Cartea despre prosti. In rezumat. Cu adaugiri. Fara note. De subsol. Pentru destepti. Capitolul I: Introducere A fost odata un prost. Asa s-a nascut. El. Credea ca toti oamenii sunt. Buni. Credea ca toata lumea este. Buna. Dar n-a trecut multa vreme. Pana cand a realizat. Deodata. Ca tot universul era. Plin. De prosti. Nu era doar el. Singur. Peste tot. Pe pamant. Pe ape. Prin tot locul. Erau ata de multi prosti incat adeseori adeseo ri se intuneca Pamantul. Chiar si Cerul. De prostia lor. Aproape ca n-aveai loc. Sa mai respiri. *** Capitolul II: Calatoria La un moment dat s-a intalnit cu un alt prost. Si s-au hotatrat sa mearga prin lume. Sa vada cat de mare e. Prostia. Cat e de lata. Cat e de lunga. Tara prostilor. Ei nu stiau absolut nimic despre prostia lor. Numai despre prostia altora.
Stiau. Doar. Credeau ca sunt unici. In prostia lor. Dar nu erau. Asa credeau ei. Ca prostia altora e mai mare decat a lor. Prostul asta de-al doilea credea ca cineva are grija de el. Ca e ocrotit. De anume forte. Supranaturale. Ca nu e responsabil. Nici de sine. De nimic. Asa credea. *** Capitolul III: Tara Prostiei Si prostia asta avea nenumarate capete precum Hidra din Lerna. Ea imbraca diferite chipuri. Ciudate. Dupa cati si cum erau oamenii. Fiecare avea un fel de prostie. Imposibil de masurat. In grade. De comparatie. Unele chipuri de prostie aveau mai multe forme. Ascunse. Asa incat felurile prostiei erau nenumarate. nenumarate. Mai multe decat oamenii de pe lume. La vremea aceea. Fiecare om cara in spate un sac. Plin. Cu prostie. Zeci, sute. Mii de prostii. Si in loc sa se lepede de sac, ei se intrebau de ce merg asa de greu. Pe carare.
Ei tot carau sacul cu prostie. Pana cadeau. Si cand cadeau, se mai varsa un pic din prostie. Din sac. Afara. Dar tot nu-i dadeau drumul. De frica. De rusine. Si sacul se umplea. La loc. Cu prostie. „Cum de am putea lasa sacul? E al nostru. Ce vor zice altii?!” - ziceau ei. „Daca toata lumea are un sac de prostie, trebuie sa-l avem si noi. Altfel nu ne simtim bine. E ca si cand ai fi dezbracat, fara sacul asta. Si cum sa umbli-n lume dezbracat?!” - isi spuneau ei unii altora. Dar mai ales in minte. A lor. Numai ca prostia asta era de asa fel ca atragea si mai multa prostie. Ca magnetul, fierul. Si invers. Nimic nu era mai frumos, la vremea aceea, decat sa vezi un om carand cu sine, de buna voie, multi ciorchini. De prostie. Uneori, ciorchinii erau atat de grei si de imensi incat omul ramanea pironit locului. Oftand. Si vaicarindu-se de mama focului. Ca nu mai poate. Sa se urneasca. Sa care. Dar nici nu putea sa lase. Sa cada. Prostia. De frica. De rusine. Sa nu o ia.
Cineva. Altcineva. Ca lucrase la ea. O viata. Sau poate, chiar mai multe. Era mandru. I se citea pe fata. In ochi. O ceata. Unele prostii erau asa de mari si atat de grele incat oamenii se imbolnaveau. De ele. De boli. Ba de durere. Atunci ei cautau un doctor. De prosti. Si erau tratati. Prosteste. Cu prostii. *** Capitolul IV: Tara Desteptaciunii Pe lume existau si altfel de oameni. Desteptii. In jurul oamenilor Destepti se adunau zeci, sute. s ute. Chiar mii. De altii. De prosti. Ei alcatuiau aglomeratii foarte compacte. De gura-casca. Pentru ca Desteptii aveau solutii. La orice. Iar prostii nu gandeau. Cu mintea lor. De aceea aveau nevoie. De un Destept. Sa le dea. Cu portia. Solutii. Adica, ce anume trebuiau ei sa faca. faca. Stateau cu gurile cascate.
Desteptii stiau! Cum sa-i hraneasca. Cum trebuie sa-si traiasca viata. Prostii. Asta-i sigur. Aveau solutii. De aia erau Destepti. Totusi, foarte multi dintre oamenii cu gura cascata nu se multumeau. Sa stea intr-un singur loc. Sa caste gura. In continuu. La acelasi Destept. Si nici la aceleasi desteptaciuni. Se plictiseau. Incepea sa-i doara. Ceva. Ii deranja. Nu era in regula. Ceva. Asa ca mergeau la alt Destept. Cascau gura si pe acolo. O zi, doua. Un an. O suta. Cand prostia devenea insuportabila. Ei mureau. Cica. Cu gura cascata. Efectiv. Desteptii traiau. Din atentia prostilor. Cu gura cascata. Astfel se hraneau.
Ei erau inconjurati. Mereu. De numerosi adepti. Care-i serveau. Iar boala desteptaciunii se intindea si peste acestia. Pentru ca Desteptii erau o alta specie. Superioara. Aveau chiar si partizani. Sa fii in slujba unui Destept era chiar un privilegiu. Daca erai un prost in slujba Desteptului. Erai de doua ori. Mai puternic. Ii puteai trata pe ceilalti. Cu alte prerogative. Pentru ca aveai. De doua ori. Mai multa. Prostie. Decat ceilalti. O forta. In plus. Totusi, Desteptii nu erau atat de multi. Precum restul populatiei. Erau doar atat de multi. Cat era de necesar. Ca sa acopere nevoile. Cerinta. Ei, Desteptii, aveau mereu ceva. De aparat. Un dumnezeu. O lege. Un regat sau o istorie. Filozofii. Un neam. De prosti. Faceau razboaie. Sa ii convinga.
Pe prosti. Ca au dreptate. Azmutindu-i. La lupta. Cu alte gloate. *** Epilog Cei doi eroi ai nostri Si-au dat seama Ca cel mai rau lucru Decat sa fii prost Este sa fii prost. Si sa cauti. Adepti. Adica, sa fii Destept. O boala. A fi in slujba unui Destept, Destept, Insemna sa fii si tu. Destept. Fata de altii. Aidca, de doua ori. Mai prost. Decat erai. Mai ales atunci. Cand erai. Convins. *** Incheiere Motto: JUMATATE DIN A FI DESTEPT, ESTE SA STII ! LA CE ESTI PROST. Sfarsit. Semnat: un prost (indescifrabil)
