploziei.

] Cristale de exploziv (microscop)

Fragmente de grenadă purtătoarede microurme de exploziv129

Hârtie 128 129

Imagini din filmul introductiv realizat de I.P.J. Giurgiu, Serviciul Criminalistic pentru tema e-learning „Recoltarea urmelor” Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

179

Microfragmentele şi fragmentele de hârtie devin probe şi pot fi examinate în cazuri de: - spargeri - acoperirea vizorului apartamentelor cu fragmente de hârtie pentru a nu permite locatarilor să observe evenimentul în cauză; - distrugerea mecanică, termică sau chimică a unor obiecte din hârtie (documente, bancnote) care pot proba vinovăţia autorului în diverse cauze (falsificări, furturi, luare de mită).

Fragmente de hârtie cu înscrisuri / microurme de hârtie identificate în cenuşă130 Probele de hârtie se analizează comparativ din punct de vedere al: - caracteristicilor fizice, chimice şi microscopice ale fibrelor din compoziţia hârtiei; - materialului de umplutură al suportului de hârtie. Pentru analiza comparativă a probelor de hârtie este necesară recoltarea unor probe de comparaţie cu caracteristici fizice cât mai apropiate de cele ale probelor în litigiu: fragmente obţinute prin rupere sau fragmente carbonizate. Urme metalice Urme şi microurme metalice se pot întâlni în special în cazurile de forţare cu instrumente mecanice.

130

Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică

180

Urme/microurme de cupru pe dinţii unui patent131 Factori suplimentari ai împuşcăturii (GSR) Aceştia apar în cazul utilizării armelor de foc şi se pot depune atât pe mâna trăgătorului şi pe hainele acestuia, cât şi în jurul orificiului de intrare al glonţului în victimă.

Microparticulele GSR se depun pe mâna trăgătorului132

Recoltare de factori suplimentari ai împuşcăturii cu kituri GSR133

Particulele numite „factori suplimentari ai împuşcăturii” (GSR – „gunshot residue”) se pierd repede de-a lungul primei ore după tragere. În practică, particulele GSR pot să dispară după şase ore, în cazul unei persoane vii. În oricare din cazuri, sunt extrem de importante tehnicile de colectare a probei. Prelevarea urmelor GSR de la o persoană vie trebuie să fie efectuată cât mai repede posibil după ce aceasta a tras cu arma.

131

Imagini din expertizele efectuate de Serviciul Expertize Fizico-Chimice al Institutului de Criminalistică Imagini din filmul introductiv realizat de I.P.J. Giurgiu, Serviciul Criminalistic pentru tema e-learning „Recoltarea urmelor” 133 Imagini din filmul introductiv realizat de I.P.J. Giurgiu, Serviciul Criminalistic pentru tema e-learning „Recoltarea urmelor” 132

181

În prezent, prelevarea microurmelor din câmpul infracţiunii a devenit o activitate tot mai necesară şi îşi găseşte însemnătatea în rezultatele determinărilor efectuate cu noile cuceriri ale tehnicii care conduc la concluzii spectaculoase. Metode de căutare şi descoperire a microurmelor Dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţelor naturii, înzestrarea laboratoarelor cu instrumente de cercetare din ce în ce mai perfecţionate permit obţinerea unor informaţii mai precise dintr-o cantitate mai redusă de material cercetat. Astfel se explică interesul criminaliştilor pentru urme cărora în trecut nu li s-a acordat atenţie din cauza lipsei sau limitării posibilităţilor de detectare şi cercetare şi deci de utilizare a acestora în investigarea criminalistică. Este vorba aici, bineînţeles, despre microurme. Detectarea urmelor unei infracţiuni nu se poate limita numai la locul infracţiunii şi la împrejurimile lui cele mai apropiate. În măsură din ce în ce mai mare, detectarea urmelor infracţiunii trebuie să fie raportată la infractori, la uneltele folosite de ei, precum şi - în condiţii determinate - la victimă. Chiar şi un rezultat negativ al analizării urmelor la faţa locului şi lipsa acestora nu exclude posibilitatea probaţiunii pe baza descoperirii unor microurme. Deosebit de avantajoasă pentru organele de urmărire penală este situaţia când există posibilitatea găsirii unor urme pe obiectele de vestimentaţie sau pe corpul suspectului. Aceasta, ţinând seama că a fost la locul infracţiunii, poate să aibă asupra sa, în special pe obiectele de îmbrăcăminte şi pe instrumentele pe care le-a folosit în timpul comiterii infracţiunii, urme, microurme, care să constituie o legătură între persoana făptuitorului şi infracţiunea comisă. Detectarea şi protejarea microurmelor impune o precizare cu privire la modul de acţiune în toate etapele de lucru la locul faptei, din momentul descoperirii infracţiunii şi până la terminarea investigaţiilor. Este lesne de înţeles că, în primul rând, trebuie să fie salvată viaţa umană, această acţiune fiind mai importantă decât urmărirea infractorului. De aceea, acordarea primului ajutor sau constatarea decesului constituie singurul motiv care justifică intrarea la locul faptei, însă şi în aceste cazuri trebuie să se procedeze astfel încât urmele existente să fie protejate optim. Dacă pe baza urmelor microscopice privind activitatea infractorului, se poate determina drumul pe care s-a deplasat acesta, se va alege pentru accesul la victimă un drum care să aibă cât mai puţine puncte comune cu drumul parcurs de infractor. Ori de câte ori este posibil, victima trebuie să fie scoasă de la locul unde a avut loc evenimentul/fapta, abia apoi acordându-i-se primul ajutor. Trebuie amintit că pe victimă se pot găsi microurme provenind de la infractori şi, în consecinţă, este oportună conservarea imediată a obiectelor de îmbrăcăminte ale victimei. Dacă la locul evenimentului/faptei soseşte un medic pentru acordarea primului ajutor sau pentru constatarea decesului, acesta trebuie să se deplaseze pe acelaşi drum care trebuie să fie marcat. Lucrătorul care soseşte primul la locul evenimentului/faptei este obligat, după sosirea echipei de investigare, să arate conducătorului acesteia drumul pe care s-a deplasat, locul şi poziţia în care s-a găsit victima şi să dea informaţii cu privire la persoanele care s-au găsit la locul evenimentului/faptei, înaintea lui sau împreună cu el. Este vorba aici numai de date personale, dar şi de a stabili cum au fost îmbrăcate persoanele respective (îmbrăcămintea pe care o purtau la exterior, încălţămintea). 182

Aceste informaţii au o mare importanţă pentru colectarea corespunzătoare a materialului servind la eliminarea microurmelor care nu au legătură cu infracţiunea. Se întâmplă frecvent ca sub influenţa emoţiilor puternice, persoanele respective să nu-şi aducă aminte cum au fost îmbrăcate, pe ce drum s-au deplasat şi ce au făcut. În ceea ce priveşte descinderile la faţa locului, protejarea rapidă şi corespunzătoare a locului evenimentului/faptei a constituit întotdeauna unul dintre principiile de bază ale criminalisticii. Această problemă se conturează în prezent ca având o importanţă mult mai mare. Ridicarea tuturor acestor „urme” fără posibilitatea stabilirii unor legături selective între o parte dintre aceste urme şi eveniment sau făptaş, ar putea, în loc să fie de folos, să fie chiar dăunătoare, să producă o dezinformare şi să ducă la concluzii necorespunzătoare. Investigarea criminalistică la faţa locului presupune în teorie cercetarea locului, a persoanei şi a obiectelor. Considerăm că, pentru o investigare completă care să permită descoperirea tuturor urmelor infracţiunii, aceasta trebuie să fie completată cu activităţi de examinare în condiţii de laborator. Trebuie să se procedeze aşa, deoarece posibilităţile de descoperire a unor urme şi, în special, a microurmelor sunt mai favorabile în laboratoarele specializate. De aceea se ridică din ce în ce mai frecvent de la locul faptei obiecte care urmează a fi supuse, în laboratoare, unor cercetări amănunţite în scopul detectării urmelor/microurmelor. Şi cercetarea criminalistică a persoanelor pentru detectarea unor microurme şi-a schimbat caracterul său. În prezent este interesat în cercetarea persoanelor, nu numai medicul, dar şi alţi specialişti din domeniul descoperii urmelor. Reproducând modul comportării infracţionale a făptaşului trebuie să se urmărească stabilirea tuturor locurilor posibile în care infractorul prin contact direct ar fi putut să lase microurme de contact, provenind cel mai frecvent de la îmbrăcămintea pe care o poartă pe deasupra. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că au putut să rămână pe făptaş anumite microurme specifice locului, obiectului cu care a intrat în contact sau victimei. Fibrele mărunte şi alte impurităţi descoperite şi ridicate cel mai frecvent în aceste locuri pot constitui o sursă importantă de informaţii. Posibilităţile numeroase de transmitere reciprocă a unor microurme de contact nu permit nici măcar enumerarea lor informativă. De exemplu, putem indica faptul că, la intrarea infractorului într-o încăpere printr-un geam spart în fereastră, trebuie să se verifice dacă în fragmentele de sticlă rămase în cercevele nu există fibre de îmbrăcăminte. Totodată, trebuie să se analizeze posibilitatea rămânerii pe îmbrăcămintea infractorului a unor particule mărunte de sticlă, de praf, de zgârieturi pe încălţăminte, produse din cauza rugozităţii tencuielilor etc. Constatarea că infractorul a deplasat la locul respectiv un obiect greu trebuie să ducă la stabilirea ipotetică a metodelor posibile pentru efectuarea acestor operaţii, căutându-se apoi urme/microurme în locurile stabilite. În aceste cazuri se poate presupune că în locuri determinate şi la înălţimi corespunzătoare s-ar putea găsi urme/microurme ale contactului dintre îmbrăcăminte şi obiect. Pe pardoseală pot apărea urme/microurme provenind de la apăsarea puternică a încălţămintei, ceea ce poate avea drept urmare ca în anumite locuri să se găsească vopsea sau pastă transmisă de la pardoseală la încălţăminte. 183

În mod similar, microurmele trebuie să fie căutate şi în locurile în care a avut loc un contact reciproc între îmbrăcămintea infractorului şi îmbrăcămintea victimei. O urmă frecventă pe îmbrăcămintea victimei este formată din fire de păr ale infractorului. Situaţiile prezentate aici conferă o informare modestă privind o bună înţelegere, necesară atât în reconstituirea desfăşurării unui eveniment, cât şi în posibilitatea descoperirii unor microurme. Investigarea criminalistică a locului faptei trebuie să fie începută de specialistul pentru microurme care, pe lângă asigurarea lor, trebuie să marcheze şi locurile în care au fost descoperite. Abia apoi se va trece la căutarea şi descoperirea altor urme. Există posibilitatea de a introduce în acţiunea de cercetare şi alţi specialişti, înainte de a termina colectarea microurmelor, cu condiţia însă să se acţioneze numai pe terenul care a fost de acum verificat din punct de vedere al microurmelor, iar materialele folosite de ei (de exemplu argentorat), să nu se transmită şi zonei care nu a fost încă examinată. Descoperirea şi ridicarea microurmelor este o operaţiune laborioasă, absorbind multă manoperă, necesitând o concentrare a atenţiei şi deci trebuie să dureze un timp corespunzător de lung. Graba duce în mod inevitabil la o muncă imprecisă şi la micşorarea rezultatelor. Nu există nimic mai rău decât a urgenta această activitate. Folosirea unei tactici ca cea descrisă mai sus garantează o efectuare cu precizie a cercetării la faţa locului, protejându-se împotriva distrugerii şi microurmele care se găsesc la locul evenimentului/faptei. De asemenea, se preîntâmpină transmiterea altor microurme (cum ar fi de exemplu microfibrele) provenind de la îmbrăcămintea/încălţămintea celui care efectuează cercetarea. Astfel, Poliţia din Elveţia, care este considerată pionierul în utilizarea microurmelor, având, deci după cum se poate presupune, cea mai mare experienţă în domeniu, foloseşte pentru echipa de cercetare la faţa locului o îmbrăcăminte specială. Această îmbrăcăminte se caracterizează prin faptul că fibrele din care este confecţionată sunt marcate în mod special, ceea ce permite eliminarea lor uşoară din ansamblul urmelor descoperite. Descoperirea microurmelor necesită folosirea diferitelor instrumente şi materiale auxiliare ca: dispozitive de mărire, diferite surse de lumină, luminofore etc. Ca dispozitive de mărire se folosesc lupa, dispozitivul tip binoclu cu putere de mărire de circa zece ori şi microscopul stereoscopic portabil. În domeniul iluminării se folosesc surse reglabile de iluminare, lămpi cu halogen transportabile cu o putere de 30-50 W, surse de radiaţii ultraviolete, infraroşii şi luminofore. În privinţa radiaţilor ultraviolete se obţin condiţii bune de observare, limitând accesul radiaţilor vizibile şi folosind o sursă de radiaţie ultravioletă de intensitate corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii întâmpină mari dificultăţi în cazul când se lucrează în aer liber, unde locul respectiv nu poate fi acoperit şi unde trebuie să fie folosite lămpi ultraviolete alimentate cu baterii, având în mod necesar o putere mai mare. Relevarea microurmelor unora dintre substanţe (sânge, resturi de cupru produse prin frecare şi altele) invizibile la mărimile care pot fi obţinute cu ajutorul dispozitivelor folosite în afara laboratorului, se face folosind cromofore ca: lusinol, lucigenina sau siloxen.

184

În condiţii alese în mod corespunzător, aceste luminofore dau o chimioluminiscenţă în domeniul vizibil de spectru, ceea ce va permite observarea unor astfel de microurme chiar şi cu ochiul liber. Aplicarea acestei tehnici necesită o calificare superioară, ţinând seama de necesitatea alegerii condiţiilor de folosire a cromoforelor precum şi posibilitatea distrugerii microurmelor de alte tipuri. În unele cazuri, poate fi de utilitate mare folosirea radiaţiilor infraroşii în combinaţie cu un set de televiziune industrială, la care camera de luat vederi este echipată cu o optică corespunzătoare şi cu un tub vidicon sensibil la radiaţii infraroşii. Rezultatele cercetărilor pot fi înregistrate în acest caz pe o bandă magnetică video. Descoperirea microurmei înseamnă deja foarte mult, însă constituie abia o parte din succes. Mai trebuie să fie documentată existenţa ei la locul evenimetului/faptei, iar urma/microurma trebuie să fie ridicată/conservată pentru cercetări. Din motive de procedură procesuală, prezintă importanţă descrierea exactă în procesul verbal de cercetare a locului în care s-a găsit urma, inclusiv microurmele. Independent de descrierea lui în procesul verbal, locul descoperirii urmei trebuie să fie fixat pe o schiţă, dar şi cu ajutorul fotografiei sau videofilmului judiciar. În special trebuie să fie fotografiate acele locuri în care amplasarea microurmelor poate să dea indicaţii cu privire la efectuarea din partea făptaşului a unei operaţii sau a unei mişcări determinate. De exemplu, aşezarea microurmelor pe o suprafaţă rugoasă de care s-a frecat făptaşul poate să indice direcţia în care s-a deplasat. Prezenţa unor microurme determinate într-un anumit loc al unui obiect, precum şi absenţa lor din alte locuri permit tragerea unor concluzii referitoare la partea îmbrăcămintei făptaşului din care provin microurmele respective. Procedee şi mijloace de ridicare a microurmelor Modul de ridicare a microurmelor trebuie să fie strâns legat de cercetările ulterioare, precum şi de caracteristicile fizico-chimice atât ale microurmei, cât şi ale suportului de pe care se culeg aceste microurme. De exemplu, nu se pot ridica pentru cercetări în infraroşu materialele produse prin frecare cu cauciuc folosind o bandă adezivă, deoarece aceasta poate conţine un adeziv care să nu se separe de cauciucul microurmei, din cauza solubilităţii apropiate a ambelor substanţe. Acest lucru ar presupune cercetarea materialului necurăţat, iar pe urmă, pe baza unui spectru de absorbţie al masei adezive efectuat separat, să se extragă din acest material acele fragmente care provin din masa adezivă a benzii. O astfel de procedură măreşte în mod necesar numărul cercetărilor şi nu duce întotdeauna la scopul urmărit. În cazul descris, ţinând seama de construcţia chimică similară a ambelor substanţe, determinarea fragmentului care provine de la cauciuc şi a celui care provine de la masa adezivă cel mai probabil nu va fi posibilă. În cazul ridicării unui material pentru cercetări spectrografice se impune cu necesitate să se păstreze o probă a substratului din care se desprinde acest material. Este chiar necesar să se trimită la cercetare uneltele (pensete, bisturie) cu ajutorul cărora s-a ridicat materialul, întrucât există posibilităţi ca materialul destinat cercetării să fie impurificat prin metalul provenit de la unealta folosită. În practica judiciară din ţara noastră s-a înregistrat un astfel de caz în care s-a cercetat identitatea unor particule de sticlă găsite pe costumul celui bănuit. 185

S-a constatat faptul că valoarea coeficienţilor de difracţie a luminii este aceeaşi, însă cercetările spectrografice au demonstrat că probele cercetate au compoziţii chimice diferite. În una dintre probele de sticlă au apărut cantităţi însemnate de crom, iar în a doua probă de sticlă nu au apărut urme de crom. După cum s-a dovedit ulterior, cromul care a apărut pe suprafeţele porţiunilor cercetate provenea de la penseta care a fost folosită pentru colectarea lor. În cazul descris s-a dispus de câteva tuburi de sticlă, ceea ce a permis lămurirea deplină a diferenţelor constatate iniţial. În faza de descindere la faţa locului şi de colectare a urmelor/microurmelor, nu se ştie care dintre ele vor prezenta importanţă pentru cercetarea în curs şi în consecinţă trebuie să fie ridicate şi conservate toate urmele/microurmele descoperite. Abia pe parcursul cercetărilor următoare, după ce specialistul criminalist examinează întregul material prezentat (aceasta se face abia în laborator) se poate constata care dintre urme/microurme prezintă importanţă şi trebuie să fie supuse unor cercetări detaliate şi care pot fi eliminate. În laborator, atât condiţiile, cât şi instrumentele folosite permit o efectuare mai exactă a cercetărilor şi de aceea este indicat ca ridicarea urmelor să se facă împreună cu suportul (obiectul) pe care apar. Trebuie însă avut grijă ca acestea să ajungă nealterate la locul în care se face examinarea. Astfel se procedează cu îmbrăcămintea, cu unelte sau cu orice alt obiect sau părţi de obiecte care pot fi transportate fără distrugerea urmelor/microurmelor la laborator. Dacă nu există posibilitatea de a ridica urma/microurma cu suportul ei, aceasta trebuie să fie ridicată folosind metode nedistructive şi conservată. Ridicarea microurmelor descoperite se face cu ajutorul: - aspiratorului de praf, prevăzut cu un sistem de colectare a microurmelor pe hârtia de filtru; - benzilor adezive transparente; - recipientelor de sticlă; - magneţilor pentru pulberile metalice. Folosirea benzilor adezive transparente pentru colectarea microurmelor a fost începută în Elveţia. Literatura de specialitate arată că această tehnică are un număr la fel de mare de partizani cât şi de opozanţi. Opozanţii afirmă că masa adezivă care se găseşte pe bandă schimbă culoarea microfibrelor, făcând imposibilă efectuarea unor cercetări spectrografice şi că microurmele ridicate folosind banda adezivă ar putea fi folosite numai pentru cercetări sub microscop. Cu toate că discuţia referitoare la acest aspect continuă, folosirea benzilor adezive transparente se generalizează din ce în ce mai mult, iar dificultăţile menţionate de opozanţi sunt învinse pe măsura acumulării de experienţă. Totuşi, banda adezivă nu trebuie să fie folosită în orice ocazie. Există situaţii în care se exclude folosirea ei, de exemplu în cazul unor microurme de cauciuc. Această bandă trebuie folosită în toate cazurile în care permite natura microurmei şi suportul pe care se găseşte şi când nu există posibilitatea utilizării altei tehnici pentru desprinderea microurmei. Ridicarea microurmelor prin folosirea benzii adezive transparente constă în lipirea benzii pe locul în care au fost descoperite microurme sau în care se crede că ar putea fi prezente microurme, desprinderea acesteia cu precauţie şi aplicarea ei, 186

împreună cu microurmele care s-au lipit pe suprafaţa adezivă, pe o plăcuţă de sticlă curată, de exemplu pe o lamă de microscop sau pe o plăcuţă din material plastic. O metodă bună este şi lipirea benzii pe o a doua secţiune, curată, din aceeaşi bandă adezivă, bineînţeles pe partea acoperită cu adeziv. Nu trebuie să se folosească bandă adezivă dacă microurmele apar pe un suport faţă de care aceasta are aderenţă foarte bună (de exemplu hârtia), deoarece desprinderea ei de pe un astfel de suport este foarte dificilă, provocând cel mai frecvent ruperea stratului superior din acest suport. Banda adezivă transparentă este folosită în special pentru recoltarea fibrelor textile şi a cioburilor mărunte de sticlă. Din experienţele efectuate rezultă însă că folosirea unor benzi mai lungi de 5-6 cm nu este posibilă din cauza dificultăţilor în derularea benzii de pe rolă ci, din cauza străpungerii şi lipirii împreună cu banda desfăşurată. În cazul în care este necesar a se desprinde microurma de pe o suprafaţă mai mare, se poate folosi în acest scop o folie incoloră de dactiloscopie. Masa adezivă care se găseşte pe aceste folii are, în comparaţie cu banda „Collex", o aderenţă defavorabilă. În majoritatea cazurilor însă, această aderenţă este absolut suficientă. În situaţiile în care nu se pot determina cu precizie locurile în care există microurme, poate fi de mare folos un dispozitiv care foloseşte o rolă de bandă adezivă transparentă în care masa adezivă este aplicată pe partea exterioară a benzii. Rola este montată într-un mâner suport şi se poate roti în acesta. Prin rostogolirea rolei pe suprafaţa care ne interesează, toate microparticulele care se găsesc pe această suprafaţă se lipesc pe rolă. După colectarea în modul arătat a microparticulelor pe o suprafaţă determinată (de exemplu de pe mâneca dreaptă a sacoului), banda se scoate de pe toată circumferinţa rolei şi se protejează în acelaşi mod ca şi în cazul folosirii unei benzi normale. Banda rămasă pe rolă este imediat gata pentru a fi folosită mai departe. Un alt dispozitiv foarte folositor în colectarea microurmelor este aspiratorul de praf care este prevăzut cu un dispozitiv având în componenţa sa un filtru care permite reţinerea microurmelor aspirate. Dispozitivul suplimentar menţionat este înzestrat cu diferite piese terminale interschimbabile care se folosesc în funcţie de forma şi mărimea suprafeţei de pe care urmează a se colecta microparticulele. Piesele terminale sunt executate din sticlă, ceea ce permite observarea unor impurificări eventuale a pereţilor, uşurând totodată şi curăţarea. Filtrele pe care sunt reţinute particulele colectate sunt executate dintr-un material sintetic special, poros. Aceleaşi filtre se folosesc la aparatele pentru determinarea gradului de poluare a atmosferei. După colectarea microparticulelor de pe suprafaţa care ne interesează, se scoate din acest dispozitiv filtrul, care se va ambala într-un plic de celofan sau de polietilenă, pregătit în prealabil. În continuare se vor respecta toate regulile referitoare la sigilare. Folosirea din nou a acestui dispozitiv suplimentar necesită introducerea unui filtru nou şi înlocuirea sau curăţirea pieselor terminale. La ridicarea microurmelor, trebuie să se ţină seama şi de necesitatea culegerii de material comparativ care este absolut necesar pentru eliminarea elementelor componente ale suportului. Dacă se ridică, de exemplu, microfibrele de pe un scaun de automobil, de la draperii, de la covor etc., este absolut necesar de a lua şi probe de fibre ale materialelor din care sunt executate obiectele respective. 187

În timpul unei cercetări la faţa locului trebuie ridicate, de asemenea, probe din materialele care ar fi putut să se transmită infractorului şi care, după reţinerea celui bănuit, ar permite cel puţin dovedirea faptului că acesta are o anumită legătură cu locul infracţiunii. Alegerea materialelor pentru care este necesar să se ridice eşantioanele se face în urma reconstituirii în plan mental a desfăşurării evenimentului, completate cu informaţiile obţinute în cazul cercetărilor detaliate. Conservarea microurmelor Urmele/microurmele ridicate la locul evenimentului/faptei, putând proveni de la un făptaş încă necunoscut, precum şi probele de material comparativ trebuie să fie păstrate după examinarea efectuată în laborator. Se pune aici problema cum şi unde urmează să fie păstrate aceste probe. Deoarece microurmele ca atare, din motive obiective nu pot fi folosite în munca de urmărire (acestea nu pot fi arătate celui bănuit şi nu pot servi ca modele pentru căutarea unui material comparativ) întrucât, după cercetările de laborator rămân sub forma unor preparate de diferite feluri, se impune ca ele să fie păstrate în laboratoarele criminalistice. Conservarea microurmelor se face în coli de hârtie curate sau, atunci când la ridicare se foloseşte banda adezivă, aceasta se va aplica peste o altă bandă adezivă, folie de plastic ori lamelă de sticlă curată. Pentru o cât mai bună conservare a microurmelor, este interzis cu desăvârşire ca obiectele sau celelalte categorii de urme să fie ambalate în vată. Odată conservate, microurmele vor fi sigilate şi păstrate în condiţii care să nu permită impurificarea acestora. Aparatură şi metode fizico-chimice de examinare a urmelor şi microurmelor În timp, microurmele pot suferi diferite modificări fizico-chimice, cum ar fi procesele de oxidare sau reducere, de hidroliză etc., aspect de care trebuie să se ţină cont în special în acele cazuri când a trecut mai mult timp între momentul ridicării unei microurme şi momentul ridicării materialului comparativ. În analiza urmelor şi microurmelor se folosesc o serie de metode şi tehnici instrumentale, dintre care amintim:

 Microscopia

Microscopia În activitatea criminalistică, microscoapele de diferite tipuri sunt instrumentele cele mai folosite. Sub lupă sau sub microscopul stereoscopic se pot desprinde cantităţi mici de substanţă de pe materiale mari. Tot sub microscop putem elimina impurităţile existente într-o substanţă care ne interesează şi se pot observa rezultatele unor reacţii de culoare sau de precipitare.

188

Microscopia are o utilizare largă în cercetarea fibrelor naturale, artificiale şi sintetice, atât în identificarea, cât şi în compararea acestora. Pentru analiza morfologică, probele textile se analizează cu ochiul liber, în lumină naturală (unde este posibil acest lucru), apoi la stereomicroscop, atât în lumină naturală (Carl Zeiss Jena cu oc.10x, ob.2,5x), cât şi în lumină artificială (Nikon 80i cu oc.10x, ob.10x, 20x, utilizând programul LUCIA Forensic).

Când există probă în cantitate suficientă (fragment de ţesătură sau chiar întreg obiectul de îmbrăcăminte, tapiţerie etc.) se procedează, după caz, astfel: - se extrag fibre din toate categoriile care alcătuiesc ţesătura respectivă şi, unde este cazul, inclusiv din aţa de cusut a părţilor componente ale obiectului de îmbrăcăminte, tapiţerie etc.; - se extrag fibre doar din categoriile corespondente care alcătuiesc ţesătura, fiind inutilă analiza comparativă a unor fibre de culori total diferite. Când proba trimisă la analiză este în cantitate mică, microfibrele aderente pe diverse suporturi sunt analizate la stereomicroscop în lumină naturală, pentru a putea fi transferate în mediul de glicerină, pe lama de sticlă, cu ajutorul pensetei. 189

Laboratorul poate determina tipul de fibră şi dacă este sau nu similar cu fibrele de comparaţie. Nu este posibil să se stabilească cert că fibra textilă provine dintr-o anumită sursă, deoarece obiectele textile sunt astăzi produse la scară industrială. Pentru analiza nuanţei culorii fibrelor, respectiv microfibrelor textile, se utilizează un microspectrofotometru UV-VIS QDI 1000 cu soft GRAMS/AI 7.02, unde se obţin spectre de transmisie, respectiv fluorescenţă (unde este cazul), care pot fi comparate între ele. Folosind microscopul se pot face, de asemenea, cercetări de identificare – comparare a fragmentelor de hârtie. Microscopia ajută la determinarea compoziţiei fibroase a hârtiei, iar pe baza rezultatelor reacţiilor de culoare cu soluţie de iod clorură de zinc, precum şi pe baza aspectului exterior (construcţia morfologică) se pot determina natura fibrei, gradul ei de alb, onctuozitatea şi tipul fibrei (celuloză, sulfit, sulfat etc.). Stereomicroscopul mai este utilizat în analiza morfologică a peliculelor de vopsea. Cu ajutorul lui se stabileşte nuanţa culorii, numărul de straturi, precum şi succesiunea lor. Microscopia electronică cu baleaj Este o metodă tehnică nouă care completează microscopia electronică prin transmisie şi care în ultimul timp a devenit utilă în investigaţiile criminalistice de laborator. Microscopul electronic cu baleiaj, prin disponibilităţile oferite în examinarea topografică, morfologică, precum şi prin varietatea foarte mare de materiale care pot fi abordate, a devenit un instrument indispensabil în investigaţiile tehnico-criminalistice.

Imaginea la acest microscop se obţine prin intermediul unui fascicul foarte fin de electroni şi care mătură (baleiază) suprafaţa urmei /microurmei cercetate. Avantajele acestui aparat sunt următoarele: - posibilitatea investigării unor urme/microurme, fără o pregătire tehnică specială a probei, fără distrugerea termică a acesteia; - claritatea mare în profunzime, conjugată cu posibilitatea realizării unei imagini aparent speciale; 190

- puterea de mărire a acestui aparat este foarte mare. Microscopul electronic cu baleiaj este utilizat într-un număr mare de aplicaţii şi poate furniza rezultate valoroase în: - analiza factorilor suplimentari ai împuşcăturii; - identificarea armelor de foc (compararea urmelor lăsate pe glonţ); - investigarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor; - examinarea particulelor de vopsea, a fibrelor textile şi a firelor de păr; - examinarea filamentelor farurilor în accidentele în trafic; - examinarea documentelor scrise de mână şi a celor tipărite/falsuri; - analiza bancnotelor contrafăcute; - compararea urmelor; - examinarea materialelor care nu conduc curentul electric etc.

Bariu şi Plumb - factori suplimentari ai împuşcăturii

Spectrul particulelor detectate conţinând elementele plumb, stibiu şi bariu

191

Metode de cercetare a microparticulelor de sticlă

Folosind microscopul (cu încălzire controlată) se pot efectua cercetări comparative ale unor particule de sticlă microscopice. Cercetările constau în determinarea coeficientului de difracţie al luminii de sodiu al acestor particule. Aceşti coeficienţi sunt atât de caracteristici şi diferenţiali pentru anumite tipuri de sticlă şi chiar pentru diferite şarje ale cuptoarelor de sticlă, încât pot fi folosiţi în analiza criminalistică a sticlei. Pe lângă coeficientul de difracţie al luminii de sodiu este necesar să se determine şi coeficientul de difracţie al luminii violete şi roşii şi să se calculeze dispersia optică. Pot exista cazuri în care coeficientul de difracţie al luminii de sodiu este identic la două sortimente de sticlă, pe când ceilalţi doi coeficienţi pot fi diferiţi. Metode de analiză spectrală Investigarea criminalistică de laborator reclamă frecvente examinări destinate determinării cantitative şi calitative ale elementelor chimice care intră în compoziţia unor probe materiale sau urme/microurme de diverse materii, descoperite în câmpul infracţional, în vederea identificării ori stabilirii provenienţei lor. La acestea se adaugă expertize de genul celor privind cercetarea înscrisurilor, a urmelor/microurmelor lăsate de armele de foc, a substanţelor toxice etc., ceea ce face necesară apelarea la metode ştiinţifice de investigare, cu înalt grad de precizie şi sensibilitate, dintre care un rol important îl are analiza spectrală. Analizele spectrale, aşa cum sunt folosite în cercetările criminalistice, prezintă multiple avantaje: - analiza spectrală se caracterizează prin precizie, sensibilitate şi rapiditate; - nu se folosesc cantităţi mari de substanţă, fiind suficiente cantităţi minime, de genul celor întâlnite în microurme; - analiza spectrală este necesară în multe domenii, dintre care amintim: cercetarea urmelor/microurmelor (organice/anorganice), a resturilor de materie întâlnite în incendii, accidente de circulaţie, a falsurilor, în cercetarea urmelor/microurmelor tragerilor cu armele de foc etc. În analizele criminalistice moderne de laborator se folosesc următoarele metode de analiză spectrală pentru cercetarea unor cantităţi mici de substanţă:

192

Spectrometria în radiaţii infraroşii

Avantajul acestei metode este posibilitatea cercetării în mod univoc a două probe de substanţe, pe baza faptului că spectrele lor determinate în aceleaşi condiţii sunt identice. În cercetările criminalistice intervine de multe ori necesitatea de a compara probele materiale fără necesitatea efectuării unor cercetări depline. În cazul efectuării unor cercetări depline, informaţiile obţinute pe baza interpretării spectrului substanţelor respective permit stabilirea direcţiei cercetărilor care urmează a fi efectuate. Spectrul în infraroşu al fiecărei substanţe organice prezintă multiple benzi caracteristice şi poate fi considerat ca o amprentă a acesteia.

Microspectrofotometria în domeniul ultraviolet şi vizibil Analizele chimice efectuate cu microspectrofotometrul UV-VIS, model QDI 1000, sunt nedistructive, efectuând analiza nuanţelor de culoare prin înregistrarea şi compararea spectrelor de transmisie, reflexie şi fluorescenţă, obţinute în domeniul de lungimi de undă de 800-350 nm (în domeniul ultraviolet şi vizibil).

193

Din categoriile de probe expertizate amintim: - microfibre textile; - micropelicule de vopsea; - elementele de siguranţă (fluorescente) din structura bancnotelor; - materiale scripturale din compoziţia traseelor şi imaginilor grafice. Rezultatele analizelor fizico-chimice obţinute cu microspectrofotometrul UVVIS sunt prezentate sub formă de spectre, la care pe abscisă sunt reprezentate valorile lungimilor de undă la care absoarbe fiecare component, materializate sub formă de picuri, iar pe ordonată intensitatea acestora.

Spectrometria de fluorescenţă cu raze X Analiza prin fluorescenţă de raze X (XRF) constă în producerea spectrelor de raze X caracteristice probei de analizat, folosind drept sursă de excitare un fascicul de radiaţii X.

194

Aparatul este destinat analizei calitative, respectiv cantitative, nedistructive şi simultane, a elementelor chimice cu numărul atomic mai mare de 10, de la sodiu (Z=11) până la uraniu (Z=92), din următoarele tipuri de probe: solide, pulberi, paste, lichide. Analiza calitativă se face pe baza poziţiei picurilor din spectrul obţinut, situate la diverse energii caracteristice tranziţiilor electronice ale diverselor elemente din care este formată proba. Analiza cantitativă se face determinând intensitatea radiaţiilor caracteristice emise de un element. Dintre probele a căror analiză se poate efectua cu acest aparat menţionăm: - pelicule de vopsea; - sol; - sticlă; - metale pure; - aliaje; - probe lichide suspecte, care conţin substanţe anorganice; - urme şi microurme de substanţe anorganice existente pe diverse suporturi. Metode cromatografice

195

Cromatografia de gaze este o metodă de separare bazată pe repartiţia diferenţiată a moleculelor componenţilor amestecului de separat între o fază mobilă gazoasă şi o fază staţionară solidă cu proprietăţi absorbante. Cromatografia în fază gazoasă îşi găseşte largi aplicaţii, de la analiza gazelor permanente la analiza substanţelor solide nevolatile, care pot fi convertite în derivaţi volatili sau pot fi supuse pirolizei. Cromatografia de gaze asociată cu piroliza se foloseşte la identificarea materialelor polimerice de tipul cauciucului, materialelor plastice etc. Cromatograful de gaze se utilizează pentru detectarea următoarelor substanţe: - produse petroliere; - băuturi alcoolice; - substanţe şi amestecuri de substanţe, pe baza timpului de reţinere. Dacă cromatograful de gaze este cuplat cu un spectrometru de masă, analiza substanţei oferă mai multe informaţii. Spectrometria de masă este o metodă de analiză care poate conduce la determinarea structurii şi masei moleculare a unei substanţe (determinarea formulei moleculare).

Cuplajul gaz-cromatograf/spectrometru de masă se utilizează pentru detectarea unor microurme de substanţe organice care prezintă o volatilitate suficientă pentru a putea pătrunde în coloana cromatografică: - medicamente (inclusiv droguri); - pesticide; - diverse substanţe toxice de natură organică; - produse petroliere (inclusiv tetraetil-plumb); - solvenţi.

196

Aparatul este utilizat în cazuri cum ar fi: - identificare de medicamente sau droguri (fie ca atare sau în amestecuri, fie în urma extracţiei din diverse lichide sau sânge - cazuri de tâlhării); - identificare de pesticide (în cazuri de falsuri sau contaminări de vegetaţie); - identificarea unor substanţe toxice aflate în lichide consumate (în cazuri de intoxicaţii sau morţi suspecte); - identificarea unor eventuale urme de produse petroliere (în cazuri de incendii provocate); - identificarea tuturor componenţilor unor amestecuri de solvenţi (în cazuri de precursori de droguri); - identificarea urmelor de di- şi trinitrotoluen (în cazuri de explozii ale unor obiecte tip grenadă).

197

TEST DE AUTOEVALUARE Definitia si clasificrea urmelor si microurmelor

Metode de relevare a urmelor create de maini

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Mircea I., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. 2. Popa Gheorghe, Brevet de invenţie nr. 111413 C1/31.10.1996, OSIM Bucureşti. 3. Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002. II. Legi. 1. Codul penal român.

TEMĂ DE REFLECŢIE Clasificarea urmelor MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. În funcţie de modul de formare a urmelor de contact, se disting: a. urme de suprafaţă şi urme de adâncime. b. urme de stratificare şi urme de destratificare. c. urme materie. 2. Urmele papilare în funcţie de modul de formare, se pot prezenta astfel:: a. urme papilare vizibile sau latente. b. urme papilare de suprafaţă sau de adâncime. c. urme papilare statice sau dinamice. . 3. Reguli de respectat în cazul prelevării urmelor de sânge aflate în stare umedă pe obiecte vestimentare: a. obiectele de îmbrăcăminte vor fi aşezate pe suprafeţe curate şi lăsate să se usuce. b. se vor ambala obiectele de îmbrăcăminte în ambalaje din material plastic. c. se vor ambala urmele biologice în acelaşi ambalaj. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi b. 2. a, b şi c. 3. a. 198

CAPITOLUL VI EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:          

Scurt istoric. Expertiza grafică. Expertiza tehnică a documentelor. Expertiza dactiloscopică. Expertiza balistică judiciară a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea. Expertiza traseologică. Expertiza fotografiei de portret. Expertiza fizico-chimică. Expertiza biocriminalistică. Investigarea comportamentului cu ajutorul biodetecţiei.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind expertizele în criminalistică.  Obiective operaţionale: Vor fi evidenţiate elementele specifice privind expertiza grafică, expertiza tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza balistică judiciară a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea, expertiza traseologică, expertiza fotografiei de portret, expertiza fizico-chimică, expertiza biocriminalistică, investigarea comportamentului cu ajutorul biodetecţiei.

= 3 ore 199

CAPITOLUL VI EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

1. Scurt istoric

 Scurt istoric

În ceea ce priveşte istoria expertizei, cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală întâlnită la mai multe popoare, cu precădere cele europene, existând menţiuni despre medici şi moaşe în calitate de specialişti în cursul desfăşurării procesului penal. În dreptul roman sunt menţiuni referitoare la: - expertiza medicală (acele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de către medici); - expertiza psihiatrică (legea celor 12 table în partea despre tutela smintiţilor care prevedea obligaţia stabilirii de către un om de ştiinţă a gradului de iresponsabilitate a individului cercetat); - expertiza tehnică (pentru problemele de grăniţuire prin intermediul unor ingineri hotarnici numiţi mensores); - expertiza scrisului şi cea cu caracter agricol. În dreptul francez, la sfârşitul sec XVIII expertul apare tot mai des în procesul penal. În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, urmând ca reglementarea corectă şi exactă a expertizei medico-legale să fie făcută în anul 1875. Fondatorul criminalisticii, judecătorul de instrucţie Hans Gross intitula capitolul V din „Manualul practic de instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie, jandarmilor, agenţilor din serviciul siguranţei etc.” - Expertul şi maniera de utilizare, cu referire la rolul expertului şi atribuţiile sale. În vechiul drept românesc instituţia expertizei a fost tratată în documente cum ar fi „Codul lui Ipsilanti”, „Legiuirea lui Caragea”, „Codul Calimachi” în care experţii şi părerile lor aveau o putere de convingere mai mare decât mărturiile. Prima expertiză oficială în România datează din anul 1832, fiind vorba de o expertiză medico-legală care privea un caz de moarte suspectă. În anul 1914 s-a efectuat prima expertiză dactiloscopică în România de către Nicolae Episcopescu, şeful Serviciului de identitate şi fotografie din Poliţia Capitalei. În anul 1958, lua fiinţă Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, iar în anul 1968 se înfiinţa Institutul de Criminalistică al Poliţiei Române. Expertiza criminalistică a fost reglementată prin Legea nr. 43 din anul 1969. Consideraţii generale Specificul activităţii desfăşurate de organele de urmărire penală şi de judecată constă în stabilirea exactă a unor fapte petrecute în trecut. Această stabilire se face cu ajutorul probelor judiciare, care constau în „orice elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei” 134. 134

Codul de Procedură Penală, art. 63 (1)

200

În anchetarea unor cauze penale, organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru aceasta fiind necesare cunoştinţele unor persoane cu pregătire de specialitate în aceste domenii. În acest sens, legea le permite, iar în unele situaţii le obligă să recurgă la concursul specialiştilor sau experţilor. Activităţile desfăşurate de aceştia sunt denumite în actele normative prin termenul de expertize. În literatura de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză ea poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt necesară stabilirii adevărului în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţele specifice fiecărui domeniu, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate să lămurească singur respectiva împrejurare de fapt. Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizei judiciare şi constituie un mijloc de probă valoros prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date şi metode ştiinţifice, aduce la cunoştinţa organelor judiciare concluziile cu privire la faptele pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Definirea noţiunii de expertiză prezintă atât un interes teoretic, cât şi unul practic. În art. 116 C.P.P. se stipulează: „Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”. Din textul citat rezultă destul de clar atât sarcina, cât şi scopul expertizei, concretizate în următoarele elemente: - este o examinare care se efectuează asupra probelor materiale din dosar pentru descoperirea de noi fapte probatorii; - examinarea se realizează de către o persoană care are cunoştinţe de specialitate în domeniul respectiv; - examinarea se face în scopul aflării adevărului în cauză. Experţii sunt numiţi de organele de urmărire penală printr-o rezoluţie motivată sau ordonanţă, iar de către instanţele de judecată printr-o încheiere motivată. În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia la cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. Concluziile rezultate în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză, eventualele deosebiri de opinii fiind consemnate în cuprinsul lucrării sau într-o anexă. În vederea expunerii sintetizate a problemelor legate de expertiză, legea procesual penală a prevăzut ca raportul de expertiză să cuprindă trei părţi135: - o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data dispunerii, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile au dat explicaţii în cursul expertizei; - raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctivă, descrierea în amănunt a operaţiunilor de efectuare a expertizei; 135

Codul de Procedură Penală, art. 123

201

- în partea finală a raportului sunt expuse concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. Concluziile expertului reprezintă o probă deosebită, la baza lor aflându-se cercetarea ştiinţifică, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată obţinând această probă în împrejurări procesuale deosebite de cele în care se obţin celelalte probe. Deşi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală stipulează că „probele nu au o valoare mai dinainte stabilită”, practica judiciară a demonstrat că expertiza criminalistică este apreciată mai mult decât celelalte probe din dosar. Această apreciere este creată de faptul că expertiza este efectuată de o persoană cu pregătire de specialitate, care nu are nici un interes în cauza penală judecată, iar moralitatea acesteia nu poate fi pusă la îndoială. Expertul se află într-o împrejurare deosebită de a celorlalţi participanţi la proces. El este împuternicit cu anumite drepturi, poate lua cunoştinţă de materialele cauzei, poate cere ca organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să prezinte alte materiale decât cele existente în dosar, poate ca el singur să strângă diferite materiale care să ajute la efectuarea expertizei (procurarea de specimene, obţinerea unor modele de comparaţie). Concluziile pe care expertul le poate formula în raport depind de sarcinile primite de la organul care a dispus efectuarea expertizei. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, odată cu dispunerea expertizei, determină obiectul şi limitele cercetării. În funcţie de felul în care expertiza răspunde la întrebările puse de organul care a dispus-o, se pot distinge următoarele aspecte: - situaţia în care toate problemele puse au fost rezolvate; - imposibilitatea formulării unei concluzii din cauză că întrebările puse expertului depăşesc limitele fie ale cunoştinţelor acestuia, fie ale posibilităţilor tehnice sau datorită insuficienţei cantitative ori calitative a materialelor puse la dispoziţia sa; - situaţii în care răspunsurile date de expert sunt mai restrânse decât obiectivul fixat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată; - situaţii în care, pe lângă întrebările puse, expertul şi-a lărgit sfera cercetărilor asupra altor probleme, astfel încât rezultatele expertizei depăşesc obiectul fixat. Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cererea părţilor sau din oficiu, că expertiza nu este completă sau atunci când pe parcurs a intrat în posesia unor materiale suplimentare, poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către acelaşi expert, fie de către altul (Art. 124 C.P.P.) Pot exista situaţii în care organul de urmărire penală ori instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, din cauza faptului că acestea nu se coroborează cu celelalte probe din dosar. În astfel de situaţie, dar şi la cererea motivată şi expresă a uneia dintre părţi, se poate dispune o nouă expertiză (Art. 125 C.P.P.). Trebuie subliniat că, în practică, concluziile experţilor sunt de cele mai multe ori luate ca atare, fără să se facă o apreciere critică a lor. De asemenea, trebuie menţionat faptul că se acordă mai mult credit noii expertize decât primei expertize. Importanţa crescândă a expertizei criminalistice în procesul penal este o consecinţă a perfecţionării continue a mijloacelor ştiinţifice şi tehnice de aflare a adevărului, ca şi a necesităţii folosirii unor mijloace tehnice complexe, ceea ce determină oficializarea treptată a acestei activităţi prin încredinţarea ei unor instituţii 202

specializate ori unor corpuri constituite de experţi, care să asigure atât nivelul ştiinţific şi tehnic ridicat, cât şi cel mai înalt grad de obiectivitate. Efectuarea expertizei este o activitate complexă de cercetare ştiinţifică a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, în scopul identificării persoanelor, obiectelor şi fenomenelor, a determinării anumitor însuşiri sau schimbări intervenite în conţinutul, forma sau structura acestora. În timpul efectuării expertizei sunt parcurse mai multe etape: - studierea şi însuşirea obiectului lucrării, etapă în care se procedează la lecturarea actului prin care s-a dispus efectuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o atenţie deosebită condiţiilor în care au fost descoperite, ridicate şi conservate obiectele supuse examinării; - examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea caracteristicilor generale şi individuale ale acestuia, scoţându-se în evidenţă toate particularităţile esenţiale, proprii numai obiectului respectiv şi nerepetabile la toate celelalte, inclusiv la cele care îi sunt asemănătoare; - examinarea separată a modelelor de comparaţie, de obicei în cazul expertizelor traseologice şi balistice, care sunt urme create experimental cu obiectele presupuse că au legătură cu cauza. Pe cât posibil, condiţiile de prelevare a modelelor de comparaţie trebuie să corespundă cu cele în care au fost create probele în litigiu. În cazul expertizelor grafice pot fi folosite scripte sau semnături preexistente, pentru a se elimina posibila tendinţă de deghizare; - examinarea comparativă se face, de regulă, prin procedeul confruntării şi poate fi realizată prin mai multe metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor sinoptice, pe bază de diagrame, prin suprapuneri sau prin juxtapuneri; - demonstraţia serveşte la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente care, în succesiunea lor logică, conduc la o cunoaştere calitativă nouă a probelor examinate de expert; - formularea concluziei este etapa finală şi reprezintă răspunsul la întrebările formulate de organul judiciar, precum şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectivului expertizei. La formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real. Concluziile pot fi certe (pozitive sau negative), de probabilitate sau de imposibilitate. Atunci când materialele supuse examinării conţin caracteristici generale şi individuale suficiente efectuării unor demonstraţii pertinente şi concludente, care pot convinge fără tăgadă organele de anchetă şi părţile implicate în procesul penal, se formulează o concluzie certă. Când materialele supuse examinării conţin caracteristici generale şi individuale relativ suficiente pentru expert pentru a-şi forma o convingere intimă, dar insuficiente pentru a convinge şi alte persoane, se formulează o concluzie de probabilitate. Aceasta se poate traduce prin aceea că expertul este convins în proporţie de 90 – 95% că în speţă ar putea fi emisă o concluzie cert pozitivă, dar nu o poate demonstra total convingător. Concluzia de imposibilitate se formulează atunci când materialele supuse examinării nu conţin suficiente caracteristici individuale, întrebările puse expertului depăşesc limitele cunoştinţelor acestuia sau posibilităţile tehnice. Formularea unei concluzii de imposibilitate nu reflectă „nepriceperea” expertului, ci conştiinţa profesională că materialele puse la dispoziţie, cunoştinţele sale ori metodele tehnice nu îi permit formularea unei concluzii de probabilitate, şi cu atât 203

mai puţin a unei concluzii certe. Edmond Locard, o somitate în domeniul expertizei criminalistice afirma: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o”. În timpul efectuării expertizei trebuie acordată o grijă deosebită faţă de materialele puse la dispoziţie şi în special faţă de cele în litigiu, care constituie probe materiale, de cele mai multe ori unice în cazul respectiv. În cadrul examinărilor desfăşurate în cazul expertizelor grafice, dactiloscopice, traseologice, precum şi de cele mai multe ori în expertizele de tehnică a documentelor şi balistice, materialele în litigiu nu suferă modificări, deci ele nu vor fi supuse alterării ori distrugerii. Nu acelaşi lucru se poate spune în cazul expertizelor biocriminalistice şi fizico-chimice, când metodele de examinare au uneori un caracter distructiv, prin folosirea diverşilor reactivi. De asemenea, atunci când expertiza balistică are ca obiect stabilirea stării de funcţionare a muniţiei, cu aceasta se vor face trageri experimentale, irepetabile, fiind restituite organului judiciar numai tuburile rezultate în urma acestor trageri. Trebuie reţinut faptul că atunci când metodele de examinare impuse de problematica la care trebuie să se răspundă au un caracter distructiv, total sau parţial, folosirea lor se va face după obţinerea acordului scris din partea organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei. Din punct de vedere al tehnicii criminalistice, între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică nu există deosebiri. Ambele folosesc aceleaşi proceduri de lucru şi etape de examinare, iar raportul final are acelaşi conţinut. Din punct de vedere procesual penal, între ele sunt deosebiri. Astfel, constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune atunci când este îndeplinită una din următoarele condiţii136: - există pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situaţii de fapt; - este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Prin pericol de dispariţie a unor mijloace de probă se înţelege nu numai primejdia distrugerii intenţionate ori neintenţionate în forma sau substanţa sa a unui mijloc de probă, nu numai posibilitatea înlăturării lui din câmpul infracţiunii şi sustragerea acestuia examinării, ci şi situaţiile când mijloacele de probă pot suferi modificări care să le altereze însuşirile care le individualizează. Prin pericol de schimbare a unor situaţii de fapt se înţelege posibilitatea intervenirii unor elemente care ar putea modifica aspecte semnificative în configuraţia locului faptei. Din punctul de vedere al organelor judiciare, constatarea tehnică-ştiinţifică are un caracter de urgenţă şi se dispune în faza actelor premergătoare, în timp ce expertiza se dispune în faza urmăririi penale sau a celei de judecată, fiind necesară încunoştinţarea părţilor cu privire la obiectivele acesteia. Din punct de vedere criminalistic, interesează competenţa de efectuare a constatării sau expertizei. Prima poate fi efectuată de către specialişti sau tehnicieni, în timp ce a doua se efectuează de către experţi oficiali acreditaţi. Trebuie menţionat faptul că la efectuarea expertizei poate participa şi un tehnician sau specialist, dar sub coordonarea unui expert.

136

Tactica criminalistică, Colectiv, Serviciul editorial M.I., Bucureşti, 1989

204

În privinţa importanţei ca mijloc de probă, expertiza este aceea care deţine locul principal, fapt rezultat din art. 115 (2) C.P.P. în care se consemnează: „Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale sau efectuarea unei expertize”. Uneori, în practica judiciară, atunci când una dintre părţi a contestat concluziile unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică, s-a dispus greşit efectuarea unei „noi expertize”. După cum reiese din textul de lege prezentat anterior, în această situaţie trebuie dispusă efectuarea unei expertize, iar nu a unei noi expertize. Tot din practică a rezultat că uneori sunt dispuse expertize înainte ca în cauză să fie începută urmărirea penală, fapt care duce la imposibilitatea folosirii acesteia ca mijloc de probă. Printr-un management al calităţii eficient, aceste disfuncţionalităţi pot fi eliminate, evitându-se risipa de timp şi materiale care nu au finalitate judiciară. Genurile expertizei criminalistice sunt următoarele: expertiza grafică şi tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza traseologică, expertiza balistică, expertiza de portret, expertiza vocii şi a vorbirii, expertiza biocriminalistică, expertiza fizico-chimică şi expertiza comportamentului simulat (poligraf).



2. Expertiza grafică

Expertiza grafică

Odată cu apariţia limbajului, a apărut necesitatea fixării ideilor şi transmiterii lor urmaşilor. La început, ideea s-a transmis pe cale orală, dar lipsa unui mijloc de fixare a ei prin scris a făcut ca fiecare generaţie să redescopere ceea ce putea moşteni de la predecesori. Originea scrisului o constituie desenul, care fixa evenimentele, fenomenele şi obiectele din natură prin trăsături din ce în ce mai simplificate, ajungând în final la semne. Astfel iau naştere pictogramele şi scrierea numită „pictografie”. Apar apoi ideogramele, care nu poartă numai semnificaţia obiectelor desenate, ci reprezintă şi o menţiune sau idee legate de obiectul respectiv. Este cazul scrierii „hieroglifice” a egiptenilor, care conţinea circa trei mii de semne, fundamentată pe combinarea a trei elemente de bază: sunetul, grupul de sunete şi cuvântul. Sisteme asemănătoare au apărut independent în mai multe părţi ale lumii, ca de exemplu Mesopotamia, Asiria şi Babilon, unde s-a format scrierea „cuneiformă”, care reprezenta suma multiplelor variaţiuni a combinării micilor semne în formă de cui, plasate pe orizontală şi verticală. În scrisul chinezesc şi cel japonez desenele simplificate ale unor imagini s-au transformat, printr-un proces lent, în scriere care reprezintă un cuvânt întreg sau o silabă. Numărul semnelor existente în scrierea chineză se ridică la circa 65.000, dar cotidian se folosesc aproximativ 3.000 de semne. Gruparea semnelor (care reprezintă fiecare câte un sunet) într-un alfabet a fost opera „Hicsosilor”, uniune de triburi de diferite seminţii care, venind din Asia Mică, au străbătut Peninsula Sinai şi au cucerit Delta Nilului. Alfabetul lor, numit în secolele următoare „alfabetul sinait”, a fost preluat de către fenicieni, care foloseau 22 de consoane, vocalele fiind reprezentate prin puncte. Grecii au preluat şi completat alfabetul fenician cu semne pentru vocalele din limba lor, ridicând numărul semnelor grafice la 26, renunţând apoi la sensul de scriere de la dreapta la stânga. 205

Alfabetul grecesc în plin proces de formare a fost preluat de către etrusci şi romani, apoi de către armeni şi goţi. Adoptarea şi adaptarea literelor greceşti de către romani au avut urmări durabile, alfabetul latin devenind cel mai important în scrierea din Europa. În Europa răsăriteană scrisul a fost adus de către călugării misionar Chiril şi Metodiu (Metodie), care au tradus din limba greacă în cea slavă cărţi de cult creştin. Chiril a întocmit şi un alfabet slav, pornind de la scrierea cursivă bizantină, pe care a stilizat-o. Din cele 38 de litere ale alfabetului, 24 erau împrumutate din scrierea grecească, celelalte fiind preluate din din alfabetele orientale. În secolul X, ucenicii lui Chiril şi Metodie au întocmit un nou alfabet, mult mai asemănător cu cel grecesc, denumit „chirilic” în cinstea marelui înaintaş. Datorită legăturilor strânse dintre statele feudale româneşti şi statele slave vecine, scrierea slavă chirilică s-a răspândit şi pe teritoriul carpato-dunărean, pornind de la textele bisericeşti. Începând cu secolul al XVI -lea alfabetul chirilic este folosit la noi pentru scrierea cuvintelor din limba română, iar în anul 1860, ca urmare a dezideratelor mişcării revoluţionare din 1848 şi a unirii Principatelor Române din 1859, alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, corespunzător foneticii limbii latine în esenţa ei. Expertiza grafică a scrisului şi semnăturilor datează din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace tehnice de probaţiune judiciară, ceea ce dovedeşte că odată cu intensificarea folosirii şi circulaţiei actelor au apărut şi primele falsuri. Găsim o urmă a expertizei grafice încă de pe vremea împăratului Constantin (277 – 337 d. Hr.). O scrisoare falsificată în numele acestuia a servit papilor pentru a fundamenta pretenţiile lor asupra puterii laice din Europa de Apus. În această scrisoare Constantin ar dărui Papei Silvestru de la Roma semnele demnităţii de împărat şi i-ar preda puterea asupra Romei, Italiei şi a întregii Europe de Apus137. În anul 539 Justinian citează în „novela” 73 o eroare judiciară datorată unor experţi care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El scrie: „Asemănarea scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne-a înşelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”138. În aceeaşi nuvelă sunt consemnate unele modificări obiective ale scrisului: „Asemănarea scrierilor poate fi cu totul înşelătoare; pe de altă parte, neasemănarea formelor încă nu dovedeşte falsul; acela care este tânăr şi plin de putere scrie altfel decât atunci când el îmbătrâneşte şi când mâna lui începe să tremure; iar aceste schimbări pot să se producă şi datorită boalei; chiar schimbarea materialelor scrierii este capabilă să violeze asemănarea totală” 139. În „novela” 49 se arată că „compararea scrierilor trebuie să se facă de o persoană care a depus jurământul”. Se admitea să se folosească ca model pentru comparaţie numai acelea (documentele) care au fost prezentate în instanţă de însăşi partea potrivnică sau care se păstrează în arhivele publice140. Prima încercare de organizare a activităţii de expertiză grafică a fost făcută în Franţa, după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneţ semnătura 137

Terziev N.V., Eisman A.A., Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor, 1952 Locard Edmond, Les foux en ecriture, Paris, 1959, traducere 139 Terziev N.V., Eisman A.A., Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor, 1952 140 Ibidem. 138

206

lui Carol al IX –lea, şi când oameni având o competenţă recunoscută au primit sarcina de a examina acest document apocrif. În anul 1570, specialişti grupaţi în „Comunitatea scriitorilor experţi verificatori” primesc de la cancelarul l’Hôpital, prin ordonanţa dată la Saint-Germain des Près, hrisovul prin care membrii noii corporaţii sunt calificaţi „Maeştrii juraţi scriitori experţi verificatori ai scrisului, semnăturilor, conturilor şi calculelor contestate în justiţie”. Fiecare dintre cei care intrau în corporaţie trebuia să dea un examen care consta în efectuarea unei expertize de probă şi în executarea „unei caligrafii artistice”. În funcţie de calificarea lor, membrii corporaţiei se împărţeau în: juraţi meşteri scriitori şi juraţi meşteri experţi scriitori. Membrii corporaţiei urmau să fie confirmaţi de locotenentul (şeful) poliţiei, care era şi preşedintele corporaţiei141. Prima lucrare în domeniu este „Avis pour les inscription en faux” a lui Francois Demelle (1604). Cartea a avut trei ediţii, iar în ea compararea scrierilor se fonda în principal pe forma literelor. Cea mai completă lucrare a epocii a fost „Tratatul înscrierilor în fals” a lui Jacques Raveneau, unul din membrii corporaţiei mai sus amintite a scriitorilor experţi, apărută în anul 1666 şi reeditată în 1673. Raveneau îşi începe cartea cu sfaturi privind procurarea modelelor de comparaţie, după care descrie metodele de falsificare folosite de infractori şi prezintă elementele după care se pot descoperi falsificările. El atenţionează asupra producerii unor erori atunci când documentele sunt examinate superficial. „Nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe forma literelor, acest caracter este cel mai uşor de imitat. O asemănare extrem de mare între semnătura dubioasă şi model poate dovedi existenţa copierii: aceasta din urmă se cunoaşte după asemenea caractere cum sunt încetineala scrisului, sinuozitatea liniilor, îndreptările. Pentru ca să ne convingem că semnătura dubioasă este luată de pe un model original, care se găseşte în mâinile expertului, trebuie să le suprapunem şi să le privim la lumină”. În prima jumătate a secolului al XIX –lea expertiza grafică a fost tratată cu mare neîncredere. De exemplu, K. A. Mittermaier afirma că „un instructor de bună credinţă trebuie să aibă întotdeauna în vedere înşelăciunea comparării scrierilor şi nici odată să nu admită asemenea metode pentru a stabili dacă documentul respectiv provine realmente de la învinuit142. Tot el afirma: „chiar dacă persoane competente s-au exprimat categoric că documentul este scris de învinuit totuşi, unei asemenea concluzii i se poate acorda numai o valoare de probabilitate, deoarece nu există reguli temeinice de cunoaştere a scrisurilor; manuscrisele diferiţilor oameni sunt adeseori extrem de asemănătoare între ele, iar pe de altă parte sunt dese cazuri când în mod îndemânatic se imită o scriere străină”. În acelaşi spirit se exprimă şi juristul francez Bonnier. El afirmă că „judecătorii trebuie să trateze cu cea mai mare atenţie rapoartele experţilor asupra comparării scrisurilor. În cazul acestei probe, oricât de pregătiţi ar fi experţii, trebuie să aibă precădere declaraţiile martorilor143”. Din păcate, secolul al XIX-lea a reprezentat perioada penibilă a expertizei grafice, cauze răsunătoare punând pe experţi în situaţii dificile. În afacerea „La Ronciere” (1835) deşi experţii au concluzionat corect, justiţia a apreciat greşit probele 141

Ibidem. Mittermaier K. A., Das deutsche strafuerfahren, Heidelgerg, 1832 143 Bonnier, Traite theorique et practique des preoves, Paris, 1835 142

207

şi astfel un prim discredit a lovit expertiza grafică. În afacerea „La Boussinière” experţii au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar situaţia a devenit de-a dreptul dramatică în afacerea „Dreyfus” (1894). Acuzatul era Alfred Dreyfus, căpitan în armata franceză, inculpat că ar fi furnizat secrete militare colonelului german Max von Schwartzkoppen. Dovada era o singură bucată de hârtie pe care erau enumerate documente secrete care fuseseră dezvăluite armatei germane. Experţii au concluzionat că scrisul era executat de către învinuit, dar ulterior, s-a stabilit că scrisul în cauză era o imitaţie, iar falsificatorul a recunoscut această manoperă frauduloasă. Nu ne mirăm de această eroare (care a avut o latură importantă în puternicul anti-semitism manifestat în cea de a III-a Republică Franceză, iar Alfred Dreyfus era de origine evreu), atâta timp cât însuşi Hans Gross, cel care a definit criminalistica, avea o părere jalnică despre grafoscopie, el fiind de fapt adeptul aplicării grafologiei în rezolvarea cauzelor penale. El scria: „Instructorului sau judecătorului care s-a experimentat în grafologie îi este suficient o privire rapidă la sfârşitul procesuluiverbal pentru a determina caracterul martorului după semnătura lui, ca de exemplu de a stabili că martorul este un mic meseriaş de 40 – 50 ani, bun, curajos, cinstit, de talie mică, mărunt, limitat” 144. În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale ştiinţifică, după ce o pleiadă de experţi grafici au scris tratate care conţin metode de examinare aplicabile celor mai dificile lucrări: Alphons Bertillon, J. Crepieux-Jamin, Edmond Locard şi Albert Osborn. Bertillon afirma că „expertiza grafică nu se poate limita numai la analiza caracterelor monografice, ci trebuie să se aibă în vedere şi caracterele generale ale scrisului – înclinarea, mărimea, coeziunea, respectarea sau nerespectarea liniei rândurilor145”. Locard a introdus metoda grafometică. El scria: „compararea obişnuită a formei literelor şi a caracterelor lor, precum şi a caracterelor generale ale srisului poate fi suficientă numai în cazuri relativ simple pentru identificarea celui care a scris. Omul care tinde să-şi deghizez scrierea poate schimba forma literelor şi a legăturii dintre ele, însă nu proporţiile scrierii sale” 146. Tot Locard este acela care a renunţat la metoda grafometrică, el elaborând în anul 1959 o lucrare amplă privind falsul în documente, ale cărei principii sunt valabile şi astăzi, fapt pentru care, mulţi specialişti îl apreciază ca fiind „părintele grafoscopiei moderne”. Dintre specialiştii români care s-au ocupat de problema scrisului, s-au remarcat la început Ştefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T. Ulic (1916), C.I. Parhon (1917), Aurel Boia (1943) şi apoi L. Bidian şi Ioan Vicol (1970), Lucian Ionescu (1973), M. Constantinescu (1978), Petru Dume (1978), M. Marin şi N. Buzatu (1996), Adrian Frăţilă şi Gheorghe Păşescu (2008). Examinarea documentelor în vederea identificării autorilor grafici ai scrisului şi semnăturilor nu a evoluat fundamental în ultimele decenii, depinzând în mare măsură de talentul şi experienţa profesională a expertului, pe fondul unei pregătiri profesionale temeinice.

144

Gross Hans, Îndreptar pentru instructorii judecătoreşti Bertillon A., Compararea scrisurilor şi identificarea grafică, Paris, 1987 146 Locard Edmond, Traite de criminalistique, Lyon, 1931 145

208

 Consideraţii generale

 Fundamentul ştiinţific

Consideraţii generale Expertiza grafică are ca obiect examinarea scrisului de mână şi a semnăturilor, considerate ca fiind un complex de mişcări şi deprinderi care permit identificarea scriptorului sau a semnatarului prin compararea lor cu probele aparţinând cert persoanei sau persoanelor bănuite. Ea este cunoscută şi sub denumirea de expertiză grafoscopică şi are cea mai mare pondere în activitatea de expertiză criminalistică. Frecvenţa mare cu care se apelează la acest gen de expertiză se explică prin aceea că înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiţie, iar pe de altă parte, complexitatea activităţilor economicosociale implică întocmirea şi ţinerea unor evidenţe stricte pe o gamă largă de documente şi formulare. În practică se fac de multe ori confuzii între grafoscopie şi grafologie, datorită faptului că ambele au ca obiecte de examinare scrisul şi semnăturile. Cu toate acestea, între cele două domenii sunt deosebiri esenţiale. Astfel, dacă grafoscopia are ca obiectiv principal identificarea persoanei care a scris şi semnat un document, grafologia încearcă să stabileacă temperamentul, caracterul şi personalitatea scriptorului ori semnatarului, pe baza manifestărilor grafice din caracteristicile generale (viteză, presiune, direcţia şi amplitudinea mişcării etc.). Scrisul este reprezentarea grafică a semnelor şi cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al acţiunii nervoase şi musculare a omului concretizată într-un complex de mişcări şi deprinderi dobândite. La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în cortex, asociate cu mişcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice. Prin exerciţii repetate, cu timpul se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar care devin în final automatisme. În faza de formare a scrisului aceste mişcări sunt puternic controlate, scriptorul concentrându-se asupra elementelor de detaliu, acţiune care scade pe măsură ce, datorită exerciţiului, se ajunge la deprinderea mâinii de a reda literele şi legăturile dintre ele. Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conştient al executării scrisului scade, fără a dispărea cu totul, chiar dacă are un caracter subconştient. Fundamentul ştiinţific Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după scrisul de mână îl constituie cele două proprietăţi principale: individualitatea şi stabilitatea relativă. Individualitatea scrisului se exprimă prin particularităţile de ansamblu şi ale celor de detaliu (modul de construcţie a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele). Cu toate că fiecare dintre aceste particularităţi luată izolat poate fi întâlnită în scrisul mai multor persoane, combinaţia lor nu se repetă niciodată în scrisul a doi sau mai mulţi scriptori datorită manierii de elaborare a scrierii specifice fiecărei persoane, ce este influenţată de particularităţile individului şi de tipul de activitate nervoasă proprie acestuia. Particularităţile anatomice şi funcţionale ale sistemului nervos şi muscular al braţului şi mâinii determină individualizarea gesturilor grafice. În afară de baza fiziologică şi psihologică a formării deprinderii de a scrie care este factorul fundamental, la elaborarea şi individualizarea scrisului mai contribuie şi alţi factori: 209

- un rol important îl are metoda de predare a scrisului şi modelul caligrafic oferit spre învăţare. Cu toate că sunt condiţii egale pentru toţi (vîrste egale, acelaşi profesor, aceleaşi instrumente de scriere), încă de la început se pot observa diferenţe evidente între scrisurile lor; - după numeroase exerciţii, odată cu deprinderea mâinii de a executa mişcările, ritmul începe să se accelereze, iar semnele grafice nu mai sunt imitate ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul iniţial (caligrafic) conturându-se şi consolidându-se treptat particularităţile proprii, bine exprimate, rezultînd un scris cu caracter grafic individual specific fiecărei persoane. Pe măsura însuşirii deprinderilor grafotehnice, atenţia elevului se deplasează spre conţinutul textului, apărând noi forme de construcţie a literelor, de îmbinare în cuvinte, care să asigure o rapiditate mai mare,un mod mai comod de executat şi un efort minim. Stabilitatea relativă a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că, odată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale şi majoritatea celor individuale rămân constante toată viaţa. Deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr-o dată ci se consolidează treptat în procesul practicării scrisului. Perioada formării deprinderilor se încheie în momente diferite în timp la diferiţi indivizi, de obicei către vârsta de 25-30 de ani. Această stabilitate a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind modificări în timp, de obicei fără repercusiuni asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului. Aceste modificări nu trebuie însă să fie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilitaţi grafice mari, care se manifestă prin capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris. Expertiza grafică a scrisului de mână147



Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt:

Expertiza grafică a scrisului de mână

- identificarea autorului unui scris sau a unei semnături; - identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitaţie liberă ori servilă; - identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat; - stabilirea situaţiei în care scrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane. Dacă între două scrisuri pe lângă asemănări există şi unele deosebiri, acestea trebuie să fie menţionate şi explicate, ele putându-se datora unor condiţii diferite de executare, dar şi al tendinţei de deghizare (modificarea intenţionată a scrisului de către o persoană). Pentru identificarea scriptorului expertul grafic trebuie să aibă în vedere şi următoarele aspecte care caracterizează scrisul unei persoane. Interpretarea textului La interpretarea textului se au în vedere caracteristicile generale ale limbajului scris, cum sunt: gradul de cultură, fondul de cuvinte folosit, stilul expunerii, aşezarea textului ţinând seama de sensul conţinutului celor scrise, maniera de separare a ideilor principale şi a conţinutului principal al documentului. În afară de acestea mai există o serie de caracteristici particulare, astfel: 147

Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crişan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, curs postuniversitar, Bucureşti, 2008

210

- natura greşelilor gramaticale; - existenţa unor cuvinte şi construcţii specifice (arhaisme, idiotisme, provincialisme, expresii proprii unei limbi şi care nu se traduc mot-à-mot, folosirea unor cuvinte dintr-o limbă literară străină, folosirea unor termeni profesionali etc). Caracteristicile limbajului scris au o valoare de identificare auxiliară. Ele pot servi, de asemenea, în scopul formării cercului persoanelor care ar putea fi implicate în întocmirea actului în litigiu. Este absolut necesar să se aibă în vedere la interpretarea textului incriminat şi la examinarea scrisului, posibilitatea ca acesta să fi fost conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparţină altei persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne148. Această ipoteză se verifică mai ales în caz în care se constată o evidentă discordanţă între aspectul rudimentar al grafismului şi exprimarea curgătoare, clară şi variată a conţinutului. Obţinerea probelor de comparaţie Probele de comparaţie se împart în: libere şi experimentale. Probele de comparaţie libere sunt scrisuri executate de o persoană în condiţii obişnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Aşadar, în momentul executăriii lor persoana respectivă nu numai că nu ştia, dar nici nu putea presupune că manuscrisele respective vor deveni un material comparativ (autobiografii, cereri, scrisori, conspecte, notiţe etc.). De regulă, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ. Aceste probe de comparaţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: - să provină cert de la persoana în cauză şi să fie certificate de ea şi de cel care le ridică; - să corespundă, în privinţa perioadei redactării, cu materialul în litigiu; - să fie scrise cu instrumente de acelaşi tip şi pe acelaşi fel de suport cu cel în litigiu; - să fie ridicate în condiţiile legii şi pe bază de proces verbal în care să fie bine individualizate. Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de probă, pentru ca specialistul să poată urmări frecvenţa caracteristicilor cercetate. Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie să ştie, de obicei despre scopul luării lor (sub dictare sau liber).

 Examinarea semnăturilor

Examinarea semnăturilor La început, expertul studiază semnătura în litigiu pentru a stabili dacă poate sau nu să facă obiectul unei cercetări grafice criminalistice. În continuare, examinează documentul care o conţine, stabileşte instrumentul şi substanţa cu care s-a scris, data executării semnăturii. În această fază se impune a fi puse în evidenta eventualele urme care atestă că semnătura în litigiu nu este autentică. În acest scop, cu ajutorul unui stereomicroscop sau cu un convertizor electrooptic se studiază traseul semnăturii şi porţiunile învecinate, în vederea depistării unor urme, cum ar fi: opriri nejustificate pe traseu, retuşări, înţepături, urme de apăsare tangente traseului ori de radiere, urme de transferare a 148

Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crişan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, curs postuniversitar, Bucureşti, 2008

211

semnăturii de pe un alt document, urme ale substanţei cu care s-a copiat iniţial semnătura, devieri de traseu şi altele. Faza următoare a examinării constă în determinarea compoziţiei semnăturii, respectiv a proporţiei şi repartizării taseelor literale şi neliterale din alcătuirea ei. Pentru aceasta este foarte important ca expertul să cunoască numele şi prenumele titularului semnăturii în litigiu. Rezultatele examinării compoziţiei semnăturii nu sunt întotdeauna edificatoare. Aceasta se datorează faptului că semnătura se poate schimba la una şi aceeaşi persoana, iar în cazul în care individul intenţionează să depună o semnătură modificată, va căuta să-i schimbe compoziţia. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere faptul că în cazul unei imitaţii reuşite este firesc să existe o compoziţie foarte asemănătoare cu cea a semnăturii model. În continuare se studiază gradul de evoluţie a semnăturii, se determină caracteristicile generale şi cele individuale care pot conduce la identificarea scriptorului. Examinarea separată a semnăturii are rol de a-l familiariza pe expert cu toate detaliile pe care aceasta le poate oferi. Concomitent, este apreciată de către expert şi valoarea de identificare a caracteristicilor relevate, îndeosebi a celor individuale. În cursul studiului el poate să execute schiţe ale unor detalii, să le selecţioneze şi să le mărească pe fotografii ori să-şi facă anumite însemnări cu privire la cele observate, care să-i asigure un ajutor în procesul examinării comparative. În cazul când la semnătura în litigiu se observă trăsături nesigure, expertul trebuie să stabilească dacă titularul semnăturii a suferit sau nu în perioada respectivă de o maladie care ar fi putut influenţa scrierea, ori dacă se găsea într-o altă stare de natură să-i provoace anumite schimbări temporare ale scrisului (o emoţie puternică, o slăbire în urma unei boli, starea de ebrietate etc.)149. Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi faptul că se poate distinge tremuratul natural (patologic), care se reflectă în semnătura titularului, de tremuratul falsificatorului, acesta din urmă manifestându-se în poziţie cu primul prin discontinuităţi, vizând îndeosebi trăsăturile drepte, fiind grosier, apăsat, cu un număr redus de oscilaţii şi cu tendinţa de scădere spre sfârşitul semnăturii. Cunoaşterea eventualelor stări de natură să fi influenţat scrierea se impune cu atât mai mult cu cât însuşi falsificatorul poate avea un tremurat patologic specific, pe care să nu-l aibă titularul semnăturii. Întrucât semnătura reprezintă adeseori un material grafic sărăcăcios în privinţa caracteristicilor de identificare, este absolut necesar ca materialul de comparaţie să îndeplinească anumite condiţii indispensabile, după cum urmează: să fie suficient sub aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului să observe constanta caracteristicilor generale şi individuale, în vederea aprecierii valorii lor; să fie executat din poziţia „şezând” şi din „picioare” ori dintr-o altă poziţie în care expertul presupune că a fost executată semnătura în litigiu; să cuprindă semnături din perioada în care a fost executată cea în litigiu, precum şi anterioare şi ulterioare; să conţină diverse variante de execuţie folosite de persoana de la care se prelevă modele de comparaţie; să existe certitudinea că toate modelele de comparaţie provin de la persoana în cauză. Este greşit procedeul de a se pune în faţă persoanei de la care se prelevă probe de comparaţie semnătura în litigiu, pentru a o folosi ca model, întrucât se pot formula 149

Vlasov V.P., Tehnica criminalistică - Îndrumar pentru jurişti, Moscova 1959, pag. 167

212

concluzii eronate, cu consecinţe grave, mai ales atunci când expertul nu este încunoştinţat de acest lucru. În cazul în care materialul pus la dispoziţia expertului nu întruneşte condiţiile care să-l facă apt pentru studiu, expertul este dator şi totodată interesat să solicite completarea ori refacerea lui. Cu cât semnătura în litigiu este mai săracă în ceea ce priveşte caracteristicile de identificare, cu atât mai numeroase trebuie să fie modelele de comparaţie pentru ca expertul să poată aprecia just constanţa şi valoarea caracteristicilor de identificare150. Atunci când se apreciază că semnătura în litigiu nu este autentică şi se pune problema identificării falsificatorului, este necesar ca de la persoanele bănuite să fie prelevate şi semnături de comparaţie executate pe numele titularului semnăturii în litigiu. După ce expertul s-a convins că materialul de comparaţie este corespunzător, se procedează la examinarea caracteristicilor generale şi individuale ale semnăturilor şi se selectează cele care oferă cele mai multe particularităţi din fiecare variantă, dacă persoana în cauză semnează în mai multe feluri. După aceasta, expertul studiază şi alte particularităţi din care se pot trage concluzii valoroase. În acest caz, trebuie manifestată mare atenţie, deoarece unele asemănări dintre semnătura în litigiu şi cele de comparaţie emanate de la titular se pot datora măiestriei cu care falsificatorul a imitat semnătura ori a copiat-o după una autentică. În etapa examinării comparative se pun în evidenţă fie asemănări de construcţie grafică, fie deosebiri, în funcţie de materialul supus examinării. Tot în această etapă sunt evidenţiate, dacă este cazul, caracteristicile care atestă procedeul de falsificare a semnăturii în litigiu. Studiul comparativ trebuie să fie făcut în ordinea în care sunt reflectate caracteristicile individuale în piesa în litigiu şi în cele de comparaţie. Este necesar să se explice orice deosebire care apare între semnături, să nu se neglijeze niciun detaliu şi să se clarifice situaţia lor, fie că sunt deosebiri care indică un alt autor decât titularul, fie că reprezintă variante normale ale unei semnături originale151. Pentru efectuarea comparaţiilor este indicat ca materialul în litigiu să se aşeze în partea stângă, iar cel de comparaţie în partea dreapta, împreună cu schiţele şi însemnările făcute în cursul examinărilor separate, apoi să se analizeze fiecare caracteristică în parte, aprecierile fiind consemnate într-un tabel. Cu ajutorul reproducerilor fotografice executate la aceeaşi scară, semnăturile pot fi selectate pe porţiuni, respectând părţile incipiente, mediane, finale şi parafele, care se examinează apoi comparativ. De asemenea, poate fi selectat şi examinat fiecare grafism care alcătuieşte semnătura, fără să se neglijeze ulterior şi legăturile dintre ele. În cursul examenului comparativ se pot executa proiecţii ale semnăturilor, măsurarea unor grafisme sau înclinaţii. De asemenea, pe fotografiile executate la aceeaşi scară pentru completarea examenului comparativ pot fi trasate, în sus şi în jos, linii drepte în prelungirea grafismelor semnăturilor; ele formează prin intersectare diferite figuri geografice, care la rândul lor se examinează comparativ. În Institutul de drept penal de pe lângă Universitatea din Varşovia s-a folosit cu eficienţă metoda cercetărilor geometrice structurale, care de fapt reprezintă o îmbinare a grafometriei lui Locard cu desenarea unor figuri geometrice plane care se creează prin circumscrierea acestora în jurul unor ansambluri mai mici sau mai mari de grafisme, ori 150 151

Sandu Dumitru, op. cit., pag 63 Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973, pag 270

213

chiar în jurul anumitor litere. Condiţia de bază este aceea ca în ambele ansambluri comparate figurile să fie trasate la fel. În acest mod se pot examina şi poziţiile reciproce ale caracteristicilor structurale, ale trăsăturilor sau ale diferitelor ansambluri de grafisme, metoda fiind de un real folos în ilustrarea elementelor unui grafism. Criminalistul sovietic Matvieiev, de asemenea, recomanda să se folosească mai mult măsurătorile în expertiza semnăturilor. După părerea sa, deplasarea punctului de sprijin al mâinii diferitelor persoane în timpul scrierii poate fi regulată sau neregulată, fapt care se reflectă în înclinarea deosebită a elementelor unui grafism. Pentru a pune în evidenţă acest fapt se procedează astfel: într-un sistem de coordonate se amplasează pe axa „x” locul fiecărei litere a semnăturii de pe linia de bază, iar pe axa „y” înclinaţia literei în grade, în raport cu aceeaşi linie de bază. Măsurătorile se fac numai în ceea ce priveşte liniile drepte. Se trasează curbele în sistemul de axe, care apoi se compară între ele. Evident această metodă nu poate fi aplicată în cazul semnăturilor executate de o persoană care nu şi-a format deprinderea de a scrie şi nici atunci când semnăturile au fost executate în condiţii anormale. Diagnosticarea ca fals a scrierii sau a semnăturii examinate nu este întotdeauna o sarcină uşoară. Condiţiile neobişnuite de scriere ori de executare a semnăturii, accidentele de scriere şi chiar unele dereglări intenţionate ale propriului grafic dau naştere la elementele care se aseamănă cu cele rezultate dintr-un proces de contrafacere. De aceea simptomele prezentate de anumite forme de contrafacere nu trebuie privite unilateral, ci corelativ, în interdependenţă cu toate împrejurările care au concurat la apariţia grafismului supus examinării; numai în felul acesta se vor delimita elementele de fals de cele autentice ale grafismului adevărat152. Cercetătorului îi sunt necesare date cu privire la titularul scrisului ori semnăturii în litigiu, precum şi cu privire la condiţiile concrete în care acestea au fost executate. Interesează vârsta, gradul de cultură, faptul că persoana respectivă scrie cu mâna stângă, dacă are afecţiuni la ochi sau suferă de maladii nervoase, dacă a scris sau semnat cu mâna traumatizată sau îngheţată ori după o activitate fizică grea, dacă era în stare de ebrietate etc.

 Expertiza tehnică a documentelor

3. Expertiza tehnică a documentelor Acest gen de expertiză are ca scop stabilirea autenticităţii sau contrafacerii unor acte, bancnote şi alte mijloace de plată, precum şi a faptului dacă acestea au fost falsificate. Noţiunea de „document” este mai largă decât aceea de „act” sau „înscris”, ea acoperind toată gama materialelor care pot face obiectul examinărilor criminalistice, acte care atestă identitatea, calitatea sau profesia, proprietatea asupra unor bunuri, provenienţa unor valori etc. Deşi legea penală nu face nicio deosebire între activităţile desfăşurate pentru realizarea falsului, practica tehnico-criminalistică face distincţia între falsificare şi contrafacere. Prin falsificare se înţelege intervenţia asupra unui document preexistent pentru a schimba conţinutul acestuia sau valoarea iniţială, realizată prin radiere, spălare, corodare, retuşare, repasare, adăugire, înlocuirea fotografiei titularului.

152

Sandu Dumitru, Falsul în acte – descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994

214

Contrafacerea constă în realizarea unui document cu totul nou, care nu are nimic în comun cu emitentul, neavând nimic autentic. De aceea, în timp ce falsificarea poate fi considerată un fals parţial, contrafacerea este un fals total. Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee: - copierea- reproducerea unui formular autentic sau a unei bancnote cu ajutorul unui copiator alb-negru sau color; - tipărirea – folosirea tiparelor plane, înalte şi uneori adânci (intaglio); - editarea computerizată – implicând folosirea tandemului format din calculator, scanner şi imprimantă. Documentele contrafăcute nu vor conţine elementele de protecţie specifice documentelor autentice, ele fiind cel mult imitate şi redate necorespunzător. Din punct de vedere al elementelor de protecţie, contrafacerile vor avea următoarele caracteristici: - hârtia va avea fluorescenţă proprie, ca urmare a folosirii în procesul de fabricaţie al înălbitorului; cea a documentelor autentice nu are fluorescenţă datorită compoziţiei speciale, bogate în fibre textile; - filigran-ul poate fi imitat prin aplicarea unei cerneli de culoare deschisă cu ajutorul unui clişeu sau prin presarea ori corodarea hârtiei. În primul caz cerneala va fi vizibilă în lumină incidentală şi în radiaţii ultraviolete, iar în celelalte hârtia va prezenta urme de apăsare sau scămoşare.Aceste aspecte nu se întâlnesc la un filigran autentic, care este vizibil numai la examinarea în transparenţă; - desenele de protecţie foarte fine nu vor fi redate, iar cele cu nuanţe pastelate vor fi întărite, contrastând cu fondul. Sunt redate necorespunzător zonele în degrade, trecerea fiind mai bruscă decât la documentul original; - elementele fluorescente de cele mai multe ori lipsesc. Au fost încercări de redare a acestora, dar fluorescenţa şi densitatea erau diferite de cele ale documentului autentic; - fibrele colorate nu sunt inserate în masa hârtiei. Ele sunt preluate la copiere sau scanare ca elemente ale graficii sau sunt desenate cu instrumente scriptuale cu vârf ascuţit. În cazul copierii, dacă este folosită intensitatea de culoare mică fibrele nu vor fi redate, iar dacă se foloseşte intensitatea mare, acestea vor fi reproduse accentuat contrastând cu fondul. Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza tehnică a documentelor: - dacă documentul examinat este autentic sau contrafăcut, ţinând cont de elementele de protecţie specifice unui document original de acest fel - filigran, fir de siguranţă, imprimare intaglio, hologramă, microtext, imagine latentă, elemente fluorescente etc.; - dacă documentul prezintă modificări - radieri, adăugiri, acoperiri de text, retuşuri etc. şi în ce constau acestea; - dacă semnătura depusă pe document este preexistentă textului - dată în alb sau a fost falsificată prin copiere, scanare etc.; - dacă diverse părţi ale documentului au fost scrise cu acelaşi instrument scriptural; - dacă vreuna din filele documentului a fost substituită; - dacă fotografia titularului a fost înlocuită; - dacă documentul prezentat în copie a fost realizat prin colaj, având la baza două sau mai multe documente; - dacă impresiunile de ştampilă depuse pe document au fost aplicate cu ştampilele autentice. 215

Examinările sunt efectuate cu aparate optice de mărit, în lumină naturală, radiaţii ultraviolete sau infraroşii, în lumină incidentală şi în transparenţă. Mijloace tehnice folosite la expertiza tehnică a documentelor Dacă la efectuarea expertizei grafice se folosesc doar aparate optice de mărit, cum ar fi lupa dactiloscopică cu picior sau stereomicroscopul SM xx, la examinarea tehnică a documentelor sunt folosite tehnologii avansate, cum ar fi comparatorul videospectral VSC 5000 şi comparatorul spectral FORAM 685-2.

Lupa dactiloscopică

Stereomicroscopul SMxx

Comparatorul video-spectral VSC 5000 este o staţie de lucru dedicată laboratoarelor de examinare a documentelor. Beneficiind de captarea imaginilor de mare rezoluţie, sistemul oferă facilităţi multiple de examinare a documentelor şi a elementelor de siguranţă întrunind toate cerinţele unor examinări performante.

Posibilităţi de examinare: - ajustarea contrastului vizual prin selectarea sursei de lumină şi alegerea spectrului de filtre, pentru a pune în evidenţă diferitele adăugiri, radieri sau elementele de protecţie specifice documentului examinat;

216

- măsuri şi comparaţii pentru determinarea diferenţelor dintre documentele examinate; - spectrometrie şi colorimetrie, pentru analiza diferiltelor cerneluri şi pigmenţi; - managementul studiilor de caz necesar pentru efectuarea raportului de expertiză. Sistemul este dotat cu mai multe surse de iluminare: - lămpi cu radiaţii ultraviolete, cu lungimi de undă de la 254 la 365 nanometri pentru punerea în evidenţă a elementelor de protecţie fluorescente sau a urmelor de corodare chimică existente pe documente; - lumină transmisă de mare intensitate şi spot de lumină adiţional, folosite în paralel cu filtrele încorporate pentru a pune în evidenţă eventualele adăugiri de text; - iluminare pentru examinarea elementelor de siguranţă realizate cu cerneluri anti-stekes, cerneluri fluorescente numai atunci când sunt iluminate cu spot infraroşu pur; - lumină incidentală de mare intensitate pentru examinarea tipurilor de imprimare. Aparatul este prevăzut cu un sistem optic de filtre şi cu un microspectrometru care asigură compararea a două cerneluri prin mai multe metode: absorbţie, reflexie şi fluorescenţă. Comparatorul spectral FORAM 658-2 foloseste efectul de împrăştiere RAMAN denumit astfel după inventatorul său, omul de ştiinţă indian C.V. Raman. Efectul implică împrăştierea inelastică a luminii, în care o proporţie redusă a luminii împrăştiate de pe suprafaţa unui material este deplastă frecvent de către vibraţiile atomice din molecule.

Spectrometrul Raman cu Foram 685-2 este destinat în special comparaţiilor de cerneală. Lumina de excitare provenită de la o diodă laser de 685 nm este focalizată asupra probei, iar lumina împrăştiată Raman este colectată de către lentilele microscopului. Aceasta este analizată de spectrometrul determinat cu un set al valorilor intensităţii. Datele spectrale pot fi afişate ca un set de grafuri şi printate ca raport. Softwareul asociat FORAM 685-2 oferă utilizatorului o mare gamă de manipulare a spectrului şi comparare, precum şi facilităţi de căutare în banca de date a spectrelor necunoscute. Sistemul optic este format din următoarele componente: - o diodă laser de 685 nm pentru excitarea emisiei Raman de la proba de cerneală selectată;

217

- lentilele obiectivului microscopului pentru colectarea luminii Raman împrăştiate; - spectometru de difracţie cu detector Peltier pentru separarea componentelor lungimilor de undă ale luminii colaterale; - cameră video pentru afişarea unei imagini a zonei de probă şi spectrul laser.

 Expertiza dactiloscopică

4. Expertiza dactiloscopică Expertiza criminalistică dactiloscopică, mijloc de probă în proceul penal, conform prevederilor art. 64 Cod procedură penală, reprezintă etapa finală a activităţii de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la faţa locului, persoana care le-a creat, precum şi precizarea raportului dintre urmă şi activitatea infracţională a persoanei. Obiectul expertizei criminalistice dactiloscopice îl constituie determinarea provenienţei urmelor digitale, palmare şi plantare ridicate de la locul faptei în cazul comiterii unor infracţiuni, respectiv identificarea degetului, palmei sau tălpii piciorului care le-a creat. În mod frecvent se realizează identificarea persoanei după urmele digitale şi palmare, denumite generic „urme papilare” după papilele dermice care le creează. Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după impresiunile papilare este dat de proprietăţile acestora: individualitatea, stabilitatea, inalterabilitatea şi longevitatea. Individualitatea (unicitatea) desenului papilar este o proprietate care face ca fiecare desen să fie identic numai cu el însuşi. Din calculele făcute, în care s-au luat în consideraţie doar patru elemente individuale, a rezultat că abia la şaizeci şi patru miliarde de desene pot fi întâlnite două identice. Ţinând cont de faptul că există 22 de elemente individuale, posibilitatea ca două desene papilare să fie identice este practic exclusă. Stabilitatea (fixitatea) este o însuşire caracterizată prin aceea că modificările desenului papilar în timpul vieţii individului privesc doar dimensiunile datorate procesului de creştere a acestuia, neapărând sau dispărând creste papilare. Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că el este indestructibil, indiferent de factorii externi care acţionează asupra lui, exceptând situaţiile unor afectări profunde. Dacă a fost afectat dermul, desenul papilar nu se mai reface, dar apar cicatricele, care în loc să îngreuneze identificarea persoanei, o înlesnesc, acestea fiind deosebit de valoroase prin forma, dimensiunile şi plasamentul lor. Longevitatea se explică prin aceea că încep să se formeze în luna a treia de viaţă intrauterină şi capătă formă definitivă în luna a şasea, rămânând neschimbate privind forma şi detaliile de construcţie chiar şi după moartea persoanei, dispărând în cadrul procesului firesc de putrefacţie. Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza dactiloscopică Expertiza criminalistică dactiloscopică poate contribui la soluţionarea următoarelor probleme: - relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte; - identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare incriminate; - identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în cartotecile antropologice; - identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă; 218

- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoanele analfabete. În marea majoritate a cazurilor, acest gen de expertiză are ca obiect identificarea infractorilor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste situaţii sunt efectuate comparaţii dactiloscopice între fotogramele urmelor papilare în litigiu şi impresiunile papilare ale persoanelor incluse în cercurile de bănuiţi sau aflate în cartotecile dactiloscopice. În vederea formulării unei concluzii, expertul criminalist examinează comparativ dactilograma impresiunii luate experimental cu dactilograma urmei de la locul faptei, procedând la constatarea coincidenţelor de grup dintre ele şi apoi a celor de detaliu, specifice. În lipsa acestora, se examinează porii, cicatricele şi liniile albe pe care expertul le utilizează în subsidiar. În ceea ce priveşte expertiza criminalistică a urmelor papilare de picioare, studiate în condiţii de laborator, aceasta oferă date în legătură cu mărimea şi forma generală a tălpii detalii ale crestelor papilare de pe talpa piciorului desculţ şi deschid posibilitatea stabilirii modului de comitere a infracţiunii, atunci când sunt studiate în raport de locul şi obiectele pe care au fost descoperite, în comparaţie cu urmele de altă natură. La efectuarea demonstaţiilor din cadrul examinărilor comparative elementele coincidente ca formă, dimensiune şi plasament vor fi marcate cu săgeţi, în sensul de deplasare a acelor de ceasornic. Pot fi efectuate juxtapuneri sau diagrame ale punctelor coincidente atunci când urma papilară nu a fost imprimată decât parţial, iar numărul caracteristicilor individuale este mic. Constatările se demonstrează şi vizual prin fotografii şi desene. În cadrul examenului comparativ nu trebuie să se aibă în vedere numai numărul punctelor de coincidenţă, ci şi varietatea (diversitatea) lor. De exemplu, într-o comparare, specialistul trebuie să nu se limiteze numai la 2 sau 3 feluri de detalii cum ar fi: început, sfârşit de creastă, bifurcaţie, ci să caute şi altele în aşa fel încât să se ajungă la 6 – 7 feluri de detalii. Examinarea comparativă va cuprinde mai multe etape: - stabilirea unui număr cât mai mare de puncte de coincidenţă; - selectarea celor mai rare (valoroase) puncte de coincidenţă; - căutarea unor puncte de coincidenţă cât mai diverse. Modul de examinare comparativă cel mai uzitat de specialişti şi experţi dactiloscopi este tehnica juxtapunerii imaginilor şi constă în prezentarea alăturată a fotografiilor celor două amprente comparate, mărite la aceeaşi scară, pe care se trasează concomitent cel puţin 12 puncte de coincidenţă descoperite în urmă şi impresiune

219

LITIGIU

COMPARAŢIE

1. contopire de creste 2. contopire de creste 3. sfârşit de creastă 4. anastomoză 5. bifurcare de creastă 6. bifurcare de creastă 7. bifurcare de creastă 8. început de creastă 9. bifurcare de creastă

10. contopire de creste 11. sfârşit de creastă 12. început de creastă 13. sfârşit de creastă 14. bifurcare de creastă 15. contopire de creste 16. bifurcare de creastă 17. sfârşit de creastă 18. contopire de creste

Elementele de individualizare sau caracteristicile vizibile pe cele două imagini pot fi marcate prin diverse trăsături (cercuri, pătrate, săgeţi) realizate în culori vizibile şi numerotate, în vederea canalizării atenţiei privitorului spre asemănările sau deosebirile dintre ele. Detaliile comune pot fi colorate pe ambele fotografii, dar fără a se da impresia că au fost desenate elemente noi acolo unde iniţial nu existau. De reţinut că demonstrarea coincidenţei detaliilor caracteristice este valabilă atunci când pe cele două fotograme juxtapuse nu există nici un punct necoincident. În cazul urmelor la care s-au examinat porii, se întocmeşte o planşă cu ilustrarea separată comparativă a acestora. Când urmele sunt imprimate complet şi nu prezintă deformări se poate ilustra verificarea continuităţii liniare a desenului papilar prin segmentarea în două sau mai multe părţi a fotogramelor celor două amprente ce se compară şi inversarea fragmentelor între ele pentru a se constata dacă desenul îşi schimbă aspectul morfologic.

220

LITIGIU

COMPARAŢIE Verificarea coincidenţei detaliilor caracteristice descoperite în ambele amprente şi demonstrarea vizuală a acestui fapt se efectuează frecvent prin diagrama punctelor de coincidenţă.

LITIGIU COMPARAŢIE Diagramele punctelor de coincidenţă ale elementelor caracteristice individuale dintre urma în litigiu şi impresiunea model de comparaţie De regulă, se constată mici diferenţe între dimensiunile componentelor celor două diagrame, explicabile prin mecanismul diferit de formare a celor două amprente, care este influenţat de următorii factori: - suportul diferit pe care au rămas amprentele; - gradul de apăsare a degetului este diferit în cele două cazuri; - direcţia şi felul de rulare a degetului în cazul impresiunii şi contactului static al degetului cu suportul în cazul urmei; 221

- curbarea sau rugozitatea suprafeţei pe care a rămas urma (bec, sticlă, scândură); - greşeli de tehnică, în cazul fotografierii urmei la faţa locului; - îmbâcsirea sau imprimarea incompletă a unora din caracteristici. În practica expertizei dactiloscopice se întâlnesc şi alte metode de ilustrare care au ca obiect identificarea persoanei care a creat urma descoperită la faţa locului. În cazul când, în afară de examinări comparative, în cadrul expertizei s-au efectuat şi experimentări, acestea vor fi descrise amănunţit, cu arătarea mijloacelor şi condiţiilor în care s-au desfăşurat. După terminarea tuturor examinărilor din partea descriptivă se trece la redactarea ultimei părţi a raportului: concluziile. Ele vor cuprinde răspunsurile la toate întrebările puse. Răspunsurile redau atât părerea expertului sau specialistului respectiv, cât şi opinia sau avizul specialiştilor de la alte instituţii care au fost solicitaţi să participe sau să asiste la efectuarea lucrării, în conformitate cu prevederile art. 119 alin. 3 Cod de procedură penală. Este necesar ca răspunsurile să nu depăşească obiectul constatării tehnicoştiinţifice sau al expertizei şi de asemenea, ele trebuie să decurgă în mod logic din demonstraţiile făcute. Răspunsul care nu-şi găseşte demonstrarea corespunzătoare în cuprinsul raportului poate fi considerat ca subiectiv, iar lucrarea nesatisfăcătoare din acest punct de vedere. Concluziile trebuie să fie scurte, clare, precise, fără echivoc, direct la obiect şi să răspundă, pe puncte, la întrebările puse în ordonanţă sau în rezoluţie. Cu privire la concluziile care se pot formula în expertiza dactiloscopică, pe plan mondial, s-au exprimat două doctrine: cea a pozitivităţii şi cea a probabilităţii. Doctrina pozitivităţii este acceptată de experţii din majoritatea ţărilor şi susţine că examinarea unei urme digitale reţinute pentru comparare, poate conduce fie la o concluzie categorică de identificare, fie la excludere, sau la faptul c[ urma este considerată ca fiind inaptă pentru a se ajunge la o concluzie. Exprimarea opiniilor în termeni de probabilitate nu este acceptată. Toate comparaţiile dactiloscopice care nu se finalizează cu o identificare sau o excludere sunt considerate ,,neconcluzive”. Această doctrină a pozitivităţii a fost acceptată la Conferinţa J.A.I. din 1988, care a statuat că identificarea dactiloscopică poate fi: pozitivă, negativă sau imposibilă. Referitor la standardele punctelor coincidente caracteristice utilizate în dactiloscopie de diferite ţări, acestea sunt următoarele: - Italia – 16-17 puncte caracteristice; - Anglia – 16 puncte caracteristice; - Belgia, Franţa, Finlanda, România, Israel, Irlanda, Grecia, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania, Turcia, Japonia, ţările Americii de Sud – 12 puncte caracteristice; - Germania, Suedia, Olanda, Elveţia – 8-12 puncte caracteristice; - Africa de Sud – 7 puncte caracteristice. Expertiza dactiloscopică, spre deosebire de alte genuri de expertiză criminalistică, excelează prin concluzii certe datorită elementelor exacte cu care lucrează. În cadrul acesteia nu se dau concluzii de probabilitate, concluziile expertizei dactiloscopice putând fi doar certe sau de imposibilitate. În cazul în care participă mai mulţi experţi ori specialişti şi acestia au păreri diferite, concluziile vor consemna separat părerile şi răspunsurile fiecăruia. 222

Când impresiunile digitale sunt prea fragmentate pentru a putea avea elemente suficiente de identificare dactiloscopică, se folosesc metodele poroscopice datorită faptului că glandele sudoripare sunt repartizate în număr mare în pielea mâinii şi a tălpilor picioarelor. În prezent, posibilităţile ştiinţifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple, însă ele sunt dependente de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma sau şi modelele de comparaţie. În acest sens, expertului îi pot fi adresate întrebări în funcţie de materialul pus la dispoziţie: Cu privire la urmele papilare: - dacă obiectul pus la dispoziţie prezintă urme papilare şi câte anume; - dacă un anumit profil papilar conţine în cuprinsul său detalii caracteristice provenite din două sau mai multe desene papilare; - dacă urma este digitală, palmară sau plantară; - care este tipul, subtipul şi varietatea urmei; - de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară; - dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare; - care este mecanismul de formare a urmei papilare; - dacă urma ridicată de la faţa locului şi impresiunea papilară prezentată ca model de comparaţie sunt create de aceeaşi persoană; -în anumite situaţii se poate stabili cu aproximaţie vârsta persoanei care a creat urma papilară ( în cazul copiilor de până la 10 ani), precum şi vechimea urmei papilare în funcţie de anumiţi factori de mediu şi de studiile realizate până la data solicitării. Cu privire la impresiunile papilare: - dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparaţiilor dactiloscopice; - dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS şi cu ce date de stare civilă; - dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite şi care sunt datele de identificare ale acestora. Astfel: - dacă expertului i se prezintă numai urma ridicată de la faţa locului, acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine, regiunea mâinii sau degetul care a format-o, din ce tip sau varietate de desen face parte, în ce mod s-a format, natura substanţei de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei şi dacă aceasta conţine suficiente elemente de identificare; - în cazul în care expertului i se prezintă şi impresiunile digitale luate persoanei suspecte ori cele existente în baza de date, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma şi impresiunea sunt formate de acelaşi deget, deci de aceeaşi persoană. Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, în primul rând a examinărilor comparative, este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigaţiilor.

223

 Cauze care pot genera formularea unor concluzii eronate în expertiza dactiloscopică

Cauze care pot genera formularea unor concluzii eronate în expertiza dactiloscopică În practică se întâlnesc amprente complete numai atunci când sunt obţinute experimental de la persoanele suspecte în vederea comparaţiilor. Expertiza arată că asemenea amprente au circa 200 de detalii caracteristice, iar combinaţiile sunt atât de diverse, încât nu se poate accepta decât unicitatea lor. Urmele găsite la locul comiterii infracţiunii reproduc o mică parte din amprenta completă, care uneori posedă mai mult de 10 – 12 detalii caracteristice şi în cazul lor se poate discuta despre repetarea la un număr de amprente a unei anume configuraţii papilare fragmentare. Acest lucru este posibil mai ales între rude care pot avea amprente papilare asemănătoare, dar nu identice. Eroarea într-o expertiză dactiloscopică nu poate proveni din faptul că s-ar putea descoperi o amprentă de la o persoană nevinovată care să fie identică cu a autorului faptei, ci ca urmare a confundării fragmentului lăsat de autor cu un sector asemănător din amprenta întreagă care aparţine persoanei nevinovate. O astfel de eroare poate apărea atunci când la demonstraţie se folosesc numai puncte coincidente cu o frecvenţă mare de apariţie (început şi sfârşit de creastă, contopire şi bifurcaţie a crestei papilare), când numărul acestora este relativ redus (sub 12), iar între fragmentul de urmă şi amprenta de comparat nu există niciun element de deosebire153. Pentru evitarea erorilor, concluziile expertizei dactiloscopice care se bazează pe un număr redus de puncte coincidente trebuie să vizeze detaliile caracteristice de rară frecvenţă şi să folosească categorii cât mai variate de detalii caracteristice. În procesul efectuării comparaţiilor dactiloscopice, elementele generale care caracterizează urma, cum ar fi tipul, varietatea şi chiar nucleul sau delta, pot fi stabilite greşit din cauza deformărilor generate de mecanismul de creare a urmei la faţa locului, a aprecierii subiective a regiunii desenului papilar care a creat urma ori a stabilirii greşite a formulei monodactilare în cadrul verificărilor în cartotecă. În practica efectuării comparaţiilor dactiloscopice s-au constatat o serie de situaţii tipice care pot genera erori: Confruntarea unei urme negative cu urma pozitivă Se ştie că urmele degetelor rămân în stare latentă datorită depunerii pe suprafaţa obiectelor atinse a transpiraţiei şi grăsimii, care se găsesc permanent pe vârful crestelor papilare. Când mâinile unei persoane sau ale autorului unei infracţiuni sunt murdărite superficial cu o substanţă colorată, cum ar fi praf, sânge, vopsea, funingine, prin atingerea suprafeţelor din jur, rămân urme vizibile clare, care reproduc în detaliu desenul papilar al degetelor sau palmei. Prin atingerea repetată a suprafeţei obiectelor, substanţa colorată de pe vârful degetelor se şterge treptat, astfel că urmele, care la început sunt foarte pronunţate, pe măsură ce se depun, sunt din ce în ce mai slabe până când devin invizibile. Acest fenomen se explică prin dispariţia substanţei colorate de pe deget, ca efect al transferării acesteia pe suprafaţa atinsă în mod repetat. Când degetele sunt puternic acoperite cu o substanţă colorată, în aşa fel încât şi şanţurile dintre crestele papilare se umplu cu aceeaşi substanţă, urmele care se creează prin contact apar, în primele momente, ca nişte pete sau mânjituri care de cele mai

153

Drăghici Constantin, Tehnica criminalistică, Editura ERA, Bucureşti, 2003, pag. 167 – 170

224

multe ori nu au valoare de identificare. În practică, astfel de urme se întâlnesc frecvent la omucideri, când mâinile autorului sunt puternic murdărite cu sânge. Prin atingerea succesivă cu degetele a diverselor obiecte din câmpul infracţiunii, treptat vârful crestelor papilare se curăţă, dar sângele sau substanţa colorată rămâne între creste. Dacă se apasă puternic pe diverse suprafeţe, datorită presiunii, substanţa dintre creste se depune, astfel că pe obiectul primitor va apărea desenul papilar clar. Compararea urmelor create de acelaşi deget prin cele două mecanisme menţionate (unul reproducând şanţurile şi altul crestele papilare) evidenţiază numeroase deosebiri. Confundarea urmei negative cu urma pozitivă se poate întâlni şi în cazul urmelor papilare create prin destratificarea substanţelor colorate aflate pe suprafeţele atinse. Procesul de apariţie a urmei este de această dată invers, crestele papilare preiau prin contact substanţa de pe suprafaţa atinsă, lăsând în locul lor spaţii curate, iar în dreptul şanţurilor substanţa colorată rămâne neatinsă creând urma vizibilă154. Aceasta poate fi una dintre erorile de comparaţie cel mai frecvent întâlnite. Pentru evitarea erorilor, în scopul comparării cu amprentele prelevate de la persoanele suspecte, se vor obţine şi fotograme cu imaginea negativă a acestor urme. Amprentele suprapuse În multe cazuri, la faţa locului urmele papilare nu sunt singulare, ci datorită mecanismelor de formare condiţionate de timp, activităţii infracţionale, şi folosirii persoanei în drept (proprietar, cercul de prieteni ai acestuia) le întâlnim suprapuse. Suprapunerile sunt de mai multe feluri: - suprapunerea parţială sau totală a urmelor papilare ale autorului peste propriile urme create anterior ca efect al atingerii repetate a aceloraşi obiecte aflate în câmpul infracţiunii; - suprapunerea urmelor papilare ale autorului peste cele care au fost produse de persoane care n-au legătură cu fapta penală, dar care anterior au avut acces în acest loc. Semnele după care se poate recunoaşte o suprapunere sunt: - urma în litigiu are o suprafaţă nefiresc de mare, prelungită într-o parte spre sectorul care are caracteristicile care nu sunt coincidente, respectiv spre partea suprapusă; - în sectorul de suprapunere, urma prezintă o claritate brusc redusă a crestelor; - o parte din urmă pare prospătă, iar o regiune a acesteia are crestele estompate, cu contururi difuze, specifice urmelor mai vechi; - în sectorul de suprapunere apar creste mai groase sau dedublate; - în sectorul de suprapunere în unele situaţii crestele nu sunt paralele, având tendinţa de a se apropia sau chiar de a se intersecta. Erori datorate deformării detaliilor caracteristice ale desenului papilar în procesul de creare a urmei În comparaţia dactiloscopică se poate da o concluzie eronată prin interpretarea greşită a detaliilor caracteristice care le posedă desenul papilar creat în anumite situaţii, acestea putând reflecta deformări morfologice accidentale. Cel mai frecvent sunt întâlnite deformările morfologice care se referă la lipirea capătului de creastă de una dintre liniile vecine şi transformarea lui în bifurcaţie sau contopirea de creste se transformă într-un început sau sfârşit de creastă.

154

Păşescu Gheorghe, Constantin R. Ion, Secretele amprentelor papilare, Editura Naţională, Bucureşti, 1999

225

Aceste deformări au mai multe cauze: - o apăsare prea puternică a degetelor pe suportul creator; - apariţia transpiraţiei, care poate lipi un capăt de creastă de o altă creastă vecină, transformându-le într-o bifurcaţie; - îmbâcsirea amprentei în procesul relevării ei cu pulberi colorate, astfel încât spaţiul liber extrem de mic poate fi completat cu granule de pulbere, modificând morfologia detaliului urmei; - punctul papilar, printr-o apăsare puternică poate deveni creastă aderentă, cârlig sau anastomoză. Pentru elucidarea situaţiilor generatoare de erori, practica judiciară, precum şi principiile criminalistice recomandă regula de a păstra obiectul purtător de urmă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Erori datorate imprimării fragmentare în urmă a desenului papilar La locul comiterii faptei, urmele digitale care rămân pe diferite obiecte reproduc adesea centrul desenului papilar. Pe baza acestuia se poate stabili tipul şi varietatea desenului papilar care trebuie să fie căutat. Dacă desenul papilar central prezintă anomalii de reproducere există condiţii ca în procesul comparării amprenta să fie clasificată eronat. Reproducerea fragmentară a urmelor papilare impune, în cazul urmelor fragmentare, reţinere şi prudenţă, precum şi emiterea unor raţionamente cu privire la alte tipuri şi varietăţi ale desenelor papilare din care poate face parte urma în litigiu. De multe ori, urmele fragmentare nu sunt numai digitale, ele putând proveni din regiunea palmei sau a plantei. Regula de bază pentru a stabili dacă o urmă fragmentară este digitală sau palmară este de a studia urma pe obiectul purtător. Astfel, după modul de creare şi respectiv de apucare a obiectului sau după modul cum a fost atins de autor, putem aprecia dacă o urmă este creată de deget, de o zonă a regiunii palmare sau de planta piciorului. Surse de eroare în comparaţiile dactiloscopice Rezultatele greşite ale comparaţiilor dactiloscopice pot fi generate de mai multe cazuri care ţin de: - calităţile şi pregătirea tehnicianului dactiloscop; - organizarea activităţii de ridicare şi prelucrare a urmelor papilare; - organizarea şi funcţionarea cartotecilor dactiloscopice; - mecanismul de creare a urmelor papilare; - mijloacele tehnice folosite la relevarea, ridicarea, examinara urmelor, precum şi prelevarea amprentelor papilare. Calitatea şi pregătirea tehnicianului dactiloscop Descoperirea, relevarea, ridicarea, examinarea şi valorificarea urmelor şi amprentelor papilare prin stabilirea identităţii persoanei de la care provin sunt activităţi care presupun un nivel de calificare profesională ridicat, care nu poate fi atins de oricine şi într-un timp scurt. Experienţa laboratoarelor de criminalistică a demonstrat că tehnicienii specializaţi în examinarea amprentelor şi urmelor papilare trebuie să posede o bună acuitate vizuală, în special pentru distanţele mici, o structură psihică care să-i permită concentrarea atenţiei asupra unei imagini pe perioade relativ lungi de timp155.

155

Butoi T., Sandu I., Consideraţii de ordin psihologic asupra profilului aptitudinal al ,,operatorului de cartoteci”. Tratat practic de criminalistică, vol. II, Editura M.I., Bucureşti, 1978

226

Organizarea activităţii de ridicare şi prelucrare a urmelor papilare Prin nerespectarea metodologiilor de lucru în domeniul ridicării, prelucrării, examinării şi valorificării urmelor papilare se poate ajunge la situaţii generatoare de erori. Nerespectarea operaţiilor de fixare a urmelor papilare sau fixarea incorectă a urmelor poate genera ulterior erori în procesul comparaţiilor dactiloscopice: - de exemplu, nu se descrie şi nu se fotografiază poziţia urmei pe obiectul primitor, realizându-se numai ridicarea propriu-zisă a urmei. - în procesul-verbal nu se precizează tipul urmei papilare, în ce parte se găseşte delta, ce culoare au crestele papilare, care este mecanismul de producere a urmei (stratificare cu o substanţă colorată, destratificare a prafului, la suprafaţă sau în adâncime); - prelucrarea greşită a imaginii fotografice a urmei; - etichetarea greşită a urmelor papilare ridicate; - comparaţiile de excludere incomplete. De multe ori, după terminarea cercetării la faţa locului nu sunt amprentate pe loc toate persoanele care locuiesc sau lucrează acolo, precum şi membrii echipei de cercetare la faţa locului pentru ca pe baza comparaţiilor dactiloscopice urmele acestora să fie eliminate. Cauzele acestor erori pot fi subiective, respectiv comoditatea, superficialitatea, dar şi obiective, respectiv persoanele neamprentate sunt plecate din localitate, au decedat sau au dispărut. Cartarea necorespunzătoare a fişelor în cartotecile de identificare poate genera erori în procesul comparărilor dactiloscopice când se numără crestele pe linia deltocentrală sau când se situează un detaliu pe spaţiul cercurilor de pe reticul. Mecanismul de creare a urmelor papilare şi modul de amprentare a persoanelor pot deveni surse de eroare în comparaţiile dactiloscopice. Amprentarea defectuoasă, nerularea completă a degetului, îmbâcsirea cu tuş a degetelor, apăsarea exagerată în diferite momente ale rulării degetului, transpiraţia abundentă a palmei şi degetelor pot provoca deformări ale desenului papilar în timpul amprentării. Deformările sunt în general similare celor întâlnite la urmele digitale şi pot contribui la codificarea greşită a fişelor dactiloscopice şi apoi la cartarea în alte grupuri decât cele corespunzătoare desenului din regiunea centrală a falangetei. Mijloacele tehnice folosite la relevarea, ridicarea şi examinarea urmelor pot genera la rândul lor erori. Relevarea prin procedee mecanice presupune folosirea pensulelor şi a pulberilor care aderă la substanţele incolore din componenţa urmei. Dacă pensula folosită este îmbâcsită ori dacă are fibrele lipsite de elasticitate, aspre, poate produce modificarea detaliilor caracteristice ale desenului papilar. De exemplu, capetele de creastă se pot transforma în bifurcaţii prin depunerea unor particule între creste. Traseul crestelor papilare poate fi întrerupt prin acţiunea fibrelor solidificate ale pensulei. Tehnologia modernă în domeniu, respectiv sistemele afis contribuie la creşterea operativităţii şi preciziei examinării amprentelor papilare, fiind proiectate special pentru o capacitate mare de stocare a informaţiilor, viteză rapidă de lucru, compararea urmei sau impresiunii papilare în litigiu cu toate imaginile din banca de date, astfel fiind evitate erorile de codificare, clasificare şi cartare a acestora. Aceste sisteme sunt prevăzute cu dispozitive electronooptice de amprentare, au posibilitatea aproape instantanee de vizualizare a imaginii negative şi pozitive a urmei examinate, de inversare a poziţiei deltelor, de mărire a unor detalii până la clarificarea modificărilor survenite în desenul papilar al urmei, precum şi facilitatea de corectare a acestora. 227

 Expertiza balistică a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea

 Examenul tehnic al armei de foc

5. Expertiza balistică judiciară a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea Fundamentul ştiinţific al identificării armei de foc după urmele lăsate în timpul tragerii pe tub şi glonţ se datorează fenomenelor produse din momentul armării şi până la părăsirea ţevii armei de către proiectil. În acest proces complex consumat într-un timp foarte scurt, pe tubul cartuşului şi pe proiectil sunt create urme formă produse de camera de detonare, de percutor, de peretele frontal al închizătorului, de gheara extractoare şi de pragul armator. Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza balistică judiciară: a) dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă de foc, în sensul legii; b) marca, modelul, seria şi calibrul armei; c) starea de funcţionare a armei; d) posibilităţile de tragere cu o armă defectă; e) posibilitatea de autodeclanşare a armei, fără a se acţiona asupra trăgaciului; f) starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de construcţie artizanală; g) existenţa pe ţeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii; h) datele care atestă o tragere; i) distanţa şi direcţia din care s-a tras, eventual poziţia victimei şi a trăgătorului; j) dacă ţinta a fost lovită printr-un foc tras direct sau prin ricoşeu; k) relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată; l) tipul, modelul şi marca armei cu care s-a tras, după urmele de pe gloanţele şi tuburile supuse examinării; m) dacă tuburile şi gloanţele ridicate de la faţa locului au fost trase sau nu cu arma în litigiu pusă la dispoziţie, ş.a. Cea mai importantă problemă pe care poate să o rezolve expertiza balistică judiciară rămâne însă identificarea armei de foc cu care s-a tras. Aceasta se face examinând comparativ urmele specifice (striaţii) create pe tubul cartuşului şi pe glonţul în litigiu ridicate de la faţa locului cu urmele rămase pe tuburile şi gloanţele rezultate în urma tragerilor experimentale efectuate cu arma bănuită că ar fi fost folosită la comiterea unei infracţiuni. Examenul tehnic al armei de foc Cu acest prilej specialistul sau expertul va proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta prezintă componentele principale (pat/crosă, mecanism de dare a focului, ţeavă), care este gradul de uzură şi dacă arma a fost bine întreţinută sau nu. Tot cu această ocazie specialistul sau expertul va urmări să stabilească particularităţile de construcţie ale armei (construcţia ţevii, sistemul de funcţionare, modul de montare-demontare a ţevii, modul de montare-demontare a închizătorului, felul şi modul de funcţionare a piedicii de siguranţă, direcţia de aruncare a tuburilor) şi în final, dacă arma este sau nu încărcată, dacă are muniţie în canalul ţevii ori în încărcător. În cazul în care examinarea tehnică se realizează asupra unei arme care, din cauza gradului avansat de oxidare a componentelor metalice, este greu de demontat, pentru stabilirea particularităţilor acesteia, dar mai ales pentru stabilirea faptului dacă 228

arma este sau nu încărcată, se va proceda la fotografierea ei sub incidenţa razelor Gamma ori Roentgen. Metoda se bazează pe proprietatea razelor Gamma sau Reontgen de a pătrunde în mod inegal prin diferite obstacole de aceeaşi grosime şi prin material omogen de grosimi diferite. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei de foc156 Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei se realizează prin simpla studiere a înscrisurilor existente pe piesele armei de foc. În cazurile în care inscripţiile lipsesc fie din cauza vechimii armei, fie din cauza înlăturării, fie din cauză că arma este de provenienţă exogenă, iar modelul nu este cunoscut, se procedează la stabilirea datelor tehnice ale armei, cum ar fi: lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemul de funcţionare, de blocare, de montare a mecanismului de tragere etc. Datele obţinute sunt confruntate cu tabelele, cataloagele sau bazele de date stocate cu ajutorul tehnicii de calcul, în care sunt înregistrate caracteristicile armelor de foc. În situaţia în care arma nu a fost găsită este posibilă stabilirea tipului, modelului şi calibrului pe baza datelor desprinse din examinarea tuburilor şi proiectilelor. Astfel, urmele formate pe tub de mecanismele de tragere (percutor, închizător, gheara extractoare, ejector etc.) reflectă foarte clar particularităţile de construcţie, iar urmele ghinturilor oglindesc, în ansamblu lor, caracteristicile ţevii armei şi deci ale modelului de armă. Stabilirea stării de funcţionare a unei arme de foc Stabilirea stării de funcţionare a unei arme de foc este necesară mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale: - dacă arma se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului; - dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere. Examinarea unei arme se efectuează în laboratoare criminalistice şi se face potrivit particularităţilor constructive ale fiecărui tip sau model de armă. Mai întâi se determină starea tehnică a armei şi modul de funcţionare a elementelor componente. Apoi se studiază fiecare piesă în parte, interesând gradul său de degradare, de uzură, care pot constitui principalele cauze ale declanşării accidentale. La piese se cercetează dacă sunt originale sau improvizate. Arma se poate declanşa şi din cauza neatenţiei sau imprudenţei, cazuri întâlnite în practica judiciară. În astfel de situaţii, multe persoane invocă deseori declanşarea accidentală (deşi arma era în stare bună de funcţionare), mai ales atunci când fapta le este evident imputabilă. Una dintre metodele tehnico-ştiinţifice de investigare o constituie examinarea defectoscopică, adică cercetarea în radiaţii de tip gamma şi în radiaţii roentgen. Examinarea prin metode specifice defectoscopice devine necesară la armele aflate într-o stare de degradare sau de ruginire avansată, a căror manipulare reprezintă un pericol pentru expertul balistic. Prin gammagrafie se stabileşte dacă arma este sau nu încărcată, care este starea elementelor componente şi dacă lipseste vreunul dintre aceste elemente ale armei. Prin examinarea comparativă a clişeelor radiografice ale armei în cauză şi a armelor de referinţă este posibilă stabilirea modelului armei folosite la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Alături de aceste metode, unii specialişti au insistat şi asupra examinării „sonografice”. Această metodă constă în analiza parametrilor acustici, caracteristici 156

Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, pag.241

229

împuşcării, a celorlalte zgomote produse de mecanismele de tragere (armare, percuţie, aruncarea tubului). Verificarea armei în vederea stabilirii stării tehnice trebuie să parcurgă două etape: - verificarea în stare montată; - verificarea în stare demontată. Verificarea armei montate se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor şi modul lor de funcţionare, specialistul sau expertul urmând să observe dacă: - părţile componente ale armei prezintă rugină, zgârieturi şi dacă piesele vizibile au fisuri, crăpături; - şplintul extractorului şi capul percutorului sunt în poziţie normală ori deplasată; - arcul dispozitivului de oprire a închizătorului se menţine în poziţia montat; - dispozitivul de oprire a închizătorului reţine închizătorul în stare deschisă la introducerea încărcăturii fără cartuşe; - cartuşul este împins din încărcător în camera cartuşului; - piedica de siguranţă montată în poziţia „asigurat” face imposibilă efectuarea tragerii etc.; - dacă mecanismele de tragere funcţionează bine. În acest sens se va verifica dacă la apăsarea pe trăgaci cocoşul scapă uşor de pe poziţia armat şi dacă la încetarea apăsării trăgaciului mecanismul de tragere va reveni în poziţia anterioară. La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a stabili dacă toate piesele poartă aceeaşi serie ori dacă prezintă defecte. Printre defectele pieselor armei se pot enumera: - uzura generală a suprafeţei exterioare a închizătorului şi a lăcaşului acestuia; - uzura arcului susţinator al trăgaciului; - curbarea şi slăbilirea arcului trăgaciului; - uzura pieselor care menţin percutorul în poziţia armat; - slăbirea arcului percutorului etc. Aceste defecte pot provoca autodeclanşarea armei sau imposibilitatea efectuării de trageri, arma fiind astfel nefuncţională. După verificarea armei montate şi demontate, pentru stabilirea cu certitudine a stării de funcţionare se vor efectua trageri experimentale în poligoane special amenajate şi folosind muniţie adecvată calibrului armei examinate. Totodată, muniţia utilizată la efectuarea tragerilor va fi fotografiată înainte şi după executarea acestei operaţiuni. Arma va fi fotografiată atât montată, cât şi demontată. De asemenea, se vor fixa prin fotografiere inscripţiile referitoare la caracteristicile şi seria armei, precum şi defectele constatate cu ocazia examinărilor.

 Examinarea muniţiei folosite la armele de foc

Examinarea muniţiei folosite la armele de foc Paralel cu examenul armei este necesar să se efectueze şi examenul muniţiei care a făcut obiectul material al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor. Cu ocazia constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizării muniţiei, specialistul sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme: - starea muniţiei; - anul de fabricaţie; - dacă muniţia poate fi utilizată pentru tragere; 230

- modelul, tipul şi calibrul muniţiei; - provenienţa cartuşelor prezentate (dacă fac parte din acelaşi lot sau serie de fabricaţie); - dacă muniţia este fabricată sau artizanală; - dacă anumite cartuşe sau alice se aseamănă cu alicele sau cartuşele prezentate pentru comparaţie; - modul de sertizare a cartuşelor; - la ce tip de armă se poate folosi muniţia supusă examinării etc. Pentru stabilirea stării de funcţionare a muniţiei se vor efectua trageri experimentale în poligoane special amenajate, folosindu-se arme de calibru similar cu al muniţiei. Muniţia supusă constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizării va fi fotografiată înainte şi după efectuarea tragerilor experimentale. Se vor efectua fotografii de detaliu asupra inscripţiilor de pe capsa şi rozeta cartuşelor. În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de calibrul muniţiei, acesta va proceda pentru stabilirea stării de funcţionare, astfel: - va desertiza muniţia şi va scoate din tuburi pulberea; - va percuta cu un dorn ascuţit capsa; - va incendia pulberea. Atunci când capsa, în urma percuţiei, a provocat zgomot sub formă de pocnitură, iar pulberea a ars degajând flacără şi fum, înseamnă că muniţia a fost în stare de funcţionare. De menţionat este faptul că muniţia supusă examinării nu va fi trasă în totalitate. Este necesar ca o parte din aceasta să rămână intactă pentru a fi utilizată în cazul în care se dispune o nouă constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză balistică judiciară. Expertiza criminalistică a urmelor formate de armele de foc

 Expertiza criminalistică a urmelor formate de armele de foc

Expertiza urmelor principale ale tragerii Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii constă din examinarea orificiilor de intrare şi ieşire a canalelor formate atât pe corpul uman cât şi pe obiectele cu care glonţul a venit în contact. Totodată sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare157. În privinţa expertizei orificiilor de intrare, o primă problemă de rezolvat este aceea a stabilirii faptului dacă aceste orificii sunt sau nu consecinţa folosirii unei arme de foc sau a unei arme de altă natură. Răspunsul se poate formula pe baza studierii caracteristicilor generale reflectate de urma de intrare a glonţului, caracteristici care diferă în funcţie de natura obiectului împuşcat (ţesut, lemn, metal etc.). Alături de aceste caracteristici privitoare la forma orificiului sunt avute în vedere şi caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împuşcăturii, cum ar fi: urmele de funingime, arsurile, tatuajele şi rupturile provocate de gaze, precum şi inelele de frecare şi de metalizare formate indiferent de distanţa de la care s-a tras158. În cazul în care sunt găsite mai multe orificii de intrare şi de ieşire, se impune a fi clarificate şi alte aspecte, ca de exemplu: dacă aceste orificii au fost formate de acelaşi tip de glonţ, dacă ele au fost produse ca urmare a tragerii cu una sau mai multe 157 158

Levinschi V., Tratat practic de criminalistică, vol. III, Editura M.I.Bucureşti, 1980, pag. 175-182 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, pag. 243

231

arme dintr-o singură direcţie sau din direcţii diferite şi dacă distanţa de tragere a rămas aceeaşi. Toate aceste aspecte se clarifică pe baza examenului comparativ dintre urmele în cauză şi urmele împuşcăturilor efectuate experimental cu arme bănuite a fi fost folosite şi pe suporturi asemănătoare celor găsite la faţa locului. Expertiza criminalistică a urmelor secundare ale tragerii Cercetarea criminalistică a urmelor secundare ale tragerii este destinată descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care a folosit arma de foc. Prima etapă a expertizei criminalistice a unor astfel de urme, denumită şi expertiză preliminară, este destinată examinării obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere. Această examinare se face cu ajutorul microscopului optic, deşi rezultatele sale nu sunt întotdeauna cele dorite. De aceea, se recurge la metode specializate ca: examinarea chimică, examinările spectrale etc. Examinarea chimică. Cu ajutorul acestei metode sunt puse în evidenţă urmele suplimentare de împuşcare existente în jurul orificiului de intrare, în ţeava armei şi pe mâna celui care s-a folosit de arma de foc respectivă. De exemplu, se caută identificarea nitraţilor cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnaţi pe o hârtie fotografică. Hârtia se introduce sub materialul presupus purtător de urmă după care se calcă cu un fier cald, prezenţa nitraţilor 159 conducând la apariţia unor puncte roşii. Pentru identificarea nitraţilor de pe mâna trăgătorului se mai apelează la „testul cu parafină” care este mai curând spectaculos decât concludent, ca de altfel întreaga examinare chimică ce nu este strict specifică, dând rezultate pozitive şi în alte cazuri, din care motiv el trebuie să fie interpretat de organele judiciare cu rezerva cuvenită. Testul cu parafină constă în prelevarea reziduurilor de tragere depuse pe mâna persoanei sau pe alt suport, prin turnarea de parafină topită la care vor adera particule reprezentând urme secundare ale tragerii cu o armă de foc. După aceea se foloseşte un reactiv pe bază de difemilamină în acid sulfuric diluat. Examinările spectrale (microanaliza şi spectrofotometria de absorbţie atomică) serveşte la punerea în evidenţă a particulelor de cupru, plumb etc., existente în urmele suplimentare ale tragerii cu o armă de foc. Prin aceste metode este posibilă punerea în evidenţă a inelului de metalizare care duce la determinarea naturii proiectilului. Metodele de cercetare constau în stabilirea cu certitudine a existenţei urmelor specifice tragerii, mai ales ale celor de pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului. Dintre tehnicile de vârf utilizate în laboratoarele criminalistice menţionăm următoarele: - microscopia electronică cu baleiaj conjugată cu microscopia spectrală în radiaţii roentgen, cu microscopia electronică de radiaţii cu dispersie de energie. Acest gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe mâna trăgătorului prin microscopie urmată de analiza spectrochimică propriu-zisă; - microspectrofotometria în radiaţii infraroşii permite analiza unor particule de pulbere cu diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu certitudine natura lor.

159

Nitraţi-compuşi ai Na, folosiţi în medicinmă şi în industriat cernelurilor, Dicţionarul limbii române, Editura Academia Română,1958

232

Această metodă este efectuată cu aparate de tip „Nanospec”. Aparatul se compune dintr-un microscop cu detector în radiaţii infraroşii, un înregistrator spectral şi un ordinator pentru interpretarea datelor160. Alte tehnici de descoperire sau delimitare a suprafeţei în care se află factori suplimentari ai tragerii se bazează pe examinarea în radiaţii infraroşii, rezultatele fiind observate cu ajutorul transformatorului electromagnetic sau fixate în fotografie. Hârtia fotografică se introduce sub obiectul presupus purtător de urmă de funingine, după care va fi expusă la radiaţii infraroşii. Acestea vor străbate obiectul, cu excepţia locului în care se găsesc particulele de funingine, impresionând hârtia în funcţie de gradul de penetrare. Dintre examinările cu caracter orientativ care pot servi la stabilirea faptului că o persoană a ţinut în mână o armă sau un alt obiect metalic, menţionăm detectarea urmelor de metal cu ajutorul unei soluţii de testare. Reacţia dintre soluţie şi particulele metalice va determina apariţia unei fluorescente specifice sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Tehnica este denumită prescurtat TMDT (Trace Metal Detection Tehnique). Identificarea armei de foc cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul final al oricărei expertize balistice judiciare. Mecanismul formării striaţiilor pe glonţ poate fi explicat astfel: în momentul exploziei pulberii, sub presiunea gazelor care iau naştere, glonţul se angajează complet între ghinturile existente pe canalul ţevii armei. Datorită faptului că diametrul glonţului este mai mare decât calibrul armei el se deformează, micşorându-se. Cămaşa glonţului, care se freacă de ghinturile din interiorul ţevii va fi sensibil zgâriată, luând forma canalului ţevii. La examinarea acestor striaţii un rol important îl are microscopul comparator care permite vizualizarea în paralel a câmpurilor de striaţii şi juxtapunerea acestora în cazul în care ele coincid ca formă, plasament şi continuitate liniară. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor, a tuburilor descoperite la faţa locului, cu gloanţele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.

Continuitatea liniară a urmelor create de plinuri şi ghinturi pe glonţ Examinarea destinată identificării armei de foc parcurge două faze principale. În prima fază se determină grupul sau categoria din care face parte arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil şi pe tub. În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă, prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale specifice ţevii ghintuite şi fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere. Identificarea armei după urmele formate pe proiectil (glonţ) 160

Vasiliu F., Bojin D., Microscopie electronică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 82-86

233

Identificarea armei după urmele formate pe glonţ presupune, în faza iniţială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonţ. Pentru aceasta se iau în calcul numărul ghinturilor, lăţimea acestora, unghiul şi sensul de răsucire, calibrul161. Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se efectuează trageri experimentale cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabila verificare a stării lor tehnice, la nevoie recurgându-se la gammagrafiere. Rezultatele examinării, care pot fi cert pozitive sau negative, dar şi de probabilitate, sunt fixate prin fotografiere, procedeu care, prin el însuşi poate constitui un mijloc de examinare a proiectilelor (compararea imaginii panoramice a proiectilului). Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului Acest gen de identificare se desfăşoară în aceleaşi condiţii şi faze ca şi identificarea după urmele formate pe glonţ. Captarea tuburilor de comparaţie se realizează mai uşor, prin folosirea unor săculeţe ori sertăraşe în dreptul ferestrei carcasei închizătorului. Identificarea după urmele formate pe tubul cartuşului prezintă un avantaj important faţă de identificarea armei după urmele existente pe proiectil, tubul rămânând intact în marea majoritate a cazurilor de tragere, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma la impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite şi identificarea armelor a căror ţeavă nu conţine suficiente caracteristici individuale, în special ţevile lise (din această categorie fac parte şi armele de vânătoare). Factorii de individualizare a armei sunt formaţi pe tub de către mecanismele de încărcare, tragere şi extragere a cartuşului tras. Astfel, principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele formate pe rozeta tubului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereţii camerei cartuşului etc. Pentru examinarea urmelor de pe tuburi se mai folosesc: discurile Metzger, care servesc la măsurarea unghiului format de urma percutorului cu urma ghearei extractoare; dispozitivul de grafiere „Dolegal” care permite fotografierea simultană a 12 tuburi162. Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu şi cel tras experimental163. Obţinerea modelelor de comparaţie Pentru obţinerea modelelor tip de comparaţie se efectuează trageri experimentale cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabila verificare a stării tehnice a armei, la nevoie recurgându-se la gamma grafiere. De asemenea, este necesară curăţarea ţevii armei de rugină, praf, de alte reziduuri de tragere etc. Pentru trageri se apelează la muniţie cu caracteristici asemănătoare celei descoperite la faţa locului. De exemplu, dacă proiectilul are un calibru diferit de cel al armei bănuite, la tragerile experimentale se folosesc cartuşe de calibrul şi calitatea celui descoperit, ceea ce nu exclude şi folosirea de muniţie normală. Tragerile se efectuează în dispozitive speciale, denumite captatoare de proiectile care pot fi de mai multe tipuri: 161

Popa Gheorghe, Buzatu Nicolae, Hanga Gheorghe, Conicescu Octavian, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice, Editura ERA Bucureşti 2005, pag. 58 162 Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2003, pag. 309 163

Roques-Carmens C., Profilometrie şi balistică.Microscopul mecanic cu baleiaj, Revista de Police Tehnique et scientifique nr. 4, 1990, Paris

234

- cutii sau lăzi lungi dreptunghiulare, umplute cu vată ori câlţi şi împărţite pe compartimente (în prezent fiind cele mai utilizate); - tuburi de circa 4m cu apă închise cu membrană de cauciuc; - cutii cu compartimente umplute cu materiale plastice. Captatorul de proiectile folosit la noi în ţară este format dintr-o cutie lungă de circa 3m cu o latură de 40cm, împărţită în mai multe compartimente (sertare) umplute cu vată. Numărul tragerilor experimentale este limitat la aproximativ 3-5 focuri, fiecare proiectil fiind analizat separat, indicându-se numărul tragerii, data şi expertul care a efectuat această tragere. Dintre tehnicile comparative, mai semnificative sunt: - examinarea la microscopul comparator. Acest tip de examinare permite observarea directă a continuităţii liniare sau discontinuităţii liniare a striaţiilor formate pe glonţ de particularităţile microreliefului ţevii; - compararea mulajelor obţinute de pe proiectilul în litigiu şi cel tras experimental. Aceste mulaje se realizează cu materiale plastice transparente sau prin galvanoplastie. Se mai pot realiza examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe, care descriu grafic relieful proiectilului. Este posibilă şi recurgerea la procedeul rulării proiectilelor pe suporturi plastice (ceară, aliaje termoplastice). Rezultatele examinării pot fi cert pozitive sau negative, dar şi de probabilitate.Aceste rezultate sunt fixate prin fotografiere. Refacerea inscripţiilor ştanţate pe armele de foc Refacerea inscripţiilor (seriilor) înlăturate de pe armele de foc este necesară pentru stabilirea locului de provenienţă a armei, a modelului armei şi a anului de fabricaţie. Infractorii îndepărtează prin răzuire, inscripţiile ştanţate de pe armele de foc pentru ca acestea să nu fie identificate în cazul în care au fost sustrase dintr-un depozit de armament. Restabilirea inscripţiilor ştanţate se poate face prin următoarele metode: chimică, electrochimică şi feromagnetică. Această refacere este posibilă datorită modificărilor structurale de adâncime, suferite de metal pe locurile stanţate şi comportării diferite a acestor locuri faţă de acţiunile chimice, electrolitice sau magnetice. Metoda chimică. Pentru aplicarea metodei chimice, porţiunea de metal unde urmează să se refacă inscripţia răzuită se netezeşte până la luciul de oglindă, apoi se degresează cu eter sau amoniac, se îngrădeşte cu un parapet de plastilină şi se toarnă reactivul. Pentru obiectele de fier sau oţel reactivul este format din acid azotic 25 ml, acid acetic glacial 25 ml, alcool etilic 50 ml. Reactivul se depune într-un strat de 2-3 mm, se lasă 2 ore, apoi se înlocuieşte cu unul proaspăt, operaţia repetându-se până la apariţia imaginii. Imaginea apare în întregime sau parţial, în mod succesiv, ea trebuind să fie fotografiată imediat, deoarece nu poate fi refăcută a doua oară. Metoda electrochimică sau metoda electrolitică164. Această metodă se bazează pe faptul că părţile care au suferit o deformare plastică prin ştanţare se dizolvă mai uşor în procesul de coroziune electrochimică. Suprafaţa respectivă este lustruită şi degresată. Baia electrolitică este formată dintr-o soluţie apoasă de de 2% clorură de sodiu, iar sursa de energie electrică este o baterie de buzunar. Arma se acoperă cu un strat de plexiglas în partea care urmează a fi introdusă în electrolit, tăindu-se o ferestruică în 164

Drăghici Constantin, Adrian Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Editura SITECH, Craiova, 2007, pag. 303; Popa Gh., Relevarea seriilor pilite sau deteriorate, Buletinul nr. 1 al Institutului de Criminalistică, 1991

235

dreptul locului unde urmează a se reface inscripţia înlăturată. Arma se leagă la anod, iar la catod se pune o placă de plumb. Imaginea formată se menţine mai mult timp. Dintre variantele acestei metode cea mai viabilă este considerată varianta bazată pe aparatul denumit „Electronoserpil” care funcţionează la o tensiune reţea de 120 V sau 220V, precum şi la o tensiune de 6 volţi (baterie). Este prevăzut cu un palpator în cavitatea căruia este un tampon cu vată îmbibată cu o soluţie electrolitică (acid clorhidric 40ml, apă distilată 30ml, alcool etilic 25ml şi clorură de cupru 5g). Suprafaţa metalică se şlefuieşte bine şi se curăţă cu alcool. Cu ajutorul electrolizei, cuprul se depune pe urmele seriilor sau inscripţiilor bătute în metal. Seriile astfel relevate rămân stabile putând fi fotografiate, însă timpul de evidenţiere este în general scurt, de câteva minute. Metoda feromagnetică. Această metodă se bazează pe proprietatea părţilor care au fost ştanţate de a reţine diferit magnetizarea faţă de restul metalului obiectului cercetat. Relevarea inscripţiilor îndepărtate se face prin sedimentarea unor microparticule magnetice pe suprafaţa care în prealabil a fost magnetizată. Se foloseşte o suspensie magnetică, formată din particule feromagnetice (miniul de fier, ocrul) în suspensie, în alcool, benzină sau apă. Oxizii de fier se mojarează împreună cu alcool metilic, apoi se sedimentează până se obţine o pulbere foarte fină. Metoda feromagnetică se poate repeta fără să dăuneze calităţilor metalului în ceea ce priveşte reconstituirea inscripţiilor înlăturate de pe o armă de foc. Toate aceste metode pot fi folosite în cazul refacerii seriilor sau inscripţiilor înlăturate de pe orice obiect metalic (refacerea seriilor motoarelor, caroseriilor maşinilor furate, precum şi a altor maşini, utilaje înseriate). Examinări acustice şi alte genuri de examinări balistice Investigaţiile „acustice” presupun examinarea urmelor sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei, ele servind atât la stabilirea tipului şi modelului de armă, cât şi la identificarea propriu-zisă, pe baza examenului comparativ al sonogramei în cauza cu sonogramele obţinute prin trageri experimentale165. Identificarea ar fi posibilă teoretic, numai prin existenţa unei imprimări a „urmelor sonore” ale împuşcăturii, în momentul săvârşirii infracţiunii, imprimare care trebuie să îndeplinească, obligatoriu, anumite condiţii de ordin calitativ. Controversa privitoare la ceea ce s-a denumit expertiza fonobalistică nu este lipsită de temei; zgomotele produse de o anumită armă sunt realmente greu de diferenţiat fonic de zgomotele unei alte arme similare care folosesc aceeaşi muniţie. Ceea ce s-a încercat în practică a fost stabilirea numărului de trăgători în cazul asasinării presedintelui Kermedy. Cele două expertize efectuate în anii 1970 şi 1981 au ajuns la concluzia, cu caracter de probabilitate, că în cazul menţionat au existat doi trăgători. Problema identificării ca atare a armelor nu a fost însă evocată166.

 Alte genuri de examinări balistice

Alte genuri de examinări balistice 165 166

Anghelescu I., Expertiza fonobalistică judiciară, Editura M.I. Bucureşti, 1975 Stancu Emilian, op.cit., pag. 311

236

Examinarea armelor de foc atipice sau de fabricaţie artizanală Această examinare este destinată stabilirii caracteristicilor de fabricaţie, a particularităţilor balistice generale, precum şi a eventualelor elemente particulare pe baza cărora se poarte face identificarea armei de foc. Dintre expertizele de acest gen, cele mai frecvente privesc armele de fabricaţie artizanală ori improvizaţii de arme (unele confecţionate din ţevi). Examinarea urmelor lăsate de pistoalele de împlântare a bolţurilor Aceste arme deşi nu sunt incluse în categoria armelor de foc, sunt apte să producă leziuni mortale, în practică întâlnindu-se asemenea cazuri datorate neglijenţei sau neatenţiei167. Privitor la pistoalele de împlântare a bolţurilor, este necesară efectuarea expertizei balistice cu caracter tehnic general, întrucât în practică au fost semnalate cazuri de încercări de modificare a funcţionării lor. Prin aceste modificări, autorii urmăreau transformarea pistolului de împlântat bolţuri într-o armă de foc, pretabilă la săvârşirea de infracţiuni. Examinarea armelor de apărare care folosesc gaze nocive Acest gen de examinare specifică oricărei examinări tehnice criminalistice, este tot mai frecventă astăzi şi urmăreşte stabilirea tipului de ţeavă a armei, de regulă aceasta fiind obturată, destinată numai gazelor. O atenţie deosebită se acordă muniţiei, identificării tipului de gaze folosite, a modului şi a locului de fabricaţie a armei respective. În această categorie de arme de foc intră armele de împrăştiere a gazelor nocive, iritante sau de neutralizare. Mijloacele tehnice folosite la efectuarea expertizei balistice judiciare La efectuare expertizei balistice un rol important îl ocupă microscopul comparator, care permite examinarea simultană a două zone de interes (microstriaţiile create de plinurile ţevii, urmele de percuţie de pe capse, urmele ghiarei extractoare a tuburilor trase din camera de detonare şi urmele ejectorului create pe tubul cartuşului) permiţând şi efectuarea juxtapunerii în vederea stabilirii continuităţii liniare a striaţiilor. În prezent sunt folosite două tipuri de microscoape comparatoare, respectiv Leitz şi Leica DMC. Ambele se compun din oculare, un sistem optic de prisme cu două căi, două ansambluri de obiective interschimbabile cu zoom şi diafragme, două mese reglabile pe care sunt fixate obiectele examinate, precum şi din surse de iluminare reglabile.

167

Tomescu M., Tratat practic de criminalistică, vol. III, Editura M.I., Bucureşti, 1980, pag. 256-259

237

Microscopul comparator Leica DMC Ca accesorii, în complexul microscopului comparator intră diverse piese care servesc la fixarea gloanţelor şi tuburilor în funcţie de calibru. Microscopul comparator Leica DMC are un sistem modern de fixare a rezultatului examinărilor prin fotografiere pe film, precum şi achiziţionarea de imagini cu o cameră video, vizualizarea pe monitor şi printarea acestora. Expertiza balistică poate fi completată cu examinări fizico-chimice în vederea stabilirii compoziţiei materialelor explozive sau a proiectilelor. Ea poate fi asociată şi cu examinări biocriminalistice, atunci când în cauză prezintă interes urmele biologice descoperite la faţa locului pe tub, proiectilul ori pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau făptuitorului.

 Expertiza traseologică

6. Expertiza traseologică Expertiza traseologică are ca scop identificarea obiectelor care au creat urmele formă (de adâncime sau de suprafaţă) descoperite la locul faptei în cazul cercetării diferitelor genuri de infracţiui. Sunt examinate urmele în litigiu ridicate de la faţa locului prin fotografiere, mulaj sau obiectele purtătoare în urme, comparativ cu modelele experimentale create de expertul criminalist cu ajutorul obiectelor presupuse că le-au creat la locul infracţiunii. Este foarte important ca modelele de comparaţie să fie create în condiţii cât mai apropiate formării urmelor în litigiu. Fundamentul ştiinţific al expertizei traseologice este dat de unicitatea, stabilitatea relativă, individualitatea şi reflexivitatea urmelor din această categorie. Categorii de urme care fac obiectul expertizei traseologice: - urmele de picioare şi de încălţăminte; - urmele de dinţi create pe corpul victimei, pe alimente, fructe, obiecte; - urmele de buze, urechi şi alte părţi componente ale feţei; 238

- urmele lăsate de instrumentele de spargere; - urmele mijloacelor de transport; - f şi legături; - aşchii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, produse textile, substanţe toxice, stupefiante ş.a

 Expertiza urmelor de încăltăminte

Expertiza urmelor de încălţăminte Urmele de încălţăminte iau naştere prin contactul dintre talpă şi elementele componente ale locului faptei (sol, duşumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.). Ele ajută să identificăm drumul parcurs de infractor şi încălţămintea care le-a creat. De regulă, sunt urme formă (de adâncime sau de suprafaţă), însă pot fi găsite şi urme materie (când încălţămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.). În cazul acestor urme valoarea caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei şi mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia şi în cel de fabricaţie. Elementele generale se referă la lungime, lăţime, contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc. Obţinerea modelelor de comparaţie ale urmele de picioare ale bănuitului În cazul urmelor de suprafaţă, i se cere suspectului să calce mai întâi pe o placă pe care s-a întins tuş tipografic şi apoi pe o coală de hârtie (picior desculţ). La urmele de încălţăminte de adâncime se creează urme cu încălţămintea brută şi se ridică prin mulaj de ghips. Prin expertiza criminalistică traseologică se poate stabili încălţămintea care a creat urma la faţa locului, când aceasta conţine suficiente elemente de identificare pentru formularea unei concluzii certe pozitive. Când urma a fost lăsată de faţa încălţămintei, se examinează următoarele caracteristici: - numărul de orificii pentru şireturi; - forma şi numărul cataramelor; - numărul cusăturilor feţei, al împletiturilor pe cm2. Pe baza dimensiunilor urmei de încălţăminte, expertul poate estima cu aproximaţie talia persoanei. În cazul cărării de urme sunt examinate următoarele elemente: - linia mediană care stabileşte direcţia de mers; - linia mersului; - lăţimea şi lungimea pasului; - unghiul pasului.

 Expertiza urmelor de dinţi

Expertiza urmelor de dinţi Studiind urmele de dinţi în condiţii de laborator, expertul poate stabili dacă muşcătura în cauză este de om sau de animal, apreciază vârsta aproximativă a persoanei, modul cum a fost realizată muşcătura examinată şi ajunge chiar să identifice persoana respectivă pe baza unor caracteristici individuale.168

168

Asanache Gh., Păşescu Gh., în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., Bucureşti, 1978, pag. 68-70

239

Urmele de dinţi pot fi lăsate de infractor pe diferite produse alimentare, pe corpul victimei ori de către victimă pe corpul infractorului. În cadrul examinărilor se vor avea în vedere următoarele elemente: - forma arcadei dentare; - dimensiunea muşcăturii; - dimensiunea spaţiului interdentar; - alinierea sau nealinierea dentiţiei; - prezenţa tuberculilor dentari; - fisuri, fracturi dentare; - resturi radiculare; - malformaţii congenitale. Prin expertiza traseologică poate fi identificată persoana care a creat urma de muşcătură în litigiu.

 Expertiza urmelor de buze,urechi,nas şi alte părţi ale feţei umane

Expertiza urmelor de buze, de urechi, de nas şi alte părţi ale feţei umane Urmele de buze, de urechi, de nas şi alte părţi ale feţei umane sunt urme care rămân în stare latentă pe suportul pe care au fost lăsate (capota maşinii în cazul accidentelor de circulaţie, uşi, pereţi etc.). Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formei exterioare ale buzelor, create pe diverse suprafeţe în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Urmele pot reproduce întregul relief (ridurile orizontale sau verticale) al buzelor şi dimensiunile lor, sau numai o parte din acestea. După mecanismul de formare, urmele de buze pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafaţă. Specialiştii apreciază că această categorie de urme are aceeaşi valoare de identificare ca şi urmele papilare. Papilele sau şanţurile coriale existente pe suprafaţa buzelor nu trebuie însă să fie conundate cu crestele papilare de pe suprafaţa palmelor, natura lor fiind alta. Mecanismul de formare a urmei de buze prezintă unele diferenţe, în sensul că urma papilară se formează în principal prin depunerea transpiraţiei secretate de piele prin orificiile sudoripare, pe când urmele de buze iau naştere prin depunerea altor substanţe. Suporturile pe care rămân urmele de buze sunt diverse (pahare, sticle, linguri metalice etc.), iar relevarea lor se face cu materiale dactiloscopice. Prin interpretarea urmelor de buze se pot obţine date referitoare la sex, vârstă, tip antropologic, înălţimea persoanei, urme adiacente (sânge, ruj). Urmele de urechi sunt formate de pavilionul extern al acestora, care poate lăsa, ca urmare a secreţiei glandelor sudoripare, prin contact cu obiectele care au suprafeţe plane, lucioase, urme vizibile sau latente, statice ori dinamice. Se imprimă, de regulă, marginea exterioară a pavilionului urechii (helixul) şi lobul, dar când presiunea este puternică se imprimă şi celelalte elemente, cele mai valoroase fiind urmele statice. Prin interpretarea acestor urme se pot stabili date referitoare la sex, vârstă, malformaţii ale urechii, mecanismul de formare şi se poate realiza chiar identificarea persoanei. Ele sunt cele mai valoroase, deoarece urechea diferă de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea şi modul de dispunere, cât şi prin caracteristicile proprii fiecărui element (helix, antehelix, tragus, şi lob), precum şi prin proprietăţile privind unicitatea şi fixitatea acestor elemente. Urmele lăsate de nas, frunte şi alte părţi ale feţei prezintă importanţă în identificarea persoanei care le-a lăsat, iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte 240

categorii de urme găsite la faţa locului, pot contribui la stabilirea apartenenţei de gen şi a altor date cu privire la persoana care le-a creat.

 Expertiza urmelor de instrumente

Expertiza urmelor de instrumente În denumirea generică de ,,instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele, aparatele şi oricare alte obiecte care se folosesc la comiterea unei infracţiuni. Din practică rezultă că cele mai des utilizate sunt: cleşti, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, răngi, leviere, foarfeci, chei fixe şi mobile, dispozitive de forţare a butucului yalelor, chei potrivite, iar pentru autovehicule ,,piciorul de căprioară”, instrument folosit pentru forţarea portierelor, ştanţe, matriţe, iar, mai nou, copiatoare şi imprimante169. După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: statice sau dinamice, de suprafaţă sau de adâncime, ponderea deţinând-o cele de adâncime. Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: - felul instrumentului folosit şi procedeul utilizat; - natura suportului asupra căruia s-a acţionat sau a materialelor în care au fost ambalate. După modul de acţionare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înţepare, frecare-alunecare, prin detonarea unor fragmente din instrumentelor folosite etc.; urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uşi, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare, autoturisme etc. Corpul uman sau obiectele pot fi lovite cu un anumit instrument formându-se urme de suprafaţă sau de adâncime care vor reda mai mult sau mai puţin fidel aspectul materialului de construcţie al instrumentului folosit ori a unei părţi a acestuia. Ca urmare a forţării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit, caracterul dinamic al urmei din care rezultă striaţii constituind un element important în identificarea traseologică individuală. Prin expertizarea acestor urme pot fi stabilite următoarele: - ce fel de instrument a creat urma; - care este mecanismul de formare al urmei; - care este succesiunea de creare a urmelor; - dacă urmele au fost create cu acelaşi instrument; - dacă urmele au fost create cu instrumentul corp delict pus la dispoziţie; - dacă fragmentele descoperite la faţa locului au făcut corp comun cu instrumentul prezentat pentru examinare; - dacă instrumentul este fabricat în serie sau artizanal. În cazul furturilor din locuinţe, birouri, cabinete şi alte spaţii asigurate, atunci când nu sunt descoperite urme de forţare la nivelul uşilor şi ferestrelor se creează suspiciunea că s-a pătruns prin chei potrivite. În aceste situaţii, încuietorile vor fi ridicate în vederea examinării în laborator. Cel mai des întâlnite sunt încuietorile cu cilindru (tip yalle), datorită gradului relativ ridicat de securitate, la unele tipuri existând peste 3000 de modele de chei. 169

Tratat practic de criminalistică, Editura M.I., Bucureşti, pag. 251

241

Odată cu butucul se ridică şi cheile folosite în mod curent, fără ca vreuna dintre acestea să fie introdusă în sistemul de asigurare. La încuietorile îngropate (cele plasate sub clanţa uşii) se marchează partea care a fost plasată spre exterior şi care ar fi putut fi deschisă cu ajutorul cheilor potrivite sau cu alte instrumente. Pentru efectuarea examinărilor comparative traseologice este necesar să se obţină modele de comparaţie. Acestea se execută cu instrumentele cu care se presupune că au fost create urmele în litigiu. Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au urmele la faţa locului şi prin acelaşi mecanism. Ca mijloace tehnice de examinare se folosesc stereocomicroscopul S.M.xx, microscopul comparator şi sistemul de achiziţie şi prelucrare digitală a imaginilor LUCIA FORESINC, destinat activităţilor specifice criminalisticii care poate realiza: - preluarea imaginilor digitale de la diverse surse; - îmbunătăţirea calităţii imaginilor preluate; - stabilirea şi marcarea caracteristicilor generale şi individuale; - calibrarea unei imagini şi stabilirea dimensiunilor obiectelor sau traseelor ilustrate în aceasta; - aducerea la aceeaşi scară, poziţie şi orientare a două imagini în vederea efectuării comparaţiilor; - ilustrarea rezultatelor comparaţiilor în şase variante (continuitate liniară pe orizontală, continuitate liniară pe verticală, suprapunere prin transparenţă, suprapunere prin diferenţe de nuanţe, suprapunere prin linii alternative, suprapunere bicolor); - imprimarea, salvarea şi gestionarea tuturor rezultatelor prelucrărilor.

Măsurători ale dimensiunilor şi ale unghiuri efectuate cu programul LUCIA FORENSIC

242

Reconstituirea seriilor şi inscripţiilor ştanţate pe metale Inscripţiile de pe metale de regulă sunt aplicate de către producătorul unui echipament sau ale unei piese în scopul individualizării şi identificării acestora şi sunt îndepărtate în totalitate sau parţial de către falsificatori în scopul ascunderii identităţii acestora şi în special a provenienţei. Ulterior îndepărtării seriei autentice falsificatorul ştanţează o inscripţie diferită sau doar modifică unele dintre caracterele seriei originale. În practica de expertiză criminalistică curentă, acest gen de examinare se efectuează în special asupra seriilor mijloacelor de transport pentru a evidenţia seriile de motor şi pe cele aplicate pe şasiul autovehiculelor, precum şi asupra seriilor de identificare a armelor de foc. Producătorii care ştanţează serii de identificare pe produse sau piese aleg, de regulă, o suprafaţă metalică plană şi relativ vizibilă. Cea mai utilizată metodă de ştanţare este poansonarea cu tipar înalt, fapt care face ca seria rezultată să fie formată dintr-o serie de şanţuri relativ superficiale. Majoritatea producătorilor utilizează roboţi industriali în acest scop, precum şi caractere speciale care sunt mai greu de reprodus. În ţara noastră, în prezent, sunt utilizate două metode de relevare a seriilor care au fost îndepărtate neautorizat, respectiv metoda electro-chimică şi metoda feromagnetică. Metoda electrochimică, uneori denumită şi eletrocorodoare chimică, exploatează modificările produse în structura cristalină a metalului cu ocazia procesului de poansonare. Chiar dacă suprafaţa metalică pe care se află seria este polizată pentru a îndepărta traseele caracterelor care compun seria, aceste modificări de structură ale metalului rămân şi pot fi detectate. Metoda electrochimică foloseşte o serie de soluţii a căror compoziţie chimică diferă în funcţie de tipul metalului pe care se află seria. Cea mai comună soluţie este pe bază de clorură de cupru şi acid clorhidric şi este utilizată pentru suprafeţe din aluminiu sau aliaj din aluminiu. Toate soluţiile chimice utilizate au în componenţă un acid (acid clorhidric sau azotic), al cărui rol este de a coroda superficial suprafaţa metalică în zonele în care structura cristalină a fost afectată de poansonare, şi o substanţă de contrast al cărei rol este de a colora zonele corodate pentru a face vizibile traseele relevate. De asemenea, aşa cum sugerează şi denumirea metodei, este utilizat curentul electric continuu (de regulă 12V) pentru a accelera reacţia însă acest lucru nu este neapărat necesar şi uneori este chiar contraindicat. Înainte de aplicarea soluţiei, suprafaţa pe care se află seria care urmează a fi relevată este curăţată de vopsea sau lac (dacă există), este şlefuită foarte bine cu un abraziv cu granulaţie mică şi apoi degresată. Cu cât suprafaţa metalică este mai bine şlefuită, cu atât seria reconstituită va fi mai uşor vizibilă.

243

Metoda electromagnetică se bazează pe acelaşi fenomen de modificare a structurii cristaline a metalului poansonat, însă de această dată se exploatează proprietatea suprafeţelor magnetice de a reţine în mod diferit magnetizarea, faţă de zonele nemodificate. În acest scop se utilizează o soluţie pe bază de oxizi de fier sub formă de pulbere şi alcool butilic. Suspensia foarte fină de particule metalice se depune pe suprafaţa metalică examinată, iar reconstituirea seriei îndepărtate este posibilă datorită sedimentării microparticulelor magnetice pe marginile zonelor modificate prin ştanţare, conturând seria. Avantajul utilizării acestei metode constă în aceea că suprafaţa metalică examinată nu trebuie să fie modificată, iar procesul poate fi repetat. Reconstituirea întregului din părţile componente Stabilirea întregului după părţile componente prezintă un deosebit interes, întrucât adesea în timpul cercetării la faţa locului se găsesc micro sau macrofragmente desprinse din mijloacele utilizate de făptuitor, aşa cum pe instrumentele sau hainele acestuia se pot găsi micro sau macrofragmente preluate de la locul faptei. Fundamentul ştiinţific al identificării pe baza reconstituirii întregului din părţile componente îl constituie faptul că nu se pot produce două fragmente dintr-un întreg în condiţii identice. De aceea, prin examinarea macro sau microscopică a caracteristicilor rămase pe obiectul din care s-a desprins o parte, pe baza procedeului cunoscut în criminalistică drept stabilirea continuităţii liniare se poate restabili întregul de către expert. Paşii premergători efectuării examinărilor în condiţii de laborator se efectuează cu ocazia ceercetării la faţa locului când trebuie să fie colectate toate fragmentele care pot proveni din obiecte sau materiale de dimensiuni mai mari. Acestea sunt fragmentele care vor fi comparate cu cele prelevate din domiciliul suspectului, din autovehiculul acestuia, de pe hainele sale etc. Fragmentele care pot face obiectul acestui gen de 244

examinare provin de regulă de la sistemele de iluminare/semnalizare sau de la parbrize ale vehiculelor, material lemnos, instrumente utilizate de făptuitor, obiectele sparte etc. Dată fiind multitudinea de situaţii în care se impune reconstituirea întregului după părţile componente, modul de examinare a acestor caracteristici este diferit de celelalte genuri de expertiză criminalistică. Caracteristicile generale sunt constituite din forma componentelor, dimensiunile acestora, aspectul zonelor marginale şi inscripţii, date sau modele care sunt prezente. În cazul parbrizelor şi geamurilor se pot stabili forma, dimensiunea, grosimea fragmentelor şi numărul de folii de sticlă. Caracteristicile individuale care sunt utilizate în procesul examinării sunt detaliile de formă neregulată existente în conturul zonei de rupere, despicare, spargere sau detaşare. Pe toată zona de rupere se produc caracteristici care conferă un caracter strict individual, al căror corespondent se găseşte în zona din care s-a desprins fragmentul examinat. Odată determinate caracteristicile generale şi individuale proprii obiectului, ca şi cele ale macro sau microfragmentului care se presupune că s-a desprins din el, următorul pas îl constituie examinarea comparativă. Zonele marginale ale celor două obiecte se examinează cu ajutorul unui microscop comparator sub acelaşi unghi de incidenţă şi, prin tatonări repetate, se încearcă restabilirea continuităţii liniare, care se fixează fotografic. O altă metodă o reprezintă alăturarea fragmentelor în scopul obţinerii continuităţii detaliilor diferitelor inscripţii, emblemele şi nervurile sau componentele desenului existent pe suprafaţa fragmentelor examinate. În cazul fragmentelor de dimensiuni foarte mici se examinează: forma, grosimea şi alte caracteristici microscopice, căutându-se aceleaşi caracteristici şi în locul unde trebuie să fie alăturate sau suprapuse, în scopul obţinerii continuităţii liniare în cele mai mici detalii. Ca şi mijloace tehnice sunt utilizate lupa, microscopul, microscopul comparator, aparate de fotografiat, surse de lumină, programe software, alături de pensete, şublere, micrometre.

245

246

 Expertiza urmelor mijloacelor de transport

Expertiza urmelor mijloacelor de transport Urmele mijloacelor de transport pot fi create de părţile de rulare ale autovehiculelor, care prezintă caracteristici ale desenelor anvelopelor şi unele defecţiuni care permit identificarea de gen sau individuală. Ansamblurile şi subansamblurile vehiculelor pot crea urme de lovire, frecare, compresiune, produse de barele de protecţie, faruri, capote etc. Pe baza urmelor mijloacelor de transport ridicate de la faţa locului, expertiza traseologică poate stabili: - numărul osiilor vehiculului; - tipul, modelul, marca; - lungimea urmelor de frânare; - diametrul roţilor vehiculului; - direcţia de deplasare şi viteza cu care circulă; - dacă toate frânele au funcţionat. Aceste date sunt foarte importante în cazul accidentelor de circulaţie cu fugă de la locul faptei, dar şi al altor infracţiuni la comiterea cărora au fost folosite vehicule, putând duce la identificarea mijlocului de transport şi implicit a autorului faptei penale. O deosebită importanţă o prezintă urmele lăsate de anvelope care reproduc construcţia exterioară a acestora şi care pot fi de adâncime sau de suprafaţă (formate prin stratificare ori destratificare). Analizând urmele create de pneurile autovehiculelor trebuie să se stabilească tipul şi modelul mijlocului de transport, folosind următoarele elemente generale: - situarea şi numărul urmelor; - ecartamentul (distanţa dintre roţile laterale); - ampatamentul (distanţa dintre roţile din faţă şi cele din spate); - lăţimea benzii de rulare; - lungimea circumferinţei anvelopei; - desenele anvelopelor. Pentru identificarea propriu-zisă a autovehiculului, care a lăsat urmele pneurilor la locul faptei, se au în vedere următoarele elemente individuale: - urmele exploziilor, tăieturilor, înţepăturilor; - urmele de vulcanizare; - elemente de uzură a benzii de rulare; 247

- diferite corpuri străine în desenul anvelopei.

 Expertiza urmelor de noduri şi legături

 Expertiza urmelor materie macroscopice

Expertiza urmelor de noduri şi legături Urmele nodurilor şi legăturilor apar în cazul strangulărilor şi spânzurărilor, fiind studiate atent pentru a se putea stabili cu certitudine dacă este vorba de înscenare sau nu. Cu ocazia cercetării bănuitului, acesta va fi pus să facă noduri şi legături sau să împacheteze un obiect, obţinându-se astfel modele de comparaţie. Prin expertiza traseologică se poate eventual stabili profesia persoanei care a executat nodul sau legătura, aspect ce constituie un indiciu în formarea cercului de suspecţi. Expertiza urmelor materie macroscopice Urmele de vopsea apar la faţa locului sub forma unor fragmente sau pelicule de diferite culori, nuanţe şi grosimi. Uneori, aceste urme apar sub formă de dungi sau ştersături ca urmare a impactului unui obiect vopsit cu altul, şi pot fi descoperite pe îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de lemn sau metal. Practica a demonstrat că urmele de vopsea apar cel mai des în cazul accidentelor de circulaţie şi în furturile prin efracţie la care se folosesc instrumente de spargere. Prin interpretarea urmelor de vopsea se pot obţine date cu privire la: - obiectul care le-a creat (forma, înălţimea la care s-au creat, culoarea peliculei de vopsea); - mecanismul de formare a urmei (tamponare, presare, frânare, forţare); - adâncimea aproximativă a urmei. Prin expertiza chimică a urmei de vopsea se pot stabili: - caracteristicile vopselei (culoare, straturi, compoziţie chimică); - dacă peliculele de vopsea trimise spre analiză provin sau nu de la vopseaua originală; - dacă urma de vopsea prezintă aceleaşi caracteristici (natură, culoare, compoziţie chimică, număr de straturi) cu modelele de vopsea prelevate pentru comparaţie. Urmele de sticlă se formează prin spargere, lovire, tăiere etc. şi rămân sub formă de cioburi sau bucăţi mai mari. Datorită mecanismului de formare, aceste particule de sticlă pot fi descoperite la locul faptei pe hainele victimei sau făptuitorului, în interiorul autoturismului, pe instrumente etc. Prin expertiză se pot lămuri, în principiu, următoarele probleme: - care este natura urmelor şi din ce obiecte provin (geam, parbriz etc.); - dacă urma sau fragmentul de sticlă provin dintr-un obiect care iniţial a fost spart; - care este compoziţia chimică a sticlei; - care este originea spărturii sau tăieturii, mecanismul de formare a urmelor; - dacă urmele de sticlă prezintă identitate din punct de vedere al compoziţiei şi proprietăţilor chimice sau fizice cu modelul de comparaţie; - dacă fragmentul ridicat de la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul ridicat pentru comparaţie.

248

Alte categorii de urme traseologice (aşchii de lemn, urme de sol, urme de produse textile, resturi de fumat, urme de hârtie, substanţe toxice şi stupefiante, noduri şi legături, resturi alimentare, nasturi etc.).

 Expertiza fotografiei de portret

7. Expertiza fotografiei de portret În activitatea de cercetare a infracţiunilor se întâlnesc situaţii când făptuitorii sunt identificaţi pe baza altor date şi indicii decât cele oferite de urmele descoperite la locul faptei. De multe ori organele judiciare sunt puse în situaţia de a descoperi autorul unei infracţiuni după datele şi relatările unui martor ocular sau ale victimei, care a reţinut unele semnalmente exterioare ale infractorului. Organele judiciare folosesc în activitatea de identificare a infractorului o serie de elemente cum ar fi: aspectul exterior al feţei, corpolenţa, alura de mers, existenţa unor anomalii congenitale sau accidentale, existenţa unor ticuri sau obiceiuri, unele semne particulare etc. Această identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare a fost denumită metoda portretului vorbit este o metodă ştiinţifică în care descrierea şi compararea semnalmentelor unei persoane se face după o terminologie specială, unitară şi precisă. Bazele portretului vorbit au fost puse în sec.XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman considerând a fi drepte, concave şi convexe. El arată că tehnica portretului vorbit constă în maniera de a reţine şi de a reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată. Tehnica identificării persoanelor după metoda portretului vorbit a intrat în practica organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliţiei ştiinţifice moderne, care a elaborat şi metoda antropometrică de înregistrare penală a infractorilor recidivişti în 1874, lărgind acest sistem antropometric prin introducerea fotografiei de semnalmente (faţă şi profil), notând în evidenţa sa culoarea pielii, expresia feţei, a cicatricelor, culoarea şi forma părului şi alte detalii ale feţei. În România această metodă a fost oficializată prin înfiinţarea în 1892 la Bucureşti a unui serviciu de antropometrie de către prof.dr. Mina Minovici. Fundamentul ştiinţific al expertizei de portret constă în faptul că fiecare om prezintă o individualitate certă, invariabilă şi obiectivă, care acumulează în timp mutaţii de ordin fiziologic inerente dezvoltării biologice, precum şi unele modificări datorate unor maladii, intervenţii chirurgicale, accidente etc. Metoda portretului vorbit poate fi folosită şi în vederea identificării persoanelor după trăsăturile exterioare redate în fotografii. Examinarea lor comparativă permite să se stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi persoane ori a două persoane diferite. Fotografiile se aduc la aceeaşi scară prin reproducere şi poziţionare luându-se ca elemente de reper distanţa dintre pupila ochilor, distanţa de la baza nasului până la vârful bărbiei, lăţimea şi înălţimea frunţii etc. În efectuarea expertizei de portret atât analizarea, cât şi compararea trăsăturilor exterioare reproduse în imaginile sau fotografiile puse la dispoziţie permit expertului sau specialistului criminalist să stabilească dacă acestea reprezintă aceeaşi persoană sau două persoane diferite.

249

În descrierea semnalmentelor unei persoane prin compararea fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziţie trebuie să se respecte anumite criterii sau principii după cum urmează: - în descrierea semnalmentelor statice se analizează atât construcţia anatomică cât şi particularităţile morfologice şi de structură ale feţei; - se vor individualiza caracteristicile morfologice ereditare ori cele rezultate din anumite fenomene patologice (modificări ale sistemului funcţional al unor organe, negi, aluniţe, depigmentări ale pielii, cicatrice chirurgicale sau traumatice, riduri sau cute ale feţei, tatuaje etc.); - se va folosi o terminologie comună, precisă şi unitară pentru a se evita eventualele greşeli sau confuzii în activitatea practică; - se va urmări o succesiune logică în descriere, chiar dacă din cauza unor condiţii obiective în examinare nu se pot observa în întregime toate semnalmentele; - în cazul fiecărui reper anatomic se va ţine cont de: - mărime prin aprecierea înălţimii şi lungimii; - formă; - poziţia atât prin distanţa faţă de alte repere anatomice cât şi faţă de planul anatomic; - culoare; - direcţie. În vederea sistematizării examinării, zona feţei a fost împărţită în trei etaje distincte: - etajul frontal (superior): cuprins între linia de inserţie a părului până la arcadele sprâncenoase şi rădăcina nasului; - etajul nazal (mijlociu): cuprins între rădăcina şi baza nasului; - etajul bucal (inferior): situat între baza nasului şi menton. Repartizarea celor trei etaje pe dimensionări aproximativ egale corespunde unei anatomii faciale proporţionale, orice abatere a vreunui etaj de la dimensiunea de 1/3 din totalul lungimii feţei indicând o neregularitate de construcţie morfologică. În cadrul fiecărui etaj al feţei se descrie semnalmentul care face obiectul comparaţiei din punct de vedere al variantei detaliului analizat. În cadrul examinării comparative a fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziţie, expertul ori specialistul criminalist trebuie să analizeze atât caracteristicile generale, cât şi caracteristicile individuale. Caracteristicile generale sunt reprezentate de semnalmentele anatomice – statice – care pot fi observate pe fotografia persoanei şi anume: - sexul; - vârsta; - rasa; - forma capului şi a feţei; - etajele feţei. Caracteristicile individuale se referă la semnele particulare, respectiv: - cicatricele; - tatuajele; - negii, aluniţele, petele şi depigmentările; - ridurile; - anumite particularităţi ale reperelor anatomice componente ale feţei.

250

 Metode şi tehnici folosite la efectuarea expetizei de portret

Metode şi tehnici folosite la efectuarea expertizei de portret În practică, avându-se în vedere scara imaginii celor două fotografii se folosesc diverse procedee de efectuare a examenului comparativ şi anume: Compararea prin confruntarea trăsăturilor Este un procedeu mai simplu constituind etapa iniţială în efectuarea examenului comparativ şi constă în aşezarea celor două fotografii (cea a persoanei necunoscute în stânga, iar a celei cunoscute în dreapta), după care se caută elementele comune care trebuie să coincidă sub aspectul formei, mărimii, poziţiei, cât şi a semnelor particulare, când cele două imagini reprezintă persoane diferite. Cel mai des folosite sunt elementele referitoare la: - distanţa între pupile; - distanţa între iris şi vârful nasului; - distanţa între nas şi vârful bărbiei; - lungimea lobului urechii şi depărtarea de faţă; - aluniţe, cicatrice etc. Elementele descoperite (asemănările şi deosebirile) vor fi reţinute şi descrise în raportul de expertiză şi, în funcţie de concluzia la care se ajunge, se marchează aceste elemente pe ambele fotografii.

251

Măsurarea valorilor unghiulare Acest procedeu constă în alegerea unuia sau mai multor elemente fixe ale figurii din care se trasează linii tangente la extremităţile altor elemente, formându-se astfel unghiuri determinate de forma, mărimea şi poziţia detaliilor figurii.

Proiectarea punctelor comune Procedeul presupune ca cele două fotografii care se compară să fie realizate la scări diferite, dar imaginile să fie realizate în acelaşi plan (din faţă). Imaginea mai mare se lipeşte în partea de jos a unei coli de hârtie, iar imaginea mai mică deasupra acesteia. Se alege apoi un punct superior din care se trasează o axă care trece prin vârful nasului şi rădăcina acestuia. În continuare se caută puncte comune, bine conturate în cele două fotografii, cum ar fi: comisurile ochilor, ale gurii, nările, helixul superior al 252

urechilor etc. Se unesc elementele de acelaşi fel din cele două fotografii şi se apreciază că cele două imagini reprezintă una şi aceeaşi persoană când liniile trasate se proiectează într-un singur punct sau în puncte foarte apropiate.

Tehnica suprapunerii fotografice se realizează cu ajutorul a două negative făcute la aceeaşi scară care se mixează sau se proiectează, observându-se dacă elementele figurilor se suprapun exact. 253

În tehnica criminalistică se utilizează, pentru efectuarea acestui gen de expertiză, programul LUCIA FORENSIC, care poate realiza: a) preluarea imaginilor digitale de la diverse surse (scaner, camere video analog, videocasetofoan analog, aparate foto digitale, orice mediu de stocare a informaţiilor digitale); b) îmbunătăţirea calităţii imaginilor preluate; c) stabilirea şi marcarea caracteristicilor generale şi individuale; d) calibrarea unei imagini şi stabilirea dimensiunilor obiectelor sau traseelor ilustrate în aceasta; e) aducerea la aceeaşi scară, poziţie şi orientare a două imagini în vederea efectuării comparaţiilor; f) efectuarea comparaţiilor între două imagini statice sau între o imagine statică şi una live; g) ilustrarea rezultatelor comparaţiilor în şase variante (continuitate liniară pe orizontală, continuitate liniară pe verticală, suprapunere prin transparenţă, suprapunere prin diferenţe de nuanţe, suprapunere prin linii alternative, suprapunere bicoloră); h) imprimarea, salvarea şi gestionarea tuturor rezultatelor prelucrărilor170. Pentru efectuarea examinărilor comparative se procedează la aducerea la aceeaşi scară de prezentare şi la acelaşi raport între verticala şi orizontala a imaginilor puse la dispoziţie („Litigiu” şi „Comparaţie”), folosindu-se în acest sens distanţa interpupilară. Acest procedeu se poate efectua prin trei metode şi anume: - prin metoda punctelor corespondente; Condiţii de realizare: - cele două imagini trebuie să reprezinte o regiune comună a subiectului; - în regiunea comună trebuie să fie redate cel puţin trei puncte sau elemente caracteristice corespondente. - prin metoda manuală; 170

Metodologia programului LUCIA FORENSIC

254

Condiţii de realizare: - cele două imagini trebuie să reprezinte o regiune comună a subiectului. - prin aducerea la scară a două imagini care conţin fiecare o unitate metrică sau acelaşi obiect de referinţă; Condiţii de realizare: - fiecare imagine trebuie să conţină o unitate metrică sau acelaşi obiect de referinţă. Programul LUCIA FORENSIC permite ilustrarea rezultatelor comparaţiilor prin diferite modalităţi şi anume: - permite realizarea continuităţii liniare pe verticală (îmbucşare) între imaginile „Litigiu” şi „Comparaţie”; - permite realizarea continuităţii liniare pe orizontală (îmbucşare) între imaginile „Litigiu” şi „Comparaţie”;

- permite suprapunerea imaginilor prin transparenţă;

255

- permite suprapunerea imaginilor prin intercalarea liniilor de pixeli (un rând de pixeli pe orizontală redă imaginea din „Litigiu”, iar următorul pe cea din „Comparaţie” etc.); - permite suprapunerea celor două imagini „Litigiu” şi „Comparaţie” prin colorarea acestora în verde, respectiv roşu („Litigiu” - verde, „Comparaţie” - roşu); - permite suprapunerea a două imagini binare sau o imagine binară cu o imagine color;

- permite suprapunerea celor două imagini „Litigiu” şi „Comparaţie”, prin colorarea acestora în alb, respectiv negru („Litigiu” - alb; „Comparaţie” - negru); - într-o fereastră rectangulară se prezintă alternativ imaginea din „Litigiu” şi cea din „Comparaţie”.

256

Concluziile care se pot formula: - cert-pozitivă: „Imaginea…şi imaginea…reprezintă aceeaşi persoană”; - cert-negativă: „Imaginea…şi imaginea…nu reprezintă aceeaşi persoană”; - de probabilitate: „Imaginea…şi imaginea…reprezintă probabil aceeaşi persoană”; - de imposibilitate: „Nu se poate stabili dacă imaginea…şi imaginea … reprezintă aceeaşi persoană”. În efectuarea expertizei de portret o problemă importantă rămâne totuşi calitatea fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziţie într-o anumită cauză. În general această calitate scăzută este determinată de mai multe cauze, precum: - poziţia subiectului în momentul fotografierii sau filmării; - distanţa şi unghiul de la care s-a efectuat fotografierea sau filmarea; - distanţa focală a aparatelor de fotografiat sau de filmat utilizate; - posibilităţile tehnice ale echipamentului cu care s-a efectuat fotografierea subiectului sau s-a preluat imaginea acestuia; - rezoluţia; - condiţiile de luminare şi de spaţiu. În general, se recomandă ca materialele puse la dispoziţie să îndeplinească anumite cerinţe minime de calitate: - ambele fotografii sau imagini digitale să fie bust, preluate frontal, cu aceeaşi poziţie a capului şi pe cât posibil la diferenţe mici de vârstă; - fotografiile: - să fie trimise fotografii color fără ca hârtia fotografică să prezinte zgârieturi, decolorări, rupturi etc.; - fotografiile să fie originale; - imaginile în format digital: - să fie efectuate la o rezoluţie minimă de 800X600 (640X420 atunci când este prezentată doar zona feţei); - să fie puse la dispoziţie în format digital; - să nu fie prelucrate. În cazul fotografiilor sau imaginilor puse la dispoziţie ca model de comparaţie care au fost procurate de la familia suspectului sau efectuate într-un mod profesional trebuie să se ia în considerare faptul că este posibil ca acestea să fie retuşate. În această situaţie acestea nu pot fi utilizate în vederea efectuării unei analize pertinente, deoarece scopul principal al unui retuş este acela de a îmbunătăţi aspectul prin eliminarea unor imperfecţiuni sau îmbunătăţirea aspectului unor caracteristici fizice. Chiar şi prin aplicarea machiajului se pot pierde elemente importante pentru identificare, deoarece în acest mod se pot acoperi anumite semne particulare sau se poate crea impresia unei aspect mai tânăr al persoanei în cauză. Prezenţa aspectelor mai sus-menţionate nu permite exploatarea tuturor elementelor faciale caracteristice individuale şi implicit formularea unei concluzii certe în cauza respectivă.

257

 Expertiza fizicochimică

8. Expertiza criminalistică fizico-chimică Rolul chimiei judiciare în stabilirea adevărului şi locul pe care aceasta îl ocupă în domeniul criminalisticii Criminalistica, din punct de vedere aplicativ, este indisolubil legată de diferite domenii, cum ar fi domeniul chimia, biologia, fizica, anatomia etc. Legătura cu chimia constă în aceea că ea pune la dispoziţia criminalisticii o serie de mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, unele dintre acestea fiind special adaptate şi perfecţionate pentru a răspunde necesităţii procesului de investigare penală. Perfecţionarea continuă a metodelor şi echipamentelor tehnice din domeniul chimiei influenţează în mod pozitiv activităţile specifice criminalisticii, ceea ce permite specialiştilor şi experţilor din acest domeniu să depăşească sfera clasică a investigării criminalistice. În ultimii ani evoluţia tehnico-ştiinţifică a atins un stadiu fără precedent, iar apelarea la cunoştinţele unor experţi în domeniul chimiei judiciare pentru examinarea cu mijloace moderne a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă a devenit o necesitate fără de care este greu de conceput că s-ar putea ajunge la adevăr. De aceea, asistăm în această perioadă la o dezvoltare şi diversificare a expertizei criminalistice care vine să lărgească cu mult sfera mijloacelor şi metodelor clasice de analiză. În lucrarea „Crimă şi ştiinţă”, autorul J. Thorwald se serveşte de o cazuistică bine selecţionată pentru a demonstra puterea ştiinţei în finalizarea ideii de dreptate. Probaţiunea ştiinţifică s-a impus cu autoritate şi a deschis căi procesuale noi de ameliorare a cercetării ştiinţifice care se cuplează cu acurateţea investigării ineditului judiciar, creând şanse maxime de rezolvare veridică şi echitabilă a oricăror speţe judiciare. Prezentarea cazurilor şi, pe marginea lor, a valorii probelor, constituie un exemplu de aplicare a metodelor şi logicii ştiinţifice în orice afirmaţie procesuală, printre care cerinţa principală de desfăşurare a expertizei fizico-chimice ca adevărate protocoale de cercetare ştiinţifică din care trebuie să decurgă aptitudinea concluziilor ştiinţifice, aptitudinea constructelor fizico-chimice de a stabili corespondenţa fidelă cu realitatea faptelor petrecute. Puţini sunt cei care atunci când vorbesc de criminalistică ating şi domeniul chimiei judiciare. Mulţi consideră că obiectul criminalisticii este definit de laturile aplicative clasice: dactiloscopia, traseologia, balistica, grafica, fără să ia în considerare şi posibilităţile oferite de chimia judiciară cum sunt: spectroscopia în infraroşu, spectrometria de fluorescenţă în raze X, spectrofotometria UV-VIS, microscopia electronică etc. Dacă expertizele biocriminalistice, dactiloscopice, grafice au la bază examinarea unor caracteristici intrinseci individului (desenul papilar, respectiv profilul ADN), expertizele chimice, în majoritatea cazurilor, se referă la examinări şi analize a unor elemente sau caracteristici ale obiectelor care au legătură cu împrejurările infracţiunii, în special ale celor care au legătură directă cu rezultatele examinării. Întrucât majoritatea probelor ridicate de la faţa locului constituie o matrice neunitară din punct de vedere al compoziţiei chimice, expertizarea presupune abordarea de către expertul chimist a unui întreg evantai de mijloace şi metode analitice prin care matricea iniţială să fie descompusă în elementele constitutive astfel încât, prin examinarea comparativă cu proba model de comparaţie ridicată de la o persoană suspectă să poată fi formulată o concluzie certă sau de probabilitate din punct de vedere al similitudinilor compoziţiilor chimice. Caracterul uneori probabil al concluziilor expertizelor chimice este consecinţa unor factori obiectivi, cum ar fi lipsa unor metode şi tehnici adecvate de cercetare, 258

volumul redus al materialului prezentat pentru examinare etc., precum şi a unor factori subiectivi cum ar fi săvârşirea unor greşeli în cercetarea locului faptei. Caracterul probabil al concluziilor este de preferat în locul unor concluzii categorice, nefundamentate ştiinţific. Concluziile probabile, bazate pe date obiective şi coroborate cu alte mijloace de probă, permit stabilirea adevărului în procesul penal.

 Metode şi instrumente analitice moderne care stau la baza expertizelor fizicochimice

 Instrumente tehnice de analiză

Metode şi instrumente analitice moderne care stau la baza expertizelor fizicochimice Dacă în urmă cu câţiva ani balanţa şi biureta erau instrumentele principale de lucru ale chimiştilor analişti, astăzi situaţia este complet schimbată. Cerinţele tot mai mari impuse de cantitatea probelor de analizat, care în domeniul chimiei judiciare sunt la nivel de urme şi microurme, şi de necesitatea prelucrării rapide a informaţiilor obţinute şi a luării deciziilor pe baza acestora au dus la modificări profunde în domeniul analizei chimice. Un prim pas în această direcţie l-a constituit apariţia şi dezvoltarea unui mare număr de metode de analize fizico-chimice. Ulterior, s-a trecut la mecanizarea şi automatizarea parţială sau totală a aparaturii de analiză, urmată de saltul calitativ care a avut loc odată cu introducerea tehnicilor moderne de calcul electronic. Lipsa unor echipamente analitice moderne de investigare criminalistică are consecinţe negative imediate în planul eficienţei activităţii de cercetare la faţa locului a infracţiunilor, precum şi în cel al valorificării prin expertize criminalistice a probelor ridicate, în scopul identificării autorilor, a probării vinovăţiei sau nevinovăţiei acestora. În acest sens, dotarea unui laborator de chimie judiciară trebuie să cuprindă un minim necesar de instrumente analitice cum sunt: - Aparate de analiză optică; - Spectrofotometre în spectru vizibil şi ultraviolet; - Spectrofotometre IR; - Spectrofotometre de absorbţie şi fluoroscenţă atomică; - Spectrofotometru IR cu transformare Fourier; - Aparate de analiză cromatografică; - Gazocromatografe; - Lichidcromatograf; - Dispositive pentru cromatografie în strat subţire; - Spectrometre de rezonanţă magnetică nucleară; - Spectrometre de rezonanţă electronică de spin; - Spectrometru de masă; - Spectrometru de fluorescenţă în raze X; - Microscop electronic cu baleiaj şi sondă analitică. Descrierea principalelor instrumente tehnice de analiză Spectrometrul în infraroşu Spectrometrul în infraroşu este inclus în categoria aparatelor optice. Principiul de bază al tuturor spectrometrelor (IR, UV-VIS etc.) constă în cuantificarea interacţiunii radiaţiilor electromagnetice cu atomii şi moleculele probei de analizat. Radiaţiile electromagnetice sunt o formă de energie radiantă, care prezintă proprietăţi atât de undă, cât şi de particulă. Unda electromagnetică este caracterizată de lungimea de undă 259

(λ) şi de frecvenţă (υ). Forma undei este sinusoidală, iar lungimea de undă reprezintă distanţa dintre două puncte corespunzătoare de pe curbă. Frecvenţa reprezintă numărul de unităţi de lungimi de undă care trec printr-un anumit punct în unitatea de timp.

Intensitatea undei electromagnetice «I» reprezintă energia care trece prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Prin acţiunea radiaţiilor electromagnetice asupra probelor de analizat are loc un schimb de energie bine definit între radiaţii şi particulele din probă (atomi, ioni, molecule), care poate fi descris pe baza legilor mecanicii cuantice. La efectuarea analizei se obţin semnale corespunzătoare unor tranziţii între anumite stări energetice, care, ordonate grafic în funcţie de energie (λ sau υ), ne dau spectrul probei de analizat. Spectrele pot fi de emisie sau de absorbţie. Spectrele de emisie se obţin în urma trecerii particulelor probei în stări cu energie mai mare (stări excitate), de exemplu prin excitare termică, după care revin la starea cu energie mai mică (starea iniţială sau fundamentală), prin emisie de radiaţii. Radiaţiile emise sunt captate de un detector şi materializate printr-un semnal care reprezintă spectrul caracteristic de emisie al probei. Spectrele de absorbţie se obţin la iradierea probei cu radiaţii a căror frecvenţă (υ) sau lungime de undă (λ) variază continuu, din care vor fi absorbite anumite porţiuni caracteristice în urma trecerii particulelor probei în stări de excitaţie. Spectrele conţin codificat informaţia analitică, furnizându-ne atât date calitative, cât şi date cantitative. Frecvenţele, respectiv lungimile de undă ale semnalelor înregistrate, sunt caracteristice pentru natura probei sau elementelor sale structurale, în timp ce intensităţile corespunzătoare ne dau informaţii cantitative. Informaţii structurale calitative pot fi date şi de întregul spectru, care în raport cu natura probei studiate poate fi frecvent considerat ca o amprentă a acesteia.

260

Spectrometru în infraroşu FTIR-Paragon 100 Un spectrometru IR este alcătuit171 din: - sursa radiaţiei; - monocromatorul; - celula cu probe; - detectorul; - partea electronică. Sursa de radiaţie (filament cromnichel) prin trecerea curentului electric generează un spectru larg de emisie filtrat cu ajutorul monocromatorului în domeniul infraroşu. Regiunea cea mai utilă din punct de vedere analitic este cuprinsă între 3600 cm-1 şi aproximativ 300 cm-1 (2,8 – 33 μm). Spectrometrul de absorbţie în infraroşu este utilizat în special pentru identificarea şi determinarea structurii unor compuşi, atât de natură organică, cât şi anorganică. Spectrul infraroşu al moleculelor organice este deosebit de bogat, furnizând informaţii asupra legăturilor chimice şi a funcţiunilor prezente. Pentru obţinerea unui spectru în infraroşu, de mare importanţă este pregătirea probelor pentru analiză. Probele solide solubile în solvenţi organici pot fi analizate sub formă de film (peliculă), depuse pe o fereastră de bromură de potasiu care este transparentă pentru radiaţii IR. Probele insolubile în solvenţi organici se analizează sub forma unor pastile obţinute prin amestecare cu pulberea unei substanţe transparente în IR şi presarea în vid a amestecului fin mojarat cu ajutorul unui dispozitiv special construit în acest sens. Domeniul IR mediu, cuprins între 4000-650 cm-1 este constituit din regiunea frecvenţelor de grup 4000-1300 cm-1 şi regiunea de amprentă (1300-650 cm-1). În regiunea frecvenţelor de grup, benzile principale de absorbţie pot fi atribuite vibraţiilor unor unităţi constând din doi atomi ai moleculei, frecvenţe care sunt determinate de grupările funcţionale prezente în moleculă şi nu de întreaga structură moleculară. În intervalul 4000-2500 cm-1, benzile de absorbţie sunt caracteristice vibraţiilor de întindere ale legăturilor formate de hidrogen cu elemente cu masă ≤ 19. Regiunea 2500-1540 cm-1 corespunde vibraţiei unor legături triple (2500-2000 cm-1) sau duble (2000-1540 cm-1) (C=O, C=S, S=O). În regiunea de “amprentă” a spectrului (1300-650 cm -1) radiaţia este absorbită datorită vibraţiilor de întindere al unor legături simple şi a vibraţiilor de deformare 171

Bădilescu Simona, Spectoscopia în infraroşu a polimerilor şi auxiliarilor, Editura Tehnică Bucureşti, 1982

261

ale sistemelor poliatomice (vibraţii de schelet). Spectrul de absorbţie în acest domeniu este caracteristic întregii molecule. În cazul unor compuşi puri, identificarea acestora va fi făcută prin compararea spectrelor obţinute cu spectrele unor substanţe cunoscute, spectrul IR fiind ca o amprentă moleculară unică, putând fi uşor diferenţiată de a altor molecule. Suprapunerea exactă a celor două spectre ne confirmă că substanţa necunoscută este aceeaşi cu compusul pur a cărui structură se cunoaşte.

Configuraţia spectrelor IR a două probe de bancnote din material plastic Identificarea naturii chimice a probelor analizate, în speţă a celor de natură organică (substanţe toxice sau medicamentoase, polimeri, solvenţi etc.), se face prin compararea automată a spectrelor IR obţinute cu spectrele IR din colecţiile de spectre ale laboratorului. În cazul când proba de analizat este un amestec de compuşi, spectrometria în IR ne permite determinarea grupărilor de atomi prezenţi în spectru, dar identificarea componenţilor individuali este destul de greu de făcut. În acest scop, datele obţinute prin spectrometrie IR sunt corelate cu date furnizate de alte metode analitice cum sunt spectrometria de rezonanţă magnetică, spectrometria de masă etc. În general, se poate spune că interpretarea unui spectru în IR este destul de dificilă. Deşi unele benzi de absorbţie pot fi imediat corelate cu natura probei, totuşi foarte multe spectre conţin o cantitate de informaţii atât de mare, încât numai o parte din acesta este utilizabilă chiar de un chimist experimentat în spectrometrie IR. Cantitatea minimă de probă necesară pentru obţinerea unui spectru IR cu benzi suficient de intense pentru a putea fi interpretat este de minimum 1 mg. În ultimii ani, spectrometria IR a cunoscut o dezvoltare tehnică deosebită. Spectrometria optică IR cu transformare Fourier s-a impus datorită avantajelor evidente pe care le are faţă de metodele clasice: - raportul semnal util/zgomot de fond este de 10-100 de ori mai bun; - viteza de răspuns mare, fapt care permite cuplarea acestei metode de analiză cu alte metode cum sunt cromatografia de gaze, cromatografia de lichide etc. 262

Microspectrometria în infraroşu permite obţinerea unor spectre cu intensităţi interpretabile şi pentru probe care din punct de vedere cantitativ sunt la nivel de microurme. Chiar şi prezenţa unui cristal de substanţă e suficient pentru a putea fi analizat prin această metodă. Spectrometru de fluorescenţă de raze X Radiaţiile X pot fi utilizate în chimia judiciară pentru analize calitative, cantitative şi de structură ale probelor ridicate de la faţa locului. Principiul metodei172 Pentru efectuarea unor analize chimice utilizând radiaţii X sunt necesare: - o sursă de radiaţii; - un sistem de separare a radiaţiilor; - un detector. Sursa de radiaţii X numită şi tub de radiaţii, constă dintr-o incintă vidată, în care se găseşte un catod şi un anod. Prin încălzirea catodului, acesta emite electroni care sunt acceleraţi spre anod de un câmp electric de înaltă tensiune. Diferenţa de potenţial aplicată între catod şi anod este de ordinul 10.000 – 100.000 V. Electronii emişi de catod transferă energia lor cinetică atomilor anodului. O parte din energia primită este emisă sub forma unui spectru continuu, aşa-numita radiaţie de frânare care în spectrul de fluorescenţă al probei trebuie să fie considerată ca zgomot de fond. Radiaţia de frânare este rezultatul interacţiunii electronilor acceleraţi cu învelişurile de electroni ale atomilor. Electronii care bombardează anodul trebuie să aibă o energie suficientă pentru a smulge electronii de pe straturile interioare ale atomilor anodului. Locul rămas liber va fi ocupat imediat de un electron aflat pe un strat mai îndepărtat de nucleu, care va fi ocupat în continuare de un electron de pe un strat şi mai îndepărtat, procesul repetându-se. Fiecare cădere a electronilor de pe straturile interioare este însoţită de emisia de radiaţii X. În ultimele etape însă, fiind vorba de electroni din învelişurile exterioare, se vor emite radiaţii din domeniul vizibil şi ultraviolet. Radiaţiile X emise se vor suprapune peste spectrul continuu dând naştere spectrului de radiaţii X, caracteristic atomilor anodului. Spectrul de radiaţii X al unui element poate fi obţinut prin iradierea probei cu un fascicul de radiaţii X care provin de la o sursă primară, care emite radiaţii cu o energie suficientă pentru a îndepărta electroni de pe învelişurile interne ale atomilor. Fenomenul se numeşte fluorescenţă de raze X.

172

Analiză chimică instrumentală

263

Spectrometru de fluorescenţă în raze X

Schema unui spectrometru de fluorescenţă în raze X Sub impactul radiaţiilor emise de tubul de radiaţii, proba de analizat emite radiaţii X de fluorescenţă. Acestea sunt colimate pe suprafaţa unui cristal analizor, care realizează separarea acestora în funcţie de lungimea de undă sau de energia de dispersie, conform relaţiei lui Bragg. Radiaţiile reflectate de planurile cristalului trec printr-un al doilea colimator şi ajung la detectorul de radiaţii. La rotirea cristalului cu unghiul θ, detectorul este rotit cu unghiul 2θ captând astfel radiaţiile reflectate de cristal. Radiaţiile sunt apoi amplificate şi traduse electronic în semnale sub formă de picuri. Analiza calitativă se face pe baza poziţiei picurilor de fluorescenţă în spectru.

Analiza calitativă

264

Analiza cantitativă are la bază determinarea intensităţii radiaţiilor caracteristice emise de un element. Concentraţiile elementelor identificate în probă sunt redate sub formă tabelară sau grafică.

NaK

ZnK

AlK SK MnK FeK

PbL CuK

FeK

MnKS K

AlK

NaK

CuK ZnK PbL

Analiza cantitativă (grafic) Pentru obţinerea unor rezultate corecte, un rol important îl are prepararea probelor pentru analiză. La analiza unor probe solide, acestea trebuie să fie într-o stare fizică cât mai asemănătoare cu a standardelor. Este importantă forma şi mărimea particulelor, deoarece acestea determină gradul în care radiaţiile X incidente sunt absorbite sau împrăştiate. Probele sub formă de pulberi sunt presate sub forma unor pastile, pentru care se face analiza. Fluorescenţa de radiaţii X este o metodă de analiză a elementelor anorganice din compoziţia aliajelor metalice, toxicelor, solului, vopselelor, pigmenţilor din materiale scripturale etc. Este o metodă de analiză precisă. Limita de detecţie prin fluorescenţă de raze X este 10-8 grame probă. Metoda este selectivă, apărând foarte puţine interferenţe spectrale datorită simplităţii relative a spectrului. Alt avantaj este acela că metoda este nedistructivă şi pot fi analizate straturi foarte subţiri, fasciculul de electroni pătrunzând numai la 1-2 m în proba de analizat. Gazcromatograf cuplat cu spectrometru de masă173 Spectrometria de masă reprezintă una din cele mai importante metode de investigaţie în studiul structurii substanţelor organice. Spectrometria de masă se bazează pe ionizarea atomilor sau moleculelor probei de analizat (frecvent are loc şi fragmentarea moleculelor), accelerarea ionilor formaţi, separarea lor în funcţie de raportul masă/sarcină, înregistrarea şi interpretarea semnalelor obţinute. Spectrul de masă obţinut permite efectuarea unei analize calitative, pe baza poziţiei în spectru a semnalului caracteristic unui anumit ion şi a unei analize cantitative prin măsurarea intensităţii semnalului. Spectrometria de masă se deosebeşte în unele privinţe esenţial de celelalte metode spectrometrice de analiză, în cazul spectrometriei de masă substanţa de analizat suferind o reacţie chimică, neavând loc numai modificări fizice. 173

Karl Pfleger, Mass Spectral and GC Data of Drugs, Poisons, Pesticides, Pollutants and Their Metabolites, Mass Spectral and GC Data of Drugs, Poisons, Pesticides, Pollutants and Their Metabolites, Parts I-IV, Hardcover

265

Aceasta prezintă un avantaj de bază în investigarea chimică, prin aceea că are o specificitate analitică deosebită. Sunt foarte puţine specii ionice care au acelaşi raport masă/sarcină. De asemenea, fragmentele de molecule rezultate la fragmentarea probelor sub impactul electronilor emişi de sursă sunt caracteristice şi pot oferi informaţii privind masa moleculară şi structura moleculei. Pentru efectuarea unei analize sunt necesare cantităţi foarte mici de probă, de la câteva miligrame la cantităţi mai mici de un nanogram (10-9 grame). Spectrometria de masă este utilă în analiza urmelor de substanţe toxice de natură organică (alcaloizi, medicamente, pesticide etc.), produse petroliere, urme ridicate de la faţa locului în cauze de incendii şi explozii etc. Principiul aparaturii utilizate în spectrometria de masă Părţile componente esenţiale ale unui spectrometru de masă sunt prezentate în figura de mai jos.

În prezent, în spectrometria de masă este folosit unul din următoarele tipuri de surse de ioni: - cu impact electronic; - ionizare în câmp; - ionizare pe suprafaţă; - cu descărcări electrice; - cu fotoionizare. Sursele de ioni cu impact sunt cele mai folosite. Ele constau într-un filament de wolfram sau reniu. Proba de analizat se introduce, în cantitate foarte mică, sub forma unui flux gazos, într-o incintă vidată. Fasciculul de electroni emişi de filamentul incandescent al sursei de ioni bombardează moleculele probei. Sub incidenţa energiei electronilor de la sursă este smuls un electron de pe stratul de valenţă al moleculelor probei. Prin pierderea unui electron molecula "A" se transformă în ion A+ după următoarea schemă:

266

Ionii moleculari ai probei rezultaţi în urma bombardamentului cu electroni au un număr impar de electroni şi sunt fragmentaţi iar fragmentele rezultate au, de asemenea, caracter de ioni. În continuare, ionii sunt trecuţi în analizatorul de masă unde sunt separaţi în funcţie de raportul dintre masă şi sarcină. Cele mai folosite tipuri de analizatoare în spectrometria de masă sunt analizatorul magnetic şi analizatorul tip filtru de masă (cuadrupol). Ionii filtraţi de analizator sunt convertiţi într-un curent electric de către detector (fotomultiplicator), care este amplificat şi înregistrat sub formă de spectru de masă. La analiza unui compus organic, spectrul de masă este format dintr-o serie de picuri corespunzătoare fragmentelor ionice rezultate prin disocierea moleculei. Identificarea se poate face pe baza fragmentelor rezultate la disocierea moleculei în incinta sursei de ionizare. Se poate spune că spectrul de masă este ca o „amprentă” a unei molecule, deoarece doi compuşi nu se fragmentează niciodată exact la fel. De obicei se face o „normalizare” a datelor dintr-un spectru, atribuind picului cel mai intens (pic de bază) valoarea 100. Celelalte picuri sunt date ca procente din acest pic de bază. Spectrometrul de masă serveşte la determinarea exactă a masei moleculare, formulei moleculare şi la stabilirea structurii moleculelor, prin cuplarea cu un gazcromatograf.

Gazcromatograf cuplat cu spectrometru de masă Aspectul gazcromatogramei şi al spectrului de masă este prezentat în continuare:

267

Sample ID: Diazepam-extract cloroformic

Acquired on 10-Aug-2004 at 13:31:37

M IHA_ DI

Sc an EI+ 2 56 5 .58 e 4 Sc an

1 0 84

100

%

0 M IHA_ DI

Sc an EI+ T IC 4 .66 e 6 Sc an

1 1 10

100

927

% 1 0 84 913

883 87 9 842

867

99 5

947

10 30 1 0 12

1 0 39

1 0 99

1 0 66

1 12 7 1 1 45

9

Sc an 85 0

87 5

90 0

92 5

950

975

1 0 00

1 0 25

10 50

1 07 5

11 0 0

11 25

1 1 50

Gazcromatograma ionului selectiv al diazepamului (sus) şi a probei de băutură în care suspectul a dizolvat substanţa activă în scop de tâlhărie

Sample ID: Diazepam-extract cloroformic

Acquired on 10-Aug-2004 at 13:31:37 Reverse fit factor [REV]: 967

MIHA_DI 1084 (21.071) 7.87e4

83

100

77

51

89

55 57

256

85 110

75

63

%

50

73

65

255 111

81

96 87

62 60

283

91

69

95

71

97 102 116

99

67

165 117 125 127 124 120

93

221

163 150

151 152

137 138 139 140

284

257 258

285

177 166

153

178 179 192 181

176

193

205 199

207 219

228 239 238

241

286

259

248 249

260 268

287

282

0 F:571

LIBT X 643: DIAZEPAM (VALIUM) Hit 1

256

100

283 284

51 110

77 %

255 257

221

89

258

75

63

285

165 91

96

97

111 117 125

151

127

102

163

286

177

150

178

193

205

219

192

228

239

241 249

0

m/z 50

60

70

80

90

100

110

120

130

140

150

160

170

180

190

200

210

220

230

240

250

260

270

280

290

Aspectul spectrului de masă al diazepamului identificat în proba de băutură (sus), comparativ cu spectrul diazepamului din librăria de spectre de masă a softului Microscopul electronic Inventarea microscopului electronic a fost posibilă în urma unor studii experimentale şi teoretice în fizică şi inginerie. Principalul concept pe care microscopul electronic s-a format a fost asimilarea faptului că electronii au undă asociată. În 1932 inginerii germani Max Knoll şi Ernst Ruska construiesc primul microscop de transmisie 268

electronică. Ernst Ruska a realizat primele experimente cu ajutorul microscopului electronic construit de el însuşi. Deosebirea esenţială dintre un microscop optic şi unul electronic constă în faptul că cel de-al doilea tip, în locul fasciculului focalizat de raze de lumină, utilizează un fascicul de electroni focalizaţi cu ajutorul lentilelor electronice. Primul microscop electronic putea mări imaginea obiectelor doar de 400 de ori. Este cunoscut faptul că puterea separatoare a instrumentelor optice este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei utilizate. Microscoapele optice nu vor putea da imagini clare ale unor obiecte cu dimensiuni mai mici de circa 0,15 µm. Puterea separatoare a putut fi sensibil mărită cu ajutorul microscopului electronic, deoarece lungimea de undă a undei asociate electronului este mult mai mică decât a radiaţiilor vizibile sau ultraviolete utilizate de microscopul optic. Microscoapele pot doar să mărească structuri care sunt mai mari decât lungimea undelor (unda luminoasă). Acestea pot obţine mult mai multă putere de mărire decât microscoapele standard care folosesc lumina solară pentru că electronii au lungime de undă asociată mai mică decât cea a lungimii de undă a luminii. Dacă microscoapele optice moderne au puterea de mărire de maxim 2000X, microscoapele electronice pot ajunge la magnificări de aproximativ 1.500.000 X. Din punct de vedere constructiv, microscopul electronic are o structură mult mai complexă decât microscopul optic. Totuşi, părţile principale ale microscopului electronic îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi lentilele microscopului optic. Ele sunt magnetice sau electrice, după cum devierea fasciculului de electroni are loc într-un câmp magnetic sau într-un câmp electric. Principalele componente ale microscopului electronic sunt174: - sistemul de iluminare format din tunul electronic si blocul lentilelor condensoare. Tunul electronic este format dintr-un filament de wolfram (catodul) si anodul. Electronii emişi de către filament sunt acceleraţi la o tensiune înaltă de 40kV până la 100kV aplicată între catod si anod, formând fasciculul de electroni. Lentilele condensoare controlează fasciculul de electroni şi îl focalizează pe probă; - sistemul de formare a imaginii alcătuit din lentilele obiectiv şi proiectoare. Lentilele obiectiv formează prima imagine intermediară a preparatului, iar lentilele proiectoare formează imaginea reală pe ecranul fluorescent; - camera de vizualizare a imaginii în care se află ecranul fluorescent pe care se vede imaginea mărită a preparatului. La această cameră se poate ataşa o cameră TV şi o cameră CCD care pot face parte dintr-un sistem de achiziţie şi prelucrare a imaginii. Microscopul electronic este folosit în diferite domenii de cercetare, inclusiv în domeniul criminalistic. Microscopul electronic cu destinaţie specială în domeniul criminalisticii este dotat cu sondă analitică de tip EDAX175 (sistem de analiză elementară pentru 92 elemente chimice) cu ajutorul căreia se pot obţine analize compoziţionale, calitative şi cantitative, precum şi distribuţia elementelor chimice din compoziţia probei analizate pe întreaga suprafaţă a acesteia. Dacă din punct de vedere analitic, între microscopul electronic cu baleiaj şi sondă analitică şi spectrometrul de fluorescenţă în raze X nu există deosebiri, in schimb primul instrument oferă rezoluţii impresionante, dimensiunile microparticulelor analizate putând fi la nivelul 0,14 - 0,2 nanometri.

 Expertize fizicochimice aferente domeniului chimiei judiciare

174

Clarebrough L.M., Electron Microscopy of Interfaces in Metals and Alloys C T Forwood; CSIRO Manufacturing Science and Technology, Australia 175 Goldstein Joseph, Scanning Electron Microscopy and X-Ray Microanalysis, Hardcover

269

Expertize fizico-chimice aferente domeniului chimiei judiciare În literatura de specialitate nu există o clasificare propriu-zisă a expertizelor fizicochimice care să satisfacă din toate punctele de vedere. Unul dintre criteriile de bază care trebuie luat în considerare atunci când se doreşte să se realizeze o clasificare a expertizelor fizico-chimice este genul infracţiunii, deoarece, în majoritatea cazurilor există o legătură indisolubilă între natura substanţei care face obiectul expertizei şi infracţiunea comisă. De exemplu, în cazul unui incendiu sau al unei explozii provocate cu intenţie, infractorul se foloseşte de un anumit produs sau substanţă, cum ar fi benzină, motorină, diluant sau un material exploziv (dinamită, astralită, exploziv plastic etc.). Din acest punct de vedere, expertizele fizico-chimice sunt clasificate după cum urmează: - expertize fizico-chimice în cauze de incendii şi explozii; - expertize fizico-chimice în cauze de accidente rutiere; - expertize fizico-chimice în cauze de intoxicaţii cu moartea victimei comise intenţionate sau accidental; - expertize fizico-chimice în cauze de omor sau tentativă de omor; - expertize fizico-chimice în cauze de trafic sau consum de stupefiante; - expertize fizico-chimice în cauze de trafic cu metale preţioase sau semipreţioase; - expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de documente; - expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de produse alimentare şi băuturi alcoolice; - expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de obiecte de patrimoniu; - expertize fizico-chimice în cauze de furturi etc. Obiectivul de bază al expertizelor fizico-chimice este determinarea naturii probelor ridicate cu ocazia investigării locului faptei şi examinarea comparativă a acestora în contextul stabilirii adevărului juridic. Enumerarea categoriilor de probe care pot fi abordate analitic în cadrul chimiei judiciare este superfluă, diversitatea acestora neputând fi redată în mod exhaustiv. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele categorii de probe care pot fi ridicate din câmpul infracţiunii în cauze penale dintre cele mai diverse. Nr. crt.

1

2

Natura probei - materiale parţial carbonizate prelevate din focarul incendiului sau epicentrul exploziei în vederea identificării naturii lichidului inflamabil sau a explozivului utilizat de autor în comiterea actului infracţional; - produse petroliere sau materiale explozive ridicate de la persoane suspecte în vederea efectuării examinărilor fizicochimice comparative. - urme materie susceptibile a fi toxice (resturi alimentare, recipienţi, băuturi alcoolice şi nealcoolice etc.); - probe biologice (sânge, urină, vomismente, conţinut stomacal etc.) prelevate de la cadavru în vederea decelării toxicului care a provocat decesul. 270

Cauza penală

incendii şi explozii

morţi suspecte

Nr. crt.

3

4

 Expertiza substanţelor toxice

Natura probei

Cauza penală

- obiecte de îmbrăcăminte ale victimei pe care sunt evidenţiate urme materie create de elementele componente ale autovehiculului sau ale carosabilului (vopsea, ulei mineral, sol, produse petrolier etc.); - elemente detaşate din caroseria autovehiculului implicat în accidente rutiere accident care au fost găsite la faţa locului: pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, fragmente de plastic etc.; - probe ridicate de pe caroseria autovehiculului suspect: microfibre textile, fire de păr. - diverse instrumente utilizate de infractor în comiterea infracţiunii (cleşte, patent, burghie, pânze de bomfaier etc.) cu urme materie existente pe suprafaţa activă a acestora omor, tâlhării, (microurme de vopsea, microparticule metalice etc.); furturi. - microfibre textile transferate de la victimă la agresor sau invers, urme de sol, urme de vegetale. Expertiza substanţelor toxice

În literatura de specialitate se consideră în majoritatea cazurilor că, în general, substanţele toxice sunt cele care, venind în contact, în cantităţi foarte mici, cu organismul uman sau animal, produc vătămări mai mult sau mai puţin grave şi care în unele condiţii pot provoca moartea. Între substanţele care exercită efecte toxice există diferenţe mari în ceea ce priveşte doza: unele produc moartea în cantităţi de miligrame sau chiar fracţiuni de miligrame pe kg greutate, altele necesită cantităţi mai mari pentru a produce acest efect176. Din punct de vedere al gradului de toxicitate exprimat la dl50 mg/kg (doza letală), în administrare orală la şobolani, substanţele toxice sunt clasificate după cum urmează: Categoria substanţelor extrem de toxice

Dl50 per os la şobolan sub 1 mg/kg

foarte toxice

1 - 50 mg/kg

moderat toxice

50 - 500 mg/kg

slab toxice

500 - 5 000 mg/kg

practic netoxice relativ lipsite de nocivitate

Exemple alcaloizi pesticide organofosforice, as2o3 pesticide organo-clorurate, săruri ale metalelor grele triclorfon, clorthion, îngrăşăminte chimice

5 000 - 15 000 mg/kg peste 15 000 mg/kg

aditivi alimentari substanţe absorbite

După originea lor, toxicele pot fi: 176

Şuţeanu ş.a ,Toxicologie şi toxicoze, Ed. didactică şi petagogică Bucureşti-1977

271

greu

- de origine anorganică (minerală): metale, metaloizi, acizi minerali şi alcalii; - de origine vegetală: plante toxice bogate în alcaloizi, glicozizi, saponine, uleiuri eterice; - de origine animală: veninurile unor insecte sau şerpi; - toxice sintetice: pesticide, îngrăşăminte chimice, medicamente administrate în doze care depăşesc dozele terapeutice etc. Intoxicaţiile, din punct de vedere criminalistic se împart în două grupe: intenţionate şi accidentale. Cele intenţionate sunt intoxicaţiile în care intoxicarea s-a făcut în scopul uciderii sau sinuciderii. În evul mediu, intoxicaţiile intenţionate erau foarte răspândite: pentru otrăvire era folosit mai frecvent arsenicul alb, care este aproape insipid, nu are miros şi intră în compoziţia a numeroase tratamente empirice. Intoxicaţiile accidentale se împart în profesionale la cei care lucrează cu mercur, plumb, azbest etc. şi obişnuite, din care fac parte, de exemplu, intoxicaţiile apărute în urma ingerării unor produse alterate, intoxicaţiile legate de şederea într-o încăpere în care încălzirea cu sobe sau gaze nu este bine amenajată, într-o încăpere prost ventilată după ce sa făcut o dezinfecţie sau dezinsecţie. Dintre intoxicaţiile accidentale obişnuite mai fac parte cele care apar în urma manipulării neatente şi incorecte a unor substanţe „casnice” cum sunt soda caustică, medicamentele etc. Folosirea timp îndelungat a unor substanţe toxice poate duce la obişnuinţă: narcomanii sunt capabili să suporte, fără a prezenta fenomene însemnate de intoxicare, doze de morfină, opiu şi alte substanţe care depăşesc cu mult doza letală. De asemenea, trebuie să remarcăm obişnuinţa faţă de arsenic şi alte toxice. Intensitatea acţiunii toxicului variază în funcţie de modul de administrare (de exemplu, curara administrată subcutanat este foarte toxică, pe când administrată pe cale orală are o acţiune foarte slabă, aproape inofensivă). Probe care fac obiectul expertizei substanţelor toxice: - probe prelevate de la faţa locului în cauze de sinucideri, intoxicaţii accidentale sau criminale: - urme materie existente în interiorul unor recipiente din care se bănuieşte că persoana vătămată a consumat (pahare, căni, farfurii etc.); - urme materie din conţinutul stomacal sau al vomismentelor victimei; - probe de ţesut uman şi secreţii biologice (ficat, creier, rinichi, sânge, urină) prelevate de la cadavre în conţinutul cărora prin analize de laborator pot fi identificate urme de substanţe toxice; - diverse alte probe ridicate de la faţa locului presupuse că au venit în contact cu victima; - probe prelevate de la persoane fizice sau juridice în cauza nerespectării prevederilor decretului nr. 466/1979 privind regimul substanţelor şi produselor toxice; - substanţe cu potenţial toxic asupra mediului: pesticide, cosmetice, medicamente, aditivi alimentari şi „chimicale comercializate”, ultima categorie incluzând cele mai multe substanţe chimice industriale. Metode de analiză a substanţelor toxice În general, probele puse la dispoziţia expertului chimist în vederea identificării substanţei/substanţelor toxice, prin natura lor sunt însoţite de o matrice în care substanţa incriminată se află, din punct de vedere cantitativ, la nivel de urme sau microurme. Acest fapt impune ca premergător analizelor efectuate, toxicele din probe să fie izolate prin extragere cu solvenţi organici şi concentrarea prin evaporarea solventului în vid 272

pentru prevenirea descompunerii termice a acestora177. Pentru a mări eficienţa extractivă a solventului, se adaugă substanţe adjuvante (acizi sau baze). În situaţia când natura toxicului din probe este anticipată, se efectuează aşa zisa „extracţie selectivă” prin utilizarea unui solvent specific toxicului cercetat. Când lipsesc indicaţii sau informaţii asupra naturii toxicului, se efectuează o extracţie generală prin utilizarea unui solvent organic cu capacitate mare de dizolvare a unei game largi de toxici şi care totodată este şi deproteinizant, cum ar fi de exemplu, alcoolul etilic. Toxicul izolat este analizat prin una sau mai multe metode de analiză cum sunt: reacţii de culoare, reacţii de precipitare, spectrofotometrie UV şi IR, analiza prin spectrometrie de masă, analiza RMN etc. Spectrometria de masă, metodă analitică structurală, poate fi de cele mai multe ori unica metodă folosită pentru identificarea unor substanţe necunoscute, despre care prin celelalte metode de analiză (reacţii de culoare, cromatografie în strat subţire, gazcromatografie) se obţin doar informaţii aproximative. Identificările prin spectrometrie de masă depind nemijlocit de capacitatea de separare a compuşilor din amestec de către coloana gazcromatografică. În acest sens, un rol important îl are alegerea corespunzătoare a tipului fazei staţionare, precum şi a programului de temperatură aferent metodei de separare. În toate situaţiile trebuie să se stabilească cu precizie puritatea picurilor cromatografice, în caz contrar rezultatele putând fi eronate. Pentru realizarea unui „screening” cu obţinerea unor informaţii semnificative despre probe este indicată folosirea unei coloane cu polaritate medie, de exemplu OV-1 sau SE-52. La probele deosebit de mici, a căror concentraţie este la limita de sensibilitate a detectorului de masă, analiza se poate efectua numai ţintit , căutându-se un număr limitat de compuşi, a căror comportare gazcromatografică este cunoscută prin analize anterioare. În aceste situaţii, analiza poate fi mult uşurată de obţinerea unor date suplimentare despre probă, pe baza colaborării cu organele de investigaţii (simptomele manifestate de victimă, efectele fiziologice probabile ale probei, inscripţionarea flaconului de ambalare, proprietăţi organoleptice, provenienţă etc.). Prelucrarea anterioară a probei joacă un rol important în succesul analizei prin GC-MS. Probele în care componenţii de interes sunt în urme, pot da, la analiză, picuri deosebit de largi corespunzătoare unor compuşi de interferenţă, mascându-se astfel substanţele urmărite, fiind imposibilă din aceasta cauză obţinerea unui spectru de masă caracteristic. De aceea, este absolut necesară o preseparare a componenţilor pentru înlăturarea balasturilor (de exemplu zaharide, lipide, alcali etc.) şi concentrarea la maximum a substanţelor de interes. Cele mai convenabile metode de preseparare sunt cele cromatografice (cromatografie pe coloană sau cromatografie în strat subţire), deşi uneori metode mai puţin pretenţioase (extracţii lichid-lichid, lichid-solid etc.) pot fi eficiente. Identificarea compuşilor de interes toxicologic se face prin obţinerea spectrelor de masă a ionilor pozitivi la impact electronic şi compararea automată a acestor spectre cu spectrele de masă cuprinse în colecţiile de spectre disponibile. Deşi foarte utilă, căutarea computerizată nu trebuie absolutizată, fiind necesară de fiecare dată compararea de către specialist a spectrelor având cele mai mari scoruri din lista de hituri cu spectrul substanţei necunoscute şi luarea deciziei numai după coroborarea cu rezultatele celorlalte investigaţii efectuate pe probă. În caz contrar, există de multe ori posibilitatea unor erori. 177

Cotrău Marţian, Toxicologie analitică, Editura medicală Bucureşti, 1988

273

De asemenea, trebuie să se estimeze dacă substanţele de interes rezistă la condiţiile de temperatură, de multe ori brutale, din poarta de injecţie şi din coloana cromatografică. Sunt multe substanţe care suferă transformări la temperaturi ridicate astfel încât numai o mică fracţiune din cantitatea injectată în coloană rămâne nemodificată, această cantitate putând fi sub sensibilitatea metodei. Grupările polare ale substanţelor cu masă moleculară mare, termic instabile, se protejează în aceste cazuri prin derivatizare cu silani sau anhdride acide (anhidridele acizilor organici perfloruraţi). Derivatizarea este necesară şi în cazul unor substanţe având spectrele de masă sărace în benzi, cu benzi plasate în zona inferioară a domeniului de masă, de exemplu amfetaminele. Analiza probelor biologice recoltate de la persoane care au făcut obiectul unor tâlhării cu mod de operare prin folosire de substanţe tranchilizante, este esenţială pentru clarificarea acestora. Prin modificarea parametrilor de ionizare şi focalizare a fragmentelor moleculare în sursa de ionizare, se poate mări în aceste cazuri sensibilitatea instrumentului analitic, făcându-se un compromis necesar cu puterea de rezoluţie a aparatului. Prin acest procedeu se pot obţine spectre de masă suficient de clare pentru a putea fi comparate cu succes în vederea identificării în colecţiile de spectre de masă existente în dotarea laboratorului. Dacă în cazul unor substanţe, care parţial rămân nemodificate în organism, căutarea este uşurată prin selectarea ionilor caracteristici ai acestora, în cazul substanţelor metabolizate rapid este necesară o anticipare a cineticii de metabolizare, precum şi a naturii compuşilor de descompunere a căror concentraţie este suficientă pentru identificarea substanţei iniţiale. Aspecte privind modul de recoltare şi ambalare a probelor susceptibile a fi toxice În vederea prevenirii intoxicării persoanei, persoanelor implicate în actul de investigare penală, se va acorda o atenţie deosebită activităţii de recoltare, ambalare şi transport a probelor, după cum urmează: - asigurarea măsurilor de tehnica securităţii muncii în situaţia când probele ridicate de la faţa locului sunt extrem de toxice (exemple: acid cianhidric folosit ca momeală, fosfuri de aluminiu sau zinc, fosfor elementar, fiole conţinând gaze sau lichide volatile toxice etc.); manipularea acestor probe va fi făcută după o prealabilă informare privind gradul de toxicitate al probei; se vor purta mănuşi de protecţie, măşti de gaze corespunzătoare toxicului manipulat; - ambalajul să fie sigur din punctul de vedere al conservării probei şi al asigurării etanşeităţii pe timpul transportului, pentru evitarea accidentelor. În acelaşi scop se vor recolta mostre din substanţele respective în cantităţi care se află în domeniul de sensibilitate al metodelor de analiză, evitându-se astfel expedierea unor cantităţi mari de astfel de substanţe; - transportul pentru substanţele cu un mare pericol de diseminare în mediu se va face obligatoriu cu mijlocul propriu al instituţiei organului de cercetare penală şi nu prin mesageriile clasice existente.

 Expertiza fizicochimică în cazul incendiilor şi exploziilor

Expertiza fizico-chimică în cazul incendiilor şi exploziilor Incendiul şi explozia sunt fenomene tehnice complexe care pot fi provocate întrun număr extrem de mare de moduri şi au evoluţii de o mare varietate. Aceste

274

caracteristici creează dificultăţi în efectuarea cercetărilor pentru stabilirea cauzelor şi a vinovaţilor de producerea incendiilor şi exploziilor178. Trebuie avut în vedere faptul că şi incendiul şi explozia prin modul în care evoluează după declanşare, distrug urmele prin arderea materialelor combustibile sau greu combustibile şi degradarea puternică a celor necombustibile. Ca fenomen chimic, atât incendiul, cât şi explozia, în esenţa lor, sunt fenomene în cadrul cărora se produc arderi, adică reacţii chimice (oxidări), care presupun combinarea unui material combustibil şi a oxigenului. În cazul incendiului arderea poate cuprinde orice material combustibil aflat în zona afectată şi are ca efect direct, imediat degajare de căldură, care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea calorică a materialului combustibil. Căldura degajată este cea care provoacă degradarea parţială sau totală a elementelor de construcţie şi instalaţii, leziuni asupra persoanelor surprinse în zonă etc. Deosebirea dintre incendiu şi explozie constă în aceea că cea din urmă, deşi este tot o ardere, se produce cu o viteză atât de mare încât practic poate fi considerată ca instantanee. În cazul exploziei există şi efecte specifice suplimentare faţă de cele al incendiului, reprezentativă fiind presiunea mare care se formează în timpul arderii instantanee în spaţiul care cuprinde amestecul exploziv. Din cauză că în momentul declanşării unei explozii se degajă o temperatură foarte mare, aceasta provoacă la rândul ei aprinderea materialelor combustibile aflate în zona afectată şi ca urmare, de regulă, exploziile sunt urmate de incendii. Probe care fac obiectul acestui gen de expertiză - sol, cenuşă, fragmente parţial carbonizate (răzuială din duşumea, eşantioane de mochete, covoare etc.) recoltate din zona sau din apropierea focarului incendiului; - lichide inflamabile găsite la faţa locului şi la persoanele suspecte; - fragmente de materiale dislocate din craterul exploziei (sol, lemn, material plastic, asfalt, beton etc.); - fragmente de materiale suspecte că provin din corpul dispozitivului exploziv improvizat sau din dispozitivele de iniţiere (capse pirotehnice sau detonante, conductori electrici, surse de curent electric-baterii, schije etc.). Metode de analiză a substanţelor în cazul incendiilor şi exploziilor Confirmarea obiectivă a ipotezei existenţei unei incendieri intenţionate sau a unui act terorist comis prin folosirea unor dispozitive explozive improvizate se poate face prin analize fizico-chimice ale probelor ridicate de la faţa locului. A stabili cauza unui incendiu sau a unei explozii înseamnă a preciza fără echivoc: - primul material care a ars; - sursa de căldură care a iniţiat arderea; - împrejurarea (condiţiile) în care primele două elemente au intrat în contact necontrolat de acţiunea umană ori a fost provocată cu intenţie de persoane interesate. În Institutul de Criminalistică a fost pusă la punct o metodologie de examinare a probelor recoltate în cazul evenimentelor de incendii utilizând cromatografia în fază gazoasă cuplată cu spectrometria de masă (GC-MS). Proba este încălzită la cca.100-110oC şi vaporii formaţi sunt reţinuţi pe o răşină fenolică TENAX, care apoi este extrasă cu n-hexan de înaltă puritate (HPLC), 178

Crăciun I. ş.a, Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendii, Editura Tehnică Bucureşti, 1993

275

obţinându-se extracte relativ pure, libere de balastul inerent unei extracţii directe. Extractul este concentrat prin evaporare la temperatură joasă, evitându-se evaporarea exagerată care poate duce la diminuarea cantităţilor de substanţe de interes. În etapa următoare, extractele sunt analizate prin cromatografie de gaze cuplată cu spectrometrie de masă. Analiza şi interpretarea rezultatelor obţinute se face prin urmărirea existenţei în probe a unor compuşi ţintă stabiliţi prin cromatografierea anterioară a unor probe de substanţe petroliere supuse la diverse grade de evaporare pentru a se simula pierderea compuşilor uşor volatili pe timpul incendiului. Se urmăreşte atât prezenţa tuturor compuşilor ţintă stabiliţi (alchil-benzeni, -naftaleni, alcani etc.), având aceiaşi timpi de reţinere pe coloană cu substanţele din amestecul etalon, cât şi existenţa unor rapoarte relative similare cu cele din produsul petrolier bănuit. Substanţele ţintă sunt astfel alese încât să se evite la maximum existenţa lor accidentală în probe care nu conţin urme de produse petroliere. Substanţele ţintă nu trebuie să fie alese din categoria celor care se pot forma prin piroliza materialelor plastice. Aşa cum au dovedit cercetările efectuate în acest sens, prin încălzire în prezenţa aerului se pot forma hidrocarburi aromatice, dar acestea vor conţine 1-2 grupe funcţionale cu oxigen (crezoli, cetone, acizi etc.). De aceea, se va urmări evidenţierea prezenţei hidrocarburilor aromatice alchilate existente în benzină, motorină, petrol lampant, uleiuri minerale etc. Decelarea substanţelor care prezintă interes se face prin determinarea spectrelor de masă ale compuşilor situaţi la timpi de reţinere apropiaţi de cei ai compuşilor din produsele petroliere. Cercetările au stabilit că un număr de 10 compuşi pot fi folosiţi ca substanţe ţintă în vederea evidenţierii produselor petroliere. Trebuie precizat că lipsa din probe a lichidelor inflamabile nu conduce automat la negarea posibilităţii iniţierii incendiului prin astfel de substanţe. Recoltarea şi ambalarea incorectă a probelor sau temperaturile ridicate pot diminua considerabil cantitatea de substanţe inflamabile, care poate fi sub limita de sensibilitate a metodei (1 microgram produs petrolier). De asemenea, trebuie să fie tratate cu suficientă circumspecţie şi rezultatele pozitive, eliminându-se toate cauzele unor erori cum ar fi contaminarea accidentală a probelor prin ambalarea în acelaşi colet a probelor ridicate de la locul incendiului cu probele de produse petroliere ridicate de la bănuit. Metoda de analiză prin cromatografie gazoasă cuplată cu spectrometrie de masă şi-a dovedit utilitatea şi în alte situaţii, cum ar fi de exemplu stabilirea explozivului utilizat în cauze de explozii cu dispozitive explozive improvizate. Condiţia esenţială pentru folosirea metodei este rezistenţa la temperatură a substanţei explozive, ştiut fiind că, exceptând nitroderivaţii aromatici, celelalte substanţe explozive se descompun în condiţiile relativ agresive din sistemul analitic (injector, coloană). În cazul unei probe de TNT, analiza GC-MS permite identificarea explozivului în concentraţii mai mici de 1 ppm. Aspecte avute în atenţie în vederea determinării focarului incendiului sau a epicentrului exploziei Termenul de „ARSON”, utilizat în literatura de specialitate şi generalizat pe plan internaţional, nu are echivalent în terminologia juridică românească, dar poate fi asimilat cu termenul de „incendiere intenţionată”. Pe plan european, numeroase studii statistice evidenţiază o creştere alarmantă a numărului de incendii intenţionate, în strânsă corelare cu situaţia social-economică din ţările respective. Principalele ţinte pentru incendiatori sunt locuinţele (40%), autovehiculele (17%), clădirile publice. Incendierea intenţionată a devenit unul dintre comportamentele criminale cele mai costisitoare pentru societate, ponderea daunelor provocate atingând cca. 30%. 276

Determinarea focarului incendiului se poate face, în majoritatea cazurilor, prin examinarea atentă a construcţiilor, instalaţiilor etc., ştiut fiind că în zona focarului arderile sunt mai pronunţate, aici constatându-se carbonizări sau calcinări. În situaţia în care incendiul a izbucnit iniţial cu putere, producându-se o flacără cu temperatură ridicată, obiectele din jurul focarului vor prezenta pe suprafeţe situate spre focar fie afumări intense, fie calcinări, fie urme de ardere specifice dacă obiectele sunt metalice. Aceste fenomene, în funcţie de condiţiile existente (de exemplu prezenţa vântului), se pot produce uneori mai departe de focarul propriu-zis, pe direcţia acţiunii vântului care deplasează în mod artificial focarul, mai exact fenomenele care marchează focarul. În cazul construcţiilor cu zidărie, beton sau alte materiale asemănătoare, focarul şi evoluţia în timp a incendiului, pot fi determinate prin examinarea calcinărilor produse (fărâmiţarea tencuielilor şi a stratului superficial de beton), a coloraţiei în gri deschis a acestora (după o ardere mai îndelungată) în zonele în care a acţionat focul. În cazul exploziilor, locul producerii acestora este marcat de existenţa unor cratere de diferite dimensiuni, în raport cu amploarea exploziei, iar obiectele construcţiilor, instalaţiilor etc. din jurul acestora sunt deformate sau distruse dinspre focar spre exterior. Dacă explozia s-a produs în interiorul încăperii sau clădirii, deformarea pereţilor este orientată spre interior. Geamurile sparte vor fi găsite căzute în interiorul încăperilor.Utilajele,instalaţiile sau părţi componente ale acestora vor prezenta deformări, loviri sau ruperi pe direcţia de propagare a undei de şoc, dinspre focar spre periferia zonei, ca urmare a lovirii lor de către obiecte, fragmente metalice sau zidărie proiectate de explozie. Prezenţa certă în focare a unor substanţe inflamabile sau resturi de explozivi, atunci când în locurile respective nu se lucrează cu astfel de substanţe, sau nu se depozitează, indică, de asemenea, de cele mai multe ori, provocarea intenţionată a incendiului sau exploziei. În astfel de situaţii este absolut necesară, prelevarea de probe de sol, de cenuşă sau alte resturi de obiecte arse, pentru efectuarea unor examene chimice, de specialitate, în vederea stabilirii naturii şi proprietăţilor substanţelor respective. Aspecte privind modul de recoltare şi ambalare al probelor în cazul incendiilor Recoltarea probelor trebuie făcută cu mare grijă şi în cantităţi suficiente, iar ambalarea se va face în vase de sticlă etanşe pentru a împiedica impurificarea întâmplătoare a probei sau evaporarea resturilor substanţei, de regulă foarte volatile. Este recomandat să se ridice probe de cenuşă, sol sau din pardoseala încăperilor, din toate acele locuri în care există indicii că s-ar afla focarul iniţial, pentru ca prin analize calitative şi cantitative să se poată stabili prezenţa unor substanţe inflamabile. Uneori pentru a se putea recolta probele respective, este necesar să se înlăture molozul căzut sau alte materiale prăbuşite ca urmare a exploziei sau incendiului. În procesul analizelor de laborator, identificarea în probele ridicate de la faţa locului, a unor urme de lichide inflamabile sau substanţe explozive întâmpină unele dificultăţi din cauza existenţei unor factori obiectivi sau subiectivi cum sunt: - scăderea cantităţii primerului sub limita de sensibilitate a metodelor de analiză a cantităţii de substanţe din cauza temperaturilor mari dezvoltate de incendiu sau explozie; - contaminarea majoră a probelor cu substanţe folosite la stingerea incendiului;

277

 Expertiza fizicochimică în cazul accidentelor rutiere

- interferenţe provocate de materiale care formează prin piroliză (descompunere termică) substanţe asemănătoare din punct de vedere structural cu reziduurile de evaporare ale lichidelor inflamabile. În depăşirea acestor obstacole un rol deosebit îl are modul de recoltare, ambalare şi expediere a probelor spre laboratorul unde se desfăşoară analiza. Trebuie subliniat în acest sens necesitatea recoltării a unor probe parţial carbonizate din locul probabil de iniţiere al acestuia, din zonele protejate de flăcări sau căldură. Este superfluă întrebarea privind existenţa unor lichide inflamabile în probe ridicate la distanţă mare de zona de debut a incendiului. De asemenea, este imposibilă evidenţierea unor asemenea lichide în probe care au fost supuse la temperaturi foarte înalte (cenuşă, materiale topite etc.). Probele cele mai potrivite a fi ridicate de la cercetarea unor evenimente de incendiu sunt probele de sol, resturile textile de bumbac sau lână, lemn sau resturile vegetale parţial carbonizate. Materialele plastice sunt contraindicate pentru a fi recoltate întrucât acestea conţin în compoziţie substanţe care interferează cu primerii utilizaţi la iniţierea incendiilor. Ambalarea probelor se va face astfel încât să se prevină atât pierderea urmelor de substanţe prin evaporare, cât şi contaminarea din surse externe în timpul transportului. Probele vor fi plasate în containere închise etanş. Containerul însuşi poate constitui o sursă de contaminare importantă, având în vedere cantităţile mici de substanţe care urmează a fi evidenţiate. Expertize fizico-chimice în cazul accidentelor rutiere Accidentele rutiere sunt probleme globale care afectează toate sectoarele societăţii, dar până acum ele nu au beneficiat de suficientă atenţie nici la nivel naţional, nici la nivel internaţional (din cauza lipsei de informaţii referitoare la mărimea consecinţelor directe şi indirecte, abordării fataliste a lor şi lipsei unor responsabilităţi politice şi a unor abordări interdisciplinare). În anul 2003, în întreaga lume, 1.260.000 de oameni au murit în accidente de circulaţie reprezentând 2,2% din totalitatea deceselor şi 25% din decesele provocate de accidente în general (cauza principală a deceselor pentru persoanele cu vârsta între 15 şi 44 ani şi pe locul 9 pentru toate categoriile de vârstă). Prognoza OMS pentru 2020 indică trecerea accidentelor de circulaţie de pe locul 9 pe locul 3 la cauza deceselor după sinucideri şi afecţiuni cardiovasculare. Părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei ori a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, precum şi modificarea sau ştergerea urmelor accidentului de către conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident de circulaţie, deşi sunt incriminate penal, sunt întâlnite frecvent, astfel de fapte reprezentând cca. 30% din totalul accidentelor rutiere înregistrate. În procesul de investigare criminalistică a unor astfel de cazuri, un rol important în stabilirea cu certitudine a circumstanţelor în care a fost comisă fapta îl are expertul chimist care prin examinarea şi analiza probelor puse la dispoziţie de organul de cercetare penală poate emite concluzii pertinente de incriminare a mijlocului auto implicat într-un astfel de eveniment. Probele ridicate de la faţa locului sunt dintre cele mai diverse, cum ar fi: - microurme dinamice de vopsea evidenţiate pe caroseria autoturismelor implicate în eveniment sau pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei;

278

- microfibre textile găsite pe autovehiculul suspect, care au fost detaşate din materialul textil al obiectului de îmbrăcăminte al victimei, în timpul accidentului; - diverse fragmente de metal, plastic sau sticlă găsite la faţa locului care pot proveni de la părţile componente ale autoturismului (caroserie, geam, bară de protecţie, piese de ornament etc.); - urme de ulei mineral, asfalt, sol etc. identificate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau prelevate de la faţa locului etc. Natura extrem de diversă a probelor ridicate de la faţa locului impune expertului chimist utilizarea unei palete largi de metode analitice de identificare, astfel încât, rezultatele examinărilor comparative efectuate să permită formularea unor concluzii certe sau de probabilitate în clarificarea aspectelor solicitate de investigator. Dezvoltarea tehnologiei în ultimii ani a determinat apariţia unui mijloc eficient de analiză criminalistică a probelor şi anume microscopul cuplat cu spectrometru în raze ultraviolete şi vizibile (UV-VIS).

Microscop cuplat cu spectrometru UV-VIS NNr. crt.

Denumirea instrumentului analitic

1

Stereomicroscop optic

2

3

Spectrometru IR

Spectrometru de

Caracteristicile fizico-chimice determinate: - numărul straturilor de vopsea, al peliculelor şi succesiunea acestora; - nuanţa culorii peliculelor de vopsea; - aspectul morfologic al solului şi stabilirea microstructurii acestuia; - aspectul morfologic al microfibrelor textile prelevate de pe autoturismul bănuit că a fost implicat în accident etc. - natura liantului din care sunt fabricate micropeliculele de vopsea; - natura polimerului din care sunt fabricate probele din plastic şi fibrele textile ridicate de la faţa locului; - natura urmelor de produse petroliere grele (uleiuri minerale, vaselină etc.). - natura elementelor anorganice din 279

fluorescenţă de raze X

4 5

 Expertiza biocriminalistică

Cromatografia în gazoasă cuplată spectrometria de masă Spectrometria UV-VIS

compoziţia micropeliculelor de vopsea şi a urmelor dinamice evidenţiate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei; - natura elementelor anorganice din compoziţia solului şi sticlei. fază - natura urmelor petroliere (bitum, uleiuri cu minerale, benzine, motorine etc.) - nuanţa culorii peliculelor de vopsea şi a microfibrelor textile cuantificată prin spectrele radiaţiilor aferente (spectre de reflexie, transmisie şi de fluorescenţă)

9. Expertiza biocriminalistică Istoricul şi evoluţia metodelor ştiinţifice care stau la baza biocriminalisticii judiciare 1771 - Anatomistul britanic William Hewson descrie primele cercetări referitoare la coagularea sângelui, reuşind să izoleze ceea ce el a denumit „limfă coagulantă”, echivalentul fibrinogenului. 1901 - Karl Landsteiner publică descoperirea grupelor sanguine, iniţial denumite A, B şi C, care ulterior va deveni O. Definind în urma rezultatelor experimentale noţiunea de reacţie de aglutinare, anticorpi şi aglutinie. 1902 - Karl Landsteiner, alături de Alfred von Decastello şi Adriano Sterly finalizează studiile şi experimentele practice referitoare la caracteristicile grupei sanguine AB. 1914 - Doctorul Albert Hustin din Belgia demonstrează proprietăţile anticoagulante ale citratului de sodiu. 1916 - Francis Peyton Rous şi J.R. Turner demonstrează că o soluţie de glucoză-citrat de sodiu poate asigura păstrarea sângelui după recoltare pentru o durată de câteva săptămâni, descoperire care va salva multe vieţi în primul război mondial. După fundamentarea ştiinţifică a compoziţiei sângelui au fost validate metode care vizează determinarea unor categorii de proteine fixate pe membrana eritrocitară sau existente în serul sangiun care discriminează indivizii în diverse categorii. De aceste metode sunt legate numele unor medici, fiziologi, unele purtându-le numele: metoda Beth-Vincent, Simonin, Holtzer etc. Ştiinţa se va dezvolta rapid, iar descoperirile biologiei moleculare vor deschide o nouă eră, cea a geneticii. 1953 - J Watson şi F. Crick sunt cei doi savanţi care prin difracţia razelor X, stabilesc structura de dublu helix a macromoleculei de ADN, motiv pentru care în anul 1962 li se decernează premiul Nobel. 1985 - Hegemonia amprentelor papilare este egalată prin progresele recente înregistrate de biologia moleculară prin folosirea celui mai discriminativ criteriu biologic, molecula ADN (acidul dezoxiribonucleic), purtătoarea codului genetic. Metoda a fost adaptată scopurilor judiciare de către geneticianul Alex Jeffreys şi are ca fundament ştiinţific hipervariabilitatea genomului uman, ce determină unicitatea individului.

280

Iniţial a fost utilizată metoda R.F.L.P. (restriction fragment lenght polymorfism), care are ca principiu polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie prin scindarea macromoleculei de A.D.N. cu ajutorul enzimelor de restricţie, vizualizarea acestor fragmente şi compararea profilelor obţinute. Această metodă este laborioasă, materialul genetic analizat trebuie să fie integru şi în cantitate relativ mare, durata determinărilor considerabilă, vizualizarea utilizând markeri radioactivi. 1993 - Karry Mullis, laureat al premiului Nobel, fundamentează metoda „reacţiei în lanţ a polimerazei” (Polymerase Chain Reaction), prin care este posibilă multiplicarea de miliarde de ori a cantităţii de A.D.N. dintr-o urmă. Procesul de amplificare permite investigarea materialului biologic parţial degradat, în acord cu realitatea. Individualizarea aproape certă a urmelor biolgice prin genotipare, a determinat în mod greşit să i se atribuie, prin similitudine cu unicitatea impresiunii papilare, acestei metode denumirea de „amprentă genetică”, termenul ştiinţific unanim acceptat fiind acela de profil genetic.

 Expertiza serologică

Expertiza serologică Fundamentul ştiinţific Serologia judiciară a constituit o etapă „clasică” în istoria criminalisticii, care a răspuns unor exigenţe ale momentului. Polimorfismul structural al proteinelor reprezintă o caracteristică generală a lumii vii, proprietate pe care se fundamentează multe dintre metodele criminalistice. Configuraţiile structurale sunt comune diferitelor specii de animale, astfel încât unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite specii animale, mai ales la mamiferele superioare. În general noţiunea de grup sanguin are în vedere sistemul AB0 descoperit în 1901 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0 sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A). Noţiunea de „grupă sanguină” cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celulele ori limfa celulară din diferitele ţesuturi şi organe. În cazul omului, antigenele sunt prezente într-o proporţie de 80 în toate organele, în unele secreţii, conferind persoanei „caracter secretor”, restul proporţiei de 20 având statut de persoane „nesecretoare”. Alături de factorii de grupe AB0, în fiecare caz este prezentă şi antigena H, care diferenşiază sângele uman de cel animal, aceasta existând şi la persoane cu grupa 0. Chiar Landsteiner şi cercetările ulterioare au demonstrat faptul că pe membrana eritrocitului şi a altor celule hematice sunt numeroase variaţii individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente. Cercetările prin metoda gel-electroforezei au demonstrat prezenţa în serul sanguin a izoenzimelor specifice de grup, denumite „grupe serice” care sunt expresia altor tipuri de variabilitate. Apartenenţa indivizilor la anumite grupe sanguine, grupe de izoenzime serice GPM (fosfoglucomutaza), EAP (Fosfataza acidă eritrocitară), GC (Componentul de grup specific) îşi găseşte aplicabilitatea în serologia judiciară, prin determinări comparative ale 281

urmelor biologice ridicate din câmpul infracţional cu standarde ale căror caracteristici sunt foarte bine cunoscute, în final atribuindu-se în cazul unor reacţii identice, proprietăţile comune celor două tipuri de probe. Această discriminare este relativă şi limitată, statisticile demonstrând că în general 70-80  dintre indivizi aparţin grupelor sangine 0I şi AII, 10-12 grupei sanguine BIII, iar restul grupei sanguine ABIV, deci este evident că situaţia în care victima şi bănuitul pot aparţine aceleiaşi grupe sanguine este foarte frecventă.

 Etapele examinării urmelor biologice

Etapele examinării urmelor biologice prin metodele serologice Urmele de sânge Identificarea urmelor de sânge depuse pe suporturi sau în stare lichidă se realizează prin reacţii de orientare şi reacţii de certitudine. Reacţiile de orientare se bazează pe proprietăţile componentelor sângelui care prin modificare chimică în prezenţa unor cromofori duc la apariţia unor culori specifice. Reacţiile de orientare au un mare avantaj fiind foarte rapide şi sensibile, dar prezintă un dezavantaj din punct de vedere al specificităţii, existând posibilitatea unor interferenţe. Lumea ştiinţifică a acceptat principiul prin care dacă mai multe reacţii de orientare sunt pozitive (de obicei combinaţii între cele deosebit de sensibile şi cele foarte specifice) se consideră demonstrată natura acestor urme. Dintre reacţiile de orientare, cele mai utilizate în laboratoarele criminalistice sunt: reactivul Adler, reactivul Guarino, reactivul Kastl-Mayer etc. Reacţiile de certitudine au ca principiu demonstrarea prezenţei hemoglobinei, sunt mai costisitoare, necesitând un timp mai îndelungat pentru determinări. Cele mai utilizate sunt reacţia Taichmann, reacţia Gabrielli – Bertrande sau reacţia Takayama. Aceste metode sunt completate de examinarea microspectroscopică, caz în care urmele de hem prezintă 2 benzi de absorbţie în zona lungimilor de undă de 589 –577 nm şi 556 – 536 nm. Urmele de spermă Se bazează pe proprietăţile biochimice, enzimatice şi imunologice ale lichidului spermatic. Pentru suporturile cu suprafaţă mare, una dintre cele mai uzitate metode o reprezintă examinarea suprafeţelor mari prin examinare în lumină U.V., în care urmele de spermă prezintă fluorescenţă, specifică însă şi altor substanţe. Dintre reacţiile de probabilitate, cel mai des folosite sunt cele bazate pe reacţiile cristalografice, enzimatice şi antigenice ale lichidului seminal. Reacţiile cristalografice au ca principiu obţinerea de cristale specifice ca urmare a reacţiei dintre componentele anorganice şi cele ale lichidului seminal (reacţia Florance, Barberino, Bocarius etc.). Limitele acestor determinări sunt generate de cantitatea mare de probă necesară. În practică cele mai utilizate metode sunt cele care se bazează pe activitatea fosfatazei acide a lichidului seminal (reacţia Phosphatesmo) şi reacţia de determinare a antigenelor specifice din prostată (glicoproteine intracelulare cu masă moleculară de 3400 Dalton, sintetizate numai de către glandele prostatice - r. P.S.A. Check). Reacţiile de certitudine Indiferent de rezultatul testelor de orientare, se efectuează frotiuri pentru observarea directă a prezenţei sau absenţei spermatozoizilor. Pentru vizualizare se folosesc diverse sisteme de colorare (hematoxilin-eozină, eritrozină etc.) care au drept 282

scop colorarea diferenţială a materialului nuclear faţă de cel citoplasmatic, fiind foarte bine definite criteriile de identificare (formă, mărime, coloraţie). Urmele de salivă Sunt în general greu detectabile la o examinare preliminară, în lumină ultravioletă emiţând o fluorescenţă slabă. Reacţia de identificare se bazează pe vizualizarea acţiunii amilazei, care în prezenţa unui substrat de amidon înalt polimerizat colorat în albastru va elibera în reacţie colorantul. Urmele de natură piloasă Se recoltează împreună cu alte fibre depuse pe suporturi, atribuirea naturii (fibre vegetale, textile, animale sau umane) realizându-se numai prin examinarea microscopică între lamă şi lamelă. Examinarea microscopică urmăreşte observarea caracteristicilor morfologice (canal medular, cuticulă, secvenţă de culoare, grosime şi bulb). Aceste examinări aduc informaţii în vederea stabilirii speciei, iar în cazul firelor de păr umane se pot indica zona de provenienţă, modul de detaşare, elementele de asemănare sau diferenţiere între firele de păr în litigiu şi cele model de comparaţie.

 Reacţiile pentru stabilirea speciei

Reacţiile pentru stabilirea speciei Pentru stabilirea speciei urmelor biologice se utilizează un control pozitiv constituit din sânge uman sau al diverselor specii de animale, în cazul reacţiilor identice ale litigiului şi ale controlului pozitiv demonstrându-se că ambele probe provin de la aceeaşi specie. Reacţia de precipitare (Uhlenhut – Cistoreici - Wassermann) La limita de joncţiune dintre maceratul urmei de sânge şi serul precipitat se formează o peliculă fină (inel) de precipitat albicios. În cazul urmelor de spermă, pentru determinarea speciei se utilizează serul antispermă umană. Reacţia Hartmann Toilliez (de difuziune în gel) Reacţia de imunoprecipitare este realizată prin difuziunea spontană a proteinelor (antigene) faţă de anticorpii din serul precipitant. Proteinele din urme se dizolvă şi difuzează în geloză în mod circular. Totodată, difuzează şi anticorpii din serurile de testare, iar la frontul de întâlnire al antigenelor cu anticorpii specifici va produce o linie (sau 2-3 linii) de precipitare. Aceste linii sunt caracteristice. Testul imunocromatografic (Hexagon OBTI). Se bazează pe detecţia imunologică a hemoglobinei, sensibilitatea metodei fiind de 0,05µg/ml.

 Reacţii pentru stabilirea grupei sanguine

Reacţii pentru stabilirea grupelor sanguine ale urmelor biologice Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine din urmele biologice se bazează pe principiul activităţii biochimice a antigenelor prezente pe membrana eritrocitelor şi a anticorpiilor naturali serici, atât în cazul urmelor biolgice lichide cât şi în cazul urmelor biologice depuse pe suporturi, activitatea lor fiind dependentă de expunerea la factorii de mediu. Metoda pentru identificarea grupelor sanguine din urmele biologice va fi adaptată întotdeauna la condiţiile concrete: vechimea, gradul de uscare, gradul de alterare şi suportul 283

urmelor (dacă acesta este absorbant sau nu, dacă are influenţă asupra reacţiei antigenanticorp). Pe membrana eritrocitelor se constată prezenţa sau absenţa aglutinogenelor A şi B, individual sau împreună. În serul sanguin se identifică aglutininele α şi β. Metodele de determinare a grupei sanguine pun în evidenţă prezenţa, sau absenţa aglutinogenelor şi aglutininelor. În cazul sângelui lichid, stabilirea grupei se efectuează pe baza reacţiei dintre serurilor de testare din grupele anti - A,B,O cu suspensia de eritrocite neidentificate (metoda Beth - Vincent), respectiv prin reacţia serului litigiu cu suspensie de eritrocite A şi B (metoda Simonin). În criminalistică se utilizează ambele procedee simultan. Identificarea aglutininelor Se poate realiza prin metoda Lattes, atât pentru urmele de sânge cât şi pentru secreţii (spermă, secreţie vaginală, salivă). Identificarea antigenelor Se realizează prin metoda absorbţiei-eluţiei, metoda absorbţiei şi prin metoda Holtzer.

 Formularea concluziilor

Formularea concluziilor Concluzia pozitivă Reprezintă certitudinea determinărilor efectuate, al căror rezultat a fost pozitiv (identic cu cel al controlului), pentru stabilirea naturii urmei biologice (sânge, salivă, fire de păr, lichid seminal, secreţie vaginală etc.), pentru determinarea provenienţei umane sau animale a urmelor şi pentru determinarea apartenenţei acestora la un anumit grup sanguin. Concluzia negativă Reprezintă certitudinea analizelor al căror rezultat a fost negativ, determinând excluderea unor urme care deşi au aspect de urme biologice, nu posedă această calitate. Concluzia de probabilitate Reprezintă ilustrarea discordanţelor parţiale cu seria controalelor pozitive şi negative ale reacţiilor de determinare. Exemple: - urma biologică determină reacţie pozitivă numai în contact cu reactivul Adler, contactul cu reactivul Guarino neproducând reacţie specifică (deşi reacţia controlului pozitiv este evidentă) – „urma este probabil de sânge”; - în contact cu serul anti-om, maceratul urmei biologice produce un inel foarte subţire, greu vizibil (deşi reacţia controlului pozitiv este evidentă) – „urma de sânge este probabil umană”. Concluzia de imposibilitate Se formulează în cazul lipsei generale de reactivitate datorate cantităţii foarte reduse de probă, vechimii, acţiunii prelungite a factorilor de mediu, impurificării urmei cu produşi chimici etc. Performanţe şi limitele serologiei judiciare Performanţele acestor metode constau în timpul relativ scurt de efectuare şi costuri scăzute. Nu necesită aparatură de laborator deosebită. Limitele majore sunt determinate de puterea redusă de discriminare a urmelor, iar în cazul amestecurilor urmelor biologice nu se pot stabili grupele sanguine sau serice ale participanţilor, ci numai cea a amestecului în totalitate. 284

Un alt dezavantaj îl constituie cantităţile mari de probe biologice necesare determinărilor şi caracterul de probabilitate al unor determinări din cauza limitării cantitative. Proteinele, clasa de substanţe majoritară în determinările serologice, sunt substanţe foarte sensibile faţă de acţiunea factorilor de mediu motiv pentru care posibilitatea compromiterii rezultatelor obţinute este foarte frecventă.

 Expertiza genetică

Expertiza genetică Fundamentul ştiinţific Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată în genom. Acesta este definit ca un set complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la ambii părinţi. În structura cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile ereditare ale organismului. Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus. Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN în cazul unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali şi doi care determină sexul, astfel încât nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi diferiţi sau 23 de perechi, una care provine de la mamă şi una care provine de la tată. Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din secvenţe codante denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza proteinelor) şi porţiuni noncodante cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi conţin informaţia necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există aproximativ 50000 – 100000 de gene. Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiţi la nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman. O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide – unităţi de bază ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru identificarea umană. Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a variabilităţii genetice din aceste regiuni ale genomului uman. Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7 nucleotide care se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ. În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulţi markeri sau loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care poate fi definit ca unităţi repetitive. Cu cât sunt determinaţi mai mulţi markeri, cu atât mai mare este probabilitatea ca doi indivizi genetic diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi individ. Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi exprimarea profilului genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare locus este moştenit independent de ceilalţi loci, atunci pentru a calcula frecvenţa unui anumit profil ADN se înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului. Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este stocată într-o bază de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center for 285

Biotechnology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine din cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie naţională pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii înţelegerii proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli. Până în august 1999 GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări de secvenţe ADN, cuprinzând peste 3,4 bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank. Secvenţele ADN din GenBank pot fi accesate din pagina NCBI, la adresa http://www.ncbi.nlm.nih.gov. Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea sau aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN-ul, care este apoi purificat şi amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short Tanden Repet” (Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu „Poly Chain Reaction” (Reacţia de Amplificare în Lanţ), care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADNului este replicată de mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei anumite secvenţe ADN. După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (109) de copii ale zonei ţintă din matriţa ADN. Utilizându-se reactivi specifici fluorescenţi, produşii astfel amplificaţi sunt analizaţi prin electroforeză capilară. Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o elelectroferogramă, care ocupă anumite poziţii în cadrul unei scări care conţine toate alelele studiate. Fiecare astfel de pic poartă un anumit număr, obţinându-se în final o combinaţie de cifre. Performanţele metodei Cea mai importantă caracteristică a acestei metode este obţinerea unor profile genetice corespunzătoare urmelor biologice din care a fost extras ADNul. În cazul a două profile genetice identice recoltate din două urme biologice diferite, se poate afirma că au fost create de aceeaşi persoană cu foarte mare probabilitate (aproape certitudine). Dintre avantajele metodei pot fi notate: - poate analiza ADN parţial degradat; - pot fi folosite cantităţi foarte mici de matriţă ADN provenind chiar şi dintr-o singură celulă - o cantitate minimă de ADN de 0,2ng; - ADN-ul degradat până la fragmente de câteva sute de perechi de baze poate servi drept matriţă pentru amplificare; - permite discriminarea amestecurilor de urme biologice care provin de la persoane diferite; - poate fi parţial automatizată. Limitele metodei Puterea de discriminare a indivizilor în cazul unor amestecuri de mai multe persoane este invers proporţională cu creşterea numărului de profile aflate în amestec. Probele biologice care au fost supuse timp îndelungat acţiunii apei, luminii solare au fost degradate bacterian sau cele în care probele biologice sunt în amestec cu inhibitori (coloranţi, sol, materii grase etc.) pot limita analizele genetice, deoarece acţiunea acestor factori poate inhiba procesul de multiplicare a fragmentelor de A.D.N. ţintă. Dacă probele biologice care urmează a fi analizate nu sunt recoltate conform unei strategii caracteristice, se pot obţine rezultate neinterpretabile. Etapele expertizei genetice judiciare În cadrul sistemului, fluxul de analiză a probelor ridicate de la faţa locului este complet separat de fluxul de procesare a probelor de referinţă. Se respectă astfel una 286

dintre cerinţele importante pentru prevenirea intercontaminării probelor, pericol care există atunci când fluxurile de analiză se intersectează. Determinarea naturii urmelor biologice identificate şi reacţiile pentru stabilirea speciei sunt etape comune cu determinările utilizate de serologia clasică. Extracţia va fi adaptată la tipurile de probe analizate: - izolarea ADN-ului din urmele biologice ridicate de la scena crimei - extracţia organică cloroform/alcool izoamilic/fenol; - izolarea ADN-ului din probe de sânge şi probe bucale - extracţia cu răşină chelex; - izolarea ADN-ului din secreţia vaginală - extracţia diferenţială cu ajutorul proteinazei K şi DTT (ditiotreitol). Cuantificarea ADN, esenţială pentru obţinerea unor rezultate finale valide, va urmări iniţial determinarea ADN-ului total, iar ulterior se va determina ADN-ul uman din probele analizate: - cuantificarea ADN-ului total, fluorimetric, cu colorantul Hoechst 33258 (bisbenzimidă): excit = 365 nm; emisie = 458; - cuantificarea ADN-ului uman (etape): - amplificarea locusului FGA cu Termocycler PE 9700; - electroforeza în gel de poliacrilamidă; - colorare prin silver staining. Amplificarea secvenţelor repetitive scurte (STR – Short Tandem Repeats) se va face numai în sisteme multiplex, cu primeri marcaţi fluorescent, sistemele folosite permiţând o discriminare la nivel înalt a probelor, cu excluderea oricăror erori în stabilirea condiţiilor de identificare a unei probe. Vor fi folosite două sisteme multiplex: - AmplFISTR Identifiler Kit – 16 locusuri : CSF1PO, D3S1358, D5S818, D7S820, D8S1179, D13S317, D16S539, D18S51, D21S11, vWA, FGA, TH01, TPOX, D2S1338 and D19S433 şi Amelogenin (patru markeri fluorescenţi) - AmplFISTR SGM plus – 11 locusuri: D3S1358, D8S1179, D16S539, D21S11, vWA, D18S551, FGA, TH01, D2S1338 D19S433 şi Amelogenin Analiza produşilor PCR şi obţinerea profilelor genetice ale probelor biologice se realizează automat, pe aparate moderne, de mare productivitate - secvenţiatoare livrate de firma Applied Biosystems - ABI Prism 310 (pentru probele ridicate de la faţa locului) şi ABI 3100 (pentru probele analizate pentru baza de date). Prelucrarea rezultatelor şi compararea în baza de date se va executa pe baza unui soft dedicat acestui tip de aplicaţie, capacitatea de stocare a mijloacelor informatice fiind de un milion de profile genetice. Interpretarea rezultatelor analizelor genetice Rezultatele analizelor genetice, respectiv profilele obţinute sunt prezentate sub formă tabelară şi pot fi interpretate prin: - identitate - între genotipurile probelor de referinţă şi cele ale urmelor sau microurmelor biologice litigiu nu există deosebiri; - includere - profilele genetice ale probelor biologice de referinţă sunt incluse în amestecurile de profile obţinute în urma genotipării probelor biologice în litigiu; - excludere – prin compararea genotipurilor probelor biologice de referinţă şi a celor în litigiu rezultă diferenţe care pot fi explicate numai prin faptul că acestea provin din surse diferite; 287

- transmiterea ereditară a caracterelor - jumătate din genotipul părinţilor este transmis la copii. Fiecare identificare implică analize biostatistice aferente care sunt prezentate sub formă de frecvenţă a genotipului respectiv şi/sau grup populaţional în care profilul genetic la care se adresează este unic. Pentru populaţia României a fost efectuat un astfel de studiu în urma căruia au fost obţinute frecvenţele fiecărei alele utilizate actual în Sistemul de Analize Genetice. Rezultatele obţinute pot fi folosite în calculele biostatistice pentru populaţia din România, la estimarea frecvenţei profilelor genetice atât în cazuistica judiciară cât şi în cea civilă. Au fost studiaţi 15 loci STR tetramerici (D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, D5S818, FGA) corespunzători kit-ului multiplex AmplFI STR Identifiler (Applied Biosystems), utilizând 682 de profile de referinţă ale persoanelor. Frecvenţele alelelor corespunzătoare celor 15 loci STR studiaţi şi puterea de discriminare a persoanelor (PD) pe baza acestora au fost publicate în Revista de Criminalistică. Profilele genetice analizate pentru persoanele neînrudite genetic din eşantionul de indivizi studiat respectă echilibrul Hardy-Weinberg, neobservându-se deviaţii, iar puterea de discriminare pentru cei 15 loci studiaţi este de 0.9999999978. Dacă interpretarea şi exprimarea rezultatelor în cazul profilelor genetice unice este mai puţin laborioasă, deoarece se calculează frecvenţa regăsirii acestuia în grupul populaţional studiat, în cazul amestecurilor sunt necesare abordări din punct de vedere statistic mai complexe. În calculele statistice efectuate expertul foloseşte o estimare a proporţiei din populaţie care are un anumit genotip pentru a aprecia probabilitatea ca un anumit profil genetic să poată aparţine unei alte persoane decât cea în cauză. Să presupunem că profilul unei urme biologice de la faţa locului este identic cu al unei persoane din cercul de suspecţi şi are frecvenţa de 2,8x10-13, ceea ce semnifică un grup populaţional în care este unic de 3,57x10 12 indivizi. Pentru explicarea acestui rezultat poate fi folosit cazul ipotetic a două insule, populate fiecare cu câte 3,57x10 12 indivizi, iar persoana în cauză locuieşte pe insula A şi conform calculelor biostatistice are un profil unic în acest grup populaţional. Dacă sunt reunite populaţiile celor două insule obţinându-se 2x3,57x1012 indivizi, atunci, vor exista două persoane cu acelaşi profil genetic, conform teoriei probabilităţilor.

288

Raţionamentul Bayesian este cel mai bun model de care dispunem pentru interpretarea probelor ştiinţifice. El permite înţelegerea unor aspecte altfel greu de sesizat. Desfăşurarea procesului în instanţă impune respectare a trei principii: - evaluarea incertitudinii oricărei propoziţii se face comparativ cu examinarea a cel puţin unei propoziţii alternative - vor exista minimum două puncte de vedere opuse: unul al apărării şi celălalt al acuzării. În această situaţie este valabilă forma teoremei lui Bayes în care sunt menţionate şansele fiecăreia dintre acestea şi posibilitatea calculării veridicităţii acestora, una în raport cu cealaltă; - în interpretarea ştiinţifică a probelor există întrebări de genul „Care este probabilitatea datelor obţinute dacă se acceptă ca reală o anumită propoziţie”; - interpretarea ştiinţifică a rezultatelor este condiţionată nu numai de propoziţiile opuse ci şi de cadrul circumstanţelor în care acestea sunt evaluate. Pentru interpretarea amestecurilor de profile genetice se consideră întotdeauna două ipoteze: ipoteza acuzării (Hp) şi ipoteza apărării (Hd). Aceasta semnifică faptul că putem folosi forma de calcul a şanselor, conform teoremei lui Bayes, iar informaţiile aduse de analiza genetică judiciară se pot trata separat de celelalte informaţii, care sunt evaluate prin şansele anterioare (preliminare). Interpretarea unui amestec depinde foarte mult de împrejurările infracţiunii. Calculele care se efectuează trebuie să ţină cont că trebuie să se demonstreze prezenţa materialului biologic al unui individ (victimă sau suspect) pe un obiect în litigiu sau pe o altă persoană (suspect sau victimă). Pentru interpretarea acestor rezultate sunt formulate două ipoteze: - suspectul sau victima, în funcţie de caz, este contribuitor în amestecul de profile genetice obţinut din materialul biologic studiat; - nu suspectul sau respectiv victima a fost persoana care a contribuit la crearea urmei biologice genotipate, ci o altă persoană necunoscută, al cărei profil genetic în combinaţie cu celălalt considerat inclus a determinat obţinerea amestecului.

289

În urma calculelor de biostatistică aferente şi a raportului dintre ipoteze se concluzionează printr-o valoare numerică varianta posibilă. Această valoare este denumită LR (Likelihood Ratio) şi exprimă raportul celor două şanse. Pot fi totuşi situaţii în care această prezumţie nu este valabilă, de exemplu o probă în cazul unui viol care poate fi constituită dintr-un amestec de sânge şi spermă. Dacă profilul genetic al probei include genotipurile victimei şi suspectului, iar victima identifică obiectul respectiv, propoziţia acuzării va fi similară cu cea de mai sus: Hp: proba în litigiu conţine ADN provenind de la victimă şi de la suspect, iar pentru propoziţia apărării pot fi admise următoarele variante: Hd1: proba în litigiu conţine ADN provenind de la victimă şi de la o persoană necunoscută; Hd2: proba în litigiu conţine ADN provenind de la suspect şi de la o persoană necunoscută; Hd3: proba în litigiu conţine ADN provenind de la două persoane necunoscute. Raportul şanselor poate fi folosit analizând simultan două ipoteze: - urma conţine ADN provenind de la victimă şi de la o persoană necunoscută; - urma conţine ADN provenind de la două persoane necunoscute. Evaluarea raportului şanselor se face ca în cazurile de mai sus, astfel că specialistul va avea posibilitatea să concluzioneze: „ Probele pledează pentru faptul că este de LR ori mai probabil ca prima dintre aceste ipoteze să fie adevărată decât ca cea de-a doua ipoteză să fie adevărată”. Stabilirea faptului că victima a fost sau nu violată pe obiectul respectiv pe care există urma depinde nu numai de probele biologice genotipate, ci şi de alte circumstanţe pe care instanţa le va lua în considerare. Dacă instanţa va stabili că întradevăr obiectul de pe pat este asociat cu violul, atunci este util să se analizeze următoarele ipoteze: - urma conţine ADN provenind de la victimă şi de la suspect; - urma conţine ADN provenind de la victimă şi de la o persoană necunoscută. Evaluarea raportului şanselor pentru această alternativă decurge ca mai înainte. Concluzia specialistului va fi de forma: „Probele ADN demonstrează faptul că este de LR ori mai probabil ca prima dintre aceste afirmaţii să fie adevărată.” Pentru exemplificare să luăm amestecul de profile genetice provenit de la două persoane, notate cu P1 şi P2 şi să calculăm şansele ca P2 să fie contribuitor la crearea acestuia. În acest sens putem formula următoarea ipoteză a acuzării: Hp: Proba în litigiu conţine ADN provenind de la persoana 1 şi persoana 2. În acest caz pentru propoziţia apărării pot fi admise următoarele variante: Hd1: Proba în litigiu conţine ADN provenind de la persoana 1 şi de la o persoană necunoscută. Hd2: Proba în litigiu conţine ADN provenind de la persoana 2 şi de la o persoană necunoscută. Hd3: Proba în litigiu conţine ADN provenind de la două persoane necunoscute ale căror profile genetice combinate determină obţinerea amestecului respectiv. Pentru exprimarea raportului şanselor vor fi anlizate simultan câte două ipoteze: - urma conţine ADN provenind de la persoana 1 şi de la o persoană necunoscută; - urma conţine ADN provenind de la două persoane necunoscute; - urma conţine ADN provenind de la persoana 2 şi de la o persoană necunoscută; - urma conţine ADN provenind de la două persoane necunoscute. 290

Electroferogramele obţinute sunt prezentate în figurile de mai jos.

Amestec de profile genetice ce provine de la doi contributori pentru markerii D8S1179, D21S11, D7S820 şi CSF1PO

Amestec de profile genetice ce provine de la doi contributori pentru markerii D3S1358, TH01, D13S317, D16S539 şi D2S1338

291

Amestec de profile genetice ce provine de la doi contributori pentru markerii D19S433, vWA, TPOX şi D18S51

Amestec de profile genetice reproductibile ce provine de la minim doi contributori pentru markerii AMEL, D5S818 şi FGA Conform calculelor biostatistice efectuate, se poate afirma că prima ipoteză, aceea că persoana 2 a contribuit la crearea urmei biologice genotipate, este de 2,14x1013 ori mai posibilă decât a doua. Aceasta semnifică faptul că un individ necunoscut al cărui profil genetic poate substitui pe cel al persoanei 2 din amestec va fi regăsit la un număr mai mare de 2,14x1013 persoane. S-a ignorat în explicaţiile date mai sus orice informaţie, cum ar fi intensitatea (aria) sau înălţimea picurilor, care ar putea fi un indicator al cantităţilor relative de ADN care provine de la un contributor din cadrul unui amestec. Luând în calcul diferenţele de intensitate dintre picurile unei electroforegrame care conţine un amestec de două profile genetice, se poate creşte capacitatea de discriminare a analizei. Studiile recente au demonstrat utilitatea interpretării amestecurilor de profile genetice, utilizând pe lângă metodele numerice, cunoscute ca „Linear Mixture Analysis” (LMA), şi tehnica „Least Square Deconvolution” (LSD), pentru separarea persoanelor contributoare. „Least-Square Deconvolution” este un algoritm matematic prin care se pot stabili cu certitudine combinaţiile numărului de participanţi (date sub formă de vectori), în funcţie de masa materialului genetic al fiecăruia din amestec. La interpretarea amestecului prin tehnica LSD, se obţin separat cele două profile genetice, iar specialistul poate utiliza în calculele biostatistice frecvenţele profilelor genetice deoarece cele două ipoteze se reduc la: Hp1: Persoana 1 a creat urma de la faţa locului,iar apărarea: Hd1: O altă persoană a creat urma existentă la faţa locului şi Hp2: Persoana 2 a creat urma de la faţa locului,iar apărarea: Hd2: O altă persoană a creat urma existentă la faţa locului. În mod clar, Hp şi Hd se exclud reciproc şi sunt exclusive (nu mai poate fi o altă propoziţie adevărată). Specialistul va folosi o estimare a proporţiei din populaţie cu genotipul G pentru a aprecia probabilitatea ca proba de la locul faptei să fi fost creată de către persoana 1 şi 2. 292

Utilizând frecvenţele alelelor markerilor genotipaţi se poate afirma că: - frecvenţa profilului genetic al persoanei 1 în populaţia caucaziană este de 9,18x10-22, ceea ce înseamnă că într-un grup format din 2,78x1022 de indivizi profilul genetic al persoanei 1 este unic; - frecvenţa profilului genetic al persoanei 1 în populaţia caucaziană este de 4,05x10-23, ceea ce înseamnă că într-un grup format din 3,59x1022 de indivizi profilul genetic al persoanei 2 este unic. Rezultate analizei genetice judiciare constau în a determina dacă o anumită persoană este sau nu sursa creării unei urme sau microurme ridicate din câmpul unei infracţiuni. Profilul genetic al unei probe biologice recoltate de la o persoană trebuie să fie comparat cu cel în litigiu pentru a determina dacă sunt identice sau dacă primul este inclus în cazul unui amestec de profile genetice. Rezultatele fiecărei analize/comparaţii se exprimă prin una din următoarele afirmaţii: - nu a fost obţinut un profil genetic; - profilul genetic obţinut nu este interpretabil/conclusiv; - profilul genetic al probei biologice de referinţă nu poate fi comparat, deoarece nu există rezultate ale determinărilor genetice pentru urmele sau microurmele biologice ridicate de la faţa locului. - profilul genetic al probei biologice de referinţă nu este identic cu cel al urmei/microurmei biologice în litigiu; - profilul genetic al probei biologice de referinţă este identic cu cel al urmei/microurmei biologice în litigiu; - profilul genetic al probei biologice de referinţă este inclus în amestecul de profile genetice creat de minim „n” persoane, obţinut din urmele/microurmele biologice în litigiu; - profilul genetic al probei biologice de referinţă nu poate fi inclus sau exclus din amestecul de profile genetice creat de minim „n” persoane; - persoana „n” nu poate fi exclusă sau inclusă ca fiind contribuitoare la crearea urmelor/microurmelor biologice în litigiu. Cel puţin jumtate din alelele profilului genetic al persoanei „n” sunt identice cu cele ale profilului genetic al persoanei „m” – pentru cazurile de paternitate, maternitate sau transmiterea unor indicii investigatorului despre compararea profilelor genetice ale urmelor în litigiu şi cele de referinţă ale persoanelor investigate sau din baza de date. Profile genetice cu sursă unică O probă biologică poate fi considerată ca fiind creată de o singură persoană, dacă numărul de alele observate pentru fiecare locus nu este mai mare de 2 (dacă una sau două alele sunt prezente la fiecare din locii studiaţi), iar intensitatea înălţimii peakurilor pentru alelele heterozigote ale unui locus nu au o diferenţă mai mare de 70%. Dacă una sau două alele sunt prezente la fiecare din locii studiaţi, iar la unul din loci apar trei peak-uri (alelele determinate), iar raportul ariilor/înălţimilor pentru restul alelelor din întregul profil genetic este respectat, atunci este vorba de o trizomie şi alelele trebuiesă fie definite ca atare. Identificările pot fi declarate numai dacă: - profilele genetice obţinute sunt identice (reproductibile) în doi produşi de amplificare obţinuţi din aceeaşi sursă şi fac obiectul aceleaşi extracţii (protocol de extracţie); 293

- sunt insoţite de calcule biostatistice care exprimă frecvenţa şi grupul populaţional. Excluderile pot fi declarate dacă cele două profile genetice sunt diferite la oricare locus studiat. În cazul testelor de paternitate, maternitate sau înrudirilor genetice, minim jumătate din alelele unui profil genetic trebuie să fie identice cu ale celui interogat (tată/copil/mamă). Profile genetice parţiale Profilele parţiale sunt profilele genetice obţinute la mai puţini loci decât cei testaţi (locii corespunzători kit-ului Identifiler, SGM+, Y-filer etc.) şi sunt rezultatul degradării ADN template sau concentraţiei scăzute a ADN din extractul obţinut. Pentru probele care conţin cantităţi mici de ADN template şi ale căror profile genetice sunt parţiale, exprimarea rezultatelor se poate face dacă sunt respectate următoarele: - alelele definite au înălţimea minimă de 100 RFU şi sunt reproductibile în minim două electroferograme ale produşilor de amplificare obţinute din acelaşi extract de ADN; - sunt însoţite de calcule biostatistice care exprimă frecvenţa şi grupul populaţional. Amestecuri cu contribuitori majoritari/minoritari Anumite amestecuri de profile genetice pot avea surse de ADN clar discriminabile în componenţi majoritari şi minoritari, cu contribuitori cunoscuţi. Dacă rapoartele normalizate dintre componentul majoritar şi cel minoritar pentru un locus este respectat la toţi locii, atunci profilele sursă pot fi clar diferenţiate. Dacă componentul majoritar respectă raportul de minim 3:1 (sau 30%) faţă de cel minoritar, pentru toţi locii analizaţi, poate fi tratat ca un profil unic. Aceasta se realizează ţinând cont de următorii factori: - fiecare locus interpretabil sau supus interpretării prezintă un component minoritar; - nu există alele minoritare peste 30% din înălţimea celor majoritare în cadrul aceluiaşi locus – explicaţii în capitolul de mai jos; - în acelaşi mod ca şi la profilele unice, criteriile de atribuire a denumirii alelelor şi clasificarea în minoritar şi majoritar trebuie să ţină cont de suprapunerile peste stutter sau între ele.

 Tehnica LSD

Tehnica LSD - Least Square Deconvolution Intensitatea (aria) sau înălţimea picurilor este un indicator al cantităţilor relative de ADN care provine de la un contributor din cadrul unui amestec. Luând în calcul diferenţele de intensitate dintre picurile unei electroferograme care conţine un amestec de două profile genetice, se poate creşte capacitatea de discriminare a analizei. Studiile recente au demonstrat utilitatea interpretării amestecurilor de profile genetice utilizând pe lângă metodele numerice, cunoscute ca „Linear Mixture Analysis” (LMA) şi tehnica „Least Square Deconvolution” (LSD), pentru separarea persoanelor contributoare. „Least-Square Deconvolution” este un algoritm matematic prin care se pot stabili cu certitudine combinaţiile numărului de participanţi (date sub formă de vectori), în funcţie de masa materialului genetic al fiecăruia din amestec. 294

Deconvoluţia amestecurilor sau separarea amestecurilor de profile în componenţi a fost studiată în principal de către Perlin şi Szabady (2001) şi Wang (2002), pe baza studiilor anterioare aplicabile în multe alte domenii, cum ar fi chimia, fizica, astronomia şi multe altele, utilizând informaţiile aduse de ariile picurilor din electroferograme, care sunt direct proporţionale cu cantitatea de ADN al participanţilor la amestec. Intensitatea benzilor fiecărei alele măsurate în unităţi relative de fluorescenţă, reprezentând aria picurilor respective, conţine informaţii despre aportul adus de către contributori în amestecul de urme biologice analizat. Interpretarea haplotipurilor - markeri Y-STR Electroferogramele sunt procesate mai întâi cu software „Gene Scan” după selectarea culorii orange pentru size standard, urmărind procedura descrisă mai sus. După analiza cu „Gene Scan”, în urma căreia sunt obţinute informaţiile privind calitatea haplotipului, proiectul salvat este importat în template Y-filer din software „Genotyper”. Haplotipurile sunt interpretate ţinând cont de aceleaşi reguli descrise mai sus pentru Identifiler sau SGM. Alelele conţinute de către Y-filer (allelic lader) sunt prezentate în diagrama de mai jos.

Limitări ale metodei de analiză genetică În momentul actual, limitele metodei îşi mai pot face simţită prezenţa doar în cazurile în care urmele biologice se găsesc într-o stare de degradare biologică sau chimică totală sau se găsesc într-un amestec în care unde numărul de contribuitori este mai mare de patru persoane sau contribuitorul de interes este în cantitate foarte mică (minoritar) în amestec cu unul sau mai mulţi contribuitori care sunt în cantitate mare (majoritar). Aceasta are ca rezultat o creştere a valorii LR (Likelihood Ratio) pentru profilul genetic vizat, concomitent cu o scădere a grupului populaţional în care acesta este unic. Vom considera că pe suprafaţa unui mâner al unei uşi de acces într-o incintă am identificat urme de celule epiteliale remanente în urma contactului cu mâinile persoanelor care îl utilizau pentru deschiderea sau închiderea acesteia. Să presupunem că în incinta respectivă aveau acces în mod normal, trei persoane, notate aici cu 295

persoana 1, 2 şi 3. În urma unei infracţiuni, autorul a deschis uşa, lăsându-şi pe aceeaşi suprafaţă celule epiteliale de pe palmă. Recoltarea celulelor a fost efectuată din trei regiuni ale mânerului, iar genotiparea ADN-ului extras din acestea a evidenţiat trei amestecuri de profile genetice: - urma „a” - un amestec de profile genetice care provin de la minim două persoane; - urma „b” - un amestec de profile genetice care provin de la minim trei persoane; - urma „c” - un amestec de profile genetice care provin de la minim patru persoane. Profilele genetice ale probelor de referinţă recoltate de la cele trei persoane şi de la suspect

Categoria Marker D8S1179 D21S11 D7S820 CSF1PO D3S1358 TH01 D13S317 D16S539 D2S1338 D19S433 vWA TPOX D18S51 AMEL D5S818 FGA

Profil genetic Persoana 1 Al. 1 Al. 2 12 14 29 30 8 11 10 11 18 18 7 7 8 9 11 13 17 23 14 15 16 17 8 9 13 16 X Y 11 12 22 26

Profil genetic Persoana 2 Al. 1 Al. 2 13 15 30 32.2 10 11 10 13 14 15 8 9.3 11 11 11 12 19 23 14 15 15 18 8 8 15 19 X X 11 11 23 24

Profil genetic Persoana 3 Al. 1 Al. 2 13 14 29 30 12 13 10 14 15 17 9 9.3 8 12 11 12 20 25 16 17 17 18 8 11 13 17 X X 11 13 20 21

Profil genetic suspect Al. 1 Al. 2 12 15 30 32.2 10 11 11 11 15 18 7 9.3 8 12 12 13 19 20 14 14 15 16 8 11 12 14 X Y 12 12 20 25

Frecvenţa de regăsire a profilului genetic al suspectului, în populaţia europeană este de 3,82x10-21, calculată pentru rezultatele obţinute cu kitul Multiplex ABI – IDENTIFILER. Probabilitatea de regăsire a acestui profil genetic în populaţia europeană este de 1 la un număr de 2,62x10 20 persoane, calculată pentru rezultatele obţinute cu kitul Multiplex ABI –IDENTIFILER. Vom analiza şi efectua calculele biostatistice aferente, separat pentru cele trei amestecuri de profile genetice. În amestecul de profile obţinut din ADN extras din urma „a” prelevată de pe mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referinţă recoltate de la persoana 1 şi suspect. Amestecul de profile genetice obţinut din ADN extras din urma „a” prelevată de pe mâner şi profilele de referinţă al persoanei 1 şi al suspectului 296

Categoria Marker D8S1179 D21S11 D7S820 CSF1PO D3S1358 TH01 D13S317 D16S539 D2S1338 D19S433 vWA TPOX D18S51 AMEL D5S818 FGA

Profil genetic Persoana 1 Al. 1 Al. 2 12 14 29 30 8 11 10 11 18 18 7 7 8 9 11 13 17 23 14 15 16 17 8 9 13 16 X Y 11 12 22 26

Profil genetic suspect Al. 1 Al. 2 12 15 30 32.2 10 11 11 11 15 18 7 9.3 8 12 12 13 19 20 14 14 15 16 8 11 12 14 X Y 12 12 20 25

Amestecul rezultat 12 29 8 10 15 7 8 11 17 14 15 8 12 X 11 20

14 30 10 11 18 9.3 9 12 19 15 16 9 13 Y 12 22

15 32.2 11

12 13 20

23

17 11 14

16

25

26

În urma calculelor de biostatistică aferente şi al raportului dintre prezumţii se poate concluziona că profilul genetic al suspectul are de 1,7x10 16 mai multe şanse să fie prezentă în amestecul obţinut decât cel al unei persone necunoscute din populaţie. Altfel spus, o altă persoană necunoscută, care în combinaţie cu profilul genetic al persoanei 1 conduce la acelaşi amestec, poate fi regăsită la un număr mai mare de 1,7 x1016 persoane. Pentru rezultatele obţiunute cu kit-ul SGM+ (10 loci utilizaţi pentru calcule), grupul populaţional este 3,8x1012. În amestecul de profile obţinut din ADN extras din urma „b” prelevată de pe mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referinţă recoltate de la persoanele 1, 2 şi suspect. Amestecul de profile genetice obţinute din ADN extras din urma „b” prelevată de pe mâner şi profilele de referinţă ale persoanei 1, 2 şi ale suspectului

297

Rezultatele obţinute în urma calculelor biostatistice afirmă că şansele suspectului sunt de 5,98x1010 mai mari decât ale altei persoane necunoscute din populaţie. Altfel spus, o altă persoană necunoscută care în combinaţie cu profilele genetice ale persoanelor 1 şi 2 să conducă la acelaşi amestec poate fi regăsită la un număr mai mare de 5,98x1010 persoane. Pentru rezultatele obţiunute cu kit-ul SGM+ (10 loci utilizaţi pentru calcule), grupul populaţional este 4,34x108. În amestecul de profile obţinut din ADN extras din urma „c” prelevată de pe mâner sunt regăsite la locii corespunzători profilele genetice ale probelor de referinţă recoltate de la persoanele 1, 2, 3 şi suspect. Amestecul de profile genetice obţinut din ADN extras din urma „c” prelevată de pe mâner şi profilele de referinţă ale persoanei 1, 2, 3 şi al suspectului

298

Calculele comparative în cazul utilizării kit-ului Identifiler pentru amestecuri de profile genetice provenite de la minim 2, 3 şi respectiv 4 persoane Efectuarea calculelor biostatistice aferente demonstrează că suspectul are de 10.1x106 mai multe şanse să fie contribuitor la formarea amestecului decât o altă persoană necunoscută din populaţie. Altfel spus, o altă persoană necunoscută care în combinaţie cu profilele genetice ale persoanelor 1, 2 şi 3 să conducă la acelaşi amestec poate fi întâlnită la un număr mai mare de 10.1x106 persoane. Pentru rezultatele obţiunute cu kit-ul SGM+ (10 loci utilizaţi pentru calcule), grupul populaţional este 6.33x105. Calculele comparative pentru situaţiile utilizării kit-ului Identifiler sunt prezentate în următoarele figuri. Se poate observa o scădere semnificativă a grupurilor populaţionale în care profilul suspectului este unic. Utilizarea kit-ului SGM+, care conţine un număr de 10 loci, duce, de asemenea, la o scădere a grupurilor populaţionale. Dacă se vor lua în calcul, din anumite considerente de siguranţă, doar 8 loci atunci grupul populaţional va fi de 3311 persoane. În condiţiile utilizării în calcule doar a 5 loci, grupul populaţional va fi de 181 persoane, iar pentru 3 loci 44 persoane.

299

Calculele comparative în cazul utilizării kit-ului SGM+ pentru amestecuri de profile genetice provenite de la minim 2, 3 şi respectiv 4 persoane

Calculele comparative în cazul utilizării unui număr de 8, 5 şi respectiv 3 markeri genetici pentru un amestec de profile genetice provenite de la minim 4 persoane Dacă împărţim populaţia studiată în gupuri de câte P, unde P este grupul populaţional în care suspectul este unic, vom obţine numărul de alte profile genetice, respectiv persoane, care mai pot fi regăsite astfel încât în combinaţie cu cel al persoanelor 1, 2 sau 3, pe care le-am considerat incluse, deoarece utilizau frecvent acel mâner, se va obţine acelaşi amestec pentru locii analizaţi.

 ReaRaportarea rezultatelor

Raportarea rezultatelor Scopul final al genotipării judiciare este acela de a determina dacă o persoană este sau nu sursa donoare de material biologic în litigiu. În primul rând trebuie să se obţină profilul genetic al urmei sau microurmei ridicate de la faţa locului (în litigiu) şi cel de referinţă obţinut dntr-o probă biologică recoltată de la o persoană. Apoi profilele trebuie să fie comparate pentru a determina dacă sunt identice, incluse (în cazul amestecurilor de profile genetice) sau nu. În final, dacă profilele genetice sunt identice sau incluse în amestecuri, este important de înţeles semnificaţia acestora pentru a interpreta din punct de vedere biostatistic. Rezultatul fiecărei comparări va fi unul dintre următoarele: - nu a fost obţinut un profil genetic, din cauza cantităţii insuficiente de probă, observabil la cuantificarea ADN-ului; - profilul genetic obţinut nu este concludent sau nu este interpretabil; - profilul genetic al unei probe biologice de referinţă nu poate fi comparat deoarece nu există rezultate pentru urmele sau microurmele ridicate de la faţa locului; - profilul genetic pentru urmele sau microurmele ridicate de la faţa locului nu poate fi comparat deoarece nu există rezultate pentru probele biologice de referinţă; - profilul genetic al probei biologice de referinţă nu este identic sau inclus (în cazul amestecurilor de profile genetice) cu/în cele obţinute din urmele sau microurmele biologice în litigiu; 300

- profilul genetic al probei biologice de referinţă este identic sau inclus (în cazul amestecurilor de profile genetice) cu/în cele obţinute din urmele sau microurmele biologice în litigiu. Aceste rezultate trebuie să fie incluse în raportul de expertiză în mod implicit sau explicit pentru fiecare profil sau amestec de profile genetice. Rezultatele genotipării sunt exprimate în raportul de expertiză sub formă de tabele. Dacă un locus este inconclusiv sau dacă nu au fost obţinute rezultate pentru acesta, nu va fi exprimat în raport şi explicit calculele biostatistice nu vor conţine respectivul locus. Rezultatele genotipării care nu probează o infracţiune vor fi exprimate, de asemenea, în raport, spre exemplu fracţia epitelială obţinută în urma extracţiei diferenţiale. Aceasta poate fi utilizată ulterior la demonstrarea provenienţei probei genotipate şi la realizarea conexiunii dintre victimă şi autor. În cadrul concluziilor sunt utilizate raportări diferite pentru cazurile în care există surse unice, amestecuri cu contribuitor majoritar din care poate fi eliminat cel minoritar, amestecurile care pot fi interpretate prin tehnica Last Square Deconvolution şi amestecurile de profile genetice care sunt interpretate prin metoda bayesiană. Concluziile raportului pot include o afirmaţie de includere sau excludere. Afirmaţiile de includere trebuie să fie însoţite de explicaţii ale metodei de interpretare aferente calculelor biostatistice aplicate. Când în urma calculelor biostatistice sunt obţinute valori ale grupului populaţional de regăsire mai mari de 1 la 289x10 9 pentru fiecare dintre grupurile populaţionale calculate, iar profilul genetic obţinut dintr-o urmă sau micorurmă de la faţa locului are în componenţă minimum 13 loci identici cu cel al unei persoane, atunci se poate afirma cu certitudine că a fost identificată sursă, iar acuzarea în instanţă poate ţine seama doar de această afirmaţii, fără altă asociere de probe. Dacă sursa urmei/microurmei de la faţa locului nu este identificată, atunci în cadrul raportului va fi specificată afirmaţia că profilul genetic obţinut din aceasta aparţine unei persoane de sex masculin/feminin necunoscute. Analistul va exprima prin cifre şi litere unicitatea profilelor genetice, utilizând calculele biostatistice efectuate cu Popstats, Familias, manual, pe baza formulelor matematice standardizate sau cu ajutorul web sites special dedicate acestora (https://lsd.lit.net//litapps/lsd_form.cgi sau http://www.yhrd.org/index.html ). Excluderea O excludere trebuie să fie raportată utilizând una din următoarele expresii: „Profilul genetic al urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare ale acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) nu este identic cu profilul genetic al probei biologice recoltate de la persoana A. Cu alte cuvinte, persoana A este exclusă ca posibilă contribuitoare la crearea urmei/microurmei notate cu.........”. „Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obţinerea unui ameste de profile genetice creat de minim n persoane. Persoana A nu este inclusă în acest amestec. Cu alte cuvinte, persoana A este exclusă ca posibilă contribuitoare la crearea urmei/microurmei notate cu.........”.

301

Includerea – Sursă unică Pentru raportarea identificării persoanelor sursă care au creat urme sau microurme biologice din care au fost obţinute profile genetice unice, vor fi utilizate următoarele expresii: „Profilul genetic al urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) este identic cu profilul genetic al probei biologice recoltate de la persoana A […la loci D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 şi FGA. Sau pentru locii corespunzători kit-ului …]. Frecvenţa de regăsire a acestui profil genetic în populaţia caucaziană este de ......... Grupul populaţional în care acest profil genetic este unic: ........”. Mai mult, „opinia expertului: Persoana A este sursa care a creat urmele/microurmele biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei).” sau „..... populaţia aproximativă existentă pe suprafaţa Terrei este de 6.300.000.000.” Includerea – cazul în care poate fi decelat componentul majoritar al unui amestec de profile genetice, iar calculele biostatistice se efectuează prin metoda bayesiană. Pentru cazul în care poate fi decelat componentul majoritar al unui amestec de profile genetice, atunci când raportul ariilor/înălţimii peak-urilor alelelor corespunzătoare profilelor genetice ale contribuitorilor este de minim 30%, calculele biostatistice se efecuează prin metoda „Least Square Decinvilution”, iar raportarea afirmaţiei de includere se face folosind următoarele expresii: „Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obţinerea unui amestec de profile genetice creat de minim n persoane. Profilul genetic (profilele genetice) al probei biologice de referinţă recoltată de la Persoana A (Persoanele B, C, D ...) este inclus în acest amestec. În urma calculelor biostistice efectuate cu software ........, rezultă că Persoana A are de „m” ori mai multe şanse să fie contribuitoare la crearea acestui amestec de urme/microurme biologice decât o altă persoană necunoscută. […la loci D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 şi FGA. Sau pentru locii corespunzători kit-ului …]. O altă persoană necunoscută care ar putea substitui Persoana A din acest amestec, iar în urma genotipării să se obţină aceeaşi combinaţie de alele pentru fiecare locus studiat, poate fi regăsită la un număr mai mare de „m” persoane. sau Persoana A nu poate fi exclusă ca posibilă contribuitoare la crearea urmei/microurmei notate cu.......... În urma calculelor biostatistice efectuate cu software ........, rezultă că Persoana A are de „m” ori mai multe şanse să fie contribuitoare la crearea acestui amestec de urme/microurme biologice decât o altă persoană necunoscută. […la loci D8S1179, 302

D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 şi FGA. Sau, pentru locii corespunzători kit-ului …]. O altă persoană necunoscută care ar putea substitui Persoana A din acest amestec, iar în urma genotipării să se obţină aceeaşi combinaţie de alele pentru fiecare locus studiat, poate fi regăsită la un număr mai mare de „m” persoane. şi „Opinia expertului: Persoana A este sursa componentului majoritar al amestecului de profile gentice obţinut din urmele / microurmele biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) (excluzând gemenii monozigoţi).” Frecvenţa de regăsire a acestui profil genetic în populaţia caucaziană este de ......... Grupul populaţional în care acest profil genetic este unic: ........ sau „ ... populaţia aproximativă existentă pe suprafaţa Terrei este de 6.300.000.000.” Includerea unui profil genetic într-un amestec de profile genetice În cazul în care într-un amestec de profile genetice nu poate fi decelat componentul majoritar de cel minoritar (nu sunt îndeplinite condiţiile discriminării stabililte într-un raport de 1:3), includerea unui profil genetic se va raporta utilizând următoarele expresii: „Genotiparea urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei) în componenţa cărora au fost observate (sânge uman, salivă, spermă, celule epiteliale etc.) a determinat obţinerea unui amestec de profile genetice creat de minim n persoane. Profilul genetic (profilele genetice) al probei biologice de referinţă recoltate de la Persoana A (Persoanele B, C, D ...) este inclus în acest amestec.” sau „Persoana A nu poate fi exclusă ca posibil contribuitoare la crearea urmelor/microurmelor biologice notate cu ... (codurile numerice de identificare a acestora în cadrul probei şi respectiv al expertizei). […la locii D8S1179, D21S11, D7S820, CSF1PO, D3S1358, TH01, D13S317, D16S539, D2S1338, D19S433, vWA, TPOX, D18S51, Amelogenin, D5S818 şi FGA]. Probabilitatea ca Persoana A să fie substituită din acest amestec de către un alt individ neînrudit cu acesta este de 1 din „m” persoane, conform calculelor biostatistice efectuate cu.., pentru populaţia caucaziană (locală). Populaţia aproximativă a Terrei este de 6.300.000.000.” Dacă într-un amestec de profile genetice se determină a fi incluse victima şi suspectul, calculele statistice se efectuează pentru ambii, pentru a demonstra şansele de a fi contribuitori la crearea urmelor sau microurmelor în amestec (de exemplu tampon vaginal) Raportarea rezultatelor neconcludente În anumite cazuri, analizele genetice pot avea rezultate inconclusive sau neinterpretabile. În aceste situaţii, raportarea rezultatelor se face prin: - nu au fost obţinute profile genetice din cauza cantităţii reduse de probă, demonstrată prin cuantificarea ADN total uman din urmele sau microurmele existente pe o probă; - profilele genetice obţinute sunt neinterpretabile; - rezultatele genotipării sunt neconcludente. 303

Raportarea combinată şi secvenţiată a rezultatelor În anumite cazuri este necesar ca rezultatele genotipării să cumuleze excluderea, includerea şi explicaţiile legate de rezultatele calculelor biostatistice. Exemplu: genotiparea microurmelor biologice prelevate din depozitul subunghial a determinat obţinerea unui amestec de profile genetice. Victima este exclusă ca posibil contribuitor. Persoanele A şi B nu pot fi excluse ca posibil contribuitori la locii D3S1358, vWA, FGA, Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818, D13S317 şi D7S820. Şansele persoanei A sunt de 1 la 400.000, iar ale persoanei B de 1: 350.000, calculate pentru aceşti loci. Persoana C nu poate fi exclusă ca posibil contribuitoare la locii D3S1358, vWA, FGA, Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818 şi D13S317. Şansa ca Persoana C să poată fi substituită din amestec este de 1:1.000 pentru populaţia locală. Populaţia aproximativă a Terrei este de 6.300.000.000. Similar, pentru un amestec parţial de profile genetice între un component majoritar regăsit la toţi locii şi unul minoritar regăsit în amestec doar la anumiţi loci, în exprimarea rezultatelor se combină includerea, excluderea şi explicaţia conform căreia expertul consideră componentul majoritar identic cu profilul genetic al unei persoane, iar la anumiţi loci raportează un amestec de profile în care este regăsită a doua persoană. Exemplu: genotiparea urmelor biologice existete pe suprafaţa externă a unui prezervativ a determinat obţinerea unui amestec de profile genetice creat de minim două persoane. „Profilul genetic al victimei este majoritar pentru locii D3S1358, vWA, FGA, Amelogenin, D8S1179, D21S11, D18S51, D5S818, D13S317 şi D7S820” (este respectat raportul minim de 1:3). Aici exprimarea rezultatului este însoţită de calculele biostatistice ale frecvenţei şi grupul populaţional de unicitate în populaţia studiată, pentru persoanele neînrudite, în special fraţi gemeni monozigoţi. şi „Profilul genetic al suspectului nu poate fi exclus ca posibil contribuitor la locii D3S1358, Amelogenin, D8S1179 şi D5S818”. Pentru aceşti loci, şansele ca suspectul să poată fi substituit de către o persoană neînrudită genetic din populaţia studiată este de 1 la 20.100. Populaţia Terrei este constituită din aproximativ 6.300.000.000. Probele de referinţă alternative Când nu sunt disponibile probe biologice de referinţă pot fi utilizate probe alternative pentru comparaţie, din care să reiasă includerea sau excluderea uneia dintre persoane (de exemplu: secreţie nazală, fire de păr existente pe piepteni sau perii, sânge de pe obiecte de îmbrăcăminte etc). Raportarea rezultatelor în aceste cazuri se face prin: „Profilul genetic al urmelor notate cu ....., recoltate de pe obiectul în litigiu ....., este identic cu cel al secreţiilor nazale notate cu ....., recoltate de pe şerveţel. Considerând că Persoana A este sursa secreţiilor nazale, profilul genetic al acesteia este identic cu cel al urmelor notate cu ...., prelevate de pe obiectul în litigiu. Frecvenţa de regăsire în populaţia caucaziană este de ..... Grupul populaţional este: ...... ” sau „Profilul genetic al urmelor notate cu ...., prelevate de pe obiectul în litigiu ......, nu este identic cu cel al secreţiilor nazale notate cu ....., recoltate de pe şerveţel. Considerând că Persoana A este sursa secreţiilor nazale, acesta este exclusă ca sursă a urmelor biologice notate cu ......., prelevate de pe proba în litigiu .....” 304

Teste de paternitate/maternitate/incesturi Exprimarea rezultatelor în cazul testelor de paternitate, maternitate sau înrudirilor genetice trebuie să fie însoţită de calcule biostatistice – indice de paternitate, maternitate sau grad de înrudire. În cazul incesturilor, rezultatele, pe lângă indicele de paternitate sau maternitate, mai conţin şi exprimarea procentuală a excluderilor şi/sau includerilor din cadrul indivizilor populaţiei studiate, folosind relaţia: % din populaţie care nu poate fi tatăl/mama=[(W/ (W + 1)] x 100, 100 - [(W/ (W + 1)] x 100=% din populaţie care mai poate fi tatăl/mama W - indicele de paternitate sau maternitate

 Investigarea comportamentului cu ajutorul biodetecţiei

10. Investigarea comportamentului cu ajutorul biodetecţiei Biodetecţia judiciară este o metodă de investigare a comportamentului persoanei şi se realizează cu ajutorul tehnicii poligraf, aşa-zisul „detector de minciuni”. Ideea folosirii aparaturii pentru detecţia comportamentului persoanei aparţine lui Cesare Lambroso, care în anul 1895 a inventat un aparat care permitea înregistrarea modificărilor tensiunii arteriale apărute în timpul interogatorului. În România, tehnica poligraf, ca mijloc de investigaţie, a fost introdusă la mijlocul anilor ’70. Folosirea acestei tehnici nu-şi poate valorifica potenţialul ştiinţific decât lucrând cu subiecţi sănătoşi din punct de vedere medical, care nu au fost supuşi unor anchete prelungite de natură să-i aducă într-o stare de epuizare psihică sau fizică. Fundamentul ştiinţific al biodetecţiei judiciare se bazează pe reacţiile involuntare ale sistemului nervos vegetativ care atunci când detectetază o ameninţare, determină modificări ale ritmului cardiac, tensiunii arteriale, tonusului musculaturii vaselor sanguine, care sunt percepute de senzorii poligrafului.

Aparat poligraf computerizat

305

Testarea persoanelor trebuie să se efectueze într-un laborator special amenajat alcătuit din două încăperi: una pentru activităţi pregătitoare şi alta pentru testarea propriu-zisă. În scopul realizării unei examinări cu înalt grad de exactitate şi obiectivitate trebuie să se respecte următoarele reguli: - studierea detaliată a dosarului de cercetare penală pentru cunoaşterea evenimentelor în scopul formulării unor întrebări pertinente; - interzicerea accesului altor persoane în laboratorul de testare în timpul efectuării acestei activităţi; - persoanele testate trebuie să fie apte din punct de vedere al stării psihomedicale; - împotriva persoanelor aduse la testare nu se vor face ameninţări, constrângeri sau îndemnuri, întrucât se poate vicia rezultatul; - nu vor fi testate următoarele categorii de persoane: - femeile însărcinate, cele care alaptează în perioada premergătoare testului sau în momentul solicitării examinării poligraf; - minorii sub 18 ani; -alcoolicii cronici; -persoane cu afecţiuni psihice, indiferent de diagnosticul formulat în documente medicale; -persoane aflate sub tratament medical care nu poate fi întrerupt; -orice alte persoane despre care expertul apreciază motivat că nu sunt apte pentru efectuarea examinării. Etapele obligatorii care trebuie să fie parcurse pentru examinarea poligraf sunt: -studierea dosarului; -interviul pre-test; -examinarea propriu-zisă. Problemele care pot fi rezolvate în urma examinărilor poligraf: - excluderea suspecţilor neimplicaţi în cauzele cercetate, prevenindu-se erorile judiciare, pierderile de timp prin verificări inutile evitându-se implicarea cadrelor de poliţie în activităţi ineficiente; - identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de gen; - verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor implicate în procesul judiciar; - stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de către persoanele implicate în comiterea unor infracţiuni (cauze care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare, starea de necesitate, eroarea de fapt, constrângerea fizică sau morală); - stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale; - depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale; - soluţionarea contradicţiilor care apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul penal, atunci când procedeul clasic al confruntărilor nu a dat rezultate.

306

TEST DE AUTOEVALUARE Care sunt etapele ce se parcurg în timpul expertizei?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crişan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, curs postuniversitar, Bucureşti, 2008. 2. Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi, 1973. 3. Sandu Dumitru, Falsul în acte – descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994. II. Legi. 1. Codul de procedură penală.

TEMĂ DE REFLECŢIE Când se dispune expertiza criminalistica, care sunt etapele acesteia?

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt: a. identificarea autorului unui scris sau a unei semnături. b. identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat. c. stabilirea înclinaţiei scrisului. 2. Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza dactiloscopică: a. identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare incriminate. b. identificarea persoanelor care şi-au declarat identitatea. 307

c. întocmirea formulei dactiloscopice decadactiare. 3. Rezultatele analizelor genetice pot fi interpretate prin: a. identitate. b. includere. c. excludere. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi b. 2. a. 3. a,b şi c

308

PARTEA II TACTICA CRIMINALISTICĂ

1. Capitolul I. Planificarea urmăririi penale. 2. Capitolul II. Asculatarea învinuitului sau inculpatului: Etapele ascultării, procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului. 3. Capitolul III. Ascultarea martorilor: Generalităţi, reguli tactice de ascultare a martorilor. 4. Capitolul IV. Ascultarea părţii vătămate şi a minorilor. 5. Capitolul V. Confruntarea şi reconstituirea. 6. Capitolul VI. Percheziţia: Precizări de ordin general,metodologia efectuării percheziţiei.

309

CAPITOLUL I PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Principii care guvernează planificarea urmăririi penale.  Conţinutul planului de urmărire penală.  Elaborarea versiunilor utilizate de către organul de urmărire penală.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind planificarea urmăririi penale.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind principiile care guvernează planificarea urmăririi penale, conţinutul planului de urmărire penală, precum şi elaborarea versiunilor utilizate de către organul de urmărire penală.

= 2 ore

310

CAPITOLUL I PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE

 Structura planului de urmărire penală

Planificarea urmăririi penale constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale pe de o parte şi modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte. Proces dinamic, de evoluţie de la general la particular, planificarea urmăririi penale se supune unor reguli, fiind în acelaşi timp o structură flexibilă. Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că în cursul anchetei pot apare elemente noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este guvernată de următoarele principii: - individualitatea urmăririi penale –generată de faptul că fiecare cauză în parte are individualitate sa, impunând tratarea în funcţie de particularităţile sale concrete; - principiul dinamismului-care se prezintă sub două aspecte: necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire; - capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situaţiile care apar în cursul anchetei. Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de complexitatea cauzei, întocmirea planului de urmărire penală este necesară în unele cauze în care se conturează încă de la început mai multe versiuni ceea ce impune verificarea lor. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient, organizat şi trebuie să cuprindă următoarele elemente: - versiunile care urmează a fi verificate; - problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile; - activităţile care urmează a fi desfăşurate. De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluţionare, precum şi persoanele cuprinse în activităţile de cercetare, de exemplu medicii legişti, experţi, organele de poliţie. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activităţi sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură să asigure permanenta progresie a cercetărilor. Momentul elaborării planului trebuie astfel ales încât să nu fie nici prea târziu pentru orientarea corectă a verificărilor nici prea devreme. Planul de urmărire penală va fi întocmit în scris. Deşi există cauze mai simple care nu necesită un plan de urmărire este indicat să se precizeze toate activităţile ce urmează a fi desfăşurate, conform Codului de procedură penală. Conţinutul planul de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică în cadrul anchetei, de datele la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat de principiul legalităţii şi al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi clarificarea tuturor problemelor legate de soluţionarea cauzei.

311

Pot fi utilizate diferite metode: - metoda celor şapte întrebări, practic o enumerarea a sarcinilor ce se cer a fi rezolavate de anchetă: ce (faptă s-a comis)? unde? cine? cu ajutorul cui? în ce scop? - formula celor patru întrebări care se bazează pe elementele constitutive ale infracţiunii şi privesc: obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată, latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv acţiunea/inacţiunea, locul, timpul, contextul cauzal dintre acţiunile şi valoarea socială lezată, subiectul infracţiunii(atât activ cât şi pasiv), latura subiectivă-vinovăţie, forma vinovăţiei, scopul, mobilul. Planul de urmărire penală va putea fi elaborat sub forma unui tabel, dar şi în alte modalităţi în funcţie de stilul adoptat de fiecare în parte. Versiunile apar ca sipoziţii logice ale organului judiciar, care orientează întreaga activitate de stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă. Ele apar ca situaţii trecute a căror cunoaştere şi stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze şi presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Versiunile pot fi definite ca explicaţii probabile întemeiate pe informaţiile existente la un moment dat. Acestea pot fi clasificate astfel: - versiuni principale privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură penală; - versiuni secundare care vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări de plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai api la stabilirea mobilului faptei. În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informaţii exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducţii ale anchetatorului, în cazul datelor rezultate din declaraţiile martorilor se va proceda cu circumspecţia necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informaţia respectivă şi de redare. Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au obţinut date suficiente cu privire la faptă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este guvernată de trei condiţii esenţiale: - deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ, condiţionate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin; - pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui ce efectuează urmărirea penală, în funcţie de complexitatea cauzei, de gravitatea faptei anchetatorul va avea nevoie de cunoştinţe din diferite domenii, cunoştinţe de drept penal, procedură penală, criminalistică şi medică legală; - folosirea unor forme logice de raţionament-deductiv, inductiv, analitic, sintetic. Raţionamentele de tip analogic pot însă conduce la situaţia puţin recomandată de a face comparaţii artificiale, prin găsirea unor similitudini cu alte cauze soluţionate anterior. Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii: - versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicaţii; 312

-

versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete, de natură procesuală, putând fi completate şi cu date de natură extrajudiciară; - versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile sau plauzibile; - versiunile trebuie să fie clare, precise, cu o temeinică fundamentare logică. Pentru cauzele în care se concep mai multe versiuni pentru aceeaşi faptă se vor verifica în paralel toate versiunile. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate duce la dispariţia unor probe , la deformarea percepţiilor unora dintre martori. În caz excepţional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni în funcţie de ordinea evenimentelor sau la început versiunea principală şi apoi versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor unele să se confirme integral sau doar parţial, iar altele să fie infirmate de asemenea integral sau parţial, în cazul fiecărei versiuni vor fi verificate aspectele şi problemele care prezintă maximă urgenţă. Clarificarea va fi continuată până la elucidarea fiecărei versiuni în parte. Gradul de confirmare/infirmare depinde de priceperea anchetatorului de a înţelege raporturile dintre diferitele versiuni secundare sau principale, pe care trebuie să le integreze imaginei globale asupra întregii fapte cercetate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 2. Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

TEMĂ DE REFLECŢIE Rolul si importanta actvitatii de planificare a urmaririi penale.

MODELE DE ÎNTREBĂRI 313

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Planificarea urmăririi penale este guvernată de următoarele principii: a. versiunile care urmează a fi verificate; b. problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile. c. principiul dinamismului-care se prezintă sub două aspecte: necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire. 2. Versiunile pot fi clasificate astfel: a. versiuni principale privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură penală. b. folosirea unor forme logice de raţionament-deductiv, inductiv, analitic, sintetic. c. versiuni secundare care vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări de plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei. 3. Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii: a. versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicaţii. b. versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete, de natură procesuală, putând fi completate şi cu date de natură extrajudiciară. c. versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile sau plauzibile.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. c. 2. a şi c. 3. a, b si c.

TEST DE AUTOEVALUARE Care sunt elementele planului de urmărire penală?

314

CAPITOLUL II ASCULATAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Etapele ascultării.  Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind asculatarea învinuitului sau inculpatului.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind etapele ascultării, precum şi a procedeelor tactice utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului.

= 2 ore

315

CAPITOLUL II ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilizării unor date cu valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul sau inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele legate de comiterea ei. Există şi posibilitatea să adopte un comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală sau prin recunoaşterea altor acţiuni.

 Etapele ascultării

1. Etapele ascultării. Etapele ascultării sunt următoarele: a) Pregătirea ascultării. În această cauză se vor stabilii problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinându-se cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de personalitatea şi psihologia făptuitorului. b) Studierea materialului cauzei. Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în calitate învinuiţi sau inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi contribuţia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermediul audierii. c) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului. O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului psihic ale acestuia. Informaţii de aceste gen se pot obţine pe mai multe căi, atât directe cât şi indirecte: investigaţii cu privire la persoana sa, date rezultate din cercetarea la faţa locului, verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative, audierile altor martori sau învinuiţi, studierea unor înscrisuri ce provin de la învinuit sau inculpat. d) Întocmirea planului de ascultare. În vederea pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare care va avea următoarele aspecte: - prebleme ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării; - materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării; - forţa probatorie a materialului existent; - momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă; - datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce urmează a fi ascultat. e) Asigurarea prezenţei apărătorului. Prezenţa apărătorului este obligatorie în situaţile prevăzute de lege, după începerea urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării în scopul obstrucţionării relatărilor. 316

Conform prevederilor art. 70 din C.P.Pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge trei etape: - verificare aidentităţii, urmată de punerea în vedere a îmvinuirii şi garantarea dreptului la apărare; - relatarea liberă; - ascultarea dirijată. Verificarea identităţii este de natură să ducă la evitarea greşelilor şi neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea datelor de identitate învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă învinuirea explicându-i-se esenţa acesteia, în această etapă se vor purta discuţii prealabile care să permită o „tatonare” a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalităţi, pregătire profesională. Astfel se realizează o apropiere psihică, de natură să determine o atitudine sinceră a audiatului. Relatarea liberă – în această fază se va cere celui ascultat să descrie fapta comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, şi să formuleze probele pe care le consideră necesare în apărarea sa, în timpul relatării libere vor fi respectate următoarele reguli tactice: - nu se va înceraca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei. Recunoaşterea nu este „regina probelor” şi are aceaşi valoare probatorie cu celelalte probe administrate în cauză. - nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări sau prin replici. Chiar şi atunci când se observă nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea. Dacă acesta se îndepărtează de la subiect şi include aspecte care nu au legătură cu cauza discuţia va fi reorientată solicitându-se declaraţii asupra fondului cauzei. În cazul în care fapta pentru care este cercetat este succeptibilă de încadrări juridice diferite sau dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. La terminarea relatării libere urmează a fi adresate întrebări în legătură cu diverse sau dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută şi analizată poziţia făptuitorului prin compararea celor declarate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observaţiile rezultate în această fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice ce urmează a fi utilizate în continuare. Chiar şi atunci când învinuitul/inculpatul neagă în totalitate fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziţie ostilă şi nici reacţii rigide. Printr-o tactică adecvată se va putea dovedi poziţia recalcitrantă, obstrucţionostă a celui ascultat. Ascultarea dirijată prin adresarea de întrebări. Reprezintă un moment deosebit de important al ascultării, succesul depinzând de calităţile anchetatorului. Întrebările vor viza explicaţii complete asupra tuturor faptelor care au fost reţinute, verificarea argumentelor invocate în apărare, precum şi obţinerea de noi date necunoscute anterior, esenţiale pentru cauză. De asemenea, se va urmări demascarea declaraţiilor nesincere, când acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat până atunci. Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie clare şi precise; să fie formulate la nivelulde înţelegere al celui ascultat; 317

 Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului

- să oblige la un răspuns complet şi să nu genereze răspunsuri de genul „DA”, „NU”; - să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în declararea adevărului. În acest sens pot fi adresate următoarele categorii de întrebări: întrebări temă, cu caracter general care vizează fapta în ansamblul ei; - întrebări problemă, care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite; întrebări detaliu, care au un caracter strict limitat la anumite amănunte. 2. Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului. Audierea progresivă este o modalitate care se bazează pe prezentarea gradată a probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai mică importanţă, apoi cele mai importante. Această gradare poate determina pe cel ascultat să renunţe la eventualele declaraţii mincinoase făcute anterior. Audierea frontală se realizează prin prezentarea neaşteptată a celor mai puternice probe. Această abordare directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării individului, obligându-l la declaraţii sincere. Din punctul de vedere al relaţiei psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să evidenţieze contactul cu o autoritate. Se va adopta o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată, profesionistă prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului. Acesta va solicita lămuriri şi va pune întrebări creându-se astfel un climat de natură să atragă încrederea şi respectul celui audiat. Când învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi , i se vor cere lămuriri cu privire la unele împrejurări invocate în cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inedvertenţe sau neconcordanţe se vor cere explicaţii suplimentare sau probe, de exemplu, atunci când pretinde că a lipsit din localitate la data comiterii faptei, se solicită prezentarea biletelor de călătorie, alte acte doveditoare ale acestui fapt – bilete de cazare la hotel, bilete de ieşire din spital, delegaţii,etc. În general, se va proceda la audieri repetate pentru verificarea şi completarea declaraţiilor date la prima ascultare. Totodată se va urmări evidenţierea momentelor importante în apariţia ideii infracţionale, „lupta motivelor”, deliberarea şi/sau luarea hotărârii, în acest mod se va stabili dacă fapta ilicită a fost un episod întâmplător în viaţa acuzatului sau se conturează ca o structură infracţională stabilă, cu o încărcătură de natură psiho-afectivă specifică şi cu un rol motivaţional bine definit.

318

TEST DE AUTOEVALUARE Folosind criteriile deja prezentate, precizaţi care sunt regulile tactice vor fi respectate în timpul relatării libere.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Constantin Aioaniţoaiei, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. 2. Vasile Bercheşan, “Metodologia investigarii infractiunilor”. 3. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

TEMĂ DE REFLECŢIE În cazul ascultări dirijate, întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Care sunt acestea?

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Etapele ascultării sunt următoarele: a. pregătirea ascultării. b. studierea materialului cauzei. c. cunoaşterea învinuitului sau inculpatului. 319

2. Ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge trei etape: a. verificare aidentităţii, urmată de punerea în vedere a îmvinuirii şi garantarea dreptului la apărare. b. relatarea liberă. c. ascultarea dirijată.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a, b şi c. 2. a, b şi c.

320

CAPITOLUL III ASCULTAREA MARTORILOR 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins  Generalităţi.  Reguli tactice de ascultare a martorilor.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind ascultarea martorilor.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind regulile tactice de ascultare a martorilor.

= 2 ore

321

CAPITOLUL III ASCULTAREA MARTORILOR

 Generalităţi

1. Generalităţi. Conform art. 78 C.P.Pen martor este persoana care arecunoştinţă despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal. Deşi legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, art. 79 şi 80 C.P.Pen prevede unele excepţii: persoana obligată la secret profesional, soţul şi rudele apropiate învinuitului. La ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influenţa atât obiectivitatea relatărilor cât şi acurateţea lor. Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă respectarea regulilor tactice de ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască şi să înţeleagă postulatele psihice pe care se fundamentează procesele de cunoaştere ale realităţii obiective: percepţia şi memorarea. Perpecţia este definită ca fiind complexul senzaţiilor referitoare la calităţile obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare, reflectate sub forma unor imagini concrete. Important pentru acuitatea percepţiilor îl au reprezentările bazate pe experienţa acumulată în cursul existenţei anterioare. Lucrurile sau fenomenele cunoscute anterioare vor fi percepute mai uşor şi mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulţi martori la acelaşi eveniment este mai util să fie audiaţi mai întâi martorii care, datorită experienţei personale, cunosc mai bine domeniul în care se includ împrejurările vizate de anchetator. Procesul percepţiei poate fi influenţat de factori de natură obiectivă dar şi de factori de natură subiectivă. Factorii obiectivi sunt: - condiţiile meteorologice; - intervalul redus de timp al receptării fenomenului, obiectului ori persoanei; - zgomotul de fond; - obiectele interpuse între martor şi fenomenul, obiectul sau persoana percepută. Factorii subiectivi sunt: - deficienţe ale analizorilor, la nivelul receptorilor sau în zona corticală; - abateri sau fluctuaţii ale atenţiei; - stări afective puternice; - stări de oboseală sau stres; - nivelul de dezvoltare al simţului de observare; - reprezentări despre lucruri, percepute în trecut. Memorizarea se bazează pe plasticitatea sistemului nervos, pe capacitatea unei persoane de a reţine obiectele şi fenomenele percepute şi de a le reproduce. Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitaţie. Aceste procese dau naştere unor conexiuni corticale temporare care produc în ţesuturile nervoase schimbări funcţionale şi care permit reproducerea factorului generator de excitaţie/inhibiţie. Memoria unei persoane se caracterizează prin: 322

- capacitatea motrică; - componenta vizuală; - componenta auditivă; - capacitatea logico-verbală; - componenta emotivă. Procesul de memorizare poate fi atât voluntar cât şi involuntar. De aceea încă din faza de relatare liberă anchetatorul va trebui să surprindă tipul de memorie proprie martorului şi să exploateze această trăsătură în favoarea investigaţiei. Rememorarea anumitor stări de fapt în decursul ascultării martorului va fi influenţată de stări pasagere, cum ar fi emoţia, oboseala, vârsta sau chiar de momente de amnezie. Un factor deosebit de important, care va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivităţi şi acurateţii relatărilor, este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului sau persoanei asupra cărora se face relatarea. Uitarea este desigur un fenomen firesc şi chiar necesar, rezultând din degradarea unor legături temporare ale celulelor nervoase corticale, fără ca această degradare să însemne şi disparaţia lor totală. Pe de altă parte trebuie avut în vedere faptul că intervenţia unor stări afective prea îndelungate poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând însăşi procesul de memorare. În aceste condiţii, pe fondul unor stimuli negativi, pot apărea false memorări şi interpretări involuntare întipărite distorsionat în mintea persoanei. Mai pot interveni, odată cu trecerea timpului, şi alţi factori cum ar fi: zvonuri, denaturări care deformează imaginea memorată.

 Reguli tactice de ascultare a martorilor

2. Reguli tactice de ascultare a martorilor. În primul rând se impune studierea atentă a dosarului, în vederea cunoaşterii relaţiilor dintre martor şi învinuit, a înţelegerii poziţiei acestuia inclusiv definirea martorului din punct de vedere psihologic-afectiv. Apoi vor fi stabilite problemele de elucidat cu fiecare martor în parte, întrebările care pot fi puse şi ordinea acestora. Pentru cauzele mai complexe şi mai ales pentru anchetatorii începători se recomandă întocmirea unui plan de ascultare. Ascultarea martorului parcurge trei etape: a) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu acestea. Se va stabili dacă a suferit vreo pagubă în urma infracţiunii. Este indicat să se poarte unele discuţii prealabile, de natură să câştige încrederea martorului. Tot în această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul. b) Relatarea liberă a împrejurările cunoscute cu privire la cauză. Ca şi în cazul inculpatului este recomandabil ca martorul să nu fie întrerupt decât atunci când se observă o îndepărtare de la subiect. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să releve aspecte noi, necunoscute de anchetator, şi care poate au scăpat martorului întro primă fază. Rememorând evenimentele pe parcursul discuţiei, acesta şi le reaminteşte, de unde apariţia unor noi aspecte. Datele noi vor trebui considerate cu prudenţă şi verificate cu ajutorul celor deja existente. c) Etapa adresării întrebărilor, care vor fi clare, precise, într-o succesiune graduală. Ele nu trebuie puse cu intenţia de a intimida martorul şi, cu atât mai mult, să sugereze anumite răspunsuri. Odată cu întrebările se pot prezenta martorilor anumite 323

obiecte, probe în scopul unei corecte rememorări sau a demascării declaraţiilor, nesincere. Pe parcursul ascultării se va adopta o atitudine neutră, fără aprobare sau dezaprobare, ceea ce ar putea influenţa atitudinea martorului, devenind „sugestii voalate” sau chiar elemente de presiune psihologică. Tot în categoria întrebărilor sugestive s-ar putea include şi întrebările alternative, care propun martorului să aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră ca favorabilă opiniei anchetatorului. Obseravarea atentă a comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor permite anchetatorului să aleagă procedeele de audiere cele mai adecvate situaţiei de fapt, în orice caz ascultarea martorilor nu trebuie făcută formal, pasiv. Dimpotrivă, anchetatorul trebuie să aibă o atitudine activă, cooperantă în încercarea de a obţine maximum de informaţii în vederea stabilizării adevărului.

TEST DE AUTOEVALUARE 1. Precizati care sunt regulile tactice ce trebuie respectate 2. Enumeraţi factorii subiectivi care influenţează procesul percepţiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Constantin Aioaniţoaiei, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. 2. Vasile Bercheşan, “Metodologia investigarii infractiunilor”. 3. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

324

TEMĂ DE REFLECŢIE Particularitǎţile ascultǎrii persoanelor majore şi minorilor.

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Ascultarea martorului parcurge trei etape: a. componenta vizuală. b. capacitatea logico-verbală. c. etapa adresării întrebărilor. 2. Factorii obiectivi sunt: a. capacitatea motrică. b. condiţiile meteorologice. c. obiectele interpuse între martor şi fenomenul, obiectul sau persoana percepută. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. c. 2. b şi c.

325

CAPITOLUL IV ASCULTAREA PĂRŢII VĂTĂMATE ŞI A MINORILOR

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studierii capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Ascultarea părţii vătămate.  Ascultarea minorilor

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind ascultarea părţii vătămate şi a minorilor.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind ascultarea părţii vătămate şi a minorilor.

= 2 ore

326

CAPITOLUL IV ASCULTAREA PĂRŢII VĂTĂMATE ŞI A MINORILOR

 Ascultarea părţii vătămate

 Ascultarea minorilor

1. Ascultarea părţii vătămate. Partea vătămată este purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase cu privire la autorul şi împrejurările faptei, întinderea pagubelor, traumele fizice şi psihice. Victimele infracţiunilor datorită componentei subiective, pot să denatureze intenţionat relatările despre starea de fapt, fie pentru a ascunde contribuţia lor la geneza conflictului, fie pentru a obţine despăgubiri mai mari. Această posibilitate nu trebuie însă să dea naştere la o atitudine de neîncredere cu privire la declaraţiile victimei. Partea vătămată este în măsură să identifice autorul faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Când fapta a fost comisă în lipsa sa, partea vătămată poate indica prezumtivi autori sau persoanele care cunosc bunurile sustrase. Ascultarea victimei va fi precedată de o pregătire în sensul cunoaşterii unor aspecte cum ar fi data, locul, modul, mijloacele de comitere, pagubele materiale, leziunile. Şi în acest caz se cer a fi respectate regulile cu privire la adoptarea unei atitudini neutre, dublate de atenţie şi de menţinerea relatărilor în sfera de interes, fără devagaţii inutile de la subiect. Relatările libere vor fi urmate de întrebări privind: - raporturile anterioare cu infractorul, dacă era sau nu cunoscut, conduita înainte de comiterea faptei; - momentele efective ale desfăşurării evenimentelor.Aceste întrebări vin să completeze datele din relatarea liberă privind locul, timpul şi modul comiterii, numărul de participanţi, loviturile aplicate, ordinea acestora, discuţiile surprinse şi în general orice alte elemente semnificative care ar fi putut fi scăpate în prima relatare. Se vor cere detalii de identificare a bunurilor furate. - elementele ulterioare comiterii faptei: atitudinea infractorului faţă de consecinţele faptei, alte persoane apărute la locul faptei, ce s-a întreprins după transportarea victimei la spital, urmărirea autorului încercarea limitării pagubelor. După clarificarea tuturor aspectelor se va cere părţii vătămate să-şi precizeze pretenţiile şi dacă mai are ceva de adăugat. Uneori anchetatorul poate fi pus în faţa unor situaţii deosebite, de pildă când victima se află în stare gravă, caz în care se va cere avizul medicului abilitat să aprecieze luciditatea şi starea victimei, în aceste cazuri, ascultarea va fi redusă la minimum, concisă, axată pe datele esenţiale, în primul rând identificarea făpturitorului.

2. Ascultarea minorilor. 327

Dată fiind situaţia particulară a dezvoltării psihice şi fizice a minorilor, cu o personalitate în curs de formare, ascultarea comportă unele elemente specifice. Audierea minorilor presupune o şi mai atentă pregătire, adecvată sau în concordanţă cu particularităţile psihologice specifice fiecărei vârste. Se vor obţine date cu privind date privind mediul familial, şcolar, locul de muncă dacă este cazul, precum şi cu privire la preocupările, cercul de prieteni, preferinţe. Prin discuţii cu rudele, părinţii, profesorii şi anturajul minorului se va contura portretul psiho-afectiv şi intelectual al acestuia, de natură să permită planificarea strategiei de ascultare, stabilirea persoanelor care comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai multă încredere, din rândul cărora se pot alege cei ce vor asista la audiere. În aprecierea declaraţiilor se va ţine seama de vârstă, de posibilele influenţate ale „teribilismului” propriu adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă. Cu toate aceste limite inerente, declaraţiile minorului nu vor trebui privite ironic sau cu superioritate. O atitudine prea distantă a anchetatorului va putea genera un recul, o închidere în sine, care să îngreuneze comunicarea, după cum o atitudine exagerat de prietenoasă ar putea încuraja tendinţa minorului de a fabula. Interogatoriul va începe prin aducerea la cunoştinţă a calităţii în care este ascultat, cu prezentarea învinuirii sau a situaţiei de de învinuit sau de martor, cerându-ise să redacteze o declaraţie scrisă. Se vor respecta aceleaşi reguli de sobrietate în ascultarea relatărilor libere fără intervenţii inutile sau o mimică sugestivă, care ar putea stimula audiatul spre fabulaţie, negarea faptelor, refugiu în mutism. Nu se vor profera ameninţări şi nici promisiuni de creare a unei situaţii mai dificile sau mai uşoare în proces de natură să influinţeze sinceritatea declaraţiilor minorului.

TEST DE AUTOEVALUARE Prezentati etapele ascultǎrii persoanelor vǎtamate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Constantin Aioaniţoaiei, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. 2. Vasile Bercheşan, “Metodologia investigarii infractiunilor”. 3. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006. 328

TEMĂ DE REFLECŢIE Precizati particularitatile ascultarii partilor vatamate minori.

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Relatările libere vor fi urmate de întrebări privind: a. raporturile anterioare cu infractorul, dacă era sau nu cunoscut, conduita înainte de comiterea faptei. b. ce pedeapsă se aplică minorului care a săvârşit o faptă penală. c. momentele efective ale desfăşurării evenimentelor. 2. Cum începe interogatoriul minorilor: a. va începe prin aducerea la cunoştinţă a calităţii în care este ascultat, cu prezentarea învinuirii sau a situaţiei de de învinuit sau de martor, cerându-ise să redacteze o declaraţie scrisă. b. i se aduce la cunoştinţă care este pedeapsa, conform codului penal. 3. Ascultarea partii vatamate va fi precedată de o pregătire în sensul cunoaşterii unor aspecte cum ar fi: a. data. b. mijloacele de comitere. c. pagubele materiale. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi c. 2. a. 3. a, b şi c.

329

CAPITOLUL V CONFRUNTAREA ŞI RECONSTITUIREA

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studierii capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Consideraţii generale privind confruntarea.  Generalităţi privind recunstituirea.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind confruntarea şi reconstituirea.  Obiective operaţionale: Insuşirea regulilor tactice de efectuare a confruntarii si reconstituirii

= 2 ore

330

CAPITOLUL V CONFRUNTAREA ŞI RECONSTITUIREA

 Confruntarea

1. Confruntarea. Confruntarea reprezintă un procedeu la care se poate recurge în situaţiile în care între declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii, cerându-li-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau depoziţii. Confruntarea, ca o soluţie de excepţie, trebuie să fie bine pregătire, mai ales sub aspectul stăpânirii perfecte a datelor ce urmează a fi clarificate. După identificarea elementelor contradictorii vor fi studiate amănunţit persoanele de la care provin relatările divergente, profitul lor psihologic, în încercarea de a descifra motivele probabile care au generat opiniile diferite. Prin compararea declaraţiilor contradictorii cu alte declaraţii asupra aceloraşi elemente din dosarul cauzei se va putea aprecia care dintre persoanele care declară diferit se apropie mai mult de adevăr, aşa cum rezultă din probatoriu existent. Se vor lua în consideraţie starea fizică şi emoţională în timpul comiterii faptei, precum şi atitudinea sau relaţia cu infractorul. O chestiune destul de delicată este aprecierea oportunităţii confruntării sub aspect moral, în funcţie de o largă paletă de motive, unele persoane pot să se simtă depăşite sau vexate de actul şi atmosfera confruntării, în atari condiţii există riscul ca acestea să fie inhibate, fără să-şi poată susţine punctul de vedere şi să se lase conduşi de cealaltă parte cu care se face confruntarea. De asemenea există posibilitatea ca la confruntarea cu autorul infracţiunii, victimei sau unor martori oculari să le fie reînviate sentimente de repulsie, stare emoţională generată de comiterea faptei. Dacă aceste situaţii nu pot fi evitate este recomandabil să se renunţe la confruntare, aceasta fiind compromisă sub aspectul eficienţei. Pe de altă parte nu trebuie pierdut din vedere faptul că divergenţele de apreciere ale anumitor aspecte pot să apară şi în mod sincer, datorită perceperii greşite sau recepţionăm parţiale ori eronate a împrejurărilor de fapt. În planificarea confruntării se poate proceda la o pregătire prealabilă, optându-se pentru o tactică „surpriză” sau pentru modalităţi obişnuite. Părţilor confruntate li se vor pune aceleaşi întrebări, acestea trebuind să fie clare, de natură a nu sugera că organul de anchetă ar împărtăşi susţinerile uneia şi ar suspecta cealaltă parte de nesinceritate. Întrebările vor fi puse alternativ fiecărei părţi, răspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiaşi întrebări celeilalte părţi. Fiecare întrebare şi răspuns va fi consemnată în scris, şi semnată, după care se va adresa următoarea întrebare, continuându-se astfel până la epuizarea problemelor în discuţie, în final pot fi adresate şi întrebări de precizare ale unor elemente după regula de mai sus, permitându-se celor confruntaţi să-şi adreseze întrebări reciproce prin intermediul anchetatorului, care va decide în ce măsură acestea au legătură cu cauza. Confruntarea oferă anchetatorului avizat ocazia studierii şi înregistrării reacţiilor celor interogaţi, uneori extrem de revelatoare, în funcţie de profilul psihosomatic al fiecărui partener.

331

 Reconstituirea

2. Reconstituirea. Reconstituirea poate fi definită ca o activitate tactică prin care sunt reproduse integral sau parţial împrejurări ale cauzei, fapte sau secvenţe ale acestora, care s-au produs înainte, în timpul ori după comiterea infracţiunii, verificându-se pe această cale probatoriul existent, în condiţiile concrete şi cu mijloacele ce rezultă din conţinutul său, putând fi obţinute probe noi sau lămurite aspecte controversate, inclusiv aşa-zisele „împrejurări negative”. Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar. Acesta din urmă este menit să reproducă modul în care s-a desfăşurat un anumit proces, cum ar fi stabilirea distanţei de la care martor a putut observa trăsăturile autorului faptei, stabilirea modului de producere ale unor urme. Reconstituirea se desfăşoară de preferinţă chiar la locul faptei unde vor fi reproduse anumite activităţi, constatându-se posibilitatea perceperii lor în modul prezentat în declaraţii. Prin reconstituire se va verifica dacă inculpatul a putut realmente îndeplini anumite activităţi singur, în general, reconstituirea se efectuează pentru verificarea tuturor depoziţiilor şi probelor. Deşi legea procesuală nu o prevede ca obligatorie, remarcăm că în practică în aproape toate cauzele de omor şi în numeroase furturi prin efracţie, reconstituirea figurează ca o modalitate de cercetare. Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedată de o analiză a avantajelor şi utilităţii acestei activităţi. Totodată se va stabili dacă prin reconstituire nu se pune în pericol viaţa sau sănătatea celor implicaţi or ar leza demnitatea altora sau ar crea dificultăţi de genul blocării traficului, tulburării procesului de producţie într-o unitate. De asemenea reconstituirea ar putea fi extrem de costisitoare, fără a oferi date noi semnificative sau fără a contribui într-o măsură eficientă la soluţionarea cauzei în raport de efortul material şi uman pe care l-ar presupune. Pe de altă parte ar putea să influenţeze negativ opinia publică atunci când se desfăşoară în locuri de mare acces. În vedera efectuării reconstituirii se va proceda la stabilirea echipei, a persoanelor care urmează să fie prezente, dotarea tehnică necesară, mijloacele de deplasare la locul respectiv. Dacă este posibil se vor respecata condiţiile de timp şi iluminat în care a avut loc evenimentul ce urmează a fi reconstituit. Similitudinea acestor condiţii nu este imperios necesară decât atunci când au o relevanţă specială în contextul faptei investigate. Anumite activităţi pot fi reconstituite fără deplasarea chiar la locul faptei, cum ar fi în cazul deschiderii unei maşini, ridicării unui colet, lovirii unei persoane, dar activităţi de genul verificării vizibilităţii sau a audibilităţii vor fi îndeplinite în mod necesar la locul faptei în condiţii cât mai apropiate de cele existente în momentul comiterii faptei. Instrumentul utilizat la reconstituire poate fi cel efectiv folosit sau unul asemănător dacă este o unealtă comună, dar atunci când este periculos pentru integritatea fizică a participanţilor va fi înlocuit cu po imitaţie, de exemplu o secure de carton. Când se verifică posibilitatea observării anumitor persoane, obiecte sau evenimente de la o anumită distanţă va fi adusă persoana care pretinde că a făcut-o, ea 332

neputând fi înlocuită.Când se verifică posibilitatea auzirii unor conversaţii sau zgomote se vor reproduce condiţiile iniţiale. Reconstituirea se va face sub conducerea anchetatorului, asigurându-se prezenţa persoanelor implicate în activitatea verificată. Victima va fi înlocuită cu o altă persoană de acelaşi sex şi constituţie fizică dacă există temerea că participarea sa ar putea să-i producă emoţii puternice sau teamă generate de retrăirea evenimentelor. După ajungerea la locul reconstituirii se verifică starea generală a acestuia şi se asigură paza. Dacă urmează să se reconstituie împrejurări complexe sau există mai multe versiuni se recomandă întocmirea unui plan de activitate. Pentru fiecare secvenţă în parte se va proceda la atâtea reluări câte se apreciază ca fiind necesare pentru lămurirea tuturor detaliilor. Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor lor, atunci când există mai multe variante privind poziţiile şi distanţele, se va reconstitui fiecare variantă separat. În situaţiile în care există mai mulţi autori, complici care să participe împreună la reconstituire se recomandă să li se lase o relativă libertate de mişcare, învinuitul nu va fi ţinut încătuşat, evitându-se astfel atitudinile pasive, de imobilism, sau că nu a putut acţiona aşa cum a dorit, motiv de contestare a valabilităţii reconstituirii în faţa instanţei, întâlnită uneori în practica judiciară. Rezultatele reconstituirii se consemnează într-un proces verbal, fiind fixate prin schiţe, fotografiere şi înregistrari video. Se recomandă reţinerea cât mai amănunţită a tuturor aspectelor, cum ar fi metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, modul desfăşurării, persoanele participante, acţiunile executate şi de către cine, dacă s-a repetat secvenţa şi de câte ori. Planşele fotografice se anexează la procesul verbal. Se vor menţiona data şi ora începerii şi închiderii reconstituirii, actul fiind semnat pe fiecare pagină de către toate persoanele care au luat parte.

TEST DE AUTOEVALUARE Definţia si etapele confruntării.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii: 1. Constantin Aioaniţoaiei, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. 2. Vasile Bercheşan, “Metodologia investigarii infractiunilor”. 3. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999. II. Legi. 333

1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

TEMĂ DE REFLECŢIE Rolul si importanţa reconstituirii.

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Care este diferenţa dintre reconstituire şi experiment judiciar? a. experimentul judiciar este menit să reproducă modul în care s-a desfăşurat un anumit proces, iar reconstituirea se desfăşoară de preferinţă chiar la locul faptei unde vor fi reproduse anumite activităţi, constatându-se posibilitatea perceperii lor în modul prezentat în declaraţii. b. ambele se desfăşoară la faţa locului producerii evenimentului infracţional. c. ambele au aceeaşi putere probatorie. 2. Reconstituirea este : a. o activitate tehnică. b. o activitate metodologică. c. o activitate tactică. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a. 2. c.

334

CAPITOLUL VI PERCHEZIŢIA 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studierii capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:  Precizări de ordin general.  Metodologia efectuării percheziţiei.

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind modul de efectuare a percheziţiei.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind metodologia efectuării percheziţiei.

= 2 ore

335

CAPITOLUL VI PERCHEZIŢIA 1. Precizări de ordin general.

 Precizări de ordin general

 Metodologia efectuării percheziţiei

Percheziţia constă în activitatea tactică de căutare de noi dovezi, prin descoperirea şi ridicarea de obiecte şi/sau înscrisuri care au legătură cu comiterea faptei ilicite. Pe de altă parte, percheziţia poate avea ca finalitate reţinerea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei, în sfârşit, prin percheziţie se pot localiza persoanele sechestrate sau dispărute, în viaţă sau decedate. Din practica judiciară rezultă că obiectele căutate în locurile unde există bănuieli că ar fi ascunse sau depozitate sunt următoarele: - obiectele produs al infracţiunii; - obiecte utilizate la comiterea faptei; - obiecte deţinute ilegal; - obiecte care au creat urme la faţa locului. În ce priveşte înscrisurile notăm, cu titlu de exemplu, documentele de identitate false, agende cu adrese şi telefoane, carnete de însemnări, conturi bancare, scrisori de ameninţare, acte contabile. Pentru o deplină reuşită percheziţia trebuie bine organizată, stabilindu-se în prealabil o serie de obiective cum ar fi: - precizarea scopului în funcţie de natura infracţiunii; - delimitarea şi cunoaşterea locului unde se va efectua percheziţia; - date cu privire la persoanele supuse percheziţiei, trăsături de personalitate şi relaţiile cu anturajul; - alegerea momentului optim, în care elementul „surpriză” joacă un rol esenţial; - stabilirea persoanelor participante: organele de urmărire penală, personalul de pază şi de căutare, specialişti în anumite domenii tehnice, martorii asistenţi, persoana percheziţionată, în lipsa acestora se va asigura prezenţa unui reprezentant. - mijloacele tehnico materiale: truse criminalistice, detectoare şi sonde, chei şi instrumente de tăiere, forţare şi săpare, surse de iluminare, aparatură foto şi de înregistrare video, materiale pentru ambalare şi sigilare. 2. Metodologia efectuării percheziţiei. Teoria şi practica criminalistică a elaborat o serie de reguli generale care urmează a fi adaptate situaţiei concrete şi genul de percheziţie efectuat.

336

Percheziţia persoanei. Cazul tipic îl reprezintă surprinderea în flagrant delict sau executarea unui mandat de arestare, înainte de percheziţia propriu-zisă persoana va fi imobilizată prin întoarcerea cu spatele, mâinile deasupra capului şi picioarele desfăcute. Cu prioritate se va verifica dacă are asupra sa armament sau obiecte periculoase ce ar putea servi la un atac. Percheziţia corporală se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex, eventual asistată de către un medic. Se au în vedere zonele corpului care ar fi putut servi drept ascunzătoare pentru obiectele mici: orificiile nazale şi organele interne prin examinări radiologice. Cercetarea se poate extinde şi la proteze, cum ar fi aparat dentar, auditiv sau gipsat. Percheziţia îmbracămintei. De obicei căutarea se efectuează de sus în jos, adică de la cap spre picioare. Fiecare obiect de îmbrăcăminte va fi examinat minuţios cu revere, gulere, locul şi talpa încălţămintei. La fel şi pentru obiectele accesorii: portmoneu, pachet de ţigări, tocul ochelarilor, ceasul de mână, umbrela, geantă, bagaje. Dacă există suspiciuni că obiectele căutate au fost disimulate prin înfăşurare sau fixate direct pe corp se va cere persoanei percheziţionate să se dezbrace. Percheziţia locurilor închise. Prin locuri închise se înţeleg spaţiile construite, respectiv locuinţele, sediile instituţiilor sau întreprinderilor, localurile publice. Un prim deziderat îl constituie caracterul inopinat al percheziţiei, de unde necesitatea luării unor măsuri preventive, cum a r fi parcarea mijloacelor de transport a echipei la o oarecare distanţă. Se vor lua măsuri de pază şi de blocare a căilor de acces pentru a se împiedica dispariţia persoanei şi evacuarea obiectelor căutate. Pătrunderea în locuinţă se va face în aşa fel încât să se evite pe cât posibil incidentele violente. Se va recurge la intrarea forţată numai în extremis, cu respectarea dispoziţiilor procesuale. Organul judiciar se legitimează şi notifică scopul percheziţiei şi temeiul legal. Persoanele prezente vor fi identificate, atrăgându-li-se atenţia să nu întreprindă nimic de natură să afecteze activitatea de cercetare. Percheziţia propriu-zisă trebuie să aibă un caracter organizat, de căutare sistematică în toate încăperile şi în toate direcţiile. Cercetarea poate fi realizată de către o singură persoană sau concomitent de mai multe persoane. Modalităţile de căutare sunt foarte variate şi depind pe de o parte de natura, dimensiunea şi forma obiectelor şi, pe de altă parte, de locurile unde ar putea fi ascunse. Se va avea în vedere posibilitatea confecţionării de ascunzători prin modificări aduse construcţiei sau mobilierului, mascare prin elemente decorative sau obiecte fixate pe pereţi. Percheziţionarea mijloacelor de transport, în general şi a autovehiculelor în special prezintă anumite particularităţi impuse de locurile ce pot servi drept ascunzători: portiere, bord, banchete, tapiserie, motor, rezervor de benzină, acumulator, roată de rezervă, faruri, mască. Percheziţia locurilor deschise. Locurile deschise sunt extrem de diverse, fie în jurul casei, fie extravilan. În funcţie de întinderea şi profilul terenului, precum, şi de obstacolele naturale sau create de om, se va trece la delimitarea unor sectoare, care vor fi investigate sistematic, după procedeele expuse la cercetarea locului faptei. Indicii importante vor putea fi furnizate de elementele frapante ale suprafeţei, cum ar fi cele datorate îngropării obiectelor sau cadavrelor. Atenţia va fi dirijată spre posibilele mijloace de camuflare şi spre potenţialele locuri de ascundere, în aceste locuri, dacă este cazul, se vor folosi câinii de urmărire. 337

După consemnează: -

efectuarea percheziţiei se încheie un proces verbal în care se

data şi locul percheziţiei; numele şi calitatea celui care îl încheie; datele de identificare ale martorilor asistenţi şi ale altor persoane prezente; - constatările efectuate; - obiectele şi înscrisurile găsite, cu descrierea excată a caracteristicilor individualizatoare şi condiţiile în care au fost descoperite; - măsurile luate : ridicare, lăsare în custodie. Procesul verbal va fi semnat de către toate părţile participante şi se vor anexa fotografiile, înregistrările video şi schiţele întocmite cu această ocazie.

TEST DE AUTOEVALUARE Definiţia percheziţiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA I. Tratate şi monografii: 1. Constantin Aioaniţoaiei, “Tratat de metodica criminalistica”, Ed. Carpati, Craiova, 1994. 2. Vasile Bercheşan, “Metodologia investigarii infractiunilor”. 3. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999. II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr. 60/2006.

TEMĂ DE REFLECŢIE Cine autorizeazǎ efectuarea percheziţiei şi ce reguli trebuie respectate de cǎtre organul judiciar.

338

MODELE DE ÎNTREBĂRI Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare. 1. Obiectele căutate în locurile unde există bănuieli că ar fi ascunse sau depozitate sunt următoarele: a. obiectele produs al infracţiunii. b. obiecte utilizate la comiterea faptei. c. obiecte deţinute legal. 2. Pentru o deplină reuşită percheziţia trebuie bine organizată, stabilindu-se în prealabil o serie de obiective cum ar fi: a. alegerea momentului optim de percheziţie, în care elementul „surpriză” joacă un rol esenţial. b. delimitarea şi cunoaşterea locului unde se va efectua reconstituirea. c. date cu privire la persoanele supuse confruntării. 3. Percheziţia corporală se efectuează: a. numai de către o persoană de acelaşi sex, eventual asistată de către un medic. b. organul judiciar. c. victimă. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. a şi b. 2. a. 3. a.

339