cartea familiei

ENCICLOPEDIA LOGODNICILOR, SOŢILOR  ŞI A PĂRINŢILOR CREŞTINI

CARTEA FAMILIEI Publicată în limba franceză sub îndrumarea abatelui PAUL WINNINGER 

Traducerea şi adaptarea în limba română după ediţia a VIII-a din 1978; ediţie revăzută şi actualizată.

1

PREZENTARE Lucr Lucrar area ea pe care care o prez prezen entă tăm m este este o înce încerc rcar aree de a ofer oferii tinerilor şi familiilor creştine un îndrumător general în care să găsească orientare şi răspunsuri problemelor atât de complexe şi, în zilele noastre, prea de multe ori, atât de nefast rezolvate, pe care le ridică chemarea reciprocă dintre sexe. Caracterul grav, complex şi atât de general al acestei probleme, ne obligă să o privim cu cea mai mare seriozitate şi în spiritul unei depline responsabilităţi. Am dori ca această carte să fie de folos tinerilor şi familiilor, care pot găsi în ea multe lucruri pe care trebuie să le ştie, pentru aşi asigura sănătatea personală şi familială pe plan omenesc şi creştinesc. În concret, lucrarea de faţă este o preluare a cărţii: „Le livre de la famille“, publicată sub îndrumarea abatelui Paul WINNINGER  de către editura BAYARD-PRESSE din Paris, ediţia a VIII-a, în anul 1978. La realizarea acestei eminente lucrări şi-au dat contribuţia prin redactarea diferitelor capitole şi prin realizarea ilustraţiei următorii colaboratori: I. Abatele Paul WINNINGER (Strasbo sbourg), a condus redactarea lucrării şi a scris capitolele: Căsătoria, Şcoala şi familia, Tineretul în sânul naţiunii, Să învăţăm a iubi, Chemarea sacerdotală şi monahală, Familia în societate şi în Biserică. II. D-na Elisabeth GERIN, psiholog (Paris). A scris capitolul: Timpul liber şi cultura populară. III. Domnişoa şoara Marie-Noël de GEUSER, profesoa soară (Grenoble). A colaborat la capitolul: capitolul: Educaţia copiilor. IV. D-şoara Andrée HERB, directoarea centrului alsacian de economie familială şi socială (Strasbourg). A redactat capitolele: Economie casnică, Igienă generală şi ş i Ghid medical. V. D-l René NASSON, inspector al învăţământului primar  (Strasbourg). A scris capitolul: Educaţia religioasă şi ş i familială. 2

VI. VI. D-l D-l Marc Marcel el RUDL RUDLOF OFF, F, avoc avocat at,, preşe preşedi dint ntel elee asoci asociaţ aţie ieii  pentru părinţii elevilor din învăţământul public din Alsacia (Strasbourg) a scris capitolul: Ghidul juridic. VIII. Domnişoara Hilda SEEL, profesoară (GRENDELBRUCH, BASRHIN), a scris capitolele: Comunitatea filială şi Ştiinţa de a trăi. VIII. D-l şi D-na Theo UHL, medici specialişti în bolile de copii (Strasbourg). Au redactat: Tratatul de puericultură. IX. IX. Do Dom mnişo nişoar araa B. de SERC SERCEY EY,, dire direct ctoa oare reaa cent centru rulu luii de orientare şi a examenelor psihologice (COREP) (Paris). A redactat capitolul: Viitorul copiilor. X. Desenele au fost executate de Domnişoara Colette BIDO. XI. Prefaţa cărţii este semnată de Cardinalul A. RENARD, arhi arhiep epis isco copp de Lyon Lyon,, preş preşed edin inte tele le comi comisi siei ei epis episco copa pale le care care se ocupă cu problemele familiei. . . . Fiind elaborată de francezi şi în contextul condiţiilor de viaţă existente în Franţa, am apreciat că este bine să nu procedăm la o traducere integrală a cărţii ci, ţinând cont de condiţiile de viaţă ale credincioşilor, să alegem, din conţinutul foarte bogat al lucrării, tot ceea ce se potriveşte pentru noi, îngăduindu-ne chiar, ca în anumite cazuri, să procedăm la unele adaptări, ba chiar să introducem elemente noi, culese din alte izvoare, sau din experienţa vieţii noastre pastorale. Sper Sperăm ăm că, că, în lim limitele tele abo aborda rdate, te, lucrar crarea ea,, aşa aşa cum cum este este concepută, în ansamblul ei, scrisă în termeni simpli, răspunde celor  mai multe probleme ridicate de viaţă, probleme permanente şi de multe ori atât de delicate, ale soţilor şi părinţilor, ea putând fi de asemenea foarte folositoare în opera de pregătire a tinerilor pentru căsătorie şi, în general, ca izvor de formare continuă. Trebuie să menţionăm că în redactarea lucrării s-a luat în considerare marele raport pe care Biserica l-a adus pe tărâmul fam familie ilieii în ulti ultimi miii zece zece ani, ani, prin prin capi capito tolu lull desp despre re fam familie ilie din din enci encicl clop oped edia ia Pape Papeii Paul Paul al VI-l VI-lea ea:: „Gau „Gaudi dium um et spes spes“, “, asup asupra ra „reglementării naşterilor“, precum şi discursul său atât de pastoral, care dezbate aceeaşi problemă, discurs rostit la sediul Echipelor  3

 Notre Dame. Implicit se recomandă aici citirea integrală a acestor  documente ale conciliilor şi ale Papii. Dori Do rim m ca acea aceast stăă lucr lucrar aree să cont contrb rbui uie, e, şi ea, ea, la pu puri rita tate teaa sufl suflet etea easc scăă şi trup trupea easc scăă a tine tineri rilo lorr şi la înăl înălţa ţare reaa spir spirit itua uală lă a familiei, în timpurile noastre. Familia este o celulă a Bisericii, unde părinţii transmit copiilor  credinţa în Cristos, ea devenind astfel un lăcaş de rugăciune şi mărturisire a lui Dumnezeu. Domnul să binecuvânteze cu har de rodnicie sufletele care se vor adapta din acest izvor de învăţătură creştinească. ― Un alt grup de preoţi români ―

4

INTRODUCERE 1. Dumnezeu este iubire Omeni enirea rea este este alcă alcăttuită ită din bărba ărbaţţi şi fem femei făc făcuţi uţi să se iubească şi să se unească. Pentru ce această diferenţă dintre sexe? Iată un mister pe care inima şi spiritul omenesc nu vor înceta niciodată să-l mediteze. Şi totuşi, Biblia dezvăluie ceva esenţial din această taină. „Dumnezeu este iubire“ zicea ea (1In. 4,9) şi „Dumnezeu a făcut pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Bărbat şi femeie ia făcut“ (Gen. 1,27 ). ). Aceasta înseamnă că: 1o. Dumnezeu, el însuşi, nu este o fiinţă solitară, indiferentă. În sânul lui, trei persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, formează o comunitate vie, ale cărei relaţii sunt un schimb reciproc de iubire (profundă semnificaţie a misterului Sfintei Treimi). 2o. Iubirea înseamnă dăruire, primire, rodnicie. Iată de ce Dumnezeu, care este iubire, a creat şi alte fiinţe conştiente, ― un fel de copii ai săi ― a făcut omenirea după asemănarea sa, deşi nu o creatură solitară, ci una asemănătoare Sfintei Treimi, o comunitate de persoane între care se stabilesc relaţii de iubire. Aşa cum există o singură natură divină, dar în trei  persoane, la fel există o singură natură omenească, dar în două  persoane, bărbat şi femeie, a căror iubire dă naştere unei a treia  persoane, copilul. Căsătoria este unirea în trup şi suflet într-un singur cuplu, a două persoane de sex diferit. Pentru cei botezaţi Isus Cristos a ridicat căsătoria la rang de sacrament. Acesta este punctul de vedere al Bibliei asupra căsătoriei şi familiei. Chia Chiarr şi cei cei necr necred edin inci cioş oşii găses găsescc aici aici lum lumină, ină, căci căci reli religi giaa creştină, nu numai că nu afirmă nimic împotriva raţiunii,dar merge mai departe, confirmând intuiţiile acesteia. De fapt, de-a lungul veacurilor, toate popoarele, chiar şi cele mai primitive au simţit că unirea bărbatului şi a femeii deci întemeierea familiei, este ceva sfânt, şi au recunoscut caracterul religios al căsătoriei. Aceasta este semnificaţia diferitelor ceremonii cu caracter sacru care au însoţit 5

şi însoţesc acest eveniment pretutindeni şi în toate timpurile. Dar  nici una dintre civilizaţiile antice n-a vorbit despre aceasta atât de frumos ca Sfânta Scriptură. Orice iubire omenească este un sigil s igil al Creatorului, imprimat în firea creaturii sale. Semnul acesta, însă, nu este egal cu realitatea  pe care o lasă să se întrezărească, iubirea care uneşte persoanele divine. Aceasta depăşeşte infinit iubirea omenească, fiind de altă natură. Totuşi cuplul uman reflectă misterul unităţii divine.

2. Căsătoria după Biblie Cartea Genezei 1 şi 2, cuprinde două pericope despre crearea omului. În legătură cu sen sensul în care se cuvine să interpretăm  pericopele din Biblia despre crearea omului, trebuie să precizăm că, învăţătura comună a Bisericii se poate formula în următoarele trei propoziţii: a) Întreaga omenire de azi îşi trage originea dintr-un singur  cuplu uman, bărbat + femeie.  b) Omul este alcătuit din elemente materiale al căror ansamblu constituie ceea ce noi numim trup şi dintr-un principiu vital pe care îl numim suflet, care supravieţuieşte s upravieţuieşte dezintegrării trupului. c) Apariţia sufletului nu poate fi atribuită evoluţiei materiei moarte sau vii; el a fost creat direct de către Dumnezeu. Evident că, ar fi mare greşeală şi o acţiune de pauperizare a textului biblic să nu se admită că, în afară de acest sens, ― propriu ― tex textele ele bibl biblic icee cup cuprind rind o nesfâ esfârrşit şită com comoară ară de sens sensur urii simbolice, în măsură să satisfacă setea de lumină a adevărului şi căldură a dragostei divine, pe care o au sufletele în ascensiunea lor  spre Dumnezeu. În aces acestt sens sens,, scen scenaa bibl biblic icăă desp despre re crea creare reaa om omul ului ui po poat atee reprezenta nu numai acel cuplu iniţial, un bărbat numit Adam şi o femeie numită Eva; ea poate reprezenta, în sens simbolic, întreaga omenire în experienţa ei universală asupra vieţii, experienţă care reiese, dincolo de timp şi de loc, ca imaginea plină de sens a unui mesaj esaj reli religi gios os,, a rapo raport rtul ului ui dint dintre re Du Dum mneze nezeuu şi om om,, a acel acelui ui nesfârşit dialog dintre Creator şi creatura Sa omul, care în tot 6

decursul istoriei sale s-a comportat faţă de Dumnezeu cu aceeaşi ingratitudine ca şi protopărinţii săi. Această înfruntare a legii divine, această neîncetată răzvrătire a cauzat omenirii multe şi grele pătimiri şi tot atâtea pedepse pe care Dumnezeu le-a lăsat să coboare asupra omului, este deajuns să ne gândim la istoria lui Cain, la potop, la Sodoma şi Gomora, la nesfârşitele robii ale poporului ales. De altfel în limba ebraică, în textul original, numele date  protopărinţilor nu sunt nume proprii, ci comune. Adam înseamnă „pământean“, ― făcut din pământ, din tină ― înseamnă omenescul în general, bărbat şi femeie. Eva înseamnă „cea care dă viaţă“, care naşte, adică mama celor vii. Prima pericopă. Este scurtă şi sobră: „Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră…Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său…parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Şi i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu şi le-a zis: «Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi supuneţi-l»“ ( Gen 1,26-28). Acest text indică deja caracterele esenţiale ale căsătoriei: ― Bărbatul şi femeia sunt egali în demnitate, spre deosebire de ceea ce se constată mai târziu la cele mai multe popoare necreştine, unde, adesea, femeia este slavul bărbatului. ― Dumnezeu i-a făcut asemănători sieşi, adică destinaţi să iubească şi, la rândul lor, să devină creatori (procreatori), să dăruiască lumii copii născuţi din dragostea lor. ― Dumnezeu binecuvântează unirea lor, adică o consacră şi o  pune sub protecţia sa. A doua pericopă. Este mai lungă, mai cuprinzătoare: „Atunci a zidit Domnul Dumnezeu pe om, din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă“…„Apoi a zis Domnul Dumnezeu:«Nu este bine să fie omul singur. Îi voi face un ajutor asemenea lui»“… „Atunci Domnul Dumnezeu a adus un somn adânc peste Adam, şi acesta a adormit, iar Domnul a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din Adam, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la Adam. Şi Adam a zis: „Iată, aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va chema femeie, din bărbat a fost luată. De aceea va lăsa omul 7

 pe tatăl său şi pe mama sa…şi se va lipi de femeie sa…şi vor fi amândoi un trup…“ ( Gen 2). „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa. Ea a conceput şi a născut“…(Gen 4,1) Înţeleasă bine, această naraţiune biblică, dezvăluie semnificaţii  profunde, nefiind decât o reluare a primei pericope, unde egalitatea  bărbatului cu femeia este şi mai clar afirmată.

3. Adam şi Eva 1o. Omul este o fiinţă de relaţie. El are trebuinţă de un alt „eu“, de un „eu“ capabil să-l întregească şi să-i umple inima. Acest lucru este valabil pentru bărbat ca şi pentru femeie, iar Biblia îl exprimă  pentru fiecare dintre primii oameni: pentru Adam, prin ideea de singurătate şi aceea a nevoii unui asociat, iar pentru Eva, prin imaginea atât de îndrăzneaţă a naşterii acesteia, din trupul lui Adam. Cum s-ar putea exprima mai bine dorinţa reciprocă a celor  dintâi oameni? Expresia „un ajutor“ nu o înfăţişează pe Eva ca pe slujitoarea lui Adam, ci ca pe un seamăn întregitor, ca pe jumătatea cu care este posibilă convieţuirea în egalitate. Cuvântul „ajutor“ are aici înţelesul frecventei expresii din psalmi: „Dumnezeu este ajutorul meu“, adică locul meu de scăpare şi sprijinul meu, căruia  pot să mă încredinţez pe de-a întregul. 2o. Văzând pe Eva, Adam este uluit de atâta frumuseţe. El o contemplă. Eu cântec de bucurie, primul cântec de iubire al lumii, cântec ce poate fi pus la fel de bine în gura Evei, admirată în faţă soţului său. În copilărie, omul postadamic îşi găseşte fericirea în natură, pe lângă părinţii săi, printre semenii săi. Mai târziu însă, el îşi pierde liniştea şi o caută. Într-o bună zi se trezeşte la dragoste. Băiatul descoperă o fată, şi invers, fiecare strigând cu încântare celuilalt: „Acesta este trup din trupul meu…Darul pe care mi l-a pregătit Dumnezeu, în mod tainic“. 3o. Biblia ne învaţă că menirea educaţiei este, printre altele, nu să-i oprească pe copii mari, pentru totdeauna, lângă părinţii lor, ci să-i pregătească în vederea părăsirii casei natale, în vederea alcătuirii unei noi familii. O altă viaţă trebuie să înceapă, o viaţă asemănătoare unei naşteri din nou. Aşa cum a ieşit din sânul 8

mamei sale, bărbatul iese, acum din cuibul său natal, părăsind tată şi mamă, pentru a se lega de soţia sa, pentru a întemeia o familie  proprie. 4o. Soţii devin un singur trup. Această unire corporală voită de Dumnezeu, este deci bună şi binecuvântată de El. Unii creştinii au ajuns, nu se ştie cum, la ideea absurdă că păcatul originar ar fi constat în relaţiile sexuale dintre Adam şi Eva. O astfel de mentalitate echivalează însă cu o catastrofă spirituală, contrazicând în mod formal învăţătura biblică şi evident şi învăţătura Bisericii lui Cristos. Sfânta Scriptură arată limpede că, unindu-se după voia lui Dumnezeu, soţii realizează cele două scopuri ale căsătoriei: manifestarea şi hrănirea reciprocă a dragostei lor şi zămislirea copiilor. Pentru exprimarea noţiunii de act conjugal, Biblia foloseşte verbul „a cunoaşte“: „Adam cunoscuse pe femeia lui“. Un verb, prin care se exprimă şi ideea că soţii, unindu-se, descoperă în mod tainic ceva din misterul fiinţei lor. Unirea dintre bărbat şi femeie e de când lumea. Ea vine de la Dumnezeu şi este mai veche decât păcatul. E ultimul act de creaţie. Omul a fost făcut în ziua a şasea, când totul era gata să-i iasă în întâmpinare.

4. Deteriorat prin păcat Omul este supus păcatului. Să privim în noi şi în jurul nostru câtă nimicnicie! Pasajele biblice asupra „păcatului originar“ se ocupă în mod direct de neascultarea lui Adam şi a Evei, indirect, simbolic, ele ne vorbesc şi de uciderea lui Abel, de potopul lui Noe, de Turnul lui Babel (Gen 3,11). În aceste episoade nu se datează şi nici nu se localizează nimic. Istoria propriu-zisă, cu date şi locuri, începe abia cu Abraham, (Gen 12) cu care începe în realitate istoria  poporului ales. În păcatul originar e vorba nu numai de un păcat clar al cuplului iniţial, ci şi o atitudine generală a omenirii acelor timpuri îndepărtate. Creat de Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie, scos din neant la existenţă pentru a fi fericit, omul, care este o fiinţă conştientă şi liberă, refuză binele oferit de Creator şi caută „un 9

altul“ prin încercări aventuroase care, adeseori, îi aduc nenorociri. În concluzie, viaţa pe pământ ― în grădina Edenului, precum şi mai târziu, în pustiul Sinai, ca şi viaţa fiecărui om în parte ― este un răstimp de încercare. În episodul despre păcatul adamic, apare de fapt reflexul de suspiciune al omului. În loc să aibă încredere în Dumnezeu şi să-l recunoască drept Tată Preabun, omul vede în el un legislator gelos. Tocmai aici pare a fi rădăcina păcatului: a nesocoti faptul că Dumnezeu este dăruire pură şi bunăvoinţă şi a-i atribui în mod grosolan invidia, avariţia şi pofta de a-şi domina creatura conştientă. Folosind şiretlicul, şarpele încearcă să clatine această autoritate fals imaginată. El nimereşte la ţintă, ceea ce atrage după sine urmările nefaste asupra legăturii dintre bărbat şi femeie: 1o. După neascultare, Adam şi Eva nu se mai înţeleg. Ei se învinuiesc reciproc, iar adânca şi încrezătoarea lor intimitate este sfărâmată. 2o. Rodnicia fericită din lumea Edenului este compromisă. Femeia va naşte în dureri, pâinea va fi agonisită cu sudoarea frunţii. 3o. Înainte de a fi păcătuit, lui Adam şi Evei nu le era ruşine că sunt goi (Gen 2,25). După cădere, ochii li s-au deschis: „Au cunoscut amândoi că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele“ (Gen 3,7). Mai înainte, ei îşi păstrau trupurile în candoare, înveşmântate ― ca să zicem aşa ― în sfinţenie; acum, după deteriorare, corpul este un obiect de cupiditate: el trebuie, deci, acoperit. Nu, trupul nu mai este ceea ce a fost dintru început. În el se amestecă acum binele şi răul. E asemenea unui fruct ros de un vierme. Să răsfoim Biblia şi să urmărim succesiunea faptelor. Vom întâlni cazuri de ucidere, adulter, bigamie şi necurăţie de toate felurile. Dragostea, cel mai frumos dar dumnezeiesc, este expusă celor mai grave abateri. Totuşi, ruina nu este totală. De fiecare dată când doi tineri descoperă iubirea şi întemeiază un cămin, ei regăsesc o rază din fericirea primară (edenică).

10

5. Cântarea cântărilor Poemul „Cântarea Cântărilor“, inserat în Vechiul Testament, cântă minunata iubire dintre tineri. Erudiţii consideră că acest  poem a fost compus în secolul al VII-lea î.Cr., de către un trubadur  de la curtea regală din Ierusalim, cu prilejul unei căsătorii  princiare. Fireşte, cu timpul, după anumite retuşuri, cadrul  poemului a mai pierdut din claritatea iniţială. Se poate totuşi desluşi, aici, o serie de şapte cântece, care laudă iubirea, exprimând cele trei momente succesive ale acesteia: dorinţa întâlnirii, contemplarea admirativă şi plinătatea posedării. Aceste elemente pătimaşe, în care numele lui Dumnezeu nu este pomenit deloc, sunt interpretate în diferite feluri. Oricine este liber să descifreze aici iubirea dintre un rege şi o prinţesă, sau legământul lui Dumnezeu cu poporul său, sau unirea lui Cristos cu mireasa sa, Biserica. Aceste lecturi nu se exclud, ci mai degrabă se întregesc una pe alta. E şi firesc, din moment ce dragostea îşi are obârşia în Dumnezeu şi de vreme ce există o dragoste mai puternică decât aceea pe care o manifestă bărbatul faţă de femeie, şi anume dragostea lui Dumnezeu pentru creaturile sale. Oricum, e semnificativ faptul că Biblia cântă cu asemenea accente iubirea  primară a unei tinere perechi: Nicăieri nu se afirmă mai puternic frumuseţea dragostei omeneşti care, de fapt, este sigiliul lui Dumnezeu în natura fiilor săi. 6. În Noul Testament  Noul Testament confirmă splendoarea dragostei conjugale, împotrivindu-se tuturor abaterilor de la legile adevăratei familii creştine. Isus asistă la nunta din Cana ( In 2,1-11). Vechiul Testament a început printr-o căsătorie (Adam şi Eva). La rândul său, Mântuitorul îşi inaugurează activitatea publică asistând la nunta din Cana Galileii, unde operează prima sa misiune, prefăcând apa în vin, fapt ce anunţă reînnoirea tuturor  lucrurilor, şi mai ales a unirii conjugale. Învăţătura lui Isus. 11

Mesajul Mântuitorului este axat pe iubire. Numeroasele texte evanghelice privind acest ideal creştinesc se pot aplica mai mult sau mai puţin şi căsătoriei. În învăţătura sa despre familie, Isus  porneşte de la planul iniţial al Creatorului, ca apoi să afirme demnitatea iubirii fidele şi trainice. Câte foloase n-ar putea culege logodnicii şi soţii din aceste pagini evanghelice! Foloase, pe care ar fi bine dacă le-am putea găsi adunate şi înşiruite într-un Misal, sau chiar albume speciale care ar putea avea ca titlu: „O singură iubire“. Cuvintele lui Dumnezeu pentru căsătorie şi familie.

7. Învăţătura Sfântului Paul Iată cel mai cunoscut dintre textele apostolice, uneori rău înţeles şi controversat: „Fraţilor, să umbli întru iubire, precum şi Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a dat pe sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă“ (Efes. 5,2). ― „Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor, ca şi Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul lui, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Cristos, aşa şi femeile bărbaţilor, întru toate. Bărbaţilor iubiţi-vă femeile, după cum şi Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei  prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze sieşi, Biserica măritată, fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest gen, ci ca să fie sfântă şi fără de  prihană. Astfel dar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca  pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte soţia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Cristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului său, din carnea Sa şi din oasele Sale. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică. Dar şi voi, fiecare aşa să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi; iar femeia să-şi respecte soţul (bărbatul) ( Efes. 5,22-23). Ei bine, urechile omului modern sunt şocate de această „supunere“ a femeii. E ca un ecou al acelor timpuri străvechi, când 12

imperativul demnităţii egale a celor doi soţi era insuficient înţeles. Totuşi, luat în context, cuvântul dintre ghilimele ne pare destul de revoluţionar, ne apare în măsură să contribuie la redresarea oricărei societăţi. Sfântul Paul îndeamnă deci, soţii creştini, să înceapă o nouă formă de raporturi, să se călăuzească după legătura dintre Cristos şi Biserică.

13

PARTEA

I

CĂSĂTORIA

14

1. CĂSĂTORIA Între bărbat şi o femeie care se iubesc, mariajul se întemeiază  pe voinţa reciprocă a acestora de a-şi uni vieţile. În toate civilizaţiile, căsătoria a fost marcată de legislaţie şi de ceremonii civile şi religioase, majoritatea logodnicilor supunându-se de bună voie acestor norme, chiar dacă nu întotdeauna le înţelegeau rostul. În zilele noastre, sunt însă şi din aceia care tind să refuze atât autoritatea legii, cât şi ceremoniile amintite, socotindu-le inutile şi agresive („De ce să trec prin faţa ofiţerului stării civile şi a  preotului?“). Pentru a pricepe toate acestea, trebuie să vedem cele trei nivele sau forme posibile ale uniunii amintite.

a.Uniunea liberă Un singur punct înseamnă totul. E însăşi hotărârea trăirii în doi, în intimitate, fără preocupare de colectivitate, logodnicii informând doar un grup de prieteni. Nu, deocamdată pe cei din jur nu-i  priveşte decizia iniţială a celor doi. Aceştia din urmă nu cer şi nu datorează nimănui nimic. b. Căsătoria civilă E căsătoria completă pe plan strict omenesc. Perechea nu se încheie în viaţa particulară, ci se afirmă public, angajându-se pe scena societăţii. La rândul ei, comunitatea se interesează de soarta tânărului cuplu, cea dintâi dovadă în acest sens fiind înregistrarea la primărie, în faţa martorilor care, de fapt, nu-i reprezintă pe cei doi miri, ci societatea. Trăită astfel, iubirea nu se închide în ea însăşi, ci năzuieşte să se extindă în afară, pentru a răspunde nevoii mai profunde şi mai urgente de a deveni izvor de lumină şi bucurie  pentru toată lumea. De altfel, e limpede că printre factorii care determină fericirea şi frumuseţea unui neam, unul din cei mai importanţi este însăşi instituţia familială bine echilibrată. Căsătoria civilă este deci autentică şi plină. Efectuată între doi nebotezaţi, ea are valabilitate chiar şi în faţa lui Dumnezeu. 15

c. Sacramentul căsătoriei Ce aduce Biserica în plus, faţă de ceremonia de la oficiul stării civile? Se reduce oare aportul ei la o simplă binecuvântare? Nu. E vorba deci, de un sacrament ce angajează tânăra pereche, nu numai în faţa societăţii, ci şi în aceea a Bisericii, ― care este trupul lui Cristos ― şi deci, înaintea lui Dumnezeu. Sacramentul este un simbol, un mijloc vizibil prin care Dumnezeu se face prezent, în mod nevăzut, prin harul său, adică  prin puterea sa de viaţă, de reînnoire. Dumnezeu a venit pe pământ  prin persoana lui Isus Cristos. După învierea sa, Isus nu mai este  prezent prin corpul său vizibil, ci prin Spiritul său. Prin cele şapte sacramente, Sfântul Spirit efectuează această prezenţă invizibilă (dar reală şi activă) în diferite etape ale vieţii, şi pentru trebuinţele vitale ale sufletului. Ele fac din credincios un copil al lui Dumnezeu, adăugând vieţii sale naturale o nouă dimensiune numită har, graţie sau viaţa supranaturală, care este participare la Spiritul lui Isus. Ce înseamnă aceasta pe planul căsătoriei? Prin ce este căsătoria un sacrament? d. Semnificaţia legământului Biblia este revelaţia dragostei lui Dumnezeu pentru omenire. Într-o etapă mai îndepărtată a istoriei, Dumnezeu a ales un om, pe Abraham, şi a încheiat cu el un legământ ( Gen. 12). Aşa ia fiinţă  poporul lui Israel. Biblia vorbeşte despre legăturile lui Dumnezeu cu poporul său,  prin cuvinte şi comparaţii care, înainte de toate, scot în relief  însuşirile dragostei Creatorului pentru poporul ales, însuşiri pe care ar trebui să le aibă şi componenţii unui cuplu familial creştin, şi care ar fi, în principal, fidelitatea şi indisolubilitatea. Legământul dintre Dumnezeu şi Israel este definitiv şi fără  părere de rău. Fie, ca legătura dintre mire şi mireasă să aibă aceeaşi trăinicie. Dumnezeu a fost mereu fidel lui Israel, poporul său ales, în ciuda faptului că aceasta din urmă s-a întors adeseori la idolii şi zeii păgâni, în ciuda faptului că aceasta din urmă a alunecat în 16

nenumărate rânduri în adulter şi desfrâu (Domnul pedepseşte, dar  iartă fără încetare. Ce bine ar fi, ca, în pofida greşelilor lor, soţii să se împace între ei şi să se iubească!). Aceste indicaţii ale Vechiului Testament au început să fie înţelese în deplina lor lumină, odată cu venirea lui Cristos printre noi. Prin întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu omenirea, ca şi cu o soţie mult iubită. El a strâns la un loc pe toţi credincioşii, într-un popor nou care cuprinde toate neamurile. Acest popor este însăşi Biserica, pe care o iubeşte  până la moarte. Iată de ce sfântul Paul vede aici imaginea perfectă a căsătoriei: „Voi bărbaţii iubiţi-vă soţiile, precum şi Cristos a iubit Biserica“. Da, pentru creştini, căsătoria este ridicată pe înalta treaptă a asemănării cu dragostea lui Isus pentru Biserică, pe treapta unui semn distinctiv, pe treapta sacramentului: Uniţi în Isus Cristos, soţii se angajează într-o iubire mult mai preţioasă, mult mai bogată decât un contract civil. Situaţia lor sacramentală le va inspira rugăciunea, le va modela mentalitatea, le va înrâuri conduita şi le va forma un fel de a fi, propriu religiei, un stil original de a-şi trăi dragostea. E locul aici, să amintim două dintre urmările căsătoriei creştine: iubirea eclezială, adică trăită în Biserică, şi iubirea  pascală, chemată la preschimbare şi la înviere.

e. Iubirea eclezială Soţii se dăruiesc unul altuia, ca apoi, să se dăruiască împreună altora. La oficiul stării civile, ei se angajează faţă de colectivitate. Ceva mai târziu, acestui contract civil i se adaugă angajarea reciprocă dintre soţi şi Biserică, după cum urmează: 1o. Cuplul primeşte oferta Bisericii, adică sacramentul. La celebrarea căsătoriei, Biserica este prezentă prin asistenţă, martori şi reprezentantul oficial, preotul, care înregistrează afirmaţia „DA“ a consimţământului, a acceptării sacramentului (fără sigiliul acestui sacrament, căsătoria dintre cei doi botezaţi nu are valabilitate în faţa lui Dumnezeu).

17

2o. Comunitatea ia în sarcina sa noua pereche, care este în drept să-i primească ajutorul (Un lucru foarte important, din păcate nu întotdeauna realizat cum trebuie). 3o. Căminurile creştine îşi prezintă fiii la naşterea din nou a  botezului în care, de fapt, se zămisleşte poporul lui Dumnezeu. Mai târziu, în mod progresiv, părinţii vor fi chemaţi să-şi cateheze vlăstarele, să le pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie şi Mir. 4o. Orice cămin creştinesc este o mică Biserică menită a-l mărturisi pe Dumnezeu şi iubirea sa. În jurul nostru, unele  persoane nu-l cunosc pe Dumnezeu, iar altele refuză să-i practice învăţătura. Unii familişti încetează să se mai iubească, alţii sunt dezbinaţi. Cine le va aduce mesajul credinţei şi al dragostei? Pe acest tărâm, căminurile creştine îşi au propria lor răspundere. Cei doi componenţi ai familiei creştine trebuie să rămână uniţi, să depăşească ispitele potrivnice iubirii, să fie de pildă de bunătate, fidelitate şi iertare, practicându-şi credinţa mărturisită. Fără ţinuta cu adevărat creştină a căsniciilor, activitatea misionară a Biserica apare din ce în ce mai anevoioasă. „Vreau să-ţi fiu alături pentru viaţă, durere şi moarte. Iau mâinile tale în ale mele. Cu tine vreau să îmbătrânesc “. (veche formulă chineză  pentru căsătorie)

f. Iubire pascală Preotul binecuvântează soţii printr-un semn al Sfintei Cruci, iar  crucifixul lor va împodobi casa. Dar, în definitiv, ce raport ar putea exista între suferinţa lui Cristos şi fericirea tinerei perechi? Iată răspunsul: dat fiind faptul că cei doi componenţi ai cuplului sunt supuşi păcatului, s-ar putea ca, de-a lungul anilor, unul dintre ei să aibă de suferit din cauza celuilalt, să fie chiar ispitit să se despartă de asociatul său. În aceste momente critice, soţul şi soţia trebuie să ia exemplul Domnului, care, prin îndelunga sa răbdare şi prin nemărginita sa iubire de oameni, a fost, este şi va fi mereu fidel  poporului său (Citiţi-l pe Ezechiel cap. 16 şi pe profetul Osea. Veţi înţelege atunci, că divorţul pune căsătoriei ca sacrament, probleme mai grele decât acelea pe care le-ar putea pune unirii civile). 18

Isus descrie cerul prin numeroase parabole, comparându-l adeseori cu căsătoria: „ Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care sărbătorind nunta fiului său…“. De fapt, ce este cerul? E trăirea eternă în dragoste, în Dumnezeu. Ori, cea mai frumoasă imagine pe care a găsit-o Cristos pentru descrierea acestei fericiri, este căsătoria. Ce lecţie splendidă pentru soţii creştini, ce cinste  pentru dragostea omenească! Hrănindu-şi mereu iubirea, prin devotament şi iertare, cei doi ar putea face din viaţa lor terestră, un leagăn pentru cer. Dimpotrivă, când iubirea eşuează,  preschimbându-se succesiv în indiferenţă şi ură, căsătoria devine o  pregustare a infernului. Fireşte, niciodată nu este prea târziu. Dacă la un moment dat, componenţii cuplului vor iarăşi să se împărtăşească din harul sacramentului care îi unise, aceasta îi va ajuta să evite catastrofa, să se maturizeze, să se convertească  permanent şi să revină la adevărata iubire. Trebuie să ştii a iubi  până la renunţarea la tine însuţi, până la moarte, pentru ca celălalt să trăiască. În felul acesta, sacramentul dă sens uniunii civile.  Numeroase perechi frecventează Biserica prin tradiţie, ca nişte motivări lipsite de conţinut, nebănuind câtuşi de puţin sensul adevăratei prezenţe liturgice. Ei ar trebui însă, să-şi găsească aici, împlinirea, graţie asistenţei harice, graţie propriilor lor străduinţe, graţie ajutorului din partea prietenilor creştini.

2. BĂRBATUL ŞI FEMEIA „Bărbatul e icoana şi mărirea lui Dumnezeu, pe când femeia e cinstea bărbatului“ ( 1Cor 11,7).

a. Deosebiri şi potrivnici Pentru o bună înţelegere, soţul şi soţia se vor strădui să se cunoască bine. Dragostea nu ţinteşte să şteargă deosebirile de caracter, ci să le accepte. În ciuda varietăţilor infinite, trăsăturile generale ale psihologiei bărbăteşti şi feminine pot fi totuşi diferenţiate. Dacă altădată se făcea prea mult caz de deosebirile dintre bărbat şi femeie, în zilele noastre există tendinţe de a le 19

atenua, ba chiar de a le nega. În această confruntare, e greu de apreciat ce ţine de natura permanentă, şi ce adaugă cultura, ideile dominante şi obiceiul. În prezent, femeile nu mai vor să fie „cel de al doilea sex“, la unele dintre ele acest protest mergând până la însăşi negarea feminităţii. Neavând însă acelaşi trup, bărbatul şi femeia trebuie totuşi să admită că psihicul şi caracterul lor sunt marcate tocmai de această realitate. Acest capitol, pe care vă rugăm să-l citiţi cu bunăvoinţă şi umor, schiţează portretele simplificate, în scopul unic de a vă face să reflectaţi asupra dumneavoastră înşivă, punându-vă întrebări ca acestea: „E adevărat? Sunt eu bine aşa? Dar asociatul meu? Sunt eu atent cu el? Ce-aş putea face pentru a-l înţelege?“

b. Bărbatul Caracterul fundamental: este mai puternic din punct de vedere fizic; e făcut pentru acţiune. Activitatea bărbatului. Simţindu-se şef, simţindu-se răspunzător de soarta căminului, el ia conducerea. Puterea îi dă siguranţă. În mod normal, bărbatul nu se teme de viaţă, de problemele ei. Îi place să se angajeze în acţiuni, fapt pentru care, pentru el, profesia are o mare importanţă. Bărbatul se simte făcut pentru a lucra, a cuceri, a construi, a realiza o operă. Familia şi casa nu izbutesc să-l mulţumească pe deplin: simte nevoia unei acţiuni exterioare. Doreşte să stăpânească lucrurile prin munca manuală, ştiinţă sau politică. Îi place să strălucească în societate, să se împovăreze cu răspunsuri, să urce trepte: e deci, ambiţios. Forţa şi gustul acţiunii îl expun la excese. E predispus spre egoism, având tendinţe de a raporta totul la sine. Şi totuşi, el este chemat să-şi folosească puterea, nu pentru a strivi, ci pentru a servi şi ocroti. Trebuie deci, să facă eforturi  pentru a dărui soţiei sale cuvinte, şi gesturi de tandreţe, aşa cum o făcuse pe vremea logodnei. Sensibilitatea bărbatului. 20

Bărbatul are inimă, dar nu prea obişnuieşte să şi-o arate. În situaţii critice, el izbuteşte destul de bine să-şi controleze emoţiile şi să-şi păstreze sângele rece. Plânge destul de rar. Este afectuos şi vădeşte de minune acest lucru, în timpul logodnei, când face curte  pentru a cuceri ceea ce iubeşte. După căsătorie însă, are uneori aerul de a considera că problema a fost clasată. Bineînţeles, îşi iubeşte soţia, dar nu găseşte că ar fi nimerit să i-o spună. Nu mai are gesturile delicate ale începutului. Cei mai mulţi bărbaţi sunt astfel, de unde, riscul de a-şi decepţiona soţiile, care se cred neglijate. Ce-i drept, bărbatul îşi exprimă afecţiune mai mult prin atitudinea sa generală în muncă, prin devotamentul său şi prin momentele în care iubeşte foarte puternic. Inteligenţa. În general, bărbatul nu se încurcă în amănunte. La lucru, ca şi în dragoste, el priveşte asamblat, urmărind esenţialul, cu rapiditate şi în puţine cuvinte. Face planuri, cugetări logice şi îi plac ideile limpezi. Această inteligenţă frumoasă are însă şi defecte. În loc să vadă modesta realitate, ea riscă să se piardă în teorii. Rigiditatea ei eşuează în faţa neprevăzutului, fiind expusă intoleranţei şi orgoliului de „a avea neapărat dreptate“. În consecinţă, bărbatul va trebui să cultive modestia inteligenţei, să facă loc „raţiunii inimii“, să încerce uneori să simtă, mai degrabă decât să raţioneze, să se aplece asupra amănuntului şi, pe cât posibil, să se menţină aici. Modul de a-şi petrece timpul. Bărbatul îşi compartimentează viaţa. El manifestă o anumită rigiditate în folosirea timpului, neocupându-se de mai multe lucruri deodată. Îşi schimbă uşor gândurile şi acţiunile, uită repede o neînţelegere sau un necaz. În timpul lucrului, se gândeşte intens la îndatoririle sale, iar acasă, la familie. După un efort profesional istovitor, el trece la repaus total, plăcându-i să aibă linişte. Uneori  pare uituc şi ingrat. Trebuie să facă eforturi, ― mai ales seara, la întoarcerea de la lucru ― ca să participe la grijile soţiei şi să se lase puţin deranjat. Viaţa morală şi religioasă. 21

Bărbatul vede morala cu ochiul inteligenţei şi, apreciindu-i valoarea, o practică de bună voie. O apără asemenea unui cavaler, uneori nu fără duritate. E jandarmul ei. Idealul său este dreptatea. Are credinţă, întrevăzându-l pe Dumnezeu prin reflectare. Este însă mai puţin „religios“ decât femeia, aceasta din urmă excelând  prin sentiment şi pietate. Adeseori în plină putere a vârstei, când îi reuşeşte totul, el tinde să-l uite pe Dumnezeu, pentru a reveni la El într-un moment de restrişte, sau la bătrâneţe. Aşadar, diferitele aspecte ale personalităţii masculine sunt marcate prin două trăsături tipice: forţa şi gustul acţiunii. Aceste caracteristici sunt generate de însăşi structura sa corporală. Cât de  bine legat şi musculos este bărbatul! Ce respiraţie adâncă are, şi cât de statornic este în vigoarea sa, spre deosebire de femeie, care, fiind supusă ciclului menstrual, manifestă tocmai contrarul.

c. Femeia O fiinţă mai complicată, mai slabă trupeşte, dar mai curajoasă şi mai rezistentă. La ea domină inima: aceasta este comoara ei. Femeia e făcută ca să iubească. Activitatea.  Nu are siguranţa bărbatului. În schimb, se adaptează la viaţă cu multă supleţe şi dibăcie. Uneori părăseşte lupta. Mai fragilă şi mai schimbătoare în faţa situaţiilor şi a oamenilor, femeia este mai  puţin directă decât bărbatul. Simte nevoia de a se sprijini pe soţul său şi caută pe lângă acesta tihna şi siguranţa zilei de mâine. Se dăruieşte în întregime unui soţ care o iubeşte şi pe care-l poate admira. Universul ei obişnuit este casa şi familia, care îi umplu existenţa mai mult decât ar putea-o face munca profesională. Înţelege preţul vieţii şi fericirea simplă, în intimitatea căminului. Îi face plăcere să privească, cu ochii mamei şi ai soţiei, această lume mică de persoane intime, şi este fericită să simtă că ai săi au nevoie de ea. Se interesează mai mult de oameni decât de lucruri. Rareori se lasă ispitită de aventura socială sau politică. Mai puţin dotată fizic decât bărbatul, femeia se revanşează prin rezistenţa nervoasă, mai ales în marile încercări. Se pune repede 22

de-a curmezişul celor ce o ameninţă. Se poate totuşi întâmpla, ca slăbiciunea s-o facă nestatornică, neliniştită, plângăreaţă şi chiar  mincinoasă. Femeia tinde să-şi stăpânească soţul în exclusivitate şi cu gelozie, să-l abată de la viaţa exterioară, uneori încătuşându-l prin simţuri. Pe scurt, dragostea sa se poate preschimba într-un egoism care constă în acapararea celor apropiaţi. Când aceştia din urmă rezistă, femeia se declară învinsă şi neînţeleasă. Se impune deci ca femeia să se străduiască, să răspândească în căminul său, razele unei afecţiuni dezinteresate, de care au trebuinţă ai săi, să se interesează de munca soţului său, să accepte ca el să-şi ia responsabilităţi în lumea înconjurătoare, să se deschidă la însăşi activităţile din afara căminului, în fine, să stăpânească instabilitatea propriei sale bune dispoziţii. Sensibilitatea. Femeia este foarte sensibilă. Ea îşi controlează inima destul de greu. Are reacţii vii, ajunge la stări de agitaţie, plânge cu lacrimi fierbinţi. Când o copleşesc grijile, simte nevoia destăinuirii. Despovărarea o ajută să-şi recapete curajul şi să se simtă în final mai puţin strivită decât bărbatul. Vrea să se ştie iubită de soţul său, aşteptând din partea lui cuvinte şi semne de afecţiune. Tremură de teamă să nu-l piardă şi face totul pentru a-l cuceri. Nu poate înţelege, cum un logodnic atât de îndrăgostit a putut deveni atât de rece. Uneori s-ar mulţumi cu cea mai mică atenţie: o privire, un cuvânt, un sărut, un cadou, etc. Dacă gestul aşteptat nu vine, ea este copleşită de gânduri sumbre, riscând să ajungă până la pierderea simplităţii. În sfârşit, femeia trebuie să înţeleagă psihologia masculină şi să vadă în devotamentul soţului său, adevăratul semn al afecţiunii. Poate să-l ajute chiar la exprimarea sentimentelor faţă de ea, fiind  prima care vorbeşte şi neaşteptând îmbufnată cuvintele de afecţiune pe care le doreşte. Inteligenţa. Femeia are aceeaşi inteligenţă ca şi bărbatul, dar şi un fel diferit de a şi-o manifesta. Vede mai degrabă amănunte decât ansamblul unei probleme. Când se apucă de povestit şi explicat, nu 23

mai sfârşeşte. Ea însă nu face teorie, ci rămâne în sfera realului. Înţelege multe lucruri mai degrabă cu spiritul inimii, prin intuiţie, decât prin raţiune. Pe deoparte, acest dar o face perspicace, pe de alta, o expune la erori: Femeia făureşte romane din nimicuri, în imaginaţia sa vie un eveniment putând lua proporţii considerabile. Dat iată şi primejdiile: absenţa vederii generale, privirea  pierdută în amănunt, judecata temerară şi, uneori, nesiguranţa, care o face sclava opiniei altuia. În concluzie, femeia trebuie să-şi controleze imaginaţia prin raţiunea logică. Pe acest tărâm, studiile îi pot fi de mare folos. Modul de a-şi petrece timpul. Ocupaţiile femeii nu sunt compartimentate ca şi cele ale  bărbatului. În fiecare clipă, femeia poartă în inimă întreaga sa viaţă: soţ, copii, gospodărie, profesie…Mâinile sale sar de la o îndeletnicire la alta, chiar dacă sufletul său nu poate urma acelaşi ritm. Pentru a putea participa la actul conjugal, ea are nevoie de un anumit timp de pregătire, ca apoi, la capătul acţiunii întreprinse, să rămână multă vreme sub acţiunea celor trăite. Spre deosebire de  bărbat care, pentru a recupera, trebuie să se odihnească, femeia nu se opreşte din muncă, ci mai degrabă o încetineşte sau trece la o treaptă mai uşoară. Adeseori femeia este însă neliniştită şi ranchiunoasă, spre deosebire de bărbat, care este uituc… Se impune deci, ca femeia să-şi fixeze atenţia asupra momentului, să-şi stăpânească valul amintirilor şi impresiilor, şi să facă soţului confidenţe importante. Viaţa morală şi religioasă. Reprezentanta sexului frumos înţelege morala, mai ales cu inima. Legile i se par doar un refugiu împotriva fragilităţii. Se înduioşează în faţa mizeriei altora, este îngăduitore cu cei slabi şi înţelege că Domnul o cheamă la caritate. Nu este mai credincioasă decât bărbatul, ci mai pioasă. Mai slabă şi mai vulnerabilă, ea îşi găseşte refugiul suprem în Isus. Uneori riscă să cadă într-o religiozitate sentimentală şi meschină, închegată din mici practici în care se amestecă superstiţia. În general, ea este credincioasă idealului său religios, pe care-l urmează cu curaj. 24

Mai slabă decât bărbatul, pe numeroase planuri, femeia este totuşi mai bogată în ale inimii. E făcută pentru a iubi, pentru a da viaţă. Corpul său arată de minune acest lucru: forme suple şi rotunjite, membre fine, respiraţie mai puţin adâncă. Vigoarea sa este mare, dar nestatornică, cea de-a doua însuşire fiind determinată de fluctuaţiile ciclului menstrual.

d. Tipuri de bărbaţi şi femei Sub acest titlu, s-ar putea prezenta numeroase varietăţi sau tipuri de bărbaţi şi femei. Iată câteva din ele: Bărbaţii: ― Bărbatul emancipat este ispitit să-şi domine soţia şi chiar so dispreţuiască, considerând-o ca sursă a răului, doritoare să-l subjuge. ― Dimpotrivă, bărbatul sclav se supune orbeşte chemării obscure şi misterioase a sexului opus, pierzându-şi tăria în faţa acesteia. ― Bărbatul paşă vrea ca soţia să-l admire şi să i se închine, săl servească şi să trăiască pentru el. Acest bărbat se manifestă când în binevoitor când în tiran. ― Cavalerul respectă şi venerează femeia. În lupta vieţii el o ocroteşte. ― Tipul asociat, cel mai obişnuit şi mai echilibrat, caută în femeie jumătatea care îl completează, simţindu-se mulţumit cu aceasta. Femei: ― Femeia supusă caută la soţul său siguranţa economică, o ocrotire, un confident să o înţeleagă, sau chiar un erou în jurul căruia să se rotească şi să strălucească asemenea unui fluture. ― Femeia de tip matern doreşte mai ales copilul. Ea îşi tratează soţul ca pe propriul ei copil. ― Amoroasa, prezentă mai ales în romane, îşi adoră alesul, sacrificându-i în mod tragic totul: reputaţii, situaţie, fericire. ― Seducătoarea încearcă să se ataşeze bărbatului prin orice mijloace, chiar prin cele necorecte. 25

― Emancipata, destul de frecventă în zilele noastre, regretă că este femeie, vrea să scape de această aşa zisă slăbiciune şi încearcă să-şi concureze soţul în viaţa socială. Acest tip dezagreabil ― expresie a decepţiei unei vieţi, expresie a unei vocaţii lipsite de supraveghere ― este vrednic de toată compătimirea. ― Fuzionata încearcă să se identifice cu soţul său, pierzânduşi personalitatea. E doar o umbră. ― Femeia asociată, de fapt cea mai echilibrată, este fidelă vocaţiei feminine, fiind totodată amoroasă, soţie, mamă şi, dacă este cazul, activă pe tărâm profesional. Iată deci câteva portrete tip. E bine însă de ştiut, că fiecare  bărbat are ceva feminin în el, şi că fiecare femeie este mai mult sau mai puţin virilă. Se întâlnesc chiar cazuri în care, într-un cămin, caracterele şi rolurile sunt inversate. Astfel, soţul cu temperament feminin face gospodărie şi îngrijeşte copiii, în timp ce femeia tip masculin lucrează în afara familiei şi aduce salariul. Important este, să se înţeleagă şi să se iubească printr-un efort de adaptare. Astăzi, datorită educaţiei şi evoluţiei sociale, bărbaţii şi femeile se apropie din ce în ce mai mult unii de alţii, participând din ce în ce mai frecvent la aceleaşi studii, lucrări, răgazuri şi chiar maniere de a se îmbrăca.

e. Înţelegerea în scopul dragostei Pentru fiecare pereche se pune problema îngăduinţei reciproce, mai ales după vâlvătaia amoroasă a lunii de miere. Ca să se poate menţine într-o dragoste paşnică, cei doi trebuie să se cunoască între ei cu luciditate, să se îmbogăţească sufleteşte unul prin celălalt şi să aibă înţelegere unul faţă de altul, fiecare evitând interpretarea gesturilor celuilalt, fiecare învăţând limba celuilalt. Prin această atenţie reciprocă, ei vor trăi în francheţe şi încredere, acceptându-se aşa cum sunt, respectându-şi  personalităţile diferite şi nedramatizând ciocnirile inevitabile. Cele trei gafe mari care cer a fi ocolite sunt următoarele: - a vrea neapărat să-l schimbi pe celălalt; - a refuza să faci un efort, pentru a te adapta celuilalt; 26

-

a vrea să devii identic celuilalt, să te contopeşti cu el;

f. Regăsirea celor doi, în fiinţa copilului Pentru a-l accepta pe celălalt, nu este suficient să-l priveşti, fie chiar şi cu afecţiune. Acest faţă-n faţă comportă anumite primejdii: dorinţa de a-l domina pe celălalt, plictiseala, uneori chiar tensiune. Echilibrul între cei doi poate fi creat de către copil: 1o. Iubind copilul, care a moştenit două caractere, soţii se iubesc între ei. Încercând să-l înţeleagă, ei se descoperă pe ei înşişi. 2o. Copilul are o personalitate aparte. Pentru a-l primi pe acest a-l treilea asociat nou şi distinct, părinţii au de făcut exact efortul  pe care ar trebui să-l facă pentru a se înţelege reciproc. Aplecaţi împreună asupra lui, uluiţi de descoperirea lui, „noi doi“ creşte în „noi trei“.

3. A IUBI  Pentru a fi fericiţi în căsnicie. Evoluţia cuplului. A iubi este sensul însuşi al vieţii, deoarece Dumnezeu este iubire: totul vine de acolo şi ţine într-acolo. Iubirea îmbracă forme diferite, în devotări multiple şi amiciţii, în celibat şi căsătorie. Noi ne ocupăm aici de iubirea conjugală care, de altfel, le înglobează pe toate celelalte, dar care prezintă totuşi o trăsătură proprie şi esenţială, prin aceea că este sexualizată.

a. A iubi este… Se pot da multe definiţii ale iubirii, fără ca vreuna din ele să fie completă. De fapt, cei ce se iubesc cu adevărat nu au nevoie de definiţii. Ei ştiu mai bine ceea ce cuvintele n-ar putea să exprime. Să încercăm totuşi… 1o. În sânul unui cuplu, iubirea consistă din a te dărui în întregime celuilalt, fără calcul şi fără zgârcenie, şi a primi în egală măsură. Uneori e mai greu să primeşti ceva decât să dai, alteori se întâmplă tocmai invers. Iubirea este însă o simbioză. Ea înseamnă 27

dăruire reciprocă trupului şi sufletului, a cuvintelor şi căldurii inimii. 2o. A iubi înseamnă a-l înţelege pe celălalt, a încerca să-l cunoşti, printr-un efort de atenţie constant (nu numai la începutul căsătoriei) căci, fii fără grijă, niciodată nu vei epuiza descoperirea unui suflet iubit. Nu e vorba aici de o cunoaştere rece, seacă, ci de una uşor de înţeles, comunicativă, îngăduitoare, binevoitoare, uneori chiar cicălitoare. Da, trebuie să vorbeşti, să exprimi ceea ce simţi şi gândeşti în goana zilelor. Vorbeşte deci, soţiei tale, de toate şi de nimic. În felul acesta, ea se va simţi iubită, încrezătoare fericită. 3o. Mai presus de orice, a iubi înseamnă a te considera răspunzător de celălalt, a-l lua în sarcina ta şi a-l ajuta pe toate  planurile: în muncă, la îngrijirea copiilor, în momente de îngrijorare, în viaţa morală si religioasă. O astfel de dragoste nu  priveşte nici îndărăt nici alături: mi-am ales tovarăşul de viaţă; el este fericirea mea, grija mea, destinul meu; îmi asum sarcina; îmi iubesc asociatul, aşa cum este, fără a-l compara cu alţii. 4o. Iubirea conjugală este inepuizabilă. Pe deplin trăită, ea se desfăşoară cu naturaleţe şi simpatie, deschizându-se chiar şi spre cei din jur. Oamenii închişi, neîncrezători, nu se vor putea bucura niciodată de adevărata iubire. 5o. Iubirea nu este gata făcută. Ea evoluează şi se cultivă, se schimbă şi se înnobilează mereu. Ce voi fi eu peste zece ani şi ce voi avea să-ţi dau atunci? Ce vei fi tu peste câtva vreme şi ce voi avea de primit de la tine? Pasiunea începutului descreşte şi încetează, iar unirea inimilor se adânceşte. În pofida dificultăţilor, trebuie să crezi în dragoste şi să o zideşti zi de zi. Aceste reguli sunt obligatorii atât pentru soţ, cât şi pentru soţie. Să vedem acum  punctul de vedere al fiecăruia dintre „cei doi“, asupra dragostei.

b. Iubirea complementară Suntem în era cuplurilor democratice. Cuvintele de ordine sunt:  partaj şi egalitate. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre atenuarea diferenţelor dintre bărbat şi femeie, mai ales atunci când aceştia lucrează. Cu toate acestea, realitatea trăită şi, fără îndoială, 28

natura menţine în fiecare dintre soţi nuanţe proprii, astfel că dragostea fiecăruia cere a fi completată. La soţ 1o. Acesta păstrează sentimentul ― deşi atenuat ― că este capul familiei. Adeseori, însăşi soţia aşteaptă de la el acest rol. Pentru el, a iubi este, în mare măsură, a-şi asuma această funcţie şi a dărui alor săi sentimentul siguranţei. De altfel, pentru a-şi putea iubi soţul, femeia trebuie să-l admire. Un soţ incapabil o decepţionează profund. 2o. În perioada logodnei, bărbatul iubeşte cu înflăcărare, dar, după căsătorie, el redevine „compartimentat“, având mai multe  preocupări, printre care, mai ales următoarele: munca, îndeletnicirile plăcute şi onorabile din timpul răgazului  profesional, angajamentele exterioare şi, desigur soţia. Deci, aceasta din urmă nu-l preocupă mereu. El se dăruieşte în mod succesiv, în întregime, diferitelor sale centre de interes. Uneori, soţia înţelege greşit această compartimentare. Dar, aşa este inima  bărbatului. Totuşi, în ciuda faptului că, în general, este foarte obosit de preocupările sale, bărbatul trebuie să acorde soţiei  binemeritatele compensaţii, dăruindu-i perioade mai lungi de afecţiune: duminici, vacanţe…Adeseori, cu vârsta, compartimentarea masculină dispare, soţul devenind mai cald, mai iubitor, mai doritor de bucurii familiale. La soţie 1o. Chiar dacă lucrează în afara casei, femeia se axează pe familie. Este iubitoare şi maternă. Instinctul său de mamă se exercită puţin chiar şi asupra soţului. Asemenea exagerări ar putea însă avea urmări nedorite. Aşadar, a nu se trata soţul ca un copil! 2o. Spre deosebire de inima bărbatului, inima femeii nu este compartimentată, ea având un spaţiu unic şi larg, plin de dragoste  pentru cel ales. S-ar putea deci, considera, ca nedreptate, opinia comună că bărbatul este simplu, iar femeia, complicată. De ce? Deoarece, (repetăm), oriunde s-ar afla şi orice i s-ar întâmpla, femeia va avea ca mobil sufletesc dragostea pentru soţul său. De unde, o anumită decepţie a soţiei, în împrejurarea în care, soţul este  prea puţin lângă ea. Se impune însă, ca femeia să participe cât mai 29

mult posibil la activităţile soţului. Tovarăşă de viaţă şi educatoare, ea ar putea contribui la înnobilarea, la realizarea soţului său. Cu vârsta, urmând o evoluţie contrară celei bărbăteşti, femeia tinde şi ea să se compartimenteze puţin, să se virilizeze, să desfăşoare diferite activităţi succesive.

c. Pentru a fi fericit în căsnicie Marile principii sunt sănătoase. Se pune însă problema lor la detaliile vieţii. Iată câteva sfaturi în acest sens: Dumneavoastră, domnule Se spune că nu vă puteţi dovedi sentimentele de dragoste faţă de soţie, decât în pat. De-ar fi însă să demonstraţi contrariul? Nu uitaţi, consoarta dumneavoastră vă iubeşte toată ziua, cu acelaşi sentiment viu. Arătaţi-i deci afecţiunea dumneavoastră. Întâmpinaţi-o cu mici atenţii, faceţi câte un mic dar, (să nu lipsească niciodată florile), mai ales de ziua naşterii şi la onomastică. Aceste gesturi, ca şi multe altele, nu trebuie să înceteze după logodnă, deoarece, aleasa dumneavoastră este mereu la fel de dornică. O mare greşeală a bărbatului este muţenia şi falsa pudoare. Fără îndoială că iubiţi, dar pentru soţia dumneavoastră nu este destul atât: ea aşteaptă un cuvânt, un gest, o privire care să vădească dragostea pe care i-o purtaţi. Îmbrăţişaţi-o când plecaţi la lucru, ca şi la înapoiere. Faceţi-i complimente, admirându-i frumuseţea şi toaleta. Lăudaţi-o pentru priceperea dovedită în ale  bucătăriei. Remarcaţi cu voce tare buchetul de pe masă, camera  bine aranjată, dichiseala casei. Să nu o criticaţi atunci când nu izbuteşte să facă totul bine, să nu o tachinaţi cu răutate în faţa altora (în prezenţa altora). Fiţi galant şi politicos cu ea, aşa cum sunteţi ci celelalte femei, cu toţi cei din afara casei. Fiţi răbdători şi nu daţi porunci tăioase. Spuneţi-i: „Te rog!“ şi „mulţumesc“. În conversaţie, printre prieteni şi invitaţi, să nu o contraziceţi. Amabilitatea, ca semn al afecţiunii, vă invită de asemenea să fiţi  punctual la masă. E neplăcut pentru soţie, să vă aştepte degeaba şi să vadă stricându-se o mâncare pregătită cu totul special pentru dumneavoastră. Dacă sunteţi acasă, veniţi la masă după prima 30

chemare. Evitaţi mai ales să-i spuneţi mereu: „mama făcea atât de  bine prăjiturile!…“. Seara la înapoiere, chiar dacă sunteţi obosit, nu căutaţi neapărat „liniştea“, nu spuneţi soţiei: „lasă-mă în pace!“ Aleasa dumneavoastră are şi ea munca ei, are atâtea griji, are nevoie de o mână de ajutor. Ascultaţi-o! Nu deviaţi discuţia, atunci când ea doreşte să vă vorbească serios. Fiţi cât mai curat posibil: bărbierit, pieptănat, cu mâinile spălate. Nu vă întoarceţi acasă cu încălţămintea plină de noroi. Nu folosi pantalonii şi cămăşile la treburi care murdăresc. Nu tărăgănaţi activităţile obligatorii. Nu faceţi dezordine în sertare, atunci când căutaţi ceva. Nu intraţi murdar în pat, şi nici mirosind a alcool şi/sau a tutun; faceţi mai întâi un duş. Îndepărtaţi de soţia dumneavoastră lucrările penibile: deplasarea mobilei, despicatelor  lemnelor, etc. Când ea este obosită, ar fi bine să vă sculaţi în timpul nopţii, ca să potoliţi plânsetele copilaşului. Faceţi lucrurile care murdăresc: încălzirea, spălătura mare, zugrăvitul, lustruitul încălţămintei. Pe scurt, luaţi „partea dumneavoastră“ în căsnicie, ― aşa cum este drept ― şi nu vă mulţumiţi ajutând puţin… După câte o ceartă bărbatului îi vine mult mai uşor decât femeii, să facă primul pas spre împăcare. Faceţi-l deci, îmbrăţişându-vă soţia! Să nu adormiţi niciodată supăraţi în caz contrar, în loc să se odihnească ea se va gândi toată noaptea la incident. Desigur, generozitatea trebuie manifestată în ambele sensuri. Şi dumneavoastră, doamnă Chiar dacă nu v-o spune, soţul are mai multă nevoie de dumneavoastră. E adevărat, el se crede puternic. Cu toate acestea, dacă prezenţa dumneavoastră iubitoare nu-l încurajează, el se descurajează repede. Sunteţi soarele lui, căldura lui. Nu răspândiţi deci, în prezenţa sa nici nori negri, nici răceală. Spuneţi-i părerile dumneavoastră în anumite probleme, neuitând însă, că, vorbindu-i la nesfârşit, aţi putea deveni supărătoare. Nu strigaţi la el, nu vă încăpăţânaţi, înţelegându-i caracterul puţin aspru. Încercaţi să stăpâniţi instabilitatea propriei dumneavoastră indispoziţii, chiar şi în momente critice. Alungaţi-vă gândurile 31

negre, neliniştitele, sentimentele de gelozie. Lăsaţi-l pe soţ să evadeze din când în când în politică, reuniuni şi opere proprii, fără să vă consideraţi părăsită pentru atât. La înapoierea sa acasă, primiţi-l cu toată căldura sufletului. E fericit să vă regăsească pe dumneavoastră, casa, copiii. Dacă vrea să vă îmbrăţişeze, să nu-l respingeţi! Păstraţi bine casa: e un mijloc de a vă atrage alesul. Când soţul se întoarce de la lucru, nu-l întovărăşiţi numaidecât cu grijile dumneavoastră, mai ales dacă acestea sunt minore. Lăsaţi-l mai întâi să se odihnească. Fiţi economă şi îndemânatică. Fiţi mai ales atentă cu bucătăria. În general, bărbaţii sunt gurmanzi. Pe cât e posibil pregătiţi masa la timp. Nu sâcâiţi soţul cu recomandări fără sfârşit şi nici cu exigenţe minuţioase în privinţa curăţeniei. Se ştie, de exemplu, că, în general, la spălare, bărbatul obişnuieşte să-şi scuture apa de pe corp. Lăsaţi-l să se spele aşa cum îi place şi puneţi-i la îndemână un ştergar de baie. Cu alte cuvinte, lăsaţi-vă soţul cu micile lui manii. În fine, faceţi-vă frumoasă pentru el, atât acasă, cât mai ales atunci când plecaţi undeva împreună: el trebuie să fie mândru de dumneavoastră.

d. Evoluţia cuplului şi crizele căminului Viaţa în doi, în general uşoară la început, comportă şi perioade de criză, când, fie că unul suferă din pricina celuilalt, fie că ambii simt apăsarea unor situaţii vitrege create de împrejurimi. În ambele cazuri se impune un efort de adaptare. Să nu se uite că, dragostea este în permanentă devenire şi că, fără acomodarea amintită, ea ar   putea ajunge la degradare. Fireşte, e imposibil de evitat toate conflictele. Cât de frumoasă este însă, în maturitatea ei, iubirea care ştie să învingă diferitele tensiuni, crize şi ciocniri! Crizele periodice Anumiţi observatori sunt de părere că unele dificultăţi survin cu destulă regularitate după un an sau doi de căsnicie: e criza de ajustare. Pe urmă, după şapte sau zece ani, criza de uzură. E momentul în care au loc cele mai numeroase divorţuri, un moment 32

dificil, în care, afecţiunea pare slăbită, fiecare fiind parcă obosit de celălalt. În fine, cine nu ştie că vârsta critică se situează pe la anul cincizeci al vieţii, când, ajuns pe povârnişul declinului, cu faţa spre moarte, bărbatul reacţionează de parcă ar fi într-o a doua adolescenţă, arzând de dorinţa de „a-şi trăi din nou viaţa“. De unde, atracţia pentru femeile tinere… Cuceririle independenţei şi rupturile necesare Unindu-se prin sacramentul căsătoriei, cei doi soţi trebuie să rupă unele legături vechi, pentru a fi liberi unul pentru celălalt. (Sa terminat cu viaţa de celibatar. De acum înainte, te vei dărui în totalitate vieţii în doi. Bineînţeles, nu trebuie să se ajungă la rupturi  brutale, mai ales cu părinţii. Pentru înflorirea cuplului însă, se impune totuşi independenţa morală şi materială (folosirea timpului liber, locuinţei, bani, etc.). În caz contrar, dificultăţile vor apărea încă de la început. Despre relaţiile cu părinţii şi naşii, într-un alt capitol. Faza de adaptare Se ştie, că cele mai frecvente neînţelegeri apar în perioada debutului, după cum, este la fel de adevărat, că cea mai puternică iubire aparţine aceleaşi perioade: o iubire capabilă să depăşească orice dificultate. Se ştie de asemenea că, pentru făurirea unei iubiri trainice, începutul bun este adeseori hotărâtor. E cazul aici, să vorbim din nou despre cunoaşterea reciprocă a soţilor, care este cu totul altceva decât cunoaşterea dintre logodnici, intimitatea conjugală scoţând în relief realităţi şi imperative, după cum urmează: 1o. În câteva săptămâni, fiecare descoperă la celălalt manii, deprinderi, gesturi, obişnuinţe de igienă, punctualitate, întârzieri, etc., unele dintre acestea fiind fericite, altele, generatoare de decepţii. 2o. Realizarea armoniei sexuale este uneori dificilă, ceea ce ar   putea duce la riscul unor grave nelinişti (vezi la un alt capitol). 3o. Schimbarea domiciliului creează probleme noi, mai ales atunci când se trece de la sat la oraş. 33

4o. Cine va administra punga? O problemă lesne de rezolvat, cu condiţia ca soţul şi soţia să aibă o optică comună asupra cheltuirii  banilor (Vezi la un alt capitol). capitol). 5o. Mai subtilă este problema autorităţii. În principiu, cei doi sunt egali. Şi unul şi altul poate lua hotărâri. Se impune însă o manieră deosebită de exercitare a autorităţii, o manieră care să excludă brutalitatea şi să slujească înţelegerii şi colaborării. 6o. Dar secretele? În mod normal, între soţi nu ar trebui să exis existe te ascu ascunz nziş işur uri.i. Totu Totuşi şi,, anum anumit itee secre secrete te prof profesi esion onal alee îşi îşi au legitimitatea lor. În asemenea situaţii, prea multă curiozitate strică. Adevărata iubire va şti să găsească măsura unei oarecari discreţii care ar avea valoarea unei forme de respect.

e. Naşterile de-a lungul anilor Prim Primaa naşt naşter eree prov provoa oacă că em emoţ oţii ii pu pute tern rnic icee atât atât ma mame meii cât cât şi tatălui. E o adevărată revoluţie în viaţa căminului. În general, naşterile consolidează familia, reanimând-o. Ele pot însă cauza şi crize, mai ales atunci când survine vreo boală sau când copilul este nedo nedori rit. t. În aces acestt ulti ultim m caz, caz, se pu pune ne prob proble lem ma regl reglem emen entă tări riii naşterilor 1. Şi încă ceva: uneori, uneori, soţia îşi consacră consacră viaţa aproape în exclusivitate copiilor, neglijându-şi soţul, ceea ce ar putea duce la drame conjugale. f. Marile încercări Accidente, boli, eşecuri profesionale, lovituri de-ale soartei, lepă lepăda dare reaa sarci sarcini nii,i, do doli lii,i, etc. etc. Cruc Crucil ilee vieţ vieţii ii sunt sunt nu nume mero roase ase şi variate, ele putând scoate la iveală slăbiciuni nebănuite. Pe unii soţi, greutăţile îi fortifică, iar pe alţii îi doboară. Cea mai gravă dintre toate încercările este însă infidelitatea (vezi la alt capitol). Dumnezeu este prezent într-o dragoste fericită. Este la fel de  prezent în încercări, ceea ce face ca acestea să poată desăvârşi o iubire trăită în infidelitate.

1

Vezi într-un alt capitol. 34

O dragoste curată laudă prezenţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu face ca aceeaşi dragoste să crească neîncetat în frumuseţe, în rodnicie. Unul dintre cei mai mari episcopi ai antichităţii creştine, un „Părinte la Bisericii“, Sfântul Ioan Crisostom sau Ioan Gură de aur,  patriarh al Constantinopolului Constantinopolului (347-407), dă soţului următoarele sfaturi: ― Vorbeşte soţiei tale, despre iubire! Spuneai că nu te-au interesat deloc celelalte fete, şi că ai îndrăgit felul său de viaţă, moderaţia sau blândeţea şi înţelepciunea sa. Îi vei spune deci: „Te-am ales pentru frumuseţea sufletului tău  pe care l-am preferat tuturor comorilor. O fată ca tine, prudentă, generoasă şi evlavioasă, preţuieşte mai mult decât întregul univers. Iată de ce te-am dorit, iată de ce te iubesc mai mult decât pe mine însumi. Viaţa prezentă nu este nimic. S-ă petrecem în unire desăvârşită, să ne unim cu Isus, ca să putem sălăşlui la fel de uniţi la fericirea eternă. Eu aşez dragostea ta mai presus de orice, şi n-aş putea cunoaşte o durere mai mare decât aceea de a fi despărţit de tine. Din iubire  pentru tine, aş fi în stare să renunţ la toate lucrurile, ― devenind sărac, asemenea lui Iov ― să sufăr orice, să înfrunt cele mai mari  primejdii. Aş fi fericit să am copilaşi de la tine, aceştia fiind imaginea iubirii tale pentru mine…“  Nici o bogăţie, nici o comoară nu poate avea pentru tânăra femeie, preţul unor astfel de cuvinte. Ea va găsi în ele un puternic motiv de dragoste şi supunere. Vorbeşte-i despre fericirea trăită în tovărăşia ei, dovedeşte-i că  preferi casa, în locul oraşului. Pentru tine, soţia trebuie să fie înaintea prietenilor şi chiar mai presus de copii pe care ţi i-a dăruit. Fă-o să înţeleagă, că îi iubeşte pe cei mici din cauza ei. Când face un lucru bun, fă-i complimente, admiră-i priceperea, talentul. Dacă săvârşeşte vreo greşeală, nu i-o lua în seamă. Tu ştii bine, că sunt grave doar abaterile prin care îl insulţi pe Dumnezeu. Dacă un bărbat îşi tratează soţia în acest spirit, căsnicia este foarte aproape de perfecţiune. 35

Alte câteva semne de iubire în familie: - Respectaţi-vă. Fiţi politicoşi unul faţă de celălalt. - Spuneţi-vă că vă iubiţi. Vorbiţi-vă. - Faceţi-vă cadouri, căci a iubi, înseamnă a voi să dăruieşti. - Staţi împreună cea mai mare parte a serilor şi a duminicilor. - Îngrijeşte-ţi ţinuta. - Daţi-vă prioritate, preferându-vă prietenilor şi părinţilor. - Fiecare să-şi aibă prioritatea sa: în general, bărbatul la muncă, iar femeia acasă. - Sacrificaţi-vă prin dragoste, făcând concesii, iertând. -Manif -Manifest estaţi aţi rodnic rodnicia ia iubiri iubirii,i, deschi deschizân zândudu-vă vă celorl celorlalţ alţii prin prin angajamente exterioare. - Înde Îndepl plin iniţ iţi-v i-văă înda îndato tori riril rilee trup trupeş eşti ti,, cu resp respec ectt şi drag dragos oste te reciprocă.

4. DARUL VIEŢII  Log ogod odnnici icii şi tiner inerii ii soţ soţi îşi îşi trăi trăies escc drago ragost stea ea cu multă ltă intensitate. Ei se privesc cu căldură, se unesc: ce bine e, să nu mai fii singur! Vor ajunge ei, oare, vreodată, să se plictisească? Da, la un moment dat, ei simt nedesluşit că iubirea tinde să slăbească.  Noroc totuşi, că, în virtutea unei legi indestructibile a naturii omeneşti, fiecare dintre cei doi componenţi ai cuplului tinde să facă ceva împreună cu celălalt, să creeze, să dea naştere vieţii: „Fiţi rodnici, creşteţi, înmulţiţi-vă!“…

a. Rodnicia iubirii Foarte multă vreme, datorită faptului că natalitatea era prea  puţin superioară mortalităţii, această rodnicie s-a confundat cu însă însăşi şi proc procre reaţ aţia ia.. Astă Astăzi zi însă însă,, când când po popu pula laţi ţiaa glob globul ului ui creş creşte te văzâ văzând nd cu ochi ochii,i, lume lumeaa este este preo preocu cupa pată tă de op opri rire reaa „expl „exploz ozie ieii demografice“. De unde, modificarea ideilor despre căsătorie şi exti extind nder erea ea sens sensul ului ui rodn rodnic icie ie asup asupra ra tutu tuturo rorr aspe aspect ctel elor or vieţ vieţii ii cuplului. Iată câteva faţete ale rodniciei, într-o accepţiune mai nouă: 36

- avântul mutual al soţilor, curajul lor de a trăi; - deschiderea spre alţii şi disponibilitatea angajării în slujba altora; - în egală măsură, procreaţia; Soţii sterili, fără copii, pot fi şi ei, fecunzi, în felul lor, pentru  propria lor viaţă în doi, pentru anturajul lor. Bineînţeles, căsătoria trebuie să-şi propună, mai presus de orice, să întemeieze, nu numai o gospodărie, ci şi o familie. În unele cazuri, perspectiva creşterii copiilor este imediat  prezentă în planul logodnicilor. Alteori, ea este la început absentă sau pe planul al doilea, pentru ca mai târziu să se ivească şi să crească puţin câte puţin.

b. A rodi împreună Astăzi, unii contestă căsătoriei în mod radical: De ce să rămâi fidel? De ce o singură femeie? De ce să se unească şi logodnicii? De ce să treci prin faţa primarului şi a preotului? În fond, e vorba de înfruntarea a două concepţii despre dragoste: una duce la un fel de anarhie de tipul unirii libere, cealaltă organizează o operă făurită împreună, operă ce ţinteşte mai ales creşterea copiilor. În această ultimă situaţie, căsătoria este luminoasă, cei doi luptând pentru un scop comun. Da, iubirea se salvează numai atunci când se vrea fecundă. c. Copilul consolidează iubirea Să ne înţelegem: copilul nu este întotdeauna un remediu pentru redresarea unei iubiri care se clatină. În schimb, el uneşte perechile care se află în drum spre o dragoste mai profundă, mai generoasă, de exemplu: 1o. Părinţii au imensa bucurie de a se devota celor ieşiţi din sânul lor, de a realiza fericirea acestora. 2o. Soţia devenită mamă, devine mai frumoasă. Inima ei este inepuizabilă în ale devotamentului. La rândul său, soţul, devenit tată, are conştiinţa responsabilităţii sale. În această împrejurare, soţul şi soţia se stimează reciproc şi se iubesc mai mult, fiind recunoscători unul altuia pentru minunatul dar primit, pentru 37

schimbarea operată în ei, pentru bucuria de a fi devenit tată şi mamă. 3o. În prezenţa copiilor, părinţii devin mai tineri şi mai voioşi, mai plini de viaţă şi mai simpli, regăsind spiritul vieţii despre care vorbeşte evanghelia: încrederea, umilinţa, puritatea. 4o. Copilul leagă părinţii pentru o operă comună şi durabilă a acestora. Cuplul ia loc între două generaţii şi prinde rădăcini. 5o. Da, graţie copilului, soţii se iubesc mai mult şi de o manieră nouă. Copilul este expresia dragostei lor, este dovada ei vie. Privindu-i, el stârneşte grijile lor, stimulându-le devotamentul, unindu-i, încurajându-i, obligându-i să se supravegheze şi să cultive toate virtuţile. El aşteaptă exemplul lor, iar mai târziu îi imită, iubindu-i la rândul său. 6o. Devenind tată şi mamă, cei doi se interesează de marile  probleme ale vieţii: şcoala, moralitatea publică, munca, locuinţa, viaţa naţiunii, pacea lumii. E şi firesc, fiind vorba, printre altele, de viitorul copiilor lor.

d. viaţă nouă, o sarcină imensă Prin naşterea unui copil, soţii devin tată şi mamă, funcţii cu totul noi ale vieţii lor. Pentru a face loc noului născut, ei trebuie să se organizeze altfel: să decaleze orele de masă, să consacre timp suficient supravegherii micuţului, să modifice planurile de ieşire şi vacanţă. Ba chiar mai mult: ei trebuie să se şi roage altfel. Ce muncă de educaţie îi aşteaptă! e. Experienţa paternităţii şi primejdiile posibile  Naşterea copiilor o înseninează mai ales pe soţie. De fapt, în mod normal, prin căsătorie, femeia doreşte în primul rând să devină mamă. Ea nu trebuie însă să uite, că este şi soţie. În caz contrar, îşi decepţionează soţul, putându-i provoca tulburări grave: depresiuni, gelozie, agresivitate şi chiar infidelitate. Când se anunţă o naştere, lumea se gândeşte cu deosebire la mamă şi la copil, ceea ce este cu totul nedrept, ştiut fiind că experienţa paternă îşi are totuşi locul şi valorile ei. 38

În general, tatăl este mândru şi fericit. El se simte cu adevărat matur, se simte bărbat complet. Transmiţând numele său copilului, el se bucură că are moştenitor şi face pentru el planuri de viitor. Se întâmplă însă, ca bărbatul să încerce un sentiment de vinovăţie, mai ales atunci când, după naşterea copilului pe care soţia nu-l dorise, aceasta din urmă îşi manifestă nemulţumirea sau se simte bolnavă. Soţul îşi face adeseori, despre naştere, o idee mai sumbră decât îşi făcuse consoarta sa, suferind din pricina neputinţei de a uşura durerile acesteia. Pe unii bărbaţi slabi, ţinuţi sub protecţia părinţilor sau a soţiei, responsabilitatea de taţi îi înspăimântă pur şi simplu. De foarte multe ori, tatăl încearcă un sentiment de nesiguranţă în faţa noilor sarcini, mai ales dacă, în acelaşi timp, are greutăţi financiare, sau dacă este împovărat de grija construirii unei case, ceea ce se întâmplă adesea. În asemenea situaţii, el poate ajunge la o prăbuşire nervoasă. Ştiind că soţiile lor se bucură de atenţia firească a medicilor (e vorba de perioada sarcinii şi a naşterii), unii bărbaţi încearcă mai mult sau mai puţin discret, un sentiment de gelozie împotriva  binefăcătorilor „în alb“, exteriorizându-şi amărăciunea printr-un aer posac. Ba chiar şi împotriva copiilor care, chipurile, vor să le acapareze soţiile şi să ocupe primul loc în inimile acestora. Fireşte, sarcina şi naşterea obligă şi la moderarea activităţilor  sexuale, ceea ce nu prea este pe placul soţului. Dar, experienţa paternă poate fi şi reuşită, uneori chiar exaltată, mai ales dacă cei doi soţi se iubesc profund şi îşi doresc copilul în egală măsură.

f. Câţi copii? Criteriul, adică principiul de apreciere pentru hotărârea numărului, este, fără îndoială, următorul: „a aduce pe lume copii care să se poată bucura de o educaţie aleasă, copii care să poată deveni adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. De fapt, viaţa este flexibilă, iar oamenii sunt liberi. Progresul ştiinţei face din ce în ce mai uşoară reglementarea naşterilor. Sunt însă şi destule naşteri accidentale…şi gemeni! Asemenea 39

 probabilităţi invită perechile la o virtute despre care se vorbeşte  puţin, dar care este cea mai legată de viaţă, şi anume: îndatorirea acceptării neprevăzutului cu încredere şi generozitate. Şi acum, să reflectăm, în sinceritatea inimii, la motivele serioase ale lărgirii sau limitării numărului naşterilor: Vârsta părinţilor. E rezonabil să ai copii la vârsta când ai putea fi bunic? Sănătatea. În special sănătatea mamei. Consultaţi un doctor, stimată doamnă! El va găsi, poate de cuviinţă, să vă spună, că ar fi mai  bine, ca, până la o nouă naştere, să mai aşteptaţi vreo doi ani. Şi apoi, gândiţi-vă şi la sănătatea copiilor care vor veni, mai ales dacă  primul a fost anormal. Starea materială şi locuinţa Bineînţeles, în condiţii de sărăcie şi spaţiu insuficient, viaţa este mai grea, iar şansele vlăstarelor sunt adesea mai mici decât acelea ale fiilor familiilor înstărite (ca să nu mai vorbim de copii fără părinţi, abandonaţi, lăsaţi în sarcina societăţii).  Nu este mai puţin adevărat însă, că aprecierea resurselor  materiale este foarte relativă. Ceea ce nu infirmă în nici un caz criteriul de la care am plecat, şi anume, principiul, potrivit căruia, e important să-ţi poţi educa vlăstarele. Da, aceasta ar trebuie să decidă în ultimă instanţă numărul copiilor.

g. Familie numeroasă? Drept răspuns la această întrebare, iată un fragment sfătuitor, în care, cardinalul Saliège evocă propria sa copilărie trăită într-o familie de ţărani din Cantal, unde viaţa era aspră (Luaţi aminte: o viaţă aspră şi poate nu întotdeauna îndestulată), dar simplă şi fericită: „O Casă populată cu copii, casă vioaie şi sănătoasă, casă  puternică. Viitorul ei este asigurat, fiind clădit pe suflete vesele. Casă populată de copii, casă fericită, unde caracterele se formează clipă de clipă, unde iubirea se învaţă prin exerciţiul frecvent al îngăduinţei reciproce şi al datoriei împlinite. 40

Casă populată cu copii, casă bogată în fericire. În sânul ei, având ce iubi, inima nu se mişcă niciodată în gol. Casă puternică, în care, fiecare are gustul muncii, fiecare întinde mâna celui de lângă el. Bucuriile familiale, creşterea copiilor, educaţia lor, progresul şi rostuirea lor, valoarea lor umană şi creştină; copiii mici care se nasc, familia care nu moare, care se prelungeşte în timp: câtă fericire pentru părinţi! Casă populată cu copii, casă sănătoasă, adevărat sanctuar în care Dumnezeu este iubit şi slujit îşi are rolul său, în care se  pregătesc suflete pentru cer“. Cardinalul Saliège

5. AVORTUL Avortul este eliminarea embrionului, înainte ca acesta să devină viabil. I se mai spune şi întreruperea sarcinii. Avortul spontan sau lepădarea (după graiul popular) Fiind involuntar, nu comportă responsabilitate. Poate fi  provocat de anumite imprudenţe, ca de exemplu, călătoriile sau muncile prea dure. Folosirea drogurilor, cu scopul revenirii la normal, este mai întotdeauna primejdioasă. În cazul avortului spontan sau al copilului născut mort, o mamă creştină nu trebuie să-şi pună problema situaţiei vlăstarului său în veşnicie; Bunul Dumnezeu îi va face parte de fericirea maximă de care se poate  bucura un suflet spiritual creat de Dumnezeu care, însă, n-a ajuns să fie înălţat la o viaţă supranaturală prin graţia sfinţitoare ce o  primeşte prin botez. Oricum, acest suflet nebotezat se va bucura, din partea lui Dumnezeu, în toată veşnicia, de o fericire naturală dusă până la limita maximă a posibilităţilor sale de recepţionare a fericirii. Faptul că alţi copii, botezaţi, se vor împărtăşi, în veşnicie, de o fericire incomparabil mai mare decât a lui, nu-i va produce acestuia nici cea mai mică nemulţumire, deoarece firea lui rămasă  pe plan pur natural, nu poate primi o fericire mai mare decât aceea 41

 pe care o are; la fel cum firicelul de iarbă nu suferă de loc pentru că, el, nu poate vorbi; naturii lui nu-i poate corespunde această facultate. Se recomandă, ca un făt sau un copil născut mort, să fie îngropat în cimitir. Avortul terapeutic Este practicat de către medici de specialitate, atunci când sănătatea sau viaţa unei mame este serios pusă în primejdie prin continuarea sarcinii la termenul normal. În această situaţie, atât mama cât şi medicii, sunt liberi să folosească orice mijloace practicate în medicină care nu au ca efect direct uciderea fătului. Astfel pot fi folosite medicamente sau intervenţii medicale care, în mod direct, vizează salvarea mamei chiar dacă accidental, ar putea avea ca efect, moartea fătului. Conştiinţa mamei şi a persoanelor medicale este, total angajată în aceste cazuri. Avortul voluntar  Acest flagel, care nu intră în nici una din cele două categorii amintite, tinde să se răspândească. Este, fie clandestin, mai ales atunci când oficialitatea îl interzice, fie autorizat prin lege. În ambele cazuri el pune probleme foarte grave.

a. Problema generală a avortului Situaţia prezentă De câtva vreme, în unele ţări avortul este mai mult sau mai  puţin autorizat. La noi în ţară, legea interzice avortul de orice fel şi salută cu simpatie familiile numeroase, acordând ajutoare în bani pentru fiecare copil născut, ajutoare ce cresc progresiv cu numărul copiilor. Legea exceptează următoarele cazuri: - mamele afectate de anumite boli; - mamele care au născut, deja, patru copii; - mamele care au depăşit vârsta de 45 de ani; - în caz de incest sau viol…(a se vedea legile în vigoare); 42

Evid Eviden entt că po poru runc ncaa du dum mneze nezeia iasc scăă „să „să nu uciz ucizi“ i“ nu po poat atee admite aceste excepţii. Azi, ca şi în trecut, acest tulburător flagel, mai ales practicat în clandesti clandestinitate nitate produce urmări foarte grave, atât pe plan social cât şi pe cel personal, fiind, foarte adesea, cu consecinţe nefaste pentru sănătatea mamei. Oricât de seducătoare ar fi posibilităţile oferite de lege, avortul nu rezo rezolv lvăă fond fondul ul prob proble leme mei.i. Treb Trebui uiee urma urmatt neap neapăr ărat at drum drumul ul raţiunii, drumul unei nobile reflectări. Campania de opinie Zgom Zgomot otoa oasă să şi conf confuz uză, ă, cam campani paniaa de op opin inie ie în favo favoar area ea avortului legal, a scos în vileag o mentalitate degradată. Această campanie s-a desfăşurat în etape. Astfel, la început s-a considerat că anticoncepţia ar fi un bun mijloc pentru combaterea avortului (ce sofism grosolan), ca apoi, să se preconizeze totuşi, întreruperea  brutală a sarcinii văzându-se în aceasta cel mai radical contraceptiv  posibil. O altă escaladă (etapă): după acceptarea avortului pentru situaţii critice, acesta este revendicat după bunul plac, prin fel de fel fel de arg argum umen ente te-s -slo loggane: ane: „Pân „Pânte tece celle noast oastre re ne apar aparţţin în exclusivitate!“ sau: „Femeia este liberă şi are capacitatea de a  judeca singură!“ (Oare, în această privinţă, bărbaţii nu au nimic de spus? Dar societatea?). În fin fine, disp dispre reţţul pen pentru obiec biecţţiuni iunile le moral oralee împo împotr triiva libertinajului sexual şi abortiv , concomitent cu dorinţa de a pune capă capătt oror ororii ii avor avortu tulu luii clan clande dest stin in şi cu igno ignora rare reaa fapt faptul ului ui că, că,  propriu-zis, omorul omorul este întotdeauna omor. Faptele Experienţa deja îndelungată a ţărilor care au aprobat avortul ne arată următoarele: - Deşi avorturile practicate în clinică sunt mai puţin periculoase decât cele clandestine, ele continuă totuşi să comporte riscuri ca aces aceste tea: a: infecţ fecţiii, hem emooragi ragiii, perf perfooraţ raţii, ii, ster steriilita litate tea, a, team eama, frigiditatea, neînţelegeri conjugale şi, uneori, chiar moartea. - Avortul legal ― ca de altfel şi contracepţia ― nu-l poate suprima pe cel clandestin. Cel mult îl diminuează, şi asta, destul de rar. 43

- Cu cât legea este mai liberă, cu atât „clientela“ este şi ea, mai afluentă, fapt pe care opinia publică îl resimte cu prisosinţă. Astfel, în loc să redevină stăpâne pe ele însele, femeile şovăitoare se lasă  pradă ispitei. La rândul lor, soţii acestora refuză din ce în ce mai frecvent să-şi cârmuiască activitatea sexuală şi să-şi asume partea de răspundere pentru copilul zămislit. În general în toate ţările, naşterile devin din ce în ce mai puţin numeroase decât decesele. Pretutindeni, se examinează acum, noi legi pentru restrângerea avortului. Ce să mai crezi despre această morală care reglementează viaţa ca pe un robinet pe care îl deschizi sau închizi după necesitatea clipei? - Se păstre păstrează ază tăcere tăcere asupra asupra şocuri şocurilor lor psihol psihologi ogice ce şi mo morale rale cauzate de avort. Ori, se ştie, că întreaga fiinţă a femeii din al cărui trup fusese smuls copilul, protejează şi suferă. E adevărat, se mai întâ întâln lnes escc un uneo eori ri şi „ved „vedet ete“ e“ care care îşi îşi proc procla lamă mă avor avortu tull în mo modd  public, cu aere de femei emancipate. În realitate însă, în asemenea cazuri e vorba mai degrabă de o manieră de confesiune publică,  prin care, unii oameni, care ignoră iertarea, caută, fără să-şi dea seama, să se dezvinovăţească. Mai demne sunt acele femei care, după avort, îşi regretă fapta şi suferă, rămânând capabile să devină mame bune.

- Principiul: Să fie vorba, într-adevăr, de o fiinţă omenească? Ştiinţa biologică este categorică: încă de la zămislire, germenul conţine întregul patrimoniu genetic al copilului care urmează a se naşte, iar stadiile următoare ale sarcinii nu fac altceva decât să dezvolte acest embrion. E imposibil să indice un moment precis, un prag, în care, germenul ar trece de la non-uman la uman. Nu, viaţa nu se poate diviza. În plus, prin originea sa, prin legătura de gestaţie cu mama sa,  precum şi prin apartenenţa sa la societatea civilă şi religioasă în care va intra în curând, embrionul este şi va fi al lumii, relaţiilor  umane. Chiar dacă condiţiile eventualei naşteri viitoare se anunţă a fi vitrege, nu se poate prevedea cu precizie un eşec total. Şi atunci, de ce să răpeşti mugurului şansa deschiderii? 44

Desigur, viaţa terestră nu reprezintă absolutul. Există însă, pe lume, bunuri de preţ, pentru care, este îngăduit şi trebuie să te sacrifici. Printre acestea se numără şi copilul pe care l-ai zămislit.  Nu-l ucide! Nu-l dezlipi de tine! Lasă-l pe drumul lui firesc! Nu-ţi  pleca urechea la falsele raţiuni ale avortului! Acestea sunt mult mai şterse decât gravitatea eventualei suprimări a fătului care vrea să trăiască prin tine.

- Incoerente. Pe de o part parte, e, se pro protest testea ează ză împo împotr triiva răzb războoaiel aieloor şi a lagă lagăre relo lorr de exte exterm rmin inar are, e, iar iar pe de altă altă part parte, e, adese adeseor orii acel acelea eaşi şi  persoane preconizează dreptul la avort. Se cere abolirea pedepsei cu moarte, dar se acordă dreptul de a ucide inocenţi. Se permite într întrer erup uper erea ea sarc sarcin inii ii,, de team teamaa naşt naşter erii ii un unor or copi copiii anor anorma mali li,, riscându-se eliminarea copiilor sănătoşi destinaţi fericirii. Se revendică şi libertatea. Dar care libertate? Aceea de a ucide? Te gândeşti numai la libertate? Unde îţi este răspunderea? De ce nu te preocupă şi libertatea altuia? Oare embrionul nu are dreptul să trăi trăias ască că?? Ai uita uitatt că, că, prin prin natu natura ra lucr lucrur uril ilor or,, libe libert rtat atea ea ta este este limitată de libertatea celuilalt? Răsună mereu îndemnul: „Practicaţi dragostea, şi nu războiul!“ Într-adevăr, frumoase cuvinte! Dar ce fel de iubire este aceea care ajunge la crâncenul război împotriva fiinţelor fără apărare? Oare nu este absurd să concepi un copil, pentru a-l ucide după câteva luni? Abstinenţa sau contracepţia: iată domeniul libertăţii! (Apropo de o anumită contracepţiei, vezi câteva fragmente următoare). Un lucr lucruu însă însă este este sigu sigur: r: când când no noua ua fiin fiinţă ţă este este în germ germen ene, e, ea nu aparţine nici părinţilor, nici statului, ci ei înşişi şi, în definitiv, lui Dum Du mneze nezeu, u, care care este este înce începu putu tull şi sfâr sfârşi şitu tull ei (Isu (Isuss ne spun spune: e: „Oricine primeşte un astfel de copilaş în numele meu, pe mine mă  Matei 18,5).  primeşte“ ( Matei Problemele vieţii sunt grele. Participanţii la dezbaterea lor nu vorbesc întotdeauna aceeaşi limbă. Pe plan politic, avortul intră în  programul de emancipare a femeii, fe meii, conform bunului plac al unora. Pe plan plan socio sociolog logic ic se invoc invocăă dificu dificultă ltăţil ţilee curent curentee ale oameni oamenilo lor: r: locuinţă, salar, sănătate, educaţie. Pe plan moral însă, unde ne 45

situăm noi e vorba de respectul vieţii omeneşti, evident, fără a socoti celelalte aspecte ale problemei.

- A arăta sau a ascunde? Societatea modernă iubeşte strada curată, tânără şi fericită, ascunzând în acelaşi timp în spatele zidurilor, ― în azile şi în spitale ― bătrâni, infirmi şi bolnavi atât de stânjenitori la vedere. Moartea este tăinuită, priveliştea ei fiind greu de suportat. Ei bine, dacă oamenii ar vedea în clinicile de specialitate din ţările anglosaxone, pungile de material plastic umplute cu fetuşi perfect formaţi, încă palpitând de viaţă, aruncaţi în cuptorul crematoriului, cu siguranţă că oroarea acestui spectacol i-ar revolta. De altfel, de ce oare, în aceste ţări, avortul este în general autorizat doar până la luna a treia de sarcină? Pentru că dincolo de acest termen s-ar  ajunge la un adevărat abator, iar riscurile mamei ar deveni prea mari. În fine, o altă întrebare: dacă femeia ar vedea rodul  pântecelui său supus masacrului prin avort ar mai avea ea, oare, inima să-l ucidă? - A prevedea şi a te supraveghea Pentru a propune remedii, trebuie să avem în vedere cauzele răului. S-ar impune aici, o întreagă expunere asupra educaţiei, a  pregătirii căsătoriei, a reglementării naşterilor, a îndatoririlor  statului faţă de familie. Deocamdată însă, să ne ocupăm pe scurt de ceea ce este mai important: Adevăratul remediu împotriva avortului consistă, evident, în a nu te pune în situaţia de a-l comite; mai precis, în a evita o sarcină nedorită, prin abstinenţa sexuală sau  prin practicarea anticoncepţiei (E evident, e vorba de contracepţia îngăduită, despre care se tratează într-un capitol următor). Activitatea sexuală nu merge de la sine şi nu este fără limită. În faţa riscului morţii, ea poate şi trebuie să înceteze, dat fiind faptul că viaţa începe în clipa zămislirii, şi nu în aceea a naşterii. Remediul principal pe termen lung rezidă deci într-o educaţie clară şi consistentă a iubirii. Din păcate însă, această educaţie se loveşte adeseori de mentalitatea glumelor fără perdea şi de aceea a uşurătăţii. („ Aici ― zice Marcelle Anclair ― femeile au de jucat 46

un mare rol, şi anume, acela de a-i face pe semenii lor uşuratici să înţeleagă că ceea ce începe prin râsete, se încheie adeseori prin lacrimi şi sânge“). Unele perechi ignoră legile procreaţiei şi tehnica anticoncepţionalelor îngăduite. Fireşte, diferitele metode de reglementare a naşterilor cer o disciplină riguroasă. Trebuie reflectat „înainte“, ca să nu plângi toată viaţa pentru greşeala de a te fi lăsat sedusă de un cadou neaşteptat, de un bal, de o petrecere de vacanţă (E bine ştiut, că cele mai multe avorturi se fac la întoarcerea din concedii). Filmul, romanul şi poveştile de dragoste sunt şi ele ademenitoare. Din nefericire însă, acestea nu prea vorbesc despre urmările unor nesocotinţe… În concluzie: a nu se uita că zămislirea unui copil este rezultatul firesc al actului sexual şi că, ignorând acest raport, în speranţa că zămislirea nu va avea loc, este o mare eroare.

- Întotdeauna se poate face ceva O femeie însărcinată vrea să avorteze. Ce s-ar putea face pentru ea, într-un răstimp atât de scurt? Pentru început, ea trebuie ajutată (nu numai ea, ci şi soţul ei) să facă primul pas, pasul hotărâtor, prin dramatizarea situaţiei, refacerea încrederii, deschiderea orizontului, încurajarea în sensul acceptării acestei naşteri neaşteptate. Da, tatălui şi mamei în perspectivă, care trăiesc drama dificultăţilor materiale şi afective, le revine sarcini de a reflecta împreună: „Este oare, avortul, singura ieşire? Va rezolva el,  problema, sau va cere altele?“ Din păcate, uneori, în loc să-şi ajute soţia, bărbatul o împinge la o hotărâre extremă cu care ea nu este de acord. Ce ştie un asemenea soţ, despre femeile la început şovăitoare, care, devenind totuşi mame, vorbesc numai şi numai despre fericirea de a avea copiii de care voiseră să se debaraseze? Dar despre altele, care şi-ar  dori copilul pe care îl îndepărtaseră? Adeseori, anturajul poartă o răspundere mai mare decât femeia însărcinată, jucând un rol determinant în acceptarea sau refuzul copilului. Ar fi de dorit, ca, în asemenea împrejurări, în loc să condamne fiinţa împovărată din mijlocul lor, în loc să provoace 47

teama acesteia, în loc să o ia în râs şi să o împingă la avort,  părinţii, rudele, prietenii şi vecinii să-i insufle încredere. (Mai târziu, după ce copilul va fi venit pe lume, aceiaşi apropiaţi ai fericitei familii vor avea prilejul să-şi dovedească dragostea faţă de noul născut, fie printr-o ospitalitate momentană, fie prin adăpostirea de lungă durată a micuţului). Cât despre medici, infirmiere şi asistenţi sociali, aceştia, prin ajutorul şi sfaturile lor, pot să înlesnească alegerea în favoarea vieţii, arătând posibilităţile reale de trai, ca de exemplu: - Case de primărie, mai ales pentru mamele celibatare. - Centre de consultaţii şi acţiuni de ajutorare. - Copilul încredinţat asistenţei publice nu este abandonat. Până la urmă, s-ar putea ca el să-şi găsească fericirea într-un cămin adoptiv (Numeroase perechi sterile, încearcă să adopte copii, să-i  primească pentru a-i creşte).

b. Puterile publice Legile şi instituţiile reflectă mentalitatea globală a unei societăţi. Fiecare dintre noi poate contribui la formarea unei opinii  publice favorabile acceptării oricărui copil. Astfel stând lucrurile, legiuitorul şi administraţia de stat pot şi trebuie să fie stimulaţi în realizarea condiţiilor necesare vieţii familiale, după cum urmează: alocaţii de stat substanţiale, salarii corespunzătoare, reducerea orarului de muncă salariată pentru mamă, sau, dacă este posibil, scutirea de muncă extrafamilială a acestora. Se mai poate întâmpla însă, ca aprecierea resurselor să nu fie întotdeauna obiectivă. Ca atare adeseori numeroase cupluri, care, din greşeală, îşi estimează veniturile ca fiind insuficiente, au în realitate cu ce să-şi crească un copil în plus. Da, într-adevăr, situaţiile fără ieşire sunt destul de rare. - Moral şi legal 

Moral şi legal nu sunt sinonime. Regula morală de conduită, adeseori greu de precizat, este, în definitiv, fixată de raţiune, de conştiinţă, şi nu depinde de legiuitor. La rândul său, acestea din urmă, prin influenţa sa foarte mare asupra opiniei publice, poate să formeze sau deformeze conştiinţele. 48

 Nu. Liberalizarea avortului prin lege nu este sinonimă cu moralitatea lui, după cum, în particular, medicii şi infirmierii, care în conştiinţa lor se opun avortului, păstrează libertatea de a nu  participa la săvârşirea lui. - Biserica

1o. Asemenea foametei şi războiului, avortul este dintotdeauna un flagel social, pe care, omenirea, neputându-l suprima, a fost nevoit să-l suporte, aşa cum le-a suportat pe primele două. Practica legală a avortului deschide un gol imens în conştiinţa oamenilor, riscând să-i facă îngăduitori şi insensibili la eliminarea din societate a altor şi a altor persoane stânjenitoare, cum ar fi de exemplu, handicapaţii, incurabilii sau bătrânii. La nivelul principiilor, Biserica dezaprobă avortul, condamnându-l fără ocolişuri şi continuând cu perseverenţă efortul de educaţie în direcţia respectului persoanei umane şi a progresului iubirii adevărate. Ea cheamă de asemenea, cu totul special, la respectarea privilegiată a celor mici, fie ei slabi sau sărmani (e vorba de născuţii de vârste diferite),fie copii inocenţi în sânul mamelor lor. 2o. În faţa unui caz particular, Biserica noastră care, printre altele, este angajată în acţiunea politică şi socială de sprijinire a căminului şi copiilor, practică îndurarea şi întrajutorarea. Mai  precis, ea iartă pe cei păcătoşi (deci şi pe femeia care avortează), având de aceştia mai multă înţelegere decât justiţia. La rândul său, Biserica Ortodoxă din Răsărit, care dezaprobă şi ea avortul, întinde mâna sa femeii care, sub apăsarea greutăţilor  vieţii, cutezase să-şi elimine copilul. Iată o rugăciune din liturghia bizantină, rostită asupra unei femei, în trista împrejurare amintită: „Doamne, tu care te-ai născut din Fecioara Maria şi care ai fost culcat într-o iesle, ai milă, în marea ta îndurare, de roaba ta care este acum în păcat. Vindecă-i rănile, redă-i sănătatea şi puterea sufletească şi trupească, redă-i puritatea…“ Iată şi doi psalmi care se recomandă a fi rostiţi de către femeia căzută în păcat: „Din adâncuri strig la tine, Doamne, Doamne auzi glasul meu. 49

Fie urechile tale cu luare aminte la glasul rugăciunii mele. De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Căci la tine este milostivirea. Pentru numele tău te-am aşteptat, Doamne; aşteptat-a sufletul meu spre cuvântul tău.  Nădăjduit-a sufletul meu în Domnul, din straja dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii până în noapte să nădăjduiască Israel spre Domnul. Că la Domnul este mila şi multă mântuire la El. Şi el va izbăvi pe Israel din toate fărădelegile lui.“ Psalmul 129 „Doamne, tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, tu m-ai alcătuit în  pântecele maicii mele. Te voi lăuda că sunt o făptură aş de minunată. Minunate sunt lucrurile tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.  Nu sunt ascunse de tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale  pământului. Cele mai nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii tăi şi în cartea ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă…“ Psalmul 138

c. Ziua Sfinţilor Nevinovaţi 5 octombrie Astăzi a început viaţa mea, Tăticul şi mămica încă nu ştiu acest lucru. Închipuiţi-vă: sunt mai mic decât o gămălie, dar am deja o existenţă personală! Toate elementele trupului şi sufletului meu sunt deja (virtual) constituite. Voi avea ochii tatălui meu şi părul  blond şi buclat al mamei mele. Voi fi oare fetiţă? 19 octombrie Se constituie primele mele artere şi vase sangvine. Întrucât încă organele mele nu-mi sunt pe deplin dezvoltate, mama trebuie să mă crească cu ajutorul sângelui său. Fireşte, după ce mă voi fi născut, nu-i voi mai cere decât laptele. 23 octombrie 50

Gura începe să mi se deschidă. Într-un an voi putea surâde mamei şi tatălui, care se vor apleca asupra leagănului meu. Primul meu cuvânt va fi „mama“. 25 octombrie Începe să-mi bată inima, această inimă care va bate mereu până la sfârşitul vieţii mele. Ce miracol! 2 noiembrie Braţele şi picioarele mele încep să crească. Totuşi, până la terminare le va mai trebui multă vreme, chiar după naşterea mea. 12 noiembrie Acum, din mânuţele mele se ivesc degetele, cu ajutorul cărora voi lua în posesie lume şi voi lega atâtea prietenii… 20 noiembrie Astăzi mămica a aflat că mă poartă aproape de inima sa. Cât de mare trebuie să-i fie bucuria! 25 noiembrie Acum se poate observa clar că voi fi fetiţă. Cu siguranţă că  părinţii mei se preocupă de numele cu care mă vor boteza. Cât de mult doresc să-i cunosc! 10 decembrie Am păr şi sprâncene. Mama ar fi bucuroasă să aibă un copil  blond. 13 decembrie Ochii nu mai sunt acoperiţi decât cu un văl uşor. În curând voi  putea vedea cu ei lumina, culorile, florile. Ce splendoare! Bucuria mea cea mai mare va fi însă, să o văd pe mama. 24 decembrie Inima mea este acum complet formată. 28 decembrie – Ziua Sfinţilor Nevinovaţi Astăzi, mămica m-a ucis. !!!!!!!!!!!!!!!2 (Extras din „Vers la vie“)

2

Extras din cartea „Vers la vie”. 51

6. UNIREA TRUPURILOR  Paginile imediat următoare nu pot spune totul şi nici nu pot intra în nuanţe. Va trebui deci, să ne mulţumim de-a lungul lor, doar cu notarea lucrurilor mai importante, urmând ca într-o altă  parte a lucrării să descriem organele sexuale, să prezentăm amănunte.

a. Unirea trupească este bună Fiind lucrarea lui Dumnezeu, fiind consfinţită prin sacramentul căsătoriei, realităţile trupeşti ale iubirii dintre soţ şi soţie nu sunt ruşinoase. Anumite persoane căsătorite, mai ales unele femei rău instruite din timpul copilăriei, cred că a face gesturi de dragoste şi a gusta  plăcerile acesteia, în familie, este rău. O eroare primejdioasă care tulbură sufletul, riscând să otrăvească totul: iubirea, religia, întreaga viaţă.  Nu. În condiţiile familiei creştine, nimic nu este impur în corp. Răul se poate strecura numai în spirit. Pentru creştini, actul conjugal este chiar purtător de har, în măsura în care, pe această cale soţii îşi repetă acel „da“ sacramental, în măsura în care, acest act este, nu numai „dorinţă“, ci şi „dăruire“ (Cristos s-a dăruit  pentru Biserică). Actul conjugal poate deci avea loc sub crucifix, într-o imensă bucurie şi mulţumire. „Fiind un mijloc de cunoaştere, comuniune şi exprimare, ― ne spune Papa Paul VI ― actul conjugal întreţine şi fortifică iubirea, rodnicia lui conducând cuplul spre deplina înflorire. El devine izvor de viaţă, după exemplul Bunului Dumnezeu“. b. Arta de a iubi Mulţi soţi intră în căsătorie fără să cunoască legile unirii trupeşti. Nimeni nu i-a instruit în acest sens. Se crede în mod frecvent şi eronat că pentru bunul mers al vieţii de intimitate conjugală, instinctul este suficient. Ori această funcţie, care de altfel nu este specific umană, e suficientă doar la animale. Omul  posedă raţiunea tocmai pentru a-şi completa instinctele, a le educa, a le controla, a le înnobila. Astfel, el învaţă să stea la masă, să 52

mănânce, să doarmă, etc. acestea sunt adevărate arte. Legile şi gesturile iubirii se învaţă şi ele, ca o artă. Bineînţeles, ne referim la arta adevăratei iubiri, la arta iubirii în castitate. Odinioară, din motive de pudoare, nu se prea discuta acest lucru. Astăzi, dimpotrivă, se abuzează adeseori de detalii şi rafinamente, se alunecă chiar pe panta anomaliilor. Pentru a putea salvgarda din primejdia uneia sau alteia din cele două extreme amintite, soţul şi soţia trebuie să meargă neapărat pe calea simplităţii, pe calea ce duce la integritatea dragostei, adică la uniunea dintre plăcerea fizică şi căldura inimilor. Pe acest tărâm, experienţa, lectura serioasă şi confidenţele amicale pot fi de real folos, permiţând fiecărui cuplu, să găsească, în condiţii de respect mutual, stilul său de unire, stil care de fapt va trebui să rămână o taină a celor doi. Uneori, artei de a iubi i se mai spune şi „erotism“. Cuvântul este ambiguu. De obicei erotismul se confundă cu căutarea  permanentă şi exclusivistă a plăcerii fizice, chiar şi în afara căsătoriei, pe orice căi, iar literatura, la acest nivel, se numeşte  pornografie (de la grecescul „murdar“, adică „impudic“). Există însă şi un erotism pur, necesar, îngăduit. E vorba aici, de acea artă de a iubi, care îi ajută pe soţi să trăiască împreună atât armonia sexuală, cât şi bucuria inimilor contopite. În paginile următoare, vom încerca schiţarea trăsăturilor  generale ale acestei arte de a iubi.

c. Armonia sexuală Am văzut că bărbatul şi femeia se deosebesc în comportamentul lor general. Ei bine, în unirea trupească, ei sunt la fel de diferiţi. Soţul Corpul bărbatului reacţionează repede. Pentru a dori unirea sexuală, soţul nu are nevoie de o pregătire îndelungată. Este destul de grăbit s-o îndeplinească şi ajunge foarte repede la plăcerea completă, ca apoi, să manifeste tendinţa spre distanţare şi somn. 53

În general, bărbatul doreşte unirea trupească foarte adeseori, chiar în zilele în care nu are o mare afecţiune pentru soţia sa, chiar  în momente de oarecare răceală, după mici certuri în familie. În fine, soţul nu se prea gândeşte la urmările actului sexual, adică la o probabilă sarcină. Soţia Adeseori, la ea, mai ales la începutul vieţii familiale, iubirea este mai degrabă o pornire a inimii, instinctul sexual nefiind încă destul de treaz. Femeia consimte la unirea trupească, nu atât din plăcere, cât mai ales din afecţiune şi datorie, adică din dorinţa de a se dărui soţului său. Când soţul este prea grăbit ori brutal, sau când însăşi soţia este nepregătită pentru căsătorie, se întâmplă ca aceasta din urmă să nu simtă nici o plăcere, ci mai degrabă să încerce o anumită aversiune. În general, corpul femeii ajunge mai greu la dorinţă, având nevoie de prealabile şi îndelungi manifestări de afecţiune din partea soţului. Şi încă ceva: femeia se dăruieşte cu  bucurie alesului său, doar atunci când îl iubeşte din toată inima, când ziua a trecut fără dezacorduri şi dispute. Dimpotrivă, neînţelegerile o fac să rămână crispată atât de-a lungul actului sexual, cât şi după terminarea acestuia, constituind uneori chiar o  piedică serioasă împotriva somnului. După o contopire trupească reuşită, femeia simte o bucurie prelungită. Ea se potoleşte greu, iar  după terminarea actului sexual doreşte ca soţul său nu se îndepărteze numaidecât. În sfârşit, la soţie, unirea trupească este resimţită ca fiind rodnică, indiferent că e vorba de o zămislire sau  pur şi simplu o afirmare a afecţiunii şi curajului. Soţul şi soţia Cunoscând aceste reacţii diferite, fiecare dintre cei doi trebuie deci să încerce a răspunde aşteptării celuilalt. Aceasta este legea însăşi a dragostei: „A nu te gândi în primul rând la tine însuţi, a nu căuta mai întâi propria ta plăcere, ci a te stăpâni, pentru a te putea adapta celuilalt şi a-l umple de bucurie. Experienţa iubirii este una  pentru bărbat şi alta pentru femeie, chiar dacă se folosesc aceleaşi cuvinte pentru a o descrie. 54

Cea mai mare bucurie a bărbatului ar trebui să consiste din aceea că, moderându-şi graba şi procedând cu delicateţe, poate dărui soţiei sale plăcerea completă, numită orgasm (De la un cuvânt elen care înseamnă „bucurie totală“). Pentru a putea ajunge aici, cei doi componenţi ai cuplului trebuie să-şi vorbească, să-şi spună ceea ce urmăresc, să se orienteze împreună. Uneori, ei ajung la orgasm în acelaşi timp (o reuşită rară şi excelentă). De cele mai multe ori însă, această bucurie deplină apare pentru fiecare aparte, în momente decalate, ceea ce nu reprezintă o importanţă prea mare. Unirea conjugală reuşită nu se poate realiza într-o clipă. Ea este un îndelungat moment de intimitate, fapt pentru care nu se poate repeta prea frecvent. Iubirea are două componente: una trupească, adică dorinţa, iar  alta sentimentală, adică emoţia afectuoasă. Trupul şi sufletul nu pot fi despărţite. În funcţie de împrejurări, gesturile corporale unesc sau separă. De exemplu, bărbatul se simte extrem de singur atunci când soţia sa este pasivă, iar aceasta din urmă la rândul ei, poate ajunge până la sentimentul de ură faţă de soţul ei, într-o întâlnire în care se simte neînţeleasă şi din care nu se alege cu nici o satisfacţie. Soţia are nevoie de afecţiune. Ea nu-ţi poate dărui trupul, dacă inima îi este nepregătită pentru aşa ceva. La bărbat, pentru trezirea dorinţei, este suficient doar atingerea trupurilor. La femeie însă, nu. Bărbatul ajunge la iubire prin simţuri, în timp ce femeia ajunge la simţuri prin iubire. Unirea trupească reuşită presupune o pregătire de perspectivă,  presupune existenţa unui climat de dragoste autentică, izvor a mii de drăgălăşenii de zi de zi. Femeia trăieşte în primul rând bucuria de a se dărui fiinţei, de a-şi vedea soţul fericit, propria-i plăcere senzuală rămânând pe planul al doilea. Se impune însă şi o pregătire imediată prin gesturi şi cuvinte de afecţiune. Deoarece anumite regiuni ale trupului femeiesc sunt deosebite de sensibile, e bine ca acestea să fie mângâiate înaintea şi în timpul unirii trupeşti, în aşa fel, încât, femeia să se poată deschide total dragostei soţului său. Aceleaşi mângâieri devin însă 55

insuportabile, dacă inima soţului absentează de acolo, dacă ele nu fac parte dintr-o iubire adevărată de zi cu zi, din care să nu lipsească nici devotamentul, nici tandreţea, nici bunătatea. Cu alte cuvinte, pentru soţie, pregătirea de perspectivă şi cea imediată alcătuiesc un tot sine qua non. Bineînţeles, pentru a ajunge la o reuşită certă, fiecare dintre cei doi componenţi ai cuplului trebuie să dorească într-adevăr binele celuilalt, întotdeauna amănuntele vieţii. În încheierea acestui capitol trebuie spus că, afecţiunea, mai ales afecţiunea, transfigurează actul uniunii sexuale, înălţându-l, ferindu-l de obscuritate. Oamenii să fie convinşi că, dacă între animale, chemarea reciprocă se rezolvă perfect prin unirea trupurilor, la ei această chemare care se numeşte iubire ― şi de care se poate numi la oameni ― nu este ducătoare la scop decât dacă este spiritualizată. La oameni, unirea trupurilor este numai un episod la iubirii, este o confirmare, o atestare dincolo de orice dubiu; este o consecinţă firească a unirii spirituale, a unirii sufletelor. În iubirea lui, soţul nu cheamă la unirea trupească „o femeie“ ci pe soţia sa, căreia vrea să-i dovedească fidelitatea, iubirea şi dăruirea de sine şi că nu înţelege să facă nimănui altuia această dovadă de dragoste. Pentru aceasta, nici cei mai depravaţi soţi nu suportă ca  partenerul să le fie infidel. Infidelitatea doare, revoltă, exasperează şi sfârşeşte prin a elimina din viaţa proprie pe cel ce nu înţelege să facă nimănui altuia această dovadă de dragoste.

d. Cauzele eşecurilor. Frigiditatea Dacă condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite, bucuria deplină a femeii este imposibilă. Se spune, în acest caz, că reprezentanta sexului frumos este frigidă, este rece. Apropo de frigiditate: atunci când aceasta se datorează unui defect al organelor ― fapt de altfel destul de rar ― medicina pate interveni cu succes. 56

E bine de ştiut însă, că în majoritatea cazurilor, frigiditatea are următoarele cauze: ignoranţa şi indelicateţea soţului; crisparea femeii, în împrejurarea în care aceasta are o părere greşită despre actul sexual, crezându-l rău; anumite prejudecăţi ale femeii împotriva soţului său; teama de sarcină. În astfel de situaţii, pentru femeie, unirea sexuală devine un adevărat coşmar, regina familiei neputându-se dărui decât pe  jumătate sau deloc, neputând ajungând la descărcare. Pentru depăşirea impasului, trebuie să se recurgă la explicaţii deschise, să fie încrezători, şi să se ocupe unul de celălalt. De cele mai mute ori, asemenea procedee duc la rezultatul ţintit. Dacă însă impasul persistă mai multe luni în şir, atunci trebuie să se ceară ajutorul îndrumătorului familial, al unei familii prietene, al unui  psiholog etc. Din păcate sunt şi femei care se resemnează în a rămâne mai mult sau mai puţin reci. Ori, unirea sexuală este un act în doi, pe care, în mod legitim, fiecare component al cuplului ar trebui să-l trăiască pe deplin. Uneori, femeia manifestă o dorinţă mai puţin puternică. În acest caz, se pune problema adaptării. Cu anumite precauţii de igienă (Vegheaţi la o mare curăţenie corporală personală), soţii pot găsi un moment favorabil de întâlnire. Desigur, contopirea trupească scoate în relief calităţile de  profunzime ale fiecăruia din cei doi soţi. Se constată, fie grosolănii, fie gingăşii. Cert este însă, că reuşita depinde atât de momentul unirii corporale, cât mai ales de viaţa conjugală în totalitatea ei.

e. Semnificaţia iubirii conjugale În unirea trupurilor şi inimilor, bărbatul îşi ajută soţia să devină femeia adevărată şi invers. Prin această contopire, fiecare din cei doi insuflă celuilalt siguranţă, calm, bucurie şi încredere. Toate acestea, la rândul lor, au o influenţă binefăcătoare asupra sănătăţii, favorizează echilibrul nervos şi asigură pacea familiei, o pace care se revarsă asupra copiilor şi semenilor din afară. 57

Prin îngăduinţă şi devotament, orice cuplu poate ajunge la o asemenea stare. Dimpotrivă, morocănoşii care nu vor să iasă din ei înşişi, îşi vor transforma căminul într-o vale a plângerii. Iată un text frumos care exprimă semnificaţia şi rodnicia unirii trupeşti: „Iubirea trupească este un dar foarte trainic. Prin ea, siguranţa îndrăgostiţilor creşte. Prin ea, în ochii celor doi, totul străluceşte, ca şi când ar fi ieşit dintr-o baie a tinereţii: apa, cerul, verdeaţa, florile. Cea mai mică senzaţie trezeşte ecouri multiple. O  profunzime nebănuită se deschide în spatele lucrurilor. De acum, necunoscuţii de pe stradă nu mai sunt indiferenţi componenţilor  cuplului. Dimpotrivă, aceşti anonimi sunt priviţi cu o simpatie cu totul nouă, cu un fel de îngăduinţă care implică înţelegere şi, dacă este cazul, mila. Pentru o astfel de putere cosmică, îndrăgostiţii noştri rămân îndatoraţi vieţii; iar viaţa va avea un sfârşit. Deosebit de mişcătoare este incomparabila tandreţe pe care o revelează minutele şi orele ce urmează unirii trupeşti: e pacea regăsită în armonii ulteriore ce se propagă simultan cu murmurul sângelui în artere; este uneori, o anume tristeţe, e mai ales admiraţia şi recunoştinţa, e sentimentul existenţei, peste măsură de spirit. Iată ce aduce, mai mult decât orice drog, iubirea trupească. (Marcel Raymond, Mémorial/ Éditons José Corti, p.26)

f. Limite, reţineri, afecţiune Limitele unirii trupeşti Şi totuşi; importanţa unirii trupeşti ― de altfel destul de mare ― nu trebuie supraestimată. Nu iubirea fizică este scopul cardinal al căsătoriei, ci alcătuirea unui cămin, a unei comunităţi de  persoane. Iată de ce, un cuplu ajuns la incapacitatea unirii corporale poate realiza totuşi, o frumoasă viaţă de familie, doar   prin simpla contopire a inimilor, după cum o viaţă sexuală reuşită este adeseori incapabilă să determine o asemenea viaţă. De fapt unirea trupească este departe de a fi neapărat un  paradis. Pe acest tărâm, fiecare cuplu are propriile sale dificultăţi, fiecare din cei doi putând avea momentele lui de plictiseală, deziluzia încercărilor mai rafinate de a-l mulţumi pe celălalt soţ, 58

 precum părerea de rău de a nu-l fi înţeles în suficientă măsură, de a nu-l fi posedat perfect. De obicei, însă, aceste lucruri rămân de domeniul unui mister incomunicabil. Perioade de reţinere Unirea fizică nu este întotdeauna posibilă şi nici de dorit. Mai sunt şi perioade de abstinenţă. Reţinerea este uneori impusă de evenimente ca acestea: despărţirea periodică cerută de anumite circumstanţe, boala, oboseala, sarcina, naşterea, obligaţia de a rări naşterile. Ba chiar mai mult: sunt soţi care, deşi nesiliţi de împrejurări, cad de acord să oprească viaţa sexuală pentru vreme mai îndelungată. În oricare din circumstanţele amintite, reţinerea este binevenită  prin aceea că fereşte actul conjugal de rutină, permiţând fiecăruia din cei doi soţi, să-şi dobândească stăpânirea de sine şi deci să reziste tentaţiilor de infidelitate din timpul unor eventuale noi separări obligatorii. Înţelept este ca virtutea cumpătării să le inspire soţilor folosirea rezonabilă a actului conjugal. Se ştie că încercarea de a satisface apetitul, în domeniul tuturor  simţurilor, prin cantitate, se dovedeşte a fi o greşeală şi că, mai degrabă, aceasta duce la rezultate contrare. Beţivul nu va reuşi să-şi stingă setea de băutură, bând cât mai mult, nici gurmandul mâncând din ce în ce mai mult; şi nici avarul, adunând avuţii peste avuţii. În domeniul sexualităţii aceasta este, chiar, mai adevărat decât în celelalte domenii ale simţurilor şi poate genera dificultăţi de netrecut. Într-un timp foarte scurt, abuzul de sexualitate îi face pe  parteneri să se plictisească, ba chiar să nu se mai suporte unul pe celălalt; aceasta mai ales dacă aportul de afectivitate spiritualizată ― aş zice de iubire adevărată ― este prea mic sau poate absent. Prezenţa iubirii spirituale nu tolerează abuzul care transformă  partenerul din soţie în simplu instrument de plăcere. În special soţiile nu suportă această degradare, ele care, din firea lor, sunt mai înclinate spre afectivitate decât spre senzualitate. Acest conflict intim generează primejdia infidelităţii conjugale. 59

Ce s-ar putea spune despre un om care, cumpărându-şi o cantitate mai mare de bomboane, le-ar mânca pe toate într-o singură zi? Cred că nu i-ar mai trebui toată viaţa acest tip de  bomboane…şi ar căuta altele. Dar dacă, stăpânindu-se, omul nostru, ar consuma bomboanele cumpărate rezonabil, aşa…pe rând  pe rând…este sigur că s-ar bucura de fiecare ca de cea dintâi, şi  plăcerea lui nu s-ar pierde, ba poate, chiar ar creşte. Aşadar, stimaţi parteneri, dacă doriţi ca fericirea întâlnirilor  voastre, în intimitatea conjugală, să nu se stingă, dimpotrivă, să crească mereu aportul ce i-l aduce iubirea spirituală…(şi prin aceasta să excludeţi şi tentaţia de…„a schimba bomboanele“…) fiţi cumpătaţi. Care este măsura acestei cumpătări? …Aceasta numai voi singuri aveţi atât dreptul cât şi  posibilitatea de a o stabili. Aveţi toată libertatea! Cât despre soţii creştini, aceştia pot preschimba perioadele de abstinenţă în ofrande continui şi rodnice, în rugăciuni pentru copii lor, pentru cuplurile ajunse în dificultate, pentru Biserică. Afecţiunea În ciuda imperfecţiunii contopirii fizice şi a abstinenţei fizice şi a abstinenţei mai mult sau mai puţin îndelungate, viaţa afectivă a cuplului poate şi trebuie să continue. Tandreţea vieţii familiale este floarea cea mai delicată a iubirii. La bărbat, când există, ea este o mare calitate sufletească, pe care soţia o primeşte cu încântare. Pe tărâm corporal, tandreţea se manifestă prin îmbrăţişări, sărutări şi mângâieri, culminând prin actul conjugal. Pe plan sufletesc, ea se exprimă prin mii de dovezi de bunătate şi drăgălăşenie: devotament, atenţii, expresia blândă a privirilor şi mai ales cuvinte calde. Martorii acestor manifestări de dragoste, cu deosebire copiii, care surprind câte ceva din căldura cuplului, ― mai ales în cazul unui cuplu vârstnic ― se simt bine în această ambianţă, în această minunată şcoală a iubirii.

60

7. O COMPARAŢIE: MASA ŞI PATUL a. Masa.  Nutriţia este o necesitate naturală. O găsim la animal ― unde este independentă de creier şi deci, se exercită fără raţiune, de o manieră brută şi directă, fără ucenicie şi fără progres ― şi la om, unde are legătură cu creierul.  Nu e deloc dezonorant să vorbeşti despre masă, să înveţi a mânca în curăţenie desăvârşită, după regulile politeţii, prieteniei şi igienei. La majoritatea oamenilor, această educaţie reuşeşte de minune, instinctul nutriţiei ― pe cât de material, pe atât de  puternic ― fiind admirabil dominat de raţiune, fiind pe deplin umanizat. Recomandări de detaliu  Nu te hrăni ― stimate familist ― după bunul plac, în funcţie de pofta de mâncare, ci aşteaptă liniştit ora micului dejun, a  prânzului, a cinei, etc. Nu mânca înainte de a-ţi fi înveşmântat masa, înainte de a fi pus la mijlocul ei un frumos buchet de flori. Odată aşezat la masă, nu te năpusti asupra mâncării: aşteaptă-ţi comesenii, aşteaptă ca aceştia să fie serviţi înaintea ta. Omul bine crescut nu se gândeşte în primul rând la sine, nu serveşte neapărat cele mai bune bucate, ci dă întâietate vecinului său. Cumpătaţii se servesc în limite civilizate. Dimpotrivă, gurmanzii sunt degustători, ajungând adesea la o regretabilă decadenţă, înălţând pântecele la rangul de zeitate ― cum zice Sfântul Paul. E cel puţin absurd să mănânci pe nerăsuflate. Nu, stimate soţ, să nu profanezi prin grabă felurile de mâncare pe care soţia le  pregăteşte cu atâta grijă tocmai din dragoste pentru tine. Nu uita: în mod normal, o masă trebuie să dureze aproximativ o oră. Şi acum un sfat pentru întregul cuplu: după ce v-aţi săturat ― dragi componenţi ai familiei ― să nu vă ridicaţi şi să nu plecaţi în dezordine. Rămâneţi unul lângă altul, pentru a gusta din plin  bucuria de a fi împreună. Se ştie doar, că masa este locul întâlnirilor şi conversaţiilor. Nici unul dintre voi să nu rămână mut, nici unul să nu deschidă aparatul de radio. E bine şi frumos, ca 61

soţul să adreseze complimente consoartei sale, să-i mulţumească  pentru toate bunătăţile. Pe urmă, într-o caldă intimitate, discuţii despre grijile, bucuriile şi necazurile zilei. Fericite clipe, după care, reconfortat de bunătăţile consumate, ca şi de afecţiunea celuilalt, fiecare se va întoarce cu curaj la munca sa, unde va suporta mai uşor atât oboseala cât plictiseala. De fapt, dacă eticheta mesei civilizează instinctul nutriţiei, de ce o masă reuşită n-ar tonifica sufletul? Evident, în caz de oboseală sau boală, se recomandă un anumit regim alimentar. Mai sunt apoi şi zile de post, după care plăcerea unei mese bune este mai mare, mai vie. În sfârşit cu vârsta, se va mânca din ce în ce mai puţin, se vor prefera alimentele mai uşor  digerabile. Cam aceasta ar trebui să fie maniera de a mânca a familistului civilizat. Creştinul merge mult mai departe, masa având la el o nobleţe deosebită. Printr-o rugăciune, el invită aici pe însuşi Dumnezeu, pe care-l laudă şi căruia îi mulţumeşte. Se aplică astfel cu claritate, cuvântul lui Isus care zice: „Când doi sau trei se adună în numele meu, eu voi fi în mijlocul lor“. Masa creştină aminteşte altarul şi euharistia. Cristos a binevoit să-şi strângă discipolii în jurul unei mese, ca apoi să se dăruiască acestora sub forma pâinii şi a vinului, învăţându-i astfel iubirea şi iertarea reciprocă. Aceste două mese, cea de acasă şi cea de la Biserică, simbolizează împărăţia cerurilor, unde cei doi soţi vor fi reuniţi în bucurie, ca într-un ospăţ de nuntă.

b. Patul. Ca şi nevoia de a mânca, instinctul sexual sau instinctul reproducerii este natural şi nu are nimic dezonorant în el. La animal, instinctul sexual se trezeşte în anumite momente şi se exercită de o manieră brută, fără ucenicie şi fără evoluţie. Dimpotrivă, la om, el este legat de creier, raţiunea fiind capabilă să-l stăpânească, să-l călăuzească, să-l umanizeze. Da, omul posedă raţiunea. El mai posedă însă şi inima. Aceste două facultăţi îl ajută să trăiască adevărata iubire, să se înnobileze. 62

Omul îşi pregăteşte îndelung dragostea. El va iubi intens, nu în  primul rând cu instinctul, ci cu inima, înlocuindu-şi egoismul prin dăruirea de sine. În tinereţe, regele naturii este invitat să-şi stăpânească instinctul de reproducere şi să se pregătească pentru ziua de mâine, ziua zămislirii şi a creşterii copiilor. Ajuns la căsătorie, el trebuie să înveţe gingăşia gesturilor de dragoste şi să-şi educe sentimentele.  Nu e ruşinos să abordezi, dacă este necesar, problema artei de a iubi. Dimpotrivă, e de datoria părinţilor, să discute această  problemă chiar şi cu copii lor. Patul trebuie să fie la fel de curat, la fel de bine îngrijit ca şi masa. Nu numai el, ci întreaga încăpere care-l sălăşluieşte. În fond, locul intimităţilor nu este o cloacă ci un sanctuar. Ca atare, soţii să nu se lase furaţi de pofta momentului, ci să-şi pregătească ora iubirii şi s-o aştepte. Aici, ca şi la masă, soţul delicat nu se gândeşte în primul rând la sine, ci la soţia sa, pe care o vrea fericită. Dimpotrivă, gurmandul nu se poate reţine, nu are niciodată destul. El cade  pradă unei anumite beţii, stârnind ruşinea celuilalt, devenind rodul  propriei sale pasiuni, gândindu-se la pântece ca la o zeitate. E recomandabil, ca soţul şi soţia să încerce simultaneitatea marii bucurii, simultaneitatea fără de care există primejdia ca unul din ei să alunece pe povârnişul decepţiei. O problemă de intimitate,  pentru rezolvarea căreia, soţului îi revine un plus de răspundere. Mai precis, soţul trebuie să-şi tempereze graba, să-şi asculte soţia şi să descopere mijlocul prin care ar putea-o satisface, ca apoi, după momentul fericit, să rămână mai multă vreme cu ea,  prelungind astfel bucuria cauzată de contopirea trupească. Patul este şi el o ceremonie. Neliniştindu-se la unirea trupurilor, el este marele moment şi loc al întâlnirii inimilor, al cuvintelor de afecţiune. Aici, ca şi la masă, supărările se risipesc, iar dragostea ajunge la împlinire. O împlinire, după care, fiecare se simte reconfortat sufleteşte, putându-şi relua lucrul cu încredere şi seninătate. 63

Desigur, viaţa sexuală cunoaşte şi zile de reţinere, zile de post, după care, fericirea împreunării va fi cu atât mai vie. Cam atât despre străduinţele familiale civilizate de a sublima  prin mijloace naturale instinctul sexual, instinct care, neputând străluci prin sine, rămâne doar un mijloc pentru manifestarea comună a inimilor. Căminele creştine merg mult mai departe, patul ajungând aici la o şi mai mare nobleţe. Dumnezeu este văzut în dragostea celor  ce se unesc prin sacramentul căsătoriei. Dăruindu-se unul altuia, în această ambianţă, soţii creştini se vor bucura neîncetat de generozitatea unor haruri care îi vor ajuta să fie mereu fideli, mereu iertători şi capabili să învingă eventualele tentaţii de separare. Prezenţa lui Dumnezeu în familia creştină, este fructul rugăciunii soţului şi soţiei. Sunt valabile şi aici, cuvintele lui Isus care zice: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, eu voi fi în mijlocul lor“. Ritul roman conţine o binecuvântare a camerei de dormit a soţilor. Iată textul ei: „Binecuvântează Doamne, acest pat şi această odaie. Păstrează-i în pacea ta, pe cei ce odihnesc aici. Fie, ca ei să stăruie în îndeplinirea voinţei tale, în aşa fel, încât, la capătul zilelor, după o bătrâneţe fericită, să poată ajunge la împărăţia cerurilor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin!“

8. REGLEMENTAREA NAŞTERILOR ŞI  CONTRACEPŢIA Aşa cum s-a scris mai sus, numărul copiilor dintr-o familie este hotărât de către cei doi soţi. Dar cum să controlezi naşterile? Odinioară, când viaţa era mai simplă, iar educaţia mai uşor de efectuat (pe atunci mureau foarte mulţi copii, supravieţuitorii fiind adesea prea puţini la număr), problema în discuţie nu prezenta o importanţa deosebită. În zilele noastre însă, când densitatea  populaţiei este alta, se prezintă cu totul diferit, numeroase cămine fiind preocupate de rărirea naşterilor. 64

Contracepţia sau anticoncepţia Este un ansamblu de mijloace pentru împiedicarea zămislirii unui copil după un raport sexual. Operaţiune „uşoară“, dacă ne gândim numai la tehnică. Ce ne facem însă cu intimitatea însăşi a iubirii, cu acest domeniu profund al vieţii conjugale? Chestiunea este, de a şti, dacă prin contracepţie se poate merge spre o iubire adevărată, spre o sexualitate firească, spre moralitate, spre mântuirea sufletului. Răspunsul la această întrebare poate fi găsit mai jos, urmărindu-se aspecte ale problematicii contracepţionale. a. Aspectul psihologic

Dincolo de procedeele anticoncepţionale, e important, să vă întrebaţi, stimaţi componenţi ai cuplului, asupra contracepţiei ca atitudine care, trebuie să recunoaşteţi, este semnul unei anumite mentalităţi în faţa iubirii şi a vieţii. Din nefericire, gradaţia constantă în domeniul aplicării contraceptivelor din ce în ce mai radicale, demonstrează refuzul crescând al cuplurilor de a se împovăra cu fecundaţia. În această situaţie, iubirea este pusă la grea încercare, ştiut fiind că fecunditatea e una din componentele sale esenţiale. Nişte relaţii trupeşti frustrate de perspectiva rodniciei, prin mijloace pe cât de artificiale pe atât de voluntare, sfârşesc prin a-şi pierde sensul. Acest vid poate tulbura la nivelul inconştientului, însuşi instinctul sexual, însăşi relaţiile trupeşti ale cuplului. Aşa survin de altfel,  printre altele, frigiditatea şi impotenţa. Fără îndoială că reglementarea naşterilor şi rărirea liberă a fecundărilor îşi au legitimitatea lor. Să nu se uite însă, că echilibrul individual al bărbatului şi femeii, armonia cuplului, sunt mai sigure atunci când activitatea sexuală, în ansamblul ei, rămâne deschisă spre viaţă. b. Unele aspecte morale

Din capul locului, trebuie spus că, în esenţă, viaţa şi fericirea cuplului depind de creşterea iubirii, transmiterea vieţii şi respectului reciproc. Dar, practic vorbind, cum răspund soţii la 65

aceste imperative uneori atât de greu de conciliat? În această ordine de idei, s-ar putea distinge pe scurt trei atitudini tip: 1o. Contracepţia sistematică până la acceptarea avortului. Observăm aici, refuzul ordinii naturale şi a formei de fericire  propusă omului de către bunul Dumnezeu. E ca şi cum soţii decăzuţi ar căuta o altă ordine, o altă fericire. Evident, în aceste condiţii, nu poate fi vorba de un raport real al dragostei, vieţii şi  persoanei. 2o. Sunt soţi şi soţi care, după ce practică contracepţia, o abandonează. Alţii tergiversează revenirea la normal, sub presiunea conflictului îndatoririlor: pe deoparte, necesitatea de a evita o naştere, pe de alta, aceea de a întreţine dragostea şi respectul reciproc. 3o. În fine, mai sunt şi soţi care, animaţi de aceleaşi intenţii nobile, vizează o înaltă calitate a iubirii exprimate. Aceştia resping cu fermitate procedeele contraceptive de tip „artificial“, socotinduse inumane. Printr-o bună cunoaştere a legilor de biologie sexuală şi printr-un efort de reţinere periodică, ei ajung să stăpânească fecunditatea. Această metodă, numită „naturală“, va fi expusă în  paginile următoare. Ea este admisă prin enciclopedia Papei Paul VI asupra reglementării naşterilor (1968). c) Care este poziţia Bisericii?

Biserica spune următoarele: 1o. Perspectiva copilului nu poate fi exclusă din viaţa celor doi. Unele cupluri şchioapătă pentru că soţii îşi reduc viaţa amoroasă la relaţiile sexuale, refuzând copilul, ceea ce contravine naturii iubirii umane. Nu. Erotismul în sine nu epuizează iubirea dintre soţ şi soţie. 2o. Din respect pentru legile naturale ale biologiei umane şi  pentru integritatea personală a soţilor, Biserica nu este de acord cu introducerea mijloacelor artificiale în unirea trupească. Soţul şi soţia trebuie să se unească, într-un sentiment de gratitudine, pentru rodnicia iubirii lor, fiind conştienţi de faptul că acest stil de contopire le este oferit de către Creator. De fapt, 66

Dumnezeu este acela „de la care îşi trage numele orice familie“ (Efeseni 3,15). d. Aspectul social 

Din anul 1974, în Franţa, legile autorizează cu multă generozitate distribuirea contraconceptivelor. Aici, ca şi în alte ţări, asemenea dispoziţii reprezintă o mare primejdie morală,  psihologică şi medicală, ele făcând să crească libertinajul sexual, să se înmulţească avorturile şi să scadă randamentul acţiunilor  educative. Adepţii mentalităţii contraceptive consideră fecunditatea ca fiind o servitute ce trebuie înlăturată cu orice preţ, indiferent de urmările morale, psihologice şi biologice ale procedeelor folosite. La început, nu-l vrei decât „planificat“, ― în general, după automobil, sau după instalarea bucătăriei sau pentru a obţine credite în vederea construcţiilor. Ori, teama de copil, ca şi calculele financiare, riscă să degradeze sensul vieţii şi al educaţiei, după cum, o civilizaţie lipsită de un elan vital generos riscă să sfârşească prin a muri;  pentru a face loc altora mai vii. e. Aspectul medico-sanitar 

1. Actul întrerupt de către bărbat E adevărat, acest contraceptiv revelează într-o oarecare măsură gradul de responsabilitate şi dragoste al soţilor, vădind mai ales  preocuparea bărbatului de a nu-şi lăsa consoarta să se descurce singură. Din păcate însă, atunci când retragerea soţului nu este tardivă acest procedeu are următoarele consecinţe negative: -  privarea femeii de plăcerea completă; -  prea des repetat, el poate tulbura echilibrul afectiv al soţilor, şi mai ales al familiei. Or, iubirea năzuieşte spre mai mult (Actul întrerupt este numit onanism conjugal, de la Onan ― personaj  biblic din Vechiul Testament care, dedându-se la o asemenea  practică, a fost pedepsit (Gen 38,8-10). Practicarea onanismului conjugal, din punct de vedere medical, este dăunător atât bărbatului, prin caracterul nefiresc al 67

comportamentului, cât mai ales femeii prin dezechilibrul hormonal şi nervos pe care îl produce. Prin acţiunile premergătoare şi în mod deosebit, prin actul sexual în sine, glandele cu secreţie internă specifice, ale  partenerilor, sunt provocate să secrete la maximum. Astfel în organismul femeii apar o serie de substanţe (în special foliculină) care pentru a-i fi favorabile organismului, deci sănătăţii,  pretind să se întâlnească cu partenerul lor masculin (sămânţa  bărbătească); această întâlnire are ca efect întâlnirea unui echilibru  biologic (pe care l-aş asemăna numai în aparenţă cu neutralizarea ce se produce între o substanţă acidă şi una bazică), iar ca rezultat o prosperitate biologică deosebită pentru femeie. Este, îndeobşte, cunoscut că după căsătorie şi în special după naşterea de copii, întreaga fiinţă bio-psihică a femeii înregistrează o prosperitate deosebită, care de cele mai multe ori se vădeşte şi  printr-o înfăţişare deosebit de frumoasă, frumuseţea pe care n-a avut-o înainte de căsătorie. Pentru femeie, naşterea este un fenomen fiziologic firesc; este o împlinire. Aşa fiind, este lesne de înţeles (de bănuit) ce se poate petrece în bietul organism al femeii, căruia, inundat fiind de revărsarea glandelor endocrine respective, provocate de tentativa actului sexual, i se refuză pentru echilibru factorul biologic corespunzător. Organismul este nevoit să rezolve astfel prezenţa acestor  secreţii interne, să le consume, să le asimileze într-un fel oarecare; dar această rezolvare mai puţin firească, nu poate să nu producă foarte serioase deranjamente fiziologice şi psihologice. Soarta bărbatului este mai puţin dramatică. Secreţia glandelor  sale se elimină din organism, dar nu fără a lăsa în urmă foarte serioase traume, mai ales psihice. Silit să suporte la nesfârşit acest bombardament hormonal organismul femeii va sfârşi prin a se deregla grav pe toate  planurile, fizic şi psihic. Toate anticoncepţionalele, fizice şi chimice, au ca rezultat acest trist bilanţ. Lacrimile ulteriore, aici, sunt întotdeauna prea târzii… 68

2. Sterilizările chirurgicale, adică ligatura trompelor la femeie şi secţionarea unor canale la bărbat. În ambele cazuri e vorba de o mutilare ireversibilă, regretată din cauza urmărilor, resimţită aproape întotdeauna ca o penibilă descreştere bio-psihologică şi morală. 3. Anticoncepţionalele eminamente artificiale Indiferent de randamentul lor bio-fiziologic (adeseori  problematic), acestea pot avea următoarele consecinţe: - Prin folosirea lor, femeia riscă să se simtă redusă la rolul de instrument, atât în căsnicie, cât şi în afara ei. Practica anticoncepţiei mai lasă uneori şi supărătoarea impresie a unei inegalităţi între bărbat şi femeie, aceasta din urmă fiind parcă silită să recurgă la procedee contraceptive, în încercarea de a se apăra împotriva incapacităţii de înfrânare manifestată de instinctul masculin. - Unele dintre ele sunt şi abortive. Conţinând doze mari de hormoni (foliculină), ele sunt foarte periculoase, prin aceea că tulbură ciclul menstrual, cauzează grave indispoziţii şi provoacă vărsături (Din punct de vedere moral, grava tangenţă cu avortul face anticoncepţionalul să fie inacceptabil). - Femeia resimte grav eterogenitatea anticoncepţionalelor care, nu numai că sunt greu de suportat, dar pot cauza chiar infecţii. - Unele anticoncepţionale pot provoca tulburări, ca de exemplu: indispoziţia digestivă, creşterea ponderală, iritabilitatea, etc. Ele mai pot să dăuneze ficatului, sângelui şi inimii, să modifice secreţiile interne, să provoace sterilitate şi să întunece  bucuria unirii trupeşti. - Chiar dacă unele anticoncepţionale par a fi benigne, urmările lor pot duce, după cum am văzut, la mutilări ireversibile şi  primejdioase pentru sănătatea celor doi, şi mai ales pentru cea feminină. EXTRAS DIN ENCICLICA „HUMANAE VITAE“ ― Asupra reglementării naşterilor, 1968: „Aceste acte, prin care soţii se unesc într-o castă intimitate, şi  prin intermediul cărora se transmite viaţa omenească, sunt, aşa 69

cum a amintit Conciliul, «oneste şi demne». Ele nu încetează să fie legitime dacă din cauze independente de voinţa soţilor, se prevede că aceştia din urmă vor fi nerodnici, ci rămân destinaţi să exprime şi să consolideze unirea lor. De fapt, aşa ceva ne arată experienţa; nu fiecare întâlnire conjugală generează o viaţă nouă. Dumnezeu, în atotînţelepciunea sa, fixează legile şi ritmurile naturale ale fecundităţii, legi care răresc deja prin ele însele succesiunea naşterilor. Biserica, rechemând oamenii la observarea legii naturale, interpretată de doctrina sa constantă, învaţă că orice act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii. Această învăţătura este fondată pe legătura indisolubilă voită de Dumnezeu, legătură pe care omul nu o poate frânge. Întradevăr, prin structura sa intimă, actul conjugal nu numai că îi uneşte profund pe cei doi, dar îi face apţi să genereze vieţi noi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Salvgardând aceste două aspecte esenţiale, adică unirea trupească şi procreaţia, actul conjugal păstrează integral sensul mutual şi autentic al iubirii, identificându-se cu înalta vocaţie a omului  pentru paternitate“.

9. METODA TEMPERATURILOR SAU TESTUL TERMIC  Testul termic este, nu atât o metodă de reglementare a naşterilor, cât mai ales un mijloc de cunoaştere. Când o femeie ajunge să-şi cunoască ciclul de fecundare, ea aduce acest lucru la cunoştinţa soţului, după care, se poate spune că perechea îşi are autonomia sa în domeniul reglementării naşterilor. Fecunditatea este astfel „demedicalizată“. Ea nu mai apare ca un fel de „maladie“ pentru care s-ar cere „remedii“, ci redevine funcţia naturală, familială, din care va izvorî viaţa.

70

a. Cele trei perioade ale ciclului Ciclul menstrual feminin începe din prima zi de menstruaţie. Durata lui, variabilă la aceeaşi femeie şi de la o femeie la alta, este, în medie, de 28 de zile. Se disting trei perioade ale ciclului: 1. Menstruaţia şi pregătirea ovulaţiei. După trei sau patru zile de menstruaţie, urmează o perioadă de timp de aproximativ zece zile, de-a lungul căreia, ovarul maturizează un ovul, adică o sămânţă numită foliculină, care acţionează asupra temperaturii, menţinând-o normală, adică joasă, în general în jurul a 36 grade şi 8 zecimi (E bine de ştiut că temperatura în discuţie diferă de la o femeie la alta). Se poate spune deci, că perioada amintită este platoul temperaturii joase,  platoul hipotermic. Ea are o durată de 10-15 zile. 2. Ovulaţia. La mijlocul ciclului, în general în ziua a XIV-a (prin urmare, nici această dată nu este universal valabilă), ovulul deja maturizat se desprinde de ovar, se degajă şi trece în trompe, pentru a coborî în uter. Urmărind cu multă atenţie anumite semne, femeie poate  prevedea şi cunoaşte ziua ovulaţiei. Aceste semne se succed în ordinea următoare: - în timpul zilelor precedente, uterul a produs substanţă numită mucoasă cervicală. Această substanţă, apărută la vulvă, se aseamănă cu albuşul de ou lichid şi se produce cu regularitate la toate femeile (în timpul ovulaţiei, mucozitatea devine mai abundentă şi curge încet); - în aceeaşi perioadă, se produce ― dar numai la un anumit număr de femei ― o foarte mică pierdere de sânge ( o pată roşie sau cafenie pe slip), care prevesteşte că ovulaţia va avea loc  probabil peste două zile. - odată pusă în gardă, femeia va fi atentă la alte semne care vor  surveni aproximativ două zile mai târziu, şi anume, la durerile ovulaţiei (intervalul acesta este valabil pentru mai mult de jumătate din femei). Prin desprinderea ovulului de ovar, se produce o uşoară ruptură, resimţită ca durere uneori intensă, alteori minimă. În plus, 71

câteva ore la rând, femeia încearcă unele indispoziţii: dureri de cap, dureri la sâni şi senzaţie de greutate în pântece. Aceste momente indică fără îndoială însăşi momentul ovulaţiei. - dar cel mai important şi regulat semn este următorul: la desprinderea ovulului, ovarul produce o altă substanţă numită  progesteron. În următoarele două zile, substanţa amintită face ca temperatura să urce cu câteva zecimi (în general, de la 2 la 5 zecimi). Acest decalaj indică în mod clar că ovulaţia avusese loc deja. 3. Perioada de după ovulaţie După ovulaţie, urmează o perioadă de douăsprezece zile, caracterizată prin semnele acestea: - temperatura se menţine ridicată până la apariţia menstruaţiei următoare; - nu se mai văd mucozităţi, acestea rămânând coagulate în colul uterului; - sânii sunt umflaţi şi sensibili; Dacă ovulul n-a fost fecundat, secreţia progesteronului încetează după această perioadă, temperatura scade la nivelul  primului tablou, iar ovulul mort este evacuat: o revenire la menstruaţie. Apoi ciclul reîncepe. Dimpotrivă, dacă ovulul a fost fecundat, producerea  progesteronului continuă, iar temperatura are aceeaşi tendinţă de urcare, până în momentul în care ar trebui să reapară menstruaţia. Absenţa menstruaţiei şi menţinerea platoului de temperatură ridicată sunt semne certe de sarcină.

b. Fecunditatea în timpul ciclului În timp ce rodnicia bărbatului este permanentă, femeia este fecundată doar o singură zi din ciclu: e ziua ovulaţiei. Cât despre ovulul nefecundat, acesta nu rămâne niciodată viu mai mult de 24 de ore. Şi totuşi, perioada fecundităţii posibile e mult mai largă, din două motive: - e greu de stabilit cu exactitate ziua ovulaţiei; 72

- spermatozoizii depuşi în organele feminine pot trăi aici mai multe zile, în aşteptarea ovulului; În funcţie de ziua ovulaţiei, fecunditatea femeii în decursul celor trei perioade ale ciclului trebuie să fie apreciată astfel: - în timpul primei părţi, de la începutul menstruaţiei până la ovulaţie, fecundarea este nesigură, dar posibilă şi din ce în ce mai  probabilă, pe măsură ce se apropie ziua ovulaţiei. După un raport sexual, spermatozoizii supravieţuiesc în organul femeii, în medie trei sau patru zile, uneori chiar mai mult. Ei pot deci să aştepte ovulul şi să-l fecundeze. - momentul de fecunditate maximă a femeii se situează în răstimpul ovulaţiei. Dacă soţii doresc să conceapă un copil, zilele cele mai potrivite pentru o unire rodnică sunt acelea ale perioadei centrale. Dimpotrivă, dacă vor să prevină o sarcină, ei trebuie să evite unirea sexuală, încă de la începutul menstruaţiei şi până în momentul în care, după ovulaţie, temperatura a încetat să mai urce şi este stabilă de trei zile în platoul superior. Acest răstimp de trei zile este obligatoriu, din cauza incertitudinii asupra momentului exact al ovulaţiei, precum şi stabilizarea temperaturii, până la apariţie menstruaţiei următoare, sterilitatea este absolută.  Nici o fecundaţie nu este posibilă în această perioadă. Descoperirea ovulaţiei Totul ar fi uşor, dacă ziua ovulaţiei ar fi fixă. În mod normal, la trei sferturi din femei, ea cade în cea de-a XIV-a zi dinaintea menstruaţiei următoare. Uneori însă, această dată e inconstantă, ea  putând fluctua cu câteva zile, chiar la femei cu o regularitate apreciabilă. O emoţie violentă, o mică maladie, o călătorie, etc.,  pot opri sau întârzia deseori ovulaţia, fără ca femeia să cunoască  pricina acestei dereglări. Pentru femeile al căror ciclu este neregulat, există medicamente regulatoare neprimejdioase, eficace în opt din zece cazuri. În această privinţă, trebuie consultat doctorul. În încercarea de descoperire a zilei ovulaţiei, o singură metodă se impune a fi practicată: femeia trebuie să se observe, luându-şi cu regularitate temperatura, cel puţin câteva luni la rând, cu scopul de a învăţa ciclul şi variaţiunile acestuia. După aceste câteva luni 73

de control zilnic, ea îşi poate limita luarea temperaturii doar la cele cinci sau şase zile de pe mijlocul ciclului, când aşteaptă ovulaţia, mai ales dacă a învăţat să cunoască şi alte semne. Aşadar, întrucât e imposibil să prezici cu certitudine ziua ovulaţiei, aceasta trebuie descoperită prin autoobservaţie. Tinerele fete ajunse în pragul căsătorie ar trebui să înveţe a se cunoaşte. De asemenea tinerele soţii, după o primă sarcină. Această metodă e la fel de utilă în săptămânile ce urmează naşterii, săptămâni în care, în condiţiile unor temperaturi ridicate, femeia se menţine sterilă. Cum se descoperă momentul revenirii fecundităţii? Indiciul obişnuit este revenirea menstruaţiei. Numai că, de vreme ce ovulaţia precede menstruaţia, sunt posibile sarcinile-surpriză. Pentru a evita asemenea sarcini, e suficientă luarea temperaturii şi abţinerea de la raporturi trupeşti, atunci când temperatura coboară şi atât timp cât ea rămâne joasă.

c. Soluţii practice 1. Cumpăraţi-vă ― stimată doamnă ― un caiet cadrilat la 5 milimetri. Paginile acestuia vă vor folosi ca fişe de temperatură, după modelul de mai jos. 2. Cumpăraţi-vă şi un termometru medical obişnuit. Puneţi-l în noptiera dumneavoastră, împreună cu caietul şi creionul, pentru a le avea pe toate la îndemână. Luaţi-vă temperatura în fiecare dimineaţă, în pat, la trezire şi pe nemâncate, în anus, pe cât posibil la aceeaşi oră „şi mai ales înaintea oricărei activităţi“ (trei minute sunt suficiente). Pentru a nu risca să uitaţi temperatura luată, notaţi-o imediat pe pagina pregătită. Cel mai important lucru este, să nu vă sculaţi şi să nu mâncaţi înainte de a vă fi luat temperatura. Nerespectarea acestor condiţii atrage după sine nevalabilitatea temperaturii luate. Orice activitate, chiar simpla luare a cafelei în pat, presupune mişcare. Dacă sunteţi obligată să vă sculaţi mai devreme, ― de exemplu pe la ora 5 ― pentru a vă alimenta copilul, etc., trebuie, ori să vă luaţi mai întâi temperatura, ori să vă culcaţi din nou în pat 74

 pentru aproximativ o oră. Soţul dumneavoastră v-ar putea ajuta să evitaţi un deranjament neavenit, sculându-se în locul dumneavoastră. 3. O boală, oricât de benignă ar fi ea (o angină, un guturai, o insolaţie, un furuncul etc.), produce puţină febră. Notând însă o asemenea temperatură pe caiet, veţi recunoaşte cu uşurinţă că este anormală, că nu are nici o legătură cu ovulaţia. Trei motive stau la  baza acestei constatări, şi anume; - în general, se simte boala; - temperatura se ridică mai repede şi mai sus cu cel puţin 6, 7 sau 8 zecimi, adeseori cu un grad sau chiar mai mult; fără ca ea să rămână în general pe platou; - acest gen de temperatură se poate produce la orice dată, înainte sau după ovulaţie; 4. Marcaţi temperatura printr-un punct, pe linia orizontală corespunzătoare datei respective. Notaţi-o corect, dar nu pe locul unde se încrucişează liniile, ci chiar la mijloc. Procedând astfel, nu veţi încurca niciodată zilele. Legaţi punctele mai mult sau mai  puţin frântă, care se va numi curba temperaturii. E inutil să vă luaţi temperatura în timpul menstruaţiei. Ar fi de dorit să notaţi deasupra curbei unele fapte şi semne interesante, ca de exemplu: - apariţia mucozităţii (marcaţi „P“ la data corespunzătoare); - durerile ovulaţiei (marcaţi „d“); - relaţiile conjugale, cel puţin prima după ovulaţie şi ultima înainte de ovulaţie (marcaţi „x“); - încercuiţi ziua ovulaţiei; - indicaţi maladiile şi incidentele: culcarea târzie, scularea la miezul nopţii, etc.;

d. Lectura şi interpretarea curbei Ziua ovulaţiei (marcaţi-o cu „o“) este aceea în care temperatura este în general cea mai joasă şi precede brusca urcare a curbei. Dacă cuplul doreşte evitarea sarcinii, e prudent să-şi reia 75

raporturile sexuale abia la 48 de ore după ce curba atinsese nivelul temperaturii înalte. În lipsa unui platou ridicat, orice raport poate fi fecund, deoarece ovulaţia este uneori întârziată. Sunt cazuri când, din cauza unor anomalii inevitabile, ziua ovulaţiei se depistează destul de greu, fapt care determină neregularitatea curbei. Ceea ce nu înseamnă însă, că nesiguranţa debutului trebuie să fie neapărat un motiv de descurajare. La 8 din 10 femei, experienţa reuşeşte perfect fără ajutor din afară. Se reclamă totuşi o anumită iniţiere. De exemplu, ce-ar fi să recurgeţi la ajutorul unor medici de specialitate sau al unor cămine experimentate? Ar fi de dorit, ca infirmierele, asistentele sociale, infirmierii religioşi şi directorii spirituali ai familiilor 3 să înveţe bine această metodă, pentru a fi în măsură să ajute ori de câte ori li s-ar cere. În mod normal, aceasta trebuie să fie treaba micilor echipe locale. Când acestea vor fi numeroase, şi bine informate, metoda naturală a temperaturilor va putea să se răspândească şi să devină foarte sigură şi uşoară.

e. Încredere şi curaj Curba termică permite femeii să urmărească evoluţia ciclului, să se cunoască, să ştie dacă este în perioada fecundă sau nefecundă, să prevadă apariţia menstruaţiei şi, dacă a avut loc fecunditatea, să facă, mai presus de orice, testul sarcinii. Se reproşează uneori abstinenţe periodice trăite după metoda termică, defectul de a nu fi sigur în problema reglementării naşterilor. În realitate, însă, bine practicată, după indicaţiile unor   persoane experimentate, ea este foarte eficace. Se mai reproşează faptul că, în timpul perioadei de abstinenţă, soţii sunt obligaţi la o distanţă prea îndelungată. Din nou inexact, deoarece, dragostea sexuală este posibilă chiar şi în afara „bucuriei depline“. Această intimitate calmă şi senină, fără tensiune orgasmică, este gustată în mod particular de către femei. Efortul de 3

Nu se recomandă ca directorii spirituali să abordeze problema în detalii; aceasta rămâne pe seama specialiştilor, de preferinţă, medici. 76

a ajunge aici îşi are valoarea lui, viaţa sexuală limitată fizic, să-şi regăsească adevărata iubire pe dublu plan fizico-psihologic.

METODA TEMPERATURILOR   – tip schematic de reprezentate a curbei…schemele pe paginile următoare: PROCEDEE FIZIOLOGICE: sterilitatea ciclică. Legea lui OGINO-KNAUS 4 Studiind statistica ciclurilor menstruale normale ale unui număr  mare de femei, în raport cu ovulaţie, deci cu posibilitatea de fecundaţie, Ogino şi Knaus au dedus că nu toată perioada dintre menstruaţii este fecundă, ci numai o perioadă destul de scurtă, în medie de 8 zile. Restul zilelor sunt improprii fecundaţiei. Bazele ştiinţifice ale acestor constatări, reunite sub o formă de lege, sunt simple: ovulaţia se face în mod normal între a 12-a şi a 16-a zi a ciclului: ovulul are o viaţă foarte scurtă, dar spermatozoizii pot trăi în căile genitale 3 zile. Deci orice contact sexual în decursul a trei zile premergătoare, în timpul, sau o zi după ovulaţie, poate fi fecundat. Greutatea este în determinarea acestei perioade, deoarece nu toate ciclurile sunt egale la femei diferite, ele variind între 23 şi 40 de zile. Pentru un ciclu de 28 de zile calculul este uşor. De exemplu,  prima zi a menstruaţiei fiind la 2 ianuarie, menstruaţie viitoare va fi la 30 ianuarie. Scăzând de la 30 ianuarie 12 zile, ne vom găsi la 18 ianuarie, ultima zi a unei perioade de 8 zile care este singura fecundă. Deci contactele sexuale între 19 şi 30 ianuarie nu sunt fecundate. Perioada de fecundaţie este între 10-18 ianuarie. Cum în general, ciclurile menstruale au variaţii de câteva zile (2-4 zile), este bine ca să se prelungească abstinenţa din această  perioadă fecundă cu încă una sau două zile înainte şi după, pentru securitate maximă. extras din lucrarea „ Modalităţi de a calcula perioada fertilă 4

Extras din Concepţia, sterilitatea,anticoncepţia , dr. D. ALESANDRESCU şi dr. V. LUCA, ed. Medicală, Bucureşti, 1962. 77

Procedeul de a calcula perioada de fecundaţie în ciclurile regulate şi constante (de ex. 28 de zile), este simplu aşa cum am arătat mai sus: Se fixează data menstruaţiei care vine, adăugând numărul zilelor ciclului respectiv, (28, 29, 30, etc., după caz) la data primei zile a menstruaţiei trecute. De exemplu dacă menstruaţie trecută a venit în ziua de 4 ianuarie şi ciclul are 28 de zile, se adaugă la 4 ianuarie 28 de zile, deci viitoarea menstruaţie va avea loc la 1 februarie. De la această dată se scad 12 zile (şi aflăm ultima zi a perioadei fertile – inclusiv), sau 19 zile (şi aflăm prima zi a perioadei fertile  – inclusiv). În cazul de mai sus de la 1 februarie scăzând 12 zile se află ultima zi a perioadei fertile (21 ianuarie). Scăzând 19 zile se află  prima zi a perioadei fecunde = 14 ianuarie. Deci între 14 şi 21 ianuarie inclusiv, raporturile sexuale sunt interzise. În ciclurile menstruale constante, dar variabile cu câteva zile,  procedeul de calculare a perioadei fertile este ceva mai complicat, dar totuşi uşor de făcut. Diferenţa între cel mai lung ciclu şi cel mai scurt se notează cu un indice de variaţie. Astfel femeile care au cicluri variind între 26 şi 29 de zile au un indice da variaţie de 3: 1o. Se calculează data menstruaţie viitoare adăugând la data (ziua) începutul ultimei menstruaţii numărul de zile al ciclului cel mai lung (de ex. 29 de zile). 2o. De la această dată se scade după regulile de mai sus: - 12 zile pentru a afla ultima zi a perioadei fertile; - 19 zile, plus indicele de variaţie (în cazul nostru 3), pentru a avea prima zi a perioadei fertile; Dacă, de exemplu, o femeie a avut menstruaţia la 1 martie şi ciclul ei este de 26-29 de zile, se adaugă 29 de zile şi se află prima zi a menstruaţiei viitoare (30 martie); scăzând 12 zile (18 martie) se obţine ultima zi a perioadei fertile. Scăzând 19 zile + 3 (22) se obţine 8 martie, prima zi a perioadei fecunde. Deci perioada de abstinenţă sexuală va fi între 8 şi 18 martie. Dacă ciclul este de 26 – 27 – 28 – 29 – 30 de zile indicele de variaţie este de 30 – 26 = 4. 78

Dacă la prima zi de la venirea ultimei menstruaţii se adaugă numărul cel mai mare de zile (30), se scad 12 zile pentru ultima zi a perioadei fertile. Se scad 19 + 4 = 23 pentru a avea prima zi a perioadei fertile şi aşa mai departe. În sfârşit, în cazul ciclurilor complet neregulate (lucru care trebuie să dea de gândit femeii şi să consulte medicul pentru a vedea cauza acestei neregularităţi), metoda Ogino-Knaus este mult mai greu de explicat. În general, după ce s-a fixat data sosirii menstruaţiei cu cel mai lung ciclu, se limitează raporturile sexuale numai la ultimele 11 zile înainte de menstruaţie (cea ce reduce  practic perioada de infecunditate la numai câteva zile. Metoda Ogino-Knaus are mari avantaje faţă de alte procedee anticoncepţionale: 1) Fiind un procedeu natural, fiziologic, nu se produce nici o tulburare în organismul femeii sau al bărbatului, nici din punct de vedere fizic, nici psihic. Actul sexual se desfăşoară normal, fără fraude diverse, cu consecinţele respective, rămânând numai ca accepţiunea reciprocă a soţilor să-l limiteze la zilele infecunde. Cum perioada fertilă este destul de scurtă pentru ciclurile normale (8 zile), păstrarea acestei perioade nu este un sacrificiu prea mare. 2) Prin păstrarea condiţiilor naturale ale actului sexual şi uneori adevărata patologie a întrebuinţării mijloacelor anticoncepţionale mecanice sau chimice (iritaţii şi stări alergice locale, inflamaţii, diminuarea apetitului sexual, etc.). În cele mai multe cazuri, metoda are eficacitatea dorită. Eşecul  procedeului este datorită unor cauze subiective sau obiective. Prima cauză obiectivă este fenomenul descris la capitolul fiziologiei ovariene, acela al paraovulaţiei. Ovulaţia poate surveni, în unele cazuri, în condiţii speciale sau întâmplătoare, în afara zilelor stabilite. În plus, un contact sexual poate produce, uneori,  prin impulsurile nervoase declanşate, o ovulaţie în afara perioadei normale din mijlocul ciclului, sau chiar o ovulaţie suplimentară. A doua cauză obiectivă este completa neregularitate a ciclului şi  posibilitatea redusă de a stabili o perioadă de infecunditate eficace. 79

De cele mai multe ori însă, eşecurile sunt produse de motive subiective şi nu de ineficacitatea metodei: nerespectarea zilelor   perioadei fertile sau a zilelor de securitate dinaintea şi după intervalul „ştiinţific“ determinat ca fertil, calculul necorect al acestui interval, uitarea datei ultimei sau viitoarei menstruaţiei, etc. De aceea este bine ca femeia să-şi noteze datele menstruaţiei şi zilele stabilite ca fecundă sau infecundă pe un calendar special.

80

Ciclul constant şi simplu de 25 de zile Martie 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V  ________________/ _________________________/ _____________________________________  STERILĂ FERTILĂ STERILĂ xxxxxxxxx oooooooooooooooooooooooo xxxx 27 28 29 30 31 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 S D L M M urmează J V S D L M M J V S D L M M J V S D  ____________________luna______/ ____________________/ ______________________________  STERILĂ aprilie FERTILĂ STERILĂ xxxxxxxxxxxxxxxxx…………………….oooooooooooooo 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 L M M J V S D L M M J V  ______________________________/ ______________  STERILĂ FERTILĂ xxxxxxxxxxxx…………………………ooooooooooo xxxx = zile de menstruaţie; oooo = zile de fecundaţie; 81

Pe schema de mai sus se observă că există, înainte de menstruaţie o perioadă sterilă fixă de 11 zile şi după menstruaţie o perioadă sterilă, variabilă, foarte scurtă când ciclul este scurt şi mai lung când ciclul este lung. Determinarea acestei perioade sterile variabile se va face după caz, aşa cum r eiese din capitolul respectiv. Ciclul constant şi simplu de 29 de zile Luna martie:1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 LMM J V S D L M M J V S D L M M J V S D L M M J  __________________________/ ___________________________/ ____________________  STERILĂ FERTILĂ STERILĂ xxxxxxxxx oooooooooooooooooooooooooooo 26 27 28 29 30 31 V S D L M M urmează ____________________ luna STERILĂ aprilie xxxxxxxx

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 J V S D L M M J V S D L M M J V S _____________________/ ___________________________  STERILĂ FERTILĂ xxxxxxxxx oooooooooooooooooooooooooo

18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 D L M M J V S D L M M J V  ____________________________________________  STERILĂ………………….xxxxxxxxxxxxxxxxxxx 82

xxxx = zile de menstruaţie; oooo = zile de fecundaţie; Pe schema de mai sus se observă că există înainte de menstruaţie o perioadă sterilă fixă de 11 zile şi după menstruaţie o  perioadă sterilă variabilă, foarte scurtă când ciclul este scurt şi mai lungă când ciclul este scurt şi mai lungă când ciclul este lung. Determinarea acestei perioade sterile variabile se face, după caz, aşa cum reiese din capitolul respectiv.

O NOUĂ METODĂ NATURALĂ DE CONTROL A NAŞTERILOR  Metoda naturală a ovulaţiei (sau „Billings“) Astăzi este tot mai răspândită în lume această metodă foarte sigură a ovulaţiei, numită „metoda Billings“, după numele celui care a descoperit. Ea se bazează pe următoarea constatare ştiinţifică: fiecare femeie poate să-şi recunoască zilele fertile şi zilele sterile ale ciclului fiind atentă la mucozitatea colului uterin şi la anumite senzaţii care însoţesc prezenţa secreţiei mucoase. Începutul fazei fecunde e semnalat prin următoarele simptome: ― mucusul din compact, opac, lipicios devine tot mai asemenea albuşului de ou, adică mai fluid, mai transparent, translucid, filant; ― senzaţia de uscăciune pe care femeia o simte la început, o face atentă că pot urma diferite senzaţii ce variază de la femeie la femeie; ― senzaţia de umezeală sau de umed; ― senzaţia de senzualitate sau moliciune. La cea mai mică schimbare a mucozităţii uterine şi la prima variaţie a senzaţiilor pe care le provoacă, raporturile sexuale trebuie întrerupte. Momentul maximei fertilităţi nu coincide cu cantitatea maximă de mucus, ci cu ziua în care apare schimbarea mucusului, şi a senzaţiilor amintite. 83

După acest moment urmează ovulaţia, în medie după 21 de ore. Calculând viaţa ovulului (24 de ore), trebuie să se aştepte ziua a  patra după momentul maximei fertilităţi pentru a se relua raporturile (chiar dacă zilele după acest moment sunt uscate). Metoda aceasta prezintă o siguranţă de 98,5%. Ea răspunde şi caracteristicilor unei metode ideale: - simplicitate, - nu prezintă nici un pericol, - uşor de urmat, - e economicos, -  poate fi urmată cu conştiinţa liniştită, potrivită pentru oricine, - în orice împrejurări fiziologice, - dă siguranţă în recunoaşterea fazei fertile şi a celei nefertile, - fără griji de a modifica actual sexual, - igienică, - valabilă pentru perechile ce vor să reia gravitatea. Totuşi sfătuim cu insistenţă ca, pentru unele cicluri, să se urmeze îndrumarea dată de un expert autorizat în această metodă.

10. MORALA CONJUGALĂ „Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă taci, taci din dragoste. Dacă vorbeşti, vorbeşti din dragoste. Dacă corectezi, corectează din dragoste. Să ai în adâncurile inimii tale rădăcina dragostei: din această rădăcină nu poate ieşi decât binele.“ Sfântul Augustin.

a. Iubirea Celebrul text de mai sus spune totul. El are valabilitate în căsătorie, ca şi aiurea. 84

Ar fi o îngustime supărătoare, o gravă deformare sufletească, să-ţi axezi morala conjugală pe „exerciţiul sexualităţii“, ori să ţi-o reduci doar la atâta. Iubirea înseamnă devotament, respect,  participare egală şi iertare. În căsnicie, ea se exercită mai întâi între soţi, pe urmă între părinţi şi copii. Departe însă de a se limita la cercul familiei, dragostea adevărată se deschide spre alţii, se deschide spre bunul Dumnezeu, care doreşte să fie recunoscut în alţii. Morala conjugală trebuie să pună un accent deosebit pe acea năzuinţă de iubire, care înglobează toate aspectele vieţii şi care, de fapt, ar trebui să fie însăşi perspectiva în care soţii îşi vor face examenul de conştiinţă şi îşi vor îndeplini îndatoririle stării.  Numeroase sunt problemele de morală conjugală pe care le tratează această carte! Printre ele se numără şi aceea a infidelităţii.

b. Fidelitate şi adulter Isus insistă asupra fidelităţii, care, de altfel, apare în Biblie ca efigie a dragostei şi a căsătoriei. Alianţa dintre Dumnezeu şi  poporul său, apoi unirea lui Cristos cu Biserica, sunt exprimate  prin cuvinte şi imagini de ale fidelităţii conjugale. În timp ce Dumnezeu este mereu fidel făgăduinţei de iubire făcută poporului său, acesta din urmă, dimpotrivă, se îndepărtează adeseori de Creator, devenind astfel „adulter“. Să ne reamintim, în această ordine de idei, de femeia adulteră prinsă asupra faptului, femeia pe care iudeii erau pe punctul de a o ucide cu pietre ( In 8). Isus îi opreşte pe „moraliştii“ revoltaţi, zicându-le: „Cine este fără păcat  printre voi, să dea cel dintâi cu piatra în ea“. Apoi Domnul iartă femeii toate păcatele, amintindu-i de îndatorirea fidelităţii: „Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti niciodată“. Cauzele adulterului Tentaţiile de infidelitate apar mai ales la anumite vârste critice. Astfel, 30% din divorţuri intervin după 5 sau 7 ani de căsnicie, când soţii sunt puţini plictisiţi unul de altul. Pe urmă, în jurul vârstei de cinzeci de ani…Ocaziile sun multiple, mai ales acolo unde bărbaţii şi femeile lucrează împreună (e cazul clasic al secretarei). La soţie, există uneori primejdia, ca plictiseala şi singurătatea, resimţite puternic, să fie urmate de infidelitate: „Soţul 85

meu ― zice soţia neglijată ― nu prea este lângă mine; iar când este, atunci inima şi spiritul îi sunt în altă parte“. La rândul său, soţul decepţionat în viaţa trupească, sentimentală sau pe planul idealului, doreşte mai mult sau mai puţin conştient să întâlnească o  parteneră în măsură să-i satisfacă pe deplin dorinţele. Gravitatea adulterului Adulterul este o gravă abatere, a cărei semnificaţie trebuie înţeleasă şi ale cărei urmări ar trebui luate în considerare. E însăşi negarea iubirii. A iubi înseamnă a trăi pentru cel ales, a-l recunoaşte ca unic în lume şi a-i dovedi lucrul acesta. Înseamnă a-i hrăni fiinţa, a o face să crească, a o aproba, a o înrădăcina în încrederea şi curajul de a trăi. Adulterul le neagă şi le ruinează pe toate acestea. Pentru soţul care o înşeală, femeia nu mai există deloc, nu mai valorează nimic, nu mai este nici unică, nici indispensabilă. De unde, ranchiuna ascunsă a femeii, pustietatea sa lăuntrică, ura sa. Nu e de mirare deci, că această dramă a devenit un subiect atât de frecvent al literaturii şi cinematografului. Când sunt victime ale adulterului, bărbatul şi femeia încearcă aceeaşi durere. În schimb, la comiterea lui, ei au atitudini diferite. Câteva precizări în acest sens: Infidelitatea masculină  Nefiind întotdeauna foarte adânc înrădăcinată în inimă, aceasta coexistă adeseori cu dragostea sinceră pentru soţi şi copii. În această situaţie, fiind vorba de un rău vindecabil, femeia încearcă să-şi stăpânească gelozia, încearcă să redevină îndrăgostita  primelor zile, în speranţa că soţul îi va aparţine din nou în exclusivitate. Uneori însă, urmările infidelităţii masculine sunt dramatice şi nefaste. Un bărbat infidel îşi poate ruina soţia, împingând-o pe  panta unei gelozii disperate. E adevărat, în general, el caută la amantă un simplu divertisment. Cu timpul însă, s-ar putea ca aceasta, îndrăgostită la culme, să-l împingă la divorţ, în speranţa că se va căsători cu el. Infidelitatea feminină Este mai profundă. De ce? Pentru că reprezentanta sexului frumos nu este compartimentată. Când o femeie se ataşează de 86

amant, ea face acest lucru din toată inima, putând ajunge până la alungarea soţului, revenirea sa la normal este mult mai dificilă decât a bărbatului. În afară de cazul când infidelitatea sa este cauzată de o prea frecventă absenţă a soţului. În această situaţie, femeia recurge la adulter, mai degrabă pentru umplerea golului lăsat de absenţa amintită, rămânând totuşi soţia capabilă să-şi redeschidă inima spre soţul său, care, la rândul său, va fi gata să-i acorde din nou prezenţa şi atenţiile. Dar copiii? Declarată ori tăinuită, infidelitatea părinţilor se repercutează asupra copiilor, aceştia fiind foarte sensibili la atmosfera întunecată a căminului. Şi apoi, ce să mai zicem de soarta unui copil născut dintr-un adulter? Uneori, ea apare repede, poate dintro imprudenţă, ca apoi să genereze dezastru după dezastru. Să nu ne  jucăm cu focul! „Privirea este urmată de acţiune, acţiunea naşte obiceiul.“ (Pr. Denis Sonnet: „A învăţa să iubeşti“, pag. 13).

c. Reguli de apreciere morală E adevărat, în problema evaluării propriei lor morale conjugale, soţii pot şi trebuie să primească sfaturi. Până la urmă însă, ultimul cuvânt trebuie să le aparţină lor, mai ales în privinţa vieţii sexuale. Odinioară, renumiţii moralişti indiscreţi voiau cu orice preţ să guverneze intimitatea cuplurilor. Departe însă de a tranşa conflictele, aceşti aşa-zişi pedagogi provoacă foarte multă confuzie, ei înşişi având sentimentul că sexualitatea este rea. Din fericire, o binevenită reacţie de bun simţ a restabilit mai târziu adevărul despre o sexualitate bună şi sănătoasă. Astăzi însă, din păcate, se alunecă adeseori în excesul contrar, respingându-se însăşi noţiunea de păcat. Şi totuşi păcatul există, în această materie ca şi aiurea. Rămâne, ca soţul şi soţia să fie mereu în adevăr, să respecte porunca divină, să se întrebe cu sinceritate asupra căii de urmat („Paix aux époux de bonne volonté!“ ― „Pacea soţilor de bună voinţă!“ ― zice Sfântul Augustin). Castitatea conjugală 87

Această virtute constă în a te dărui total soţului tău care, la rândul său, trebuie să-şi aparţină pe de-a întregul. Când o femeie se dăruieşte soţului său, ea este castă. Ea nu mai este însă curată, atunci când se dăruieşte altui bărbat (acelaşi lucru este valabil şi  pentru sexul masculin). Totul este perfect, atâta vreme cât cei doi soţi se preocupă unul de celălalt. Răul începe odată cu apariţia egoismului, a dominaţiei  posesive ― uneori crude ― care pot crea dificultăţi în dragoste,  pot şoca pe unul dintre componenţii cuplului. Desigur, în asemenea cazuri, se impune un efort de redresare. Să ne amintim că, pentru ca un păcat să poată fi considerat grav, el trebuie să fie săvârşit în materie importantă, cu conştiinţa deplină şi voinţă deliberată. E adevărat, în unele cazuri, e greu de identificat aceste condiţii. Cu toate acestea, conştiinţa sinceră este capabilă să limpezească lucrurile, să cunoască voia lui Dumnezeu. Da, când un om face eforturi în direcţia unei vederi clare, conştiinţa îi dictează, în ciuda oricărei ademeniri exteriore, singura cale de urmat. Soţii trebuie să ştie că porunca şi virtutea castităţii se pot vătăma nu numai prin păcate consumate (săvârşite în timp, în trup) ci şi prin săruturi sau atingeri impudice cu alte persoane sau la  propriul trup, însoţite de dorinţe necurate acceptate (deci săvârşite cu ştiinţă şi voinţă deplină). Curăţia sufletului se poate păta, de asemenea şi prin priviri şi gânduri necurate, închipuiri, cereri impudice, însoţite de acceptare deplină. Este de precizat că, dacă, în cadrul căsătoriei, între soţi, unirea trupurilor precum şi toată acţiunile exterioare şi interne care se orientează spre aceasta sunt nu numai permise şi morale, ci pot fi considerate ca lucruri sfinte; deci nu pot fi numite „fapte sau gânduri murdare“. În afara căsătoriei, toate acestea, fiind  pângărirea unor lucruri sfinte (stabilite de Dumnezeu şi  binecuvântate prin taina căsătoriei) pot şi trebuie să fie socotite şi numite „fapte şi gânduri necurate“, pentru că prin ele se pierde curăţia sufletului şi a trupului. 88

Mai trebuie precizat că, în morala sa, Biserica învaţă că în materie de porunca a VI-a: „Să nu fii desfrânat“ şi a IX-a: „Să nu  pofteşti femeia aproapelui tău“ nu există puţinătate de materie ― „parvitas materiae“. Un singur gând de necurăţie acceptat, deci însoţită de ştiinţă şi voinţă deplină este, întotdeauna păcat de moarte şi în mărturisire trebuie acuzat ca atare, cu specie şi număr (ce şi de câte ori).

d. Creştinul şi iertarea păcatelor Se poate întâmpla ca un creştin să cadă în păcat. Aceasta nu înseamnă că este pierdut pentru totdeauna. După ce se căieşte cu umilinţă, el o poate lua de la început, cu curaj şi încredere în îndurarea lui Dumnezeu. Să ne reamintim însă că Tatăl Ceresc ne porunceşte să fim curaţi! Fără îndoială că înfrânarea sexuală este dificilă, ca de altfel toate virtuţile. Fii însă sigur, stimate soţ creştin, că legile ei sunt  juste, conform raţiunii şi confirmate de fapte; că respectarea lor  reprezintă singura soluţie în acord cu demnitatea umană şi cu adevărata dragoste.

11. VIAŢA SPIRITUALĂ A SOŢILOR  Soţul şi soţia îşi împart averea şi timpul, trupul şi sufletul,  bucuriile şi durerile. Ei îşi împart însă şi viaţa spirituală. Iată-ne, deci, la un nou aspect al vieţii conjugale.

a. De la viaţa spirituală de celibatar, la o comunitate spirituală conjugală  Nu este întotdeauna uşor să ajungi la această comunitate spirituală. Înainte de căsătorie, fiecare îşi avea deprinderile sale religioase, felul său de a se ruga. Unii soţi, abia căsătoriţi, rămân creştini evlavioşi, dar de o manieră celibatară, neştiind cum să introducă viaţa conjugală în propria lor viaţă spirituală. Ori, de 89

acum înainte, totul va trebui să fie altfel. Nemaifiind singuri, a face voia lui Dumnezeu, trebuie să însemne, pentru ei, îndeplinirea îndatoririlor vieţii conjugale şi familiale. O asemenea viaţă spirituală se hrăneşte din marile realităţi ale căsătoriei creştine, dezvoltate în capitolele precedente. Recitiţi-le adesea: - Unirea soţului cu soţia semnifică legătura lui Dumnezeu cu umanitatea, iubirea lui Cristos pentru Biserica sa. - Căsătoria este un sacrament, un izvor de haruri. - Căminul este o mică Biserică chemată să populeze Biserica cea mare pe pământ şi în cer.

b. Liturghia căsătoriei Pentru a înţelege mai bine în ce constă viaţa lor spirituală, soţii vor recita din când în când textele celebrării căsătoriei. Noul „Ritual al căsătorie“, intrat în vigoare în anul 1969, conţine numeroase formule de binecuvântare, lăsate la alegerea preotului,  pentru a fi folosite în cursul celebrării. Iată una din ele: Binecuvântarea nupţială rostită după rugăciunea „Tatăl  Nostru“: „Părinte Prea Sfânt, creator al lumii, tu care ai făcut  bărbatul şi femeia după chipul tău, tu care ai voit şi binecuvântat unirea lor, ne rugăm ţie cu umilinţă pentru această mireasă care se uneşte astăzi cu soţul său prin sacramentul căsătoriei. Binecuvântarea ta să coboare peste ea şi peste acela pe care i lai dat ca soţ. Să-şi găsească amândoi fericirea dăruindu-se unul celuilalt, aducând pe lume copii care să le înfrumuseţeze căminul şi prin care Biserica să crească. Atunci când vor fi în bucurie, să ştie să-ţi mulţumească, iar în momentele de tristeţe să recurgă la ajutorul tău. Prezenţa ta să-i ajute în muncă. În clipe de grea încercare, să te găsească alături de ei, să-ţi ceară să le uşurezi  poverile. Să participe la rugăciunile Bisericii tale şi să te mărturisească printre oameni. În fine, după o viaţă fericită, să ajungă în împărăţia cerurilor. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.“ Binecuvântarea finală La capătul celebrării preotul se adresează pentru ultima oară soţilor, rostindu-le voinţa Bisericii: 90

„Domnul Dumnezeu să vă păstreze în aceeaşi iubire, să facă să crească această dragoste venită de la el. Copiii voştri să fie înşişi  binecuvântarea căminului şi să răsplătească cu bucurie, bucuria nemăsurată pe care le-aţi dăruit-o aducându-i pe lume. Pacea lui Cristos să sălăşluiască în casa voastră, să domnească mereu între voi. Să vă fie binecuvântată munca, să nu vă simţiţi niciodată copleşiţi de povara grijilor, să fiţi fericiţi şi mereu aproape de Dumnezeu. Să aveţi parte de prieteni adevăraţi, pentru a împărţi cu ei  bucuriile şi necazurile. Oricine să găsească la voi sprijin şi mângâiere. Căminul vostru să fie un exemplu pentru toată lumea şi să răspundă oricând strigătelor de ajutor din afară. Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să vă călăuzească de-a lungul întregii vieţi. Pe N. şi N., şi pe voi toţi, cei prezenţi, atotputernicul Dumnezeu ― Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ― să vă binecuvânteze. Amin.“

c. Întrajutorarea conjugală pentru manifestarea iubirii de Dumnezeu şi aproapele Căminul, centru de rugăciune Soţul şi soţia se ajută reciproc să progreseze în rugăciunea pe care fiecare dintre ei trebuie s-o rostească pentru celălalt, precum şi în aceea pe care trebuie s-a facă împreună (Rugăciunea individuală şi în linişte, sau în noi, sau împreună cu copiii). Fiecare cuplu va trebui să-şi găsească în intimitate, sub privirea lui Dumnezeu, o formulă fixă sau variabilă de rugăciune, un stil  propriu de a vorbi cu Tatăl ceresc. Ce bine-ar fi, ca la ora culcării, soţul şi soţia să uite eventualele dezacorduri din timpul zilei şi să se împace! Căminul, lăcaş al voinţei divine Componenţii cuplului vor încerca să-şi rezolve împreună, ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, propriile lor probleme de viaţă: copii, avere, profesie, servicii în slujba altora, rubedenii, 91

vecinătate, intimitatea conjugală, etc. Ei vor putea oferi Tatălui Ceresc, toate dificultăţile zilei, pentru ca şi alte perechi să poată ajunge la îndeplinirea voinţei divine. Căminul, centru de caritate Rodnicia deplină a unui cuplu depăşeşte sfera căminului. Ca atare, stimate familist, permite celuilalt (ba chiar încurajează-l să aibă o îndatorire nobilă în exterior! Să nu te întristeze niciodată faptul că asociatul tău absentează de acasă pentru a se devota operei extrafamiliale (la parohie, într-o acţiune caritabilă, la sindicat. etc.). Şi apoi, dacă unul dintre voi îşi face duşmani în afară, poate oare celălalt să alimenteze un eventual scandal? Se  poate el abţine de la încercarea de a potoli spiritele?

d. Mijloace pentru a se ajunge la o comuniune spirituală 1) Comunitatea nu este o fuziune. Fiecare îşi păstrează  personalitatea. A vrea să faci totul împreună cu celălalt, ar fi ceva artificial şi odios. Fiecare trebuie să rămână liber în actele sale religioase (rugăciune, sfânta Euharistie etc.) şi să respecte cu stricteţe libertatea şi discreţia celuilalt. Cei doi au adesea un stil de viaţă spirituală diferit. Fiecare trebuie să-şi ajute asociatul, ― chiar  dacă acesta are un alt plan de viaţă spirituală, fără a fi nevoit să renunţe la propriul său plan. Reamintiţi-vă de asemenea că  bărbatul şi femeia au temperamente religioase diferite: ea preferă rugăciunile mai lungi, iar el, pe cele mai scurte. 2) Confesiunile. Discutaţi împreună probleme religioase. Rezervaţi-vă măcar o seară pe lună, pentru determinarea şi  prevederea a tot ce priveşte propria voastră iubire precum şi generozitatea voastră pentru alţii. Recurgeţi la un consilier  conjugal, spiritual, la retragerea pentru reculegere, la exerciţii spirituale. Faceţi lecturi împreună. Dintre toate aspectele vieţii conjugale, comunitatea spirituală este, poate, cea mai roditoare. e. Căsătoria mixtă Se numeşte astfel, o căsnicie în care unul dintre soţi este catolic, iar celălalt de altă religie creştină. Această situaţie, care 92

ridică probleme mai ales în privinţa educaţiei copiilor, este trăită în mod diferit de către cei doi soţi, uneori provocând alunecări în indiferenţa religioasă, alteori deschizând dialoguri constructive, cei de făcut? E bine să se insiste asupra punctelor comune: catolicii, ortodocşi, protestanţi, ori de altă religie creştină, cei doi cred în acelaşi Cristos, citesc aceeaşi Biblie, celebrează acelaşi an liturgic. Rugăciunile principale sunt de asemenea mai mult sau mai puţin aceleaşi: Tatăl Nostru şi Crezul. Partea catolică va fi discretă în manifestările secundare ale vieţii religioase (statuete, semnul crucii, etc.). Fiind încercaţi de inconvenientele diviziunii confesionale, componenţii căsătoriei mixte se vor uni într-o rugăciune frecventă pentru unitatea tuturor creştinilor. Fiecare va căuta să cunoască mai bine credinţa celuilalt, cu scopul înlăturării  prejudecăţilor. În orice caz, soluţia rezidă, nu în abandonarea confesiunii, ci în fidelitate, fiecare putând să rămână un membru activ al propriei comunităţi. Pe de altă parte, căminele mixte ar   pute contribui ― după atâtea secole de opoziţie ― la efortul de apropiere frăţească între catolici şi celelalte religii creştine. Uneori, fără a-şi părăsi Biserica, soţul necatolic doreşte să  participe la Euharistia catolică, împărtăşind astfel credinţa în  prezenţa sacramentală a Mântuitorului. În astfel de situaţii, el s-ar   putea pune mai întâi de acord cu preotul său. E foarte important, ca aceste cupluri să se poată bucura de ospitalitate familiilor de origine, a comunităţii parohiale şi a societăţii căminelor tinere. Concluzie Atitudinea soţilor de confesiuni diferite trebuie să fie aceea a dragostei care-i apropiase dintru început. Fiecare poate să rămână acelaşi, respectându-l însă pe celălalt şi evitând prozelitismul. Printr-un dialog rodnic cu celălalt, printr-o exemplară viaţă de familie, fiecare dintre cei doi îşi va spori propria sa avuţie sufletească, în contact cu asociatul pe care-l iubeşte pentru faptul de a fi descoperit la el atâtea şi atâtea însuşiri deosebite.

93

f. Mărturisirea şi cuminecătura 1) Sensul mărturisirii Ideea fundamentală a creştinismului este învierea. Dumnezeu iubeşte oamenii. El îi vrea vii. El s-a făcut om, pentru ca oamenii să fie îndumnezeiţi prin aceasta. Îi ridică ori de câte ori sunt căzuţi, îi iartă. După căderea noastră în păcat, mărturisirea ― care se mai numeşte şi confesiune, penitenţă sau împăcare ― este întâlnirea noastră cu Cristos, care ne întinde mâna, precum şi cu comunitatea de credincioşi ai Bisericii, care ne-a avut şi ne va avea în grija ei. 2) Îndatoririle stării şi examinarea conştiinţei Soţul şi soţia au îndatoriri particulare, îndatoriri ale propriei lor  stări. Examenul de conştiinţă va fi deci mai ales o interogare asupra responsabilităţii pe care fiecare trebuie s-o aibă faţă de celalalt. Cu titlu de sugestie, iată cum s-ar putea proceda la un asemenea control al vieţii: a) Noi doi: ajutor reciproc, afecţiune, intimitate, rugăciune… Cum îl ajut eu pe asociatul meu, în aceste domenii diverse?  b) Noi şi copiii. c) Noi, ceilalţi şi Cristos care doreşte să fie recunoscut în ceilalţi. Sacramentul reconcilierii poate lua două forme: 1. Forma strict sacramentală în care penitentul, după ce şi-a examinat conştiinţa, după cea trezit în sufletul său părerea de rău  pentru toate păcatele şi a luat o hotărâre sinceră de a nu mai  păcătui, îşi mărturiseşte păcatele în mod individual şi primeşte de la ministrul sacramentului, care nu poate fi decât episcopul sau  preotul, o penitenţă potrivită, pe care este obligat să o accepte şi să o îndeplinească şi primeşte şi dezlegarea sacramentală. Prin acest sacrament se iartă toate păcatele mărturisite precum şi cele omise din vina penitentului (din uitare). Cât priveşte acestea din urmă, penitentului îi rămâne obligaţia de a se acuza de ele la  prima mărturisire pe care o va face după ce şi le-a amintit. 2. Forma celebrărilor penitenţiale comunitare în timpul cărora, credincioşii reuniţi plenar îşi recunosc păcatele şi primesc iertare de la Cristos. 94

Se impune cu necesitate o precizare în legătură cu aceste celebrări penitenţiale comunitare, cum este spre exemplu aceea de la începutul fiecărei sfinte Liturghii când preotul zice: - Fraţilor, să ne recunoaştem păcatele noastre ca să putem celebra cu vrednicie sfintele taine. (Urmează un moment de reculegere, timp în care fiecare îşi face un scurt examen de conştiinţă şi înalţă spre Dumnezeu un sincer act de căinţă) - Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi vouă fraţilor, că am păcătuit prea mult, cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu omisiunea…din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea. - De aceea rog pe Sfânta Fecioară Maria pururea Fecioară, pe toţi îngerii şi sfinţii, şi pe voi fraţilor, ca să vă rugaţi pentru mine Domnului Dumnezeului nostru. - Miluiască-se de noi atotputernicul Dumnezeu şi iertându-se  păcatele, să ne ducă la viaţa cea veşnică. Această formulă, sau altele de acest fel, rostite în alte împrejurări, nu sunt acelaşi lucru cu sacramentul penitenţei şi deci nu-l pot înlocui. Prin celebrarea penitenţială comunitară, nu se poate obţine iertarea păcatelor grave (de moarte) decât în cazul în care mărturisirea sacramentală este imposibilă. (Ex. în război, în calamitate naturală când primejdia morţii este iminentă şi nu se dispune de timpul fizic necesar pentru a recurge la preot pentru dezlegarea sacramentală individuală). Totuşi celebrările penitenţiale comunitare sunt o comoară de har pe care Biserica le pune la dispoziţia credincioşilor în special  pentru: - Promovarea spiritului de ispăşire în comunitatea creştină. - Ajutarea credincioşilor pentru pregătirea spovezilor care la timpul potrivit vor fi făcute de fiecare în parte. - Educarea copiilor ca în mod treptat să-şi formeze o conştiinţă despre păcat în viaţa umană şi despre eliberarea de păcat prin Cristos. - Acolo unde nu este preot, celebrările penitenţiale contribuie la trezirea căinţei desăvârşite care, în primejdie de moarte, 95

împreună cu dorinţa mărturisirii, obţine harul lui Dumnezeu (suplineşte sacramentul penitenţei). În toate împrejurările celebrările penitenţiale obţin iertarea  păcatelor uşoare (veniale) ― (se ştie că păcatele veniale sunt materie facultativă pentru sacramentul penitenţei) ― o augmentare a harului sfinţitor, multe haruri actuale, precum şi bogate indulgenţe. 3. Comunitatea euharistică Ce este oare mai frumos, decât o familie ― soţii şi copiii ― care îşi cimentează unirea prin luarea pâinii euharistice? Unii oameni căsătoriţi, oneşti şi de bună credinţă, poartă cu ei, încă din copilărie, ideea că sexualitatea este „impură“, rămânând cu această impresie până şi în propria lor intimitate conjugală. Acest sentiment îi îndepărtează de comuniunea euharistică. Ce  păcat! N-ar fi oare mai bine, ca ei să se învrednicească a-l primi cu  bucurie de Acela care este izvorul iubirii lor?

12. DIVORŢUL Problemă importantă şi dificilă. Nu vom prezenta aici un studiu complet asupra divorţului. Iată deocamdată câteva fapte şi relaţii.

a. Legea creştină şi aspiraţia iubirii Orice căsătorie, chiar şi între doi nebotezaţi, încheiată cu respectarea dreptului natural, iar pentru cei botezaţi şi cu respectarea dreptului pozitiv al Bisericii, este, prin natura ei, indisolubilă. Caracterul sacramental al căsătoriei între botezaţi întăreşte mai mult indisolubilitatea acesteia şi devine un simbol al legăturii dintre Cristos şi Biserica Mireasa sa, un semn al iubirii ce-l leagă  pe Creator de creatura sa, omul. Se pun totuşi două probleme: 1) Printre creştini 96

Este prudent oare, să-i angajezi pe drumul căsătoriei, pe tinerii a căror credinţă este superficială şi care înţeleg greşit sensul sacramentului? Nu se riscă oare, în cazul nepregătirii pentru sacrament, perspectiva unor neînţelegeri şi impasuri viitoare? În această privinţă, soluţia vine din însuşi dinamismul iubirii: încet-încet, soţii pot şi trebuie să descopere exigenţele acestei iubiri, maturizându-se treptat, înţelegând în sfârşit şi confirmând un sacrament greşit înţeles la început. 2) Necredincioşii „Da, ― zic aceştia ― căsătoria creştină este indisolubilă. Aceasta însă nu ne priveşte pe noi, tinerii creştini care, fiind legaţi doar printr-o căsătorie civilă, avem posibilitatea divorţului.“ De fapt, în societatea modernă, unele fapte, considerate grave, împing uneori legislatorul la pronunţarea divorţului. În Franţa, se  produc aproximativ 40 000 de divorţuri pe an, câte unul la nouă căsătorii celebrate. Numai că, legal nu înseamnă moral. Această evoluţie a legilor şi moravurilor nu poate avea urmări etico-sociale  pozitive. În fond, nu există două morale, ci doar una singură,  pentru creştini ca şi pentru necreştini, în căsătorie, ca şi în afara ei. Şi acum câteva lucruri despre adevărata morală a căsătoriei: 1) Iubirea însăşi presupune durată. Ea trebuie să fie pentru totdeauna. A spune cuiva: „te iubesc“, înseamnă a te angaja definitiv şi pe de-a întregul. O iubire întreagă presupune ucenicie, adaptare, maturizare lentă, unitate şi fidelitate permanentă. 2) În intimitatea conjugală, soţii se dăruiesc unul altuia în totalitate. Ei devin ca o singură fiinţă, împărtăşesc acelaşi destin. Un asemenea dar nu se poate retracta aşa cum se retractează de exemplu un contract comercial. În căsătorie intri liber, dar nu poţi ieşi la fel de liber, deoarece, prin însăşi natura lui, legământul făgăduit este ireversibil. 3) Căsătoria are drept consecinţă normală existenţa copiilor. Odată deveniţi tată şi mamă, soţii nu-şi mai aparţin lor înşişi ci sunt legaţi între ei prin îndatoriri noi şi durabile. 4) Căsătoria nu este un contract ca oricare altul, rezistibil, cum sunt celelalte care au ca obiect lucrurile materiale cum ar fi  pământul sau banii. E un legământ al iubirii, o instituţie cu caracter  97

 public. Odată încheiată, ea depăşeşte voinţa şi interesele personale ale soţilor. Aceste trăsături apar destul de limpezi, independent de orice religie sau structură socială. La creştini, ele îşi găsesc confirmarea în cuvintele lui Isus, care invită pe toţi oamenii şi cu atât mai mult pe soţi să se iubească între ei, aşa cum el însuşi îi iubeşte.

b. Consecinţele divorţului Se spune că, în anumite situaţii insuportabile, divorţul ar fi singura ieşire. Se mai spune, că, această ruptură ar permite revenirea la o existenţă echilibrată. Din păcate însă, de cele mai multe ori, divorţul are consecinţe nefaste: 1) La adulţi: aventurismul, vicierea noţiunii de familie, tentaţie concubinajului, umilinţa, oboseala sufletească, sentimentul singurătăţii şi al nefirescului, prăbuşirea morală, etc. Cu siguranţă că numeroase cupluri ar putea ocoli divorţul, evitând astfel urmările grave enumerate. 2) La copii. Adeseori, prezenţa acestora împiedică ruptura. Ce se întâmplă însă cu copiii, atunci când părinţii nesocotesc această  prezenţă? Cazurile sunt diferite. Uneori, după despărţirea  părinţilor, după atâtea discuţii neplăcute între aceştia, copiii îşi regăsesc calmul. De cele mai mult ori, însă, divorţul adulţilor  comportă riscuri pentru echilibrul, educaţia, condiţia socială şi viitorul copiilor acestora. Cele mai cunoscute primejdii sunt: - un sentiment de nesiguranţă cu tulburări variate; - un scepticism precoce faţă de dragoste şi familie; - experienţa prematură a eşecului şi a umilinţei, la o vârstă când viaţa ar trebui să apară frumoasă; Se ştie, de altfel, că majoritatea copiilor rău crescuţi, delicvenţi sau afectaţi de diferite tulburări psihice, provin din căminele distruse. În concluzie: pentru soţi, ca şi pentru vlăstarele acestora, divorţul generează dureri de neuitat. El este un adevărat flagel social. 98

c. Remedii Cum s-ar putea vindeca această boală a trupului social? 1 1) Prin educaţii şi prin îmbunătăţiri aduse vieţii 2 sociale de ansamblu Se divorţează cel mai mult în clasele de mijloc (funcţionari, cadre medii), adică în grupurile ce par a fi cele mai agitate din cauza unor stări de lucruri din viaţa socială, ca de exemplu: locuinţe neîncăpătoare, concentraţie urbană, ritm de muncă. Date fiind condiţiile arătate, soţii sunt siliţi să trăiască prea separaţi unul de altul, uneori având chiar interese diferite, ceea ce face ca, din  păcate, familia să-şi piardă din importanţă. Se reclamă deci, printre altele, o înseninare a spaţiului social în care trăiesc cei doi. Cert este însă, că remediul trebuie căutat cu precădere, nu în viaţa socială, ci în educaţie. Una din cauzele principale ale divorţului este lipsa maturităţii viitorilor soţi şi insuficienţa în pregătirea pentru căsătorie, mai ales a celor prea tineri. De exemplu, e cazul femeii posesive şi a  bărbatului independent ca un celibatar, ambii incapabili să intre într-un dialog fructuos, să închege o legătură matură, să se adapteze la viaţa nouă. O altă cauză este ignorarea actuală, tot mai frecventă, a adevăratei valori a căsătoriei, iubirea reducându-se adeseori la viaţa sexuală, în timp ce firea omenească reclamă o iubire spirituală. Să nu se uite, că, dacă dragostea poate face ca un om să devină fiară, tot ea poate face ca o fiară să devină om ― Jean Cocteau: „La Belle et la Béte“. Aşadar, educaţie, mereu educaţie. Ajutată de bunul sfat al acesteia, iubirea nu va îngenunchea nici în faţa carenţelor sociale, nici în aceea a senzualităţii. 2) Depăşirea conflictelor  Un mare număr de cupluri fac la început o imagine prea idealizată despre căsătorie. Mai târziu, ei vor cu orice preţ ca viaţa conjugală să le fie aşa cum o visaseră. La izbucnirea primei crize, fiecăruia dintre ei i se pare că celălalt nu corespunde imaginii 99

debutului sentimental. Urmează refuzul realului şi poate, chiar   prăbuşirea… Da, stimate soţ, mai devreme sau mai târziu, vei descoperi că asociatul tău nu e aşa cum îl visase în timpul logodnei. Ajuns aici, una din două: ori vei accepta realitatea aşa cum este, în speranţa că cel de alături va ajunge la maturitate, ori te vei încăpăţâna să rămâi în lumea visului, cerând celuilalt un comportament pe care nu-l  poate avea, adică refuzându-i tocmai trecerea la stadiul de adult. Fii înţelept! Cea mai bună cale pentru prevenirea rupturii este  prima. Ea te va ajuta să fii mai realist, mai modest, mai clarvăzător  şi mai puţin exigent cu celălalt. 3) Consilierul conjugal Uneori, pentru rezolvarea unui conflict conjugal, dialogul dintre soţi nu este suficient. E necesară atunci intervenţia unei  persoane dinafară, care să vadă problema cu alţi ochi. E vorba de consilierul conjugal, care poate ajuta cuplul în dificultate să iasă din impas. În ciuda prestigiului său, consilierul nu va spune: „Iată ce aveţi de făcut“. El nu va da sfaturi, ci va ajuta la descoperirea răului şi a bunului remediu. La nevoie, va recurge şi el la ajutorul altor persoane competente. 4) Printr-o legislaţie adaptată Legislaţia divorţului ar trebui să aibă două scopuri: să împiedice divorţul şi să apere copiii părinţilor în conflict, de urmările nefaste ale divorţului, atunci când acesta este inevitabil.  Nu se poate spune că legislaţia actuală se plasează întru totul în această perspectivă, şi nici că procedurile acordă suficientă atenţie elementelor psihologice şi educative. De exemplu, un proces de divorţ de astăzi, care de obicei este de lungă durată, şi care se desfăşoară într-un climat de tensiune, antrenat în peripeţii  procedurale, nu numai că agravează conflictul, dar oferă copiilor  tabloul sumbru al bătăliilor juridice dintre părinţi, provocându-le, evident, profunde tulburări sufleteşti. Ar fi de dorit o legislaţie care să-i pună pe soţi în faţa propriilor  lor responsabilităţi şi să-i ferească de riscul prăbuşirii sufleteşti.

100

d. Separarea şi divorţul Ce s-ar putea face atunci când viaţa în comun ar deveni imposibilă? În general sunt posibile trei soluţii: 1) Despărţirea de fapt, fără neglijarea îndatoririlor privitoare la copii, la bunurile materiale şi chiar la ajutorul reciproc, etc. De cele mai multe ori, această soluţie este nesatisfăcătoare, mai ales  prin raportul la legile existente. 2) Separarea de trupuri şi bunuri Este prevăzută atât de Codul civil, cât şi de Biserică. În asemenea cazuri, legătura căsătoriei nu este sfărâmată. Din păcate însă, dacă după un anumit timp, unul dintre soţi cere transformarea separării în divorţ, el obţine câştig de cauză, chiar dacă celălalt se opune. Totuşi, portiţa împăcării rămâne deschisă. 3) Divorţul Da, în cazul când separarea rămâne fără rezultate, urmează divorţul. Acela care obţine divorţul pe motive întemeiate, şi care nu este recăsătorit, are acces la sfintele sacramente. 4) Ce se întâmplă cu divorţaţii împovăraţi de griji materiale şi deprimaţi sufleteşte? Întrebarea se referă atât la bărbaţi cât mai ales la femei. Se cuvine ca aceşti izolaţi să găsească ospitalitate în anturajul lor. Familiile creştine pe cale particulară şi parohia, în mod oficial a organizat să ia asupra lor sarcina de a crea părinţilor  despărţiţi şi copiilor, condiţii de viaţă materială fără lipsuri prea mari (să-i ferească de mizerie) şi apoi, dacă mai există vreo şansă, să influenţeze asupra părinţilor pentru refacerea familiei, sau cel  puţin pentru o viaţă morală sănătoasă, pe plan personal, iar copiilor  să li se asigure condiţii de viaţă materială şi spirituală în măsură să-i orienteze pe drumul vieţii atât ca cetăţeni cât şi ca fii ai  poporului lui Dumnezeu. e. Biserica şi declaraţiile de nulitate Există la Roma şi în fiecare dieceză un tribunal ecleziastic numit „Tribunalul matrimonial“ (în apus i se spune „Oficialitate“), care examinează cazurile de căsătorii dubioase. Dacă după 101

cercetări minuţioase apare clar că o căsătorie este invalidă, tribunalul amintit o declară nulă. Principalele cauze ale nulităţii sunt: impotenţa şi lipsa consimţământului la unul dintre soţi, la care se adaugă piedicile următoare: - Ai fi fost deja căsătorit. Dacă preotul nu vă cunoaşte şi dacă v-aţi schimbat domiciliul, trebuie să asiguraţi Biserica de faptul că n-aţi mai fost căsătorit. Urmează ca strigările să fie publicate peste tot unde aţi locuit încă de la vârsta pubertăţii. - Rudenie de sânge. Căsătoria este interzisă între unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, veri primari şi descendenţi ai acestora. În termeni juridici se spune: Căsătoria este invalidă între: 1) Rudeniile de sânge în linie dreaptă până la infinit. 2) Rudeniile de sânge în linie colaterală până la gradul al  patrulea (adică verii de al II-lea se pot căsători fără dispensă, iar  verii I au nevoie de dispensă). 3) În această problemă, precum şi în legătură cu dispensele se  pot acorda, de autoritatea bisericească, de la această piedică, să se consulte parohul, care este în măsură să stabilească care este situaţia pentru fiecare caz în parte. - Rudenie prin alianţă Doi fraţi pot lua în căsătorie două surori, dar un văduv nu se  poate căsători cu sora, mătuşa sau verişoara primară a primei soţii. - Rudenie legală Este interzisă căsătoria între adoptant şi adoptat, precum şi între adoptat şi copii de sânge ai celui care adoptă. - Deosebirile confesionale Se interzice căsătoria între un catolic şi un creştin necatolic (de exemplu, un protestant sau un nebotezat). E posibilă însă obţinerea unei dispense, după ce logodnicul necatolic va fi fost înştiinţat asupra obligaţiei asociatului catolic de a-i cere ca viitorii descendenţi ai cuplului să fie botezaţi şi crescuţi în credinţa catolică (de altfel posibilitatea dispenselor există şi pentru alte 102

impedimente, urmând ca în acest sens, preotul să se adreseze episcopului). - Căsătoria neconsumată Dacă este cerută de către unul dintre soţi, această căsătorie  poate fi reziliată. Rezilierea căsătoriei cert neconsumată se poate face numai cu aprobarea Bisericii. În fine, să ne reamintim mereu că Biserica după porunca Domnului menţine cu fermitate principiul indisolubilităţii căsătoriei, ceea ce o ajută să decidă fără greş în cazul piedicilor  arătate mai sus.

f. Recăsătorirea divorţaţilor Ce atitudine s-ar putea lua faţă de creştinii divorţaţi şi recăsătoriţi?5 (E vorba de cuplurile desfăcute prin divorţ şi refăcute  prin recăsătorire). În această problemă, Biserica este deocamdată în căutarea unui statut corespunzător. Să analizăm puţin situaţia divorţaţilor recăsătoriţi: 1) Pe de o parte, recăsătorirea divorţaţilor, care, ce-i drept, are valoare civilă şi umană, dar nu are valoare sacramentală. Mai  precis, în Biserică, persoanele recăsătorite nu sunt autorizate să  primească sacramentele, decât în primejdie de moarte. Fireşte, departe de a avea semnificaţia unei pedepse, această măsură ţinteşte consolidarea indisolubilităţii căsătoriei. Cei doi ştiu acest lucru. În adâncul conştiinţei lor, ei voi fi singurii judecători ai  propriei lor situaţii, în faţa lui Dumnezeu . 2) Pe de altă parte, Biserica îndeamnă pe divorţaţii recăsătoriţi să-şi trăiască noua iubire în fidelitatea îndatoririlor create de viaţa în comun, mai ales dacă în noua situaţie apar şi copiii. De altfel, de cele mai multe ori, asemenea cupluri sunt bine armonizate şi fericite, prima experienţă nefastă servindu-le de învăţătură. În ciuda faptului că, deocamdată, nu pot avea un mod sacramental de viaţă, recăsătoriţii pot şi trebuie să rămână membrii activi ai Bisericii. Prin ce? Prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, prin 5

A se consulta pentru precizie mai mare în acest domeniu noul Drept Canonic,  publicat în anul 1983. 103

rugăciune, prin educarea copiilor în spirit creştinesc, prin angajarea în multe alte acţiuni plăcute lui Dumnezeu. 3) După încetarea din viaţă, soţii recăsătoriţi vor fi înhumaţi după legea Bisericii (după rânduielile Bisericii).

13. STERILITATEA E trist să constaţi că nu poţi avea copii. Totuşi, de vreme ce căsătoria mai înseamnă şi iubire şi ajutor reciproc, ea nu-şi poate  pierde niciodată sensul. Durerea comună, pricinuită de sterilitatea unuia din soţi, nu trebuie să dezbine, ci să unească mai mult (un citat elocvent din 1Sam. 1,8: „Dar iată odată Elcana, bărbatul, îi zise: «Ana!». Şi ea răspunse: «Iată-mă!». A zis Elcana: «De ce  plângi, de ce nu mănânci şi pentru ce e întristată inima ta? Nu sunt eu oare pentru tine mai mult decât zece copii?»).

a. Speranţa vindecării Sterilitatea provine fie de la femeie, fie de la bărbat. În aproximativ o jumătate de cazuri, ea nu este definitivă. Pentru cunoaşterea realităţii, se recomandă testele următoare: - Femeia îşi va lua curba termică (vezi mai sus „Metoda temperaturilor sau testul termic“). Dacă cele două paliere nu se desenează deloc sus şi jos, ovarul nu funcţionează. În această situaţie se va cere ajutorul unui ginecolog. - Dacă curba termică este normală, se va recurge la unirea trupească în perioada ovulaţiei. - Dacă sterilitatea persistă, soţul trebuie să-şi facă examenul medical corespunzător. - Dacă sterilitatea continuă, deşi sperma este normală, rămâne ca femeia să consulte din nou un medic (aceste vizite medicale fiind neplăcute, bărbatul îşi va însoţi soţia la doctor, ori de câte ori va fi nevoie).

104

b. Rodnicia căminelor lipsite de copii Sterilitatea este o grea încercare, dar nu cea mai mare. Încetîncet, soţii sterili vor trebui să accepte această situaţie, fără a se revolta, fără a se închide în ei înşişi. E important de văzut locul pe care-l ocupă în Biblie unele cupluri sterile ca de exemplu: Abraham şi Sara, Zaharia şi Elisabeta. Dumnezeu poartă de grijă celor sterili trupeşte, rezervându-le alte misiuni, alte rodnicii. Vocaţia căminelor sterile este, ca acestea să se deschidă în slujba altora. Mai puţin împovărate decât căsniciile cu copii, cuplurile sterile pot să închine o bună parte din timpul şi puterile lor, operelor de binefacere. De asemenea, ei pot să lucreze mai mult pentru Biserică şi societate, pentru nepoţi şi nepoate, pentru copiii vecinelor, pentru persoanele aflate în singurătate. În fine, soţii sterili pot adopta copii.

14. ADOPŢIA  Numeroase familii care şi-au pierdut copiii sau care nu pot avea copii îşi caută fericirea în exercitarea adopţiunii. Adopţiunea este o instituţie antică (Biblia ne vorbeşte despre adopţia lui Moise de către fiica Faraonului ― Ex 2,10). În Franţa ultimilor ani, adopţiunea s-a dezvoltat într-un ritm apreciabil, facilitarea ei atrăgând după sine o oarecare micşoare a numărului avorturilor şi al cazurilor de abandonare a copiilor. Dacă odinioară legea adopţiunii punea accentul pe interesele adoptantului, astăzi ea ţinteşte în principal să asigure copilului adoptat un mediu protector şi o afecţiune indispensabilă unei bune educaţii. Cu alte cuvinte, în zilele noastre, legea vizează întemeierea unei adevărate familii adoptive, care să se asemenea cu familia legitimă. Fapt, pentru care, ea prevede o minuţioasă anchetă prealabilă şi cere intervenţia tribunalului, pentru  pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti privind adopţiunea. 105

După ce toate măsurile de precauţie vor fi luate, părinţii adoptivi vor putea porni pe noul drum, fără teama că li se va lua vreodată copilul adoptat.

a. Aspecte psihologice Se recomandă adoptarea a doi sau trei copii de sexe şi vârste diferite. Aceasta, pentru a preîntâmpina surpriza neplăcută a eşecului educativ în cazul adoptării a unui singur copil. De asemenea, e preferabil să se adopte copilaşi sub trei ani. De ce? Pentru că suportând copilul din biberon şi din faşă, părintele adoptiv se căleşte în virtutea răbdării, o virtute care-l va ajuta să suporte mâine defectele mult mai mari ale aceluiaşi copil. Adoptarea trebuie să fie dorită de ambii soţi. Sosirea copiilor  adoptaţi poate recrea un climat familial deja puţin degradat. Ar fi totuşi imprudent să se recurgă la adopţiune, pentru a consolida un cămin a cărui înţelegere este total compromisă. Pentru a adopta copii, aspirantul nu trebuie să aştepte vârsta la care, în mod normal, ar putea avea copii mari. Pot surveni dificultăţi din partea rudelor adoptantului, mai ales în cazul legitimării adoptive care face din copil un moştenitor, ca şi când acesta s-ar fi născut în familie. Ereditatea necunoscută a copilului nu trebuie să inspire o teamă excesivă. În condiţiile de îngrijire şi educaţie de astăzi, influenţa ei asupra sănătăţii şi a evoluţiei viitoare a adoptantului are o importanţă minimă. „Necunoscutul“, care subzistă totuşi, priveşte mai ales înclinaţiile de temperament şi inteligenţă. Din acest punct de vedere însă, nici adevăraţii părinţi n-ar şti prea multe lucruri. Oricare ar fi scopul adopţiunii, (dorinţa de a avea un moştenitor  sau un sprijin la bătrâneţe, esenţialul este, ca părintele adoptiv să dorească binele copilului, să se debaraseze de complexul singurătăţii şi să alunge orgoliul familial. Ceea ce echivalează cu a fi gata să-l primească fără prejudecăţi pe acest mic străin căruia i se va spune „copilul nostru“. Dacă adopţiunea ţinteşte înlocuirea copilului natural pierdut, există primejdia unei decepţii cauzată de încercarea nereuşită de a-l regăsi pe cel dispărut în fiinţa noului venit. E de dorit deci, ca 106

micul adoptat să fie de sex opus şi să aibă o altă vârstă decât aceea  pe care o avusese copilul natural pierdut.

b. Mulţumirile adresate mamei adoptive naturale a unui copil, de către o mamă adoptivă „Îţi mulţumesc din toată inima pentru copilul ce mi l-ai încredinţat spre creştere.  Nu ştiu dacă el a fost rodul iubirii sau disperării tale. În schimb, ştiu că ai fost chemată ― fără ca tu să-ţi fi dorit acest lucru ― ca să-i dai viaţă şi să faci ca el să devină o mare bucurie a vieţii mele. Fii fără grijă: Sfânta Fecioară Maria, căreia i-a fost hărăzit să fie Mamă a Mântuitorului Crucificat ― fără ca ea să-şi fi dorit iniţial acest lucru ― va surâde mereu copilului nostru, aşa cum surâsese odinioară Fiului său regăsit. Îţi mulţumesc pentru frumuseţea, vioiciunea şi toate celelalte daruri cu care ţi-ai înzestrat vlăstarul. Îţi mulţumesc pentru patrimoniul pe care i l-ai încredinţat, adică pentru „tatăl de viitor“ care sălăşluieşte în intimitatea fiinţei lui. Iartă-mă, te rog, pentru durerea pe care a-i încercat-o la despărţirea de el, pentru clipa de neuitat, în care ai lăcrimat pentru ca eu să-i pot deveni mamă. Îl simt atât de prezent în inima mea, încât, mi se întâmplă adesea să uit că este fructul pântecelui tău şi să-l văd asemănător  mie. Iartă-mă pentru asemenea îndrăzneli şi necuviinţe, iartă-mă  pentru fericirea, mândria şi gelozia mea posesivă. Îţi mulţumesc pentru că i-ai deschis calea spre veşnicie, cale pe care i-o dorim, nu-i aşa? În fine, fie, ca acest copil să ne păstreze mereu unite, fie, ca sfârşitul vieţii să ne găsească demne de fericirea eternă!“

107

15. CELIBAT, VĂDUVIE, FEMEI SINGURE  În această carte consacrată familiei, se cuvine a vorbi şi despre celibatari, nu numai că au un rol important în viaţa socială, în general, dar contribuie efectiv la consolidarea familiilor, fapt care-i determină pe unii observatori să afirmă că „familia nu va putea fi salvată decât de către celibatari“.

a. Iubire, căsătorie, celibat Iubirea este o vocaţie comună tuturor oamenilor. Ea poate fi însă trăită în două moduri: 1) În căsătorie Cuplul trăieşte mai ales dimensiunea intimităţii dragostei,  bineînţeles fără a exclude total deschiderea spre exterior. Cu alte cuvinte, prin forţa împrejurărilor, angajamentele exteriore ale soţilor urmează întotdeauna după îndatoririle familiale, ele fiind limitate de acestea din urmă. 2) Celibatarul Dimpotrivă, celibatarul este mai degrabă chemat să trăiască şi să arate altora dimensiunea francheţei dragostei, cerând parcă, chiar şi cuplurilor, să nu se închidă în intimitate. Deci, un plus de devotament pentru alţii, în cazul vieţii de celibatar. În celibatul religios, unii bărbaţi şi unele femei renunţă la întemeierea de familii, pentru a-şi închina viaţa pe de-a întregul lui Dumnezeu şi aproapelui. Prin aceasta ei urmează sfatul lui Isus, care-i cheamă pe cei capabili să-l înţeleagă, la sărăcia ce poate fi trăită în diferite feluri şi mai ales sub forma renunţării la avere, la familie şi la autoritate personală. E vorba aici, de cele trei voturi religioase: sărăcia materială, castitatea şi ascultarea. Celibatul laic nu are aceleaşi motivaţii. De cele mai multe ori, el nu este fructul alegerii, ci al împrejurărilor. E trăit în diferite moduri, găsindu-şi sensul fundamental în deschiderea spre alţii. Paginile următoare vorbesc atât despre bărbaţii celibatari, cât mai ales despre familiile celibatare, al căror număr creşte de la o zi la alta. 108

b. Câteva cifre Franţa de astăzi numără 5 milioane şi jumătate de femei între 30-50 de ani. Dintre acestea, aproximativ 600 000, adică 11%, sunt celibatare şi pot fi întâlnite mai ales în marile oraşe ale tării, unde exercită diferite activităţii profesionale. La început unele femei au intenţia să se căsătorească, dar, până la urmă, ele rămân singure, fie din obligaţie sau devotament (sănătate şubredă, părinţi bătrâni, fraţi şi surori mai mici de îngrijit), fie din necesitate, adică atunci când le lipseşte partenerul. Oricare ar fi însă împrejurările rămânerii în singurătate, trebuie să distingem pe acest tărâm două atitudini: c. Celibatul acceptat, asumat Uneori, acesta este fructul raţiunii libere (fidelitate pentru logodnicul dispărut, preferinţa pentru o profesie oarecare, prin excluderea căsătoriei, etc.). De cele mai multe ori însă, celibatul în discuţie este la început involuntar, impus, ca apoi, la o vârstă când căsătoria femeii respective este improbabilă, să fie acceptat, cu luciditate şi curaj. Încet-încet, celibatul consimţit devine vocaţie şi, în ciuda unor momente de nostalgie, viaţa celibatarei capătă sens, echilibrul şi fericirea fiind posibile, evident, de o altă manieră decât în căsătorie, dar egale pe planul intensităţii trăirii. d. Celibatul suportat, dar niciodată acceptat În această situaţie, obstacolele create de afectivitatea, sexualitate şi singurătate sunt mult mai greu de trecut, acestea fiind în general agravate de vise şi fantasme care vorbesc mereu inimii şi cugetului despre „fericirea de a fi căsătorită“ (unii soţi, dimpotrivă, fiind plictisiţi de căsătoriile lor mediocre, îi invidiază  pe celibatari) (+). Şi totuşi, există o ieşire, şi anume, efortul femeii singure de a se supune cu mai multă hotărâre comandamentelor  raţiunii. Desigur, drumul redresării este lung şi anevoios.  Numeroasele sale întortocheri pot fi însă tot atâtea trepte spre culmile însorite ale trăirii pozitive a celibatului. Femeia care are şansa creştinătăţii ştie de altfel, datorită credinţei sale, că tot ceea ce ni se întâmplă poate deveni har, deoarece suntem acoperiţi clipă 109

de clipă de dragostea lui Isus. Şi apoi, să nu uităm că, pe plan omenesc, societatea modernă oferă femeii posibilităţi de dăruire nobilă, pe care trecutul îndepărtat nu i-l putuse oferi.

e. În lumea modernă Femeile celibatare găsesc de lucru cu multă uşurinţă. Ele sunt  preferate femeilor căsătorite, în numeroase profesiuni absorbante care cer o prezenţă regulată. Existenţa le este facilitată de un salariu sigur şi o poziţie onorabilă care le asigură independenţa. În condiţiile confortului actual, viaţa într-un mic apartament nu  prezintă dificultăţi. Există de asemenea case şi cămine pentru femei singure. f. O viaţă plină şi echilibrată Vechile prejudecăţi sunt în declin. Desigur, se mai aud invective şi răutăţi la adresa „fetelor bătrâne“, a feminităţii veştejite a acestora. Să nu se uite însă că, asemenea defecte ar pute fi găsite şi la femeile căsătorite. g. Adevărul este următorul 1) Femeia se poate realiza atât în căsătorie, cât şi în celibat. Desăvârşirea nu depinde de viaţa conjugală. E mai degrabă o chestiune de suflet, de educaţie şi de efort personal. Femeia celibatară are stilul său propriu de a-şi deschide instinctul matern, inima, inteligenţa, etc. 2) Medicina a stabilit că celibatul nu este dăunător sănătăţii şi nu dereglează organele genitale. E adevărat, în anumite momente de criză, mai ales în jurul vârstei de treizeci de ani, apoi la menopauză, apar diferite tulburări. De acestea însă nu sunt scutite nici femeile căsătorite. Ar fi deci o mare greşeală, să se creadă că activitatea sexuală ar putea opri asemenea dificultăţi fiziologice. Îngrijirea corporală contribuie şi ea la echilibrul celibatarei,  păstrând frumuseţea şi tinereţea acesteia: exerciţii, marşuri, muncă manuală, igienă, nutriţie sănătoasă, etc. Dar femeia celibatară va mai avea de grijă să fie şi elegantă. 110

h. Inima Universul femeii este căldura inimii. Reprezentanta sexului frumos doreşte să primească şi să răspândească afecţiune, nu numai în căsătorie ― pentru soţ şi copiii ― ci şi în calitate de celibatară. 1) Fiind deschisă prieteniei, femeia celibatară este o formă autentică de afecţiune. Ea este blândă, senină, încrezătoare şi cu  braţele deschise spre cei mai mulţi. Două sau mai multe celibatare  pot trăi sub acelaşi acoperământ, într-o atmosferă de întrajutorare şi comuniune economică, după cum, în cazul independenţei, fiecare dintre ele poate să intre în alcătuirea unei echipe amicale. Prietenia celibatarei cu un cuplu conjugal poate fi profitabilă  pentru ambele părţi. În căminul unei prietene adevărate, femeia necăsătorită găseşte o ambianţă familială, precum şi copii de alintat. La rândul său, soţia ― mamă care nu poate ieşi prea des în oraş, va aprecia tovărăşia prietenei sale celibatarei, aceasta din urmă fiind ecoul muncii, călătoriilor şi experienţelor din afara familiei. 2) Departe de a duce o viaţă meschină, femeia celibatară îşi va deschide inima şi cugetul spre toate comorile lumii: - viaţa intelectuală şi artistică (lectură, muzică, arte plastice, etc.); - viaţa spirituală şi apostolat; - o bună şi continuă cunoaştere a lumii, prin călătorii şi întâlniri; - participare la asociaţii şi mişcări; - angajament în responsabilităţi de serviciu şi întrajutorare; 3) Familie şi rude. Uneori, celibatara este nevoită să rămână în serviciul bătrânilor săi părinţi. În această situaţie, ea resimte uneori lipsa libertăţii, profitând în schimb de afecţiunea unor legături de  profunzime. Când părinţii pot şi vor să trăiască singuri, ea preferă adeseori independenţa, pentru a sări totuşi din când în când în ajutorul lor. Sunt din ce în ce mai rare cazurile când o celibatară doreşte să trăiască pe lângă un frate sau o soră căsătorită. Şi poate că e mai 111

 bine aşa. Oricum însă, în ciuda distanţei spaţiale dintre ea şi rudele apropiate căsătorite, legăturile cu acestea rămân mereu fraterne. Uneori, convieţuirea cu rudele este reuşită. Fireşte, în această împrejurare, nepoţii şi finii o tratează ca pe o adevărată mamă. În fine, celibatarele rămân foarte ataşate casei părinteşti, locurilor natale şi amintirilor din copilărie. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce acestea sunt singurele elemente patriarhale cărora le fusese dat să prindă rădăcini în inima şi memoria ei?

i. Celibatul şi adopţiunea În general, celibatarii nu sunt sfătuiţi să adopte copii. De ce? Pentru că nu pot oferi o viaţă de familie. Şi totuşi, în unele cazuri, reuşita este posibilă. Cea mai bună soluţie este, ca doi fraţi celibatari, ― un frate şi o soră ― să adopte 5-6 copii dintr-o familie numeroasă de la ţară, sau să se ataşeze unor copii mai mult sau mai puţin neglijaţi din vecinătatea casei („Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă tu, care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, căci mulţi sunt fiii celei  părăsite, decât sunt ai celei cu bărbat, zice Domnul“ ― Isaia 54,1).  j. Liberă în slujba altora Femeia celibatară este liberă şi disponibilă. Ea este mereu gata să se jertfească pentru aproapele său. În timp ce femeia căsătorită este regina-slujitoare a căminului, celibatara are o mare autoritate în universul muncii, al administraţiei, al operelor sociale, al consiliului municipal, al parohiei şi al asociaţiilor, unde este ascultată cu bucurie, deoarece părerile sale sunt independente şi dezinteresate. Toată lumea are încredere în discreţia sa. Ea ascultă destăinuiri şi dă sfaturi, fiind de asemenea un refugiu permanent  pentru cei năpăstuiţi. Îndeletnicirile pe care le poate avea femeia celibatară sunt numeroase şi variata. Iată câteva dintre ele: - lucrătoare în uzină; - ajutătoare a familiilor rurale şi urbane; - funcţii de conducere în case şi colonii de vacanţă, de odihnă şi de ucenicie; 112

- infirmieră şi asistentă socială; - diferite posturi administrative, etc.; Importanţa serviciilor sociale creşte de la o zi la alta, insistându-se din ce în ce mai mult asupra ocrotirii copilului şi a uşurării suferinţei bolnavilor, bătrânilor, izolaţilor, delicvenţilor,  prizonierilor, etc. Fără asemenea servicii, lumea ar fi un adevărat infern. Ori, cine să se ocupe de operele de binefacere, dacă nu celibatarele laice, sau religioase?

k. În Biserică Ca orice femeie, celibatara este imaginea însăşi a Bisericii: maternă, devotată, iubitoare, primitoare. Mai liberă decât mamele, are timp să mediteze, să se roage, să-şi îndeplinească două funcţii esenţiale: a sluji şi a veghea. Unele celibatare îmbogăţesc apostolatul şi gândirea creştină cu articole şi conferinţe, iar altele duc mesajul creştin în mediul lor de lucru. În fine, celibatarele sunt indispensabile parohiilor, pentru nenumărate servicii mici şi mari, ca de exemplu: catehismul, întreţinerea şi ornamentarea bisericii, liturghia (orgă, canto, lecturi). Femeia rămâne o colaboratoare a  preotului, în mii de feluri. Ea îndeplineşte sarcinile materne ale Bisericii şi ţine locul bărbatului, în misiuni pe care acesta nu le  poate duce la îndeplinire.

16. LA BĂTRÂNEŢE, VÂRSTA NOUĂ,IUBIRE  NOUĂ „Vino, draga mea! Vino lângă mine, aici, pe banca străveche din faţa căsuţei noastre! Aşa. Ce bine e cu tine alături! Iată, copiii noştri sunt de acum căpătuiţi, îşi au lumea lor, iar  noi suntem singuri, aşa cum am fost la început. Îţi mai aminteşti? În ziua căsătoriei nu aveam nimic; a trebuit s-o luăm de la început de tot. De necrezut, dar astăzi suntem cam în aceeaşi situaţie. Evident, drumul vieţii trebuie continuat până la capăt. Pentru aceasta însă, avem nevoie de o dragoste cu mult mai 113

mare decât cea de odinioară, căci dragostea, departe de a fi numai îmbrăţişare şi şoaptă plăcută auzului, implică mult curaj şi multă  perseverenţă. Uneori mi se pare, nu numai că nu înaintăm deloc, dar mergem înapoi. Cu toate acestea, avem datoria de a face şi puţinul ce a mai rămas de făcut. Îţi mai aduci aminte? Câte griji! Câte necazuri! Tu, mai ales tu, n-ai fost scutită niciodată de ele. Ce bine că am fost alături şi la  bine şi la rău! Să ne rămânem fideli şi pe mai departe, pentru ca tu să te poţi rezema de mine, iar eu de tine. Rămâi lângă mine, draga mea, căci timpul recoltei de pe urmă a sosit. Acum, în această clipă binecuvântată, când pulberea roză a amurgului începe să se aştearnă peste coroanele arborilor, să  privim îmbrăţişarea necuprinsului încă senin al cerului şi să aşteptăm coborârea nopţii, cu bucuria datoriei împlinite“ 6.

a. Bătrânii şi noţiunea O curioasă evoluţie a limbajului tinde să evite termenii de „bătrân“ şi „moş“ şi să-i prefere pe aceia de „vechi“ şi „mai în vârstă“! În mod convenţional, bătrâneţea începe la 65 de ani. Prin cea de-a treia vârstă (după tinereţe şi maturitate) se înţelege perioada dintre 65 şi 75 de ani, iar prin vârsta a patra, perioada de dincolo de 75 de ani. O diviziune mai arbitrară distinge: - vârstnicii sau bătrânii, de la 60 la 75 de ani; - moşnegii, de la 75 la 90 de ani; - marii moşnegi, de la 90 de ani încolo; Pe de altă parte însă, diferenţele individuale sunt foarte mari. De exemplu, se poate întâmpla ca un bărbat de numai 70 de ani să aibă o înfăţişare de moşneag, iar unul de 80 de ani să fie plin de vigoare. Bătrâneţea creează următoarele probleme: - Slăbirea progresivă a sănătăţii generale, a memoriei, a fineţei senzoriale, de unde, sentimentul difuz al nesiguranţei şi panica  prăbuşirii morale. 6

Acest text frumos se află în cartea „Familia din Canon” de Vaud, Elveţia. 114

- Teama de inactivitate. Unul dintre marile cusururi ale legilor  actuale este acela de a impune vârstnicilor brusca încetare a activităţilor profesionale. Ar fi de dorit, ca persoanele în vârstă care nu vor să se pensioneze, să fie menţinute în lucru, cu orar  redus şi sarcini uşoare. În felul acesta, condiţia celei de-a treia vârste s-ar ameliora radical din punct de vedere material,  psihologic şi social. - Mijloace de existenţă adeseori neîndestulătoare. - Solitudinea. Când nu au copii şi când sunt văduvi, bătrânii simt din plin povara singurătăţii. La aceasta se mai adaugă nesănătatea şi criza de locuinţe, dificultăţi care-i determină pe acei  bătrâni să-şi caute refugiu prin pensiuni şi ospicii. Dar unii mai norocoşi îşi găsesc loc prin căminuri, unde primesc un ajutor mai substanţial. Într-o societate axată pe muncă şi câştig, moşnegii, ca toţi ceilalţi oameni neproducători, riscă să fie neglijaţi şi daţi la o parte. E una din marile probleme de conştiinţă socială ale timpului nostru, în jurul căreia se discute din ce în ce mai mult.

b. Femeia în pragul bătrâneţii În jurul vârstei de 50 de ani, menstruaţia încetează. E vorba de menopauză, de repaosul genital. Cele mai multe femei se tem de acest moment. Unele dintre ele regretă că nu mai pot avea copii, simţindu-se despuiate de ceea ce le constituie altădată măreţia. Perioada menopauzei este adeseori marcată de accentuate şi variate tulburări trupeşti şi sufleteşti. Unele femei din această categorie, pierzându-şi capul şi voind să-şi retrăiască viaţa, cad  pradă desfrâului, preferând uneori chiar bărbaţii tineri. Şi totuşi, tulburările amintite pot fi evitate, sugestia putând juca aici un rol hotărâtor. În fond, e vorba doar de schimbarea ritmului de viaţă. Pentru femeia care acceptă cu simplitate această soluţie, readaptarea este uşoară. Vârsta în discuţie cere un nou program de viaţă: dozarea înţeleaptă a muncii şi a repausului, respectarea unui regim alimentar sănătos şi uşor, menţinerea tinereţii prin mişcarea în aer  115

liber, mersul pe jos, muncă gospodărească în familie, activităţi utile în afara casei, etc. Stimaţi bunici şi naşe! Să nu fiţi niciodată „otrava“ anturajului dumneavoastră! Alungaţi pesimismul şi fiţi mereu încrezătoare şi devotate. În felul acesta, inimile dumneavoastră de aur vor putea să farmece copiii şi nepoţii, vor putea să aline dureri şi să facă servicii în folosul altora.

c. Bărbatul în pragul bătrâneţii  Necunoscând încetarea bruscă a unor funcţii vitale, bărbaţii suportă îmbătrânirea destul de uşor. În general, ei se adaptează la noua viaţă cu înţelepciune şi fără regrete. Sunt însă şi vârstnici, care, stânjeniţi de starea în care se află soţiile lor, se dedau la relaţii amoroase cu femeile tinere7. Da, cei mai mulţi bărbaţi se adaptează foarte bine la noua viaţă, recurgând la diferite activităţi, ca de exemplu: plimbarea, diferite  jocuri, lectura, scrisul, gospodăria, cultura pământului, etc. Moşneagul savurează lucrurile modeste: fructul copt cules dintr-un pom, aroma unui vin, splendorile naturii, succesiunea anotimpurilor. El alege cu grijă şi citeşte pe îndelete o carte bună. Cunoaşte foarte bine secretul fericirii. Nu se gândeşte prea departe, ci se mulţumeşte cu fericirea clipei.  Numeroşi bătrâni sunt la zi cu toate informaţiile. Ei se bucură de triumful noului, nefiind geloşi pe tinerii care se înfruptă din  binefacerile progresului. Cu alte cuvinte, ei sunt înţelepţi şi îngăduitori. d. Cuplul bătrânilor Progresul medicinii a dus la prelungirea vieţii, unele perechi ajungând la 50-60 de ani de convieţuire. E bine de ştiut însă, că,  pentru a putea determina o asemenea longevitate, iubirea are nevoie de o permanentă reajustare, pe perioade şi momente de viaţă conjugală, ca acestea: apariţia şi plecarea copiilor, schimbarea locului de muncă şi a domiciliului, apariţia bolilor şi a conflictelor succesorale, pensionarea, etc. La fiecare cotitură a 7

Cfr. Dan 13. 116

vieţii, cei doi trebuie să se întrebe: Ce-am devenit noi? Cum vom trăi? Cum ne-am putea ajuta? Textul lui Ramuz de la începutul capitolului, vorbeşte despre cuplul la care iubirea nu slăbeşte nici chiar după nunta de aur. Întrun asemenea caz sentimentul atinge o fineţe cu totul aparte. Viaţa i-a unit atât de mult pe cei doi soţi fericiţi, încât, la bătrâneţe, aceştia par a avea chipurile îngemănate. Pe tărâmul vieţii sexuale, bărbatul şi femeia acţionează în mod diferit. După menopauză, marea plăcere feminină a actului conjugal devine din ce în ce mai rară. Femeia devine frigidă şi ar  vrea să înceteze raporturile trupeşti. Dacă totuşi şi le menţine, o face spre mulţumirea soţului. Se ştie că diminuându-şi viaţa sexuală, femeia pierde gustul acesteia, mai ales că ― după cum am văzut ― la ea sensibilitatea inimii e mai mare decât cea trupească. În nici un caz însă, soţia n-ar trebui să-şi respingă soţul. Nici chiar  atunci când îi lipseşte dorinţa. În caz contrar, ea ar putea provoca asociatului său, tulburări fiziologice şi devieri de morală conjugală. Întrucât bărbatul nu este supus unor schimbări fiziologice  bruşte, activitatea sa sexuală scade pe nesimţite. Evident însă el trebuie să ţină cont de evoluţia soţiei sale. În concluzie: armonia intimă dintre soţii vârstnici trebuie să fie rodul unui efort inspirat de o dragoste adevărată începută chiar în noapte nunţii, dragoste, în virtutea căreia, unirile trupeşti din ce în ce mai rare din pragul bătrâneţii, pot şi trebuie să fie completate  prin gesturi şi cuvinte pline de afecţiune.

e. Viaţa în verticală Pe plan religios bătrâneţea nu e condamnată la inactivitate. Dimpotrivă, în apus de viaţă, totul invită la o viaţă spirituală mereu reînnoitoare. E momentul aprofundării lucrurilor, al reconvertirii, al reînsufleţirii credinţei şi al adevăratei amiciţii. E momentul recuperării zilelor pierdute, momentul pregătirii pentru venirea Domnului.

117

CUPRINS – partea I PREZENTARE..................................................................................................... 2 INTRODUCERE................................................................................................... 5 1. Dumnezeu este iubire................................................................................ 5 3. Adam şi Eva.............................................................................................. 8 4. Deteriorat prin păcat.................................................................................. 9 5. Cântarea cântărilor.................................................................................. 11 6. În Noul Testament................................................................................... 11 7. Învăţătura Sfântului Paul ......................................................................... 12 PARTEA I....................................................................................................... 14 CĂSĂTORIA...................................................................................................... 14 1. CĂSĂTORIA.............................................................................................. 15 a.Uniunea liberă........................................................................................... 15  b. Căsătoria civilă........................................................................................ 15 d. Semnificaţia legământului....................................................................... 16 e. Iubirea eclezială....................................................................................... 17 f. Iubire pascală ........................................................................................... 18 2. BĂRBATUL ŞI FEMEIA.......................................................................... 19 a. Deosebiri şi potrivnici............................................................................. 19  b. Bărbatul................................................................................................... 20 c. Femeia..................................................................................................... 22 e. Înţelegerea în scopul dragostei................................................................ 26 f. Regăsirea celor doi, în fiinţa copilului..................................................... 27 3. A IUBI......................................................................................................... 27 a. A iubi este…............................................................................................ 27  b. Iubirea complementară............................................................................ 28 c. Pentru a fi fericit în căsnicie.................................................................... 30 d. Evoluţia cuplului şi crizele căminului..................................................... 32 e. Naşterile de-a lungul anilor..................................................................... 34 4. DARUL VIEŢII.......................................................................................... 36 a. Rodnicia iubirii........................................................................................ 36  b. A rodi împreună ...................................................................................... 37 c. Copilul consolidează iubirea .................................................................. 37 d. viaţă nouă, o sarcină imensă ................................................................... 38 e. Experienţa paternităţii şi primejdiile posibile ......................................... 38 f. Câţi copii? ............................................................................................... 39 g. Familie numeroasă?................................................................................. 40 5. AVORTUL.................................................................................................. 41 a. Problema generală a avortului................................................................. 42 - Principiul: Să fie vorba, într-adevăr, de o fiinţă omenească?................... 44 - Incoerente. ............................................................................................... 45 118

- A arăta sau a ascunde? ............................................................................. 46 - A prevedea şi a te supraveghea ................................................................ 46 - Întotdeauna se poate face ceva ................................................................. 47  b. Puterile publice ....................................................................................... 48 c. Ziua Sfinţilor Nevinovaţi ........................................................................ 50 6. UNIREA TRUPURILOR............................................................................ 52 a. Unirea trupească este bună ..................................................................... 52  b. Arta de a iubi .......................................................................................... 52 c. Armonia sexuală ................................................................................ 53 d. Cauzele eşecurilor. Frigiditatea .............................................................. 56 e. Semnificaţia iubirii conjugale ................................................................. 57 f. Limite, reţineri, afecţiune ........................................................................ 58 7. O COMPARAŢIE: MASA ŞI PATUL....................................................... 61 a. Masa. ....................................................................................................... 61  b. Patul......................................................................................................... 62 8. REGLEMENTAREA NAŞTERILOR ŞI CONTRACEPŢIA.................... 64 Contracepţia sau anticoncepţia........................................................... 65 9. METODA TEMPERATURILOR SAU TESTUL TERMIC...................... 70 a. Cele trei perioade ale ciclului.................................................................. 71  b. Fecunditatea în timpul ciclului................................................................ 72 c. Soluţii practice......................................................................................... 74 d. Lectura şi interpretarea curbei................................................................. 75 e. Încredere şi curaj............................................................................... 76 O NOUĂ METODĂ NATURALĂ DE CONTROL A NAŞTERILOR....83 10. MORALA CONJUGALĂ......................................................................... 84 a. Iubirea...................................................................................................... 84  b. Fidelitate şi adulter.................................................................................. 85 c. Reguli de apreciere morală................................................................. 87 d. Creştinul şi iertarea păcatelor.................................................................. 89 11. VIAŢA SPIRITUALĂ A SOŢILOR........................................................ 89 a. De la viaţa spirituală de celibatar, la o comunitate spirituală conjugală . 89  b. Liturghia căsătoriei.................................................................................. 90 c. Întrajutorarea conjugală pentru manifestarea iubirii de Dumnezeu şi aproapele.................................................................................................. 91 d. Mijloace pentru a se ajunge la o comuniune spirituală..................... 92 e. Căsătoria mixtă........................................................................................ 92 f. Mărturisirea şi cuminecătura.................................................................... 94 12. DIVORŢUL............................................................................................... 96 a. Legea creştină şi aspiraţia iubirii............................................................. 96  b. Consecinţele divorţului............................................................................ 98 c. Remedii.................................................................................................... 99 d. Separarea şi divorţul.............................................................................. 101 e. Biserica şi declaraţiile de nulitate.......................................................... 101 119