Afirmaţia lui E. Lovinescu, „Elementul esenţial al talentului e originalitatea şi originalitatea înseamnă diferenţiere”, surprinde esenţa artei şi a valorii estetice. Faptul că
„originalitatea înseamnă diferenţiere” şi că acestea se datorează talentului se reflectă în forţa şi diversitatea „vocilor” poetice din perioada interbelică. „Clasicii modernismului poetic”, cum au f ost ost numiţi de critici, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, au fiecare un stil inconfundabil, care provine din particularităţile tematice, stilistice şi de viziune ale operei lor. Timbrul poetic aparte, aparte, pe care îl calificăm drept „arghezian”, „blagian” sau „barbian”, este dovada forţei creatoare, a talentului lor, care a impus un stil nou, specific, original. Viziunea artistică se regăseşte în ansamblul operei, în fiecare text liric care poartă pecetea originalităţii autorului şi, condensat, în artele poetice. De aceea o prezentare comparativă a artelor poetice reprezentative pentru opera celor trei autori canonici poate constitui o ilustrare a diversităţii de viziune în poezia interbelică. „Testament” de Tudor Arghezi, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga şi „Joc secund” de Ion Barbu sunt arte poetice moderne din perioada interbelică. Poeziile sunt aşezate în fruntea volumelor „Cuvinte potrivite” (1927), (1927), „Poemele luminii” (1919) şi „Joc secund” (1930), având rol de programe, manifeste literare , realizate însă cu mijloace poetice. Criticul Nicolae Manolescu arată că, spre deosebire de poezia mai veche, poezia modernă „are o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”, fapt dovedit de conceperea şi construirea volumului volumului de versuri ca un întreg semnificativ, prefaţat sau, uneori, încheiat de o artă poetică. Din acest motiv cele trei texte pot fi considerate arte poetice moderne, dar şi pentru că în exprimarea crezului liric, autorii pun accentul nu atât pe tehnica poetică poetică , clasica ars poetica, cât mai ales pe condiţia artistului, pe relaţiile dintre poet şi lume sau creaţie. Pentru a releva diferenţa între viziunea modernă şi cea tradiţională, în funcţie de termenul - poezia sau poetul – poetul – care care deţine rolul determinant, criticul Marin Mincu se referă la două arte poetice interbelice: „Testament „Testament” de Tudor Arghezi, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga: „ideea tradiţională de ars poetica a fost radical modernizată. De la Horaţiu încoace „ars” însemna mai mai ales meşteşug, îndemânare, stra strategie tegie de îmbinare a cuvintelor: aşa cum şi la Arghezi sintagma „cuvinte potrivite” cuprinde o astfel de concepţie, Lucian Blaga modifică esenţial însuşi conceptul de act poetic, care nu mai e înţeles ca ars: meşteşug, ci ca modalitate fundamentală de situare a eului în univers, ca modalitate de a fi în şi prin poezie. Aşadar, o artă poetică tradiţională arată cum este poezia, în timp ce modernitatea pune accentul pe relaţia poetului cu lumea şi cu opera o pera sa. De aceea subiectivismul, „participarea subiectivă” a eului blagian la tainele lumii, este considerat un semn al modernismului.
În arta poetică aleasă, Arghezi se axează pe o triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetului. Tema poeziei „Testament” este creaţia literară în ipostaza de meşteşug, edificarea textului spre a fi lăsat moştenire unui fiu spiritual. Blaga distinge două căi de cunoaştere, luciferică şi paradisiacă şi optează pentru
prima cale, deoarece creaţia este un mijlocitor între eu ( conştiinţa individuală) şi lume. Actul poetic converteşte, transfigurează misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei, adică misterul: cuvântul originar. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Tema artei poetice o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire: comunicarea afectivă totală. George Călinescu surprinde, în „Joc secund” aspecte legate de sensul poeziei lui Ion Barbu, dar şi de rolul poetului. „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: calma creastă a poeziei este scoasă, dedusă din timp şi spaţiu, adică din universul real, din ceas, este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într -o apă sau într -o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior , în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă sau lumina fosforescentă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid.” Dacă Arghezi şi Blaga optează pentru lirismul subiectiv, ale cărei mărci lexicogramaticale figurează încă din titlu, „Testament” presupunând adresarea către urmaşi, iar „Eu nu strivesc..” o situare orgolioasă, de sorginte expresionistă, în centrul universului creator, poezia lui Ion Barbu aparţine ermetismului şi se realizează în afara mărcilor subiectivităţii, ca joc pur al intelectului. este adecvată tonalităţii lirice. Textul poeziei „Testament” este structurat în 6 strofe, cu număr inegal de versuri, absenţa regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat, dialog imaginar între tată şi fiu, între străbun şi urmaş, între rob şi Domn. Structura discursului poetic
„Eu nu stivesc corola de minuni a lumii” are trei secvenţe poetice marcate, de obicei,
prin scrierea cu iniţială majusculă la început de vers. Poetul optează pentru versul liber, lipsit de constrângerile formale, accentul fiind pus pe curgerea ideilor poetice. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „o amplă comparaţie, cu un termen concret, de puternic imaginism, şi un termen spiritual de transparentă înţelegere.” Poezia „Joc secund” este alcătuită din două cartene respectând rigorile prozodiei clasice.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.
Incipitul poeziei „Testament”, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este reluat în incipitul poeziei ca prim
vers, iar ver sul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale „Eu nu stivesc corola de minuni a lumii/căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Poezia este un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. cu care se deschiode poezia „Joc secund”, denumită iniţial –„Din ceas, dedus...”, sugerează ideea de timp, dar este vorba de un timp neclintit, fără curgere parcă. Timpul barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus”, „sustras oricărei prize a temporalităţii curente”. Substantivul
Primul, vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat în inversiunea, „calmă creastă”, figură de stil ce desemnează lumea ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale lucrurilor eterne, este imaţia unor imitaţii. Arta, ar fi deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon această răsfrângere secundă face din artă o întruchipare mai îndepărtată de realitatea ideală decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept mkodel, poetului „Joc secund” vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale imaginea se depărtează încă mai multe de substratul ei material”. Prin urmare, arta este pentru Ion Barbu „un zbor invers”, întors spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor. Viziunea şi imaginarul poeti c ale fiecărui scriitor îşi găsesc o expresie concentrată în metaforele centrale din fiecare poezie, plasate încă din titlu.
Pentru Arghezi, poetul este un născocitor, care transformă „graiul cu-ndemnuri pentru vite” al bătrânilor, în „cuvinte potrivite” metaforă ce desemnează poezia realizată cu meşteşug şi trudă. Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat: trecerea de la munca fizică la cea spirituală rezultă din „sudoarea muncii sutelor de ani”, poetul trudind asupra cuvintelor „mii de săptămâni”. În viziunea lui Arghezi, prin artă expresivă: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând într eagă dulcea lui putere”. Estetica urâtului este un concept introdus în literatura română de Arghezi care lărgeşte astfel conceptul de frumos, intergrându-i înţelegerea răului, a urâtului, a cuvintelor nepoetice: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscatam frumuseţi şi preţuri noi”.
Pentru Blaga, metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană. Poezia înseamnă intuirea în particular a universului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poeticw, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterul lunii: flori-viaţa, efemeritatea, frumosul, ochii-cunoaşterea, contemplaţia poetică a lumii, buze-iubirea, rostirea poetică, morminte-tema morţii, eternitatea. La Ion Barbu, metafora „joc” din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică”, iar asocierea adjectivului „secund” plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. „Poezia : adâncul acestei calme creste este o ieşire din contingent, adică din ceas în pură gratuitate: mântuit azur, joc secund, ca imagine a cirezii în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune.” Inovaţiile la nivelul limbajului şi al expresivităţii vizează domenii preferate de fiecare poet. Timbrul specific arghezian se realizează din sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării, prin dislocarea topică şi sintactică. „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de vecii întregi”, prin acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice: „bube, mucegaiuri şi noroi”, „ciorchin de negi”, prin valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare. Alte particularităţi sunt: înnoirea metaforei, comparaţia inedită: „Împărecheate-n carte se mărită/Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”, epitetul rar „sear a răzvrătită, dulcea lui putere”, „torcând uşure Dumnezeu de piatră”, „durerea..surdă şi amară”, oximoronul „Veninul strâns l-am preschimbat în miere/Lăsând întreaga dulcea lui putere.”
utilizează terminologia abstractă. Limba jul şi imaginile artistice unt puse în relaţie cu un plan filisofic secundar. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elmentului abstract, cu un aspect al lumii materiale, termen concret, de un puternic imagism. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută se reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, eufonia versurilor libere sugerează amplificarea misterului. Lucian Blaga
Limbajul poeziei lui Ion Barbu aparţine registr ului cult prin claritatea organizării sintactice, cele două strofe se reduc la câte o singură frază, prin lexicul cu termeni abstracţi, neologici, din limbajul ştiinţific, familiar matematicianului: „dedus”, „nadir”, „latent”, însumarea”. Efectul oţinut este de imobilitate, de fixitate a elementelor, pentru a fi mai profund contemplate. Din punct de vedere stilistic, se remarcă abundenţa metaforelor, ce justifică încifrarea textului: „ceas dedus”, „calmă creastă”, „mântuit azur”, „nadir latent”, „harfe resfirate”, dar şi a inversiuniulor şi a epitetelor. Este de remarcat faptul că acele sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine concizia, încifrarea şi amiguitatea limbajului poeti.
Afirmaţia cr iticului E. Lovinescu despre originalitate şi talent este univesal-valabilă şi definitorie pentru zona artei. Îşi găseşte o deplină ilustrare în creaţia marilor poeţi interbelici, care au înnoit lirica noastră la nivelul concepţiei, al limbajului, al imaginarului, impunând comceptul modern de poezie. „Din ceas, dedus...” Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. Agrest, adj. – 1. Câmpenesc, rustic, 2. Grosolan, nadir, s.n – punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească inferioară.
