Cartea mayaşă a morţilor şi misterul de la Xibalba 1,613 vizualizari / Niciun
comentariu
Cuvinte-cheie:eroii gemeni, gemeni, Istorie si Civilizatii, Civilizatii, mayaşi, mayaşi, moarte, moarte, Popol Vuh, Vuh, Xibalba
Mayaşii şi moartea
Vechea civilizaţie civilizaţie mayaşă era sofisticată sofisticată şi avea o moştenire moştenire culturală bogată, însă o mare parte din zestrea sa literară s-a pierdut. Acest lucru s-a datorat în parte climei din America Centrală, o combinaţie de căldură şi umezeală care a accelerat degradarea documentelor uşor perisabile. Dar invadatorii spanioli au fost responsabili de pierdere în cea mai mare măsură, fiindcă au distrus deliberat cantităţi uriaşe de comori literare – în special aşa-numitele „codice”, pergamente din scoarţă de copac pliate ca un acordeon, cu ilustraţii bogate şi colorate. Ele ofereau foarte multe informaţii despre diverse aspecte ale vieţii mayaşe şi, din păcate, doar câţiva au scăpat de ravagiile făcute de spanioli. Nu există niciun codice din perioada clasică (înainte de anul 900 d.Hr.) şi doar patru s-au păstrat din perioada postclasică (din anul 900 până la cucerirea spaniolă din secolul al XVI-lea). Mayaşii trăiau cu o conştientă acută a morţii. Speranţa mică de viaţă, mortalitatea infantilă ridicată şi combinaţia de războaie şi sacrificii rituale făceau din moarte o realitate omniprezentă în viaţa lor de zi cu zi. Multe din ritualurile ritualurile şi operele operele de artă mayaşe erau dedicate existenţei postume, de la intrarea sufletului în lumea subpământeană, Xibalba, la renaşterea finală şi apoteoză. Mitologia şi arta funerară mayaşă descriu moartea ca pe o călătorie complicată. Stadiile şi încercările ei majore erau reprezentate pe sicrie, picturi murale, ceramică, statuete din jad şi alte obiecte care însoţeau decedatul în timpul marii tranziţii. Descoperirea unei cărţi mayaşe a morţilor
În ciuda acestui interes viu pentru moarte şi confruntare confruntareaa cu ea, niciun text escatologic escatologic mayaş comparabil comparabil cu Cartea egipteană sau tibetană a morţilor nu a supravieţuit din perioada clasică. Totuşi, Michael Coe, expert în cultura maya, a identificat un grup distinct de vase funerare pe care le-a numit „ceramică stil codex”, fiindcă stilul lor era foarte similar cu cel din codicele mayaşe. El a tras concluzia că artiştii care au creat aceste capodopere erau aceeaşi cu cei care au pictat pergamentele pliate din scoarţă de copac.
Francis Robicsek, un chirurg cardiolog şi arheolog care a studiat vasele funerare mayaşe pe larg, a merg un pas mai departe. A ajuns la concluzia că aceste vase nu numai că semănau cu codicele, ci, plasate în succesiunea potrivită, chiar erau nişte codice. Pentru a aduce dovezi în sprijinul acestei afirmaţii, Robicsek a vizitat multe situri arheologice mayaşe şi colecţii instituţionale sau private din întreaga lume. Împreună cu Donald M. Hales, antropolog specialist în hieroglife, a realizat primul studiu complet al ceramicii mayaşe stil codex, cuprinzând toate exemplarele cunoscute. Cei doi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că multe din vase făceau parte din grupuri, fiecare grup reprezentând un mit sau o poveste despre lumea de dincolo. Ei au reuşit să sugereze o succesiune ipotetică a obiectelor ceramice funerare, creând un ansamblu ce constituie „Cartea mayaşă a morţilor”, deşi textele şi ilustraţiile însoţitoare sunt împrăştiate pe mai multe vase funerare şi nu sunt părţi ale unei scrieri complete şi coerente.
Războaie şi fiinţe fantastice desenate pe vasele mayaşe
Stilul codexului ca tehnică de decorare a vaselor a fost folosit în perioada clasică târzie, probabil la începutul secolului al VIII-lea d.Hr. în această perioadă, oraşele-state mayaşe au atins cel mai înalt nivel de prosperitate economică şi politică, iar artiştii vremii au creat unele dintre cele mai valoroase lucrări din arta pre-columbiană. Scenele zugrăvite pe vasele din „codexul de ceramică” mayaş sunt foarte complexe şi detaliate, fiind pictate într-o combinaţie de alb, negru, roşu şi albastru maya. Unele reprezintă stăpânii şi stăpânele lumii de dincolo, cu alaiul lor, Eroii gemeni, ceremonii la palat, scene cu sacrificii, războaie, vînători şi jocuri rituale cu mingea. Altele zugrăvesc un spectru bogat de locuitori mitologici din Xibalba. În acest spectru de personaje fantastice apar în prim-plan diferite fiinţe antropomorfe, zoomorfe şi scheletice, ca şi o întreagă menajerie de fiinţe telurice – Marele Dragon Bărbos, misteriosul Cauac, cel care îşi schimbă forma, Şarpele Vizionar al Luării de Sânge, Principala Zeitate Pasăre, Monstrul Celest şi Uinal, o fiinţă cu solzi asemănătoare cu o broască. Printre numeroasele animale reprezentate pe aceste vase se numără jaguari, câini-jaguar, maimuţe-agăţătoare, lilieci, iepuri, vulturi, păsări moan, şerpi, ţestoase, broaşte, peşti, licurici şi scorpioni. Anumite personaje poartă eşarfe sacrificiale şi ţin boluri cu trei compartimente conţinând ochi scoşi din orbite, oase şi mâini tăiate.
Xibalba, loc terifiant şi întunecat
Panteonul bogat din Xibalba include şi un grup numeros de zei ai morţii. Mulţi din seniorii lumii de dincolo, Xibalba, sunt reprezentaţi cu chipuri bătrâne, guri ştirbe, iar unii au trăsături masculine şi feminine combinate. Respiraţia şi gazele evacuate de ei sunt atât de urât mirositoare, încât apar în forma unor suluri imense, vizibile. De multe ori, poartă ca bijuterii ochi enucleaţi sau oase descarnate. Numiţi după diversele cauze ale morţii, cum ar fi bolile, bătrâneţea, sacrificiul şi războiul, stăpânii lumii de dincolo sunt adesea reprezentaţi cu corp slăbănog, abdomen umflat şi semne negre ce simbolizează descompunerea. Experţii în cultura maya îi amintesc uneori cu numele lor mayaşe, alteori cu majuscule. Xibalba e un loc terifiant şi întunecat, care seamănă în multe privinţe cu Tuat-ul egiptean, Sidpa Bardo din Cartea tibetană a morţilor şi lumile subpământene ale culturilor şamanice. Învăluit în mirosul pestilent al cadavrelor descompuse şi al sângelui intrat în putrefacţie, este sursa bolilor care afectează omenirea. Cuvântul „Xibalba” derivă din xib, care înseamnă „frică, teroare, a tremura de groază”. Ca şi Lumea de Mijloc (lumea vieţii obişnuite), Xibalba are peisaje şi arhitectură, inclusiv temple şi palate ale Seniorilor Morţii. În general, lumea subpământeană din perioada clasică mayaşă seamănă mult cu cea din Popol Vuh, faimosul poem epic al indienilor quiche maya din Guatemala, cu o singură excepţie semnificativ.
Imaginile de pe vasele funerare din codexul de ceramică arată că e un mediu acvatic sau asociat în mod semnificativ cu apa. Ca şi în mitologia greacă, moartea şi trecerea prin lumea subpământeană mayaşă presupuneau traversarea unei ape. Intrarea în Xibalba e reprezentată de multe ori ca o călătorie în canoe sau ca scufundare în apă; sunt folosite şi alte simboluri acvatice, diverse tipuri de peşti, şiruri de scoici, nuferi şi creaturi asemănătoare cu aligatorii. “Popol Vuh”, cronică a regilor şi războaielor mayaşe
În timp ce unele din aceste imagini sunt legate evident de mituri şi legende care s-au pierdut, multe altele par să ilustreze cunoscuta poveste mitologică a Eroilor gemeni, care au trecut prin chinuri groaznice în timpul vizitei lor în lumea subpământeană şi au trăit în cele din urmă moartea şi renaşterea. Descrierea aventurilor lor constituie o parte importantă din Popol Vuh. Acest
document semnificativ a fost elaborat de un indian anonim din Guatemala la scurt timp după cucerirea spaniolă, dar se bazează în mod clar pe o tradiţie orală mult mai veche. Popol Vuh este o cronică a regilor şi a războaielor pe care le-au purtat între ei şi cu vecinii lor.
Tema sa mitologică cea mai distinctă este efortul continuu al zeilor din America antică de a crea o fiinţă evoluată care să aibă capacitatea de a-şi cunoaşte şi a-şi venera creatorul. Aventura Eroilor gemeni în lumea subpământeană
Cea mai relevantă porţiune a textului descrie înfruntarea victorioasă a Eroilor gemeni cu seniorii lumii subpământene, suveranii Xibalbei. Povestea începe când tatăl gemenilor, Hun-Hunahpu, şi soţia lui, Vucub Hunahpu, sunt atraşi în lumea subpământeană de seniorii din Xibalba, să se joace cu mingea. După ce pierd, sunt omorîţi şi decapitaţi; seniorii subpămînteni atârnă apoi capul lui Hun-Hunahpu pe un vrej de tigvă, drept avertisment. Planta, până atunci stearpă, face imediat fructe, lucru privit ca un miracol. Când o fecioară pe nume Xquic vine să privească fructele, craniul lui Hun-Hunahpu scuipă în mâna ei şi o lasă gravidă. Tânăra femeie se întoarce apoi la suprafaţa pămîntului şi dă naştere Eroilor gemeni Hunahpu („Vînătorul”) şi Xbalanque („Pruncul jaguar”). Când gemenii cresc şi devin doi tineri frumoşi, ei descoperă mingea de cauciuc care fusese folosită de tatăl lor şi alte câteva accesorii necesare pentru joc. Încep să se antreneze riguros şi cu o tenacitate deosebită. După ce dobândesc o măiestrie extraordinară, decid să coboare în Xibalba pentru a răzbuna moartea tatălui lor. În lumea subpământeană, seniorii din Xibalba îi supun pe Hunahpu şi Xbalanque la o serie de încercări dificile. Gemenii reuşesc să depăşească cu succes toate pericolele din Casa Penumbrelor, Casa Cuţitelor, Casa Frigului, Casa Jaguarilor şi Casa Focului. În Casa Liliecilor însă, sunt la un pas de înfrângere când un liliac smulge capul lui Hunahpu. Locuitorii din Xibalba iau capul şi îl atârnă pe terenul de joc, ca trofeu. Xbalanque cheamă animalele, iar ţestoasa ia forma capului lui Hunahpu. Xbalanque foloseşte această diversiune şi salvează capul adevărat al lui Hunahpu; Hunahpu e readus la viaţă şi jocul se termină la egalitate. La următorul test, gemenii sar de bună voie în flăcările unui foc imens, ştiind că, prin toate faptele lor de curaj de până atunci, au dobândit nemurirea. Cinci zile mai târziu, se scoală din morţi şi săvîrşesc miracole deghizaţi în pescari îmbrăcaţi în zdrenţe. Ard case şi le fac să reapară, apoi se taie în bucăţi şi revin la viaţă arătând mai tineri şi mai frumoşi ca înainte. Când seniorii din Xibalba cer acelaşi lucru pentru ei înşişi, gemenii îi sacrifică şi nu îi mai readuc la viaţă.
În versiunea scrisă a Popol Vuh, Eroii gemeni sunt duşi în Ceruri şi devin Soarele şi Luna. J. Eric S. Thompson, expert în cultura maya, a susţinut că aceasta
e o versiune distorsionată şi denaturată a poveştii originale, datorată influenţei spaniole, şi a sugerat că în tradiţia orală, gemenii au fost preschimbaţi în Soare şi Venus. Aceste corpuri cereşti erau considerate în mitologia mayaşă a fi fraţi, în timp ce Luna era soţia Soarelui. Rectificarea îl transformă pe Hunahpu în echivalentul mayaş al lui Quetzalcoatl. De asemenea, probabil că versiunea orală originală a Popol Vuh punea mai mult accent pe aspectul spiritual al transformării gemenilor. Chiar dacă Popol Vuh a fost transpus în scris după cucerirea spaniolă, legendele care descriu naşterea, viaţa, moartea şi renaşterea lui Hunahpu şi Xbalanque sunt rămăşiţele unui important ciclu mitologic din perioada clasică. Aventurile Eroilor gemeni dezvăluie concepţia mayaşă despre călătoria sufletului în moarte şi renaşterea ulterioară şi oferă informaţii importante pentru înfrângerea morţii şi obţinerea învierii. Povestea transmite astfel un mesaj important, de relevanţă universală: sugerează că regii, nobilii şi poate toate fiinţele umane preiau în momentul morţii identitatea unuia dintre gemenii legendari şi iau parte la aventurile lui experienţiale. Experienţe dincolo de moarte
Dovezile incomplete din Codexul de Ceramică mayaş par să indice că unul dintre tiparele arhetipale americane pentru călătoria postumă a sufletului şi posibil pentru iniţierea sacră în moarte şi renaştere era strâns legat de temele din Popol Vuh. Acesta descrie procesul de transformare prin moarte şi renaştere ca o serie de încercări dificile şi experienţe care au loc în tărâmurile htonice, cu protagonişti caracteristici. Există dovezi solide că în culturile precolumbiene, cunoştinţele despre tărâmurile escatologice nu se limitau la informaţiile obţinute din experienţe în apropierea morţii. O mare parte din ele îşi aveau sursa în stări vizionare induse de diverse plante psihedelice şi de practica rituală a luării de sânge. Etnobotaniştii moderni au identificat multe plante psihedelice care sunt folosite şi acum de diverse grupuri indigene din America Centrală. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt ciupercile sacre (Psilocybe mexicana), numite de indieni teonanacatl sau „Carnea Zeilor”, cactusul mexican peyote (Lophophora ivilliamsii), seminţele de zorea (Ipomoea violacea), numite de indigeni ololiuqui, şi Salvia divinorum, numită şi salvia profetului.
Trei civilizatii extraordinare, pe cat de vechi, pe atat de sclipitoare, au imbogatit patrimoniul cultural al omenirii cu trei dintre cele mai stranii carti care s-au scris vreodata: Cartile Mortilor. Savantii cred ca moartea este “sol
Trei civilizatii extraordinare, pe cat de vechi, pe atat de sclipitoare, au imbogatit patrimoniul cultural al omenirii cu trei dintre cele mai stranii carti care s-au scris vreodata: Cartile Mortilor.
Savantii cred ca moartea este “solutie finala” absoluta, dincolo de care urmeaza doar Neantul. Marile culturi din trecut refuzau insa categoric fatalismul. Hieraticul Egipt, Tibetul metafizic si regatele redutabililor matematicieni maya sunt trei civilizatii care, fara sa stie una de alta, au inventat chiar si o “stiinta” a Ultimului Drum. Tot ele sunt cele care au elaborat singurele “Ghiduri de calatorie” spre Lumea Cealalta.
Solutia egipteana
Egiptul, “Mama tuturor civilizatiilor”, a fost mereu preocupat de viata post-mortem. Piramidele si templele imense, construite parca de uriasi, labirintul funerar din Valea Regilor si comorile fabuloase ascunse in mormintele suveranilor sunt semnele acestei preocupari. Semne care par sa arate ca viata vechiului Egipt s-a invartit, de fapt, in jurul mortii. Iar asta nu datorita unui interes morbid multimilenar, ci tocmai pentru ca, in esenta ei, aceasta civilizatie era una optimista. Nici nu putea fi altfel, din moment ce preocuparea pentru misterele mortii a dus la rezolvarea “problemei”: marii preoti si ceilalti specialisti ai sacrului au elaborat niste proceduri care garantau depasirea conditiei de fiinta umana perisabila.
Drumul zeilor
Din epoca predinastica si pana in cea elenistica, Egiptul a imaginat experienta post-mortem ca o calatorie initiatica intr-o lume imateriala, dar plina de pericole. La inceput, acest drum era rezervat faraonului. Dupa moarte, trupul ii era imbalsamat, iar sufletul pornea spre viata vesnica. In celebra sa “Istorie a religiilor”, Mircea Eliade spune ca acest drum se incheia atunci cand, preschimbat in stea, faraonul intra in lumea zeilor eterni. Ideea sa pare a fi confirmata de faptul ca in Marea Piramida de la Ghizeh exista niste canale inguste, inclinate la anumite unghiuri. Initial s-a crezut ca ar fi tuburi de aerisire. Calcule astronomice complexe efectuate in ultimii ani arata insa ca traseul lor era astfel ales incat, prelungite spre cer, coincideau cu
pozitia unor stele importante. Fapt ce pare sa indice ca piramidele nu erau neaparat morminte, ci, poate, niste “masinarii” mistice, care lansau sufletul faraonului spre astre. Simple ipoteze. Cu adevarat importante sunt textele antice.
Textele
Vechiul Egipt a fost tara “Cuvantului”. Vorbit, scris, pictat ori sculptat, “Logosul” este esenta magica a “Ghidului vietii de apoi”. Comparat cu o productie literara, acest ghid pare un roman in mai multe volume “scrise” la cateva secole distanta. Cele mai vechi sunt “Textele Piramidelor” si “Textele Sarcofagelor”. Primele erau doar pentru faraon. Intrate in uz mai tarziu, celelalte le reluau pe cele dintai, dar astfel modificate incat sa fie utile si oamenilor obisnuiti. Intr-o carte dedicata vietii spirituale a Egiptului antic, savantul roman Constantin Daniel descria “Textele Piramidelor” ca “o colectie de formule magice ce-l ajuta pe faraon sa intre in lumea fratilor sai, zeii ceresti”. Cum le spune si numele, “Textele Sarcofagelor” erau “la purtator”, plasate in sicriul “beneficiarului” si intre bandajele mumiei sale.
Iesirea la lumina zilei
Publicul european a aflat despre al treilea volum al “Ghidului” in 1842, cand Karl Richard Lepsius l-a publicat sub titlul: “Cartea mortilor egipteni”. Titlu prezent si pe coperta unei frumoase traduceri, aparuta de curand in Romania, la Editura “Herald”. Desi acceptat de egiptologi, numele dat de Lepsius nu este cea mai fidela traducere. Savantii cred ca, mai corect ar fi “Carte pentru iesirea la lumina zile”, titlu mentionat si de Constantin Daniel. Istoric al vechilor civilizatii, acesta spunea, intr-o lucrare din 1985, ca exista doua variante ale “Cartii mortilor egipteni”. Prima, cu 174 de capitole, a circulat la Teba, in timpul Imperiului Vechi. Mult mai noua, a doua are 165 de capitole si a circulat la Sais, in perioada Ptolemaica. Ambele aveau la baza “scenariul” reinvierii lui Osiris,
iar drumul post-mortem se incheia langa Ra, zeul suprem.
“Eu, scribul Osiris Ani”
“Cartea mortilor egipteni” este o relatare “la persoana intai” a unui personaj care isi zice “Eu scribul Osiris Ani”. Si debuteaza cu un anunt incitant: “Iata, aici incep descantecele/Din care aflati cum si unde pleaca sufletul/In ziua de lumina cand sfarsitul/Devine inceputul cel mai sigur”. Textul descrie apoi drumul aventuros pe care sufletul il are de parcurs printr-o “geografie” mitica, unde infrunta ostiri teribile de demoni. Dar peste tot, defunctul se bazeaza pe ajutorul divin. Zeului Ra ii cere: “Scapa-ma de aceste duhuri-naluci,/Ce alearga dupa mine cu cutite lungi/Ale caror gheare ascutite imi sfasie carnea cu dureroase dungi”. Si este convins ca zeii nu-l vor lasa de izbeliste: “Dar una ca asta nu o sa mi se intample mie/(...) Caci eu cunosc numele ascunse ale zeilor”. Iar “numele zeilor” joaca rolul unor “parole” care-l ajuta sa treaca prin “portile” Lumii de Apoi. Dar uneori sufletul ii santajeaza chiar si pe zei, reamintindu-le meritele sale personale, agonisite candva, la inceputul vremurilor, cand Universul traversa o criza dramatica: “N-am stat cu mainile incrucisate pe piept/Cand in timpul luptelor dintre Horus si Seth/Era gata-gata sa se stinga Ochiul Divin/Eu i-am redat stralucirea, din plin/Tot astfel, dupa marea catastrofa a lumilor/Am restabilit randuiala sferelor din cer”. Un episod aparte, prezent in majoritatea vechilor scenarii funerare, este “cantarirea inimii”, asemanatoare “Judecatii de Apoi” a crestinilor. Ajuns la capatul aventurii post-mortem, sufletul egipteanului exclama victorios: “Caci, acum, sunt un zeu si locuiesc intr-o stea”. Ultimele vorbe ale “Ghidului” sunt un avertisment ciudat: “Aceasta carte este un Mister foarte mare si profund: sa nu o lasi la indemana primului venit sau a unui necunoscator”.
Tibet: drumul luminii
Tibet, tara de pe “Acoperisul Lumii”, ofera un alt “Ghid” post-mortem. Localnicii ii spun “Bardo Todol”, iar europenii il stiu sub numele de “Cartea mortilor tibetani”. Cea mai cunoscuta varianta este cea publicata
de englezul W.Y. Evans Wentz, la inceputul secolului al XX-lea. Bazata pe un exemplar tibetan original, traducerea a fost facuta in 1919 de “Lama” Kazi Dawa Samdup. Pana acum, savantii nu s-au pus inca de acord asupra originii acestei carti stranii. Unii cred ca e adaptarea tibetana a unei vechi lucrari aduse din India, in secolele Vll-Vlll. Altii cred ca e o conceptie budhista “altoita” pe trunchiul unor traditii locale. Iar Evans Wenz spune ca “acest tratat a fost dictat de maestrii spirituali, care, capabili sa intre lucizi in moarte, le-au relatat ucenicilor toate fazele mortii, asa cum le percepeau ei insisi”.
“Mortule, asculta-ma cu atentie!”
Pentru defunctul egiptean, fie el faraon sau om obisnuit, “Cartea Mortilor” era ghidul ce-l conducea pas cu pas spre lumea zeilor. Convins fiind ca moartea e doar un popas intre doua incarnari succesive, tibetanul primea prin litania “Bardo Todol” instructiuni utile doar unei reincarnari mai bune. Mort fiind, el devine eroul unui “film” cu aventuri dramatice, care, desi iluzorii, ii par la fel de reale ca lumea materiala. Ajuns in acel plan metafizic, el intalneste diverse personaje, monstruoase sau binevoitoare, pe care le stie din frescele si statuile templelor. Personaje ce populeaza o lume de naluci, in care sufletul defunctului sta fata in fata cu propria minte. Preschimbata intr-o oglinda imateriala, mintea devine un judecator incoruptibil, careia nu i se poate ascunde absolut nimic. “Bardo” este locul unde sufletul isi da socoteala lui insusi pentru actiunile si gandurile din viata incheiata. Sau, dupa cum spune Kazi Dawa Samdup: “Defunctul este singurul spectator al unei panorame miraculoase de viziuni halucinatorii, pe care le observa, fara sa poata fi constient de natura lor iluzorie”.
Instructaj post-mortem
Concret, ritualul “Bardo Todol” este un instructaj “post-mortem”. Dupa constatarea decesului, preotul “Lama” se aseaza la capul mortului si, adresandu-i-se ca unui om viu, ii spune ce are de facut. Dupa trei zile si jumatate, cadavrul este incinerat, dar ritualul continua pana
la implinirea a 49 de zile. Zile in care mortului i se vorbeste de parca ar fi de fata, viu si cu mintea “pe receptie”. Indiferent de pozitia sociala din timpul vietii, preotul i se adresa cu expresia “O, nobile fiu...”.
“Afla ca ai murit!”
Tibetanii cred ca, mult timp dupa ce inima i s-a oprit, defunctul nu-si da seama ca e mort. Motiv pentru care nu intelege jalea familiei. Acela este si momentul primului instructaj, cand “Lama” ii sopteste la ureche: “O, nobile fiu, a venit pentru tine ceea ce se numeste moartea. Acum trebuie sa-ti spui horarat: acesta este ceasul mortii mele”. Conform credintei tibetane, dupa ce a inteles ca e mort, orice om primeste un dar de gratie. Indiferent de ce a facut in viata sa, defunctul are acces la viziunea “Luminii Primordiale”, expresie a ceea ce este numit, indeobste, “Nirvana”. Pentru alesi, atunci are loc “Eliberarea” mistica absoluta, dincolo de care nu mai exista renastere. Pentru omul de rand, momentul de gratie se incheie rapid, iar sufletul pleaca pe un complicat drum descendent, la capatul caruia il asteapta revenirea in lumea fizica.
“Alege Lumina!”
Tibetul concepe moartea ca pe o experienta subiectiva a luminii si culorii. Sufletul care a ratat contopirea cu “Lumina Primordiala” coboara, pas cu pas, spre taramul care corespunde nivelului sau spiritual. Drum in cursul caruia trece prin lumi scaldate intr-o lumina de o culoare anume. Locuri stranii, in care se confrunta cu imaginea unor duhuri si zei, care, desi sunt ireali, lui ii apar plini de viata. Unii ii sunt binevoitori. Altii au infatisari terifiante si ameninta ca-l vor ucide. Ingrozit, el nu-si da seama ca ei n-au putere asupra sa: mort fiind, nu mai poate fi ucis. Sufletul isi incheie drumul post-mortem cand ajunge pe un taram a carui lumina si duhuri nu-l sperie. Este exact locul ce i se cuvine. Locul in care, “consiliat” de “Lama”, el isi alege viitorii parinti. Dar si momentul in care se incheie rolul de “Ghid” al subtilei Carti a Mortilor. Dupa noua luni, sufletul revine in lume: este un nou-nascut fara amintiri. Daca renaste in Tibet, candva o sa aiba iarasi nevoie de ajutorul unui alt “Lama”, care, peste inca o viata, ii va sopti din nou la
ureche litania “Bardo Todol”.
Popoarele “Sarpelui cu pene”
In sec.XVl, europenii au patruns in America, o lume absolut necunoscuta. Din pacate, “emisarii” “Lumii Vechi” au fost conquistadorii. Niste brute semianalfabete, care, ajunse in fata Aztecilor din Mexic ori a Imperiului Inca din Peru, au ramas mai intai cu gura cascata. Apoi, dupa momentele de uluiala, au facut ce stiau mai bine: au ucis, au jefuit, au distrus tot ce le-a iesit in cale. Bazati pe armele de foc, au reusit sa scoata definitiv din istorie cateva culturi stravechi si rafinate. Iar una din victime a fost misterioasa civilizatie Maya. Civilizatie care, la sosirea spaniolilor, se afla deja in declin politico-economic. Conquistadorii i-au aplicat doar lovitura de gratie. Apoi, dupa veacuri de uitare, cand jungla le-a fost unicul stapan, vestigiile Maya au fost regasite de arheologii sec. XlX. Rand pe rand au iesit la iveala palate si temple splendide, adunate in mari orase. Uimiti, savantii i-au numit pe mayasi “Grecii” Americii precolumbiene. Si pe buna dreptate: erau constructori, arhitecti, sculptori si pictori exceptionali. Dar si matematicieni si astronomi redutabili: aveau un calendar mai precis chiar decat al nostru. Foloseau o scriere complicata, iar inscriptiile lor, pictate ori sculptate, ornau peretii templelor. Inventasera si hartia si textele care nu trebuiau neaparat eternizate, erau consemnate in carti pictate manual, in culori vii. Majoritatea amerindienilor venerau un zeu straniu: “Sarpele cu pene”, un personaj divin, numit de Azteci Quetzalcoatl, iar de mayasi, Kukulcan. Infatisarea lui reptiliana, amintind de Satan, a fost un motiv suficient pentru ca Diego de Landa, primul episcop de Yukatan, sa devina “inchizitorul” manuscriselor Maya: a ars pe rug sute de exemplare. Astfel se face ca in zilele noastre mai exista doar trei “Codex”-uri Maya, pastrate in muzeele din Madrid, Paris si Dresda.
Traducatorul francez
Scrierea maya era hieroglifica, cu semne ce reprezentau imagini de oameni si animale. Francezul Paul Arnold, (1909-1992), specialist in istoria civilizatiilor si ezoternism, sustine ca a reusit sa descifreze “Codex”-ul de la Paris, despre care crede ca ar fi un “Ghid” al Lumii de Dincolo. El a publicat traducerea vechiului document in lucrarea “Cartea Mayasa a Mortilor”, publicata la Paris, in 1978. La noi, traducerea sa a vazut lumina tiparului in 1996, la Editura “Antet”. Francezul afirma ca mayasii credeau in reincarnare. Dar intr-un mod special: numarul oamenilor este fix, iar noile generatii apar doar in masura in care decedatii “reintra in circuit”. Sau, dupa cum spune Arnold, “popor al carui univers se sprijinea pe interdependenta dintre morti si vii, specia fiind condamnata sa dispara in lipsa reincarnarilor”. Daca defunctul tibetan incerca sa evite o noua renastere, cel mayas dorea cu ardoare sa revina, pentru ca altfel, functionarea Universului insusi ar fi fost grav perturbata.
Ritualul de la Paris
Pentru simplificarea discursului, “Codex”-ul parizian este numit de Arnold “Ritualul de la Paris”. Analizand textul, traducatorul afla ca spiritele defunctilor maya sunt impartite in doua categorii. Majoritatea lor stau un timp in letargie, intr-un loc numit “Universul sub-lunar”. Pentru ei se implineau anumite ritualuri care le usurau plecarea de acolo si apoi renasterea. Celorlalti, “Cei Alesi”, le este rezervat un alt “drum”. Numiti “Mortii purificati”, ei ajung temporar intr-un Paradis unde au sansa de a-si completa pregatirea spirituala. “Morti activi”, ei isi pot alege singuri viitoarea incarnare. Dar, in orice situatie s-ar afla, sufletul maya, la fel ca si cel “plecat” din Tibet, are nevoie de ajutorul unui preot ce-l ghideaza prin Lumea Cealalta. In Tibet este “Lama”. La mayasi este “Chilan”, marele preot al comunitatii, personaj important, cu puteri telepatice, despre care se credea ca poate comunica cu sufletul mortului.
Fiarele ghid
In drumul post-mortem, defunctul maya este ajutat de diverse
animale sacre. Ghid ceresc ii era pasarea “Moan”. Alte animale sfinte atrageau sufletul spre renastere. Este vorba despre jaguar, puma, caine, cocos sau vultur. Urmarind “Codex”-ul parizian, Arnold descrie capatul drumului spre noua viata: “Lumina spirituala fiind in ochii Chilan-ului, defunctul se reincarneaza. Evocati spiritul mortilor aflati in letargie. Evocati spiritul mortilor aflati in letargie”. Iar sfarsitul este revenirea in lumea fizica: “Defunctii reinvie: mortul trezit si chemarea renasterii sunt legate”.
“Cantecul al Mare”
Aceasta succinta trecere in revista a “Ghidurilor” post-mortem n-ar fi completa daca ar ocoli traditiile romanesti. Este drept ca defunctul “mioritic” nu are o “Carte a Mortilor” scrisa special pentru el. Dar asta nu inseamna ca pleaca fara “instructiunile” necesare. Atat doar ca le primeste verbal. Si nu oricum, ci prin cantec. “Cantecul Zorilor”, numit si “Cantecul al Mare”, era cel mai uzual. La inceputul sec. al XX-lea, putea fi inca auzit prin toata tara, in dimineata de dinaintea inmormantarii. Acum mai circula doar prin tinutul “Gugulanilor”. Etnografii cred ca Zorile nu sunt cele ce anunta rasaritul Soarelui, ci “Zanele”, parte mitica a unei “ierarhii” semidivine, carora li se cere sa astepte pana cand defunctul va fi gata de ultimul drum. Drum pentru care, la fel ca egipteanului antic, i se pregatesc proviziile necesare. Numit “Dalbul de pribeag”, el primeste: “Un cuptor de paine/Altul de malai/ Noua buti de vin/ Noua de rachiu/Si-o vacuta grasa/ Din ciread-aleasa/ Sa-i fie de masa”. Dar si “Un car carator/ Doi boi tragatori/ Ca e calator/ Dintr-o tara-ntr-alta/ Dintr-o lume-ntr-alta”. La fel ca in Egipt sau Tibet, si pentru romanii traditionalisti, moartea e doar o calatorie. Daca tibetanul este anuntat de “Lama” ca a murit, si la noi defunctul este atentionat in mod poetic,despre situatia sa: “Ca esti calator/ Cu roua-n picioare/ Cu ceata-n spinare/ Pe calea cea lunga/ Lunga, fara umbra”. Imediat dupa atentionare, incepe “instructajul” propriu-zis: “Si noi te rugam/ Cu rugare mare/ Cu strigare tare/ Seama tu sa-ti iei/ Seama drumului/ Si sa nu-mi apuci/ Catre mana stanga/ Ca-i calea natanga”. Indicatie deosebit de importanta, caci, in “geografiile mitice” stanga este directia spre lumea demonilor necurati. In schimb dreapta este: “Calea cea curata/ Cu boi albi arata/ Cu grau semanata/ Si-s tot mese intinse/ Si faclii aprinse”.
Sora vidra, fratele lup
Pe ultimul drum, defunctul roman, la fel ca cel egiptean sau mayas, primeste ajutorul unor animale, care-i devin ghizi spirituali: “Si-ti va mai iesi/ Vidra inainte/(...) De sora s-o prinzi/ Ca vidra mai stie/ Seama apelor/ Si-a vadurilor/ Si ea mi te-a trece/ Ca sa nu te-nece”. Iar lupul il protejaza pe uscat: “Ca lupul mai stie/ Seama codrului/ Si-a potecilor/ Si el te va scoate/ La un drum de plai”. Daca defunctul respecta indicatiile, calatoria post-mortem se incheie intr-un loc de har, care, sub influenta Crestinismului, este numit “Raiul”. Dar un “Rai” ciudat, diferit de cel promis de popi. De fapt, Lumea Cealalta seamana cu a noastra. Atata doar ca-i locuita de oameni sositi mai demult: “Si-acolo la vale/Este o casa mare/ Cu feresti la soare/ Usa-n drumul mare/ Strasina rotata/ Strange lumea toata/ Acolo ea este/ Mahalaua noastra”. Un “Rai” romanesc, unde oamenii se revad ca sa traiasca aproape la fel ca in lumea vie.
Poate ca toate aceste “Carti ale mortilor” sunt doar niste inventii ale vechilor preoti. Sau poate ca nu. In 1975, psihologul american Raymond Moodi a publicat cartea “Viata dupa viata” care, pana in 1990, s-a vandut in peste 10 milioane de exemplare. Lucrarea se bazeaza pe marturiile a peste o suta de persoane care au trecut prin starea de moarte clinica. Readuse la viata, majoritatea lor a relatat ca, desi considerati morti de-a binelea, mintea le-a ramas “vie”. O stare temporara in care, simtindu-se decorporalizati, au stiut tot ceea ce li se intampla. Mai mult decat atat, “reinviatii” au relatat si imagini foarte vii, desprinse parca din “Cartile mortilor”. Fapt care lasa loc unei intrebari tulburatoare: Si daca, totusi, cei vechi aveau dreptate?
Piramide
Scoase de sub stapanirea junglei, ruinele Maya au inceput sa “vorbeasca” din nou abia in ultimul secol, cand arheologii le-au readus vestigiile la lumina. Astfel s-a descoperit ca populatiile Maya au construit si ele piramide. Plini de har si ingeniozitate, arhitectii lor au ridicat sute de asemenea edificii impozante. In varful lor functionau templele somptuoase, dedicate unor zei a caror bunavointa era dobandita adeseori prin sacrificii umane.
Budhism
“Bardo Todol” - Cartea Mortilor Tibetani reflecta fidel conceptia budhista despre viata si moarte. Suprapus peste religia autohtona “Bon Po”, Budhismul Tibetan are o ierarhie ecleziastica extrem de complexa. In cadrul ei, preotii calugari “Lama” sunt cei care le ofera defunctilor instructiunile folositoare in calatoria post-mortem. Mai ales ca, dupa cum se spune acolo, “singura credinta din Budhism este increderea ca acolo unde a fost o calauza merita sa mergi si tu”. Iar litania “Bardo Todol” descrie fiecare pas pe care defunctul il are de parcurs printr-o lume imaginara, oferita de propria minte.