INTRODUCERE În această lucrare am caracterizat judeţul Ialomiţa din punct de vedere pedogeografic (pedogeografia studiază solul). Solul, ca obiect de studiu, este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, având compoziţie şi însuşiri proprii, care poate asigura creşterea vegetaţiei. Solul se formează prin transformarea rocilor şi a resturilor organice sub acţiunea continuă şi interdependentă a factorilor de mediu. Întregul înveliş de sol al Pământului formează pedosfera care, ca grosime şi volum, este foarte mică comparativ cu celelalte geosfere (de la 5-10 cm în zonele montane, până la 2-3m în zonele ecuatoriale). Pedosfera are însă o importanţă deosebită, deoarece în cadrul acesteia au loc unele procese fizice, chimice şi biologice, în urma cărora substanţele minerale se transformă în substanţe organo-minerale, care stau la baza existenţei vieţii pe Pământ. Primele observaţii cu caracter ştiinţific asupra unor soluri din ţară sunt consemnate de Ion Ionescu de la Brad în monografiile asupra fostelor judeţe Dorohoi, Mehedinţi şi Putna. Ulterior Matei Drăghiceanu (1885) consacră un capitol solurilor judeţului Mehedinţi în monografia acestui judeţ şi întocmeşte prima hartă de soluri din ţara noastră (Harta geologico-agronomică a judeţului Mehedinţi), în concepţia agrogeologică precursoare “şcolii naturaliste ruse”, creată de V.V. Dokuceaev. În primul capitol al acestei lucrări am prezentat aşezarea geografică a judeţului Ialomiţa din punct de vedere fizic, administrativ, al căilor de comunicaţie cât şi coordonatele geografice între care se situează acesta. În cel de-al doilea capitol am prezentat influenţa condiţiilor naturale, şi anume relieful, clima, apele, vegetaţia, fauna şi chiar omul şi timpul, asupra formării şi evoluţiei solului. Astfel, solul este un mijloc de producţie natural, care se formează şi evoluează la suprafaţa uscatului, sub influenţa condiţiilor de mediu (climă, vegetaţie, ape freatice, rocă etc.). În cel de-al treilea capitol este vorba despre procesele de formare a profilului de sol, în mod deosebit am vorbit despre importanţa humusului în sol, acesta fiind cel care asigură fertilitatea solului şi contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale unor soluri. În cel de-al patrulea capitol am caracterizat solurile din judeţul Ialomiţa pe clase şi tipuri de sol. Pe teritoriul acestui judeţ se întâlnesc cinci clase de soluri (molisoluri, argiluvisoluri, soluri hidromorfe, soluri halomorfe şi soluri neevoluate, trunchiate sau desfundate) şi numeroase tipuri de sol (solul bălan, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argiloiluviale, solurile cernoziomoide, solurile brune-roşcate, lăcoviştile, solurile gleice, solonceacurile şi soloneţurile, psamosolurile, protosolurile aluviale şi solurile aluviale). În capitolul cinci am arătat cum se utilizează resursele de sol la nivelul judeţului Ialomiţa. Fiind situat într-o zonă de câmpie, cuprinzând cea mai mare parte a Câmpiei Bărăganului, bineînţeles că solul este utilizat cel mai intens în agricultură. Solul prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru agricultură, aceasta constituind în general, una din condiţiile materiale necesare existenţei şi activităţii productive a omenirii (loc de aşezare, bază spaţială de acţiune, sursă de diferite materii şi materiale). În ultimul capitol am vorbit despre măsurile de protecţie şi ameliorare a solurilor. Cunoaşterea amănunţită a învelişului de sol are un rol important şi în combaterea poluării mediului înconjurător, solul având rolul de filtru de substanţe poluante existente în atmosferă. După cum se constată, pedologia (ştiinţa care se ocupă cu studiul solului sub toate aspectele sale) este o ştiinţă implicată în numeroase probleme, de rezolvarea cărora depinde prosperitatea şi chiar existenţa societăţii umane.
2
1.
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ A JUDEŢULUI IALOMIŢA
1.1.
Aşezarea fizico-geografică
Judeţul Ialomiţa se află în partea de sud-est a ţării, în Câmpia Bărăganului, diviziune estică a Câmpiei Române, pe cursul inferior al Ialomiţei şi la interferenţa unor vechi şi importante drumuri comerciale, prin care capitala ţării este legată cu Moldova şi cu litoralul Mării Negre.
Harta fizică a judeţului Ialomiţa
Numele judeţului derivă din cel al râului Ialomiţa, care şi el provine din numirea slavă – jalovitsa, însemnând pământ sterp. Ca ţinut vechi de câmpie, Ialomiţa este menţionat în documentele secolelor XIV şi XV încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
1.2.
Aşezarea administrativă
Judeţul Ialomiţa este unitate administrativ-teritorială, reînfiinţat prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României. Actuala delimitare a judeţului s-a făcut prin decretul nr. 15/23.01.1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului României, ţinându-se seama de condiţiile geografice, economice, social-politice, etnice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei. Ca unitate administrativ- teritorială, judeţul Ialomiţa are calitatea de persoană juridică de drept public, având un patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
Judeţul Ialomiţa în spaţiul teritorial al României
3
Descoperirile arheologice atestă că acest teritoriu este locuit continuu încă din paleolitic, uneltele şi obiectele găsite la Coşereni, Borduşani, Săveni şi Dridu demonstrând acest lucru. Urme materiale specifice culturii neolitice s-au găsit în cinsprezece localităţi ialomiţene. Epoca bronzului arată că purtătorii acestei culturi, care au trăit pe teritoriul actual al judeţului Ialomiţa, practicau agricultura, olăritul, prelucrarea pietrei şi cromului, aveau legături semnificative cu lumea heladică şi miceniană. Mai târziu, prezenţa sciţilor este dovedită de descoperirile făcute la Hagieni şi Ograda. Populaţia geto-dacă i-a anihilat. Cercetările arheologice efectuate în Ialomiţa au pus în evidenţă existenţa a 48 de aşezări getice, situate pe principalele cursuri de ape curgătoare: Ialomiţa, Braţul Borcea şi Prahova, precum şi în jurul lacurilor Dridu, Fundata, Amara şi Strachina. Cea mai reprezentativă este cetatea fortificată de la Piscu Crăsani, între satele Copuzu şi Crăsani, comuna Balaciu, pe malul drept al râului Ialomiţa. Primele atestări documentare sunt: Cărăreni şi Lumineni (azi în satul Hagieni), Oraşul de Floci, Alexeni, Stelnica, Borduşani, Făcăeni, Vlădeni, Frăţileşti, Feteşti, Slobozia. Oraşul de Floci este prima capitală a Ialomiţei, el cunoscând o perioadă de înflorire între secolele XVI-XVII, pe aici făcându-se tranzitul comercial între Europa şi Asia Mică. Situat în sud-estul României, ocupând o însemnată parte din subdiviziunea estică a Câmpiei Române, Bărăganul, judeţul Ialomiţa este una dintre cele mai vechi unităţi administrativ-teritoriale ale ţării. Reşedinţa judeţului este municipiul Slobozia, care se găseşte în centrul Câmpiei Bărăganului, în lunca râului Ialomiţa. Municipiul conţine două suburbii, Slobozia Nouă şi Cartierul Bora. Localităţile principale ale judeţului sunt: două municipii – Urziceni şi Feteşti, patru oraşe – Ţăndărei, Amara, Căzăneşti şi FierbinţiTârg, 57 de commune şi 121 de sate. Întreaga populaţie a judeţului numără 304.985 de locuitori din care 126.812 de locuitori se găsesc în zona urbană şi 178.173 de locuitori, în zona rurală. Densitatea populaţiei era în martie 2002 de 67 de locuitori pe km², municipiul Slobozia deţinând o populaţie de 52.677 de locuitori.
1.3.
Căile de comunicaţie ale judeţului Ialomiţa
Având în vedere marea întidere a Bărăganului ialomiţean, poziţia şi legăturile lui cu zonele învecinate şi cu ţara întreagă, densitatea reţelei căilor de comunicaţii a acestui teritoriu prezintă o însemnătate deosebită. Cea mai însemnată arteră feroviară este magistrala Bucureşti-Constanţa, care străbate câmpia Bărăganului sudic, între punctele Lehliu-Gară şi Feteşti, făcând legătura între capitală şi portul Constanţa. La Feteşti, de asemenea, se află un important nod feroviar. Trecerea peste Borcea şi Dunăre este asigurată de podul Feteşti-Cernavodă. Oraşul Feteşti dispune de un depou pentru repararea locomotivelor, pe care s-a sprijinit şi se sprijină transportul feroviar din această parte a ţării. Reţeaua rutieră, cu arterele sale naţionale şi judeţene, stabileşte legătura cu zonele interioare ale judeţului, cu zonele învecinate şi cu întreaga ţară. Drumurile naţionale, leagă în lung şi-n lat judeţul Ialomiţa de zona dunăreană a Câmpiei Române, de municipiul Bucureşti şi de Moldova, prin Slobozia-Pogoanele-Buzău. Dintre acestea, menţionăm şoseaua naţională Bucureşti-Urziceni-Slobozia-Constanţa. Pe direcţia nord-sud, teritoriul judeţului este străbătut de şoseaua Brăila-Slobozia-Călăraşi, care leagă cele două oraşe porturi cu centrele şi obiectivele economice din inima Bărăganului, cu capitala şi cu Moldova.
4
1.4.
Coordonatele geografice ale judeţului Ialomiţa
Coordonatele geografice extreme în care judeţul Ialomiţa este încadrat sunt următoarele: spre Nord - 44˚51' latitudine nordică (la nord de satul Malu Roşu, comuna Jilavele); spre Sud - 44˚20' latitudine nordică (la sud de cartierul Buliga, municipiul Feteşti); spre Est - 28˚06' longitudine estică (la est de satul Retezatu, comuna Stelnica); spre Vest - 26˚18' longitudine estică (la vest de satul Răsimnicea, comuna Brazii). Altitudinile cele mai mari se află în Est (pe nisipurile Câmpului Hagieni) de 80-90m (93m la Platoneşti), pe dreapta Ialomiţei (80-88m) şi în partea de Vest, circa 80m (85m în Movila-Brazi), iar cele mai mici altitudini în Balta Borcei (Balta Ialomiţei) de 710m.
Ialomiţa şi judeţele cu care se învecinează
Vecinii judeţului Ialomiţa sunt: la Nord – judeţele Brăila şi Buzău; la Nord-Vest – judeţul Prahova; la Vest – judeţul Ilfov; la Sud judeţul Călăraşi; la Est – judeţul Constanţa.
5
2.
INFLUENŢA CONDIŢIILOR NATURALE ASUPRA FORMĂRII ŞI EVOLUŢIEI SOLULUI
2.1. Relieful
Între relief şi sol există o legătură foarte stânsă, încât orice schimbare a reliefului se reflectă şi în modificarea învelişului de sol. Practic , relieful reprezintă suportul procesului de solificare şi acţionează asupra formării, evoluţiei şi repartiţiei solului fie pe cale directă, fie pe cale indirectă. În pricipal, influenţa directă a reliefului asupra procesului pedogenetic se manifestă prin distribuţia diferită a umidităţii şi căldurii, cât şi prin degradarea profilului de sol datorită procesului de eroziune. În ceea ce priveşte distribuţia umidităţii pe profilul de sol, suprafeţele plane, înclinate sau depresionare determină condiţii diferite de infiltrare a apei. Apele freatice pe Câmpul Făcăeni se află în medie la 18m, pe Câmpul Hagieni ating 50-70m, dar scad spre vest la 2-5m; în general se exclude deci excesul de umiditate în perioadele pluviale. Judeţul Ialomiţa este dominat de câmpuri întinse, mai ales cele de tip bărăgan, după care urmează lunci, cu sau fără bălţi, şi mai puţine terase care, adesea se ataşează câmpului. Ca forme mai mici, pe câmpuri şi terase, pot apărea crovuri şi dune de nisip. Pe malurile văilor se întâlnesc surpări de loessuri sau chiar ogaşe şi grote de sufoziune, iar în lunci: grinduri, canale şi braţe părăsite. Relieful format pe nisipuri prezintă multe ondulări, dune şi văiugi sau depresiuni interdunare; de asemenea apar multe movile (Movila Făcăeni). După aspectele generale şi de amănunt ale reliefului, Bărăganul Mostiştei, pe raza judeţului Ialomiţa, are două mari diviziuni: Câmpul Lehliului în vest, în care intră, ca subunitate specifică, cu nisipuri, Câmpul Copuzeanca, iar în est, Câmpul Mărculeşti. Bărăganul Ialomiţei, situat la nord de râul cu acelaşi nume, rămâne în judeţ aproximativ la sud de linia la care se termină nisipurile nordice prelinse dinspre Călmăţui. Pe alocuri, ca în fâşia Griviţa-Scânteia, se găsesc totuşi şi nisipuri. Câmpul şi terasa sunt acoperite de loess, ambele înclinând uşor spre sud şi spre est. Astfel, altitudinile au 60-70m la nord-vest de Urziceni şi coboară la 40m în est şi 20m pe terasa Dunării, iar la Slobozia sunt de circa 21m. Câmpul prezintă puţine crovuri spre nord, apa freatică este la peste 5m, dar sunt porţiuni şi cu 2-3m adâncime (inclusiv pe terasă); aceasta presupune ridicarea pânzei la ploi şi deci exces de umiditate. Pe câmp există şi trei văiugi mai importante: Cotorca (la nord de Urziceni cu o suită de lacuri), Fundata şi Strachina. La trecerea peste terasă, văiugile dau lacuri, un fel de limane: Sărăţuica (la vest de Munteni-Buzău), Fundata, Perieţi, Amara, Strachina. Terasa Ialomiţei începe de la Ion Roată şi Munteni-Buzău. La est de Strachina terasa Ialomiţei trece în cea a Dunării.
Imagini din lunca Ialomiţei
6
Lunca este mai înaltă spre terasă, iar în sud este limitată de un mal abrupt format din loess, nisip eolian şi nisipuri de Mostiştea. În acest mal apar multe scobituri, la baza cărora sunt unele lacuri mici, ca cele de la localităţile Axintele, Marsilieni, Albeşti, Sudiţi. În luncă sunt braţe părăsite, zone cu mlaştini, grinduri. Bărăganul Ialomiţei cuprinde trei unităţi: Câmpul Padinei (la vest de Fundata), Câmpul Strachinei (Câmpul Bărăganului) la est de Fundata şi Câmpul Roşiori (la est de Strachina), dezvoltat mult în judeţul Brăila. Balta Borcea este o câmpie de tip deltaic, închisă de două braţe- Dunărea şi Borcea. Porţiuni de luncă rămân însă şi în exterior, mai ales la vest de Borcea. Această luncă din stânga braţului Borcea, este mai bine dezvoltată între Stelnica şi Borduşani şi în dreptul gurii Ialomiţei, începând de la Făcăeni până la nord de Giurgeni. Relieful de câmpie a favorizat formarea unei scoarţe de alterare de mare grosime şi a unor soluri bine dezvoltate ca urmare a faptului că procesele dezagregării şi alterării rămân pe locul formării lor, din cauza înclinării foarte slabe sau chiar a orizontalităţii terenului. Expunerea diferită a versanţilor impun de asemenea o redistribuire cantitativă a luminii, căldurii şi umezelii la suprafaţa terenului. În funcţie de acestea se repartizează diferit şi elementele biologice (vegetale şi faunistice), care au rolul cel mai dinamic în pedogeneză. Datorită influenţei indirecte a reliefului, apar deci, condiţii pedogenetice foarte diferite pe spaţii mici care determină formarea unui înveliş de sol variat. Chiar şi în câmpii şi podişuri slab fragmentate, învelişul de sol nu este totdeauna uniform, sub influenţa microreliefului variat care are aceleaşi efecte modificatoare asupra repartiţiei elementelor climatice, hidrologice şi biologice.
2.2. Clima
Clima are o puternică influenţă asupra procesului de solificare, în principal prin componentele sale de bază: temperatură, precipitaţii şi vânturi. Sub acţiunea directă şi asociată a temperaturii şi apei provenită din precipitaţii se produce dezagregarea şi alterarea rocilor şi materialelor parentale din care se formează partea minerală a solului. În general, pe teritoriul judeţului Ialomiţa, ca pe întreaga Câmpie a Bărăganului, clima este continentală, mai puţin moderată decât a altor regiuni din ţară. Aceasta se manifestă printr-o amplitudine termică anuală şi diurnă relativ mare şi prin cantităţi reduse de precipitaţii. Specificul climei judeţului Ialomiţa se desprinde din valorile lunare şi anuale ale principalelor elemente climatice. Astfel, în repartiţia temperaturii aerului pe teritoriul judeţului Ialomiţa se observă o creştere a acesteia dinspre nord-vest spre sud-est, sub influenţa factorilor zonali (repartiţia radiaţiei solare) şi a celor locali (prezenţa luncii Dunării). Temperatura medie anuală - se distribuie pe teritoriul judeţului destul de uniform, fiind cuprinsă, aproximativ între 10,5˚C (Armăşeşti) în nord-vest şi 11˚C în zona de câmpie limitrofă (Feteşti). În cursul anului, temperatura aerului are o variaţie de tip continental cu un minim în luna ianuarie şi un maxim în luna iulie. Temperaturile ridicate şi umiditatea scăzută din această zonă favorizează descompunerea resturilor organice, în timp ce temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată reduc foarte mult acest proces. Un fenomen semnalat frecvent în intervalul rece, este îngheţul care frânează sau încetineşte activitatea microorganismelor din sol. Ca urmare, mineralizarea materialului organic se realizează doar parţial, eliberându-se totuşi cantităţi însemnate de elemente
7
minerale care întreţin schimbul activ de substanţe dintre sol şi plante şi menţin reacţia neutră a soluţiei de sol. În acelaşi timp se formează importante cantităţi de humus saturate cu calciu, care dă culoarea negricioasă orizontului superior al solului. Precipitaţiile. Clima influenţează,de asemenea, cantitatea de precipitaţii căzute, care în judeţul Ialomiţa, scad de la vest spre est şi de la nord spre sud. În medie, cantităţile lunare prezintă valori foarte diferite de la o lună la alta, dar în general acestea sunt scăzute. Prin intermediul acestor precipitaţii, clima influenţează procesele de eluviere-iluviere, care au rol deosebit de important în formarea învelişului de sol. În regiunile cu precipitaţii mai bogate, pe profilul de sol se formează un curent de apă descendent, care determină spălarea sărurilor şi a substanţelor coloidale de la suprafaţă spre adâncime, în timp ce pe teritoriul judeţului Ialomiţa, unde precipitaţiile sunt mai reduse, sărurile sunt prezente chiar de la suprafaţa solului. Vânturile. O trăsătură caracteristică a climei judeţului Ialomiţa o constituie regimul vânturilor. Efectul de canalizare a curenţilor de aer produşi de orientarea lanţului Carpaţilor, a horstului dobrogean şi a văii Dunării este foarte bine marcat de valorile anuale ale frecvenţei vânturilor pe direcţiile predominante. Astfel, în Câmpia Bărăganului mijlociu se resimte circulaţia de nord-est urmată de curenţii de nord. În jumătatea estică a Bărăganului sudic predomină curenţii din nord iar în jumătatea vestică cei din sud-vest. Vânturile dominante sunt Crivăţul, Băltăreţul şi Puhoveiul. Vântul acţionează asupra procesului de solificare prin mai multe căi: -intensifică evapotranspiraţia favorizând formarea unui curent de apă ascendent pe profilul de sol; - favorizează pătrunderea aerului în sol, iar în unele regiuni exercită o puternică acţiune de roadere (coroziune eoliană), transport şi depunere a particulelor de sol. Pe cale indirectă clima influenţează şi formarea părţii organice a solului, în special prin intermediul precipitaţiilor care determină creşterea vegetaţiei din care se formează humusul din sol. Astfel, în judeţul Ialomiţa, unde precipitaţiile sunt mai reduse, acestea determină apariţia vegetaţiei ierboase sub care se formează soluri bogate în humus şi substanţe nutritive. 2.3. Apa
Apa este luată în considerare ca factor pedogenetic numai în situaţiile în care umezeşte - permanent sau periodic – solul, determinând procese fizico-chimice şi bio-chimice deosebite de cele caracteristice solurilor normale (neafectate de apa în exces). Excesul de umezeală se datorează fie existenţei pânzei freatice la mică adâncime, fie stagnării apei deasupra unui strat al solului greu permeabil.
Râul Ialomiţa
8
Supraumezirea freatică a solului este caracteristică sectoarelor de subsidenţă ale Câmpiei Române şi ale Câmpiei BanatoCrişene, luncilor, Deltei-Dunării şi a unor şesuri aluviale din marile depresiuni intramontane. Efectul pedogenetic general al supraumezirii îl reprezintă gleizarea solului. În situaţia unei supraumeziri excesive şi permanente până la suprafaţa terenului, se produce fenomenul de mlăştinire, însoţit frecvent de cel de turbificare a resturilor organice din cauza foartei slabe activităţi microbiologice în condiţii de anaerobioză. Un grad pronunţat de mineralizare a apei freatice, asociat cu o circulaţie laterală deficitară şi cu condiţii climatice de stepă şi silvostepă, determină sărăturarea solurilor (în sudul şi sud-estul ţării). În consecinţă, în zonele climatice secetoase, cum este şi cazul judeţului Ialomiţa, apa freatică situată la mică adâncime, nemineralizată, determină gleizarea, mlăştinirea sau chiar turbificarea solului. În situaţia în care este şi bogat mineralizată are loc procesul de salinizare al solului.
2.4.
Vegetaţia şi fauna
Având în vedere că solul are ca însuşire esenţială fertilitatea, care este condiţionată de transformarea resturilor organice în humus, înseamnă că organismele vegetale şi animale au rolul fundamental în procesul de solificare, ceilalţi factori reprezentând condiţiile în care se desfăşoară acest proces. În ţara noastră, cele două tipuri principale de vegetaţie, cea ierboasă şi cea de pădure, influenţează în mod diferit procesul de solificare. Ca urmare a poziţiei judeţului în zona de câmpie, vegetaţia şi fauna sunt destul de uniforme. Una din caracteristicile principale, o constituie vegetaţia de stepă, cu excepţia luncilor râurilor mari şi a zonelor de la margine unde apar pâlcuri de pădure. Bărăganul a fost cea mai întinsă stepă a României. Cu timpul plugul a desţelenit-o iar pe suprafeţele nearate vegetaţia primară este mult schimbată sub influenţa păşunatului excesiv. Zona stepei - pe teritoriul judeţului Ialomiţa, ocupă circa două treimi din suprafaţa sa, în cadrul ei vegetaţia naturală fiind înlocuită aproape în întregime de culturi.
Vegetaţie din lunca Ialomiţei Zona silvostepei - ocupă mai puţin de o treime din teritoriu. Prin defrişări şi desţeleniri, peisajul tipic de silvostepă a dispărut fiind înlocuit de cel agricol. Păduri mari mai apar la Groasa, Odaia Călugărului, Sineşti, Deleanca unde se înregistrează arborele de stejar pufos şi brumăriu, cer, salcâm.
9
Formaţiunile vegetale ierboase lasă în sol o cantitate mare de resturi organice, care provin fie din părţile aeriene ale plantelor, fie, mai ales, din sistemul lor radicular. Datorită temperaturilor ridicate şi precipitaţiilor reduse, cât şi datorită numărului mare de microorganisme care populează solul, mai ales bacterii, descompunerea resturilor organice este destul de intensă. Ca urmare, în condiţii de vegetaţie ierboasă, în zona de stepă şi silvostepă se formează soluri cu orizont bioacumulativ gros, care este bogat în humus de calitate, motiv pentru care solurile din aceste zone sunt cele mai fertile. Importanţa vegetaţiei asupra procesului de solificare se manifestă şi prin intermediul rădăcinilor care au rol important în structura solului şi, în general în protejarea sa împotriva eroziunii. Formaţiunile vegetale forestiere dau o cantitate de resturi organice în general mai mică decât cele ierboase, care provine mai ales din frunzele ce cad anual la suprafaţa solului şi numai în mică măsură din rădăcini. Prin conţinutul mai mare de substanţe rezistente la descompunere, materia organică brută de sub păduri se deosebeşte şi calitativ de cea de sub pajişti. În regiunile de silvostepă, din judeţul Ialomiţa, alternanţa în timp a formaţiunilor forestiere cu cele ierboase a determinat o evoluţie specifică a procesului de transformare a materiei organice, reflectată în variaţia pe profilul solurilor de aici, a cantităţii şi calităţii humusului. Sub pădurile actuale de silvostepă se dezvoltă o microfloră bogată, care desfăşoară o activiate transformatoare relativ intensă şi permite realizarea unui schimb activ de substanţe între sol şi plante, reacţia soluţiilor menţinându-se slab acidă. În ceea ce priveşte fauna judeţului, aceasta este puţin variată, pe măsură ce stepa a fost arată, s-a împuţinat şi ca număr. Cele mai caracteristice sunt rozătoarele (popândăul, şoarecele de câmp, dihorul de stepă, hârciogul, iepurele), care au un rol important în procesul de solificare. În sol trăiesc şi numeroase nevertebrate (viermi, insecte, larve etc.), şi împreună cu vertebratele enumerate mai sus, contribuie la fragmentarea resturilor organice şi amestecarea lor cu partea minerală, la afânarea şi amestecarea materialelor din diferite orizonturi şi la formarea unei structuri specifice. De asemenea, canalele pe care le sapă asigură drenarea şi aerisirea solului.
2.5.
Timpul ca factor pedogenetic
Timpul este considerat drept factor pedogenetic deoarece procesul de formare şi evoluţie a solului este condiţionat de el. Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de factori locali, care determină vârsta relativă a solurilor şi care se apreciază după gradul de dezvoltare al profilului de sol. Astfel, roca sau forma de relief pot influenţa diferit procesul de solificare. Solurile cele mai puţin evoluate se găsesc în cadrul celor mai tinere unităţi naturale (lunci, deltă), dar şi în regiunile colinare şi montane. Solurile judeţului Ialomiţa au ca roci parentale, loessul şi depozitele aluviale. Loessul este considerat ca material parental optim de formare a solurilor, atât prin compoziţia chimică, cât şi prin însuşirile fizice ce-l caracterizează. Loessul şi depozitele loessoide sau sedimentat în pleistocenul superior, fiind cele mai întinse depozite de cuvertură. Pe teritoriul judeţului întâlnim soluri zonale, intrazonale şi azonale.
10
Solurile zonale sunt constituite de cernoziomurile tipice. Solurile azonale sunt reprezentate prin soluri de luncă şi aluviuni. Aluviunile, cele mai tinere soluri, mărginesc râul Ialomiţa şi braţul Borcea, dezvoltându-se pe depozite aluviale, ca şi solurile aluviale. Acestea din urmă sunt soluri evoluate faţă de aluviuni şi se găsesc de o parte şi de alta a râului Ialomiţa şi în lunca Dunării. Solurile intrazonale ocupă o mică suprafaţă în cadrul judeţului Ialomiţa, alături de solurile azonale, la nord de râul Ialomiţa.
3. UTILIZAREA RESURSELOR DE SOL
Solul reprezintă un suport şi rezervor de substanţe nutritive, energie şi apă pentru plante, sursa care furnizează continuu acestora elementele vitale, ca şi mediul în care ele se dezvoltă. Desigur nu toate solurile au aceeaşi capacitate de a asigura condiţiile optime pentru dezvoltarea plantelor, dar ţara noastră are valoroase şi variate resurse de soluri cu o distribuţie bine proporţionată. Aproximativ 25% din suprafaţa ţării este acoperită cu molisoluri, larg folosite în agricultură mai ales ca terenuri arabile; circa 26% este reprezentată prin argiluvisoluri şi soluri brune, utilizate în cultura plantelor agricole, pomicultură şi viticultură, precum şi ca păduri şi pajişti; circa 25% este reprezentată prin soluri cu utilizare variată iar restul reprezintă “alte suprafeţe” în care sunt incluse şi întinderile ocupate de ape şi lacuri ce constituie importante resurse pentru piscicultură, irigaţii. Terenuri fără limitări, considerate de clasa întâi, sunt acelea care au soluri profunde, bine drenate şi aerate, uşor de lucrat, cu o bună permeabilitate şi capacitate pentru apă, cu fertilitate naturală relativ ridicată pentru majoritatea plantelor de cultură adaptate condiţiilor climatice şi care nu pun probleme deosebite în exploatarea ca teren arabil. Terenurile din această categorie sunt întâlnite mai ales în sectoarele drenate din regiunile acoperite cu loess, având soluri din clasa molisolurilor (Câmpia Română, Câmpia BanatoCrişană, unele sectoare din Podişul Dobrogei). Unele caracteristici ale terenului (de exemplu, apa freatică la adâncimi de circa 3-5m), care nu ridică probleme în condiţii de agricultură obişnuită, pot constitui limitări dacă se introduce irigaţia. În această situaţie vor fi necesare lucrări speciale care să prevină o evoluţie negativă a însuşirilor solului prin ridicarea nivelului apei freatice. Principala cale de sporire a producţiei agricole, la nivel de ţară, este creşterea producţiei la hectar, prin folosirea intensivă a resurselor de sol. Această folosire implică, printre altele, rezolvarea unor probleme de ordin tehnic şi de organizare, legate, pe de o parte, de existenţa pe terenul respectiv a unor factori limitativi (restrictivi) naturali ai producţiei agricole, iar pe de altă parte, de pericolul modificării în sens nefavorabil – prin măsurile luate de om pentru intensificarea agriculturii – a echilibrului stabilit între elementele componente ale mediului natural, cu consecinţe adesea grave mergând până la distrugerea solului. De aceea, este extrem de importantă folosirea raţională a solurilor, având o deosebită grijă de conservarea resurselor de sol, deoarece refacerea solului şi a fertilităţii lui este foarte costisitoare şi de lungă durată. O problemă dificilă este evitarea diminuării resurselor de soluri ca urmare a dezvoltării sociale şi economice (dezvoltarea cerinţelor urbane, dezvoltarea reţelei de şosele şi autostrăzi etc.). O bună parte din suprafeţele de terenuri scoase din circuitul agricol au fost recuperate îndeosebi prin îndiguiri şi desecări din lunca Dunării şi luncile râurilor interioare. 65% din suprafaţa judeţului Ialomiţa, aparţine Câmpiei Bărăganului, 15% luncii Dunării, 9% Câmpiei Vlăsiei şi 11% luncii Ialomiţei, prezentând unele caracteristici naturale care-l situează din punct de vedere al productivităţii agricole, între cele mai fertile regiuni ale ţării. Între aceste caracteristici trebuie menţionat în primul rând solurile care dau, în condiţii climatice favorabile, producţiile cele mai mari. În al doilea rând, trebuie menţionat relieful. Din acest punct de vedere, şesul Bărăganului, care se prezintă aproape ca o masă orizontală, se pretează mai bine decât oricare altă regiune a ţării la introducerea mecanizării complete a tuturor muncilor agricole şi în toate fazele.
11
De asemenea, relieful permite aplicarea unei foarte largi game de măsuri agrotehnice, iar netezimea sa fereşte câmpia de procesele de degradare prin eroziune sau alunecări. Alături de aceste caracteristici favorabile se întâlnesc şi unele defavorabile, care, deşi nu se manifestă în mod permanent, diminuează din efectele pozitive ale celor dintâi. Din această categorie reamintim climatul, cu frecvente perioade secetoase, solurile sărăturate, inundaţiile din luncile râurilor. Solurile judeţului Ialomiţa sunt cernoziomuri pe o suprafaţă de 193.000 de hectare, cernoziomuri cambice pe o suprafaţă de 25.000 de hectare iar solul brun-roşcat ocupă o suprafaţă de 1000 de hectare; solurile aluviale ocupă 36.000 de hectare iar solurile sărăturate (solonceacurile şi soloneţurile) ocupă aproximativ 800 de hectare şi “alte suprafeţe” care ocupă părţi neînsemnate. Majoritatea solurilor sunt favorabile agriculturii constituind una dintre bogăţiile acestui judeţ.
Cultură de rapiţă – Comuna Cocora
Cultură de grâu – Comuna Cocora
În ceea ce priveşte destinaţia şi modul de folosinţă al terenurilor suprafaţa judeţului Ialomiţa (445.289 de hectare), este împărţită astfel: suprafaţă agricolă - 373.690 de hectare (83,92%); păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră – 25.855 de hectare (5,8%); terenuri sub ape – 19.360 de hectare (4,27%); terenuri cu altă destinaţie: drumuri şi construcţii – 19.532 de hectare (4,4%); terenuri neproductive – 6.852 de hectare (1,6%). Modul de folosinţă a suprafeţei agricole este următorul: 348.767 de hectare teren arabil (82,72%), 18.230 de hectare păşuni şi fâneţe (4,87%); 386 de hectare livezi (0,1%); 6.307 de hectare vii şi pepiniere viticole (1,68%). În judeţul Ialomiţa 204.293 de hectare sunt amenajate pentru irigat (54,67% din suprafaţa arabilă), iar 182.527de hectare pentru desecare (41% din suprafaţa totală). Judeţul Ialomiţa este amplasat într-o zonă deosebit de favorabilă pentru producţia cerealelor şi creşterea animalelor. Terenurile de cultură pe care le oferă întinsul câmpiilor, teraselor şi luncilor ce alcătuiesc Câmpia Bărăganului ialomiţean reprezintă o suprafaţă agricolă de 83,92% şi arabilă de 82,72% din întinderea teritoriului administrativ, procente pe care nu le mai întâlnim la nici un alt judeţ din ţară. El deţine un loc de frunte nu numai în ceea ce priveşte mărimea suprafeţei terenurilor agricole şi arabile, ci şi sub aspectul producţiei agricole.
Livadă de piersici şi caişi – Sat Crunţi, Ialomiţa
12
Se remarcă de asemenea, ponderea redusă a suprafeţelor pomicole şi viticole (1,78% din totalul arabil), ca de altfel, şi a suprafeţelor forestiere. Sub denumirea de “alte suprafeţe” sunt cuprinse terenurile inundabile din lunca Ialomiţei şi suprafeţele cu exces de umiditate din Balta Borcei, lacurile şi râpele malului înalt de pe dreapta râului Ialomiţa, drumurile, clădirile. Creşterea gradului de utilizare economică a pământului s-a asigurat şi prin îmbunătăţirea structurii suprafeţelor cultivate. O preocupare permanentă a constituit-o stabilirea unei structuri mai raţionale a suprafeţelor cultivate, în funcţie de cerinţele economiei naţionale şi de condiţiile natural-economice ale judeţului. În ceea ce priveşte ponderea deţinută de principalele culturi, se constată că cerealele pentru boabe ocupă peste două treimi din terenul arabil, urmate de plantele tehnice şi plantele furajere. Cultura cerealelor imprimă o notă caracteristică agriculturii din acest judeţ de câmpie, unde grâul şi porumbul continuă să ocupe locul principal în producţia vegetală, întrucât acestea condiţionează acoperirea nevoilor de consum ale populaţiei, cât şi satisfacerea, într-o oarecare măsură, a cerinţelor economiei naţionale. Cultura cerealelor are un caracter diferenţiat, corespunzător condiţiilor naturale deosebite ale celor două mari subunităţi de relief: câmpul şi lunca (balta); în câmp se preferă grâul şi culturile furajere, iar în baltă – cultura porumbului, florii-soarelui, lucernei şi legumelor. Însă, grâul şi porumbul ocupă cea mai mare suprafaţă din terenul arabil al judeţului, urmat de floarea-soarelui, rapiţă, soia. Condiţiile climatice din Bărăgan, permiteau cultivarea cu bune rezultate şi a unor plante din ţinuturi mai calde, ca de exemplu orezul, care ocupa cândva suprafeţe importante pe luncile râurilor, însă din păcate astăzi nu se mai cultivă. Viticultura ocupă 1,68% din suprafaţa agricolă, având posibilităţi de extindere pe terenurile în pantă de pe malurile Ialomiţei şi Dunării, ca şi pe marginile crovurilor din zona sud-vestică. Însemnate cantităţi de struguri se produc la Feteşti, dar şi în viile amenajate pe nisipurile consolidate, în apropiere de vărsarea Ialomiţei (comunele Sudiţi, Săveni, Platoneşti, Mihail Kogălniceanu). Pomicultura a cărei pondere este mică (0,1%), asigură aprovizionarea cu fructe pentru consumul curent. Trei specii sunt caracteristice condiţiilor locale de sol şi climă, şi anume: prunul, piersicul şi caisul. Legumicultura, ca şi pomicultura ocupă o pondere destul de mică în cadrul judeţului Ialomiţa. Solul dacă este utilizat raţional îşi măreşte capacitatea de producţie. Prin efectuarea lucrărilor agricole la timp şi de calitate, prin folosirea îngrăşămintelor, amendamentelor şi pesticidelor, prin efectuarea de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii solului) prin perfecţionarea tehnologiilor de cultură, productivitatea solului creşte asigurând recolte tot mai mari.
6. MĂSURI DE PROTECŢIE ŞI AMELIORARE A RESURSELOR DE SOL
În România, gospodărirea judicioasă a resurselor de terenuri agricole, având ca obiectiv ridicarea fertilităţii acestora, ameliorarea celor cu soluri degradate şi limitarea la minim a pierderilor de terenuri prin extinderea utilizărilor neagricole, constituie o problemă deosebit de importantă. Una din cele mai importante căi pentru rezolvarea acestei probleme este optimizarea folosirii terenurilor agricole, corespunzător însuşirilor intrinsece ale solului şi condiţiilor de mediu, în scopul de a se obţine simultan atât conservarea şi ridicarea fertilităţii solului, cât şi asigurarea de producţii agricole mari şi constante. Această optimizare se realizează prin organizarea raţională a teritoriului, folosirea celor mai adecvate culturi, asolamente şi tehnologii agricole, măsuri de conservare şi de prevenire a degradării solului. De o deosebită importanţă pentru ridicarea potenţialului de producţie al resurselor de soluri ale ţării şi implicit ale judeţului Ialomiţa sunt de asemenea lucrările de ameliorare a terenurilor cu soluri inundabile, afectate de exces de umiditate, de sărăturare sau de eroziune şi lucrările de amenajare pentru compensarea deficitului de apă (irigaţiile). Prin realizarea programelor de ameliorare a
13
terenurilor cu soluri afectate de exces de umiditate şi a celor degradate prin eroziune şi sărăturare va fi îmbunătăţit, parţial, potenţialul de producţie a unei mari suprafeţe de terenuri agricole, din care cea mai mare parte sunt arabile sau care va putea fi utilizate ca arabil după ameliorare. O necesitate deosebită o constituie precizarea şi diversificarea căilor de protecţie şi de conservare a resurselor de sol, astfel încât capacitatea lor de producţie să nu se diminueze, iar echilibrul dintre factorii mediului natural să nu fie perturbat negativ. În vederea asigurării protecţiei şi ridicării calităţii solului, au fost elaborate norme tehnice care arată măsurile ce trebuie aplicate în exploatarea agricolă. Astfel, pentru pentru prevenirea degradării fizice a solului este necesară reducerea la minimum necesar a lucrărilor de pregătire a solului, efectuarea lucrărilor agrotehnice la umiditatea optimă a solului, asigurarea unei structuri a culturilor cu plante ameliorative. Acidifierea solurilor ca urmare a administrării unor îngrăşăminte cu potasiu se evită prin aplicarea de amendamente cu carbonat de calciu sau prin înlocuirea pe solurile acide a îngrăşămintelor azotoase cu potenţial de aciditate cu altele fără asemenea potenţial. Prevenirea diminuării fertilităţii prin degradarea regimului de nutriţie (excese sau carenţe de elemente nutritive) presupune asigurarea solului cu cantităţi suficiente şi în rapoarte optime de diferite elemente şi microelemente, amendarea cu calcar a solurilor acide, aplicarea de îngrăşăminte cu zinc pe solurile carbonatice, evitarea excesului de cupru. Există de asemenea, norme tehnice pentru prevenirea eroziunii hidrice, pentru evitarea excesului de umiditate în sol, pentru prevenirea sărăturării secundare, pentru prevenirea poluării solului. Procesul natural de eroziune prin apă a solului se poate accentua mult în regiunile cu relief fragmentat dacă solul nu este acoperit cu un înveliş vegetal dens care să-l protejeze. De aceea, cultivarea terenurilor în pantă, fără anumite măsuri preventive, poate determina inversarea raportului dintre ritmul pedogenezei şi cel al eroziunii, fapt care are drept rezultat, îndepărtarea stratului de sol prin apa de suprafaţă; se pot asocia la aceasta şi o ravinare a terenului agricol, iar în unele cazuri şi alunecări. În regiunile de câmpie aceste terenuri sunt foarte puţin răspândite, în schimb, în regiunile de deal şi podiş se întind pe arii largi, unde aceste soluri sunt afectate şi de alunecări, în cazul practicării unei agriculturi nejudicioase. Măsurile şi lucrările de prevenire şi combatere a proceselor de eroziune a solului prin apă urmăresc în primul rând reducerea acţiunii erozive a apei care se poate realiza pe trei căi: protejarea solului împotriva forţei erozive a apei (de exemplu, printr-un covor vegetal adecvat); reducerea lungimii şi înclinării versantului; mărirea gradului de infiltraţie a apei în sol. Ultima cale asigură deci şi folosirea mai bună a apei ajunsă la suprafaţa solului, dar ea nu este indicată în cazul terenurilor cu pericol de alunecare. Măsurile sau lucrările concrete sunt foarte variabile, de la simpla orientare a arăturilor de-a lungul curbei de nivel sau utilizarea anumitor culturi protectoare (în cadrul unei rotaţii) până la lucrări dificile de terasare care modifică substanţial panta versantului, lucrări de corectări de torenţi sau lucrări de stabilizare a versanţilor. Despădurirea a determinat şi intensificarea revărsărilor şi inundaţiilor. Ca atare, în regiunile afectate de astfel de fenomene, printre care se numără şi judeţul Ialomiţa, procesul de aluvionare s-a intensificat, s-a accentuat spălarea solurilor de aici de săruri uşor solubile, a crescut excesul de apă în sectoarele joase, unde apar frecvent soluri hidromorfe (crovuri, lunci, bălţi). În prezent, însă, cea mai mare parte din suprafeţele afectate de revărsări au fost îndiguite (de exemplu, lunca Dunării). În aceste condiţii, aluvionarea practic încetează, iar solurile aluviale respective sunt supuse proceselor pedogenetice specifice zonei şi condiţiilor locale în care se află. Defrişarea pădurilor a dus printre altele şi la schimbarea regimului hidric al solului în sensul apariţiei unor perioade cu exces temporar de apă, mai ales dacă s-au înrăutăţit şi însuşirile hidrofizice ale solului. Introducerea irigaţiilor, construirea unor căi de comunicaţii, au contribuit adesea la extinderea ariilor afectate temporar sau permanent de exces de umiditate, arii în care lucrările agricole se efectuează greu sau sunt întârziate.
14
Pentru înlăturarea acestui exces de apă este necesară desecarea în adâncime, astfel încât să se realizeze coborârea şi, sau menţinerea nivelului freatic la adâncimi care să prevină saturarea cu apă a părţii superioare a profilului de sol. În crovurile de pe teritoriul judeţului Ialomiţa, se găsesc terenuri cu exces de apă stagnantă, suprafaţă care este mai mare în anii ploioşi, dar se restrânge foarte mult în anii secetoşi sau normali. Când excesul de apă durează o perioadă relativ scurtă de timp, efectul dăunător asupra culturilor este redus sau mijlociu. Acest efect devine însă mare sau foarte mare, dacă în sezonul de vegetaţie apa de stagnare persistă perioade îndelungate. Prevenirea sau eliminarea excesului de apă stagnantă se realizează prin lucrări variate, de la simple lucrări de nivelare şi afânare a solului până la lucrări hidroameliorative complexe (modelări-nivelări, desecări sau drenaj închis). Terenurile având soluri cu exces de apă freatică şi stagnantă, în acelaşi timp, caracterizează pe teritoriul judeţului Ialomiţa, teritoriile joase (terasele inferioare), slab drenate, cu nivele freatice la mică adâncime (mai mici de 3-4m) şi cu soluri lutoargiloaseargiloase. Prevenirea şi eliminarea excesului de apă reclamă, în acest caz, desecarea de suprafaţă, asociată cu desecarea în adâncime, respectiv cu coborârea şi controlul nivelului apei freatice. Terenurile cu soluri salinizate apar pe teritoriul judeţului la nord de râul Ialomiţa, în sectoarele slab drenate de pe suprafaţa câmpului (crovuri), în jurul lacurilor sărate şi pe văile deschise spre aceste lacuri. Ameliorarea acestor terenuri, cu soluri sărăturate, se poate realiza prin spălarea sărurilor şi înlocuirea sodiului schimbabil cu calciu, măsuri asociate cu îmbunătăţirea drenajului natural. Solurile nispoase, din zona câmpului Hagieni, prezintă slabă rezistenţă la acţiunea vântului datorită coeziunii reduse dintre particule. De aceea, după luarea lor în cultură au fost supuse unei active deflaţii, fiind cu atât mai intens afectate cu cât conţinutul lor de argilă a fost mai scăzut şi relieful mai neuniform. Astfel de terenuri cu soluri nisipoase necesită o serie de măsuri pentru prevenirea sau diminuarea deflaţiei (perdele de protecţie, o anumită structură de culturi) iar nisipurile mobile trebuie fixate prin plantaţii silvice. Au apărut probleme speciale în regiunile de câmpie şi dealuri în legătură cu prevenirea poluării chimice a solurilor şi apelor, ca urmare a aplicării, nu întotdeauna în condiţiile cele mai corespunzătoare, a pesticidelor şi îngrăşămintelor. Conţinutul în reziduuri de insecticide organo-clorurate, de exemplu, apare în cantităţi deloc neglijabile în unele soluri pe care s-au făcut tratamente în anii anteriori; mai mult, se constată prezenţa acestor reziduuri, în cantităţi reduse, chiar şi în solurile din munţi, cu toate că aici nu s-au efectuat tratamente cu astfel de substanţe. Depistarea acestor compuşi chimici în solurile din munţii Făgăraş se explică prin antrenarea lor de către curenţii de aer din regiunile agricole joase, unde ele s-au aplicat în mod frecvent. Este necesară înlocuirea lor cu alte pesticide cu remanenţă redusă. Evident, în condiţiile folosirii intensive a solului, se intensifică şi lupta cu fenomenele de înrăutăţire a calităţii resurselor de sol. Numai prin eforturi susţinute, completate cu mijloace materiale şi bună organizare, se va putea asigura gospodărirea optimă a resurselor de sol.
15
BIBLIOGRAFIE
Ştefan Ispas – Geografia regională a României Badea L., Gâştescu P., Velcea V., - Geografia României. Editura didactică şi pedagogică Bucureşti. Soare R., - Monografia judeţului Ialomiţa. Editura sport-turism Bucureşti. Banu C. – Bărăganul. Editura ştiinţifică Bucureşti. Nicolaescu E. – Tratatul de geografia României. Editura Academiei Române. Bugalete F, Dragu V. – Elemente de georgrafia României. Editura Institutul European
16
