Georgeta
ION Lenula luliana EPURE Adrian Gheorghe BA$A Eugenia ALECU TEMOCICO Viorel
CIIITURA IEGUroIET"OR SOLANO-TRUCTOASE
CUPRII\
Introducere r. infiinfarea r;.i ; 2. Sfaturi pentru producerea .*uau"i-lo., J. r-ultura tomatelor
;;;;;l; ;"ili;i".
I
I lmnortana;;r*;;;;;;;i;;..... . 3.2. particularireli biologice,f" pU","i", J.r. Lennlele tomatelor fald de factorii de 3.4. Soiuri 9i hibrizi de romate ...__..._: 3.5. Zonareaecologicd . . . ... .... -........... 3.6. Teh_nologia deiulturi u
Descrierea CIP a Bibliotecii Nalionale a RomAniei
TEMOCICO, GEORGETA Cultura legumelor solano-fructoase / dr. Georgeta Temocico, dr. Viorel lon, ing. Lenufa Iuliana Epure, Adrian Gheorghe Biga, Eugenia Alecu - Bucuregti : Total publishing, 2005 Bibliogr. rsBN 973-87731-5_6
?91 Tehnologia 3.6.2.
.
23. Bolile tomatelor
4. Cultura ardeiului ... I. Ion, Viorel II. Epure, Lenula Iuliana
IIL
to*ut"tl, ....
de culturi Tehnologia de cultur5 3.6.3. Tehnologia de culrurE
f
.1.
lmngrrant
;;,",u
";;;; ";;;; ";;; lor gi combaterea
;;i;i;i
4.2. P^anicul,aitif, biologice ul.
+.r. uennlete ardeiului
Bdqa, Adrian Gheorghe
IV. Alecu, Eugenia
fa16 de
...........
piu;;;;;
factorii de n
4.4. Soiuri ;i hibrizi de ardei ..-........ l_.: 4.5. Zonareaecotogicd .. . . .. ......... . : : :..... 4.6. Tehnologia cuiturii
*d"i"t;it;;;il
635.64
.
Bolile ardeiului gi combaterru tor...... 13- Uuttura r. piflIgelelor vinete ........
| ] lmlgrtanfa culturii pettagetetor'vi;ere'. 5.2. particutaritnli biolo;ice i'f" pf*"i", O. pdttdgeletor vinete fald de j
: sorun :T.f.t"qi hibrizi r.4. de pdtldgele vinete.....
fac
TOTAL PUBTISHING 021
-430.56.02:
O21
-317.91.61
Tehnoredactare: lng. Cristina Marcu
5.5.Zonareaecologicd
6._Diunltorii culturilor de legume solan:
Bibliografie
lsBN 973-87731-s-6
f. ...:. ... ....::::::
5.6. Tehnologia de culturd a pdtligelelor vin 5.7. Bolile pdtldgelelor vineie qi;;t;;;;;
CUPRINS
CULTURA LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE
Dr. Georgeta TEMOCICO, Dr. Viorel ION, Dr. Lenuţa Iuliana EPURE, Ing. Adrian Gheorghe BĂŞA, Eugenia ALECU
Introducere 1. Înfiinţarea unei răsadniţe cu încălzire biologică 2. Sfaturi pentru producerea răsadurilor 3. Cultura tomatelor 3.1. Importanţa culturii tomatelor 3.2. Particularităţi biologice ale plantelor de tomate 3.3. Cerinţele tomatelor faţă de factorii de mediu 3.4. Soiuri şi hibrizi de tomate 3.5. Zonarea ecologică 3.6. Tehnologia de cultură a tomatelor 3.6.1. Tehnologia de cultură a tomatelor timpurii 3.6.2. Tehnologia de cultură a tomatelor de vară- toamnă 3.6.3. Tehnologia de cultură a tomatelor prin semănat direct 3.7. Bolile tomatelor şi combaterea lor 4. Cultura ardeiului 4.1. Importanţa culturii ardeiului 4.2. Particularităţi biologice ale plantelor de ardei 4.3. Cerinţele ardeiului faţă de factorii de mediu 4.4. Soiuri şi hibrizi de ardei 4.5. Zonarea ecologică 4.6. Tehnologia culturii ardeiului în câmp 4.7. Bolile ardeiului şi combaterea lor 5. Cultura pătlăgelelor vinete 5.1. Importanţa culturii pătlăgelelor vinete 5.2. Particularităţi biologice ale plantelor de pătlăgele vinete 5.3. Cerinţele pătlăgelelor vinete faţă de factorii de mediu 5.4. Soiuri şi hibrizi de pătlăgele vinete 5.5. Zonarea ecologică 5.6. Tehnologia de cultură a pătlăgelelor vinete în câmp 5.7. Bolile pătlăgelelor vinete şi combaterea lor 6. Dăunătorii culturilor de legume solanacee Bibliografie
Introducere Pentru cultivarea legumelor, prezintă importanţă cunoaşterea plantelor din punct de vedere al particularităţilor morfo-biologice, precum si destinaţia lor pentru sistemele de cultură practicate. Rentabilitatea activităţii de producere a legumelor este influenţată pe de o parte de cunoaşterea şi respectarea tehnologiilor de cultură particulare pentru fiecare specie în parte, precum şi de modul în care se realizează recoltarea, condiţionarea, păstrarea şi valorificarea acestora. Înfiinţarea unei culturi de legume presupune în primul rând alegerea celui mai potrivit teren si amenajarea acestuia pentru a putea fi folosit cât mai eficient şi intensiv. Pentru alegerea celui mai bun amplasament pentru o cultură de legume trebuie să se tină seama de: -
-
-
Factorii climatici. Dintre factorii climatici, importanţă în obţinerea unor recolte sigure de legume prezintă: temperatura aerului, temperatura solului, umiditatea aerului, precipitaţiile, vanturile. Pentru exploataţiile mici, se aleg terenurile care sunt însorite în cea mai mare parte a zilei. Factorii de sol. Pentru cultura legumelor terenul trebuie să fie plan sau cu o pantă uşoară, să nu fie supus inundaţiilor, să fie cu sursa sigură de apă pentru irigaţii şi să fie ferit de sursele de poluare. Pânza de apă freatică trebuie să fie la o adâncime mai mare de 2 m. Solul trebuie să fie foarte fertil (conţinut în substanţă organică de 4-5%), cu textura uşoară, cu structura bună, care se lucrează uşor, nu face crustă şi care se încălzeşte şi se usucă repede după precipitaţii. Factorii socio-economici. Ferma legumicolă trebuie să fie cât mai aproape de căi de acces practicabile, precum şi de centrele de desfacere a produselor. Culturile de legume necesită în mod
obişnuit cantitate mare de forţă de muncă, prin urmare este indicat să fie amplasate în zone populate. Principalele lucrări efectuate la amenajarea terenului sunt: nivelarea de bază; amenajarea pentru irigare; împărţirea în sole şi parcele. Nivelarea de bază se execută la începutul luării în cultură irigată a terenului fermei. Terenul care a fost nivelat se îmbunătăţeşte prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi prin culturi de uniformizare. Amenajarea pentru irigare a terenului se face în funcţie de metodele de irigare care se vor folosi, şi anume: irigare pe brazde sau rigole; irigarea prin aspersiune; irigarea subterană; irigarea prin picurare. Prin irigare se completează deficitul de apă în raport cu cerinţele fiecărei specii şi se sporeşte eficienţa îngrăşămintelor chimice prin mărirea gradului de solubilizare. Împărţirea terenului în sole trebuie să asigure o rotaţie raţională a culturilor, precum şi irigarea în bune condiţii a întregii suprafeţe cultivate. Folosirea raţională a terenului de-a lungul întregului an prin culturi succesive, culturi asociate sau intercalate conduce la creşterea veniturilor pe de-o parte, precum şi la utilizarea eficientă a terenului pe de altă parte Dezavantajele cultivării aceleiaşi specii de legume, pe aceeaşi suprafaţă, mai mulţi ani la rând, sunt: epuizarea solului în anumite elemente nutritive, prin consumul lor intens şi susţinut; creşte riscul atacului de boli şi dăunători specifici culturilor respective; alterarea caracteristicilor solului, care conduce la dezechilibre în circulaţia apei şi aerului, în defavoarea plantelor.
Practica legumicolă evidenţiază mai multe tipuri de asolamente alese prin respectarea următoarelor principii biologice şi tehnologice: legumele cu sistem radicular profund (morcov, pătrunjel) vor alterna cu cele care au sistem radicular superficial (ceapă, castraveţi); legumele din specii înrudite nu vor reveni pe aceeaşi suprafaţă mai devreme de 3-4 ani, pentru a se evita atacul de boli şi dăunători specifici; legumele mari consumatoare de îngrăşăminte (varză, ardei, vinete) se plantează în solele care au fost fertilizate în anul anterior. Culturile succesive sunt acele culturi de legume care se cultivă pe acelaşi teren unele după altele, în decursul unui an de cultură. Culturile asociate sunt acele culturi care se înfiinţează şi vegetează în paralel pe aceeaşi suprafaţă. Practicarea celor două modalităţi de cultivare a legumelor conduce la folosirea eficienta şi rentabilă a terenului. Alcătuirea schemelor de amplasare a culturilor succesive şi asociate are la bază următoarele elemente: particularităţile biologice ale speciei (sistem radicular, talia plantelor), perioada de vegetaţie a plantelor şi pretenţiile fiecărei specii faţă de factorii edafo-climatici. Pentru cele două sisteme de cultură, se distinge o cultură de bază (principală) şi una secundară. Cultura principală ocupă terenul mai mult timp şi, de regulă, dă producţiile cele mai mari. Cultura secundară are pretenţii mai reduse faţă de factorii de mediu, de regulă dă o producţie mai mică şi se poate înfiinţa înainte, în timpul şi după înfiinţarea culturii de bază. Culturile de legume necesită îngrijire permanentă şi constantă. Întreţinerea lor se face pornind de la cunoaşterea necesităţilor
acestora, cu referire specială asupra nutriţiei, irigării şi păstrării igienei şi a stării de sănătate în culturi. Fertilizarea raţională cu principalele elemente nutritive, corespunzător cerinţelor plantelor pentru fiecare fază de vegetaţie asigură obţinerea unor producţii mari şi de calitate şi conferă plantelor o rezistenţă sporită la atacul agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Deficitul de azot sensibilizează plantele, în timp ce excesul favorizează creşterea luxuriantă a aparatului foliar şi împiedică aerisirea normală a culturilor, creându-se astfel un microclimat optim apariţiei şi extinderii atacului agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. În acelaşi timp, o atenţie deosebită trebuie acordată fertilizării cu potasiu, al cărui rol în creşterea rezistenţei plantelor la agenţi patogeni este bine cunoscut. Irigarea se face pe rigole sau prin picurare. Dacă nu există aceste posibilităţi, irigarea se poate face prin aspersiune, dar în timpul zilei, astfel încât, la lăsarea serii, foliajul plantelor să fie zvântat. Nu se recomandă irigarea prin aspersiune în timpul nopţii, în special la culturile de tomate, pentru prevenirea apariţiei atacului de mană. Irigarea prin aspersiune favorizează apariţia şi evoluţia atacului majorităţii agenţilor patogeni în culturile de legume. -
-
Igiena culturală este asigurată prin: distrugerea buruienilor, unele dintre acestea fiind gazde pentru diferiţi agenţi patogeni şi dăunători; îndepărtarea periodică din culturi a plantelor puternic atacate de agenţi patogeni contribuie la diminuarea surselor de infecţie şi infestare; îndepărtarea resturilor vegetale provenind de la culturile puternic atacate de agenţi patogeni şi dăunători, strângerea şi distrugerea lor prin ardere. Încorporarea acestora ar contribui la suprainfecţia solului, deoarece, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, în plantele bolnave, agenţii patogeni şi dăunătorii produc diferite forme de rezistenţă care pot să persiste în sol timp îndelungat.
1. Înfiinţarea unei răsadniţe cu încălzire biologică Pentru înfiinţarea unei răsadniţe cu încălzire biologică (fig. 1) trebuie parcurse următoarele etape : - se pregăteşte o suprafaţă plană, însorită, fără zăpada ; - se aşează gunoiul de grajd într-un strat înalt de cca. 50 cm, pentru amenajarea unui toc de răsadniţă de 6 m2 fiind necesară o cantitate de 4-5 t gunoi de grajd; - stratul de gunoi de grajd trebuie să fie uniform, dar totuşi trebuie să aibă o oarecare pantă astfel ca în partea nordică grosimea stratului să fie mai înalt; este necesar acest lucru pentru o captare mai bună a radiaţiei solare; - este necesar ca dimensiunile platformei de gunoi de grajd să fie cu 0,5 m mai mari decât dimensiunile tocului de răsadniţă, pentru a nu se pierde caldura pe la marginea tocului; - stratul de gunoi de grajd nu se tasează, ci se lasă afânat; - se lasă aşa timp de 4-5 zile pentru a începe fermentaţia; - dacă afară este frig şi gunoiul de grajd nu a intrat în fermentaţie, atunci este obligatoriu să recurgem la niste trucuri care să forţeze intrarea gunoiului de grajd în fermentaţie, şi anume: se udă platforma cu apă caldă sau cu must proaspăt de gunoi de grajd sau se introduce în masa de gunoi de grajd pietre încinse sau bulgări de var; - se aşteaptă iar câteva zile; - în momentul în care fermentaţia a început, se aşează peste stratul de gunoi de grajd tocul de lemn al viitoarei răsadniţe, se acoperă cu ferestrele (ramele de răsadniţă), iar peste ferestre se pun rogojini; - după 4-6 zile de fermentare, gunoiul de grajd se tasează prin călcare cu picioarele, se prăfuieşte cu cenuşă sau var deshidratat şi se acopera cu amestec de pământ, într-un strat de cca. 20 cm; - se acoperă din nou răsadniţa pentru încă 4-5 zile, după care aceasta poate fi folosită.
Fig. 1. Răsadniţă de legume
2. Sfaturi pentru producerea răsadurilor Pentru a se obţine răsaduri viguroase şi apoi culturi care să asigure recolte mari, trebuie să se pornească întotdeauna de la seminţe de calitate. Seminţele de calitate trebuie, în primul rând, să corespundă soiului dorit, să fie curate (să aibă puritate fizică mare) şi să încolţească într-un procent cât mai ridicat şi într-un timp cât mai scurt (să aibă o germinaţie ridicată). Dintre lucrările de pregătire a seminţelor, la îndemâna cultivatorilor de legume sunt: - dezinfecţia seminţelor; - umectarea; - încolţirea forţată; - călirea seminţelor.
Dezinfecţia se poate face cu diferite produse chimice sau cu ajutorul căldurii. Sulfatul de cupru (piatra vânătă) este substanţa cea mai des folosită. În acest caz, seminţele se pun în săculeţi de pânză rară şi se introduc în soluţia de sulfat de cupru, unde se ţin timp de 10 minte. După tratare, seminţele se scot din săculeţi şi se zvântă, fără să se spele. Unii cultivatori de legume folosesc un dispozitiv special de semănat, ca o semănătoare de mână. Aceasta este realizată dintr-un cilindru (un tub) din material plastic rigid, cu diametrul de 8-10 cm şi lung de 40-70 cm. Pereţii cilindrului se găuresc cu un cui încălzit (la roşu) la distanţele de semănat în rânduri. La capete se fac nişte capace din tablă cu câte un orificiu la mijloc. Prin acest orificiu se introduce un arc metalic pe care se va roti cilindrul şi de care este prins mânerul. Pentru ca seminţele să se repartizeze uniform este bine ca pe ax să se fixeze nişte paleţi (aripioare), care să agite seminţele în timpul rotirii axului. Seminţele se introduc în cilindru prin unul din capete, după care se închide cu capacul.
spărturi de ghivece din ceramică, cu mici distanţe între ele. Deasupra, se recomandă să se pună un strat de cca. 1 cm grosime nisip. Lădiţele se umplu apoi cu un amestec de pământ care se bătătoreşte usor. De asemenea, pentru semănat se folosesc şi ghivece de diferite capacitaţi, din lemn sau plastic şi care, în mod obligatoriu, au orificii la bază pentru scurgerea surplusului de apă (fig. 2). Seminţele se seamnă prin împrăştiere sau în rânduri, se acoperă cu pământ foarte bine mărunţit, se tasează uşor, se udă fin şi se acoperă cu hârtie, sticlă sau folie de polietilenă, care se îndepărtează atunci când 50% din plantuţe au răsărit.
Semănatul propriu-zis se realizează prin rostogolirea cilindrului pe suprafaţa substratului, prin tragerea de mâner. După semanat şi udat, se recomandă acoperirea suprafeţei semănate cu o folie de polietilenă sau cu hârtie pentru păstrarea umidităţii în sol. Hârtia şi, mai ales, folia de polietilenă trebuie ridicate zilnic pentru aerisire. Acestea se ţin până încep să răsară plantele. Multe gospodarii individuale practică foarte mult sistemul semănatului în lădiţe (fig. 2). Se pot folosi orice fel de lădiţe, fie din lemn, fie din material plastic. Cel mai des folosite sunt cele de 40 cm lungime, 30 cm lăţime şi 8 cm înălţime a pereţilor. Lădiţele pentru semănat se pregătesc astfel: pe rosturile dintre scândurile ce alcătuiesc fundul lădiţelor se pun cioburi de sticlă sau
Fig. 2. Recipiente în care se poate realiza semănatul legumelor Până la răsărirea plăntuţelor, lădiţele pot fi suprapue, seminţele neavând nevoie de lumină pentru a răsări. Când apar primii colţi, lădiţele se descoperă şi se expun la lumină. Foarte important după semantul seminţelor este cum evoluează temperatura substratului de pământ. Dacă temperatura este mai mică decât cea optimă, atunci răsărirea este întârziată, iar plantuţele sunt neuniforme. În schimb, dacă căldura substratului este prea mare, are loc o răsărire rapidă, dar rezultă plante plăpânde care se îmbolnăvesc foarte usor.
Dacă semănatul seminţelor are loc în solarii încălzite, atunci peste semănătură se pun rogojini, care se scot imediat ce plăntuţele au răsărit. În practică, există uneori tendinţa de a se ţine rogojinile pe răsaduri dimineaţa până târziu, sau chiar toată ziua, în ideea păstrării căldurii, lucru foarte dăunător pentru plăntuţe, doarece le provoacă alungirea din cauza lipsei luminii.
Udarea – răsadurile se udă bine cu o zi înainte de plantare, pentru a fi scoase cu uşurinţă din pământ, iar pământul să rămână aderent pe rădăcini; Fasonarea – se fasonează atât rpdpcina, cât şi limbul frunzuliţelor, îndepărtându-se ½ din lungimea acestora; Mocirlirea – se mocirlesc rădăcinile într-o pastă de pămnât, care trebuie să aibă consistenţa smântânii, asigurându-se astfel un bun contact între rădpcini şi sol.
Când răsadurile sunt mici şi timpul este rece, udatul se face rar şi numai cu apă călduţă, în cantitate mică. Răsadurile se repică obligatoriu. Repicatul, adică transplantarea tinerelor plăntuţe din semănătura deasă la distanţe mai mari, se realizează atunci când cotiledoanele (adică primele frunzuliţe apărute) au o poziţie orizontală şi au apărut şi primele frunze adevărate. Acest lucru se întâmplă, de obicei, la cca. 8-10 zile de la răsărire. Tehnica repicatului (fig. 3): Cu o zi înainte de repicat, semănătura se udă, pentru ca scoaterea răsadurilor să se facă uşor şi să se evite ruperea rădăcinilor; Scoatea răsadurilor se face cu o şipcă de lemn, acestea smulgându-se în grup şi transportându-se la locul de repicat; Cu un plantator de grosimea unui creion sau cu degetul, se face o gropiţă, se introduce răsadul şi se strânge apoi pământul la rădăcina răsadului. Când plantele au 4-5 frunze adevărate începe călirea lor, progresiv, prin aerisire, irigare moderată, descoperirea răsadniţelor (mai întâi câteva ore în cursul zilei, iar cu 5-6 zile înainte de plantare se face o descoperire completă). La plantarea răsadurilor la locul definitiv trebuie să se respecte următoarele trei reguli :
Repicat în găleţi
Repicat în lădiţe
Repicat în cuburi
Fig. 3. Modalităţi de realizare a repicatului
3. Cultura tomatelor 3.1. Importanţa culturii tomatelor Fructele de tomate sunt deosebit de valoroase din punct de vedere alimentar, datorită conţinutul ridicat în vitamine, zaharuri, substanţe minerale, aminoacizi, atât în fructele proaspete, cât şi după prelucrarea lor, dovada fiind chiar faptul că în ţara de origine (Peru) tomatele au fost folosite mai întâi ca plante medicinale şi, mai târziu, au fost introduse în cultură. În Europa, tomatele s-au cultivat pentru prima dată în Spania şi Portugalia sub denumirea de „mere peruviene”.
În prezent, consumul de tomate, pe cap de locuitor, cunoaşte un ritm de creştere accelerat, comparativ cu alte legume. Gustul foarte plăcut şi gama deosebit de variată de întrebuinţări (în stare proaspătă, ca salată simplă sau în amestec cu alte legume; în preparate, ca ciorbe, sosuri, ghiveci, roşii umplute etc.; prelucrate industrial, ca pastă, bulion, conserve, sucuri simple sau picante etc.; ca fructe verzi, sub formă de murături) au determinat sporirea continuă a consumului de tomate. Cultivarea pe scară largă a tomatelor a început cu circa 100 ani în urmă, aceasta fiind, în prezent, într-o continuă extindere. În producţia mondială de tomate, pe primul loc se situează Europa, aceasta fiind urmată de America de Nord, care deşi este aproape de patria de origine a tomatelor, cultura acestora nu a cunoscut o dezvoltare însemnată. În principalele ţări producătoare de tomate, producţia de tomate înregistrează creşteri semnificative, ca urmare a perfecţionării tehnologiilor, a intensificării schimburilor comerciale şi a lărgiri gamei de utilizare. Perfecţionarea tehnologiilor de cultură este corelată direct cu cerinţele plantelor. Gradul de favorabilitate al condiţiilor climatice în care se află diferitele ţări determină procentul de participare al acestora la producţia mondială. Pentru mulţi legumicultori din ţara noastră, tomatele constituie, din punct de vedere economic, o importantă cale de utilizare a suprafeţelor deţinute şi a forţei de muncă, jucând un rol deosebit în balanţa financiară. Ele reprezintă o importantă sursă de venituri prin valorificarea lor pe piaţă. 3.2. Particularităţi biologice ale plantelor de tomate În condiţiile ţării noastre, tomatele se comportă ca plante anuale, deşi în zonele de origine se comportă ca plante perene. În condiţii de seră, tomatele pot vegeta mai mulţi ani.
Rădăcina tomatelor atinge 1,5 m adâncime şi are un ritm rapid de creştere: 2-7 mm/zi la plantele tinere; la 30 zile după răsărirea plantelor, rădăcina ajunge la 50 cm lungime; la două săptămâni după plantare ajunge la 20 cm; la cinci săptămâni după plantare ajunge la 125 cm. Sub 10˚C şi peste 37˚C, creşterea rădăcinilor se opreşte, temperatura optimă fiind de 15-35˚C. La tomatele cultivate în sere, masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18-45 cm, unele având chiar 1 m adâncime. La rădăcinile bătrâne ale tomatelor perene apare fenomenul de lignificare. Tulpina creşte în funcţie de varietate sau de soi. La soiurile cu creştere nedeterminată, tulpina poate atinge 2 m sau chiar 6-7 m înălţime în cultura de seră. La soiurile cu creştere determinată, tulpina creşte până la 60-100 cm. Tulpina tomatelor prezintă capacitatea de a lăstări. În contact cu pămîntul reavăn, emite uşor rădăcini adventive, din această cauză, răsadurile putându-se planta mai adânc. Fructul are diferite forme, culori şi mărimi, în funcţie de soiul sau hibridul cultivat. Culoarea fructelor poate varia de la roşu la portocaliu sau galben. Înainte de a se coace, culoarea fructului este verde-deschis (fig. 4, fig. 5, fig. 6). Mărimea fructelor este apreciată prin greutate şi poate varia de la 30-40 g la 300-500 şi chiar 800 g, în funcţie de soi şi de modul de cultivare. 3.3. Cerinţele tomatelor faţă de factorii de mediu Căldura. Datorită originii lor, tomatele sunt pretenţioase faţă de factorul căldură. Temperatura optimă pentru creştere şi fructificare este de 22 oC. Deşi au capacitate ridicată de adaptare la variaţiile de temperatură, amplitudinile mai mari de ± 14 oC faţă de cea optimă produc stagnare în creştere, apoi moartea plantelor.
Temperaturile sub 10-12 oC sunt dăunătoare pentru plante, iar cele de –1 până la –3 oC, chiar pentru o scurtă perioadă de timp, duc la îngheţul plantei. o
La temperaturi mai mari de 30 C, polenul nu mai germinează şi plantele nu mai fructifică, la temperaturi de peste 35 oC plantele încetează să mai crească, iar la o temperatură de peste 40 oC plantele pier. Lumina. Lumina are un rol primordial în creşterea şi fructificarea tomatelor. Tomatele, datorită originii tropicale, au cerinţe mari faţă de intensitatea luminii. La lumină slabă, de durată redusă, florile sau chiar inflorescenţele în întregime avortează. Perioadele în care tomatele au pretenţii mari faţă de lumină sunt: -
-
în primele faze de vegetatie, în special în primele 10 zile de la răsărire. Insuficienţa luminii în această fenofază duce la alungirea tinerelor plante şi la obţinerea unor răsaduri firave. De aceea, în ultima vreme se recurge tot mai mult la iluminarea suplimentară care să asigure o durată a zilei de 16 ore, având drept rezultat o creştere viguroasă a răsadurilor. în perioada fructificării, când insuficienţa luminii poate determina avortarea florilor.
În perioada fructificării, insuficienţa luminii provoacă dereglări în creşterea şi dezvoltarea plantelor, cu efect negativ asupra producţiei şi calităţii recoltei. Umiditatea. Atât umiditatea solului, cât şi umiditatea atmosferică prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea tomatelor. În general, tomatele sunt considerate plante cu pretenţii moderate faţă de umiditate, deoarece transpiraţia este redusă, iar pretenţiile tomatelor faţă de umiditatea solului sunt diferenţiate în funcţie de sistemul de cultură folosit. La tomatele cultivate prin semănat direct în câmp, rădăcinile pătrund mai adânc în pământ, plantele aprovizionându-se cu apă din
straturile mai profunde, motiv pentru care se apreciază că tomatele rezistă destul de bine la secetă. La tomatelor cultivate prin răsad, sistemul radicular este mai superficial, plantele nu se pot aproviziona cu apă din straturile mai profunde ale solului, fiind necesară intervenţia cu apă prin irigare. În fazele iniţiale de creştere, nivelul umidităţii din sol trebuie să fie de 60-70% din capacitatea de câmp, iar pentru perioada de fructificare, începând cu creşterea intensă a fructelor din prima inflorescenţă, se apreciază un necesar de 70-80% din capacitatea de câmp. Umiditatea ridicată în sol şi umiditatea atmosferă ridicată favorizează atacul unor boli, precum putregaiul cenuşiu, mana, etc. Umiditatea atmosferică foarte scăzută poate să favorizeze dezvoltarea unor boli sau paraziţi, în mod deosebit a păianjenilor. Umiditatea solului în exces este dăunătoare răsadurilor, mai ales în primele faze de creştere. De aceea, irigarea prin picurare este preferabilă, asigurând necesarul de apă în sol în mod economic şi fără să sporeasca umiditatea atmosferica Elementele nutritive. Asigurarea necesarului de elemente nutritive se face pe baza analizelor chimice ale solului, având în vedere rolul fiecărui element de bază în evoluţia favorabilă a plantei. Azotul are un rol important în creşterea şi fructificarea tomatelor. În primele faze de vegetaţie, azotul în exces provoacă o creştere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării, mai ales în condiţii de lumină redusă Fosforul este important în stimularea înfloritului şi a fructificării, având efect pozitiv asupra sistemului radicular. -
Insuficienţa fosforului determină: un sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor; apariţia frunzelor în nuanţe de violet;
-
reducerea fructificării; crăparea fructelor în partea unde acestea se prind de peduncul.
Potasiul are efect favorabil asupra calităţii fructelor (gust şi culoare) şi asupra rezistenţei la boli. Lipsa potasiului se manifestă prin apariţia de pete maronii pe marginea frunzelor şi prin pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce carenţa magneziului. Un raport favorabil K/N contribuie la creşterea sistemului radicular. Pe lângă fertilizarea de bază se aplică şi 1-2 fertilizări faziale: prima, la legarea florilor din prima inflorescenţă (îngrăşământ NPK de tipul 40/40/20), iar a doua, la legarea florilor din inflorescenta a doua (îngrăşământ NPK de tipul 30/20/20). Calciul favorizează creşterea sistemului radicular şi contribuie la asigurarea consistenţei şi fermităţii fructului. Carenţa în calciu se remarcă prin stagnarea creşterii plantelor, apariţia pe frunze a unor zone internerviale galbene, marginile devin brune, iar vârfurile de creştere mor. Solul. Solurile recomandate pentru tomate sunt cele mijlocii. Terenurile nisipoase sunt recomandate pentru culturile timpurii, cu condiţia asigurării elementelor nutritive şi a apei. Solurile grele, argiloase sunt nepotrivite pentru cultura tomatelor. Solul trebuie să fie afânat, permeabil, bogat în elemente nutritive, să aibă conţinut ridicat în substanţe organice (5-6%) şi să fie permeabil pentru apă şi aer. Sunt indicate terenurile plane, cu expoziţie sudică, cu posibilităţi de irigare, cu apă freatică la adâncimea de 3-4 m, neinfestate cu boli şi dăunători, lipsite de buruieni şi cu pH=6-6,5. Salinitatea solului diminuează creşterea vegetativă a tomatelor în favoarea înfloririi.
3.4. Soiuri şi hibrizi de tomate Soiurile si hibrizii de tomate sunt în număr tot mai mare, an de an apărând alte soiuri şi hibrizi. Clasificarea lor se poate realiza după mai multe criterii, şi anume: - după destinaţia culturii şi a producţiei: pentru consum în stare proaspătă; pentru consum în stare proaspătă şi industrializare; pentru industrializare; pentru cultură în câmp; pentru culturi protejate; - după perioada de vegetaţie: soiuri timpurii; soiuri semitimpurii; soiuri târzii; - după caracterele morfologice (in special după înălţimea plantelor): soiuri cu port înalt; soiuri cu port semiânalt; soiuri cu port pitic. Cerinţele comune pentru toate soiurile de tomate trebuie să fie următoarele: să aibă productivitate mare; să aibă rezistenţă la boli şi dăunători. Atunci când se alege un soi timpuriu pentru cultura în câmp se are în vedere următoarele aspecte: precocitate cât mai mare; o adaptare şi rezistenţă la condiţiile climatice mai nefavorabile din primăvară; fructe uniforme, netede, de dimensiuni mijlocii, cu rezistenţă bună la crăpare şi transport. Pentru soiurile folosite în culturi protejate se cere: rezistenţă bună la condiţiile de mediu specifice adăposturilor (umiditate mare, lumină mai puţină, variaţii de temperatură etc.), ca şi la bolile din acest mediu; fructe bine colorate, uniforme, cu o resitenţă bună la transport şi capacitate de maturare după recoltare.
Tabelul 1 Soiurile de tomate înregistrate în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2005 1. Soiuri pentru consum în stare proaspătă Denumirea comerciala Balkan Buzău 1600 Cristal Hector Işalniţa 50 Ioana Lucia Mariana Partner Rada Savor Solara
Grupa de maturitate Timpuriu Semitârziu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu
Soi sau hibrid Soi Soi Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Soi Soi Hibrid Hibrid Hibrid
Destinatia culturii Solariu Mixtă Solariu Mixta Mixta Mixta Solariu Mixtă Solariu Solariu Solariu Solariu
Tip de creştere Determinată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Determinată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată
2. Soiuri pentru consum în stare proaspătă şi industrializare Denumirea comerciala Buzau 22 Cluj 80 Daneza urias Emilia Galia GS-12 Mobil Natalia Perla Clujului Petra Roxana Stefania Unirea Veritabil Yasmin
Grupa de maturitate Semitârziu Timpuriu Semitârziu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu
Soi sau hibrid
Tip de creştere
Soi Soi Hibrid Soi Soi Hibrid Soi Soi Soi Soi Soi Soi Soi Soi Hibrid
Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată
3. Soiuri pentru industrializare Denumirea comerciala Bibor Buzau 47 Caspar Dacia Diablo Dicing Master Emiliapon Ferma Lima R.S Missouri Nema 1435 Nemapride Peto 86 Ponor Primotom Ronco Top Vidra 533 Vitamina Vipon
Grupa de maturitate Semitimpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu Extratimpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitimpuriu Timpuriu Semitârziu
Soi sau hibrid
Tip de creştere
Hibrid Soi Hibrid Soi Soi Hibrid Soi Soi Soi Hibrid Soi Hibrid Soi Soi Hibrid Hibrid Soi Soi Soi Soi
Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată Determinată
Soi sau hibrid
Tip de creştere
Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid
Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată
3. Soiuri pentru cultura în seră Denumirea comerciala Amati Apollo Cindel Diva Elena Euroser F 247 Falcato Garbo Gloria Graziella Marfa
Grupa de maturitate Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Extratimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu
Marissa Mercury Monika Primador Romatos Saturn Fino Splendid
Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu
Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid Hibrid
Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată Nedeterminată
3.5. Zonarea ecologică Zonele cu tradiţie în cultura tomatelor se afla, în general, în jurul oraşelor mari ca: Bucureşti, Buzău, Arad, Timişoara, Oradea etc. Suprafeţele cele mai mari cultivate cu tomate se întâlnesc în judeţele: Arad, Bihor, Buzău, Constanţa, Călăraşi, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Teleorman, Timiş şi Tulcea.
3.6. Tehnologia de cultură a tomatelor Tehnologia de cultură a tomatelor este determinată de metoda de cultură. În ţara noastră, cultura de tomate se poate realiza în: - câmp liber; - câmp protejat; - sere; - răsadniţe. -
Cele mai folosite sisteme de cultură sunt: cultura tomatelor timpurii; cultura tomatelor de vară-toamnă; cultura prin semănat direct în câmp.
3.6.1. Tehnologia de cultură a tomatelor timpurii Cultura tomatelor timpurii urmăreşte asigurarea de fructe proaspete la sfârşitul lunii iunie şi toată luna iulie. Ca plante bune premergătoare pentru cultura tomatelor timpurii sunt: lucerna, fasolea, mazărea, bulboasele, cucurbitaceele şi unele rădăcinoase. Revenirea tomatelor pe aceeaşi solă se face după 3-4 ani. Pentru cultura tomatelor timpurii se aleg terenurile cu textura luto-nisipoasă, cu expoziţie sudică, plane sau cu pantă uşoară favorabilă irigării pe brazde cu rigole lungi. Pregătirea terenului se face toamna. După desfiinţarea culturii anterioare se execută mobilizarea terenului. Tot toamna, se poate face fertilizarea cu 30-40 t/ha gunoi de grajd şi îngraşămintele chimice greu solubile, în doze stabilite în funcţie de rezultatele analizelor agrochimice ale solului. Primăvara, după ce terenul s-a zvîntat, se lucrează până la plantare cu grapa sau cultivatorul şi se administrează un supliment de fertilizare dacă este cazul. Pentru combaterea buruienilor, ca erbicide se recomandă: Treflan 24 EC 3-5 l/ha (se aplică cu 5-6 zile înainte de plantare şi se încorporează imediat în sol la 6-8 cm); Galex EC (după aplicarea şi încorporarea în sol a îngrăşămintelor chimice). Pentru combaterea buruienilor graminee anuale şi perene se poate utiliza erbicidul Pantera 40 EC (0,75-2 l în 200-300 l apă/ha). Se recomandă modelarea terenului în brazde înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm, 100 cm sau 120 cm, în funcţie de echipamentul utilizat, modalitatea de modelare a terenului şi ecartamentul agregatului utilizat pentru întreţinerea culturii. Răsadurile se produc în sere încălzite, în sere înmulţitor, etc. Semănatul se face cu 45-60 zile înainte de plantare (între 20 februarie şi 1 martie), folosind 250 g sămânţă pentru un ha de cultură.
Plantarea se face la adâncimea de 10-15 cm, la temperatura de 12˚C. Distanţele de plantare recomandate sunt: 60 cm, 70 cm sau 80 cm între rânduri şi 25 cm, 30 cm, 40 cm între plante pe rând, în funcţie de soi, cu plantarea a 2 rânduri pe brazda înălţată. Conform cu distanţele de plantare menţionate, rezultă o densitate la plantare de 40 – 50.000 plante/ha. Pentru asigurarea prinderii, se recomandă mocirlirea rădăcinii, utilizându-se în amestecul pentru pregătirea mocirlei a unui fungicid şi a unui stimulator de înrădăcinare. După plantare, se udă fiecare plantă pentru asigurarea prinderii. Ca lucrări de îngrijire, la 3-5 zile după plantare se face completarea golurilor, manual, cu răsad din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la plantare. Se afânează solul, ocazie cu care sunt distruse buruienile necombătute de erbicide. Irigarea culturilor de tomate este corelată cu fazele de creştere şi dezvoltare a acestora, după un program stabilit în funcţie de consumul plantelor şi metoda de irigare utilizată. Fertilizarea culturii se poate face prin utilizarea îngrăşămintelor foliare sau a celor care se aplică în apa de irigaţie, în fazele de consum maxim sau după constatarea apariţiei unor simptome caracteristice dezechilibrului de nutriţie. Recoltarea manuală poate începe la 15 iunie şi se poate termina în iulie. În funcţie de destinaţia producţiei, fructele se recoltează la diferite grade de maturare: pentru transportul la distanţe mari, în momentul apariţiei unei pete roz în zona punctului stilar, iar pentru transportul la distanţe mai mici, în faza de pârgă. 3.6.2. Tehnologia de cultură a tomatelor de vară-toamnă Această metodă de cultură are cea mai largă răspândire în prezent la noi în ţară, deoarece asigură aprovizionarea pieţei cu tomate, începând de la jumătatea lunii iulie şi până la sfârşitul lunii septembrie, atât pentru consumul proaspăt, cât şi pentru prepararea conservelor din gospodăriile familiare sau prelucrare industrială.
Răsadurile se pot produce în solarii sau răsadniţe calde sau semicalde (semănatul se face între 1-20 martie, la 10 cm între rânduri şi 3-4 cm pe rând). Se folosesc 300-350 g sămânţă pentru un 1 ha. Plantarea în câmp a răsadurilor se face între 1-25 mai, pe două rânduri, la 60 cm, iar între plante pe rând de 30-35 cm. Vârsta răsadului trebuie să fie de 45 zile. Soiurile cu creştere nedeterminată, susţinute pe spalier înalt, se plantează pe teren nemodelat la distanţa de 100 cm între rânduri şi 20 cm pe rând şi se fac 6 fertilizări la interval de 12-15 zile între ele Irigarea culturilor se face prin picurare (fig. 7, fig. 8). Momentele udărilor şi cantitatea de apă necesară se stabilesc în funcţie de consumul plantelor pe fenofaze, prin determinări cu ajutorul umidometrului. După prinderea răsadurilor se face palisatul la culturile pe spalier înalt, cu ajutorul sforilor, care se leagă de partea de jos a tulpinii plantelor, iar cu capătul de sus, de sârma spalierului. Pe măsură ce plantele cresc, acestea se răsucesc în jurul sforilor de susţinere. Soiurile cu creştere determinată nu se susţin şi nu se copilesc. Acestea se dezvoltă viguros, umbresc bine solul, umiditatea se păstrează mai bine, iar producţia este puţin întârziata faţă de cele cu susţinere pe spalier. Soiurile cu creştere nedeterminată susţinute pe spalier înalt se conduc cu tulpina principală şi 1–2 copili preflorali, susţinuţi la rândul lor pe sfori, ceilalţi copili eliminându-se. Cârnitul se face după 5-6 inflorescenţe, lăsând 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţe. La culturile de toamnă, cârnitul se efectuează cu aproximativ 3 săptămâni înainte de data probabilă a căderii primelor brume de toamnă. Recoltarea se face eşalonat, la maturizarea fiziologică, de la jumătatea lunii iulie până la începutul lunii octombrie. Tomatele cu port pitic se pot recolta mecanizat sau manual (la interval de 3-5 zile).
Înainte de venirea primelor brume de toamnă se recoltează fructele verzi care se folosesc pentru murat. Fructele verzi ajunse la mărimea normală şi cu o uşoară nuanţă gălbuie pot fi postmaturate în încăperi încălzite (la temperaturi de 20-23˚C şi pe o perioadă de 1016 zile). 3.6.3. Tehnologia de cultură a tomatelor prin semănat direct Alegerea terenului. Se preferă un teren uniform în ceea ce priveşte fertilitatea şi textura (uşoară), structurat, bine nivelat, cu un drenaj bun, care să nu formeze crustă şi să nu fie infestat cu buruieni. Pregătirea terenului. Se administrează din toamnă 450 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha sulfat de potasiu, după care se execută arătura adâncă la 28-30 cm. Primăvara se recomandă aplicarea a 300 kg/ha de îngrăşăminte complexe de tipul III. Erbicidarea se face înainte de semănat cu 6-8 zile, iar terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament în funcţie de echipamentul utilizat. Pentru reuşita culturii de tomate prin semănat direct, solul trebuie să fie bine mărunţit şi suficient de tasat pentru a se realiza adâncimea optimă de semănat, să fie lipsit de buruieni şi reavăn în momentul însămânţării. Epoca de semănat. În stabilirea epocii de semănat, se ţine seama de nivelul temperaturii din sol. Semănatul se poate începe când în sol temperatura se menţine constantă la 10-12˚C, timp de 5-6 zile. Dacă se seamănă mai devreme, când temperatura este mai mică, dezvoltarea plăntuţelor este mai înceată, crescând numărul de zile până la recoltare. Se seamănă în trei epoci: - epoca timpurie (5-15 aprilie); - epoca semitardivă (15-30 aprilie); - epoca tardivă (1-2 mai). Scopul semănării eşalonate este de a asigura o recoltare ritmică a producţiei şi de a se elimina vârfurile de recoltare.
Se seamănă două rânduri la 50 cm unul de celălalt pe stratul înălţat. Semănatul se face cu SPC folosind 1,2-1,5 kg sămânţă la ha. Prin folosirea unor semănături de precizie se poate reduce norma de sămânţă la 0,65 kg pe ha. Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm. Dacă terenul nu s-a erbicidat înainte de semănat, sămânţa de tomate se amestecă cu 400 g sămânţă de salată ca plantă indicatoare, permiţând efectuarea praşilelor oarbe. Pe solurile uşoare se poate efectua un tăvălugit uşor cu TM-3. Lucrări de îngrijire. După semănat se fac 2-3 udări pentru asigurarea răsăririi, prin aspersiune fină, cu norme reduse de 100 – 150 m3 apă pe ha. Răritul se execută de 1-2 ori pe rând, prima dată când plantele au o pereche de frunze adevărate, iar următoarele când au 4-5 frunze. Distanţa între plante pe rând este de 20-25 cm. Plantele rezultate la rărit se pot folosi la completarea golurilor. Evitarea răritului se poate realiza prin folosirea de sămânţă drajată (0,3 kg pe ha) şi folosirea de semănători de precizie. După răsărire, culturile se udă la interval de 15 zile în iunie şi iulie şi 20-25 zile în august şi septembrie. Excluzând udările necesare răsăririi, se aplică 5-6 udări, cu norma de 300-400 m3 pe ha. Tomatele semănate direct se fertilizează fazial în două etape, cu îngrăşăminte foliare. Prima etapă este la apariţia primelor fructe, iar a doua etapă la 25 de zile de la prima fertilizare. O lucrare aparte o constituie împachetarea (ridicarea) vrejilor pe stratul înălţat de 1-3 ori în faza de creştere a plantelor şi a fructelor, în vederea introducerii combinei de recoltat. Recoltarea se face mecanizat când 80% din fructe au ajuns la maturitatea fiziologică. Recoltarea se poate face şi manual, în mai multe etape. Primele recoltări se fac în iulie, apoi se recoltează esalonat în funcţie de epoca de semănat şi precocitatea soiurilor, până la începutul lunii octombrie. Producţia poate varia între 40 şi 70 t/ha.
3.7. Bolile tomatelor şi combaterea lor Pătarea frunzelor şi băşicarea fructelor – Xanthomonas vesicatoria Atacul se manifestă frecvent la culturile de tomate din câmp. Simptome. Pe frunze apar pete de 1-2 mm în diametru, circulare sau de formă neregulată, verzui-galbui, înconjurate de o zonă translucidă. Ulterior petele devin brun-negricioase, apoi acestea crapă. Combatere. La apariţia primelor simptome se fac tratamente cu unul din produsele: Turdacupral – 0,5%, Alcupral – 0,4-0,5%, Bouillie Bodelaise – 0,75%, Champion – 0,3%, Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Sancozeb – 0,2%, Vondozeb – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Dacmancoz – 0,2% sau Equation Pro – 0,04%. Pătarea pustulară a fructelor – Pseudomonas tomato Atacul se manifestă în special la culturile de tomate din câmp. Simptome. Pe frunze apar pete brun-gălbui, apoi brunnegricioase, circulare, de 1-3 mm în diametru. Ulterior petele se ofilesc deasupra zonei de atac. Atacul cel mai păgubitor şi caracteristic apare pe fructe, sub forma unui putregai umed şi moale la locul de inserţie al pedunculului, fructele desprinzânduse cu uşurinţă. Combatere. În condiţii favorabile atacului se vor aplica tratamente cu Rovral – 0,05%, Sumilex – 0,1%, Teldor – 0,08%, Euparen Multi – 0,15%, Labilite – 0,2%, Calidan – 0,15%, Folpan 50 – 0,25%, Tiuram – 0,2%, Merpan – 0,2%, Captan 50 – 0,2% sau Captadin – 0,2%. Pătarea cafenie Cladosporium fulvum
a
frunzelor
–
Fulvia
fidva
şi
Pătarea cafenie a frunzelor este o boală frecvent întâlnită la culturile de tomate din spaţii protejate (sere, solarii), atacul apărând uneori şi în condiţii de câmp. Simptome. Primele simptome apar pe frunzele bătrâne de la baza plantelor, sub formă de pete mice, de culoare gălbuie, care se măresc în diametru şi devin galbene. Pe partea inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, apare un puf de culoare cafenie, În condiţii favorabile frunzele se usucă. Combatere. Cele mai eficace fungicide pentru combaterea agentului patogen sunt cele sistemice: Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal, în concetraţie de 0,05-0,1%, Labilite – 0,15% şi Dacfolin – 0,015%, aplicate la intervale de 10-14 zile. Mana -Phytophthtora infestans Mana tomatelor este frecvent întâlnită în câmp. În sere şi solarii poate să apară, de regulă, în ciclul al II-lea de cultură. Simptome. Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, fructe). La vârful frunzelor sau pe marginea acestora apar pete mari, de formă neregulată, de culoare verzuie, cu aspect opărit. La zona de atac apare un puf de culoare cenuşie, iar frunzele se usucă, petele fiind de culoare brună. Pagubele cele mai mari se înregistrează când boala se manifestă pe fructe, care pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare. Pe fructele imature apar pete mari, de culoare brunolivacee, acestea devenind rugoase şi tari la pipăit. Pe fructele coapte petele sunt, de regulă, netede, de culoare brun-deschis şi zonate concentric. Combatere. Cele mai bune rezultate în combaterea agentului patogen se obţin cu fugicidele mixte: Ridomil Gold Plus – 0,3%, Ridomil Gold MZ – 0,25%, Ridomil ZN 72 – 0,25%, Armetil Cobre – 0,25%, Planet – 0,25%, Sandofan C – 0,25%,
Sandofan M 8 – 0,25%, Curzate Plus T – 0,25%, Curzate Manox – 0,25%, Ripost M – 0,2%, Acrobat MZ – 0,2%, Patafo – 0,2%, Equation Pro – 0,04%, Melody Duo – 0,3%, Orthocid Super – 0,3%, Cupertine Super – 0,4%, Manoxin Total – 0,25%, Manoxin Forte – 0,25%, Quadris – 0,075% sau Previcur 607 SL – 0,15% + Dithane M 45 – 0,2%. În condiţii mai puţin favorabile atacului se pot folosi fungicide de contact: Turdacupral – 0,5%, Oxicig – 0,4-0,5%, Bouillie Bordelaise – 0,75%, Dithane M 45 – 0,2%, Sancozeb – 0,2%, Nemispor – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Dacmancoz – 0,2%, Vondozeb – 0,2%, Captan 50 – 0,2%, Captadin – 0,2%, Merpan 50 – 0,2%, Merpan 80 – 0,15%, Folpan 80 – 0,15%, Shavit F – 0,2%, Euparen Multi – 0,15%, Polyram DF – 0,2%, Bravo 500 – 0,2%, Mycoguard 500 – 0,2%, Rover 500 – 0,2%. Putregaiul rădăcinii, tulpinii şi fructelor - Phytophthora parasitica
Putregaiul rădăcinilor şi fructelor de tomate este o boală frecvent întâlnită în special la culturile nepalisate din câmp. Simptome. Boala se manifestă de regulă pe fructele coapte, prin apariţia unor pete mici, circulare, unor adâncite, umede şi moi. Pe parcursul bolii petele capătă o culoare negricioasă şi sunt zonate concentric, putrezirea progresând în pulpa fructelor. Uneori atacul apare pe frunzele bătrâne sub forma unor pete de culoare neagră înconjurate de o zonă galbenă. Pe rădăcină, atacul se manifestă sub forma unui putregai uscat. Combatere. În timpul perioadei de vegetaţie, tratamentele cu Dithane M 45 – 0,2%, Sancozeb – 0,2%, Vondozeb – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Shavit F – 0,2%, Bravo 500 – 0,2%, Mycoguard 500 – 0,2%, Tiuram – 0,2%, sau cu Dithane M 45 (Sancozeb, Vondozeb) – 0,2% + Benlate (Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin, Derosal) – 0,05% asigură o protecţie bună a fructelor de tomate. Putregaiul fructelor de tomate - Rhizoctonia solani
Boala se întâlneşte frecvent în spaţiile protejate. Simptome. Pe fructele verzi apar pete mari, de culoare brun-verde-cenuşiu. Putregaiul care apare pe fructele coapte este, de regulă, umed şi moale, de culoare brun-închis şi zonat concentric. La suprafaţa ţesuturilor atacate apare uneori un mucegai care se dezvoltă rapid în condiţii favorabile. Combatere. În special în spaţiile protejate (solarii, sere), imediat după plantare, se va aplica un tratament la sol în jurul bazei tulpinii plantelor cu Previcur 607 SL – 0,15%, Proplant 72,2 SL – 0,15% sau Folpan 50 – 0,2%, cate 0,5 1 soluţie la o plantă. Pentru prevenirea apariţei atacului pe fructe se pot utiliza produsele: Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Nemispor – 0,2%, Sancozeb – 0,2% sau Vondozeb – 0,2%. Putregaiul rădăcinilor şi coccodes
fructelor - Colletotrichum
Boala apare frecvent în culturile de tomate nepalisate din câmp. Simptome. Atacul apare pe fructele verzi şi coapte. Pe fructele verzi, în câmp, primele simptome se manifestă sub formă de pete circulare, mici, de culoare brună, situate pe jumatatea inferioară a acestora. Când fructele se coc, petele se măresc, zonarea concentrică este mai puţin evidentă (uneori poate să dispară), iar culoarea petelor este brun-roşcată. Combatere. Tratamentele cu fungicide sistemice (Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin sau Derosal – 0,1%) sau de contact (Dithane M 45, Sancozeb, Vondozeb – 0,2%) asigură o combatere satisfăcătoare a agentului patogen.
4. Cultura ardeiului 4.1. Importanţa culturii ardeiului Dintre speciile legumicole cultivat în ţara noastră, ardeiul ocupă un loc important în grupa legumelor. Ardeiul este considerat un concentrat de vitamine uşor asimilabile pentru organismul uman, având un conţinut ridicat în special în vitamina C şi A. Fructele de ardei se întrebuinţează sub diferite forme în alimentaţia umană, în stare proaspătă, gătite, prelucrate în industria conservelor, ca boia etc. Prin diversele sale varietăţi, prezintă o importanţă deosebită pentru îmbunătăţirea sortimentului de legume şi asigurarea unei rotaţii corespunzătoare a culturilor 4.2. Particularităţi biologice ale plantelor de ardei Ardeiul este o plantă anuală în condiţiile ţării noastre Sistemul radicular este superficial, ceea ce necesită efectuarea irigărilor pentru a se obţine producţia cantitativă şi calitativă corespunzător potenţialului productiv al soiurilor. În plan orizontal, rădăcinile se dezvoltă până la 30-50 cm, iar în adâncime ajung la 3060 cm. Tulpina este ramificată mai mult sau mai puţin, în funcţie de întreţinerea culturii. La cultura în câmp, tulpina poate atinge înălţimi de 40-70 cm. Tulpina este foarte fragilă, iar din această cauză trebuie acordată o atenţie deosebită la lucrările de întreţinere. Florile se formează pe plantă într-un număr de cca. 100 (fig. 9). Avortarea florilor este frecventă la ardei şi depinde de nivelul temperaturii şi intensitatea luminii.
Fructul la ardei poate avea forme diferite, în funcţie de varietate şi soi (fig. 10). Poziţia fructelor pe tufă poate fi erectă sau pendulă. Culoarea fructului la maturitate poate varia de la verdeînchis la verde-gălbui, de la roşu-deschis la roşu-închis sau portocaliu. Productivitatea plantelor depinde de numărul şi greutatea fructelor formate, existând diferenţe notabile între varietăţi. Fructele reprezintă 22-32% din greutatea totală a plantelor. 4.3. Cerinţele ardeiului faţă de factorii de mediu Ardeiul este o plantă pretenţioasă faţă de factorii de mediu, deşi cerinţele faţă de factorii de mediu sunt apropiate de cele ale tomatelor. Temperatura are un rol determinant în evoluţia biologică a plantei şi procesul de fructificare. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 14-15 ºC, iar cea optimă de 25-28ºC. Plantele cresc şi fructifică corespunzător la temperaturi de 22-25ºC. La temperaturi mai mici de 15ºC creşterea încetează. Temperaturile necorespunzătoare şi aprovizionarea insuficientă cu apă sunt cauze esenţiale pentru căderea bobocilor, florilor şi fructelor, imediat după legarea lor. Umiditatea reprezintă un factor important, cerinţele ardeiului faţă de apă fiind ridicate. Insuficienţa apei duce la avortarea unui număr mare de flori, fructele în aceste condiţii crescând încet, devenind diforme şi lipsite de turgescenţă. Consumul de apă diferă în funcţie de faza de vegetaţie. Plafonul de umiditate din sol trebuie să fie de 65-70% din capacitatea de câmp la începutul vegetaţiei şi de 80-90% în perioada de fructificare. Elementele nutritive sunt importante pentru obţinerea unor producţii ridicate de ardei. Consumul de substanţe nutritive depinde de natura solului, faza de vegetaţie a plantelor, soiul cultivat şi
sistemul de cultură practicat. Soiurile cu fructe mari, mai productive, consumă mai multe elemente nutritive decât soiurile mai slab productive Ardeiul reacţionează bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice. La aplicarea de îngrăşăminte chimice se va ţine seama de gradul de fertilitate al solului, de ritmul de consum al elementelor nutritive din sol şi de condiţiile de cultură Azotul măreşte producţia, dar frânează coacerea fructelor. Ardeiul necesită o bună aprovizionare a solului cu potasiu, întrucât acesta influenţează calitatea recoltei. Solurile cele mai potrivite pentru cultura ardeiului, sunt cele uşoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH=6,8). 4.4. Soiuri şi hibrizi de ardei Soiurile de ardei sunt numeroase având în vedere diversitatea varietăţilor şi a metodelor de cultură. Soiurile de ardei pot fi încadrate în soiuri cu fructe mari (ardei gras, ardi gogoşar, ardei lung), cu fructe mici(ardeiul iute) si ardei decorativi. Tabelul 2 Soiurile de ardei înregistrate în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2005 Denumirea comerciala Albaregia Albineţ Andra Andreea Apollo Arădean Arlequin
Grupa de maturitate Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Târziu Timpuriu Semitimpuriu
Varietate / Soi / hibrid Ardei gras, Soi Ardei lung, Soi Aredi gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei iute, Soi Ardei gras, Hibrid
Destinatia culturii
Aroma Atlas Auriu Bianca Blondy Bogdan Carmen Carmin Ceres Cornel Cosmin Creola Cristal De Şiria Delta Denis Dolmy Edesalma Eugen Export
Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Extratimpuriu Semitimpuriu Târziu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Târziu Timpuriu Semitimpuriu Timpuriu Timpuriu Timpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu
Fehėrőzőn
Timpuriu
Flamingo Galben superior Gambo Gigant Globus Granat Greyco Işalniţa 85-V Iute delicios Lider Lung de Işalniţa Lung românesc Mădălin Meteorit Miniş 27 Neptun Opal Oranj
Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu Târziu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitârziu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitârziu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitârziu
Ardei gras, Soi Ardei gras, Hibrid Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Hibrid Ardei lung, Soi Ardei lung, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei lung, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei gras, Soi Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Soi Ardei lung, Soi Ardei gras, Soi Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Hibrid Ardei gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Hibrid Ardei gogosar, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei iute, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei lung, Soi Ardei lung, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei lung, Soi
Seră şi solarii Seră şi solarii Seră şi câmp
Solarii şi câmp Câmp, seră şi solarii Seră şi solarii
Câmp şi solarii
Orion Picant Portocaliu Silvia Simona Simultan Siret
Târziu Timpuriu Timpuriu Semitârziu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu
Ardei gras, Soi Ardei iute, Soi Ardei iute, Soi Ardei lung, Soi Ardei gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei lung, Soi
Sonar
Semitimpuriu
Ardei gras, Hibrid
Splendit Tarog Titan Victoria
Semitârziu Semitârziu Târziu Semitârziu
Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi Ardei gogosar, Soi Ardei gras, Soi
Câmp, seră şi solarii
4.5. Zonarea ecologică Zonele foarte favorabile pentru cultura ardeiului sunt considerate luncile râurilor din Câmpia Dunării şi Câmpia de Vest. Zonele favorabile pentru cultura ardeiului sunt considerate Câmpia şi Podişul Transilvaniei, nordul Moldovei şi zona subcolinară a munţilor Carpaţi. Zonele puţin favorabile pentru cultura ardeiului sunt considerate Dobrogea, Bărăgan, sudul Moldovei şi zonele de munte, cu tempereaturi scăzute. 4.6. Tehnologia culturii ardeiului în câmp Tehnologia de cultură este asemănătoare pentru cele 3 categorii de ardei cultivat. Pentru cultura ardeiului se aleg soluri adânci, cu structură bună, afânate, permeabile şi calde. Se preferă terenurile protejate de vânturi şi care menţin constantă umiditatea atmosferică Plante foarte bune premergătoare sunt: lucerna, trifoiul, mazărea, fasolea, dar se poate cultiva şi după rădăcinoase, bulboase
sau bostănoase. Înaintea ardeiului, primăvara, se pot face culturi anticipate de salată, spanac, ridichii de lună, ceapă verde, etc. Pregătirea terenului. Toamna se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice, în funcţie de analiza agrochimică a solului (ex:300 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha sulfat de potasiu). Primăvara se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu. Erbicidarea se poate face cu Dual 500 EC (3-4 l/ha), care se administrează în amestec cu 400 l apa/ha, înainte de plantare cu 5-6 zile şi se încorporează în sol la 6-8 cm adâncime. Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94, 100 sau 120 cm. Plantarea se realizează când temperatura din sol pe adâncimea de 10 – 15 cm atinge valoarea de cel puţin 15ºC. Se plantează mai întâi ardeiul gras timpuriu (25 aprilie - 5 mai), apoi ardeiul gras şi ardeiul gogoşar (5 - 20 mai). Pe stratul înălţat se plantează două rânduri la 60 sau 70 cm. Distanţele între plante pe rând variază în funcţie de varietatea de ardei ce urmează a se cultiva, după cum urmează: la ardeiul gras se recomandă o distanţă între plante pe rând de 15-20 cm, realizând o densitate de 65.000-88.000 pl/ha; la ardeiul gogoşar se recomandă o distanţă între plante pe rând de 20-25 cm, realizând o densitate de 54.000-65.000 pl/ha; la ardeiul lung se recomandă o distanţă între plante pe rând de 15 cm, realizând o densitate de 88.000 pl/ha; la ardeiul iute, distanţa între plante pe rând recomandată este de 10 cm. Pentru creşterea densităţii la unitatea de suprafaţă se pot alege distante mai mici între rânduri şi plante pe rând, până la limita de 30 sau 40 cm între rânduri. Lucrări de îngrijire. La 4-5 zile de la plantare se face completarea golurilor. La ardei se aplică 3-4 praşile mecanice între rânduri şi 2 praşile manuale pe rând. Prăşitul se face cu multă atenţie, având în vedere particularităţile pe care le prezintă sistemul radicular al plantelor de ardei. Cu ocazia praşilelor mecanice se poate face şi un uşor muşuroit.
Udarea se face după plantare pentru asigurarea prinderii. După aceea nu se mai udă circa 2 săptămâni pentru a favoriza o înrădăcinare mai profundă. Până la fructificare se udă la intervale de 7-10 zile (fig. 11). În timpul apariţiei masive a fructelor, când plantele de ardei au cea mai multă nevoie de apă, udările se fac la interval de 5-6 zile, astfel ca umiditatea din sol să fie în mod constant la 80-85% din capacitatea de câmp. În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica 2-3 fertilizări cu îngrăşăminte chimice sau 4-5 fertilizări prin alternarea îngrăşămintelor minerale. Obigatorii sunt fertilizările din fazele critice de vegetaţie şi fructificare (perioada de înflorire maximă şi de fructificare maximă). Orientativ, prima fertilizare se aplică la 12-15 zile de la plantare, cu 80-100 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat şi 50 kg/ha sare potasică. Pe suprafeţe mici se poate face copilitul şi cârnitul plantelor, în scopul obţinerii unor fructe mai mari, mai timpurii, sau pentru a se asigura ajungerea la maturitatea de consum a unui număr mai mare de fructe la venirea brumelor de toamnă. Recoltarea ardeiului gras începe în iulie şi se termină în octombrie. Recoltarea ardeiului lung şi a ardeiului gogoşar începe în august şi se continuă până la căderea brumelor. Recoltarea se face manual, prin tăierea pedunculului. După recoltare, ardeii se sortează pe calităţi, se ambalează şi se transportă cât mai repede la locul de desfacere. La temperatura de 5-6ºC, ardeii se pot păstra 4-5 zile după recoltare şi chiar mai mult. 4.7. Bolile ardeiului şi combaterea lor Făinarea - Leveillula taurica Boala apare frecvent în culturile din sere, solarii şi câmp, la care irigarea se face pe rigole.
Simptome. Primele simptome apar pe frunzele de la baza plantelor, care sunt mai sensibile la atac în comparaţie cu cele mai tinere. Pe partea superioară a frunzelor apar pete de culoare gălbuie. În dreptul acestora, pe partea inferioară a frunzelor apare un puf des, de culoare alb-cenuşie. Când atacul este puternic frunzele se răsucesc şi se desprind cu usurinţă. Combatere. Tratamentele se încep la apariţia primelor simptome, cele mai eficace fiind fungicidele sistemice: Tilt – 0,02%, Bumper – 0,02%, Topas – 0,035%, Saprol – 0,125%, Bayleton 5 – 0,25%, Bayfidan – 0,05%, Shavit – 0,05%, Afugan – 0,05%, Rubigan – 0,04%, Labilite – 0,2%, Systhane 12 E – 0,05%. Putregaiul rădăcinii, Phytophthora capsici
tulpinilor
şi
fructelor
-
Atacul se manifestă în special la culturile din câmp. Simptome. Pe frunze apar pete mari de culoare brun-deschis. Rădăcinile prezintă un putregai uscat de culoare brună, care determină ofilirea şi uscarea plantelor în întregime. Simptome similare pot să apară pe tulpină şi lăstari la diferite niveluri de la suprafaţa solului, iar plantele se ofilesc şi se usucă deasupra zonei de atac. Pe fructe, la suprafaţa ţesuturilor atacate apare un mucegai de culoare alb-cenuşie, care cuprinde fructul în întregime. Combatere. La plantare, cuburile nutritive se îmbăiază timp de 5 minute în soluţie de Previcur 607 SL – 0,2% sau Proplant 72,2 SL – 0,2%. În timpul perioadei de vegetaţie, în cazul apariţiei atacului, se vor efectua tratamente la baza plantelor cu Previcur 607 SL – 0,2%, Proplant 72,2 SL – 0,2% sau Aliette – 0,2%, câte 0,5 1 soluţie la o plantă. Pentru combaterea atacului pe organele aeriene ale plantelor se vor efectua stropiri foliare folosindu-se, prin alternare, produsele: Previcur 607 SL – 0,2%, Proplant 72,2 SL – 0,2%, Aliette – 0,2% Mikal M – 0,35% şi Ridomil Gold MZ – 0,25%, la intervale de 8-10 zile.
Putrezirea fructelor şi seminţelor-Alternaria tenuis Atacul apare în câmp şi solarii. Simptome. Pe fructe apar pete mici, circulare, de culoare galben-verzuie, umede şi moi. Treptat, leziunile se măresc şi capătă o culoare bran-neagră. Combatere. Tratamentele cu Rovral – 0,1%, Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Sancozeb – 0,2% sau Vondozeb – 0,2%, la intervale de 8-10 zile, previn manifestarea atacului pe fructe. Putregaiul cenuşiu - Botrytis cinerea Atacul se manifestă în solarii şi sere, iar în anii cu precipitaţii abundente şi în câmp. Simptome. Pe fructe apar pete umede, de culoare brună, de forme şi mărimi variabile, zonate concentric (fig. 12). În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, la suprafaţa petelor apare un puf abundent, de culoare cenuşie. Fructele puternic atacate putrezesc în întregime. Combatere. La apariţia primelor simptome se vor aplica tratamente cu Rovral – 0,1%, Sumilex – 0,1%, Calidan – 0,15%, Euparen Multi – 0,15% sau Folpan 50 – 0,2%. Verticilioza – Verticilium dahliae Boala apare atât în spaţiile protejate (solarii, sere), cât şi în câmp. Simptome. Verticilioza este o boală cu evoluţie lentă care se manifestă de obicei începând cu faza de înflorire sau fructificare a plantelor şi evoluează lent spre vârful plantelor. Frunzele se ofilesc mai întâi pe o jumătate, iar marginile se răsucesc spre faţa superioară. Ulterior, ofilirea se extinde şi la cealaltă jumătate şi progresează de la vârf spre baza frunzei. Treptat, frunzele se îngălbenesc, se usucă în întregime şi atârnă în lungul tulpinii.
Fructele plantelor bolnave pălesc, se înmoaie şi se zbârcesc. Talia şi fructificarea plantelor bolnave sunt mai reduse în comparaţie cu plantele sănătoase. Combatere. În timpul perioadei de vegetaţie se vor aplica tratamente preventive la sol, în jurul bazei tulpinii, cu suspensie din fungicidele sistemice: Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin, Derosal sau Goldazim, în concentraţie de 0,05-0,1%, câte 0,5 litri la o plantă. Primul tratament se face la 10 zile după plantare, folosindu-se concentraţia de 0,05%, iar următoarele 2-3 la intervale de 25-30 zile cu 0,1%. Aceleaşi fungicide au şi efect curativ dacă tratamentele se încep la apariţia primelor simptome. În acest caz concentraţia se măreşte la 0,15%, iar intervalul dintre tratamente se reduce la 15 zile. De regulă, două tratamente sunt suficiente pentru oprirea atacului.
5. Cultura pătlăgelelor vinete 5.1. Importanţa culturii pătlăgelelor vinete Deşi nu se consumă în stare crudă, pătlăgelele vinete sunt solicitate de consumatori în tot cursul anului, servind la prepararea diverselor specialităţi culinare. Acestea servesc la prepararea de salate, musaca, ghiveci, vinete împănate, etc. De asemenea, pătlăgelele vinete constituie o legumă de bază în prepararea conservelor, în amestec cu alte legume. Deşi nu sunt foarte bogate în vitamine, pătlăgelele vinete prezintă însuşiri terapeutice prin conţinutul lor ridicat în fitoncide şi alte substanţe.
5.2. Particularităţi biologice ale plantelor de pătlăgele vinete În condiţiile tării noastre vinetele se comportă ca plante anuale. Planta prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, unele rădăcini putând ajunge la adâncimea de 1 m. Marea masă a rădăcinilor explorează solul pe o adâncime de 20-40 cm, în funcţie de textura solului. Tulpina este erectă, ramificată, de culoare verde-violacee şi poate avea înălţimi de până la 1m în culturile de câmp, în funcţie de soi şi de întreţinerea culturii. Fructul este neted, lucios, are culoare violacee spre negru, negru-roşcat la maturitatea de consum şi galben-albicios la maturitatea fiziologică (fig. 13, fig. 14). Pulpa fructului este de culoare albă-verzuie, cu seminţe mici, albe, dacă se recoltează la momentul optim (maturitatea de consum). Dacă se depăşeşte acest moment de recoltare, pulpa devine amară, lemnoasă, cu seminţe brunificate şi tari. 5.3. Cerinţele pătlăgelelor vinete faţă de factorii de mediu
încetează la temperaturi sub 14°C, când polenizarea nu mai are loc, iar florile avortează şi cad. Faţă de umiditate pretenţiile pătlăgelelor vinete sunt mai ridicate decât la tomate şi ardei, acestea necesitând 70-80% din capacitatea de câmp, la adâncimea de 30-40 cm şi umiditatea atmosferică de 80-85%. Insuficienţa apei din sol provoacă căderea în masă a butonilor florali, a florilor şi chiar a fructelor deja formate. Fructele legate rămân mici şi au culoare deschisă. Consumul de elemente nutritive depinde de faza de vegetaţie şi de producţia realizată. Absorbţia elementelor este slabă până la apariţia primelor fructe şi ridicată în perioada de fructificare. Trebuie evitat excesul de azot, care determină o creştere luxuriantă în detrimentul fructificării. Pătlăgelele vinete reacţionează foarte bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale, în fenofazele cu consum mare de elemente nutritive. Solurile recomandate pentru o cultură reuşită sunt cele fertile (cu cel puţin 5% substanţă organică), cu pH cuprins între 6,5 şi 7, bine structurate şi drenate, care se încălzesc uşor. 5.4. Soiuri şi hibrizi de pătlăgele vinete
Pătlăgelele vinete sunt cele mai pretenţioase legume faţă de factorii de mediu din grupa legumelor solano-fructoase
Soiurile de pătlăgele vinete sunt mai puţin numeroase, comparativ cu tomatele şi ardeii.
Căldura. Pretenţiile pătlăgelelor vinete faţă de căldură sunt ridicate, temperatura minimă de germinare fiind de 14 - 15 °C, iar cea optimă de germinare de 27-30°C.
Soiurile nou create vor trebui să răspundă unor cerinţe care vizează: - creşterea productivităţii prin mărirea numărului de fructe pe plantă, creşterea dimensiunilor şi a greutăţii fructelor; - obţinerea de fructe uniforme, cu formă regulată, cu pulpă colorată uniform, cu textură afânată, cu număr cât mai redus de seminţe şi cu gustul cât mai plăcut; - obţinerea de fructe fără ţepi.
Plantele vegetează şi fructifică bine la temperaturi de 27 30°C, în funcţie de faza de vegetaţie şi în strânsă corelaţie cu ceilalţi factori de vegetaţie, mai ales lumina. Plantele suportă temperaturi de 38-40°C, dar sunt foarte sensibile la temperaturile scăzute. Creşterea
5.6. Tehnologia de cultură a pătlăgelelor vinete în câmp Tabelul 3 Soiurile de pătlăgele vinete înregistrate în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2005 Denumirea comercială Amurg Andra Contesa Daniela Dragaica Fabina Felicia Kecskemeti Lila Long Violet Lucia Niculina Pana Corbului 36 Rima Rona Viorica
Grupa de maturitate Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu Semitimpuriu Semitimpuriu Semitimpuriu Timpuriu Semitimpuriu Semitârziu
Soi sau hibrid Soi Hibrid Soi Soi Soi Hibrid Soi Soi Soi Soi Soi Soi Hibrid Soi Soi
Destinaţia culturii Solarii şi câmp Solarii Solarii Solarii
Solarii Solarii Seră
5.5. Zonarea ecologică Pătlăgelele vinete găsesc condiţiile cele mai bune de cultură în zonele mai călduroase din sudul şi vestul ţării. De asemenea, se mai cultivă şi în Câmpia şi Podişul Transilvaniei, în Moldova şi în zona subcolinară. Cultura de pătlăgele vinete nu dă rezultate în zonele aride din Dobrogea, Câmpia Dunării şi sudul Moldovei, precum şi în zonele montane.
Plante bune premergătoare pentru vinete sunt lucerna, mazărea, fasolea, castraveţii, dovleceii şi unele rădăcinoase. Se vor evita ca plante premergătoare culturile de cartof şi ceapă, precum şi monocultura. Este recomandabil ca revenirea culturilor de pătlăgele vinete pe acelaşi teren să se facă la 3-4 ani. Pregătirea terenului. Toamna se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd, 300 kg/ha superfosfat şi 150 kg/ha sare potasică. Arătura adâncă se face la 30-32 cm. Primăvara, terenul se fertilizează cu 100 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează.Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea de coronament de 104 cm. Răsadurile se produc prin semănarea seminţelor în perioada 25 februarie-5 martie, fiind necesare 0,8-1 kg sămânţă pentru un ha de cultură. Semănatul se face în lădiţe sau pe strat nutritiv, în rânduri la 5 cm, la 1-2 cm pe rând şi la adâncimea de 1,5-2 cm. Imediat după semănat se stropeşte substratul cu Previcur SL – 0,15%. Repicatul este obligatoriu în cuburi nutritive cu latura de 5 sau 7 cm, confecţionate dintr-un amestec în care trebuie să intre şi turba. Plantarea are loc atunci când temperatura solului, pe adâncimea de 10-15 cm, este de minimum 14°C, ceea ce calendaristic se realizează între 5 şi 20 mai. Pe terenul modelat se plantează 2 rânduri la 80 cm, iar pe rând la 40-45 cm, realizând o densitate de 30.000 pl/ha. Pentru mărirea densităţii se poate planta la distanţe de 60 cm între rânduri şi 25-28 cm între plante pe rând (fig. 15). Lucrările de îngrijire. Imediat după plantare, la câteva zile, se completează golurile, cu răsad de aceeaşi vârstă şi acelaşi soi. Udarea după plantare este obligatorie, indiferent de metoda de irigare utilizată. Terenul se menţine curat de buruieni şi afânat prin prăşit manual de 2-3 ori cu sapa pe rând şi mecanic de 4-5 ori (de regulă,
după fiecare al doilea udat, dacă se irigă prin aspersiune sau scurgere la suprafaţă).
fructului. La suprafaţa petelor vechi apare un mucegai de culoare gri-închis.
Irigarea culturii se face prin 8 -10 udări la interval de 7-10 zile, cu norme de udare de 300-350 m3/ha pentru primele 3-4 udări, după care norma de udare creşte la 400-500 m 3/ha. Irigarea se face numai după stabilirea necesarului de apă, în funcţie de condiţiile climatice, evoluţia biologică a plantelor şi modul de udare adoptat (fig. 16).
Combatere. În timpul perioadei de vegetaţie, la apariţia atacului se vor aplica tratamente cu Rovral – 0,05%, Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Nemispor – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Sancozeb – 0,2%, Vondozeb – 0,2%, Onus 250 EW – 0,05%, Melody Duo – 0,3%, Euparen Multi – 0,15%, Merpan 50 – 0,2%, Captadin – 0,2%, Captan 50 – 0,2%, Bravo 500 – 0,2%, Mycoguard 500 – 0,2% sau Tiuram – 0,2%, la intervale de 7-10 zile.
Pentru menţinerea unui echilibru nutriţional favorabil creşterii şi fructificării plantelor, se pot aplica 2-3 fertilizări faziale, în principal cu îngrăşăminte foliare, prima fertilizare recomandându-se la 15-20 zile de la plantare, iar următoarele două la înflorire maximă şi fructificare maximă. La culturile timpurii, cârnitul se face în cursul vegetaţiei cu scopul de a se limita numărul de fructe, iar la restul culturilor se aplică toamna, cu 15-20 zile înaintea primei brume. Recoltarea poate începe între 10 şi 20 iunie, atunci când fructele au culoarea specifică soiului şi sunt elastice la apăsare. Fructele ajunse la maturitate se recoltează numai prin tăiere. Desfiinţarea culturii se face în lunile septembrie – octombrie. 5.7. Bolile pătlăgelelor vinete şi combaterea lor Pătarea brună a frunzelor sau alternarioza -Alternaria porri f. sp. solani
Pătarea brună a frunzelor şi fructelor - Didymella lycopersici Boala se observă frecvent la culturile de pătlăgele vinete din câmp. Simptome. Atacul se manifestă pe frunze, tulpini şi fructe. Pe frunzele de la baza plantelor apar pete mari, circulare, la început de culoare olivacee, apoi brune, determinând uscarea frunzelor. Pe fructe, boala apare sub formă de pete circulare de culoare brună. Combatere. Cele mai eficace fungicide sistemice pentru combaterea ciupercii Didymella lycopersici sunt Bavistin şi Derosal, în concentraţie de 0,05-0,1%. Se pot folosi cu rezultate bune şi fungicidele de contact Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Sancozeb – 0,2% şi Vondozeb – 0,2%. Putregaiul cenuşiu al fructelor - Botrytis cinerea
Pătarea brună a frunzelor sau alternarioza apare de regulă în culturile din câmp.
Atacul apare frecvent la culturile de pătlăgele vinete din sere şi solarii şi mai rar în câmp.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze şi pe fructele de la baza plantelor. Pe frunze apar pete mari, circulare, la început de culoare gălbuie, apoi brune, zonate concentric, similare cu cele care apar la culturile de tomate. La suprafaţa fructelor apar pete de culoare brună. Într-un stadiu mai avansat petele afectează şi pulpa
Simptome. Boala se manifestă de regulă în perioada de înflorire şi fructificare, pe flori, fructe şi tulpini. Pe tulpini apar pete de culoare brună. Leziunile au marginea de culoare roşcatăpurpurie, sunt relativ tari, penetrând pulpa fructelor (fig. 17). Când
umiditatea atmosferică este ridicată, la suprafaţa leziunilor apare un puf abundent, de culoare cenuşie. Combatere. La apariţia atacului se vor aplica tratamente foliare cu Rovral – 0,1%, Sumilex – 0,1 %, Calidan – 0,15%, Teldor – 0,08%, Tiuram – 0,2%, Folpan 50 – 0,2%, Merpan 50 – 0,2%, Captan 50 – 0,2%, Captadin – 0,2% sau Euparen Multi – 0,15%.
de 0,05%, iar următoarele 2-3 la intervale de 25-30 zile cu 0,1%. Fungicidele sistemice menţionate au şi efect curativ dacă tratamentele se încep la apariţia primelor simptome. În acest caz concentraţia se măreşte la 0,15%, cantitatea de suspensie la o plantă fiind de 1 litru, iar intervalul dintre tratamente se reduce la 15 zile. De regulă, atacul poate fi oprit prin aplicarea a două tratamente.
Putregaiul fructelor - Phytophthora parasitica Atacul se manifestă atât la culturile din spaţii protejate (solarii, sere), cât şi la cele din câmp Simptome. De regulă sunt atacate fructele mature din partea bazală a plantelor care ating suprafaţa solului sau sunt în apropierea acesteia. Pe suprafaţa fructelor pot aparea pete mari, brune, zonate concentric. Fructele puternic atacate cad la suprafaţa solului şi constituie o sursă de infecţie pentru cele de la etajele superioare deoarece ciuperca sporulează abundent la suprafaţa lor. Combatere. Pentru prevenirea apariţiei atacului se vor efectua tratamente cu Dithane M 45 – 0,2%, Novozir MN 80 – 0,2%, Nemispor – 0,2%, Mancozeb 800 – 0,2%, Sancozeb – 0,2%, Vondozeb – 0,2%, Aliette – 0,2% sau Alfonat – 0,25%. Verticilioza - Verticillium dahlias. Verticilioza prezintă importanţă economică atât pentru culturile din câmp, cât mai ales pentru cele din sere şi solarii. Simptome. Pe frunze apar zone de îngălbenire, marginile lor se răsucesc în sus, se usucă, au culoarea brună şi atârnă în lungul tulpinii. Defolierea plantelor are loc treptat, începând de la bază şi progresând spre vârf. Combatere. În timpul perioadei de vegetaţie se vor aplica tratamente preventive la sol, în jurul bazei tulpinii, cu suspensie din fungicidele sistemice: Benlate, Fundazol, Topsin M, Metoben, Bavistin, Derosal sau Goldazim, câte 0,5 1 la o plantă. Primul tratament se face la 10 zile după plantare, folosindu-se concentraţia
6. Dăunătorii culturilor de legume solanacee Nematodul rădăcinilor - Meloidogyne incognita Nematodul rădăcinilor este un dăunător specific culturilor de solanacee din sere. Acesta produce pe rădăcină numeroase gale, din care cauză plantele se usucă. Atacul se manifestă în vetre, putând deveni generalizat în lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară. Coropişniţa - Gryllotalpa gryllotalpa Coropişniţa produce pagube în răsadniţe, sere, solarii şi câmp, prin distrugerea rădăcinilor (fig. 18). La culturile de tomate semănate direct, atacul se manifestă pe rând, prin dislocarea seminţelor aflate în curs de germinare, datorită afânării solului pe direcţia de înaintare a brazdarelor, operaţiune care facilitează deplasarea coropişniţelor. Păianjenul roşu comun - Tetranychus urticae Păianjenul roşu atacă în câmp, sere şi solarii vinetele şi ardeiul, afectând toate organele aeriene ale plantei, dar preponderent aparatul foliar, cu localizare pe partea inferioară a frunzelor. Pe aparatul foliar, atacul se recunoaşte cu usurinţă după prezenţa unei paste mătăsoase maronii, iar pe partea superioară a frunzelor după depigmentarea, albirea şi uscarea ţesuturilor dintre nervuri. Păianjenul roşu este un dăunător frecvent în anii secetoşi şi călduroşi, cauzând pagube care, în lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară, pot merge până la compromiterea culturilor.
Pentru combatere, în câmp se aplică, în general, două tratamente cu produse de contact-ingestie la semnalarea în cultură a dăunătorului: Neoron 50 EC sau Omite 57 EC – 0,1%, Demitan 20 SC, Sanmite 20 WP, Torque 55 SC sau Pennstyl 60 Fl – 0,05%. Păianjenul lat- Polyphagotarsonemus latus În sere şi solarii, păianjenul lat atacă culturile de ardei şi vinete, iar în câmp numai vinetele. Este un dăunător deosebit de periculos. La ardei produce scurt-nodarea ramificaţiilor de la vârf, avortarea florilor şi suberificarea fructelor, care nu mai cresc, devin rugoase şi îşi pierd valoarea comercială. Spre deosebire de ardei, la pătlăgelele vinete fructele sunt puternic suberificate, cafeniu-rugoase şi crăpate longitudinal (fig. 19). Atacul se manifestă în vetre, putând deveni generalizat în lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară. Păianjenul lat este rezistent la majoritatea pesticidelor, principalul mijloc de limitare a atacurilor reprezentândul tratarea răsadurilor de ardei şi vinete de 2-3 ori înainte de plantare cu Neoron 50 EC sau Omite 57 EC – 0,1%, Demitan 20 SC, Sanmite 20 WP sau Pennsty160 Fl – 0,05%. Păduchele verde al solanaceelor - Macrosiphon euphorbiae Păduchele verde al solanaceelor atacă preferenţial tomatele şi vinetele (fig. 20). În câmp, atacul este maxim pe parcursul lunilor mai-iunie şi august-septembrie. Acesta este o formă vectoare de viroze, transmiţând la tomate şi vinete răsucirea mozaicală a frunzelor (Solanum virus 7 şi Solanum virus 11) şi mozaicul Y al cartofului (Solanum virus 2). Păduchele verde al piersicului - Myzodes persicae În urma atacării ardeiului de către păduchele verde al piersicului, plantele se ofilesc, se dezvoltă tardiv şi dau producţii scăzute (fig. 21). La răsaduri, în condiţii de temperaturi scăzute, produce strângerea lor în buchet pentru a se apăra de frig. Deşi
aparent este indiferent la condiţiile climatice, atacul în câmp se înscrie în valori maxime în anii cu primăveri şi veri răcoroase şi cu nebulozitate accentuată. Este o formă vectoare de viroze, transmiţând la ardei şi tomate mozaicul A (Solarium virus 3), mozaicul Y (Solanzzm virus 2), mozaicul Acuba (Solarium virus 8 şi 9), răsucirea frunzelor (Solarium virus 14). Combaterea afidelor la culturile de legume solanacee se face pe cale chimice, cu produse de contact-ingestie, prin aplicarea a 13 tratamente foliare, la semnalarea coloniilor în cultură. Musculiţa tutunului - Bemisia tabaci Musculiţa tutunului este prezentă în sere pe culturile de tomate şi vinete. Musculiţa tutunului atacă în asociere cu musculiţa albă de seră. Plantele atacate se dezvoltă lent şi dau producţii scăzute. Atacul este însoţit de secreţii abundente aderente la substrat. Este un vector de viroze. Se combate prin tratamentele efectuate pentru limitarea atacului de musculiţă albă - Trialeurodes vaporariorum. Musculiţa albă - Trialeurodes vaporariorum Musculiţa albă este un dăunător polifag, care atacă culturile de tomate, vinete şi ardei din sere şi solarii. Atacul poate fi întâlnit şi la culturile din camp. Atacul este însoţit pe partea superioară a aparatului foliar de secreţii zaharate, pe care secundar se dezvoltă fumigina care împiedică fenomenul de fotosinteză şi care dă un aspect neplăcut culturilor. Combaterea se face pe cale chimică, cu produse de contact-ingestie, precum: Lannate 90 WS, Metomex 90 WP sau
Nudrin 90 WP – 0,05%; Confidor 20 SL – 0,075%; Actara 25 WG – 0,04%; Supersec 10 EC – 0,03%; Mospilan 20 SP – 0,04%. Tripsul comun - Thrips tabaci Atacul de trips este localizat pe partea inferioară a frunzelor. Corespunzător zonelor de atac, pe partea superioară a frunzelor apar pete necrotice care pot fi destul de numeroase, reducând suprafaţa de asimilaţie. Este vector de viroze, transmiţând la tomate mozaicul tutunului şi mozaicul Acuba. Este un dăunător frecvent în anii secetoşi şi călduroşi. Se combate prin tratamente foliare efectuate cu Diazol, Mospilan, Confidor 20 SL, Laser sau Supersect, aplicate la semnalarea dăunătorului în cultură. Gândacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata Gândacul din Colorado atacă în stadiul de larvă şi adult vinetele şi tomatele, afectând toate organele aeriene ale plantei, cu localizare preferenţială pe aparatul foliar. În momentul apariţiei, adulţii hibernanţi atacă răsadurile imediat după plantare, prin lezarea tulpinilor din zona coletului şi distrugerea vârfurilor de creştere, pagubele produse la vinete putând atinge valori de până la 50%. Pentru eradicarea atacului la vinete se aplică, în medie, 2-3 tratamente în momentul când larvele sunt de vârstele I-III, larvele de vârsta a IV-a fiind mult mai rezistente la acţiunea pesticidelor. La tomate, atacul din timpul perioadei de vegetaţie este mai redus şi se manifestă, de regulă, la culturile nesusţinute pe spalier şi la cele semanate direct în câmp. Gândacul din Colorado se combate cu produce chimice de contact, precum: Victenon, Hostathion, Actara, Supersect, Fastac. Se asemenea, combaterea se poate face biologic prin utilizarea de
biopreparate pe bază de Bacillus thuringiensis var. tenebrionis (Novodor 48 MT). Omida fructelor - Helicoverpa syn. Chloridea armigera Omida fructelor este un dăunător polifag care are cca. 120 de plante gazdă din flora spontană şi de cultură. La solanacee, atacă tomatele şi ardeiul, mai rar vinetele (fig. 22, fig. 23). Larvele din primele vârste (I si II) se dezvoltă pe frunze şi flori, ca apoi să pătrundă în interiorul fructelor unde lasă numeroase dejecţii, făcându-le improprii pentru consum. De regulă, o singură larvă atacă mai multe fructe, din care cauză tomatele pot fi compromise în totalitate. Este un dăunător pretenţios faţă de condiţiile de mediu şi atacă în câmp cu o anumită ciclicitate. Atacul se manifestă la solanaceele din a doua parte a verii. Cotarul verde - Cheimatobia brumata Cotarul verde este un dăunător în stadiul de larvă, care la tomate atacă fructele în stare verde în care produce perforaţiuni superficiale uscate. Deşi acestea nu îşi pierd valoarea nutritivă şi fermitatea, numărul prea mare de perforaţii face ca ele sa devină necomerciale. Atât omida fructelor, cât şi cotarul verde se combat prin aplicarea de tratamente foliare efectuate până la pătrunderea larvelor în fructe cu Sinoratox 35 EC, Actellic 50 EC – 0,15%, Confidor 20 SL – 0,04%, Actara 25WG – 0,02%. Musca miniera - Lirionryza trifolii Musca minieră apare frecvent la culturile de tomate şi vinete. Este un dăunător prezent la culturile de legume din spaţii protejate şi prezintă ca sursă principală de infestare răsadurile provenite din serele înmulţitor. Larvele se dezvoltă în interiorul frunzelor.
Produce atacuri cu caracter generalizat, producând pe frunze numeroase galerii care reduc suprafaţa de asimilaţie, cu repercusiuni evidente asupra producţiei (fig. 24). Se combate prin aplicarea de tratamente cu Trigard 75 WP – 0,2%, Confidor 20 SL – 0,075%, Actara 25 WG – 0,04%, Laser 24 SL – 0,06% care sunt penetrante prin ţesuturile frunzelor.
Bibliografie 1. Ceauşescu I., M. Bălaşa, V. Voican, P. Saviţchi, G. Radu, N. Stan, 1984 – Legumicultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 2. Costache M., T. Roman, C. Costache, 2003 – Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor la legume, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită. Editura AGRIS – Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti. 3. Gheorghieşi C., I. Geamăn, 2003 – Bolile plantelor horticole. Editura Universitas Co., Bucureşti. 4. Ruxandra Ciofu, S. Nistor, V. Popescu, Pelaghia Chilom, S. Apahidean, A. Horgoş, V. Berar, K.F. Lauer, N. Atanasiu, 2003 – Tratat de legumicultură. Editura CERES, Bucureşti. * Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România, ediţia 2005.