Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu -tema şi viziune despre lume-
Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi proximitatea morţii. Camil Petrescu teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip proustian şi respinge romanul de tip trandiţionalist, considerând că prin relatarea naratorului omniscient se confundă “o propunere de realitate” cu realitatea însăşi. Pentru a evita confuzia, Camil Petrescu formulează estetica autenticităţii: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi” (Camil Petrescu, “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”). “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, de tip subiectiv, care ilustrează afirmaţiile lui Camil Petrescu. Romanul plasează în centrul acţiunii un personaj-narator, tip al intelectualului, Ştefan Gheorghidiu, un individ care se află într-un permanent proces interior, analitic, şi care încearcă să definească realitatea pe care apoi să o povestească cititorului. Astfel, personajul-narator narează la persoana I, dintr-o perspectivă narativă de tip “avec”, autofocalizată, construind lumea romanului din reflecţiile sale produse prin autoscopie, introspecţie. De asemenea, romanul are drept caracteristici: fluxul conştiinţei, memoria afectivă, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea
definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită, cu trăirea febrilă a personajului-narator. Romanul este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, dar şi informaţii din presa de război, ceea ce conferă autenticitate textului. Ştefan Gheorghidiu, student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere. Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, din duioşie: “Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar mai ales din orgoliu: “Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” În cazul lui Gheorghidiu, iubirea se naşte dintr-o întâmplare, devine cu timpul o obişnuinţă pentru a se transforma, în cele din urmă, într-o obsesie: “Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”, spune Gheorghidiu la un moment dat. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de restul existenţei sale. Capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte. Omul mai păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: “Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale: “În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Totodată, incipitul este şi finalul textului, întrucât romanul este rememorarea relaţiei dintre Ştefan şi Ela, făcută de protagonist, care este, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din roman. Acesta este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial. Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior apare ca effect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare. Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în conştiinţa lui Ştefan. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate isi poate da seama dacă Gheorghidiu e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă,
cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” . În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman psihologic modern, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narrative,subiectivitatea, apelul la memoria afectivă şi autenticitatea trăirilor, fiind un reper fundamental în procesul e modernizare a romanului românesc prin aducerea în prim plan a tipului intelectualului şi a trăirilor interioare care se ordonează într-un flux al conştiinţei.
