Curs Drept international umanitar

TEMA 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI CONFLICTULUI ARMAT 1. Noţiunea de drept internaţional umanitar 2. Obiectul de studiu al Dreptului conflictului armat. 3. Importanţa şi scopul studierii Dreptului conflictului armat. 1. Noţiunea de drept internaţional umanitar Noţiunea de „dreptul războiului” utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de „dreptul conflictelor armate”, iar recent cu îmbinarea „drept internaţional umanitar", în plan explicativ şi logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţional public şi dispune de toate particularităţile acestuia. Or, asemeni dreptului internaţional public, şi dreptul conflictelor armate (dreptul internaţional umanitar) e mai mult unul al coordonării decât unul al subordonării. După alţi parametri însă, dreptul conflictelor armate dispune totuşi de un conţinut specific mai variat şi mai complex. Şi anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convenţiile sub orice formă; tratate, contractele organizaţiilor internaţionale ş, a., din care motiv poate fi socotit în fond relativ anarhic şi slab instituţionalizat. Complexitatea lui se mai datorează şi abundentelor de reglementări, şi formulărilor nu întotdeauna clare, şi dificultăţilor întru calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual, stabilit prin acordul dintre state de unde şi trebuie să fie clar şi ne mijlocit aplicabil în timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi. Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi ne internaţional. Prin drept internaţional umanitar înţelegem totalitatea normelor comune şi convenţionale care reglementează relaţiile dintre participanţii la diferendul militar şi subiecţii de drept internaţional afectate de război. În privinţa aplicării metodelor şi mijloacelor de luptă, protejării răniţilor, bolnavilor, prizonierilor de război şi a civililor, precum şi care stabilesc răspunderea statelor şi indivizilor pentru încălcările din domeniu”.

2. Obiectul de studiu al Dreptului conflictului armat Relaţiile internaţionale au apărut încă din timpurile străvechi, odată cu apariţia statelor. Dezvoltarea acestor relaţii a depins întotdeauna de interesele actorilor scenei internaţionale. În cazul cînd interesele unor state intră în contradicţie apare o confruntare în diferite domenii, inclusiv cel militar. Reieşind din faptul că în istoria omenirii relaţiile de război între popoare au fost timp îndelungat ceva natural, ideea de reglementare a condiţiilor de război este şi ea foarte veche. Încercări de a face distincţie între războiul drept şi cel nedrept au fost întreprinse încă în Evul Mediu, de către biserică. În pofida tuturor eforturilor, dreptul internaţional a fost mult timp parţial confundat cu dreptul războiului. doctrineisale clasice a dreptului popoarelor deţineacedreptul deiza recurgere la aplicareaConform forţei în relaţiile cu alte state şi acesta era unstatul dreptsuveran fundamental caracter un stat în comparaţie cu altul. Odată cu evoluţia dreptului internaţional statele au ajuns la concluzia privind necesitatea reglementării conflictelor militare în vederea utilizării forţei în anumite limite şi excluderea metodelor barbare de ducere a războiului. Interesul faţă de dreptul războiului datează din jumătatea a II-a a sec. XIX, manifestîndu-se printr-un curent de codificare şi dezvoltare a regulilor privind utilizarea forţei armate.

Dreptul conflictului armat este cunoscut sub mai multe denumiri, cum ar fi internaţional umanitar şi Dreptul războiului.

Dreptul

Dreptul conflictului armat este o ramură specială şi excepţională a dreptului internaţional public (relaţiile dintre state), care se aplică în condiţii de conflict armat, când exercitarea drepturilor omului se restrânge. Definiţie: Dreptul conflictului armat este un sistem de norme şi principii internaţionale de drept, care reglementează relaţiile între părţile beligerante în timpul conflictului militar cu scopul limitării aplicării metodelor şi mijloacelor barbare de ducere a războiului, apărării jertfelor războiului şi stabilirii răspunderii pentru încălcarea acestor norme. Obiectul: Dreptul conflictului armat reprezentînd un sistem de norme de drept internaţional, ce reglementează relaţiile dintre părţile într-un conflict militar, studiază totalitatea acestor norme internaţionale privind legile şi obiceiurile războiului, le perfecţionează şi le adaptează la transformările şi necesităţile sociale, culturale şi tehnico-ştiinţifice.

3. Importanţa şi scopul studierii Dreptului conflictului armat Dreptul conflictului armat reglementează relaţiile dintre state şi cetăţeni inamici. Importanţa: Studierea, cunoaşterea şi respectarea normelor Dreptului conflictului armat ar asigura limitarea aplicării metodelor şi mijloacelor barbare de ducere a războiului, şi ca consecinţă, reducerea pierderilor umane şi materiale inutile în timpul războiului. Fiecare participant la un conflict armat trebuie să fie conştient că oricine poate deveni jertfă a războiului, inclusiv el însuşi, devenind prizonier, sau rănit grav. În acest context, cunoaşterea şi respectarea regulilor războiului ar putea să-i asigure chiar lui viaţa. Scopul Dreptului conflictului armat constă în apărarea vieţii şi a demnităţii omului în condiţiile extremale ale războiului. Principiile Dreptului conflcitului armat întotdeauna au avut drept scop satisfacerea necesităţilor omului. Menirea lor este de a feri omul de acţiunea forţei brute. Misiunea de a apăra demnitatea omului capătă o semnificaţie aparte în cazul dacă vinovat de violenţă este un stat. De aceea este clar că Dreptul internaţional umanitar este, de asemenea, o parte a compartimentului Dreptului internaţional care apără drepturile omului de atentatele din partea puterii de stat în timpul unui conflict armat. Scopul disciplinei “Dreptul conflictului armat” este studierea normelor de drept internaţionale cu privire la legile războiului, protejarea jertfelor războiului, stabilirea responsabilităţii pentru încălcarea acestor norme, în vederea conştientizăii obligativităţii respectării acestor norme şi a necesităţii de a răspîndi cunoştinţele despre aceste norme, fapt care ar asigura limitarea aplicării metodelor şi mijloacelor barbare de ducere a războiului, protejarea jertfelor războiului şi a mediului ambiant. Primul instrument juridic pe care s-a edificat Dreptul conflictului armat modern a fost „Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în campanie” din 22 august 1864. Dreptul conflictului armat este bazat pe cutume internaţionale, cuprinde reglementări privind drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în derularea operaţiilor militare, inclusiv cele prin care se stabilesc limitele în care se pot utiliza mijloacele şi metodele de purtare a războiului, denumite şi „Dreptul de la Haga“, precum şi Reglementări privind protecţia anumitor persoane şi bunuri faţă de efectele distructive ale ducerii acţiunilor de luptă, denumite şi „Dreptul de la Geneva“. Legile şi obiceiurile războiului conţin reglementări în următoarele domenii: -- statutul juridic al combatanţilor; mijloacele de război interzise; - armele interzise prin convenţii speciale; - prizonierii de război; spionii şi mercenarii; - răniţii, bolnavii şi naufragiaţii în conflicte armate; - protecţia populaţiei şi a bunurilor cu caracter civil; - protecţia bunurilor culturale. Pe pacrursul studierii disciplinei vom pune accent asupra două probleme majore ale Dreptului conflcitului armat:

- o primă problemă – respectarea limitelor impuse conflictului armat în ceea ce priveşte mijloacele angajate şi metodele aplicate. Convenţia de la Geneva, din 1949 stipulează că „în orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat“. - o altă problemă decurge din principiul conform căruia „populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare“. Punerea în aplicare a acestui principiu şi a regulilor ce-i sunt subsecvente au un impact direct asupra concepţiei operaţiei, cât şi misiunilor principalelor elemente de dispozitiv. Astfel, atât în apărare, cât şi în ofensivă, principalele elemente ale dispozitivului, în mod deosebit cele care prezintă un interes deosebit pentru agresor, trebuie dispus astfel încât să se evite vecinătatea cu populaţia şi bunurile civile, iar în situaţia în care acest deziderat nu este posibil a fi îndeplinit integral, trebuie luate măsuri organizatorice pentru îndepărtarea persoanelor şi bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor menţionate. De asemenea, în situaţia în care nu este posibilă evacuarea persoanelor civile, se vor organiza adăposturi adecvate, această măsură fiind una din cele mai bune metode de protecţie împotriva atacurilor.

Războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii şi se supune legilor societăţii, ale politicii. Definiţia dată războiului de Clausewitz, războiul fiind considerat ca o „continuare a politicii prin alte mijloace“, adică o etapă necesară a presiunii fizice cu scopul de a-l readuce pe adversar la masa negocierilor şi a obţine, în urma războiului, maximum de avantaje posibile. Concluzie: Războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace - politice, economice, culturale, informaţionale, diplomatice, morale, tehnice, ştiinţifice şi militare. Războiul nu este doar o confruntare armată; el este o angajare militară într -o confruntare complexă dintre actori, al cărei ultim aspect este confruntarea armată. Războiul este, desigur, excesiv şi condamnabil, dar el a fost întrebuinţat întotdeauna ca un mijloc convenţional de reglare a relaţiilor internaţionale.

TEMA 2. FORMAREA, EVOLUŢIA ŞI ROLUL DREPTULUI CONFLICTULUI ARMAT 1. Noţiuni generale privind Dreptul conflictului armat. Geneza şi evoluţia Dr.CA. 2. Rolul şi f uncţiile Dreptului conflictului armat în epoca contemporană. 3. Izvoarele tradiţionale ale Dreptului conflictului armat. 1. Noţiuni generale privind Dreptul conflictului armat. Geneza şi evoluţia. Klauzewiz, general şi teoretician militar prusian de la începutul sec. XIX, autorul renumitului “Tratat al războiului”, spunea: Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace. Din cele mai vechi timpuri omenirea a cunoscut numeroase situaţii conflictuale, materializate prin războaie sângeroase între naţiuni sau pe timpul unor crize politice ori sociale interne. Orice conflict presupune, din punctul de vedere al celor care participă la el, o necesitate de a crea cât mai multe pierderi părţii adverse, de a distruge cât mai mult pentru a obţine victoria. Pe de altă parte, legile umanităţii urmăresc să fie cât mai puţine suferinţe, cât mai reduse pagube materiale şi, fapt foarte important, revenirea cât mai grabnică la starea de pace. Războiul este recurgerea la forţa armată în scopul soluţionării unei situaţii de conflict între două sau mai multe state prin impunerea unui adversar să se supună cerinţelor celuilalt adversar. Recurgerea la forţă este utilizată de state în diferite scopuri: apărarea propriilor interese, a propriului teritoriu sau lupta pentru noi teritorii, pentru sfere de influenţă, noi pieţe. De fapt, fenomenul recurgerii la aplicarea forţei militare are şi d enumirea sa – conflict militar. Noţiunea “conflict militar” are următoarea semnificaţie: “Fenomen complex social-politic, caracterizat prin utilizarea forţei armate în scopuri politice. Aceste conflicte pot fi internaţionale şi interne”. Soluţionarea diferendelor prin recurgerea la forţa armată preocupă în mod deosebit societatea internaţională contemporană, deoarece este o sursă de pericol la adresa păcii şi securităţii internaţionale, îndeosebi în cazul cînd recurgerea la forţă nu este justificată din punct de vedere al dreptului internaţional. Un alt aspect al problemei recurgerii la forţă este şi faptul că ca urmare a progresului tehnico-ştiinţific, în lume se elaborează şi se creează noi sisteme de armament de distrugere în masă, care depăşesc considerabil limita proporţionalităţii ripostei militare. Pentru a contracara recurgerea la forţă în relaţiile internaţionale comunitatea internaţională a recurs la codificarea regulilor de ducere a războiului, iar mai tîrziu la crearea de organizaţii internaţionale cum ar fi Liga Naţiunilor în 1919, înlocuită în 1945 de Organizaţia Naţiunilor Unite, scopul suprem al căreia este de a proteja societatea internaţională de flagelul războiului prin menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Geneza şi evoluţia: În antichitate, regulile războiului existau sub forma unor obiceiuri şi erau uneori incluse în dreptul intern. Ca exemplu, în Codul de Legi ale lui Man, erau prescrise limitări severe a violenţei, iar pe timpul acţiunilor de luptă era interzisă folosirea armelor otrăvite, uciderea celor neînarmaţi, răniţi, prizonierilor, celor care cer îndurare, care dorm. În relaţiile dintre statele Greciei Antice exista o normă, în conformitate cu care războiul nu putea fi început fără declararea lui; moartea pe cîmpul de luptă asigura dreptul la înmormîntare; în cazul ocupării se interzicea uciderea celor ce se adăposteau în lăcaşe de cult; prizonierii trebuiau schimbaţiunui sau oraş răscumpăraţi şi doar în cazuri excepţionale erau transformaţi în robi. Regulile de ducere arăzboiului au fost reflectate şi în scrierile religioase – Biblie şi Coran. Coranul, ca şi Convenţiile de la Geneva din 1949, cer ca acţiunile de luptă să fie duse doar împotriva celor care luptă. “Luptă în numele lui Allah, contra celor, care luptă împotr iva ta, dar nu fi agresiv. Crede, Allah nu-i iubeşte pe agresori” (Cap. 2, versetul 190); “Nu lupta cu cei ce se află în moschee, dar dacă ei luptă împotriva ta, ucide-i” (v. 191). Umanizarea conflictelor militare s-a intensificat în sec. XIX, odată cu crearea de organizaţii sociale, activînd în diferite ţări în scopul ajutorării celor suferind pe cîmpul de luptă.

În Rusia a fost creată Societatea surorilor de caritate, condusă de vestitul chirurg N. Pirogov, care acorda ajutor răniţilor şi bolnavilor în timpul Războiului din Crimeia (1853-1856). În timpul războiului austro-francezo-italian din 1859, elveţianul Henri DUNAN a organizat ajutorarea răniţilor după bătălia de la Solferino (Italia). El a scris despre ororile războiului cartea “Amintiri despre Solferino”, care a sensibilizat opinia publică şi în care el a propus crearea de detaşamente de voluntari pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor pe cîmpul de luptă. Ca urmare, în 1863, la Geneva, H.Dunan a creat, împreună cu alţi 4 elveţieni, Comitetul internaţional de ajutorare a răniţilor, care evoluînd, a ajuns în prezent să fie cunoscut ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) – organizaţie elveţiană nestatală neutră. Această organizaţie a pus bazele fondării Mişcării Crucii Roşii, una din funcţiile principale ale căreia este promovarea respectării Convenţiilor de la Geneva, care au ca scop protejarea jertfelor războiului. În timpul conflictelor armate, această Mişcare acordă ajutor jertfelor războiului, fără deosebire – militari sau civili. Mandatul Mişcării este bazat pe cele 4 Convenţii de la Geneva din 1949. CICR lucrează în vederea perfecţionării tratatelor internaţionale existente, promovează studierea şi respectarea lor. CICR are reprezentanţe în majoritatea ţărilor. În 1864, la insistenţa Comitetului creat de H. Dunan, guvernul elveţian a convocat o Conferinţă internaţională pentru elaborarea unui document cu privire la ajutorarea jertfelor războiului. La Conferinţă au participat 12 state, care au elaborat şi semnat prima Convenţie multilaterală cu privire la protejarea răniţilor şi bolnavilor în timpul războiului. Acesta a fost primul document al Dreptului internaţional umanitar, în care a fost realizată ideea lui H. Dunan. În scurt timp, peste 50 de state au aderat la Convenţie. În 1899, la Haga, a fost semnată Convenţia cu privire la aplicarea prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1864 la războiul pe mare. În 1906, Convenţia din 1864 a fost perfecţionată şi completată. În 1907, Convenţia a IV-a de la Haga, a determinat caategoriile de combatanţi, care care au dreptul la statutul de prizonier şi tartament special pe toată perioada de detenţie. În 1929, cele 3 Convenţii de la Haga au fost fost dezvoltate. În 1949, au fost aprobate cele 4 Convenţii de la Geneva privind protecţia jertfelor războiului, semnate în total de 155 state. În 1977, Conferinţa diplomatică a 102 state au elaborat şi semnat Protocoalele I şi II adiţionale la Convenţiile de la Geneva, cu privire la protecţia jertfelor conflcitelor armate internaţionale şi a celor neinternaţionale. Crearea ONU a fost una din cele mai importante măsuri de securitate, adoptate de comunitatea mondială după încheierea Războiului II mondial. Scopul suprem al ONU, aşa cum este stipulat în preambul, este de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, prin conjugarea eforturilor tuturor membrilor săi în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, prin garantarea că forţa armată nu va fi folosită decît în interesul comun şi prin stabilirea între state a unor relaţii de bună vecinătate şi de toleranţă. Art. 2 al Cartei ONU conţine unul din principiile dreptului internaţional umanitar şi anume „Toţi membrii ONU se reţin în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau recurgerea la forţă atît contra inviolabilităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, cît şi în oricare alte forme, ce intră în contradicţie cu scopurile ONU”. Odată cu crearea Dreptului internaţional a început să se dezvolte şi Dreptul conflictului armat. Definiţie: Dreptul conflictului armat este un sistem de norme şi principii internaţionale de drept, care reglementează relaţiile între părţile beligerante în timpul conflictului militar cu scopul limitării aplicării metodelor pentru şi mijloacelor ducere a războiului, apărării jertfelor războiului şi stabilirii răspunderii încălcareabarbare acestorde norme. Dreptul conflictului armat mai este cunoscut şi sub denumirea de Drept al războiului, Drept al conflictelor militare sau Drept internaţional umanitar. În timpul războiului trebuie respectate anumite norme umanitare, inclusiv faţă de inamic. În linii generale, aceste norme sunt expuse în cele 4 Convenţii de la Geneva, adoptate la 12.08.1949 şi în Protocoalele adiţionale la ele din 08.06.1977. NOŢIUNI: Război - recurgerea la forţa armată în scopul soluţionării unei situaţii de conflict între două sau mai multe state prin impunerea unui adversar să se supună cerinţelor celuilalt adversar;

„Dreptul conflictului armat” - reguli internaţionale stabilite prin tratate sau cutumă, care limitează dreptul părţilor la un conflict de a-şi alege metode şi mijloace de război sau care protejează statele care nu sunt părţi la conflict sau persoanele şi bunurile care sunt sau ar putea fi afectate de conflict; Cu toate că omenirea şi-a propus drept obiectiv eliminarea războiului ca modalitate de rezolvare a diferenrelor dintre state, putem constata că şi în secolul XXI operaţiunile armate care se soldează cu un număr impunător de victime nu constituie o excepţie. Anume din aceste considerente se impune studierea materialelor convenţionale care pretind să reglementeze situaţia bolnavilor răniţilor şi naufragiaţilor pe timp de conflict armat, cu atît mai mult cu cît declanşarea unor operaţiuni militare pe teritoriul Republicii Moldova la sfîrşitul secolului XX s-a dovedit a fi o realitate. În cadrul legilor războiului guvernează principiul conform căruia persoanele scoase din luptă şi cele care nu participă direct la ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratat e cu omenie. Acest principiu a fost consfinţit în Convenţia de la Geneva, din 22 august 1864, pentru ameliorarea soartei militarilor implicaţi în conflictele armate. 1 După cum aprecia Henry Coursier- „reguli fondate pe principiile moralei umanitare leagă sub formă scrisă comunitatea internaţională. Atât prin fond cât şi prin formă, această convenţie devine inspiratoare şi modelul tuturor convenţiilor internaţionale care alcătuiesc astăzi dreptul internaţional umanitar".2 Un rol important la formarea dreptului internaţional pozitiv l-a avut elveţianul Henry Dunant, care, fiind martor la groaznicele bătălii din 24 iunie 1859, a descris aceste evenimente în lucrarea „ O amintire de la Solferino", care a trezit un ecou internaţional. Aceasta a stat la baza fondării Comitetului International al Crucii Roşii, care la 17 februarie 1863 a adoptat hotărârea de a convoca o conferinţă internaţională pentru a pune în aplicare ideea lui H. Dunant. 3 Prima Convenţie cu caracter umanitar invocată de guvernul elveţian, care a consacrat principiul conform căruia „militarii răniţi sau bolnavii vor fi strânşi şi îngrijiţi, indiferent de naţiunea căreia aparţin" (art. 6) a avut loc în 1864 la Geneva. La această convenţie au participat reprezentanţi ai 16 state, tot la această convenţie s-a hotărât protecţia mijloacelor de transport ce vor avea emblema Crucii Roşii pe fond alb ca semn protector. Această convenţie a jucat un rol important în formarea dreptului internaţional umanitar şi a constituit o inovaţie în practica diplomatică. La început, ea stă la srcinea puternicei mişcări, care tinde să reglementeze conflictele pe cale paşnică, să menţină pacea, acţiuni susţinute iniţial de Societatea Naţiunilor, iar azi de ONU. Într-un alt sens, durabilitatea în timp are o valabilitate juridică generală pentru toţi combatanţii şi pentru toate timpurile. După cum aprecia Henry Coursier- „reguli fondate pe principiile moralei umanitare leagă sub formă scrisă comunitatea internaţională. Atât prin fond cât şi prin formă, această convenţie devine inspiratoare şi modelul tuturor convenţiilor internaţionale care alcătuiesc astăzi dreptul internaţional umanitar".4 După cum se cunoaşte însă, Convenţia se aplică numai militarilor răniţi în războaiele terestre, dar nu şi în cele navale. Astfel, la prima Conferinţă de pace de la Haga din 1898 a fost elaborată Convenţia pentru adaptarea războiului maritim la principiile Convenţiei de la Geneva din 1864. Momentul de răscruce al acestei generoase opere umanitare 1-a constituit Convenţia diplomatică de la Geneva din 1949, convocată dinşiiniţiativa guvernului elveţian la care a. fost elaboratadoptate: în comun noul statut al răniţilor, bolnavilor naufragiaţilor, materializat în şi două din cele 4 convenţii

1 Diaconu S. „Tratat de Drept Internaţional Public” Vol. – I, Lumina Lex 2003, pag. 335 Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 125 3 Marţian Nicu „Drept Internaţional Public” ed. Servosat 1997, pag. 169 4 Брюс Брумхол, статья „Международный уголовный суд: имплементация на национальном уровне ” 1999 г., pag. 2

296

A) Convenţia (I) „pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie", care are la srcine prima convenţie de la Geneva din 1864 revizuită în 1906 şi 1929.

2. Rolul şi f uncţiile Dreptului conflictului armat în epoca contemporană Rolul şi importanţa Dreptului conflictului armat este în permanentă creştere şi este dictat în mare parte de dezvoltarea vertiginoasă a armamentului care provoacă distrugeri de proporţii atît a resurselor umane, cît şi a mediului, dar şi din motivul implicării tot mai largi a populaţiei civile în desfăşurarea conflictelor militare sau afectării acestea. Ca urmare a progresului tehnico-ştiinţific forţele armate sînt dotate cu sisteme de armament din ce în ce mai sofisticate, aplicarea cărora complică conflictele militare contemporane prin puterea şi aria lor de distrugere şi au ca consecinţă afectarea tot mai largă a populaţiei civile şi deci provocarea creşterii considerabile a numărului jertfelor umane şi pierderilor materiale. Complicarea conflictelor militare duce la rîndul său la complicarea Dreptului conflictului armat, acesta fiind în permanenţă adaptat la complexitatea conflictelor militare. Dreptul conflictului armat nu poate să prevadă absolut toate situaţiile posibile de conflict militar, fapt ce impune necesitatea de a completa permanent această ramură de drept. În acelaşi timp, pentru limitarea pierderilor umane şi materiale în timpul conflictelor militare, Dreptul conflictului armat a stabilit principiul limitării metodelor şi mijloacelor de ducere a războiului, formulat pentru prima dată în Declaraţia de la Petersburg din 1868. Conform acestei Declaraţii, unicul scop legal al statelor în timpul războiului trebuie să fie slăbirea forţelor militare ale inamicului. Principiul menţionat a fost reflectat şi consolidat mai tîrziu în Declaraţia de la Bruxelles din 1874, Convenţia de la Haga din 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele adiţionale la ele din 1977. Astfel, conform Convenţiilor de la Geneva din 1949, părţile beligerante trebuie să aleagă metodele şi mijloacele militare de distrugere a inamicului, care să nu producă distrugeri şi pierderi mai mari decît cele necesare pentru îndeplinirea misiunilor de luptă. Particularitatea Dreptului conflictului armat constă în aplicarea lui în condiţiile relaţiilor internaţionale pe timp de război, iar scopul aplicării lui este excluderea, sau cel puţin reducerea utilizării de către statele beligerante a metodelor şi mijloacelor barbare de ducere a războiului, asigurarea protecţiei jertfelor războiului – răniţii, bolnavii, prizonierii, populaţia civilă. De asemenea, Dreptul conflcitului armat are ca scop protecţia statelor neutre şi determinarea responsabilităţii statelor şi persoanelor pentru încălcarea legilor războiului. Cu alte cuvinte, Dreptul conflictului armat are ca scop limitarea şi uşurarea, în măsura posibilităţilor, a consecinţelor tragice ale unui conflict militar prin corelarea necesităţii militare cu cerinţele umanismului. Dreptul conflictului armat nu conţine prevederi cu privire la dreptul sau obligaţiile statelor în cazul recurgerii la aplicarea forţei, dar nu conţine nici interzicerea acţiunilor militare. Scopul acestui drept este de a reglementa relaţiile dintre părţile beligerante, indiferent de faptul dacă războiul este declarat sau de pricinile confruntărilor militare. În esenţă, Dreptul conflictului armat exercita următoarele funcţii: a) funcţia cognitivă: - de cunoaştere şi interpretare a normelor Dreptului internaţional umanitar. Aceasta vizează- protejarea statelor şi cetăţenilor în timpul unui conflict armat. b) cunoaştere funcţia creativă cunoaşterea realizată de Dreptul conflictului armat se materializează în adaptarea normelor Dreptului internaţional la noile condiţii de război şi elaborarea de noi norme de reglementare în acest domeniu. c) funcţia praxiologică - Dreptul conflictului armat, prin rezultatele sale, oferă soluţii pentru reducerea consecinţelor războiului, îmbunătăţirea soartei jertfelor războiului.

3. Izvoarele tradiţionale ale Dreptului conflictului armat – cutuma şi tratatul

Prin izvoarele dreptului internaţional al conflictului armat se înţeleg acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.În relaţiile internaţionale nu există o autoritate internaţională, un „guvern mondial” care să creeze normele de drept sau să le impună statelor.Statele creează aceste norme şi le exprimă într -o formă juridică adecvată. Principalele izvoare de drept internaţional al conflictului armat sunt tratatele şi cutuma internaţională.Cutuma precede în timp tratatul.Începînd însă cu perioada interbelică şi, mai ales după cel de al doilea război mondial,tratatul reglementează majoritatea domeniilor vieţii internaţionale. Prin izvor de drept nu ne r eferim la factorii care determină formarea normelor de drept(izvoare în sens material), ci la procedeele tehnice de formare şi de validare a normelor juridice. Referindu-se la această problemă,autorii au susţinut concepţiile numite obiectiviste au făcut distincţia între izvoare creatoare şi izvoare formale ale dreptului internaţional.Ei consideră ca adevărate surse de drept pe primele, iar pe cele formale(tratat,cutumă), doar ca moduri de constatare.Izvoarele aşa-numite materiale,variabile după concepţia autorilor(opinia publică,conştiinţa colectivă, noţiunea de dreptate, convingerea juridică, solidaritatea,interdependenţa şi altele), sunt, în esenţă, izvoarele extrajuridice,elementele din subsol,care trebuie să erupă în formele consacrate,pentru a crea norme de drept.Ele trebuie să facă obiectul sociologiei juridice, filozofiei sau istoriei dreptului. În dreptul intern,principalul izvor este legea , ca act al unui singur stat;în dreptul internaţional, în formarea normelor sunt implicate mai multe state, deci izvoarele trebuie să reflecte această situaţie. Deci, dreptul internaţional al conflictului armat nu oferă o „listă” a mijloacelor prin care se exprimă normele sale, făcută o dată şi pentru totdeauna.Aceasta ne permite să afirmăm că în urma proliferării şi diversificării relaţiilor internaţionale nu este exclusă posibilitatea apariţiei unor izvoare de drept inetrnaţional. Un text la acre se fac deseori referiri pentru identificarea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie,potrivit căruia: „Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a) convenţiile internaţionale,fie generale,fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute de statele în litigiu; b) cutuma internaţională ca dovadă a unei practici generale,acceptată ca drept; c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) hotărîrile judecătoreşti,sub rezerva dispoziţiilor art.59 1 şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni,ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept”.Curtea-dispune în continuare art. 38-poate soluţiona o cauză ex aequo et bono2,dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Pe lîngă prevederile art.38 reiese clar că scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional al conflictului armat, ci dreptul aplicabil al CIJ, acesta mai este şi un punct de plecare important în identificarea izvoarelor dreptului internaţional datorită anume universalităţii ONU şi autorităţii de care se bucură Cartea Naţiunilor Unite, iar pe această cale şi partea sa integrantă, care este Statutul CIJ. În doctrina dreptului internaţional al conflictului armat art.38 nu se află la adăpostul oricărei critici.Şi acest lucru nu este delor întîmplător,dacă avem în vedere faptul că el a fost formulat după primul război mondial pentru Cartea Permanentă de Justiţie Internaţonală.Materialul normativ de la acea epocă nu era prea bogat.De unde vine şi indicarea la posibilitatea aplicării principiilor generale ale dreptului, deciziilor judiciare, specialiştilor.Ce-i cu ce titlu trebuie aplicate deciziile judiciare şi doctrinei doctrina,care nicidecum drept, nu art.38 po fispecifică considerate documente normative.Acestea sunt calificate ca „mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.Nu poate să nu ridice anumite obiecţii şi formularea utilizată la desemnarea principiilor generale de drept ca fiind cele „recunoscute de naţiunile civilizate. Este o situaţie de mult depăşită de evoluţia istorică,termenii utilizaţi căzînd în desuetudine. Confruntările între popoare au existat întotdeauna. La început, regulile de ducere a războiului erau reflectate în obiceiuri, care erau în general respectate.

Izvoarele regulilor care obiectivează, în conflictul armat, principiile acţiunii militare legale folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care privesc conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile comunităţii internaţionale. Acordurile internaţionale între state în vederea reglementării conflictelor militare au fost cunoscute în diferite timpuri. Perioada de codificare a normelor Dreptului internaţional umanitar a început la mijlocul sec. XIX şi a fost pentru prima dată reflectată în 2 documente normative internaţionale: - Convenţia de la Geneva din 1864 „Cu privire la tratamentul aplicat prizonierilor de război în războiul terestru”; - Declaraţia de la Petersburg din 1868 „Cu privire la interzicerea glonţilor explozibili şi a celor incendiari”. Convenţia de la Geneva din 1864 cu privire la îmbunătăţirea sorţii combatanţilor răniţi şi bolnavi în timpul războiului terestru a pus începutul codificării legilor privind protecţia jertfelor războiului, iar Declaraţia de la Petersburg din 1868 cu privire la interzicerea glonţilor explozibili şi a celor incendiari a servit drept punct de pornire pentru codificarea legilor de ducere a războiului. Documentele internaţionale în domeniul Dreptului conflcitului armat se împart de obicdei în două părţi: Dreptul de la Haga, referitoare la regulile de ducere a războiului pentru părţile beligerante şi Dreptul de la Geneva, cu privire la protecţia jertfelor războiului, combatanţi şi populaţie civilă. Cele mai multe convenţii au fost adoptate la începutul sec. XX. Astfel, cea mai mare parte a Convenţiilor de la Haga datează din 1907. În 1949 au fost adoptate cele 4 Convenţii de la Geneva, mai tîrziu, în 1977 au fost adoptate Protocoalele I şi II adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, iar în 1980 – Convenţia despre interzicerea sau limitarea aplicării unor tipuri de armament clasic. Dreptul conflictului armat este compus din 2 părţi: Convenţiile de la Haga (Dreptul de la Haga) şi Convenţiile de la Geneva (Dreptul de la Geneva). Deosebirea dintre aceste două părţi componente este esenţială şi importantă pentru înţelegerea Dreptului conflictului armat. Convenţiile de la Haga se referă la participanţii la război şi regulile de ducere a războiului, iar Convenţiile de la Geneva se referă în general la jertfele războiului - răniţii, bolnavii, prizonierii, populaţia civilă, bunurile culturale, ecologie ş.a.

TEMA 3. COMPONENTELE ŞI SUBIECTELE DREPTULUI CONFLICTULUI ARMAT 1. Componentele Dreptului conflictului armat. Convenţiile de la Haga şi Geneva. 2. Subiectele Dreptului conflictului armat. 3. Statul – subiect de bază a Dreptului Conflictului armat 4. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii prin prisma statutului de subiect de Drept conflictului armat 5. Noţiunea de conflict armat. Esenţă şi tipologizare. Legea aplicabilă conflictelor armate. 1. Componentele Dreptului conflictului armat. Convenţiile de la Haga şi Geneva Conform doctrinei clasice a dreptului popoarelor, statul suveran deţinea dreptul de recurgere la aplicarea forţei în relaţiile sale cu alte state şi acesta era un drept fundamental ce caracteriza un stat în comparaţie cu altul. Odată cu evoluţia dreptului internaţional statele au ajuns la concluzia privind necesitatea reglementării conflictelor militare în vederea utilizării forţei în anumite limite şi excluderea metodelor barbare de ducere a războiului. Războiul este recurgerea la forţa armată în scopul soluţionării unei situaţii de conflict între două sau mai multe state prin impunerea unui adversar să se supună cerinţelor celuilalt adversar. Scopurile sunt diverse: apărarea propriilor interese, a propriului teritoriu sau lupta pentru noi teritorii, pentru sfere de influenţă, noi pieţe. Soluţionarea diferendelor prin recurgerea la forţa armată preocupă în mod deosebit societatea internaţională contemporană, deoarece este o sursă de pericol la adresa păcii şi securităţii internaţionale, îndeosebi în cazul cînd recurgerea la forţă nu este justificată din punct de vedere al dreptului internaţional. Ca urmare a progresului tehnico-ştiinţific, în lume se elaborează şi se creează noi sisteme de armament de distrugere în masă, care depăşesc considerabil limita proporţionalităţii ripostei militare. Dreptul conflictului armat, este cunoscut şi sub denumirea de Drept al războiului sau Drept Internaţonal Umanitar, are doua ramuri separate: Convenţiile de la Haga şi Convenţiile de la Geneva. • Dreptul de la Geneva sau Dreptul umanitar, este destinat să protejeze personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte şi persoanele care nu sunt implicate în mod activ în ostilităţi, îndeosebi populaţia civilă; • Dreptul de la Haga sau Dreptul razboiului, stabileşte care sunt drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în desfăşurarea operaţiunilor militare şi impune limite pentru mijloacele de nimicire şi rănire a inamicului. Deosebirea dintre aceste două părţi componente este esenţială şi importantă pentru înţelegerea Dreptului internaţional umanitar. Convenţiile de la Haga se referă la participanţii la război şi regulile de ducere a războiului, iar Convenţiile de la Geneva se referă în general la protecţia jertfelor războiului - răniţii, bolnavii, prizonierii, populaţia civilă, bunurile culturale, ecologie ş.a. În conformitate cu definiţia CICR, prin Dreptul international umanitar se au in vedere astfel de reguli internaţionale, contractuale sau bazate pe obiceiuri, care sînt special orientate spre rezolvarea problemelor umanitare, nemijlocitde dincaracter cauza conflictelor cu dreptul caracter părţilor internaţional neinternaţional, şi care,care din apar considerente umanitar, armate limitează aflatesau în conflict de a alege metodele şi mijloacele de purtare a războiului sau protejează persoanele şi patrimoniul, cărora li s-a cauzat sau li se poate cauza pagubă în urma conflictului. Scopul Dreptului conflictului armat constă în apărarea vieţii şi a demnităţii omului în condiţiile extremale ale războiului. Principiile Dreptului conflcitului armat întotdeauna au avut drept scop satisfacerea necesităţilor omului. Menirea lor este de a feri omul de acţiunea forţei brute. Misiunea de a apăra demnitatea omului capătă o semnificaţie aparte în cazul dacă vinovat de violenţă este un stat. De aceea este clar că Dreptul internaţional umanitar este, de asemenea, o parte a compartimentului

Dreptului internaţional care apără drepturile omului de atentatele din partea puterii de stat în timpul unui conflcit armat. Principiile Dreptului internaţional umanitar sînt rezultatul compromisului unor interese diferite. Dreptul internaţional umanitar trebuie să ţină cont de existenţa fenomenului războiului şi a scopurilor militare admisibile. Aceasta se numeşte criteriul necesităţii de război. Pe de altă parte, persoanele care nu participă sau care nu mai participă la acţiunile militare trebuie protejate cît mai bine. Contradicţia dintre necesitatea de război şi considerentele umane poate fi soluţionată pe calea aplicării regulilor care limitează folosirea forţei în război, dar care nu interzic folosirea ei, dacă acest lucru este legitim. Cu alte cuvinte, regulile trebuie să protejeze omul, dar nu trebuie să-şi puna scopul irealizabil de a-i acorda o protecţie absolută fata de consecinţele războiului. Dreptul international umanitar poate face doar maximum din ce este posibil. Dar aceasta nu înseamnă deloc că el nu poate stabili interdicţii absolute. Bunăoară, tortura este interzisă în orice circumstanţe, fără excepţie, deoarece chiar şi din punct de vedere militar ea niciodată nu este necesară. Concluzia este următoarea: dreptul conflictului armat va fi susţinut de cei care sînt responsabili de aplicarea forţei militare numai în cazul cînd el va lua în calcul consideraţiunile militare. De aceea, în lumea reală umanismul trebuie să ia întotdeauna în consideraţie cerinţele necesităţii de război. Scopul Dreptului internaţional umanitar nu constă în interzicerea războiului sau în adoptarea unor reguli care ar face războiul imposibil. DCA ţine cont de existenţa războaielor, în vederea asigurării diminuării consecinţelor războiului. Componentele Dreptului internaţional umanitar sînt de fapt izvoarele lui fundamentale, adică baza. Acest drept se bazează pe tratate şi cutumă. Tratatul internaţional este un acord sau o întelegere, ce se încheie între subiectele comunităţii internaţionale şi care are destinaţia să producă efecte de drept international. Cutuma este considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional şi reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca avînd forţă juridică obligatorie. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv: a. să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat; b. să fie acceptată de catre subiectele dreptului international ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Izvoarele fundamentale sau componentele Dreptului conflictului armat îl constituie Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, şi Convenţiile de la Geneva referitoare la protecţia victimelor de război din 12 august 1949 şi 2 Protocoale adiţionale la ele din 1977: CONVENŢIILE DE LA HAGA – sînt documentele adoptate de Conferinţa de la Haga din 1899 şi cea din 1907. Cele trei Convenţii adoptate la Conferinţa de la Haga din 1899 se referă la: - reglementarea diferendelor internaţionale; - adaptarea la războiul maritim a Convenţii la Geneva din 22 august 1864; - legile şi obiceiurile războiului. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului constituie o codificare a dreptului de război. Conferinţa de la Haga din 1907 cuprinde 14 convenţii, mai importante pentru militari fiind: - Convenţia referitoare la începerea ostilităţilor; -- Convenţia legilelaşi obiceiurile terestru; Convenţiaprivind referitoare drepturile războiului şi obligaţiile puterilor şi persoanelor neutre în cazul războiului terestru; - Convenţia referitoare la transformarea de vase de comerciale în vase de război; - Convenţia cu privire la punerea de mine submarine automate; - Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război; - Declaraţia referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din baloane. Cea mai însemnată dintre aceste înţelegeri a fost Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, care a reprezentat, în esenţă, dreptul cutumiar în vigoare în ceea ce priveşte dreptul

aplicabil în timp de război, fund parţial înlocuită, după al II-lea Război Mondial, prin Convenţiile de la Geneva pentru ameliorarea soartei victimelor de război, din 12 august 1949. Convenţia referitoare la începerea ostilităţilor (Haga, 18 octombrie 1907). Conform acestei convenţii, părţile contractante recunosc că ostilităţile între ele nu trebuie să înceapă fară un avertisment prealabil neechivoc(neclar), ce ar avea fie forţa unei declaraţii de război motivată, fie aceea a unui ultimatum - declaraţie de război condiţionată. Convenţia a fost semnată de peste 40 de state şi a intrat în vigoare la 26 ianuarie 1910. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru (Haga, 18 octombrie 1907) conform acestei Convenţii, Puterile contractante ofereau forţelor lor armate terestre instrucţiuni conforme Regulamentului privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru, anexat la prezenta Convenţie. Regulamentul includea următoarele compartimente: 1) Calitatea de beligerant; 2) Prizonierii de război; 3) Bolnavii şi răniţii; 4) Mijloacele de a vătăma pe inamic; 5) Asedii şi bombardamente; 6) Spionii; 7) Parlamentarii; 8) Capitularea; 9) Armistiţiul; 10) Autoritatea militară pe teritoriul statului inamic. În vigoare din 26 ianuarie 1910. Convenţiile de la Geneva Este vorba de documentele internaţionale adoptat de state în cadrul Conferinţelor de la Geneva din august 1949 (I-IV) şi Protocoale I şi II adiţionale la ele din 8 iunie 1977, care au completat Convenţiile de la Geneva din 1949: - Convenţia I pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor în forţele armate în campanie; - Convenţia II pentru ameliorarea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în forţele armate pe mare; - Convenţia III referitoare la tratamentul prizonierilor de război; - Convenţia IV referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război; - Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale; - Protocolul II adiţional la Convenţiilede la Geneva din 12 august 1949 referitor la victimele conflictelor armate neinternaţionale. Convenţia de la Geneva cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi prizonierilor în războiul terestru, din 24 august 1864 a fost prima convenţie multilaterală care viza regulile de purtare a războiului, caracterizată prin preocuparea de a umaniza confruntările armate şi de a ocroti răniţii şi prizonierii. Semnînd această Convenţie, statele participante au fondat dreptul umanitar în timp de război. Convenţia prevedea, în primul rînd, obligativitatea de îngrijire a răniţilor indiferent de naţionalitatea acestora şi recunoştea neutralitatea si respectul personalului sanitar, ambulanţelor şi spitalelor militare, precum şi materialelor acestor formaţiuni. În acest scop a fost instituită o emblemă a Crucii Roşii pe fond alb ca un semn protector. Convenţia din 1864 a jucat un rol important în formarea Dreptului international umanitar, constituind o inovaţie în practica diplomatică. Spre deosebire de convenţiile anterioare, care protejau interesele politice ale statelor, ea reglementa de astă data interesele persoanelor. Semnificaţia majoră a acestui document constă şi în alt element: durabilitatea în timp. Toate înţelegerile cu caracter umanitar realizate pînă la ace l moment aveau o durată limitată la anumite faze ale războiului, ele neavînd valabilitate pentru viitoarele războaie între aceleaşi părţi. Convenţia de la Geneva din 1864 a avut o valabilitate juridică generala pentru toţi combatanţii şi pentru toate timpurile. Astfel, pentru prima data în istoria dreptului international au fost instituite reguliAtît fondate pe principiile care au alegat scrisă comunitatea internaţională. prin fond, cît şi prinmoralei formă, umanitare această Convenţie fost sub sursaformă de inspiraţie şi modelul tuturor convenţiilor internaţionale care alcătuiesc în prezent dreptul internaţional umanitar. Convenţiile de la Geneva din 1949, pentru protecţia victimelor de război au înlocuit Convenţiile de la Geneva din 2 iulie 1929, fiind semnate şi ratificate aproape de toate statele lumii. Convenţiile enunţă, ca unul din principiile fundamentale, respectarea, protejarea şi tratarea cu umanism a populaţiei civile şi a persoanelor scoase în afara luptei, extinzînd protecţia dreptului internaţional la toate cazurile de conflict armat şi nu numai la războaiele internationale, ameliorează si lărgeşte statutul prizonierilor de război, incluzînd în cercul beneficiarilor protecţiei şi pe membrii mişcărilor de rezistenţă şi consolidează, în acelaşi timp, măsurile de control asupra aplicării acestor documente. La

10 iulie 1977, Conferinţa Diplomatică asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului aplicabil în caz de conflict armat a adoptat două Protocoale Adiţionale la cele patru Convenţii de la Geneva, protocoale elaborate în faza de proiect de o conferinţă a experţilor convocată în anii 1971-1972 din iniţiativa CICR. Prin cele două Protocoale Adiţionale se extinde sfera de aplicare a normelor Dreptului internaţional umanitar, se elaborează norme menite să completeze dreptul existent şi se universalizează convenţiile privind protecţia victimelor de război. La începutul anului 2007, Convenţiile de la Geneva din 1949 au fost semnate şi ratificate de 194 de state. Convenţiile de la Geneva din 1949 şi cele două Protocoale Adiţionale din 1977 sunt în vigoare pentru Republica Moldova din data de 26 noiembrie 1993.

2. Subiectele Dreptului conflictului armat Acordurile internaţionale între state în vederea reglementării conflictelor militare au fost cunoscute în diferite timpuri. Perioada de codificare a normelor Dreptului internaţional umanitar a început la mijlocul sec. XIX şi este reflectată în 2 documente normative internaţionale: - Convenţia de la Geneva din 1864 „Cu privire la tratamentul aplicat prizonierilor de război în războiul terestru”; - Declaraţia de la Petersburg din 1868 „Cu privire la interzicerea glonţilor explozibili şi a celor incendiari”. Subiecte ale Dreptului conflictului armat sunt statele, mişcările de rezistenţă naţională, combatanţii, jertfele războiului – bolnavii, răniţii, populaţia civilă şi Comitetul internaţional al Crucii Roşii (CICR). CRUCEA ROŞIE - mişcare internaţională cu caracter umanitar instituită cu scopul de a contribui la ameliorarea situaţiei victimelor conflictelor armate. În 1859 la Geneva se constituie un comitet format din cinci personalităţi elveţiene ce-şi propunea să creeze o societate de înajutorare a răniţilor de război şi să elaboreze unele reguli cu caracter umanitar. În februarie 1863, Comitetul celor cinci se reuneşte sub numele de Comitet internaţional permanent de ajutorare a răniţilor militari, pronunţîndu-se pentru convocarea unei conferinţe Internationale care să discute aspecte legate de imposibilitatea serviciilor militare sanitare de a acorda ajutor tuturor răniţilor. Între 23-29 octombrie 1863 are loc la Geneva o Conferinţă internaţională grupînd reprezentanţi din 16 ţări, care a adoptat o Rezoluţie referitoare la situaţia răniţilor pe cîmpul de luptă, recomandîndu-se crearea de societăţi care să vină în ajutorul serviciului sanitar militar, necesitatea unui act diplomatic care să asigure neutralitatea răniţilor şi personalului care îi îngrijeşte, stabilirea unui semn distinctiv pentru personalul medical, spitale, ambulanţe etc. Necesitatea unui acord international duce la convocarea Conferinţei diplomatice în august 1864, la care iau parte reprezemntanţi din 12 state şi care se încheie cu semnarea Convenţiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor din armatele în campanie. Convenţia a fost dezvoltată şi revizuită în 1906 şi 1927. Extinderea considerabilă a acţiunilor societăţilor naţionale de Cruce Roşie după Primul Război Mondial, diversificarea activităţilor lor pentru ca urmările războiului să fie ameliorate, creşterea numărului societăţilor naţionale şi noile aspecte ale acţiunilor Crucii Roşii pe timp de pace au impus crearea unui organism international care să dezbată problemele şi sarcinile acestora pe plan naţional şi internaţional. Unicul organism existent, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), nu era în măsură răspundă aspectelormedicale ridicate de de la activitatea timp de pace. de Astfel, 5 mai 1919, cusăprilejul Conferinţei Cannes, societăţilor se creează pe Liga societăţilor Crucela Roşie, Semilună Roşie, Leul şi Soarele Roşu. Ea are ca obiect încurajarea şi facilitarea acţiunilor umanitare ale acestora. Acţionează cu multă eficacitate, prin rolul său operational, în domeniul ajutoarelor internaţionale în caz de dezastre naturale, precum şi în realizarea sarcinilor Programului de Dezvoltare al Crucii Roşii. Oficial, denumirea Crucea Roşie Internaţională este instituită în 1928 la Conferinţă Internaţională de la Haga, unde a fost adoptat Statutul organizaţiei. În cadrul Conferinţei Internaţionale a Crucii Roşii, care a avut loc în octombrie 1986, a fost instituită o denumire nouă a organizaţiei Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii. Actualmente, această mişcare cuprinde Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi

Semilună Roşie şi Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, convocată la intervale de patru ani, este cea mai inaltă autoritate deliberativă a Crucii Roşii Internaţionale şi reuneşte pe reprezentanţii organizaţiilor de Cruce Roşie şi ai guvernelor semnatare ale Convenţiilor de la Geneva. (Toate trei părţi componente ale acestei mişcări exercită o activitate de sine stătătoare, au organe de conducere independente si obiective bine determinate.) Convenţia de la Geneva din 1864 cu privire la îmbunătăţirea sorţii combatanţilor răniţi şi bolnavi în timpul războiului terestru a pus începutul codificării legilor privind protecţia jertfelor războiulu i, iar Declaraţia de la Petersburg din 1868 cu privire la interzicerea glonţilor explozibili şi a celor incendiari a servit drept punct de pornire pentru codificarea legilor de ducere a războiului. Cele mai multe convenţii au fost adoptate la începutul sec. XX. Astfel, cea mai mare parte a Convenţiilor de la Haga datează din 1907. În 1949 au fost adoptate cele 4 Convenţii de la Geneva, mai tîrziu, în 1977 au fost adoptate Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, iar în 1980 – Convenţia despre interzicerea sau limitarea aplicării unor tipuri de armament clasic.

3. Statul – subiect de bază a Dreptului conflictului armat Concepţia predominantă din zilele noastre este însă teoria pluralităţii subiectelor de drept internaţional, potrivit căreia există, în drept internaţional, alături de state, şi alte subiecte de drept internaţional; în afară de state, mai au calitatea de subiecte de drept internaţional, dar nu pe o poziţie identică cu statele, şi organizaţiile internaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională şi independenţă, precum şi beligeranţii. Prin urmare, statele nu mai constituie, în mod exclusiv, subiectul de drept internaţional; ele continuă să reprezinte, cu toate acestea, cea mai importantă categorie de subiecte de drept internaţional. Statele şi insurgenţii sunt subiecte „tradiţionale" ale comunităţii internaţionale, în sensul că ele sunt dramatis personae ale scenei internaţionale de la srcinea sa. Dar, mai ales după al doilea război mondial, au dobândit statut internaţional şi alte centre de interese şi activităţi: organizaţiile internaţionale, mişcările de eliberare şi indivizii. Statul nu mai constituie singurul subiect de drept internaţional, dar rămâne principalul subiect, subiectul normal, ordinar, imediat sau srcinar al dreptului internaţional. Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, ele au o capacitate deplină şi aceste trăsături decurg din calitatea lor de purtătoare ale atributului de suveranitate, care le conferă , nu numai calitatea de subiecte esenţiale ale dreptului internaţional, ci şi vocaţia de a avea deplinătatea capacităţii juridice internaţionale. Statele au drepturi şi îndatoriri fundamentale în cadrul comunităţii internaţionale. Întrucât a devenit pluralistă, societatea internaţională actuală nu cuprinde în mod exclusiv statele; ea mai cuprinde: - membri neregulaţi (neobişnuiţi), adică cei lipsiţi de bază teritorială şi care nu se bucură decât de o competenţă limitată şi acesta este cazul entităţilor extrastatale - Biserica catolică; - membri derivaţi, creaţi, adică aceia ale căror existenţă şi competenţă (întotdeauna, numai una specială) depind de un act de voinţă al statelor, iar acestea sunt entităţi interstatale - asociaţiile de state şi organizaţiile Subiecteleinternaţionale. tipice de drept internaţional sunt constituite pe o bază teritorială şi acestea sunt statele. In literatura de specialitate, se arată că există trei grupe: state independente, state dependente şi teritorii sub mandat sau tutelă. Statele independente au o poziţie centrală în societatea internaţională; ele sunt cea mai importantă categorie printre subiectele de drept internaţional. Statele cu suveranitate deplină sunt subiecte de drept perfecte; având suveranitate completă, ele sunt subiecte reale de drept. Statele care nu au suveranitate deplină constituie subiecte de drept internaţional imperfecte, deoarece sunt numai în unele privinţe, subiecte de drept internaţional. Neavând suveranitate completă, ele sunt aparent suverane şi nu reale (în această situaţie, se află confederaţia de state şi insurgenţii

recunoscuţi ca putere beligerantă într-un război civil, care nu sunt subiecte reale de drept, dar în unele privinţe sunt tratate ca subiecte, fără să fi devenit membri ai comunităţii internaţionale). Evoluţia statelor în procesul relaţiilor lor, a influenţat dezvoltarea gândirii politice şi juridice internaţionale. Populaţiile primitive din societatea antică au stabilit un număr de practici şi de instituţii, din care, unele prezintă interes şi în zilele noastre. Poziţia unui stat în relaţiile sale de atunci cu un alt stat depindea, în mare măsură, de întinderea teritoriului şi de forţa sa materială (populaţie, organizare militară, flotă etc,). Unul dintre discipolii lui Confucius a elaborat un set de 5 reguli pe care un stat mare trebuia să le observe în relaţiile sale cu statele mici (să fie indulgent, să le ierte erorile, să le vină în ajutor în caz de catastrofe, să le răsplătească virtuţile ş.a.) şi alte 5 reguli pentru statele mici (să dea socoteală pentru greşelile lor, să ceară iertare pentru slăbiciuni, să plătească tribut ş.a,). În Grecia antică, împărţirea în state-cetate a avut drept rezultat dezvoltarea relaţiilor dintre ele, celelalte state fiind considerate de ele ca fiind barbare. Pax romana nu a fost foarte propice pentru progresul relaţiilor interstatale, din cauza naturii însăşi a relaţiilor, întrucât toate naţiunile aparţinând Imperiului roman erau supuse acestuia. O schimbare fundamentală a avut loc în Evul Mediu, odată cu apariţia unui sentiment naţional în statele care luptau contra hegemoniei Imperiului şi a Bisericii; secularizarea treburilor in terne ale statelor, asupra cărora Biserica exercitase până atunci puterea, precum şi recepţionarea dreptului roman, au condus pentru suverani la crearea unei situaţii noi; ei se considerau independenţi în cadrul frontierelor lor, iar Europa a încetat să mai fie unită, fiind împărţită în state; treptat, suveranii au consimţit ca relaţiile lor internaţionale să fie guvernate de dreptul internaţional sau ius gentium, considerat şi acceptat ca înlocuitor al ve- chii puteri legislative a papilor. Statele creştine au început de atunci să se considere membre ale unei societăţi europene de state.

4. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii prin prisma statutului de subiect de Drept Internaţional al Conflictului Armat Este generalmente acceptat că şi organizaţiile internaţionale au calitatea de subiecte de drept internaţional. Deşi subiecte de drept internaţional, ca şi statele, organizaţiile internaţionale nu au trăsăturile caracteristice ale statelor suverane - teritoriu ş.a. Organizaţiile internaţionale sunt create de state prin tratate pe care acestea le încheie în acest scop; ele au competenţe funcţionale, deci limitate cele care le-au fost conferite de către statele fondatoare şi de aceea, apar ca subiecte cu caracter derivat şi secundar. Pentru a stabili dacă o organizaţie internaţională este subiect de drept internaţional şi care anume este capacitatea ei juridică, trebuie să se studieze actul constitutiv în care se precizează acest lucru, precum şi practica formată în cadrul activităţii sale. Reamintim faptul că, prin Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor între state şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţii internaţionale, a fost reglementată problema capacităţii organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate în următorii termeni: „Capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernata de regulile acestei organizaţii" (art. 6), iar prin expresia „reguli ale organizaţiei' se înţeleg, mai ales, actele constitutive ale organizaţiei, deciziile şi rezoluţiile adoptate în conformitate cu aceste acte şi practica bine stabilită a organizaţiei. state şiale organizaţii internaţionale, deosebiri fundamentale: vreme ce universală, statele sunt subiecteÎntre srcinare dreptului internaţional,există având calitatea deplină deîn subiect, organizaţiile internaţionale sunt create de state, au o capacitate limitată la ceea ce li se conferă de către state pentru atingerea scopurilor pentru care au fost înfiinţate; fiind funcţionale, ele sunt subiecte cu caracter derivat şi secundar. Organizaţiile internaţionale nu se pot substitui statelor; ele nu sunt decât instrumente în serviciul statelor, pentru că statele sunt cele care dispun de mijloacele normative, administrative, financiare, militare, logistice şi ele fac ca, în ultimă instanţă, să existe organizaţiile internaţionale, deoarece ele asigura condiţiile pentru ca organizaţiile internaţionale să existe şi să funcţioneze.

Un subiect absolut srcinal în cadrul dreptului conflictului armat îl constituie Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, care face parte dintr-un fenomen mai complex. Părţile componente ale mişcării: Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) este o instituţie umanitară privată, înfiinţată în 1863, la Geneva, Elveţia. Comitetul cuprinde 25 de membri şi are o autoritate unică în cadrul dreptului internaţional umanitar privind protejarea vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale. Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a fost înfiinţată în 1919. Astăzi coordonează activităţile întreprinse între cele 185 de Societăţi Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Sediul Federaţiei se află la Geneva, Elveţia. Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape toate ţările lumii. La ora actuală, 185 de Societăţi Naţionale sunt recunoscute de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi admise ca membre cu drepturi depline în cadrul Federaţiei. Fiecare entitate lucrează în ţara de srcine. 5. Alte subiecte de drept i nternaţional public La rândul lor, ca instanţe colective ce sunt, organizaţiile internaţionale pot canaliza şi coordona acţiunea statelor; ele îndeplinesc, de asemenea, o funcţie de legitimitate internaţională, acţiune care îşi are importanţa ei; organizaţia legitimează acţiunile statelor ei membre şi prin jocul admiterii (atunci când admiterea este efectiv supusă anumitor criterii sau condiţii), uneori, chiar legitimarea organizării interne a statelor prin aceea că statelor li se cere să se conformeze principiilor sau modelelor corespunză- toare (este cazul unor state din Europa, recent independente sau ale căror regimuri interne s-au transformat), Cu toate acestea, în spatele acestei legitimări, se regăseşte totuşi o presiune statală dominantă (fie individuală, fie colectivă), în măsură să sugereze aderarea la aceste principii sau modele - ceea ce înseamnă că, în definitiv, organizaţiile constituie instrumentele folosite de state. Beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru eliberare pot dobândi anumite drepturi şi obligaţii şi deveni, în anumite condiţii, subiecte de drept internaţional; pot dobândi calitatea de subiect de drept internaţional, numai dacă întrunesc o serie de elemente cu caracter statal (crearea unui organ reprezentativ, care se manifestă în numele naţiunii, pe un anumit teritoriu). Unii autori susţin că şi persoanele fizice, indivizii ar fi subiecte de drept internaţional; dar teoria individului ca subiect de drept internaţional nu are o bază, nefiind confirmată în practică.

TEMA 4. NOŢIUNEA „CONFLICT ARMAT”. PRINCIPII FUN DAMENTALE ALE DREPTULUI CONFLICTULUI ARMAT 1. Noţiuni de bază ale Dreptului conflictului armat. 2. Covenţiile de la Haga. 3. Conflictul armat internaţional. 4. Conflictul armat neinternaţional.

1. Noţiuni de bază ale Dreptului conflictului armat Comandanţii de unităţi şi subunităţi militare, în timpul organizării şi pe parcursul acţiunilor militare sunt obligaţi să respecte normele Dreptului conflictului armat în conformitate cu obligaţiunile internaţionale asumate de Republica Moldova. Orice conflict militar presupune, din punctul de vedere al celor care participă la el, o necesitate de a provoca cât mai multe pierderi părţii adverse, de a distruge cât mai mult pentru a obţine victoria. Pe de altă parte, legile umanităţii au menirea de a reduce suferinţele, pagubele materiale şi, fapt foarte important, revenirea cât mai grabnică la starea de normalitate sau de pace. Dreptul conflictului armat este o ramură specială şi excepţională a dreptului internaţional public, care se aplică în condiţii de conflict armat şi reglementează îndeosebi relaţiile dintre state şi cetăţeni inamici. DCA are ca scop: a) interzicerea sau limitarea metodelor şi mijloacelor de război (Dreptul de la Haga); b) protecţia victimelor conflictului armat (Dreptul de la Geneva); c) determinarea responsabilităţii militarilor şi angajaţilor forţelor armate pentru încălcarea normelor dreptului conflictului armat. Primul instrument juridic pe care s-a edificat dreptul umanitar modern a fost „Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea sorţii militarilor răniţi în armatele în campanie” din 22 august 1864. Principiile şi regulile esenţiale ale Dreptului conflictului armat Dreptul conflictului armat se bazează pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi dintre bunurile civile şi obiectivele militare. Umanitatea şi necesitatea militară, nevoia de a păstra echilibrul dintre imperativele umanităţii, pe de o parte, şi necesităţile militare şi de securitate, pe de altă parte. Prevenirea suferinţei inutile. Dreptul părţilor implicate în conflict de a alege metodele şi mijloacele de război nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere depăşind proporţia impusă de scopul războiului, care constă în slăbirea sau distrugerea potenţialului militar al inamicului. Proporţionalitatea urmăreşte realizarea unui echilibru între două interese divergenţe, unul impus de considerentele necesităţii militare şi celălalt de cerinţele umanităţii, conform cărora drepturile şi interdicţiile nu sunt niciodată absolute. Noţiuni de bază: Războiul este recurgerea la forţa armată în scopul soluţionării unei situaţii de conflict între două sau mai multe state prin impunerea unui adversar să se supună cerinţelor celuilalt adversar. Scopurile sunt apărarea propriilor interese, a propriului teritoriu sau lupta pentru noi teritorii, pentru sfere diverse: de influenţă, noi pieţe. Agresiune armată – aplicarea forţei militare a unui stat împotriva suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale ale altui stat. Forţe armate ale unei Părţi în conflict se compun din toate forţele, grupurile şi unităţile armate şi organizate care sunt puse sub o conducere, care răspunde de conduita subordonaţilor, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în caz de conflicte armate.

Membrii forţelor armate ale unei Părţi la conflict (alţii decît personalul sanitar şi religios) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi. Partea la un conflict, care încorporează în forţele sale armate o organizaţie paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu menţinerea ordinii, trebuie să notifice aceasta celorlalte Părţi la conflict. Neutralitate – situaţie de drept a statului, în conformitate cu care acesta nu participă la război şi acordă ajutor părţilor beligerante. Statul neutru nu răspunde pentru cetăţenii care în mod individual se încadrează în structurile uneia din părţile beligerante; Stat care nu luptă – stat care nu participă la conflict, dar nu este împiedicat să ia partea unuia dintre beligeranţi; Ocupaţia – ocuparea temporară a teritoriului inamicului şi organizarea pe acesta a administraţiei militare; Armistiţiu – suspendarea sau încetarea acţiunilor militare între părţi conform unui acord comun sau la cererea Consiliului de Securitate al ONU. Combatant – orice persoană, care este membru al forţelor armate şi participă într -un conflict atrmat, cu excepţia personalului medical şi religios. Dreptul conflictului armat autorizează membrii forţelor armate ale unui stat parte la un conflict armat internaţional, precum şi pe aceia ai altor forţe asociate care îndeplinesc condiţiile necesare, să angajeze în mod direct ostilităţile. Aceştia sunt în mod general consideraţi ca fiind combatanţi „legali” sau „privilegiaţi” şi nu pot fi urmăriţi pentru participarea lor la ostilităţi, atât timp cât respectă prevederile dreptului internaţional umanitar. În cazul în care sunt capturaţi, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război. Statutul de combatant se atribuie membrilor armatei, miliţiilor şi corpurilor de voluntari, care corespund următoarelor condiţii: - de a avea un semn distinctiv care poate fi recunoscut de la distanţă; - a avea în fruntea lor o persoană (comandant) responsabilă de subordonaţii săi; - a purta armele deschis (la vedere); - se conduce în timpul acţiunilor militare de legile şi obiceiurile războiului. În calitate de combatanţi sunt recunoscute şi persoanele care, la apropierea inamicu lui, pun spontan mîina pe arme pentru a respinge invazia fără a avea timp de a se organiza în forte arm ate regulate. Lor li se acordă acest statut doar dacă respectă condiţia purtării deschise a armelor şi cea referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor de război. Prizonier de război - un combatant/soldat (infanterist, marinar, aviator sau din infanteria marină), capturat şi închis de o putere inamică în timpul sau imediat după un conflict armat. Combatanţii au dreptul la statut de prizonier. Mercenarii şi spionii sunt participanţi nelegitimi la conflict şi nu beneficiază de statutul de prizonier de război. Statutul de prizonier de război nu este aplicabil necombantanţilor neînarmaţi capturaţi în timp de război. Ei sunt protejaţi de Convenţia a IV-a de la Geneva, mai degrabă decât de a treia, care-i apără pe militari; Persoană protejată - orice persoană civilă, bolnavă sau rănită, prizonier de război sau persoană lipsită de libertate, naufragiat, membru al personalului sanitar civil sau personalul Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia, precum şi oricare altă persoană căzută sub puterea adversarului, care se bucură de protecţie în virtutea dreptului internaţional umanitar”; Mercenar - persoana special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat, ia parte la la ostilităţi obţinerii unui avantaj sau aalunei promisecare de către o parte conflictînsauvederea în numele acesteia, care nu estepersonal nici cetăţean părţiiremunerări la conflict şi nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict, nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict şi nu a fost trimisă de către un stat, altul decît partea la conflict, în misiune oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv”. În caz de capturare nu beneficiază de statut de prizonier; Partizan – persoană ce luptă benevol în cadrul unor formaţiuni organizate pe teritoriul ocupat de către inamic;

Spion – persoană ce acţionează pe ascuns sau prin înşelăciune pentru a colecta informaţii într-un teritoriu controlat de către o parte în conflict, pentru a le transmite părţii adverse. În caz de capturare nu beneficiază de statut de prizonier ; Atac - un act de violenţă armată împotriva adversarului, indiferent dacă este ofensiv sau defensiv; Pierderi inutile sau daune inutile - pierderi de vieţi sau răniri ale civililor sau ale altor persoane protejate şi daunele cauzate mediului natural sau obiectelor care nu constituie obiective militare, sau distrugerea acestora; Crucea Roşie - mişcare internaţională cu caracter umanitar instituită cu scopul de a contribui la ameliorarea situaţiei victimelor conflictelor armate. 2. Convenţiile de la Haga Dreptul războiului se împarte în două părţi: 1) Dreptul de la Haga sau Convenţiile de la Haga; 2) Dreptul de la Geneva sau Convenţiile de la Geneva. DREPTUL DE LA HAGA CONVENŢIILE DE LA HAGA – sînt documentele adoptate de Conferinţa de la Haga din 1899 şi cea din 1907 privind regulile războiului pentru cei ce luptă. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului constituie o codificare a reguluilor de ducere a războiului. Conferinţa de la Haga din 1907 a adoptat 14 convenţii, mai importante pentru militari fiind: - Convenţia referitoare la începerea ostilităţilor; - Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru; - Convenţia referitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor şi persoanelor neutre în cazul războiului terestru; - Convenţia referitoare la transformarea de vase de comerciale în vase de război; - Convenţia cu privire la punerea de mine submarine automate; - Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război; - Declaraţia referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din baloane. Clasificarea convenţiilor după tipul operaţiunilor militare: 1. ÎN GENERAL ŞI PE USCAT - Convenţia privind începerea ostilităţilor, 18.10.1907, H. III; - Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru, 18.10.1907, H.IV, cu Anexa: Regulamente privind legile şi obiceiurile de război pe uscat; - Convenţia pentru protecţia proprietăţii culturale în eventualitatea unui conflict armat, 14.05.1954, H.CP, cu Regulamentele privind punerea în aplicare a Convenţiei pentru protecţia proprietăţii culturale în eventualitatea unui conflict armat; - Protocolul I pentru protecţia proprietăţii culturale în eventualitatea unui conflict armat, H.CP.P.; - Protocolul II la Convenţia de la Haga cu privire la protecţia bunurilor culturale în situaţii de conflict armat (26.05.1999) 2. PE MARE

-- Convenţia navelor comerciale la în izbucnirea ostilităţilor, 18.10.1907, H.VI; Convenţia privind privind statutul conversia navelor comerciale nave de război, 18.10.1907, H.VII; - Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război, 18.10.1907, H.IX; - Convenţia privind unele restricţii în exercitarea dreptului de capturare în războiul pe mare, H.XI; 3. NEUTRALITATE

- Convenţia privind drepturile şi îndatoririle Puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru, 18.10.1907, H.V; - Convenţia privind drepturile şi îndatoririle Puterilor neutre în războiul pe mare, 18.10.1907, H.XIII;

4. ARME

- Declaraţia având ca efect interzicerea, în timp de război, a proiectilelor explozive în greutate mai mică de 400 g., 29.11. – 11.12.1868, St. Petersburg; - Declaraţia privind gloanţele care explodează, 29.07.1899, H. Decl.; - Convenţia privind punerea minelor submarine automatice de contact, 18.10.1907, H.VIII; - Declaraţia relativ la interzicerea de a lansa proiectile şi explozibile de la înălţime, din baloane, 18.10.1907, H.XIV. DREPTUL DE LA GENEVA - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, din 12 august 1949, G.I; - Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare, din 12 august 1949, G.II; - Convenţia de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război din 12 august 1949, G.III; - Convenţia de la Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949, G.IV; - Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, G.P I 1977; - Protocolul adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, G.P II 1977; - Protocolul adiţional III la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind adoptarea unui semn distinctiv adiţional, G.P. III 1977;

3. Conflictul armat internaţional Evoluţia evenimentelor în epoca contemporană demonstrează cu lux de prisosinţă faptul că războiul rămîne a fi cea mai eficientă metodă de realizare a obiectivului de politică externă a unui stat, în pofida faptului că acest fenomen extrem de negativ a fost scos în ilegalitate încă la mijlocul secolului XX. Reglementarea metodelor şi mijloacelor legale de ducere a războiului şi edificarea unor garanţii stabile în favoarea persoanelor neimplicate în cadrul operaţiunilor militare în timpul unui conflict armat au constituit o preocupare constantă pentru cercurile ştiinţifice şi diplomatice ale perioadei postbelice. Cu toate că aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar al conflictului armat, drept parte componentă inerentă a dreptului internaţional public, rămîne a fi una destul de defectuoasă, acestea se dovedesc a fi, în cele mai dificile momente, unica speranţă şi garanţie, ultimul „colac de salvare” pentru persoanele civile sau pentru persoanele care au încetat să mai participe activ în cadrul operaţiunilor militare. Din cele mai vechi timpuri omenirea a cunoscut numeroase situaţii de conflict înte state, materializate prin confruntări sângeroase între naţiuni sau pur şi simplu, pe timpul unor crize politice ori sociale interne. Orice conflict presupune, din punctul de vedere al celor care participă la el, o necesitate de a provoca cât mai multe pierderi părţii adverse, de a distruge cât mai mult pentru a obţine victoria. Pe de altă parte, legile umanităţii urmăresc să fie cât mai puţine suferinţe, cât mai reduse pagubele materiale şi, fapt foarte important, revenirea cât mai grabnică la starea de normalitate sau de pace. Dreptul internaţional umanitar apare totalmente ca un institut al dreptului internaţional, ce are menirea de a diminua nenorocirile provocate de război prin determinarea metodelor şi mijloacelor inadmisibile acţiunilor militare şi prin protejarea victimelor diferendului armat. E vorba în fond de selectarea metodelor şi mijloacelor de ducere a războiului, de apărarea persoanelor şi bunurilor cărora li se poate aduce vreun prejudiciu, adică şi a obiectelor ce nu figurează ca obiectiv al atentatelor militare. Actualul mediu de securitate este influenţat de schimbările şi transformările continue generatoare de noi riscuri şi ameninţări. Aceste provocări în lumea post - R ăzboi Rece necesită o redefinire a conceptului tradiţional al securităţii. Viitoarea agendă de securitate trebuie să fie fundamentată pe noi

modalităţi de abordare a riscurilor asimetrice şi non-convenţionale, înglobînd noi tipuri de solidaritate internaţională. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internatională. Aceasta cuprinde forme de acţiune conjugată ale statelor care împărtăsesc interese şi valori comune. Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Riscurile apariţiei unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internaţional este reprezentată de numărul în crestere al “societăţilor fragile” şi, implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluţiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţilor civile de management al crizelor. Recurgerea la forţă este utilizată de state în diferite scopuri: apărarea propriilor interese, a propriului teritoriu sau lupta pentru noi teritorii, pentru sfere de influenţă, noi pieţe etc. Fenomenul recurgerii la aplicarea forţei militare are şi denumirea sa – conflict militar. Noţiunea “conflict militar” are următoarea semnificaţie: “Fenomen complex social-politic, caracterizat prin utilizarea forţei armate în scopuri politice. Aceste conflicte pot fi internaţionale şi interne”.5 Cu alte cuvinte, Dreptul umanitar internaţional are ca scop limitarea şi uşurarea, în măsura posibilităţilor, a consecinţelor tragice ale unui conflict militar prin corelarea necesităţii militare cu cerinţele umanismului. Dreptul umanitar internaţional nu conţine prevederi cu privire la dreptul sau obligaţiile statelor în cazul recurgerii la aplicarea forţei, dar nu conţine nici interzicerea acţiunilor militare. Scopul acestui drept este de a reglementa relaţiile dintre părţile beligerante, indiferent de faptul dacă războiul este declarat sau de pricinile confruntărilor militare. În literatura de specialitate sînt expuse şi alte viziun i referitor la clasificarea confruntărilor militare. Astfel, se definesc următoarele tipuri de conflicte: - conflict militar de diferită amploare; - război local, regional, mondial; - război total, reprezentînd forma de luptă cu utilizarea tuturor mijloacelor posibile şi urmărind distrugerea definitivă a adversarului.6 În procesul de aplicare a prevederilor sale, Dreptul umanitar internaţional stabileşte anumite limitări cu referire la următoarele domenii ale unui conflict militar: - acţiunile militare în general; - ducerea acţiunilor militare de către forţele armate; - comportamentul în luptă a combatanţilor; - comportamentul administraţiei civile şi a persoanelor pe timp de război; - atitudinea faţă de persoane şi obiecte pe timp de război, inclusiv jertfele războiului; - administrarea teritoriilor ocupate şi menţinerea ordinii; - relaţiile între părţile beligerante şi statele neutre. Dreptul internaţional umanitar defineşte două tipuri de conflictele militare: internaţionale şi interne. conflict ului armat internaţional este următoarea: conflict generat de situaţia în care Definiţia două sau mai multe state sînt angajate în folosirea forţei militare pentru a-şi pune în aplicare pretenţiile lor opuse. Acest tip de conflict rezultă din încercarea de impunere prin forţă a unor interese unilaterale şi constituie un grav pericol pentru pacea internaţională.7 Acest tip de conflicte include: - conflictele militare cu caracter internaţional între state;

5 6 7

Dicţionar diplomatic, Ed.politică, Bucureşti, 1979, p.265 Dicţionarul “Le Petit Larousse”, Paris, 2000, p.494 Dicţionar diplomatic, Ed.politică, Bucureşti, 1979, p. 265.

- lupta popoarelor contra colonizării sau ocupaţiei străine, cît şi contra regimurilor rasiste în scopul realizării dreptului la autodeterminare, consacrat de Statutul ONU şi Declaraţia despre principiile dreptului internaţional.

4. Conflictul armat neinternaţional Cea mai impunătoare parte a conflictelor armate contemporane au un caracter noninternaţional, ceea ce generează frică, suferinţe şi anxietate în rîndul persoanelor civile afectate direct de acestea. În timpul conflictelor armate cu caracter noninternaţional tot mai des au loc atacuri intenţionate asupra persoanelor şi asupra obiectivelor civile. De asemenea pot fi constatate astfel de fenomene negative ca: tâlhăria şi huliganismul, distrugerea bunurilor proprietate privată a persoanelor civile, strămutarea sau deplasarea forţată a populaţiei, utilizarea populaţiei civile la crearea „scuturilor vii”, distrugerea infrastructurii care este necesară pentru supravieţuirea persoanelor civile, violuri şi alte forme de agresiune sexuală, tortură, atacuri fără respectarea principiului distincţiei şi alte forme de violenţă. Acest şir de probleme este provocat atît de lipsa unor reglementări juridice clare cît şi de nerespectarea normelor de drept internaţional umanitar existente. Conflictele armate neinternaţionale, a căror existenţă este tot atât de veche ca şi cea a conflictelor armate internaţionale, nu au fost reglementate decât la mijlocul secolului XX, deşi tentativele în acest sens nu au lipsit. Art. 3, comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, prevede ca „în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi izbucnit pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi contractante, fiecare din Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii: 1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele scoase din luptă, prin boală, răniri, detenţiune sau pentru orice cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie, fără o deosebire de caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere sau orice alt criteriu analog. 2. În acest scop, sunt şi rămân interzise, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate anterior: a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare şi îngrozitoare; d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către persoanele civilizate. Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al părţilor în conflict”. Conf li ct armat intern sau nei nternaţional este lupta armată între un guvern şi forţe interne ale insurgenţilor, caracterizată prin acţiuni ostile cu caracter colectiv şi un minimum de organizare contra unui guvern legal.8 Acest tip include conflictele militare cu caracter neinternaţional, dacă acţiunile de luptă se desfăşoară în teritoriul unui stat. În marea majoritate a situaţiilor de conflict armat noninternaţional Guvernul legal nu este cointeresat în a recunoaşte existenţa acestuia, fapt ce ar obliga autorităţile legale să respecte normele dreptului internaţional umanitar aplicabile acestor situaţii şi ar conferi un caracter complementar normelor naţionale care se dovedesc a fi unele extrem de eficiente pentru anihilarea sau chiar distrugerea fizică asunt Părţii adverse,drept fără atensiuni genere consecinţe juridice în sarcina care le aplică. Astfel de situaţii calificate şi dezordini interne sau, maisubiectului nou, operaţiuni contra terorismului. Actorii neguvernamentali de asemenea nu sunt predispuşi să respecte aceste exigenţe juridice considerînd acest fapt ca fiind obligaţia exclusivă a statului care le-a ratificat, cu atît mai mult cu cît aceştia au drept obiectiv final distrugerea sau răsturnarea puterii legale care a instituit un regim sau altul. În opinia autorilor Ampleeva E. şi Ogorodnikov M., o problemă aparte este reprezentată de faptul că în practica internaţională există situaţii cînd statele terţe se implică în cadrul conflictelor 8

Dicţionar diplomatic, Ed.politică, Bucureşti, 1979, p. 265.

armate cu caracter noninternaţional de partea Guvernului legal pentru a-l ajuta se reinstaureze şi să garanteze ordinea legală, la iniţiativa sau invitaţia acestuia. Astfel de intervenţii se consideră a fi legale din punct de vedere a dreptului internaţional şi nu contravin principiului suveranităţii statelor. Precedentele ce au avut loc pe parcursul secolului XX: intervenţia forţelor armate ale URSS în Ungaria(1956), în Cehoslovacia(1968) şi Afganistan(1979), asistenţa militară a SUA în Republica Dominicană(1965) şi în Grenada(1983) sau dovedit a fi destul de tendenţioase, creînd o platformă propice pentru diferite abuzuri din parte forţelor armate implicate, care abuzează în unele cazuri de aşa numitele invitaţii ale puterii legale pentru a-şi realiza propriile interese strategice. Respectarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar în astfel de situaţii dubioase rămîne a fi una extrem de dificilă. Ne raliem poziţiei teoretice majoritare conform căreia toate părţile implicate urmează să respecte şi să aplice garanţiile minime instituite prin normele cutumiare de drept internaţional umanitar, indiferent de motivele declanşării conflictului şi a scopurilor urmărite prin participarea activă în cadrul acestuia. Argumentele în favoarea nerespectării normelor de drept internaţional umanitar în timp de conflict armat noninternaţional, enunţate anterior sunt de natură subiectivă şi nu au valoare juridică neavînd capacitatea de a absolvi de pedeapsă penală persoanele ce se vor dovedi a fi vinovate de încălcarea acestor norme.

TEMA 5. REGULI DE DUCERE A RĂZBOIULUI. METODE ŞI MIJLOACE DE RĂZBOI 1. Principii fundamentale ce guvernează dreptul părţilor la un conflict armat de a recurge la metode şi mijloace de război. 2. Metode şi mijloace de război. 3. Metode şi mijloace de război interzise. 4. Conduita combatanţilor. Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva.

1. Principii fundamentale ce guvernează dreptul părţilor la un conflict armat de a recurge la metode şi mijloace de război Recurgerea la aplicarea forţei armate în relaţiile internaţionale este reglementată de anumite reguli şi principii, determinate şi acceptate de sistemul internaţional de state. Astfel, în conformitate cu Convenţia de la Haga din 5.10.1907, cu privire la declanşarea acţiunilor militare, confruntarea militară între state nu poate începe fără o preîntîmpinare prealabilă avînd forma unei declarări a războiului sau a unui ultimatum. O altă regulă este notificarea obligatorie şi oportună a statelor neutre despre începerea războiului. În acelaşi timp este necesar de menţionat că faptul declarării războiului nu duce la legalizarea lui. Dreptul internaţional contemporan interzice orice declanşare a războiului agresiv, declarat sau nedeclarat. Izvoarele regulilor care obiectivează, în conflictul armat, principiile acţiunii militare legale folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care privesc conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile comunităţii internaţionale. Acţiunea militară concretă este rodul gândirii comandantului, obiectivat în hotărâre. Practic, hotărârea este planul de acţiune, proiectul acţiunii finalizat şi dat spre executare. Câtă vreme gândirea comandantului este călăuzită de principiile Dreptului conflictelor armate, proiectul, planul de acţiune se construieşte pe temeiul acestora şi ne aşteptăm ca în realizare acţiunea militară să -şi conserve însuşirile din proiect prin mijlocirea gândirii executanţilor ataşată de aceleaşi principii. Prin urmare, este de aşteptat să vină din partea unui comandant legat de aceste principii o hotărâre care angajează forţa de intervenţie (de reacţie) raţional raportată la obstacolele create de adversar, raţional proporţionată şi capabilă să discearnă între obiectivele militare şi cele care trebuie să fie protejate. Umanismul în luptă, evaluarea raţională a necesităţii militare, proporţionarea efortului şi orientarea lui cu discernământ sunt deziderate care nu se întălnesc niciodată în stare pură pe câmpul de luptă, dar le găsim sintetizate în regulile menite să conducă combatantul la capacitatea obiectivării acestor deziderate. Principiile sunt mai greu de realizat, atât în viaţa spirituală, cât şi în plan material. Acestea sunt departe de noi. Aproape de noi, şi mai lesne realizabile, sunt regulile care, prin asumare, ne ridică la înălţimea principiilor spre care ele ne îndrumă. La nivel de comandă, principiile acţiunii militare legale, folosită ca mijloc de pedeapsă protectivă în conflictul armat, se traduc şi capătă forţă prin mijlocirea regulilor Dreptului, aplicabil în procesul luării hotărârii, al angajării şi conducerii armatesă-l în aibă misiune. Principiul respectului descifrează sensul peforţelor care trebuie lupta armată în circumstanţele conflictului armat, anume acela nu acţionează pentru ură şi răzbunare, ci pentru dreptate şi pace, pentru bine. Nu numai pe timp de pace, dar mai cu seamă pe câmpul de luptă, principiul respectului se traduce prin îndemnul care exprimă măsura dreptăţii: "Fii o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane" (Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului sau Elemente de drept natural şi de ştiinţa statului, Ed.Academiei, Bucureşti, 1969, p.65-66). În lupta purtată cu măsura dreptăţii nu sunt agreate faptele violenţei inutile, pentru că acestea sunt determinate de patima urii ori a răzbunării, care este ineficientă şi risipitoare de resurse. Ghidată de aceste stări rele, lupta nu mai este dreaptă, ea devine criminală, ţintind la satisfacerea pătimaşă a instinctelor în misiune. "Noi trebuie să fim mai buni decât

adversarul nostru, atât în arme, cât şi în onoare” - afirmă cpt. Henriksen (SUA), iar onoarea este capacitatea de a spune "Nu!" răutăţii, de a refuza bunul plac. Onoarea este strădania de a fi persoană în contra celor care afişează aparenţa persoanei. Cpt. prof. univ. Ron Clove (SUA) spune că: "Atunci când o naţiune se mândreşte cu respectarea legii, militarii ei procedează la fel chiar dacă inamicul violează legile războiului de fiecare dată", sugerând astfel că forţa onoarei este condiţionată de exerciţiul ei în relaţiile sociale, în relaţiile dintre armată şi societatea civilă. Principiul respectului raţionalizează aşadar acţiunea militară, o face eficientă, eficace, economică, umană, legând-o de nevoia ordinii pe itinerarul misiunii pentru pace. În câmpul de ţinte doar una dintre ţinte este esenţială şi trebuie distrusă. Sun Tzî a scris: "Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului, să-i anihilezi intenţiile", sau "E mai bine să capturezi armata inamicului decât să o nimiceşti". Regulile principiului respectului în domeniul procurării informaţiilor despre inamic. Luarea hotărârii este un proces care necesită multă informaţie despre inamic, mediu, populaţie ş.a. Comandantul şi ofiţerii din statul major solicită foarte multă informaţie. Această sete de informaţie, mai ales în clipe decisive, împinge deseori pe comandanţii nestăpâniţi la măsuri abuzive şi inutil violente contra inamicilor capturaţi, care se presupune că ar deţine informaţii militare utile. Contra acestui impuls şi pentru descurajarea lui s-au stabilit regulile principiului respectului. Comandanţii trebuie să acţioneze sub puterea lor, iar prizonierii ori persoanele străine de cetăţenia inamicului trebuie să se afle sub ocrotirea acestora. Regulile sunt următoarele: • Militarii inamicului nedeghizaţi, care au pătruns în zona de operaţii a armatei noastre în scopul de a culege informaţii, nu vor fi consideraţi spioni şi vor avea dreptul la statutul de prizonier de război. • Parlamentarul care profită de misiunea sa pentru a culege informaţii poate fi reţinut provizoriu. În această circumstanţă el este inviolabil şi nicio constrângere nu va putea fi aplicată asupra lui pentru a divulga informaţii. • Combatanţii capturaţi, aparţinând părţii adverse, pot fi interogaţi. În această situaţie ei nu sunt obligaţi să declare decât adevăratul lor nume şi gradul, data de naştere şi numărul matricol ori o indicaţie echivalentă. În cazul că vor nesocoti regula aceasta, ei se vor expune la o restrângere a avantajelor acordate prizonierilor din categoria lui. • Nicio constrângere nu va putea fi exercitată asupra prizonierului spre a obţine de la el informaţii de orice fel ar fi şi având valoare militară. • Nicio constrângere de ordin fizic sau moral nu poate fi exercitată asupra civililor inamicului pentru a obţine de la ei, sau de la terţi, informaţii. • Mijloacele de transport sanitar, spre a nu fi expuşi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii în mod inutil la pericole, nu vor fi folosite pentru culegerea ori transmiterea informaţiilor având caracter militar sau pentru transportarea de material destinat acestui scop. Regulile principiului respectului în domeniul alegerii mijloacelor de luptă menite a vătăma pe inamic. Este interzis să se întrebuinţeze arme, proiectile şi materiale care provoacă suferinţe inutile inamicului. Este total interzisă: • folosirea proiectilelor cu o greutate mai mică de 400 grame, care sunt explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile; • folosirea de gloanţe care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţele cu cămaşă dură caredenuotravă acoperă miezul glonţului sau care ar fi prevăzute cu tăieturi; • folosirea sauîndeîntregime arme otrăvite; • folosirea gazelor înăbuşitoare, otrăvitoare sau similare, precum şi a lichidelor, materialelor şi procedurilor analoge; • folosirea mijloacelor bacteriologice; • folosirea armei nucleare şi termonucleare; • folosirea tuturor armelor al căror efect principal este rănirea cu schije nelocalizabile cu ajutorul razelor X în corpul omenesc; • folosirea de capcane concepute pentru a cauza răni inutile sau rău superfluu.

Regulile principiului respectului în domeniul metodelor de luptă. Regula generală prevede că este interzis să se întrebuinţeze metode de luptă de natură să provoace suferinţe inutile inamicului. Sunt interzise:

• neîndurarea, adică de a declara că nu va fi cruţat nimeni, de a se ordona să nu existe supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în funcţie de această decizie; • perfidia, adică omorârea, rănirea sau capturarea unui adversar sub acoperirea unei protecţii legale; • represaliile.

Principiul necesităţii şi proporţionalităţii. Proporţionalitatea este principiul al cărei raţiuni de a exista este aceea de a raţionaliza necesitatea. Regulile principiului proporţionalităţii pun limite împotriva tendinţei de a angaja forţe, mijloace şi metode disproporţionate în raport cu scopul misiunii. Nevoia de asemenea reguli este evidentă mai ales în cazul luptei între forţe inegale. Lupta între forţe inegale (sau lupta neechilibrată) este aceea în cursul căreia părţile beligerante opuse folosesc tactici şi mijloace de luptă foarte diferite din punctul de vedere al calităţii, cantităţii şi puterii de distrugere. Dreptul conflictelor armate în genere nu prevede reguli exprese pentru asemenea situaţii, ci face trimitere la principiul general al proporţionalităţii, aşa cum este enunţat în formă de regulă fundamentală în Protocolul I/1977. Comandantul responsabil de misiune urmează să completeze lacunele Dreptului conflictelor armate prin măsuri în spiritul principiilor generale ale Dreptului, adecvate situaţiei, pe care să le prevadă în hotărâre sub forma unor instrucţiuni speciale. Regulile principiilor necesităţii şi proporţionalităţii în domeniul armelor Reguli fundamentale:

• Beligeranţii n-au un drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic. • Este interzis a se întrebuinţa arme, proiectile şi materiale de natură să provoace suferinţe inutile. • Este interzis să se utilizeze arme care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de durată şi grave mediului natural. Regulile principiilor necesităţii şi proporţionalităţii în domeniul metodelor de luptă: • În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele de luptă nu este nelimitat. • Este interzis să se întrebuinţeze metode de luptă menite să provoace suferinţe inutile. • Este interzis să se utilizeze metode de luptă care sunt concepute să cauzeze, sau de la care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de durată şi grave mediului natural. Principiul discernământului. Regula fundamentală specifică faptul că părţile la conflict trebuie întotdeauna să facă o diferenţiere clară între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare. Regulile principiului discernământului în procesul elaborării hotărârii Studiul situaţiei militare trebuie să determine cu cât mai mare exactitate cât de mult se intersectează spaţiul militar cu spaţiul civil şi urmările posibile ale acestei situaţii pentru acţiunea preconizată a fi executată de trupele propriideîmpotriva agresorului. Elaborarea concepţiei acţiunilor luptă proprii trebuie să fie făcută cu respectarea următoarelor reguli: • Este interzis de a distruge sau sechestra proprietăţile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de nevoile războiului. • Bunurile cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor şi nici al represaliilor. • Atacurile fără discernământ sunt interzise. • Trebuie să se evite amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate ori a zonelor protejate.

• Trebuie luate măsuri de îndepărtare a populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare. • Trebuie luate toate măsurile de precauţie necesare pentru a proteja populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile civile, aflate sub autoritatea forţelor luptătoare, împotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare. • Când se pregăteşte un atac trebuie: – să se facă tot ce este practic posibil pentru a verifica dacă obiectivele proiectate să fie atacate sunt într-adevăr obiective militare; – să se ia toate măsurile posibile pentru evitarea afectării incidentale prin atac a populaţiei şi bunurilor civile. Harta cu concepţia acţiunilor de luptă trebuie să oglindească cu toată claritatea distincţia dintre spaţiul militar (al operaţiunilor militare) şi spaţiul civil (care trebuie protejat). Pe hartă este necesar să fie marcate locurile de dispunere a obiectivelor militare ce vor fi atacate, cât şi locurile unde sunt aşezate bunurile ce trebuie ferite (lăcaşe de cult, instalaţii conţinând forţe periculoase, spitale, tabere de prizonieri, adăposturi pentru civili, resurse de hrană şi apă ale civililor etc.). Precizarea misiunilor de luptă Când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru obţinerea unui avantaj militar echivalent, se va alege obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele civile sau pentru bunurile cu caracter civil. Conducerea operaţiunilor militare Regula generală stabileşte că operaţiunile militare trebuie să fie conduse cu grija permanentă de a proteja populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil. Un atac planificat trebuie să fie anulat sau întrerupt atunci când reiese că obiectivul -ţintă nu este obiectiv militar sau atunci când se poate aştepta ca acel atac să cauzeze, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil, sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. În cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, trebuie lansat, în timp util şi prin mijloace eficace, un avertisment, afară de cazul când circumstanţele nu permit aceasta. În conducerea operaţiilor militare pe mare şi în aer, fiecare parte la conflict trebuie să ia, în conformitate cu drepturile şi îndatoririle ce decurg pentru ele din regulile de Drept internaţional aplicabil la conflictele armate, toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile şi pagube cu caracter civil. Formaţiunile militare îşi vor executa marşurile şi staţionările de preferinţă în afara zonelor populate, mai ales atunci când prezenţa lor, chiar şi temporară, ar putea, în circumstanţele date, să pună în pericol persoanele şi bunurile civile.

2. Metode şi mijloace de război Din cele mai vechi timpuri, s-a urmărit ca prin norme juridice să se limiteze dreptul statelor de a recurge discreţionar la mijloace şi metode de război, acest lucru realizându-se, pe parcursul timpului în raport de trei factori: a) de efectele loc distructive; b) de persoanele împot riva cărora sunt îndreptate şi c) locurile fundamentale. şi bunurile vizate. Pe această bază, în dreptul internaţional au fost consacrate treideprincipii Acestea sunt: a) părţile la un conflict armatumanitar n-au drept nelimitat în ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de război; b) în utilizarea acestor mijloace şi metode trebuie să se facă întotdeauna o distincţie netă între obiectivele militare, pe de o parte şi populaţia şi persoanele civile şi bunurile cu caracter civil, pe de altă parte, astfel, încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primelor şi c) să se limiteze, pe cât posibil, suferinţele pe care le-ar putea îndura combatanţii, şi proporţiile distrugerilor. Cele trei principii se traduc în interzicerea metodelor şi mijloacelor de război care: a) produc rău superflu;

b) au efecte nediscriminate, adică nu fac distincţie între obiective militare şi populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil şi c) au efecte extinse, grave şi durabile asupra mediului natural. Inspirate din raţiuni umanitare, principiile menţionate sunt axate pe ideea că războiul este o afacere interstatală, interguvernamentală şi trebuie să lase în afară tot ceea ce nu are o legătură directă şi nemijlocită cu ducerea sa - persoane, bunuri şi locuri. Din punct de vedere juridic, mijloacele şi metodele de război se află într -un raport de intercondiţionare cu scopul urmărit de părţile la un conflict şi cu mijloacele materiale de care dispun pentru desfăşurarea ostilităţilor. Până în secolul al XIX-lea se considera, în genere, că libertatea statelor în alegerea mijloacelor de război este neîngrădită. Pentru a justifica o asemenea concepţie au fost elaborate şi puse în circulaţie o serie de teorii, precum „raţiunea războiului” , “starea de necessitate”, “necesitatea militară” ş.a. Prima dintre teorii, exprimată în formule ca raţiunea războiului are prioritate faţă de "dreptul războiului", sau "necesitatea nu are lege", a fost formulată în Germania şi a fost aplicată în cel de-al doilea război mondial. După această teorie, un comandant militar are dreptul de a decide, în raport de cerinţele situaţiei militare ale momentului, respectarea sau încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar. Această doctrină a fost condamnată de Tribunalul militar internaţional de l a Niirnberg, ca fondată pe dispreţul standardelor umanitare. Teoria "stării de necesitate", fondată pe un aşa-zis drept de conservare a statutului, postula ideea că dreptul umanitar nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului nu mai este posibilă decât prin violarea acestui drept. Hotărârea în această situaţie trebuie luată, nu de comandanţii militari, ci de autorităţile guvernamentale. "Necesitatea militară" este unul din principiile fundamentale care, împreună cu principiul umanităţii, alcătuieşte osatura dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate. El a fost folosit deseori pentru a justifica orice recurs la violenţă5. Principiul limitării dreptului de recurgere la forţă a fost enunţat iniţial în dreptul convenţional de prima Conferinţă de pace de la Haga din 1899 şi reiterat de cea din 1907 . Iii a fost înscris în articolul 22 din Convenţia cuprivire la legile şi obiceiurile războiului terestru în următoarea formulare: "Beligeranţii n-au un drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic". Pe parcursul timpului acest principiu a fost reafirmat de Adunarea Generală a ONU (în Rezoluţia 2444/XXIII din 19 decembrie 1968) şi în Rapoartele Secretarului general al acestei organizaţii (A/7720; A/8781 din 20 septembrie 1972; A/9125 etc), de cea de-a XXI-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii de la Viena din 1965 (Rez. XXVIII) şi de Conferinţa internaţională a drepturilor omului de la Teheran din 1968 (Rez. XXIII). Art. 35 al Protocolului I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949, care confirmă principiul privind restricţia în vederea alegerii metodelor şi mijloacelor de ducere a războiului, stipulează că: - În orice conflict armat dreptul părţilor de a-şi alege metodele şi mijloacele de război nu este neleimitat; - Se interzice folosirea armamentului, proiectilelor, materialelor şi metodelor de luptă care pot provoca suferinţe inutile; - Se interzice, într-un conflict armat, a metodelor şi mijloacelor, care au drept scop, sau de la care se poate vor prvoca pagube excesive, durată şi grave de mediului Dinaştepta cele cărelatate anterior reiese unul dedin principiile ducereînconjurător. a războiului – cel al proporţionalităţii ripostei militare. Interdicţiile menţionate sunt generale şi nu pot servi combatanţilor drept călăuză privind ce se poate şi ce nu se poate într -un război. Interdicţiile sunt concretizate în tratate şi convenţii internaţionale. De la părţile unui conflcit militar se cere corelarea alegerii mijloacelor şi metodelor de război cu necesitatea militară şi umanismul. Se cere alelgerea mijloacelor şi metodelor care să nu provoace pierderi materiale şi umane inutile, adică care nu influenţează direct asupra îndeplinirii misiunilor militare, nu sunt dictate de necesitatea de a atinge un scop militar.

Exemplu: Atacarea sau bombardarea unei localităţi sau altui obiectiv nemilitar nu numai că va provoca daune inutile, ci şi consumul nejustificat de mijloace şi materiale militare şi muniţii. În scopul limitării pierderilor umane şi materiale în timpul conflictelor militare, Dreptul conflictului armat a stabilit principiul limitării metodelor şi mijloacelor de ducere a războiului , formulat în Declaraţia de la Petersburg din 1868. Conform acestei Declaraţii, unicul scop legal al statelor în timpul războiului trebuie să fie slăbirea forţelor militare ale inamicului. Ulterior, principiul menţionat a fost reflectat şi consolidat în Declaraţia de la Bruxelles din 1874, Convenţia de la Haga din 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele adiţionale la ele. Conform Convenţiilor de la Geneva din 1949, părţile beligerante trebuie să aleagă metodele şi mijloacele militare de distrugere a inamicului, care să nu producă distrugeri şi pierderi mai mari decît cele necesare pentru îndeplinirea misiunilor de luptă9.

3. Metode şi mijloace de război interzise

Reglementări privind mijloacele şi metodele de război interzise Chiar dacă legile şi principiile luptei armate impun folosirea pe timpul desfăşurării confruntărilor armate a anumitor forme şi procedee de luptă, Convenţia de la Haga din 1907, preluată de Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede, că în orice conflict armat dreptul părţilor de a alege metodele şi mijloacele de război nu este nelimitat. El conţine câteva direcţii principale de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace şi metode de luptă: sunt interzise mijloacele şi metodele de luptă care au caracter nediscriminatoriu, neputând face o distincţie între obiectivele militare şi civile; este interzis a se folosi arme, proiectile, materii, metode de natură a cauza suferinţe inutile sau a produce moartea; este interzisă folosirea metodelor sau mijloacelor de război care sunt concepute pentru a cauza daune grave mediului înconjurător. Reglementări privind folosirea unor arme interzise prin convenţii speciale Principalele arme şi mijloace de luptă pentru care s-au formulat interdicţii sau limitări sunt: - proiectilele de mic calibru – „Declaraţia de la Sanckt-Petersburg din 1868; - gloanţele dum-dum – „Declaraţia de la Haga din 1899; - gazele asfixiante, toxice sau similare – Geneva 1925, Paris 1993; - armele biologice, 1972; - otrăvurile şi armele otrăvite – „Convenţia a IV-a de la Haga, 1907; - minele şi torpilele submarine – Geneva, 1980; - armele incendiare – Protocolul III adiţional la Convenţia de la Geneva, 1980; - tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare, 1976. Metode interzise de ducere a războiului: (1) Aplicarea metodelor interzise de ducere a războiului, manifestate prin declararea, în cadrul unui conflict armat internaţional sau care nu prezintă un caracter internaţional, că nu va fi îndurare pentru învinşi sau rănirea prin trădare a persoanelor aparţinînd naţiunii sau armatei inamice, după ce a depus armele sau nemaiavînd mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii, * se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. (2) Lansarea intenţionată în cadrul unui conflict armat internaţional sau care nu prezintă un caracter a: a. internaţional atacurilor împotriva populaţiei civile în general sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi; b. atacurilor împotriva bunurilor cu caracter civil, care nu sînt obiective militare; c. unui atac sau bombardament prin orice mijloace al oraşelor, satelor, locuinţelor sau construcţiilor care nu sînt apărate şi care nu sînt obiective militare;

Женевские Конвенции от 12 августа 1949 года и Дополнительные Протоколы к ним, Москва, 2003, p.252

d. atacurilor împotriva clădirilor destinate religiei, învăţămîntului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sînt adunaţi bolnavii sau răniţii, cu condiţia ca aceste construcţii să nu fie obiective militare; e. atacurilor împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care Dreptul internaţional umanitar o garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil; f. atacurilor împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi al personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional, semnele distinctive, prevăzute de convenţiile de la Geneva; g. unui atac, ştiind că acesta va cauza în mod incidental pierderi de vieţi omeneşti în rîndul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durată şi grave, mediului înconjurător, care ar fi vădit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat, * se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 ani. (3) Aplicarea intenţionată în cadrul unui conflict armat internaţional sau care nu prezintă un caracter internaţional a : a) metodelor de luptă de natură să cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile în raport cu avantajul militar preconizat, sau de a acţiona fără discriminare cu încălcarea dreptului internaţional umanitar, cu condiţia că aceste metode de luptă să facă obiectul unei interdicţii generale; b) înfometării intenţionate a civililor, ca metodă de război, prin privarea acestora de bunurile indispensabile supravieţuirii, inclusiv împiedicîndu-i intenţionat să primească ajutoarele, prevăzute de Convenţiile de la Geneva, * se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 ani. (4) Omorul intenţionat prin trădare a indivizilor care aparţin naţiunii sau armatei inamice, inclusiv a unui combatant sau a unui adversar care, după ce a depus armele sau nemaiavînd mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii, săvîrşit în cadrul unui conflict armat internaţional sau care nu prezintă un caracter internaţional, * se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 ani sau detenţiune pe viaţă. (5) Folosirea cu perfidie (acţiunea de a înşela buna credinţă a adversarului, făcînd-ul să creadă că are dreptul să primească/să acorde protecţia prevăzută de dreptul internaţional umanitar) a emblemei Crucii Roşii sau altor semne distinctive similare, a pavilionului parlamentar, drapelului sau insignelor militare sau a uniformei inamicului sau a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca mijloc de protecţie în timpul unui conflict armat, dacă aceasta a provocat: a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul unei persoane, * se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.”

Mijloace interzise de ducere a războiului: (1) Utilizarea intenţionată în cadrul unui conflict armat internaţional sau care nu prezintă un caracter internaţional a: a) otrăvii sau armelor otrăvitoare; b) toxice sau asimilate şi a oricăror lichide, materii procedee analoage; c) gazelor armelor,asfixiante, proiectilelor, materialelor de natură să cauzeze daune de sau prisos sau suferinţe inutile sau care acţionează fără discriminare cu încălcarea dreptului internaţional umanitar, cu condiţia că aceste arme, proiectile, materiale fac obiectul unei interdicţii generale; d) gloanţelor care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul uman, precum sînt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sînt perforate de tăieturi, * se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani. (2) Aplicarea armei de nimicire în masă sau a mijloacelor interzise de ducere a războiului, prevăzute la alineatul (1), dacă prin aceste mijloace s- a provocat decesul persoanei sau vătămarea corporală gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,

* se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 ani sau cu detenţiune pe viaţă. Convenţia din 10.10.1980 asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi connsiderate ca producînd efecte traumatizante sau lovind fără discriminare, se anexează trei protocoale ce conţin următoarele categorii de armament şi muniţii: -schije nelocalizabile, mine capcană, arma incendiară. Convenţia menţionată a stipulat expres că la ea pot fi ulterior anexate şi alte interdicţii sau restricţii privind mijloacelel de ducere a războiului. 4.Diferenţa dintre perfidie şi stratagemele, manevrele şi şiretlicurile de război Izvoarele regulilor care obiectivează, în conflictul armat, principiile acţiunii militare legale folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care privesc conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile comunităţii internaţionale şi la care statul nostru este parte. Acţiunea militară concretă este rodul gândirii comandantului, obiectivat în hotăr âre. Practic, hotărârea este planul de acţiune, stratagema, proiectul acţiunii finalizat şi dat spre executare. Câtă vreme gândirea comandantului este călăuzită de principiile Dreptului conflictelor armate, proiectul, planul de acţiune se construieşte pe temeiul acestora şi ne aşteptăm ca în realizare acţiunea militară săşi conserve însuşirile din proiect prin mijlocirea gândirii executanţilor ataşată de aceleaşi principii. Prin urmare, este de aşteptat să vină din partea unui comandant legat de aceste principii o hotărâre care angajează forţa de intervenţie (de reacţie) raţional raportată la obstacolele create de adversar, raţional proporţionată şi capabilă să discearnă între obiectivele militare şi cele care trebuie să fie protejate. Omenia în luptă, evaluarea raţională a necesităţii militare, proporţionarea efortului şi orientarea lui cu discernământ sunt deziderate pe care nu le vom găsi niciodată în stare pură pe câmpul de luptă, dar le găsim sintetizate în regulile menite să conducă combatantul la capacitatea obiectivării acestor deziderate. Principiile sunt mai greu de realizat, atât în viaţa spirituală, cât şi în plan material. Acestea sunt departe de noi. Aproape de noi, şi mai lesne realizabile, sunt regulile care, prin asumare, ne ridică (direct proporţional cu asumarea lor) la înălţimea principiilor spre care ele ne îndrumă. La nivel de comandă, principiile stratagemei legale, folosită ca mijloc de pedeapsă protectivă în conflictul armat, se traduc şi capătă forţă prin mijlocirea regulilor dreptului, aplicabil în procesul luării hotărârii, al angajării şi conducerii forţelor armate în misiune. Sunt interzise: • neîndurarea, adică de a declara că nu va fi cruţat nimeni, de a se ordona să nu existe supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în funcţie de această decizie; • perfidia, adică omorârea, rănirea sau capturarea unui adversar sub acoperirea unei protecţii legale; • represaliile.10 Principiul respectului descifrează sensul pe care trebuie să-l aibă lupta armată în circumstanţele conflictului armat, anume acela nu acţionează pentru ură şi răzbunare, ci pentru dreptate şi pace, pentru bine. Nu numai pe timp de pace, dar mai cu seamă pe câmpul de luptă, principiul respectului se traduce prin îndemnul care exprimă măsura dreptăţii: „Fii o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane.” În lupta purtată cu măsura dreptăţii nu sunt agreate faptele violenţei inutile, pentru că acestea sunt determinate de patima urii ori a răzbunării, care este ineficientă şi risipitoare de resurse. Ghidată aceste stăriînrele, lupta “Noi nu mai este sădreaptă, devine satisfacerea pătimaşăde a instinctelor misiune. trebuie fim maieabuni decâtcriminală, adversarulţintind nostru,la atât în arme, cât şi în onoare” - afirmă cpt. Henriksen (SUA), iar onoarea este capacitatea de a spune „Nu!” răutăţii, de a refuza bunul plac. Onoarea este strădania de a fi persoană în contra celor care afişează aparenţa persoanei. Cpt. prof. univ. Ron Clove (SUA) spune că: „Atunci când o naţiune se mândreşte cu respectarea legii, militarii ei procedează la fel chiar dacă inamicul violează legile războiului de fiecare dată”, sugerând astfel că forţa onoarei este condiţionată de exerciţiul ei în relaţiile sociale, în relaţiile

10

ПОЛТОРАК А.И.; Вооруженные конфликты и международное a: МККК, право. 1976. Москв с.255

dintre armată şi societatea civilă. Principiul respectului raţionalizează aşadar acţiunea militară, o face eficientă, eficace, economică, umană, legând-o de nevoia ordinii pe itinerarul misiunii pentru pace. În câmpul de ţinte doar una dintre ţinte este esenţială şi trebuie distrusă. Sun Tzî a scris: „Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului, să-i anihilezi intenţiile”, sau „E mai bine să capturezi armata inamicului decât să o nimiceşti”.11 Regulile principiului respectului în domeniul procurării informaţiilor despre inamic. Luarea hotărârii este un proces care necesită multă informaţie despre inamic. Comandantul şi ofiţerii din statul-major, la propriu, sunt avizi de informaţii. Această sete de informaţie, mai ales în clipe decisive, împinge deseori pe comandanţii nestăpâniţi la măsuri abuzive şi inutil violente contra inamicilor capturaţi, care se presupune că ar deţine informaţii militare utile. Contra acestui impuls şi pentru descurajarea lui s-au stabilit regulile principiului respectului. Comandanţii trebuie să acţioneze sub puterea lor, iar prizonierii (“limbile”) ori persoanele străine de cetăţenia inamicului trebuie să se afle sub ocrotirea acestora. Regulile sunt următoarele: • Militarii inamicului nedeghizaţi, care au pătruns în zona de operaţii a armatei noastre în scopul de a culege informaţii, nu vor fi consideraţi spioni şi vor avea dreptul la statutul de prizonier de război. • Parlamentarul care profită de misiunea sa pentru a culege informaţii poate fi reţinut provizoriu. În această circumstanţă el este inviolabil şi nicio constrângere nu va putea fi aplicată asupra lui pentru a divulga informaţii. • Combatanţii capturaţi, aparţinând părţii adverse, pot fi interogaţi. În această situaţie ei nu sunt obligaţi să declare decât adevăratul lor nume şi gradul, data de naştere şi numărul matricol ori o indicaţie echivalentă. În cazul că vor nesocoti regula aceasta, ei se vor expune la o restrângere a avantajelor acordate prizonierilor din categoria lui. • Nicio constrângere nu va putea fi exercitată asupra prizonierului spre a obţine de la el informaţii de orice fel ar fi şi având valoare militară. • Nicio constrângere de ordin fizic sau moral nu poate fi exercitată asupra civililor inamicului pentru a obţine de la ei, sau de la terţi, informaţii. • Mijloacele de transport sanitar, spre a nu fi expuşi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii în mod inutil la pericole, nu vor fi folosite pentru culegerea ori transmiterea informaţiilor având caracter militar sau pentru transportarea de material destinat acestui scop.12 Analiza comparată a misiunilor armatei, acţiunilor militare şi scopurilor specifice lor evidenţiază că între acestea există o corelaţie semnificativă. Legătura reiese din comunitatea celor trei componente ale corelaţiei şi anume toate se referă la acelaşi domeniu de activitate umană strict specializată – activitatea instituţiei militare, pe de o parte, şi se supun aceloraşi valori, principii, norme şi reguli, pe de altă parte. În acest context, se pot face următoarele supoziţii: - misiunile armatei, în sens larg, sunt, de fapt, scopuri politice şi strategice stabilite de societate pentru instituţia militară. Ele se cer indeplinite necondiţionat şi in orice imprejurări, fiind absolut obligatorii pentru armată ca instituţie a statului, deoarece ele definesc statutul şi rolul social al acesteia. Pe de altă parte, fiecare misiune se infăptuieşte printrun ansamblu coerent şi concertat de acţiuni militare, în funcţie de caracteristicile esenţiale ale misiunii respective; - acţiunile militare reprezintă modalitatea concretă prin care misiunile armatei prind viaţă, devin realitate. Eleinsecompunerea concep, se organizează, se conduc se desfăşoară de structuri organizatorice şi flexibile cărora intră oameni cu şi calificarea profesională necesară, puternic adecvate motivaţi pentru ceea ce execută şi care îşi pun amprenta pe tot ceea ce se intreprinde de către unitatea etc. din care fac parte. Totodată, orice acţiune militară are, de regulă, un scop general, ce trebuie atins în final. La rîndul său, scopul general este de compus din scopuri parţiale, ca elemente structurale succesive ce urmează să fie atinse prin acţiuni militare diverse;

11 12

CREŢU V. Drept Internaţional Public. Bucureşti: ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 1999. p. 152 CLOŞCĂ Ionel; SUCEAVĂ Ion. Op. cit. - p. 302

- scopurile acţiunilor militare constituie finalitatea anticipată a acestora, pe de o parte, şi temeiul pe care se proiectează următorul obiectiv de atins in indeplinirea misiunii militare, pe de altă parte. Practic, scopul final este rezultanta scopurilor parţiale, specifice fiecărei acţiuni militare. Aceasta inseamnă că scopurile parţiale se pot socoti mărimi vectoriale avand valori şi sensuri diferite in raport cu succesul sau eşecul acţiunii militare respective.13 Totodată, în sens restrîns, misiunile se pot considera ca fiind sarcinile concrete incredinţate unei structuri militare angajate in atingerea unor obiective parţiale, ca elemente ale obiectivului general (de nivel politic şi strategic). Cu alte cuvinte, misiunile apar ca fiind similare unor scopuri parţiale ce se pot atinge numai prin acţiuni militare adecvate, pe de o parte. Pe de altă parte, aceste scopuri parţiale sunt componente vectoriale ale scopului general urmărit prin infăptuirea misiunilor incredinţate tuturor structurilor militare aparţinand unei armate naţionale sau unei coaliţii multinaţionale. Avînd în vedere aceste caracteristici ale misiunilor militare, definite în sens restrîns, acţiunile prin care ele se realizează sunt mult mai alerte, ceea ce face ca şi scopurile lor concrete, pe etape, să fie deosebit de dinamice. În acest caz, evoluţia rapidă a scopurilor acţiunilor militare se poate datora atat modificării frecvente a situaţiilor din teatrul de operaţii, cît şi parcurgerii în ritm alert a etapelor fixate pentru atingerea unor obiective parţiale. În general, se poate face aprecierea că misiunile armatei presupun materializarea lor prin acţiuni militare jalonate de scopuri parţiale şi de un ţel final, care exprimă faptul că instituţia militară şi-a infăptuit menirea pentru care a fost creată. Prin urmare, intr -un fel, se pleacă de la scop- misiunile armatei, se trece prin etapa materializării scopului – acţiunile militare – şi se ajunge la evaluarea atingerii ţelului propus, ca fundament pentru fixarea misiunii următoare. În continuare ciclul se reia pană la atingerea scopului politic şi strategic fixat iniţial. Dreptul internaţional umanitar prescrie părţilor beligerante şi combatanţilor să se încadreze, în timpul desfăşurării operaţiunilor de război, în sfera de acţiune a următoarelor două principii: 1. Să nu folosească decât mijloace de luptă permise şi în limitele prescrise de acest drept şi de dreptul internaţional general; 2. Să manifeste loialitate faţă de partea adversă. Dreptul internaţional umanitar a tins întotdeauna să excludă folosirea mijloacelor de luptă crude şi barbare, adică pe cele ce produc “rău superflu”, şi metodele perfide şi să instituie standarde umanitare de protecţie atât pentru combatanţi, cât mai ales pentru persoanele care nu participă direct la ostilităţi şi pentru cele scoase din luptă. Desfăşurarea luptelor cu un minimum de loialitate a condus la ilegalizarea metodelor de luptă perfide. “Lupta trebuie să fie loială - aprecia unul dintre reputaţii jurişti ai secolului trecut. Orice beligerant trebuie să poată conta pe faptul că adversarul său va respecta cu fidelitate angajamentul luat şi îndatoririle impuse de legile războiului. Orice stratagemă, bazată clar pe violarea angajamentelor asumate sau pe dispreţul îndatoririlor sale, este o perfidie, condamnată de dreptul internaţional.” Autorul exprima aici o normă cutumiară, care ulterior a fost translată în dreptul internaţional pozitiv.14 Cel mai recent document internaţional care reafirmă această normă este Protocolul I de la Geneva din 1977, care, în articolul 37 par. 1 prevede: „Este interzis a ucide, răni sau captura un adversar recurgând la perfidie. Constituie o perfidie actele de a face apel, cu intenţia de a înşela, la buna credinţă a unui adversar pentru al face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută prin regulile de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. Următoarele acte sunt exemplededeaperfidie: a. Simularea intenţiei negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar sau simularea predării; b. Simularea unei incapacităţi datorate rănilor sau îmbolnăvirii; c. Simularea de a avea statut de civil sau de necombatant: 13

BOLINTINEANU A.; NĂSTASE A.; AURESCU B. Drept Internaţional Contemporan. Bucureşti: ed. ALLBECK, 2000. p. 284 14

ТУНКН Г.И., ТАЛАЛАЕВ А.Н., Международное право, :Москва изд. Юридическая литература, 1994. p. 118

d. Simularea de a avea un statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state neparticipante la conflict.”15 Enumerările de mai sus nu au în mod evident, decât un caracter exemplificative, ele fiind departe de a epuiza întreaga gamă de acte de perfidie de război, unele dintre ele fiind interzise prin alte documente juridico-diplomatice internaţionale, printre care se numără şi Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 1907. O formă specifică a activităţii militare în dreptul internaţional umanitar o constituie manevra de război. Aceasta este una obsolut legală, dar care din punct de vedere teoretic urmează a fi delimitată de perfidie, care constituie o metodă interzisă de realizare a operaţiunilor miliare în cadrul conflictelor armate contemporane. Astfel, războiul este un efort uman, câştigătorul este cel care îşi impune voinţa. Pentru a înţelege cum un comandant ţinteşte dorinţa altuia, este important să se înţeleagă motivele ce conduc un comandant la realizarea faptului că a fost învins. Studiile recente au arătat că nu victimele, pierderile de echipament sau distrugerile sunt factorii determinanţi în mintea celor care pierd. Acestea concretizează statisticile din trecut, ceea ce s-a întâmplat deja. Ceea ce a convins învinsul că a pierdut nu au fost evenimentele din trecut, ci evenimentele potenţiale viitoare. Generalul Depuy a revăzut 80 de lupte care au avut loc în cel de -al Doilea Război Mondial şi în conflictele arabo-israeliene. El a confruntat toate datele şi a încercat să determine o corelare a pierderilor cu realizarea înfrângerii. S-a uitat la pierderile totale, rata pierderilor, pierderile relative pentru inamic şi altele şi a descoperit că “învinsul” a părăsit câmpul de luptă cu pierderi mai mici de 10%. Pierderile relative nu au fost cu mult mai rele. De fapt, studiul său nu a putut identifica o cauză clară şi nicio relaţie între pierderi şi realizarea înfrângerii. El a sfârşit cerând supravieţuitorilor să dea soluţia. Descoperirile lui au fost surprinzătoare pentru cel învins, dar nu şi pentru războinicul de manevră.16 Pierderile şi problemele legate de provizii au determinat mai puţin de 30% din învinşi să accepte înfrângerea. Aproximativ 10% renunţă datorită ordinelor, tratatelor şi altor cauze externe. Mai mult de 60% din învinşi au recunoscut înfrângerea bazată pe impresia că inamicul l-a depăşit prin manevră, deci au fost în pericolul încercuirii, învăluirii sau al penetrării. Cei învinşi şi-au pierdut dorinţa de a rezista cu mult înainte de pier derea capacităţii de a rezista. Ciclul decizional a fost depăşit de ameninţarea unei potenţiale acţiuni inamice dusă dintr -o poziţie avantajoasă în spatele sau în flancul trupelor lor. Dacă un duşman este atacat direct, putere contra putere, ce altă şansă are decât de a lupta? Dacă poziţia lui poate fi descoperită, făcută irelevantă sau separată de liniile lui de comunicare, moralul poate fi afectat.17 Doctrina asigură cadrul general pentru rezolvarea problemelor câmpului de luptă. Liderul militar trebuie să înţeleagă, de asemenea, rolurile subordonate ale subsistemelor doctrinei: ale tacticilor, tehnicilor şi procedurilor. A înţelege ce sunt acestea şi cum pot fi folosite permite comandantului să fie imaginativ, creativ şi curajos. Puterea de luptă maximă a forţelor terestre în operaţie se realizează prin integrarea tuturor tipurilor de forţe din compunere, într-un tot unitar, în cadrul unor grupări interarme, intercategorii de forţe sau multinaţionale.18 Misiunile generale ale forţelor sunt stabilite în strânsă concordanţă cu posibilităţile tehnicotactice ale armamentului, tehnicii şi echipamentului pe care îl au în dotare. În funcţie de tipul şi forma operaţiei, precum posibilităţile şi de condiţiile concretetipuri ale acesteia, trebuie să cunoască şi să ex ploateze la maximum diferitelor de unităţicomandantul din subordine. De regulă, în scopul integrării şi întrebuinţării adecvate a unităţilor din compunerea forţelor luptătoare, comandantul le întăreşte sau nu, după caz, cu unităţi din forţele de sprijin de luptă şi din cele logistice şi le grupează (în funcţie de eşalon şi condiţiile concrete) în gruparea de angajare (forţe de angajare imediată şi forţe de angajare ulterioară) sau în rezervă. 15

POPESCU D.; NĂSTASE A.; COMAN F. Drept Internaţional Public. Bucureşti: ed.Şansa, 1997. p.112 CLOŞCĂ Ionel; SUCEAVĂ Ion. Op. cit. - p. 324 RUSU Vitalie; BALAN Oleg. Dicţionar de Drept Internaţioanl Umanitar. Chişinău: ed. Pontos, 2003. p. 207 18 КОЗИРНИК Р. Международное гуманитарное право. : МККК,Женева 1988. с.98 16 17

Fiecare din aceste grupări de forţe are, în principal, o destinaţie şi misiuni generale bine delimitate, de care comandantul trebuie să ţină cont la stabilirea misiunilor concrete ale unităţilor luptătoare din subordine. Puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală a unei structuri tactice de a acţiona şi îndeplini misiunea de luptă primită. Mai pe larg, puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea unei forţe în orice moment de a obţine rezultate în dezvoltarea unei misiuni specifice asupra unui anumit inamic, într-un mediu specific de luptă.19 Deci, puterea de luptă este agentul de acţiune cu care o forţă poate obţine scopul, conducând lupta la un rezultat dorit. Energia, în forma de funcţii de luptă, este aplicată de fiecare parte propriilor forţe pentru îndeplinirea misiunilor şi eliminarea (reducerea) în mod simultan, a opoziţiei adversarului. Puterea de luptă este determinată de combinaţia dintre acţiunea unei forţe, interacţiunea cu cea adversă şi mediul înconjurător al luptei, mai exact, dată de acţiunea unilaterală a forţei. De aceea, rezultatele puterii de luptă nu sunt neapărat cele planificate de fiecare parte. În schimb, sunt rezultatele reale ale unei acţiuni, în care ambele forţe îşi exercită puterea de luptă în scopul îndeplinirii cu rezultate maxime a misiunii. Elementele constitutive ale puterii de luptă sunt reprezentate de: informaţii, manevră, protecţie, factorii luptei şi de mediu, conducere. Manevra determină creşterea puterii de luptă prin avantajul poziţional obţinut ca urmare a dispunerii forţelor în punctele decisive pentru executarea sau ameninţarea cu executarea focului prin ochire directă sau din poziţii de tragere acoperite, masarea efectelor acţiunilor proprii, realizarea surprinderii, şocului psihologic şi prezenţei fizice şi pentru obţinerea dominaţiei morale asupra inamicului. O manevră reuşită cere din partea comandanţilor atât anticipare şi agilitate mentală, cât şi o îmbinare judicioasă a mişcării cu puterea de lovire şi protecţia forţelor care o execută. Creşterea puterii de luptă proprii se poate obţine şi fără deplasare, prin obligarea inamicului de a intra într-o poziţie dezavantajantă, efectul fiind similar celui obţinut prin manevră. Deplasarea şi dispunerea unităţilor pe timpul dislocării acestora în zona de responsabilitate, înaintea declanşării operaţiei, reprezintă elemente de manevră dacă, prin acestea, se obţine un avantaj poziţional şi se poate influenţa rezultatul final al operaţiei. Prin manevră, comandantul pune în mod continuu probleme inamicului, făcând ineficiente reacţiile acestuia şi determinându-i înfrângerea. Obţinute doar prin manevră, avantajul poziţional şi tăria, date de prezenţa fizică a componentei terestre a forţelor armate, sunt unice şi nu pot fi substituite cu alte elemente. Dreptul internaţional umanitar admite, în schimb, şireteniile de război, adică “actele care nu au ca scop decât să inducă un adversar în eroare şi să-l facă să comită imprudenţe, însă care nu încalcă nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcând apel la bunacredinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfidii.” Apare întrebarea cum aceste prescripţii s-ar aplica în războiul maritim? Ca regulă generală, navele de război ale beligeranţilor au dreptul de a duce lupta uzând de toate mijloacele de înşelare a inamicului. Lor le este astfel permis de a naviga sub un pavilion fals, fapt care, mutatis mutandis, este interzis în războiul terestru. Această regulă, recunoscută drept şiretenie de război a fost aplicată în mod curent în războaiele navale mai vechi şi în cele actuale.20 În războiul maritim este permis să se folosească nave capcană, adică nave camuflate în scopul de aretragerile provoca apropierea navelor de război inamice şidea ştiri le scufunda sau aforţele le captura, atacurile simulate, prefăcute sau derutarea, răspândirea false despre navale sau poziţia lor, folosirea însemnelor adversarului, provocarea de dezordini în rândul acestuia etc. O practică curentă a fost şi aceea a disimulării navelor de război în vase comerciale sub pavilion neutru, pentru a determina navele militare inamice să se apropie pentru a fi apoi atacate, sau pentru a se sustrage atacului inamic. Statele neutre au protestat împotriva acestei practici ameninţând cu confiscarea acestora sau cu interzicerea accesului în porturile lor. S-a considerat, de asemenea, ca fiind 19 20

BALAN Oleg; RUSU Vitalie; NOUR Valeriu. Op. cit - p. 190 УШАКОВ Н.А. Международное право. a: Юристъ, Москв2000. с. 114

o şiretenie utilizarea de cargouri transformate în nave de război al căror armament era disimulat pentru a servi drept momeală pentru submarinele inamice. Această metodă a fost larg utilizată de Marea Britanie, atât în timpul primului război mondial, cât şi în cel de-al doilea.21 De acest aspect trebuie deosebită însă beligeranţa sub pavilion fals, act considerat perfidie de război. Astfel, navelor le este interzis de a deschide ostilităţile sau a executa dreptul de vizită sub un pavilion fals. Aceasta este o normă cutumiară care îşi are sorgintea în ordonanţele unor state din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Este considerată, de asemenea, ca perfidie în războiul naval şi, ca atare, interzisă, acoperirea unui transport militar sau a unei nave însărcinată cu misiuni de informaţii cu embleme sau pavilioane protejate - ale Crucii Roşu, Naţiunilor Unite, ale statelor neutre etc., precum şi comiterea de acte de război de către nave cu destinaţii umanitare. Cum se observă, mijloacele de inducere în eroare a inamicului, considerate şiretenii de război, şi actele de perfidie interzise în războiul naval sunt mult mai numeroase decât în războiul terestru şi aceasta se datoreşte specificului operaţiunilor navale şi mijloacelor de luptă pe mare. Fiind de sorginte cutumiară, şireteniile şi perfidiile de război au dat deseori naştere la controverse, la frecvente contestaţii şi la o aplicare neuniformă în practică, fapt ce impune o readaptare şi dezvoltare a lor. Încercând să aducă unele clarificări, Manualul de la San Remo a consacrat secţiunea a III- a “Simulărilor, şireteniilor de război şi perfidiei”.22 În paragraful 110 se precizează că ”şireteniile de război sunt autorizate, în schimb, este interzis navelor de război şi auxiliare să lanseze un atac arborând un pavilion fals sau, indiferent în ce moment, să simuleze intenţionat statutul lor de: nave spital, ambarcaţiuni de coastă de salvare sau de transporturi sanitare; nave aliate în misiuni umanitare; nave de pasageri care transportă civili; nave protejate de pavilionul Naţiunilor Unite; nave cărora li s-a eliberat un permis de liberă trecere printr-un acord prealabil al părţilor, inclusiv navele cartel;     



nave să arboreze emblema Crucii culturale Roşii sau sub a Semilunii nave autorizate care participă la transporturi de bunuri protecţieRoşii; specială;23 Manualul aduce unele dezvoltări şi în ce priveşte perfidia. Astfel, după ce preia definiţia perfidiei din art. 37 al Protocolului Adiţional I, aduce un element suplimentar constând în “punerea sau aflarea în pericol trimiţând, de exemplu, semnale în acest sens sau determinând echipajul să coboare cu bărcile de salvare.”24 

4. Conduita combatanţilor. Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva În Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva sunt examinate normele de conduită ale combatanţilor în timpul acţiunilor militare. Principiul fundamental, care stă la baza acestor norme, constă în faptul că dreptul Părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat. Este interzis, prin urmare, să se întrebuinţeze arme, proiectile, materiale şi metode de luptă capabile să provoace suferinţe inutile (Pr.I, art. 35). Este inadmisibil de a folosi prezenţa persoanelor civile pentru punerea anumitor obiective sau zone la adăpost de loviturile militare (P.I, 51). Este interzisă omorîrea, rănirea sau capturarea unui adversar recurgînd la perfidie (P.I, 37). Este interzis de a utiliza fără a avea dreptul emblemele recunoscute de toţi (semnul distinctiv al Crucii Roşii sau al Semilunii Roşii, steagul parlamentar, emblema protectoare a bunurilor culturale) (P.I, 38). Este 21

NĂSTASE A.; AURESCU B.; JURA C. Drept Internaţional Public. Bucureşti: ed. ALLBECK, 2002. p. 158 КАЛЬСХОВЕН Ф. Op. cit. - с. 158 BOLINTINEANU A.; NĂSTASE A. Drept Internaţional Contemporan. Bucureşti: ed. Institutului Român de Relaţii Internaţionale, 1995. p. 276 24 CLOŞCĂ Ionel; SUCEAVĂ Ion. Op. cit. - p.396 22 23

interzisă folosirea emblemelor naţionale ale Părţii adverse sau ale unor state care nu sînt Pârţi la con flict (P.I, 39). Astfel, Protocolul proclamă că în conformitate cu dreptul conflictelor armate de la combatanţi se cere cel puţin un minimum de corectitudine. Este interzis de a ordona să nu existe supravieţuitori (P.I, 40). Este interzis atacul asupra inamicului care a ieşit din luptă, s-a predat sau exprimă în mod clar intenţia de a se preda (P.I, 41, 42). Dacă lipseşte posibilitatea de a evacua prizonierii de război, ei trebuie eliberaţi (P.I, 41). Protecţia populaţiei civile împotriva efectelor acţiunilor militare Conform regulii fundamentale trebuie întotdeauna să se facă diferenţiere între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să se dirijeze operaţiunile militare numai împotriva obiectivelor militare (P.I, 48). Este considerată civilă orice persoană care nu aparţine forţelor armate (P.I, 50). Sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sînt obiective militare, adica acelea, care nu aduc o contribute efectivă la acţiunile militare şi distrugerea cărora nu oferă, în împrejurările date, un avantaj mifitar evident (P.I, 52). Reguli de comportare în luptă

Reguli de comportare în luptă 1. Luptaţi numai împotriva combatanţilor. 2. Atacaţi numai ţintele militare. 3. Cruţaţi persoanele civile şi obiectele protejate. 4. Limitaţi distrugerile numai la cerinţele îndeplinirii misiunii. Combatanţii inamicului care se predau 1. Cruţaţi-i. 2. Dezarmaţi-i. 3. Protejaţi-i şi trataţi-i cu umanism. 4. Trimiteţi-i la eşalonul dumneavoastră superior. Combatanţii inamicului răniţi 1. Adunaţi-i 2. Îngrijiţi-i. 3. Trimiteţi-i la eşalonul dumneavoastră superior. 4. ... sau la cel mai apropiat punct medical. Persoanele civile 1. Respectaţi-le. 2. Trataţi cu umanism persoanele civile aflate sub autoritatea dumneavoastrâ. 3. Protejaţi-le împotriva relelor tratamente; răzbunarea şi luarea de ostatici sunt interzise. 4. Respectaţi-le proprietatea; nu furaţi şi nu le distrugeţi bunurile.

TEMA 6. PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI NAUFRAGIAŢILOR ÎN CONFLICTUL ARMAT 1. Aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar în timp 2. Aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar în spaţiu 3. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor conform Convenţiilor I -a şi a II-a de la Geneva, din 12.08.1949. 4. Norme speciale referitoare la protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor. 1. Aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar în timp În cadrul legilor războiului guvernează principiul conform căruia persoanele scoase din luptă şi cele care nu participă direct la ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratate cu omenie. Acest principiu a fost consfinţit în Convenţia de la Geneva, din 22 august 1864, pentru ameliorarea soartei militarilor implicaţi în conflictele armate. După cum aprecia Henry Coursier- „reguli fondate pe principiile moralei umanitare leagă sub formă scrisă comunitatea internaţională. Atât prin fond cât şi prin formă, această convenţie devine inspiratoare şi modelul tuturor convenţiilor internaţionale care alcătuiesc astăzi dreptul internaţional umanitar”.25 După cum se cunoaşte însă, Convenţia se aplică numai militarilor răniţi în războaiele terestre, dar nu şi în cele navale. Astfel, la prima Conferinţă de pace de la Haga din 1898 a fost elaborată Convenţia pentru adaptarea războiului maritim la principiile Convenţiei de la Geneva din 1864. Momentul de răscruce al acestei generoase opere umanitare 1-a constituit Convenţia diplomatică de la Geneva din 1949, convocată din iniţiativa guvernului elveţian şi la care a. fost elaborat în comun noul statut al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, materializat în două din cele 4 convenţii adoptate.

2. Aplicarea Dreptului Internaţional Umanitar în spaţiu O primă normă se referă la obligaţiile comandanţilor unităţilor militare care au ocupat câmpul de luptă, ca imediat după sfârşitul fiecărei bătălii, să ia măsuri pentru adunarea răniţilor şi a morţilor şi ocrotirea lor împotriva relelor tratamente. Pentru respectarea articolului 82 al Protocolului I, care prevede că părţile înalte, luând în considerare starea economică a unor state, în curs de dezvoltare, e suficient ca comandanţii militari să treacă o pregătire practică asupra dreptului războiului în scopul obţinerii cunoştinţelor în conducerea şi luarea unor decizii corecte asupra acţiunilor militare exer citate de unitatea pe care o conduce. Comandanţii militari trebuie să se conducă de trei principii de bază ce urmează a fi implementate în pregătirea subordonaţilor săi în vederea respectării, protejării categoriilor de persoane ce se bucură de protecţie: • să lupţi numai împotriva combatanţilor şi să-i tratezi cu umanitate odată ce au fost prinşi în prizonierat, mai ales dacă sunt răniţi, bolnavi sau naufragiaţi; • supune atacurilor numai obiectivele militare, nu cauza daune mari, dacă nu-i neapărat pentru îndeplinirea misiunii militare; • ai milă de vieţile populaţiei civile şi poartă-te grijuliu cu bunurile acestora. Dacă condiţiile militare permit, între comandanţii adverşi ai diferitelor sectoare ale frontului se vor încheia „carteluri" privind încetarea focului pentru o perioadă de timp pentru a se putea ridica răniţii rămaşi pe câmpul de luptă între linii. Iar în cazul în care o parte beligerantă care se repliază este forţată să abandoneze răniţii, bolnavii în puterea adversarului, el va lăsa în mod deliberat, atât cât permit necesităţile militare, o parte a personalului şi materialului său sanitar pentru a-i îngriji.26 25

Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 125

26

Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 131

Convenţia II prevede o posibilitate facultativă de a stabili zone şi localităţi sanitare pentru adăpostirea şi îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. O altă regulă instituită de Convenţiile din 1949 este aceea potrivit căreia autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor, a comandanţilor navelor comerciale sau iahturilor, ambarcaţiunilor statelor neutre. Persoanelor ce răspund la acest apel, li se asigură protecţia şi înlesnirile necesare. Pentru ridicarea, transportarea şi îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în războiul naval există navele-spi-tal, special construite în acest sens. Convenţia (II) de la Geneva din 1949 stabileşte trei categorii de nave-spital: militare, particulare ce aparţin părţilor beligerante şi neutre. Navele-spital militare au un singur scop - de a asista, trata şi transporta răniţi, bolnavi şi naufragiaţi. Navele-spitale particulare sunt cele folosite de societăţile naţionale de Cruce Roşie şi alte societăţi recunoscute în acest scop în mod oficial din partea guvernului de care depind, cu condiţia de notificare a lor.27 Regimul clădirilor şi al materialelor este guvernat de două principii: 1) părţile beligerante au obligaţia de a restitui materialul mobil capturat; 2) materialul imobil poate fi ocupat, cu obligaţia de a nu-i schimba destinaţia. Clădirile societăţilor de ajutor admise la beneficiul Convenţiei sunt considerate proprietate particulară şi nu pot fi rechiziţionate decât în caz de necesitate militară urgentă. Regimul şi protecţia transporturilor sanitare prevede că vehiculele amenajate pentru transportul răniţilor şi bolnavilor - auto, aeriene, navale - care circulă izolat sau în coloană vor fi protejate, cu următoarele excepţii: 1) aceste vehicule vor putea fi oprite şi se vor asigura împrejurările cu privire la securitatea răniţilor şi bolnavilor ocupând ai acestora; 2) vehiculele vor fi utilizate numai în sectorul în care au fost interceptate şi exclusiv pentru necesităţi sanitare, iar după terminarea misiunii locale ele vor trebui restituite în condiţiile convenite prealabil.28

3. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor conform Convenţiilor I -a şi a II-a de la Geneva, din 12.08.1949. Dreptul conflictului armat reprezintă ansamblul normelor juridice, menite să asigure protecţia, în timpul conflictelor armate, a persoanelor participante la ele, a populaţiei afectate şi a bunurilor civile şi culturale care nu au importanţă militară sau vreo legatură cu operaţiunile militare. La început, regulile cu privire la desfăşurarea confruntărilor armate şi la protecţia răniţilor şi prizonierilor, au avut un caracter cutumiar. Cu timpul s-a trecut la codificarea normelor dreptului conflictului armat. Cel mai vechi document care conţine norme cu caracter umanitar este Convenţia de la Geneva din 22.08.1864 privind ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în campanie. În această şedinţă vom discuta despre tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor conform Convenţiilor I-a şi a II-a de la Geneva, din 12.08.1949 şi normele speciale, referitoare la protecţia răniţilor, bolnavilor naufragiaţilor şi Protocoalele la ele din 1977. După Războiulşi II mondial şi pînă în prezent,adiţionale tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este reglementat de Convenţiile I-a şi a II-a de la Geneva, din 12.08.1949 şi de Protocoalele adiţionale la ele din 1977. Protecţia acestor categorii se extinde la toate cazurile de conflict armat, atît între state, cît şi interne. Convenţia I de la Geneva, din 12.08.1949, pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor ţi bolnavilor din forţele armate în campanie (64 articole) 27 28

Năstase A. C. Jura B. Aurescu „Drept Internaţional Public – Sinteze pentru examen” ed. ALL, Bucureşti 1997, pag. 255 I.M.Angheni, „Curtea Penală Internaţională – istorie şi realitate” ed. Lumina Lex, a. 2000, pag. 168

Această Convenţie este ratificată de RM la 26.11.1993. Noţiuni: 1.„răniţi” şi „bolnavi” sunt toate persoanele militare sau civile care din cauza unui traumatism, a unei boli sau altei incapacităţi, ori dereglări psihice sau mentale, au nevoie de îngrijire medicală şi se abţin de la orice act de ostilitate. 2. „Naufragiaţii” sunt persoanele militare sau civile ce se află într -o situaţie periculoasă pe mare sau alte ape ca urmare a unei nenorociri ce i-a lovit sau a avarierii navei ce-i transporta şi se abţin de la orice act de ostilitate. Art. 13. Convenţia se va aplica răniţilor şi bolnavilor aparţinând următoarelor categorii: Membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari, făcând parte din aceste forţe armate. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca acesle miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi: b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă; c) să poarte armele în mod deschis; d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului. Membrii forţelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau de servicii însărcinate cu bunăstarea militarilor, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le însoţesc. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale Părţilor în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără a fi avut timp să se constituie în forţe amate regulate. Art. 16. Părţile în conflict vor trebui să înregistreze, în cel mai scurt timp posibil, toate elementele, care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor Părţii adverse căzuţi sub puterea lor. Aceste informaţii vor trebui, pe cât posibil, să cuprindă urmăloarele: a) indicarea Puterii de care aceştia depind; b) numărul matricol; c) numele de familie; d) prenumele; e) dala naşterii; f) orice altă informaţie figurând pe biletul sau placa de identitate; g) data şi locul capturii sau decesului, h) informaţii privitoare la rănile, boala sau la cauza decesului În celprevăzut mai scurt termen posibil, informaţiile maidin sus12.08.1949 vor trebui cu comunicate biroului de informaţii în articolul 122 al Convenţiei dearătate la Geneva privire la tratamentul prizonierilor de război, care le va transmite Puterii de care depind aceste persoane, prin intermediul Puterii protectoare şi al Agenţiei Centrale a Prizonierilor de Război.

4. Norme speciale referitoare la protecţia răniţilor, bolnavilor şi n aufragiaţilor În conformitate cu art. 3, persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune sau orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu

caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, avere sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus: a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamente umilitoare şi înjositoare; d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi. Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict. Art. 5. Pentru persoanele protejate de Convenţie, care au căzut sub puterea părţii a dverse, Convenţia se va aplica pînă în momentul repatrieri lor definitive. De prevederile Convenţiei beneficiază răniţii, bolnavii, precum şi personalul sanitar şi religios. Aceştea nu vor putea să renunţe parţial sau integral la drepturile asigurate de Convenţie. Prin art. 9 se asigură că Convenţia nu împiedică activităţile umanitare ale CICR, sau oricare alt organism umanitar, pentru protejarea categoriilor menţionate şi pentru ajutoarele oferite. A.12. Membrii forţelor armate şi celelalte persoane protejate de Convenţie, menţionate în art. 13, care vor fi răniţi sau bolnavi, vor trebui să fie respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările. Ei vor fi trataţi şi îngrijiţi cu omenie de Partea în conflict care îi va avea sub puterea sa, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu analog. Este complet interzisă orice atingere la viaţa şi persoana lor şi, între altele, de a-i omorî sau a-i extermina, de a-i supune la tortură, de a face asupra lor experienţe biologice, de a-i lăsa cu premeditate fără ajutor medical sau fără îngrijiri sau de a-i expune la riscuri de contaminare sau de infecţie, create în acest scop. Numai motive de urgenţă medicală vor îngădui o prioritate în ordinea îngrijirilor. Femeile vor fi tratate cu toată consideraţia specială datorată sexului lor. Partea în conflict, obligată să abandoneze răniţi sau bolnavi adversarului ei, va lăsa cu ei, în măsura în care cerinţele militare o vor permite, o parte din personalul şi din materialul său sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor. Personalul medical şi sanitar, cît şi transporturile medicale sau sanitare nu pot fi ţinta atacurilor, vor fi respectate şi protejate, iar în caz de cădere în puterea inamicului vor fi utilizate pentru acordarea de ajutor răiniţilor părţii de care depend. Destinaţia clădirilor medicale/sanitare nu pot fi schimbate atît timp cît sunt necesare răniţilor şi bolnavilor. Art. 24. Personalul sanitar afectat exclusive căutării, ridicării, transportului sau tratamentului răniţilor şi bolnavilor sau prevenirea bolilor, va fi respectat şi protejat. În caz de cădere în puterea inamicului. Nu va fi reţinut, decît în folosul răniţilor. Concluzie: 1. Respectaţi semnele bolnavii, distinctiverăniţii, „Crucea roşie”,medical „Semiluna roşie” şi „Drapelul (parlamentar)”: ele protejează personalul şi sanitar, transportul medicalalb şi sanitar, spitalele şi alte sedii ale Crucii Roşii. 2. Inamicii răniţi: după luptă trebuie adunaţi, îngrijiţi, protejaţi, luaţi în evidenţă, iar informaţia transmisă Părţii adverse direct sau prin intermediari.

TEMA 7. CONCEPTUL “PRIZONIER DE RĂZBOI”. STATUTUL PRIZONIERULUI DE RĂZBOI 1. Conceptul “prizonier de război”. Protecţia generală a prizonierilor de război. Convenţia a III a de la Geneva din 11.08.1949. 2. Birourile oficiale de informaţii pentru prizonieri (C. II G. pag.102 -104). 3. Mecanisme de protecţie a prizonierilor de război. 4. Combatanţii şi dreptul la viaţă . 1. Conceptul “prizonier de război”. Protecţia generală a prizonierilor de război. Convenţia a III a de la Geneva din 11.08.1949. Începând cu secolul XIX, odată cu angajarea în războaie a unor mase mari de oameni şi adoptarea primelor convenţii care urmăreau să atenueze consecinţele acestui fenomen, s-a schimbat şi soarta celor care vor fi denumiţi ulterior prizonieri de război. Pentru prima dată „Prizonierii de război sunt în puterea guvernului inamic şi nu a indivizilor care i-au capturat” Un element important după care ne putem forma o imagine despre tratamentul aplicat, în diferite perioade, persoanelor capturate, sunt condiţiile care se asigurau acestora pe timpul cât se aflau în puterea adversarului. Un element determinant este denumirea pe care a avut-o locul în care aceştia erau internaţi. În trecut, legaţi în lanţuri, cei capturaţi erau închişi în temniţe sau turnuri izolate ale cetăţilor. Alţii erau folosiţi la munci cu un grad mare de pericol, fiind ţinuţi sub pază şi de cele mai multe ori cazaţi în condiţii mizere în zona în care lucrau. A fost perioada când şi numărul celor capturaţi era relativ redus. Prezenţa închisorilor şi plasarea în aceste locuri a prizonierilor era ceva normal. Lipsa unor obligaţii pentru deţinător, constând în a proteja viaţa celor capturaţi, conducea şi la o lipsă de preocupare pentru asigurarea condiţiilor minime în locurile de detenţie. Când armatele au crescut ca număr, tot mai mulţi au fost şi combatanţii care cădeau în puterea adversarului. Reţinerea lor devenea o problemă complexă. Aşa a apărut necesitatea reglementării aspectelor cu privire la gestionarea tratamentului prizonierilor de război printr-o serie de tratate internaţionale. În acest sens, în Convenţia a IV-a de la Haga se menţionează: „Prizonierii de război pot să fie supuşi internării într-un oraş, fortăreaţă, câmp sau localitate oarecare, cu îndatorirea de a nu se depărta dincolo de anumite limite; însă nu pot fi închişi decât ca măsură de siguranţă neapărat necesară şi numai cât timp ţin împrejurările care fac necesară această măsură”. Limitele şi imperfecţiunile acestei convenţii, constatate pe timpul primei conflagraţii mondiale, au încercat să fie înlăturate prin adoptarea, la 27 iulie 1929, a Convenţiei privitoare la tratamentul prizonierilor de război. Referitor la locurile de detenţie se fac următoarele precizări: „În timpul cel mai scurt, după capturarea lor, prizonierii de război vor fi evacuaţi spre depozite organizate într-o regiune destul de îndepărtată de câmpul luptelor spre a fi puşi în afară de primejdie” În secţiunea „Despre lagărele prizonierilor” se stipulează: „Prizonierii de război vor fi duşi în cu obligaţia să nu se îndepărteze de oarecare limite oraşe, fortăreţe locuri, internaţi determinate. Ei vorsau fi dealte asemenea în lagăre împrejmuite , dar dincolo nu vor putea fi închişi sau consemnaţi decât ca o măsură neapărată de siguranţă sau de igienă şi numai atât timp cât ţin împrejurările care au impus această măsură. Prizonierii capturaţi în regiuni nesănătoase sau a căror climă este periculoasă pentru persoanele venind din regiuni temperate vor fi transportaţi cât mai curând într-o climă mai favorabilă. Beligeranţii se vor feri pe cât cu putinţă să adune laolaltă, în acelaşi lagăr, prizonieri de rase sau naţionalităţi diferite”. Pentru a asigura viaţa şi sănătatea persoanelor capturate, Convenţia din 1929, menţionează condiţiile pe care trebuie să le întrunească aceste locaţii: „Prizonierii de război vor fi cazaţi în edificii

sau barăci care dau toate garanţiile cu putinţă de igienă şi de salubritate. Încăperile vor trebui să fie cu totul ferite de umezeală, încălzite şi luminate îndestulător. Toate precauţiile vor trebui luate în contra primejdiei de foc. În ce priveşte dormitoarele: suprafaţa totală, cubajul de aer minim, instalarea şi materialul de culcare, condiţiile vor fi aceleaşi ca pentru trupele Statului deţinător”. De menţionat faptul că pentru locaţiile în care sunt internaţi prizonierii se foloseşte denumirea de lagăr. Caracterul formal şi nerespectarea prevederilor acestei Convenţii s-au văzut pe timpul Războiului II mondial. Lagărele au devenit simbolul morţii, fiind locul în care omenirea a consemnat cele mai mari atrocităţi. Respectul pentru viaţa, sănătatea şi traiul prizonierilor de război au fost practic chestiuni inexistente. Singurul scop al lagărelor era lichidarea fizică a celor aflaţi în detenţie. Aşa au stat lucrurile atât în lagărele naziste în care exterminarea pe criterii etnice a fost ridicată la politică de stat, cât şi în cele sovietice, plasate în condiţiile deosebit de vitrege ale climei siberiene. Extinderea măsurii de internare a populaţiei civile şi desconsiderarea totală a fiinţei umane în aceste locuri de detenţie au determinat comunitatea internaţională să adopte noi reglementări care să facă eficientă protecţia persoanelor capturate. Astfel, au fost elaborate Convenţiile de la Geneva din august 1949. Convenţia a III-a de la Geneva din 1949, vizează statutul prizonierilor de război, iar Convenţia a IV-a, tratează, pentru prima dată, protecţia populaţiei civile în caz de conflict armat. În „Convenţia referitoare la statutul prizonierilor de război” se foloseşte ca denumire pentru locurile în care sunt ţinuţi prizonierii lagăre de tranzit şi lagăre, iar Convenţia care vizează protecţia populaţiei civile foloseşte denumirea de locuri de internare pentru civili. Cele două convenţii conţin 143, respectiv 159 de articole în care sunt reglementate amănunţit obligaţiile ce revin statului care organizează astfel de locaţii. Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le întrunească lagărele, Convenţia a III-a precizează că: „Prizonierii de război nu vor putea fi internaţi decât în clădiri situate pe uscat şi prezentând toate garanţiile de igienă şi salubritate; …”. „Ori de câte ori condiţiile de ordin militar o vor îngădui, lagărele de prizonieri de război vor fi semnalate în timpul zilei prin literele PG sau PW, aşezate astfel încât să fie văzute în mod distinct de la înălţime”. În prezent, fizionomia conflictelor s-a schim bat. Ponderea acţiunilor desfăşurate de forţele armate o reprezintă operaţiunile multinaţionale pentru menţinerea păcii, pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi, mai recent, pentru combaterea terorismului internaţional. Părţile implicate reţin, din diferite motive, persoanele suspectate de fapte ilegale. Fie că ei se numesc ostatici, prizonieri, deţinuţi sau, pur şi simplu, persoane reţinute, trebuie să beneficieze de tratamentul rezervat prizonierilor de război. Convenţiile de la Geneva din perspectiva asigurării condiţiilor de trai. Ideea de închisoare are azi o altă semnificaţie decât cea din trecut. Se menţine caracterul izolatoriu al măsurii de a închide anumite persoane, dar condiţiile sunt cu totul altele. Mai mult decât atât, cei închişi sunt protejaţi contra torturii şi relelor tratamente şi, tocmai de aceea, atunci când apar situaţii de genul închisorilor din Afganistan, Guantanamo sau a presupuselor închisori secrete ale CIA, ele sunt întâmpinate de o reacţie puternică a opiniei publice. Lipsa de pregătire în vederea cunoaşterii prevederilor tratatelor internaţionale de drept umanitar aunor condus la situaţii deosebit de grave în ceea ce priveşte gestionarea persoanelor capturate în cazul conflicte actuale. Statelor le revin obligaţii deosebite în acest sens. Prin urmare, în afara răspunderilor individuale, există şi o răspundere la nivelul statului a cărui imagine în opinia publică poate fi afectată ca urmare a violării normelor general acceptate de tratare a persoanelor capturate. Tratamentul prizonierilor de război este reglementat de Convenţia III-a de la Geneva „Cu privire la tratamentul prizonierilor de război” (12.08.1949) Art. 4 al Convenţiei a III-a de la Geneva protejează personalul militar capturat, pe unii dintre luptători de gherilă şi pe anumiţi civili. Prevederile Convenţiei menţionate se aplică din momentul în care prizonierul este capturat până în momentul în care este eliberat sau este repatriat. Una dintre cele

mai importante prevederi este aceea de a scoate în afara legii torturarea prizonierilor, stabilind că prizonierului nu i se poate cere decât să-şi declare numele, data naşterii, gradul şi numărul de identificare. Conform art. 4, sunt prizonieri de război, persoanele, aparţinînd uneia din următoarelel categorii: 1. Membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari, făcând parte din aceste forţe armate. 2. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca acesle miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi: b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă; c) să poarte armele în mod deschis; d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului. 3. Membrii forţelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare. 4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau de servicii însărcinate cu bunăstarea militarilor, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le însoţesc. 5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale Părţilor în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional. 6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără a fi avut timp să se constituie în forţe amate regulate. Art. 12. Prizonierii de război se află sub autoritatea Puterii inamice, nu însă a indivizilor sau unităţilor militare. Puterea deţinătoare este responsabilă de tratamentul aplicat prizonierilor. Conform art. 13, prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie. Orice act sau o misiune ilicită din partea Puterii deţinătoare, care ar cauza moartea sau ar pune în mod grav în pericol sănătatea unui prizonier de război de sub puterea sa, este interzis şi va fi considerat ca o gravă încălcare a Convenţiei. În special, nici un prizonier de război nu va putea să fie supus unei mutilări fizice sau unei experienţe medicale sau ştiinţifice, de orice natură ar fi, care nu ar fi justificată de tratamentul medical al prizonierului interesat şi care nu ar fi în interesul său. Prizonierii de război trebuie de asemenea să fie protejaţi tot timpul, mai ales contra oricărui act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice. Măsurile de represalii contra lor sunt interzise Art. 14. Prizonierii de război au dreptul, în toate împrejurările, la respectul persoanei şi onoarei lor. Femeile trebuie să fie tratate cu toată consideraţia datorată sexului lor şi să beneficieze, în orice caz, de un tratament tot aşa de favorabil ca cel acordat bărbaţilor. Art. 17. Nici un prizonier de război nu va fi obligat să declare, când este interogat în această privinţă, decât numele, prenumele şi gradul său, data sa de naştere şi numărul său matricol sau, în lipsă, o indicaţie echivalentă. În cazul în care încalcă voit această regulă, va risca să se expună la o restrângere a avantajelor acordateva prizonierilor gradul sau statutul său. aflate sub jurisdicţia sa, Fiecare Parte în conflict trebui să de procure oricărei persoane susceptibilă a deveni prizonier de război, un bilet de identitate indicând numele, prenumele şi gradul său, numărul matricol sau o indicaţie echivalentă şi data sa de naştere. Acest bilet de identitate va putea, în afară de aceasta, să poarte semnătura sau amprentele digitale sau amândouă, precum şi orice alte indicaţii pe care Părţile în conflict ar dori să le adauge cu privire la persoanele aparţinând forţelor lor armate. Biletul va avea dimensiunile 6,5x10 cm şi va fi confecţionat în dublu exemplar. Prizonierul de război va trebui să prezinte acest bilet de identitate la orice cerere, dar în nici un caz, nu-i va putea fi ridicat.

Calitatea de prizonier de război. Persoanele din componenţa forţelor armate ale unei părţi beligerante (cu excepţia personalului medical şi religios) sunt combatanţi. Orice combatant care este capturat de adversar se consideră prizonier de război. Un prizonier de război este un soldat care este închis de o forţă inamică în timpul sau imediat după un conflict armat. Există legi internaţionale care apără prizonierii de război de relele tratamente. Diferite naţiuni au atitudini diferite faţă de respectivele legi. Statutul de prizonier de război nu este aplicabil necombantanţilor neînarmaţi capturaţi în timp de război. Ei sunt protejaţi de Convenţia a IV-a de la Geneva, mai degrabă decât de cea de-a a treia, care-i apără pe militari. În principal, pentru a fi îndreptăţit să fii prizonier de război, persoana capturată trebuie să se fi comportat conform legilor şi obiceiurilor războiului, ca de exemplu să fie parte a unei structuri militare organizate, să poarte uniformă militară şi să aibă armele la vedere. De aceea, partizanii, teroriştii şi spionii pot fi executaţi. În practică însă, aceste criterii nu se aplică întotdeauna. Luptătorilor de gherilă, de exemplu, deşi nu poartă uniforme şi poartă arme la vedere, li se aplică statutul de prizonieri de război atunci când sunt capturaţi. Totuşi, gherilelor nu li se poate recunoaşte statutul de prizonieri de război dacă încearcă să folosească şi de statutul de militar şi de cel de civil. De aicea apare importanţa uniformei – sau în cazul gherilelor, a unui semn distinctiv – care face să fie respectată una dintre cele mai importante legi a războiului.

2. Birourile oficiale de informaţii pentru prizonieri. (C. G. III, art. 122) Art. 122. De la începutul unui conflict şi în toate cazurile de ocupaţie, fiecare din Părţile în conflict va constitui un birou oficial de informaţii pentru prizonierii de război care se găsesc sub puterea sa. Puterile neutre sau nebeligerante, care vor fi primit pe teritoriul lor persoane aparţinând uneia din categoriile menţionate, vor proceda la fel. Puterea interesată va veghea ca biroul de informaţii să dispună de localuri, de material şi de personalul necesar, pentru ca acesta să poată funcţiona în mod eficace. Ea va avea libertatea de a folosi într -un asemenea birou prizonieri de război, cu respectarea condiţiilor stipulate de Convenţie privind munca prizonierilor de război. În cel mai scurt timp posibil, fiecare din Părţile în conflict va da biroului său informaţiile stipulate, cu privire la orice persoană inamică aparţinând uneia din categoriile indicate şi căzută în puterea sa. Puterile neutre sau nebeligerante vor proceda la fel cu persoanele din aceste categorii, pe care le-ar fi primit pe teritoriul lor. Biroul va face ca aceste informaţii să parvină de urgenţă, prin mijloacele cele mai rapide, Puterilor interesate, prin intermediul, pe de o parte, al Puterilor protectoare şi, pe de altă parte, al Agenţiei centrale (art.123). Aceste informaţii vor trebui să îngăduie înştiinţarea rapidă a familiilor interesate, în măsura în care vor fi în posesia biroului de informaţii. Aceste informaţii vor cuprinde, pentru fiecare prizonier de război, numele, prenumele, gradul, numărul matricol, locul şi data completă a naşterii, indicarea Puterii de care depinde, prenumele tatălui şi numele mamei, numele şi adresa persoanei care trebuie să fie informată, precum şi adresa la care poate să fie trimisă corespondenţa prizonierului. Biroul de informaţii va primi, de la diverse servicii competente, informaţiile relative la transferări, eliberări, repatrieri, evadări, spitalizării, decese, şi le va transmite în Agenţiei centrale de informaţii. De asemenea, vor de fi transmise regulat, posibil săptămânal, informaţiile privitoare la starea sănătăţii pizonierilor război bolnavi saudacă răniţieste grav. Biroul de informaţii este obligat să răspundă la toate cererile cu privire la prizonierii de război, inclusiv acei care au murit în captivitate; va proceda la anchetele necesare, pentru a-şi procura informaţiile cerute şi pe care nu le-ar poseda. În afară de aceasta, biroul de informaţii va fi însărcinat de a strânge şi a transmite Puterilor interesate toate obiectele personale de valoare, inclusiv sumele într-o altă monedă decât aceea a Puterii deţinătoare şi documentele prezentând importanţa pentru rudele apropiate, lăsate de prizonierii de război cu ocazia repatrierii, eliberării, evadării sau decesului lor. Aceste obiecte vor fi trimise în

pachete sigilate cu indicarea identităţii persoanelor cărora le aparţineau obiectele, precum şi un inventar complet al pachetului. Art.123. O Agenţie centrală de informaţii asupra prizonierilor de război va fi creată într -o ţară neutră. CICR va propune Puterilor interesate, dacă va găsi necesar, organizarea unei asemenea agenţii. Agenţia are sarcina să concentreze toate informaţiile interesând prizonierii de război, pe care le va putea obţine pe cale oficială sau particulară; ea le va transmite ţării de srcine a prizonierilor sau Puterii de care ei depind. Ea va primi, de la Părţile în conflict, toate înlesnirile pentru efectuarea acestor transmisiuni. Înaltele Părţi Contractante, şi în special acelea ale căror cetăţeni beneficiază de serviciile agenţiei centrale, sunt invitate să acorde acesteia sprijinul financiar de care ea ar avea nevoie.

3. Mecanismele de protecţie a prizonierilor de război Respectarea prevedrilor Convenţiei III de la Geneva privind prizonierii de război: - Puterile protectoare - Birourile de informaţii - Institutul de reprezentanţi ai prizonierilor - Activitatea organizaţiilor umanitare, cum ar fi CICR ş.a. Art. 126. Reprezentanţii sau delegaţii Puterilor protectoare vor fi autorizaţi să meargă în toate locurile în care se găsesc prizonieri de război, mai ales în locurile de internare, de detenţiune şi de muncă; vor avea acces în toate localurile ocupate de prizonieri. Vor fi de asemenea autorizaţi să meargă în locurile de plecare, de trecere sau de sosire a prizonierilor transferaţi. Ei vor putea să discute fără martori cu prizonierii, şi în special cu reprezentanţii lor, prin intermediul unui interpret, dacă aceasta este necesar. Reprezentanţii şi delegaţii Puterilor-protectoare vor avea deplină libertate de alegere a locurilor pe care vor să le viziteze; durata şi frecvenţa acestor vizite nu vor fi limitate. Ele nu vor putea fi interzise decât din motive de necesitate militară imperioasă şi numai cu titlu excepţional şi temporal. Delegaţii CICR vor beneficia de aceleaşi prerogative. Art.127. Înaltele Părţi Contractante se angajează să difuzeze cât mai larg posibil, în timp de pace şi în timp de război, textul prezentei Convenţii în ţările lor respective, şi, mai ales, să introducă studiul ei în programele de instrucţie militară, şi, dacă este posibil, civilă, astfel ca principiile acesteia să fie cunoscute de toate forţele lor armate şi de populaţie. Autorităţile militare sau altele care, în timp de război, şi-ar asuma răspunderi privitoare la prizonieri de război, vor trebui să aibă textul Convenţiei şi să fie instruite în mod special în ce priveşte dispoziţiile sale. Art. 129. înaltele Părţi Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis, sau au dat ordin să se comită, oricare dintre infracţiunile grave la prezenta Convenţie, definite prin articolul următor. Fiecare Parte Contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare din aceste infracţiuni grave, şi va trebui să le defere propriilor sale tribunale, indiferent de naţionalitatea lor. Ea va putea de asemenea, dacă preferă, să le predea spre judecare unei alte Părţi contractante, interesată în urmările, numai dacă această Parte contractantă ar deţine contra numitelor persoane probe suficiente. Art. 130. Infracţiunile grave sunt acelea care privesc unul din următoarele acte, dacă sunt comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de Convenţie: omuciderea torturamari sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, înintenţionată, mod intenţionat, suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în forţele armate ale Puterii inamice sau acela de a-l lipsi de dreptul său de a fi judecat, în mod regulat şi imparţial, potrivit prevederilor Convenţiei. Art. 131. Nici o Parte contractantă nu va putea să se exonereze, nici să exonereze o altă Parte contractantă de răspunderile asumate de ea însăşi sau de o altă Parte contractantă, din cauza infracţiunilor menţionate la articolul precedent. Art.132. La cererea unei Părţi în conflict cu privire la orice pretinsă violare a Convenţiei, va trebui deschisă o anchetă, într-un mod stabilit între Părţile interesate.

O dată constatată violarea. Părţile în conflict îi vor pune capăt şi o vor reprima cât mai repede posibil.

Anexă Lista naţiunilor cu cel mai mare număr de prizonieri de război, din momentul semnării Convenţii I de la Geneva

Ţara Prizonieri de război Denumirea conflictului URSS 5.700.000 Războiul II Mondial (Total) Franţa 1.900.000 Bătălia pentru Franţa din R. II mondial SUA ~130.000 Războiul II Mondial Germania Nu există cifre demne de încredere Războiul II Mondial Anglia Nu există cifre demne de încredere Războiul II Mondial Pakistan 93000 Războiul indo-pakistanez din 1971 4.Combatanţii şi dreptul la viaţă Problema complexă a legăturilor care există între militari, drept potenţiali combatanţi, în eventualitatea declanşării unui conflict armat şi dreptul la viaţă este esenţială în ansamblul existenţei umane şi are legături profunde şi subtile cu profesia de militar, aşa cum o demonstrează victime le uzului de violenţă armată, inclusiv reclamaţiile familiilor unor militari care şi-au pierdut viaţa în timpul operaţiunilor militare, reclamaţii la adresa ministerelor apărării care n-ar fi luat toate măsurile necesare în scopul protecţiei vieţii celor trimişi să lupte pentru ţara lor. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este în esenţa sa o rezoluţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, fapt ce nu garantează aplicabilitatea directă a acesteia în dreptul naţional al statelor membre ale organizaţiei. În pofida acestui fapt, prin intermediul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au fost evidenţiate principiile diriguitoare ale drepturilor ulterior, pot fi regăsite textele tratatelor internaţionale de natură obligatorie adoptate înomului, cadrulcare organizaţiei. Astfel art. 3 în al declaraţiei prevede: „..orişicare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa propriei persoane.”29 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU, stipulează în art 6.1.: “Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”30 Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genicid din 1948 interzice omorîrea membrilor unui grup naţional, entic, rasial sau religios cu scopul de exterminare parţială sau totală a acestuia. Astfel, în mod indirect prin intermediul prevederilor acestei convenţii este apărat dreptul la viaţă al membrilor acestor grupuri. Principiile de la Syracuza cu privire la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, care autorizează unele derogări de la prevederile acestuia, adoptate în 1984 de către sub-comisia abilitată cu funcţia de a lupta contra discriminării şi de a proteja minorităţile naţionale stipulează că statele părţi ale Protocolului menţionat anterior nu pot deroga de la prevederile acestuia referitoare la garantarea dreptului la viaţă chiar şi pe motiv de pericol asupra existenţei statalităţii. 31 Reglementarea nemijlocită a dreptului la viaţă în timpul unui conflict armat este realizată prin intermediul Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 . Articolul 3 comun al acestor convenţii stipulează: “În caz de conflict armat reprezentînd un caracter noninternaţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părţe Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice, cel puţin, următoarele dispoziţii: 1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor 29

Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 la New-York In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998. p. 161 30 Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998. p. 218. 31 Guides d'apprentissage//Disponibil pe Internet; http:www.hrea.org/fr/education/guides/droit-a-la-vie.html

armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere, sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt şi rămîn prohibite, oricît şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus: a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;…”32 Acest articol este comun celor petru convenţii de la Geneva. O reglementare nu mai puţin importantă în acest sens este stipulată în textul Protocolului Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 8 iulie 1977, în art. 75, alin. 2, lit. a) care prevede: “atingerile aduse vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice sau mentale a persoanelor, în special: 33

i) omorul…” Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei, prevede la art. 2.1.: “Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă. Moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea acestui articol în cazurile când ea ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva acţiunii violente şi ilegale; pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute conform legii; pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie.”34 Constutuţia Republicii Moldova prevede la art. 24: “(1)Statul garantează fiecării persoane dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. (2)Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori  



35

degradante…” Problematica vieţii şi a morţii ca un tandem ce generează perceperea scurgerii timpului a constituit obiectul de studiu al diferitor şcoli de gîndire şi curente filosofice de la apariţia omului pe mapamond şi pînă în prezent, fără însă a da răspunsuri univoce asupra fenomenelor cercetate. În baza celor anterior menţionate, putem afirma cu siguranţă faptul că omenirea a realizat unele acţiuni concrete prin garantarea la nivel declarativ în textul actelor normative internaţionale şi celor naţionale a dreptului la viaţă. O situaţie absolut srcinală, prin prisma circumstanţelor în cadrul cărora îşi exercită atribuţiile, este cea a militarilor. În eventualitatea declanşării unui conflict armat aceştia urmează să fie primii care îşi vor pune viaţa în pericol în baza statutului de combatant. Există sau nu un drept la viaţă al militarilor constituie o chestiune asupra cărora savanţii în domeniul ştiinţei dreptului internaţional umanitar polemizează de ceva timp.

32

Convenţia (I-IV) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie: adoptată la 12 august 1949. In: Tratate Internaţionale (Drept Umanitar).Chşinău 1999. p. 10-11. 33 Protocolul I Adiţional la convenţiile de la Geneva, referitor la protecţia victimilor conflictelor armate internaţionale: adoptat la 8 iulie 1977. In: Tratate Internaţionale (Drept Umanitar).Chşinău 1999. p. 227. 34 Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată în 1950. In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998. p.168. 35 Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, în viguare din 27 august 1994//Monitorul Oficial Nr. 1 din 12 august 1994.

TEMA 8. PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A BUNURILOR CULTURALE ÎN CAZ DE CONFLICT 1. Convenţia a IV-a de la Geneva şi Protocoalele adiţionale. 2. Statutul populaţiei civile în caz de conflict armat. Reguli fundamentale de protecţie. 3. Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat. 4. Noţiunea, metodele şi măsurile de i mplementare a normelor dreptului internaţional umanitar 1. Convenţia a IV-a de la Geneva şi Protocoalele adiţionale Convenţia a IV-a de la Geneva cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război. Art. 4. Sunt protejate prin Convenţie persoanele care, la un moment dat şi indiferent în ce formă se găsesc, în caz de conflict sau de ocupaţie, sub puterea unei Părţi în conflict sau a unei Puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt. Cetăţenii unui stat care nu este legat prin Convenţie nu sunt protejaţi de ea. Cetăţenii unui stat neutru, care se găsesc pe teritoriul unui stat beligerant, şi cetăţenii unui stat cobeligerant nu vor fi consideraţi ca persoane protejate, atâta timp cât statul, al cărui cetăţeni sunt, va avea o reprezentanţă diplomatică normală pe lângă statul sub a cărui autoritate se găsesc. Protecţia generală a populaţiei contra anumitor urmări ale războiului. Art. 13. Dispoziţiile privesc întreaga populaţie a ţărilor în conflict, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, naţionalitate, religie sau păreri politice ce au de scop să micşoreze suferinţele cauzate de război. Art. 14. Părţile Contractante, încă din timp de pace şi, după deschiderea ostilităţilor vor putea crea pe teritoriul lor propriu şi, dacă este nevoie, pe teritoriile ocupate, zone şi localităţi sanitare şi de securitate organizate în scopul de a pune la adăpost de urmările războiului răniţii şi bolnavii, infirmii, persoanele în vârstă, copiii sub cincisprezece ani, femeile însărcinate şi mamele cu copii sub şapte ani. De la începutul unui conflict şi, în cursul acestuia, Părţile interesate, vor putea încheia între ele acorduri pentru recunoaşterea zonelor şi a localităţilor pe care le-ar stabili. Ele vor putea, în acest scop, să dispună intrarea în vigoare a dispoziţiilor prevăzute în proiectul de acord anexat Convenţiei. Puterile protectoare şi CICR sunt invitate să-şi ofere bunele lor oficii pentru a înlesni stabilirea şi recunoaşterea acestor zone şi localităţi sanitare şi de securitate. Art.15. Orice Parte în conflict va putea, fie direct, fie indirect, prin intermediul unui stat neutru sau al unui organism umanitar, să propună Părţii adverse crearea, în regiunile unde au loc lupte, de zone neutralizate destinate să pună la adăpost de pericolele luptelor, fără nici o distincţie, următoarele persoane: a) răniţii şi bolnavii, combatanţi sau necombatanţi; b) persoanele civile care nu participă la ostilităţi şi care nu prestează nici o muncă cu caracter militar în timpul şederii lor în aceste zone Art. 16. Răniţii şi bolnavii, precum şi infirmii şi femeile însărcinate vor face obiectul unei protecţii şi al unui special.militare o vor permite, fiecare Parte în conflict va favoriza măsur ile În măsura în respect care cerinţele luate pentru căutarea morţilor sau răniţilor, venirea în ajutorul naufragiaţilor şi altor persoane expuse la un pericol mare şi protejarea lor contra jafului şi relelor tratamente. Art. 17. Părţile în conflict se vor strădui să încheie aranjamente locale pentru evacuarea, dintr-o zonă asediată sau încercuită, a răniţilor, bolnavilor, infirmilor, bătrânilor, copiilor şi a lăuzelor şi pentru trecerea preoţilor tuturor religiilor, a personalului şi a materialului sanitar destinat acestei zone. Art. 18. Spitalele civile nu vor putea constitui, în nici o împrejurare, obiectul unor atacuri, vor fi, oricând, respectate şi protejate de Părţile în conflict.

Statele în conflict vor trebui să elibereze spitalelor civile un document ce atestă caracterul de spital civil şi care stabileşte că clădirile pe care le ocupă nu sunt folosite în scopuri care, ar putea să le lipsească de protecţie. Spitalele civile vor fi marcate, dacă sunt autorizate de stat, prin emblema Crucii Roşţii. Părţile în conflict vor lua, în măsura în care cerinţele militare le-o vor permite, măsurile necesare pentru a face perfect vizibile forţelor inamice, terestre, aeriene şi maritime, emblemele distinctive semnalând spitalele civile, în vederea îndepărtării posibilităţii oricărei acţiuni agresive. Din cauza pericolelor la care pot fi expuse spitalele apropiate de obiective militare, se recomandă ca ele să fie situate cât mai departe cu putinţă de aceste obiective. Art. 19. Protecţia datorată spitalelor civile nu va putea înceta decât dacă ele ar fi folosite pentru comiterea de acte dăunătoare inamicului. Totuşi, protecţia nu va înceta decât după o somaţie, care fixează un termen rezonabil, şi care ar fi rămas fără efect. Nu va fi considerat ca act dăunător faptul că sunt trataţi în aceste spitale militari răniţi sau bolnavi sau că se găsesc acolo arme portative şi muniţii ale militarilor răniţi care nu au fost încă predate serviciului competent.

2. Statutul populaţiei civile în caz de conflict armat. Reguli fundamentale de protecţie. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu asigura în mod practic, populaţiei civile o protecţie eficientă în caz de conflict armat din motivul că ea nu era implicată sau afectată direct. Totuşi primele reguli cu caracter general sunt stipulate în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1 868, care prevedea: „statele trebuie să aibă un singur scop legitim de slăbire a forţelor militare ale inamicului”, unde poate fi inter pretat ca populaţia civilă să se afle la adăpost de efectele directe ale războiului. Aşadar, violenţa armată nu trebuie folosită decât împotriva celui care o foloseşte, fiind unul din principiile de bază. Populaţia civilă este alcătuită din persoane care nu participă direct la ostilităţile militare şi implicit împotriva sa nu este îngăduit nici un act de război. Noi reglementări apar în secolul XX în care se interzice de a ataca sau bombarda prin orice mod oraşele, satele, locuinele. Acestea au fost primele şi singurele norme ce reglementau protecţia populaţiei civile până după cel de-al doilea război mondial. Perioada anilor 1939-1945 a demonstrat totala ineficientă a acestor norme. Problema protecţiei populaţiei civile a ridicat-o CICR care a adresat o notă cu propunerea ca Societatea Naţiunilor să se preocupe de problemele referitoare la război şi în special de mijloacele deal face mai uman. în acest sens, la cea de-a X-a.36 Conferinţă a CICR, înscrie principiul care "interzice abuzurile autorităţilor de ocupaţie împotriva populaţiei civile, deportarea lor în masă, luarea de ostatici, precum şi orice tratamenl neomenos". După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, CICR a adresat tuturor statelor un apel solemn, cerându-le să confirme imunitatea generală a populaţiei civile şi să definească obiectivele militare, să renunţe la bombardamente nediscriminant şi să se abţină de la represalii, însă, formal aprobat de 14 state, nu a fost aplicat. O încercare abordare adeprotecţiei populaţiei s-a inumane înscris înenumerate 1946 prin Statutul Tribunalului militardeinternaţional la Nurnberg. O seriecivile de acte interziceau asasinatele, exterminarea în masă, supunerea la sclavie, deportările, persecuţiile pentru motive politice, rasiale şi religioase ş.a. La 9 decembrie 1948 se adoptă „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid", care extinde actele comise atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. În 1949 la Conferinţa diplomatică de la Geneva a fost adoptată cea de-a IV-a Convenţie relativă privind protecţia persoanelor civile în timp de război. 36

Năstase A. C. Jura B. Aurescu „Drept Internaţional Public – Sinteze pentru examen” ed. ALL, Bucureşti 1997, pag. 260

După materia pe care o reglementează, dispoziţiile convenţiei se divizează în două mari grupe: 1) norme menite să protejeze persoanele civile împotriva abuzurilor puterii de ocupaţie asemănătoare celor petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial; 2) norme care protejează persoanele civile împotriva anumitor efecte ale războiului. Prima grupă de norme este guvernată de principiile privitoare la tratamentul străinilor în timp de pace.37 În orice caz, li se vor garanta următoarele drepturi: • vor putea primi ajutoarele individuale sau colective, tratament medical şi spitalizare în egală măsură cu cetăţenii statului respectiv; • li se va acorda dreptul să practice cultul lor şi asistenţa spirituală a preoţilor cultului lor; • vor fi scoşi în afara oricărui pericol din zonele sau regiunile unde sunt acţiuni militare; • copiii şi femeile vor fi în special protejaţi împotriva oricărei atingeri a onoarei lor, mai ales contra violului, constrângerii la prostituţie şi la orice atentat la pudoare; • copiii sub cincisprezece ani, femeile însărcinate şi mamele cu copii până la 7 ani vor beneficia de o protecţie în aceeaşi măsură ca şi cetăţenii statului interesat. Cea de-a doua categorie de norme înscriu crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate şi zone neutralizate. După adoptarea prezentei Convenţii s-au produs anumite efecte juridice în problema protecţiei populaţiei civile pe timp de război; ea reprezintă primul instrument inspirat din geneza războaielor care consacră protecţia persoanelor civile vulnerabile la acţiunile militare. Normele în cauză au fost elaborate ca să protejeze per soanele civile, dar nu populaţia în întregul ei, împotriva abuzurilor puterii deţinătoare prin pericole cauzate de bombardamentele aeriene, de noile mijloace şi metode de luptă, apărute în arsenalul statelor etc. Practica conflictelor ulterioare a demonstrat totuşi neapli-carea unor norme ale convenţiei cu privire la crearea de zone şi localităţi sanitare, precum şi zone neutre. Protecţia populaţiei civile trebuie să pornească de la situaţiile în care se pot afla acestea, precum şi de la natura perico-ieior care o pândeşte şi anume: 1. Când populaţia şi persoanele civile sunt direct expuse operaţiunilor militare pe teritoriul naţional de care aparţin prin bombardamente sau atacuri etc. 2. Când teritoriul naţional este ocupat de trupele inamice şi este supus abuzurilor din partea autorităţilor de ocupaţie prin deportări, internări, luări de ostatici, rele tratamente, represalii ş.a. 3. La începutul ostilităţilor, pe teritoriul inamic autorităţile desfăşoară acţiuni de represalii împotriva turiştilor, rezidenţilor, persoanelor aflate în misiuni, refugiaţilor sau apatrizilor etc. Dacă o persoană se bucură de protecţia prezentei Convenţii, dar este bănuită legitim de unele activităţi ce aduc daune securităţii statului, persoana nu va putea să beneficieze de drepturile convenţiei. În cazul în care o persoană protejată prin Convenţie, este deţinută ca spion sau sabotor împotriva Puterii ocupante, acea persoană va putea să fie lipsită de drepturile de comunicare, prevăzute de Convenţie.38 Va înceta aplicarea Convenţiei la un an de la încheierea generală a operaţiunilor militare, iar în cazul eliberării, repatrierii stabilirea va avea loc după aceste termene. De la începutul unui conflict, Părţile beligerante şi cele interesate vor putea încheia între ele acorduri pentru recunoaşterea zonelor şi a alocalităţilor pe careacestor le-ar stabili, acest stabilirii scop CICR, sunt invitate să-şi ofere bunele lor oficii pentru înlesni stabilirea zone, înîn urma zonelor, Părţile vor dispune să pună la adăpost de pericolele luptelor, fără nici o distincţie, următoarele persoane: • răniţi şi bolnavi, combatanţi sau necombatanţi; persoanele civile care nu participă la ostilităţi şi nu prestează nici o muncă cu caracter militar în aceste zone.

37 38

I.M.Angheni, „Curtea Penală Internaţională – istorie şi realitate” ed. Lumina Lex, a. 2000, pag. 175 Marţian Nicu „Drept Internaţional Public” ed. Servosat 1997, pag. 180

Spitalele civile organizate pentru acordarea de îngrijiri medicale răniţilor, bolnavilor, infirmilor, bătrânilor şi altor cate-gor i de persoane vor beneficia de un document care atestă caracterul lor de spital civil. Ele vor fi marcate, dacă sunt autorizate de stat, prin emblema prevăzută de Convenţia II ca în cazul îmbunătăţirii soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, ele vor fi perfect vizibile forţelor inamice, în vederea îndepărtării posibilităţii oricărei acţiuni agresive. Întreg personalul spitalelor civile, inclusiv personalul destinat căutării, ridicării, transportării şi îngrijirii răniţilor şi bolnavilor civili va fi respectat şi protejat.39 Toate mijloacele de transport vor fi protejate şi respectate conform prevederilor Convenţiei, ce sunt utilizate de spitalele civile, aceste transporturi vor fi îndrumate cât mai repede posibil, iar statul care autorizează libera lor trecere va avea dreptul să fixeze condiţiile tehnice în care trecerea va fi autorizată. Persoanele civile aflate pe teritoriul unei Părţi în conflict vor putea primi sau trimite membrilor familiilor lor, oriunde s-ar găsi, veşti cu caracter strict familial. Părţile în conflict vor uşura cercetările întreprinse de membrii familiilor lor dispersate de război pentru a relua relaţiile unii cu alţii şi, dacă e posibil, să se întâlnească. Inovaţia principală a Convenţiei o constituie faptul că în structura dreptului internaţional umanitar aduce o serie de definiţii ale conceptelor fundamentale ca elemente indispensabile şi eficiente protecţiei. În acest sens CICR a pregătit două proiecte de protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949; unul privind protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale şi altul - în cele neinternaţionale.40 După dezbaterile desfăşurate în patru sesiuni anuale la 8 iunie 1977, a fost adoptat Protocolul I care în titlul IV stabileşte statutul actual al protecţiei populaţiei civile. Distincţia între persoanele care participă direct la ostilităţi şi cele care nu iau parte nemijlocit la acestea constituie principiul de bază al dreptului internaţional umanitar. Datorită acestui fapt s-a propus astfel să se excludă din categoria de „populaţie civilă" persoanele care participă direct la ostilităţi, iar expresia „participare directă la ostilităţi", acţiune distinctă de „efortul de război”, presupune comiterea unui act de război, care loveşte în mod concret potenţialul militar al inamicului. Prin definiţie este considerată civilă orice persoană care nu face parte din forţele armate şi care nu participă direct la ostilităţi. În categorici de "civili" sunt incluse loaie persoanele aflate pe teritoriul părţilor în conflict şi nu fac parte din forţele armate, fără a se ţine cont de naţionalitatea acestora. Se mizează pe caracterul lor inofensiv şi, în cazul apariţiei vreunui dubiu, toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor în conflict sunt recunoscute civile. Un alt principiu de bază în protecţia populaţiei civile îl constituie „interzicerea atacării acesteia”. Persoanele protejate au dreptul în toate împrejurările la respectarea onoarei, a drepturilor familiale, convingerilor şi practicii religioase, tratare cu omenie şi protejare contra orică rui act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice. Conferinţa diplomatică de la Geneva, aplicabilă în conflictele armate, prevede în mod expres o normă cutumiară, conform căreia civilii inofensivi trebuie să beneficieze de o protecţie generală contra pericolelor ostilităţilor.41 Protocolul adiţional privind „Protecţia populaţiei civile" (art. 51 din Protocol), consacră printre cele mai importante dispoziţii următoarele: 1. Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor ce reies din operaţiile militare, care vor trebui să fie respectate în toate împrejurările.

39

I.M.Angheni, „Curtea Penală Internaţională – istorie şi realitate” ed. Lumina Lex, a. 2000, pag. 190 Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 139 Năstase A. C. Jura B. Aurescu „Drept Internaţional Public – Sinteze pentru examen” ALL BECK Bucureşti 2000, pag. 186 40 41

2. Sunt interzise atacurile sau actele de ameninţare cu violenţă ale căror scop principal este de a răspândi teroarea printre populaţia civilă. cu excepţia cazurilor în care participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei participări. 4. Sunt interzise: atacurile rară descriminare prin care se înţeleg: a) atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; b) atacuri cu mijloace şi metode de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după cum le prescrie Protocolul adiţional I şi care, în consecinţă, sunt capabile să lovească fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil. 5. Vor fi considerate atacuri fără discriminare, următoarele tipuri: a) bombardarea prin orice metodă sau mijloace utilizate, care consideră ca obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare distanţate şi distincte, situate în orice zonă, conţinând o concentrare de persoane civile sau bunuri cu caracter civil; b) atacuri, prin care se poate incidental cauza rănirea sau pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, pagube de bunuri cu caracter civil în raport cu avantajul militar concret aşteptat. 6. Acţiuni de represalii sunt interzise împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile. 7. Prezenţa sau mişcările populaţiei sau persoanelor civile nu pot fi utilizate în scop de a pune la adăpost anumite puncte sau zone de operaţiune militară, sau să pună obiectivele militare la adăpost de atacuri, sau să se acopere, să favorizeze ori să afecteze operaţiunile militare. 42 La rândul lor, forţele militare nu trebuie să dirijeze mişcările populaţiei sau persoanelor civile în scopurile susmen-ţionate.43 În acest sens, Părţile la conflict armat vor lua măsuri de precauţie împotriva efectelor atacurilor ce pot surveni: a) se vor strădui să îndepărteze din vecinătatea obiectivelor militare populaţia şi persoanele civile, precum şi bunurile cu caracter civil ce sunt supuse autorităţii lor; b) vor evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate; c) vor lua toate măsurile de protecţie ce sunt necesare pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare, ce sunt supuse autorităţii lor. Conflictele armate au pus cu acuitate şi problema protecţiei unor categorii de persoane din rândul populaţiei şi persoanelor civile. O primă categorie sunt persoanele civile care exercită o funcţie umanitară ca: membrii personalului sanitar civil, membrii personalului protecţiei civile, ai protecţiei bunurilor culturale şi alte persoane care au anumite relaţii de activitate profesională. A doua categorie sunt persoanele civile, datorită situaţiei lor speciale: vârsta înaintată sau copiii, sexul, starea fizică sau mintală etc. Scopul acestor reglementări nu este de a înlătura definitiv aceste pericole, fapt absolut imposibil, ci de a reduce la minimum riscurile ce se pot răsfrânge asupra acestor categorii. Se bucură de o protecţie generală contra pericolelor ce rezultă din „operaţiunile militare" în sensul articolului 51 paragraful l din Protocol anumite categorii din rândul populaţiei civile. Conceptul de „operaţiune militară” nu este definit în dreptul internaţional umanitar, deşi aproape toate convenţiile care reglementează această materie fac referire la el. Pericolele care ameninţă populaţia civilă, ca urmare a desfăşurării operaţiunilor militare, sunt multiple, alesşidacă ţinem seama de faptul44 că în anumite operaţiuni, atacurile celor trei forţe armate - terestră, mai aeriană navală - sunt combinate. Măsurile concrete de protecţie pe care trebuie să le ia atât partea care atacă, cât şi cea care se apără, sunt următoarele: 1. Să identifice cu exactitate obiectivele militare pe care doreşte să le atingă. O asemenea îndatorire impune responsabilităţi deosebite pentru combatanţii militari, care trebuie să-şi instruiască trupele în acest scop. 42 43 44

Колосов Ю.М. и Кузнецов В.И.«Международное 1995г.pag. право», 181 Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 142 Marţian Nicu „Drept Internaţional Public” ed. Servosat 1997, pag. 182

2. Să folosească numai mijloace şi metode de atac strict necesare pentru distrugerea obiectivelor militare alese. Această normă are un sens dublu atât pentru atacator, care reduce cheltuielile pentru armament şi muniţii cât şi pentru partea atacată - o limitare a pierderilor şi distrugerilor obiectivelor militare, în consecinţă, părţile trebuie să aibă drept scop în urma acestor măsuri, reducerea la minimum a pierderilor de vieţi omeneşti.45 3. Să nu întreprindă un atac în cazul în care ar ajunge la concluzia că acesta ar putea să producă incidental pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei sau persoanelor civile. Sunt interzise numai atacurile intenţionate îndreptate împotriva populaţiei civile, iar cele incidentale nu vizează această îndatorire. Dar obligaţia de a întrerupe un atac când ar putea produce incidental pierderi de vieţi omeneşti le aparţine atât celor care pregătesc atacul (comandanţii), cât şi celor ce-1 execută (soldaţii), în diverse cazuri este posibil să apară elemente noi în timpul lansării atacului, în care trebuie să înceteze atacul sau să nu-l declanşeze. 4. Să avertizeze în timp util populaţia civilă înainte de declanşarea atacului. Uneori un asemenea avertisment prealabil ar putea compromite un atac, mai ales unul aerian, de aceea această îndatorire a fost circumstanţială, „afară de cazul în care circumstanţele nu permit aceasta", iar respectarea ei are efecte benefice, care permite evacuarea sau adăpostirea populaţiei civile sau declararea unor „oraşe deschise". Avertismentul nu interzice „şireteniile de război", cu condiţia de a nu înşela populaţia sau persoanele civile pentru a le lipsi de protecţie. 5. De a alege, dintre toate obiectivele militare, pe acelea care vor aduce aceleaşi avantaje militare cu cel mai redus grad de pericol pentru populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil, într -un sistem de obiective militare se pot ataca numai anumite elemente ale lui care duc la paralizarea acestuia. 6. În acţiunile militare navale sau aeriene, să ia aceleaşi măsuri de precauţie pentru protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil. Statutul persoanelor civile, aflate în perioada de conflict armat, în puterea părţii adverse a fost stabilit printr-un şir de reglementări internaţionale care, cum s-a constatat din păcate, prevederile acestor instrumente n-au fost luate în considerare în cazul mai multor conflicte recente.46 Art. 6. Convenţia se aplică de la începutul oricărui conflict sau ocupaţie şi pînă la încetarea generală a operaţiunilor militare – pe teritoriul Părţilor în conflict, - şi cu un an mai tîrziu pe teritoriul ocupat. Art. 27. Persoanele protejate au dreptul în toate împrejurările la respect, onoare, drepturi familiale, convingeri, practici religioase, deprinderi şi obiceiuri. Ele vor fi tratate oricând, cu omenie şi protejate mai ales contra oricărui act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice. Femeile vor fi în special protejate contra oricărei atingeri a onoarei lor şi, mai ales, contra violului, constrângerii la prostituţie şi contra oricărui atentat la pudoare. Ţinând seamă de dispoziţiile privitoare la starea sănătăţii, vârstă şi sex, toate persoanele protejate vor fi tratate cu aceeaşi consideraţie de Partea în conflict sub puterea căreia se găsesc, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată, mai ales, pe rasă, religie sau păreri politice. Părţile în conflict vor putea să ia, cu privire la persoanele protejate, măsurile de control sau de securitate care vor fi necesare ca urmare a războiului. Art. 28. Persoanele protejate nu pot fi folosite pentru a pune la adăpost de acţiunile militare anumite puncte sau regiuni. Art. 29. conflict, puterea căreia se aflăatingere persoane protejate, este responsabilă de tratamentul carePartea le esteîn aplicat de sub agenţii săi, fără a aduce răspunderilor individuale care pot decurge. Art. 30. Persoanele protejate vor avea toate înlesnirile pentru a se adresa Puterilor protectoare, CICR, Societăţii naţionale de Cruce Roşie (Semilună Roşie, Leul şi Soarele Roşii ş.a.) ale ţării unde ele se găsesc, precum şi oricărui organism care ar putea să le vină în ajutor. Aceste organisme vor 45 46

I.M.Angheni, „Curtea Penală Internaţională – istorie şi realitate” ed. Lumina Lex, a. 2000, pag. 193 Oleg Balan, “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003, pag. 151

primi în acest scop, din partea autorităţilor, toate înlesnirile, în limitele stabilite de consideraţii de ordin militar sau de securitate. Art. 31. Persoanele protejate nu pot fi constrînse fizic sau moral pentru a obţine de la ele sau terţe părţi, informaţii. Art. 32. Părţile Contractante îşi interzic categoric orice măsură de natură a produce fie suferinţe fizice, fie exterminarea persoanelor protejate de sub puterea lor. Această interzicere priveşte nu numai omorul, tortura, pedepsele corporale, mutilările şi experienţele medicale sau ştiinţifice necerute de tratamentul medical al unei persoane protejate, ci şi orice alte brutalităţi, fie că sunt comise de agenţi civili sau de agenţi militari. Art. 33. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru infracţiuni pe care nu le-a comis. Pedepsele colective, măsurile de intimidare sau de terorism, sunt interzise. Jaful şi represaliile sunt interzise. Luarea de ostatici este interzisă. Teritoriile ocupate (47). Persoanele protejate nu vor fi lipsite de drepturile şi privilegiile Convenţiei. Transferurile forţate, în masă sau individuale, precum şi deportările din teriotriul ocupat pe teritoriul Puterii ocupante sau al altui stat sunt interzise. Evacuarea totală sau parţială poate fi efectuată doar din considerente de securitate sau motive militare imperioase. Reîntoarcerea se va face îndată după încetarea ostilităşilor în acel sector. Puterea ocupantă nu poate să transfere o parte din populaţia sa în teritoriile ocupate. Persoanele protejate nu pot fi impuse să îndeplinească serviciul militar sau auxiliar. Propaganda privind angajarea voluntară este interzisă. Nu pot fi impuse la muncă persoane protejate sub 18 ani, iar munca va fi plătită echitabil. Puterea ocupantă trebuie să asigure aprovizionarea cu alimente şi medicamente, activitatea sistemului medical. Rechiziţia de bunuri se va face prin justa indemnizare şi ţinînd cont de necesităţile minime ale populaţiei. Activitatea confesională nu poate fi restricţionată sau interzisă. Legislaţia penală va rămîne în vigoare, cu excepţia cazurilor de insecuritate pentru Puterea ocupantă. Internarea (art.79-135) Din motive imperioase de securitate, Puterea ocupantă poate impune domiciliu forţat sau să interneze persoane protejate. Locurile de internare nu trebuie să fie sub pericolul ostilităţilor şi trebuie să asigure condiţii normale de cazare, igienă ş.a.. Puterea ocupantă este obligată să întreţină în mod gratuit şi să asigure îngrijiri medicale necesare, persoanelor protejate internate, cît şi persoanele care s-au aflat la întreţinerea lor pînă la internare. Biroul şi Agenţia centrală de informaţii are sarcina de a primi şi transmite informaţii privind persoanele protejate aflate sub Puterea deţinătoare, ridicate de peste 2 săptămîni, supuse domiciliului forţat sau internate. Agenţia centrală va fi creată într-o ţară neutră şi poate fi aceiaşi care se ocupă de prizonieri (C. III, art. 123) Reglementările referitoare la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil pe timpul desfăşurării conflictului au fost întărite prin Protocolul I de la Geneva din 1977, care face delimitarea clară între persoanele careparte participă la ostilităţi şi persoanele prevăzând că statut persoana civilă este aceea care nu face din direct nici una dintre categoriile decivile, persoane care au legal de combatant.

3. Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat Reglementările privind protecţia bunurilor culturale sunt stipulate în „Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat“ semnată la Haga în 1954 şi în Protocolul I din 1977 şi prevăd obligativitatea ca pe timpul desfăşurării acţiunilor militare toate bunurile culturale (monumente istorice, opere de artă, lăcaşe de cult) să fie protejate şi conservate. Ocrotirea acestora se realizează din

timp de pace, prin luarea unor măsuri speciale şi prin respectarea regulilor de protecţie de către părţile aflate în conflict. Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat - a fost elaborată în baza aşa -numitului Pact Roerich, înaintat de către pictorul rus N.K. Roerich. În vigoare la 7.08.1956. Convenţia a fost semnată iniţial de 82state, iar la Protocol au aderat 63 state. Republica Moldova a aderat la Convenţie şi la Protocolul I, la 9.12.1999. Actualmente, Convenţia este semnată de 116state, Protocolul I - de 93 state şi Proto colul II - de 42 state. La Convenţie sunt anexate Regulamentul pentru aplicarea ei în vederea protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat şi Protocolul I privind protecţia bunurilor culturale în teritoriile ocupate în caz de conflict ar mat. Acesta din urmă interzice scoaterea bunurilor culturale din teritoriile ocupate. Convenţia defineşte categoria de bunuri culturale şi angajează părţile să le asigure o protecţie generală şi, în unele cazuri, una specială, pregătită încă în timp de pace, împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat. În acest sens, Convenţia cuprinde reguli referitoare la imunitatea bunurilor culturale, la semnalizare şi control, la transporturile de bunuri culturale, la respectarea personalului antrenat în prot ecţia unor astfel de bunuri. Convenţiaimpune statelor participante, obligaţiunea de a prevedea în legislaţiile penale interne aplicarea sancţiunilor faţă depersoanele care au încălcat sau ordonat încălcarea prevederilor respectivei Convenţii. La 26 martie 1999 a fost adoptat al II-a Protocol la Convenţia vizată, care are menirea de a eficientiza procesul de protecţie a bunurilor culturale în timp de conflict armat. Extras din Convenţia de la Haga din 1954 Definirea bunurilor culturale. Art. 1. Conform Convenţiei, sunt socotite bunuri culturale, oricare ar fi srcinea sau proprietarul lor: (a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii, care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau de reproducer i ale bunurilor definite mai sus; (b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite la alineatul (1), cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la alineatul (a); (c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt definite la alineatele (a) şi (b), denumite centrele monumentale. Art. 4. 1. Părţile se obligă să asigure respectarea bunurilor culturale atât pe teritoriul lor propriu, cât şi pe teritoriul altor Părţi, abţinându-se de la folosirea acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecţie şi a împrejmuirilor lor imediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor. 2. Nu se face derogare de la obligaţiile definite la paragraful 1 al prezentului articol decât în cazurile când o necesitate militată cere în mod imperios o asemenea derogare. 3. În afară de aceasta, Părţile se obligă să prevină şi, la nevoie, să oprească orice act de furt, jefuire sau împotriva însuşire ilegală de bunuri culturale, orice formă practicat, precum şi orice act de vandalism bunurilor menţionate. Ele sub se vor abţine dearla firechiziţionarea bunurilor culturale mobile situate pe teritoriul unei alte Părţi.

Măsuri de ordin militar. Art. 7. 1. Părţile se obligă să introducă, încă din timp de pace, în regulamentele pentru uzul trupelor lor, dispoziţii de natură să asigure respectarea Convenţiei şi să imprime, încă din timp de pace, personalului forţelor armate un spirit de respect faţă de cultura şi bunurile culturale ale tuturor popoarelor. Art. 8/6. Protecţia specială se acordă bunurilor culturale prin înscrierea lor în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială. Această înscriere poate fi făcută numai în conformitate cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare. Art. 9. Părţile se obligă să asigure imunitatea bunurilor culturale sub protecţie specială, abţinându-se, de îndată ce s-a făcut înscrierea în Registrul internaţional, de la orice act de ostilitate faţă de ele, şi cu excepţia cazurilor prevăzute la paragraful 5 al articolului 8, de la orice utilizare a acestor bunuri sau a împrejurărilor lor în scopuri militare. Art. 15. Personalul afectat protecţiei bunurilor culturale trebuie, în măsura în care cerinţele societăţii o permit, să fie respectat în interesul păstrării acestor bunuri, iar dacă acest personal cade în mâinile Părţii adverse, va trebui să i se permită continuarea exercitării funcţiunilor sale, în caz că bunurile culturale de care este răspunzător au căzut, de asemenea, în mâinile Părţii adverse. Art. 16. 1. Semnul distinctiv al Convenţiei constă dintr-un scut ascuţit jos, împărţit în patru părţi, cu liniile încrucişate oblic, în culorile albastru şi alb (un scut format dintr -un careu albastru, unul din unghiuri formând vârful scutului, şi dintr-un triunghi albastru deasupra careului, ambele delimitând un triunghi alb de fiecare parte). 2. Semnul este folosit izolat sau repetat de trei ori în formaţie triunghiulară (un semn jos), în condiţiile prevăzute la articolul 17. Folosirea semnului. Art. 17. 1. Semnul distinctiv repetat de trei ori poate fi folosit numai pentru: (a) bunurile culturale imobile; (b) transporturile de bunuri culturale în condiţiile prevăzute la articolele 12 şi 13; (c) adăposturile improvizate, în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare. 2. Semnul distinctiv poate fi folosit izolat numai pentru: (a) bunurile culturale care nu se află sub protecţie specială; (b) persoanele cărora li s-au încredinţat funcţiuni de control conform regulamentului de aplicare; (c) personalul afectat protecţiei bunurilor culturale; (d) cărţile de identitate menţionate în regulamentul de aplicare. 3. În caz de conflict armat, este interzisă folosirea semnului distinctiv în alte cazuri decât cele menţionate în paragrafele precedente ale acestui articol sau folosirea în orice scop a unui semn asemănător semnului distinctiv. 4. Semnul distinctiv nu poate fi aplicat pe un bun cultural imobil fără a i se ataşa, în acelaşi timp, o autorizaţie datată şi semnată în modul cuvenit de către autoritatea competentă a Părţii. Concluzie: Nu atacaţi populaţia civilă şi obiectivele civile. Respectaţi şi protejaţi bunurile culturale, acestea reprezintă patrimoniul comunităţii umane.

4. Noţiunea, metodele şi măsurile de i mplementare a normelor dreptului internaţional umanitar În prezent zeci de conflicte izbucnesc cu furie în lumea întreagă. Fiecare zi aduce ştiri despre comiterea de noi atrocităţi în numele războiului: masacre, torturi, execuţii sumare, violuri, depor tarea persoanelor copii reprezintă implicaţi direct ostilităţi… lista este Însă fără însfârşit. Uniiaceste ar putea să argumenteze civile, că acestea un răuînnecesar al războiului. realitate acţiuni reprezintă în mod categoric încălcări ale unui set de reguli şi principii universal cunoscute sub denumirea de drept internaţional umanitar. 47 Ratificarea universală a instrumentelor dreptului internaţional umanitar şi implementarea efectivă a obligaţiilor pe care le conţin aceste instrumente sunt promovate pentru a asigura o maximă protecţie victimelor conflictelor armate.

47

ANGHEL N. M.; ANGHEL V.I. Răspunderea în Dreptul Internaţional Public. Bucureşti: ed. Lumina Lex, 1998. p.376

Implementarea reprezintă o provocare majoră pentru dreptul internaţional umanitar, depinzînd în mare măsură de mecanismul de punere în aplicare a prevederilor acestuia în legislaţia naţională a fiecărui stat în parte. Acest mecanism este consacrat în Dreptul de la Geneva ca o totalitate de obligaţii ale statelor, pe care ele şi le asumă cu ocazia ratificării sau aderării. Problema traducerii obligaţiilor legale ale statelor în acţiuni este una comună pentru toate domeniile dreptului internaţional umanitar. Obligaţiile statelor vizavi de aplicarea DIU reprezintă un prim pas într -un proces îndelungat legislativ la nivel naţional cu numele de implementare. Astfel, aplicarea DIU presupune obligaţia absolută a fiecărui stat de “a-l respecta … în toate împrejurările”, obligaţia fiecărui stat de “a-l face respectat”, de a controla îndeplinirea acestor obligaţii şi reprimarea eventualelor încălcări.48 În acest context, implementarea reprezintă ansamblul de măsuri pe care trebuie să le

întreprindă statele pentru drept al conflictelor armatea. executa obligaţiile ce le revin în virtutea instrumentelor juridice de Implementarea reprezintă activitatea statelor în vederea asigurării realizării la timp şi complet a prevederilor normelor dreptului internaţional umanitar.49 Asigurarea aplicării efective a dreptului necesită adoptarea unei serii de măsuri pe plan legislativ, administrativ şi o rganizatoric la nivelul fiecărui stat. Termenul de implementare desemnează toate măsurile care trebuie luate pentru asigurarea respectării în întregime a regulilor DIU. Aceste măsuri trebuie luate atît în timp de pace cît şi în timp de război, fiind în principal orientate spre asigurarea ca: (1) civilii precum şi personalul militar să fie familiarizaţi cu legile DIU, iar (2) încălcările DIU să fie prevenite şi pedepsite în cazul în care au loc. Aceste măsuri sunt nişte obligaţii care rezultă din calitatea de parte la Convenţiile de DIU şi care garantează respectarea acestor prevederi. Angajamentul internaţional reprezintă astfel o premisă a implementării la nivel naţional a tratatelor de DIU. Ulterior acestuia statele fiind obligate să ia un set de măsuri legislative şi administrative pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Convenţiile de la Geneva din 1949, Protocoalele Adiţionale din 1977, Convenţia pentru Protecţia Bunurilor Culturale din 1954 şi cele două Protocoale ale sale, alte tratate cu privire la interzicerea şi la utilizarea anumitor tipuri de arme. Aceste măsuri se referă în principal la: traducerea tratatelor de drept internaţional umanitar în limbile naţionale; adoptarea legislaţiei penale care să incrimineze crimele de război şi alte încălcări ale dreptului internaţional umanitar; adoptarea măsurilor de prevenire şi de pedepsire a utilizării abuzive a emblemei crucii roşii şi a semilunii roşii, a cristalului roşu şi a altor semnale şi embleme recunoscute de tratate; definirea şi garantarea statutului persoanelor protejate; protecţia garanţiilor fundamentale şi procedurale în caz de conflict armat; stabilirea şi/sau reglementarea Societăţilor Naţionale, a apărării civile şi a Birourilor Naţionale de Informare; diseminarea Dreptului Internaţional Umanitar; desemnarea consilierilor juridici pentru forţele armate; identificarea şi marcarea persoanelor protejate, a locurilor şi bunurilor. De fapt toate aceste măsuri de implementare a DIU, luate în ansamblu pot fi clasificate în  



  

  

50

dependenţă de scopul urmărit respectiv în dependenţă de de obiectul implementare trei categorii: Mijloace preventive – seşireferă în principal la acţiuni genul de traducerii textelorînconvenţiilor, adoptarea legilor şi regulamentelor de implementare a DIU, pregătirea personalului calificat în DIU şi 48

NIYUNGEKO Gerard. La mise en oeuvre du droit international humanitaire et le principe de la Souveraineté des Etats.In : Revu International de Croix.Rouge, 1991, nr. 788. p.114. 49 КАЛУГИН В.Ю. АКУЛОВ Д.В. Пересечение нарушений в механизме имплементации международного гуманитарного права. Минск: изд. Тесей, 2004. p. 205 50 САНДО Ив. Выполнение международного гуманитарного права. In: Сборник Имплементация Международного Гуманитарного права, 1998. ст. 249.

numirea unor consilieri juridice în forţele armate, familiarizarea populaţiei cu prevederile generale ale DIU. Măsuri de control în caz de conflict armat – aceste măsuri deşi sunt mai mult pentru situaţii excepţionale oricum trebuie realizate, fiind în stare să evite din start anumite încălcări grave ale DIU. Aceste în principal, cuprind acţiuni din partea Crucii Roşii, a puterilor protectoare. Măsuri de reprimare şi constrângere – apar în cazul comiterii unor încălcări ale DIU. Acestea se referă în principal la obligaţia de a reprima crimele de război prin intermediul tribunalelor naţionale, asigurarea garantării tuturor drepturilor judiciare, asigurare răspunderii penale şi disciplinare a superiorilor şi obligaţia comandanţilor militari de a reprima şi denunţa infracţiunile. De fapt, după cum am menţionat anterior toate statele au obligaţia clară de a adopta şi lua toate măsurile necesare pentru implementarea dreptului internaţional umanitar. Aceste măsuri trebuie realizate de un şir de autorităţi precum Parlamentul, Guvernul, judecătoriile naţionale, forţele armate etc. Măsurile de implementare determină aplicarea în practică a tuturor tratatelor internaţionale la care statul este parte. 51 Pe terotoriu republicii noastre activeăză cu succes „Asociaţia de Drept Umanitar din Republica Moldova” care îşi propune drept obiectiv primordial contribuţia efectivă şi eficientă la realizarea procesului de implementare a dreptului internaţional umanitar la nivel naţional. În activitatea sa Asociaţia urmăreşte următoarele sarcini: 1. difuzarea şi implementarea Dreptului Internaţional Umanitar în republică ca o condiţie de integrare a Moldovei în structurile europene de securitate; 2. propagarea şi cultivarea cunoştinţelor cu caracter în randul populaţiei; 3. apărarea drepturilor omului; 4. dezvoltarea activismului social şi spiritului de iniţiativă al populaţiei la soluţionarea problemelor ce ţin de dreptul umanitar; 5. realizarea instruirilor continue a cetăţenilor în domeniul dreptului internaţional umanitar. Scopurile au determinat, implicit, principalele obiective ale Asociaţiei: - asigurare populaţiei cu traducerea textelor convenţiilor şi a protocoalelor, altor documente ce ţin de dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului; - iniţierea cursurilor postuniversitare de drept internaţional umanitar; - elaborarea programelor de instruire a personalului militar şi a populaţiei civile în domeniul dreptului internaţional umanitar; - organizarea conferinţelor, simpozioanelor, seminarelor republicane şi internaţionale vizînd formele şi metodele de activitate în implementare dreptului internaţional umanitar; - colaborarea cu organele de stat abilitate, cu instituţiile şi organizaţiile naţionale şi internaţionale de profil. 52 Asociaţia a fost înregistrata la Ministerul Justiţiei la 9 noiembrie 1999. în această perioadă Asociaţia a organizat şi practic, a asigurat apariţia în lumină a şase cărti refiritoare la dreptul internaţional umanitar. La 13 ianuarie 2001 a fost desfaşurată conferinţa practico-ştiinţifică de Drept Internaţional Umanitar “Difuzarea şi aplicarea Dreptului International Umanitar în Republica Moldova: probleme metodice actuale”. La conferinţă au participat cu rapoarte în cadrul şedinţelor plenare savanţi şi persoane cu funcţii de raspundere din Republica Moldova, consultanţi pe probleme juridice Moscova,Justiţiei, persoaneMinisterul responsabile de implementarea internaţional umanitar ladinCICR cadruldinMinisterul Educaţiei şi Tineretului,dreptului Ministerul Apararii, precum şi reprezentanţi ai organelor judecătoreşti. De asemenea, Asociaţia a organizat şi desfăşurat seminare de profil pentru instructorii militari de drept international, în perspectiva imediat urmatoare Asociaţia preconizează iniţierea pregătirii pentru editarea unei reviste naţionale de drept international umanitar cu periodicitatea de trei numere pe an.

51 52

CLOŞCĂ Ionel; SUCEAVĂ.- Op. cit. p. 280 BOLINTINEANU A.; NĂSTASE A. Op. Cit.- p. 208

De asemenea, este prevăzută editarea literaturii de profil ştiinţifico-popular cu tematica respectivă, inclusiv a unei lucrări srcinale. Resursele umane ale Asociatiei sînt constituite din membrii şi activiştii, care sînt de profesie jurişti, pedagogi, politologi, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, aceasta constituind în fond sensul realizării acestui proiect. 53

53

RUSU Vitalie; BALAN Oleg. Op. cit. – p. 176

TEMA 9. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII ACŢIUNILOR MILITARE 1. Principiile fundamentale ale desfăşurării acţiunilor militare 2. Statutul de protecţie a personalului medical. Semnele de protecţie. 3. Transporturile medicale şi sanitare. 4. Populaţia civilă în raioanele ocupate. 1. Principiile fundamentale ale desfăşurării acţiunilor militare Izvoarele regulilor care guvernează în conflictul armat, principiile acţiunii militare legale, folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care reglementează conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile comunităţii internaţionale. Acţiunea militară concretă este rodul gândirii comandantului, obiectivat în hotărâre. Hotărârea este planul de acţiune. Câtă vreme gândirea comandantului este călăuzită de principiile Dreptului conflictului armat, planul de acţiune se construieşte pe temeiul acestora şi ne aşteptăm ca în realizare, acţiunea militară să-şi păstreze însuşirile prin gândirea executanţilor, ghidată de aceleaşi principii. Prin urmare, este de aşteptat să vină din partea unui comandant legat de aceste principii o hotărâre care angajează forţa de intervenţie raţional raportată la obstacolele create de adversar, raţional proporţionată şi capabilă să discearnă între obiectivele militare şi cele care trebuie să fie protejate. Omenia în luptă, evaluarea raţională a necesităţii militare, proporţionarea efortului şi orientarea lui cu discernământ sunt deziderate pe care nu le vom găsi niciodată în stare pură pe câmpul de luptă, dar le găsim sintetizate în regulile menite să conducă combatantul spre aplicarea acestor deziderate. La nivel de comandă, principiile acţiunii militare legale, folosită ca mijloc de pedeapsă protectivă în conflictul armat, se traduc şi capătă forţă prin mijlocirea regulilor Dreptului, aplicabil în procesul luării hotărârii, al angajării şi conducerii forţelor armate în misiune. Comandantul responsabil de misiune urmează să completeze lacunele Dreptului conflictelor armate prin măsuri în spiritul principiilor generale ale Dreptului adecvate situaţiei, pe care să le prevadă în hotărâre sub forma unor instrucţiuni speciale. Principiul respectului - lupta armată, în care nu se acţionează prin ură şi pentru răzbunare, ci pentru dreptate şi pace, pentru bine. Pe câmpul de luptă, principiul respectului se traduce prin îndemnul care exprimă măsura dreptăţii: "Fii o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane". Într -o astfel de luptă nu este agreată violenţa inutilă, determinată de ură ori răzbunare, care este ineficientă şi risipitoare de resurse. Ghidată de aceste stări rele, lupta nu mai este dreaptă, ea devine criminală. "Noi trebuie să fim mai buni decât adversarul nostru, atât în arme, cât şi în onoare” – principiu al unor armate civilizate, iar onoarea este capacitatea de a spune "Nu!" răutăţii. Un prof. univ. american Ron Clove (SUA) spune că: "Atunci când o naţiune se mândreşte cu respectarea legii, militarii ei procedează la fel, chiar dacă inamicul violează legile războiului de fiecare dată", sugerând astfel că forţa onoarei este condiţionată de exerciţiul ei în relaţiile sociale, în relaţiile dintre armată şi societatea civilă. Principiul aşadar acţiunea militară, o face eficientă, eficace, economică, umană,respectului legând-o de raţionalizează nevoia ordinii pe parcursul misiunii. În câmpul de ţinte doar una dintre ţinte este esenţială şi trebuie distrusă. Chinezul Sun Tzî a scris: "Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului, să-i anihilezi intenţiile", sau "E mai bine să capturezi armata inamicului decât să o nimiceşti". - Principiul respectului în domeniul procurării informaţiilor despre inamic Luarea hotărârii este un proces care necesită multă informaţie, inclusiv despre inamic. Necesitatea de informaţie pentru comandant şi statul major, mai ales în clipe decisive, împinge deseori pe comandanţii nestăpâniţi la măsuri abuzive şi inutil violente contra inamicilor capturaţi, care se presupune că ar deţine informaţii militare utile. Contra acestui impuls şi pentru descurajarea lui s-au

stabilit regulile principiului respectului. Comandanţii trebuie să acţioneze sub puterea lor, iar prizonierii ori persoanele străine de cetăţenia inamicului trebuie să se afle sub ocrotirea acestora. Regulile sunt următoarele: - militarii inamicului nedeghizaţi, care au pătruns în zona de operaţii a armatei noastre în scopul de a culege informaţii, nu vor fi consideraţi spioni şi vor avea dreptul la statutul de prizonier de război; - parlamentarul care profită de misiunea sa pentru a culege informaţii poate fi reţinut provizoriu. El este inviolabil şi nicio constrângere nu va putea fi aplicată asupra lui pentru a divulga informaţii; - combatanţii capturaţi, aparţinând părţii adverse, pot fi interogaţi. În această situaţie ei nu sunt obligaţi să declare decât adevăratul lor nume şi gradul, data de naştere şi numărul matricol ori o indicaţie echivalentă. În cazul că nu vor respecta regula aceasta, ei se vor expune la o restrâng ere a avantajelor acordate prizonierilor din categoria lor; - nicio constrângere nu va putea fi exercitată asupra prizonierului spre a obţine de la el informaţii de orice fel ar fi şi având valoare militară; - nicio constrângere de ordin fizic sau moral nu poate fi exercitată asupra civililor inamicului pentru a obţine de la ei informaţii; - mijloacele de transport sanitar, în scopul de a nu fi expuşi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii în mod inutil la pericole, nu vor fi folosite pentru culegerea ori transmiterea informaţiilor având caracter militar sau pentru transportarea de material destinat acestui scop. - Principiul respectului în domeniul alegerii mijloacelor de luptă Este interzis să se întrebuinţeze arme, proiectile şi materiale care provoacă suferinţe inutile inamicului. Este total interzisă: - folosirea proiectilelor cu o greutate mai mică de 400 grame, care sunt explozibile sau incendiare; - folosirea de gloanţe care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc; - folosirea de otravă sau de arme otrăvite; - folosirea gazelor înăbuşitoare, otrăvitoare sau similare, precum şi a lichidelor, materialelor şi procedurilor analoge; - folosirea mijloacelor bacteriologice; - folosirea armei nucleare şi termonucleare; - folosirea tuturor armelor, al căror efect principal este rănirea cu schije nelocalizabile cu ajutorul razelor X în corpul omenesc; - folosirea de capcane concepute pentru a cauza răni inutile sau rău superfluu. - principiul respectului în domeniul metodelor de luptă Regula generală interzice folosirea metodelor de luptă de natură să provoace suferinţe inutile inamicului. Sunt interzise: - neîndurarea, adică ordinul să nu existe supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în funcţie de această decizie; - perfidia, adică omorârea, rănirea sau capturarea unui adversar sub acoperirea unei protecţii legale; - represaliile. Principiul necesităţii şi proporţionalităţii. Proporţionalitatea este principiul al cărei raţiuni este de a raţionaliza necesitatea. Regulile principiului proporţionalităţii pun limite împotriva tendinţei de a angaja forţe,evidentă mijloacemai şi metode în raport cu scopul misiunii. de asemenea reguli este ales în disproporţionate cazul luptei între forţe inegale. Lupta între Nevoia forţe inegale (lupta neechilibrată) este aceea în cursul căreia părţile beligerante opuse folosesc tactici şi mijloace de luptă foarte diferite din punctul de vedere al calităţii, cantităţii şi puterii de distrugere. Dreptul conflictului armat, pentru asemenea situaţii face trimitere la principiul general al proporţionalităţii, aşa cum este enunţat în forma de regulă fundamentală în Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva/1977. - principiul necesităţii şi proporţionalităţii în domeniul mijloacelor şi metodelor de luptă. Reguli fundamentale:

- beligeranţii n-au dreptul nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor şi metodelor de luptă; - este interzis de a folosi arme, proiectile şi materiale de natură să provoace suferinţe inutile;

- este interzis să se utilizeze arme, sau metode de luptă care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de durată şi grave mediului natural. - este interzis de a folosi metode de luptă menite să provoace suferinţe inutile. Principiul discernământului. Părţile la conflict trebuie întotdeauna să facă o diferenţiere clară între populaţia civilă şi combatanţi, între obiectivele civile şi cele militare şi să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare. - principiul discernământului în procesul elaborării hotărârii Studiul situaţiei militare trebuie să determine cu cât mai mare exactitate cât de mult se intersectează spaţiul militar cu spaţiul civil şi urmările posibile ale acestei situaţii pentru acţiunea preconizată a fi executată de trupele proprii împotriva agresorului. Elaborarea concepţiei acţiunilor de luptă proprii trebuie să fie făcută cu respectarea următoarelor reguli: - este interzis de a distruge sau sechestra proprietăţile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de nevoile războiului; - bunurile cu caracter civil nu vor fi atacate; - atacurile fără discernământ sunt interzise; - trebuie să se evite amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate ori a zonelor protejate; - trebuie luate măsuri de îndepărtare a populaţiei civile şi bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare; - trebuie luate toate măsurile de precauţie necesare pentru a proteja populaţia civilă şi bunurile civile, aflate sub autoritatea forţelor luptătoare, împotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare. - Când se pregăteşte un atac trebuie: – să se facă tot ce este posibil pentru a verifica dacă obiectivele proiectate să fie atacate sunt într adevăr obiective militare; – să se ia toate măsurile posibile pentru evitarea afectării incidentale prin atac a populaţiei şi bunurilor civile. Harta cu concepţia acţiunilor de luptă trebuie să oglindească cu toată claritatea distincţia dintre spaţiul militar şi spaţiul civil. Pe hartă este necesar să fie marcate locurile de dispunere a obiectivelor militare ce vor fi atacate, cât şi locurile unde sunt amplasate bunurile sau obiectivele protejate (lăcaşe de cult, instalaţii conţinând forţe periculoase, spitale, tabere de prizonieri, adăposturi pentru civili, resurse de hrană şi apă ale civililor etc.). Precizarea misiunilor de luptă. Când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru obţinerea unui avantaj militar echivalent, se va alege obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele civile şi bunurile lor. - principiului discernământului în conducerea operaţiunilor militare Operaţiunile militare trebuie să fie conduse cu grija permanentă de a proteja populaţia civilă şi obiectivele civile. Un atac planificat trebuie să fie anulat sau întrerupt atunci când reiese că obiectivul– ţintă nu este obiectiv militar sau atunci când se poate aştepta ca acel atac să cauzeze, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube obiectivelor civile, sau o combinaţie a acestor pierderi, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar scontat. În cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, trebuie lansat, în timp util şi prin mijloace eficace, un avertisment, afară de cazul când circumstanţele nu permit aceasta. 2. Statutul de protecţie a personalului medical. Semnele de protecţie. Membrii personalului sanitar civil sau personalul Crucii Roşii, căzuţi sub puterea adversarului, au statut de persoană protejată şi se bucură de protecţie în virtutea normelor Dreptului conflcitului armat”. Personalul medical, clădirile, transporturile şi echipamentele medicale trebuie să fie cruţate. Crucea roşie sau semiluna roşie pe fond alb este semnul care protejează asemenea bunuri sau persoane şi ele trebuie să fie respectate.

Art. 44 al Convenţiei I de la Geneva din 12.08.1949, face distincţie între folosirea emblemei “Crucea roşie sau Semiluna roşie” în scop de protecţie şi folosirea acesteia în scop indicativ şi stabileşte regulile generale care guvernează cele două moduri de utilizare. Folosirea emblemei în scop de protecţie este destinată să marcheze personalul medical şi religios, precum şi bunurile care trebuie respectate şi protejate în timp de conflict armat. Folosirea emblemei în scop indicativ arată că anumite persoane sau bunuri au legătură cu Mişcarea. Trebuie evitată orice confuzie între folosirea emblemei în scop de protecţie şi folosirea sa în scop indicativ. Atunci când emblema este folosită în scop de protecţie, ea reprezintă crucea roşie pe fond alb, formată din 5 pătrate roşii egale. Emblema folosită ca mijloc protector trebuie să fie vizibilă de la o distanţă cât mai mare. Dimensiunile sale vor fi în funcţie de circumstanţe. În timp de noapte sau atunci când vizibilitatea este redusă, ea poate fi fluorescentă sau iluminată. Pe cât posibil, ea trebuie să fie confecţionată din materiale care să o facă posibil de recunoscut de către mijloacele tehnice de detectare şi trebuie să fie amplasată pe drapele sau pe suprafeţe plane care pot fi văzute din cât mai multe direcţii, inclusiv din aer. Folosirea emblemei în scop de protecţie în timp de conflict armat. Personalul medical, autorizat să folosească emblema ca semn protector în caz de conflict armat, va afişa emblema în timpul îndeplinirii misiunilor, într-un mod care să asigure o vizibilitate optimă. În astfel de cazuri, personalul medical asistă serviciile medicale ale forţelor armate şi se supune regulamentelor militare. Ca dovadă a statutului lor, membrii personalului medical civil trebuie să poarte asupra lor cartea de identitate specială, emisă în acest scop de autorităţi. Unităţile medicale şi mijloacele de transport medical, în caz de conflict armat, trebuie să folosească emblema, astfel încât să se asigure o vizibilitate optimă. Folosirea emblemei în scop indicativ. Cînd este folosită ca semn indicativ, emblema este de dimensiuni relativ reduse, să nu fie amplasată pe acoperiş. Folosirea cu perfidie în timpul unui conflict armat ca element de protecţie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a altor semne distinctive similare cum ar fi, pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare sau uniforma inamicului sau a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dacă aceasta a provocat: a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; b) decesul unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.

3. Transporturile medicale şi sanitare. Convenţia IV-a de la Geneva din 12.08.1949 - 64 articole. Art. 19- . Stabilimentele fixe şi formaţiunile medicale mobile ale serviciului sanitar nu vor putea fi obiectul unor atacuri, ci vor fi respectate şi protejate. În caz că cad sub puterea adversă, acestea continuă să funcţioneze pînă cînd puterea deţinătoare nu va organiza asigurarea răniţilor şi bolnavilor. Protecţia nu va înceta decît în cazul unor acţiuni dăunătoare pentru inamic, şi atunci doar după somaţie şi un termen rezonabil. Personalul sanitar antrenat la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor sau prevenirea de boli, precum şi personalul afectat la administraţia formaţiilor şi stabilimentelor militare, va respectat şi protejat în toate împrejurările. Militarii instruiţi ca infirmieri sau brancardieri în aceleaşi scopuri vor fi de asemenea respectaţi şi protejaţi dacă îndeplinesc aceste funcţii cînd intră în contact cu inamicul. Personalul sanitar şi cel al Crucii roşii, nu va putea fi reţinut de partea adversă, decît dacă starea sau numărul de răniţi şi bolnavi prizonieri o va cere. Acesştia nu vor fi consideraţi prizonieri de război, dar vor beneficia de prevederile Convenţiei III privind tratamentul prizonierilor de război. Personalul militar sanitar, căzut sub puterea părţii adverse, va fi considerat prizonier de război,

dar va fi folosit în misiuni sanitare după necesitate. Materialul formaţiunilor sanitare mobile ale forţelor armate căzut sub puterea inamicului va rămîne pentru răniţii şi bolnavii reţinuţi. Clădirile sanitare nu-şi vor schimba destinaţia. Transportul sanitar (art. 35-) va fi respectat şi protejat, iar la căderea în mîinile inamicului, trebuie să fie asigurată îngrijirea răniţilor şi bolnavilor găsit în aceste transporturi. Aeronavele sanitare nu vor fi atacate. Zborul – la înălţimi, ore şi itineraruri convenite între beligeranţi. Semnul distinctiv trebuie să fie vizibil. Emblema “Crucii roşii” nu va putea folosită decît pentru a desemna şi proteja formaţiile şi stabilimentele sanitare, personalul şi materialul protejat prin Convenţie.

4. Populaţia civilă în raioanele ocupate. Convenţia IV-a de la Geneva (12.08.1949) cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (p.123)- 159 articole. Art. 4 p. 125. Sunt protejate prin Convenţie persoanele, care la un moment dat şi indiferent în ce formă se găsesc, în caz de conflict sau de ocupaţie, sub puterea unei Părţi la conflict sau a unei puteri ocupante ai cărei cetăţeni nu sunt. Cetăţenii unui stat ce nu este parte la Convenţie nu sunt protejaţi de ea. Cetăţenii unui stat neutru sau a unui stat cobeligerant, care sunt pe teritoriul unui stat beligerant nu sunt consideraţi persoane protejate atîta timp cît statul lor are o reprezentanţă diplomatică normală pe teritoriul statului sub autoritatea căruia sunt. Art. 5. Dacă o persoană protejată prin C.IV, este stabilită că duce acţiuni ce dăunează securităţii statului, folosindu-se de drepturile şi privilegiile oferite de Convenţie, acestea vor fi interzise. Dacă într-un teritoriu ocupat, o persoană este deţinută ca spion sau sabotor, sau bănuită că duce acţiuni dăunătoare securităţii puterii ocupante, aceasta va putea fi lipsită de dreptul de comunicare, în cazurile cînd securitatea militară va cere. În ambele cazuri, persoanele menţionate vor fi tratate cu omenie, şi în caz de judecare, nu v or fi lipsite de dreptul la un proces echitabil. Art. 6. Convenţia se aplică de la începutul oricărui conflict sau ocupaţie şi pînă la încetarea generală a operaţiunilor militare – pe teritoriul Părţilor în conflict, - şi cu un an mai tîrziu pe teritoriul ocupat. Art. 28. Persoanele protejate nu pot fi folosite pentru a pune la adăpost de acţiunile militare anumite puncte sau regiuni. A. 31. Persoanele protejate nu pot fi constrînse fizic sau moral pentru a obţine de la ele sau terţe părţi, informaţii. A. 33. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru infracţiuni pe care nu le-a comis. Pedepsele colective, măsurile de intimidare sau de terorism, sunt interzise. Jaful şi represaliile sunt interzise. Luarea de ostatici este interzisă. Teritoriile ocupate (47-). Persoanele protejate nu vor fi lipsite de drepturile şi privilegiile Convenţiei. Transferurile forţate,sauînalmasă teritoriul Puterii ocupante altui sau stat individuale, sunt interzise.precum şi deportările din teriotriul ocupat pe Evacuarea totală sau parţialăpoate fi efectuată doar din considerente de securitate sau motive militare imperioase. Reîntoarcerea se va face îndată după încetarea ostilităşilor în acel sector. Puterea ocupantă nu poate să transfere o parte din populaţia sa în teritoriile ocupate. Persoanele protejate nu pot fi impuse să îndeplinească serviciul militar sau auxiliar. Propaganda privind angajarea voluntară este interzisă. Nu pot fi impuse la muncă persoane protejate sub 18 ani, iar munca va fi plătită echitabil. Puterea ocupantă trebuie să asigure aprovizionarea cu alimente şi medicamente, activitatea sistemului medical.

Rechiziţia de bunuri se va face prin justa indemnizare şi ţinînd cont de necesităţile minime ale populaţiei. Activitatea confesională nu poate fi restricţionată sau interzisă. Legislaţia penală va rămîne în vigoare, cu excepţia cazurilor de insecuritate pentru Puterea ocupantă. Internarea (art.79-135) Din motive imperioase de securitate, Puterea ocupantă poate impune domiciliu forţat sau să interneze persoane protejate. Locurile de internare nu trebuie să fie sub pericolul ostilităţilor şi trebuie să asigure condiţii normale de cazare, igienă ş.a.. Puterea ocupantă este obligată să întreţină în mod gratuit şi să asigure îngrijiri medicale necesare, persoanelor pr otejate internate, cît şi persoanele care s-au aflat la întreţinerea lor pînă la internare. Biroul şi Agenţia centrală de informaţii are sarcina de a primi şi transmite informaţii privind persoanele protejate aflate sub Puterea deţinătoare, ridicate de peste 2 săptămîni, supuse domiciliului forţat sau internate. Agenţia centrală va fi creată într-o ţară neutră şi poate fi aceiaşi care se ocupă de prizonieri (C. III, art. 123) Concluzie: În conducerea operaţiilor militare, în conformitate cu drepturile şi îndatoririle ce decurg din normele de drept aplicabil la conflictele armate, părţile la conflict trebuie să ia, toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile şi pagube cu caracter civil excesive. Formaţiunile militare îşi vor executa marşurile şi staţionările de preferinţă în afara zonelor populate, mai ales atunci când prezenţa lor, chiar şi temporară, ar putea, în circumstanţele date, să pună în pericol persoanele civile şi bunurile lor. În condiţiile comunicaţiilor globale, tehnologiilor informaţionale performante accesibile şi circulaţiei neîngrădite a informaţiei, a monitorizării stricte a acţiunilor militare nu numai de către cercetare şi servicii speciale, dar şi prin intermediul presei scrise, vorbite, video, electronice etc., planificatorii şi executanţii acţiunilor militare sunt supuşi unei monitorizări permanente. Astfel, cei care nu respectă regulile şi obiceiurile războilui riscă să plătească mai devreme sau mai tîrziu pentru încăcările sau crimele comise.

TEMA 10. RĂSPUNDEREA STATELOR PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI CONFLICTULUI ARMAT 1. Responsabilitatea statelor pentru încălcarea normelor Dreptului internaţional umanitar 2. Evoluţia şi realizarea jurisdicţiei penale internaţionale. Curtea Penală Internaţională funcţii şi competenţă. 3. Tribunale penale internaţionale ad-hoc 4. Crimele de război. Raportarea crimelor de război. 5. Infracţiunile militare. 1. Responsabilitatea statelor pentru încălcarea normelor Dreptului internaţional umanitar Noţiunea de răspundere a statului pentru încălcarea normelor dreptului internaţional, inclusiv a legilor şi cutumelor privind ducerea războiului îşi trage srcinea din sec. XIX, cîn d prevederile privind responsabilitatea statelor au început să fie obiectul încheierii tratatelor după terminarea acţiunilor militare dintre state. Exemplu: Tratatul de pace ruso-turc de la San-Stefano (1878), a obligat Turcia să plătească Rusiei reparaţii pentru pierderile suportate, cea mai mare parte a lor fiind înlocuită cu cedarea de teritorii. Ulterior, responsabilitatea statelor pentru încălcarea normelor DCA şi-a găsit reflectarea în Convenţia de la Haga (1907), cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru. În conformitate cu Convenţia în cauză, partea beligerantă care încalcă prevederile art. 3, este obligată să acopere pierderile în caz de necesitate şi răspunde pentru acţiunile persoanelor ce fac parte din forţele sale militare. Dezvoltarea normelor privind responsabilitatea statelor pentru încălcarea normelor DCA a fost influenţată considerabil şi de către Tratatul de la Versaille (1919), încheiat de Germania pe de o parte, şi pe de altă parte de SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi alte state, privind încheierea Războiului I mondial. Acest tratat a fixat vina Germaniei şi aliaţilor săi în declanşarea războiului şi conţinea prevederi privind sancţiunile politice; economice – compensarea pierderilor materiale; juridice – responsabilitatea juridică a persoanelor vinovate de încălcarea legilor de ducere a războiului. Astfel, Germaniei i s-a interzis construcţia de fortificaţii militare şi dislocarea trupelor în anumite zone. Germaniei i s-a impus menţinerea unei armate de cel mult 100 mii oameni, fără armament greu şi care să fie utilizată doar pentru menţinerea ordinii publice în interiorul ţării. Pe parcursul Războiului II mondial şi după acesta, statele aliate au adoptat un şir de acte juridice internaţionale cu referire la responsabilitatea Germaniei în calitatea sa de stat-agresor: - Declaraţia de la Moscova privind responsabilitatea Germaniei pentru crimele comise (30.10.1943); - Declaraţia despre victoria asupra Germaniei şi asumarea dreptului de a conduce Germania de către guvernele URSS, Marii Britanii, SUA şi Franţei, din 5 iunie 1945; - Actul de capitulare militară a forţelor armate germane, din 8 mai 1945, ş.a. În perioada postbelică prevederile privind responsabilitatea statelor pentru încălcarea normelor DCA au fost consfinţite în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele adiţionale la ele din 1977. Spre deosebire de Convenţiile de la Geneva din 1949, art. 91 al Protocolului I adiţional conţine o normă concretă privind responsabilitatea părţilor în conflict şi prevede că “Partea antrenată în conflict, care încalcă prevederile Convenţiilor sau a protocolului, trebuie să compenseze pierderile provocate în cazul cînd este motiv argumentat pentru aceasta. Ea poartă răspundere pentru acţiunile persoanelor care intră în componenţa formaţiunilor sale militare”. Este vorba despre pierderile cauzate în perioada conflictului armat şi responsabilitatea persoanelor vinovate de încălcarea normelor dreptului umanitar internaţional. Mecanismul de realizare a normelor DCA conţine obligaţii care ar garanta respectarea lor. Astfel, conform art. 86 (P. I. 1977) părţile în conflict trebuie:

- să preîntîmpine încălcările grave în perioada acţiunilor militare; - să întreprindă anumite acţiuni în vederea preîntîmpinării încălcării Convenţiilor de la Geneva şi a Protocolului adiţional. Reieşind din cele expuse anterior, în DCA s-au format următoarele tipuri de responsabilitate a statelor: - politică; - economică (materială); - penală, pentru persoanele fizice.

2. Evoluţia şi realizarea jurisdicţiei penale internaţionale. Curtea Penală Internaţională funcţii şi competenţă. C.P.I. a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia CPI este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr -o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17.07.1998, la sediul ONU, urmînd să intre în vigoare după ratificare de către 60 de state. Sediul – or. Haga. Structura, competenţa şi procedura în f aţa Curţii Penale Internaţionale Potrivit dispoziţiilor articolului 34 din Statul, Curtea include ca structură organizatorică Preşedinţia, Secţiile de Apel, Primă Instanţă şi Preliminară, Biroul Procurorului şi Grefa. Curtea este compusă din 18 judecători, care vor fi aleşi ca membri permanenţi ai acesteia, al căror număr poate varia în funcţie de necesitatea extinderii sau ducerii activităţii Curţii, apreciere cenzurată de Adunarea Statelor Părţi, la solicitarea Preşedinţiei Curţii. Alegerea judecătorilor va avea în vedere persoane cu înalte calităţi morale, caracterizate pr in imparţialitate şi integritate, care deţin calificarea necesară pentru a fi numiţi în statele respective în cele mai înalte instanţe juridice, aceştia trebuind să satisfacă următoarele exigenţe, potrivit dispoziţiilor articolului 35 paragraf 3 din Statut: a) să aibă competenţa necesară în procedura penală, precum şi o experienţă relevantă ca judecător, procuror, avocat sau alte funcţii similare în probleme de drept penal; b) să aibă competenţa necesară în domeniile dreptului internaţional, cum ar fi dreptul internaţional umanitar, drepturile omului, precum şi o experienţă îndelungată într -o funcţie din domeniul juridic ce prezintă relevanţă pentru o activitate curentă a Curţii; c) să cunoască cel puţin una din limbile de lucru ale Curţii. Statele Părţi vor avea în vedere, în procesul de selectare a judecătorilor, acoperirea necesităţii de a fi reprezentate principalele sisteme juridice din lume, realizarea unei reprezentări echitabile geografic şi a judecătorilor de ambele sexe, precum şi aceea a includerii în corpul judecătorilor Curţii a unor magistraţi cu experienţă în probleme specifice, cum ar fi utilizarea violenţelor împotriva femeilor şi copiilor, fiecare Stat Parte neputînd avea mai mult de un judecător în cadrul unui mandat. [12; pag. 154] Durata maximă a unui mandat de judecător este de 9 ani, iar pentru mandate inferioare acestei limite de timp, judecătorii pot fi realeşi în condiţiile articolelor 36 şi 37 din Statut. Corpul judecătorilor va alege printr -o majoritatea absolută Preşedintele şi doi vicepreşedinţi, care vor rămîne în această funcţie pe o perioadă de 3 ani sau pînă la încheierea mandatului lor, în ipoteza în care acesta expiră mai devreme, putînd fi realeşi o singură dată. Preşedinţia, organ al Curţii, care va Preşedintele împreună cu cei doi vicepreşedinţi vor constitui avea drept sarcină asigurarea administrării corecte a Curţii cu excepţia Biroului Procurorului, cu care îşi va coordona acţiunile în toate problemele de interes comun şi exercitarea altor funcţii care îi revin potrivit Statutului. După alegerea judecătorilor, Curtea se va organiza pe secţiuni astfel: Secţia de Apel va fi compusă din Preşedintele Curţii şi alţi patru judecători. Secţiile Primei Instanţe şi cea Preliminară vor fi compuse din cel puţin şase judecători fiecare, secţiile astfel constituite reprezentînd, potrivit articolului 34 lit. b) din Statut, organe ale Curţii.

Numirea judecătorilor pe Secţii se va face avîndu-se în vedere specificitatea funcţiilor Secţiei respective, precum şi în funcţie de experienţa judecătorilor din cadrul Curţii, în aşa fel încît fiecare secţie să includă judecători cu experienţă în dreptul penal şi procedurile dreptului internaţional. Secţia Primei Instanţe şi Secţia Preliminară vor fi compuse predominant din judecători experimentaţi în procesele penale. Funcţiile juridice ale Curţii vor fi realizate în fiecare secţie de Camer. Camera de Apel va fi compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apel, care vor rămîne doar în cadrul acestei secţii pe toată durata mandatului lor. Funcţiile Camerei Primei Instanţe vor fi îndeplinite de trei judecători ai Secţiei Primei Instanţe, iar funcţiile Camerei Preliminare vor fi exercitate de trei judecători ai Secţiei Preliminare ori de un singur judecător al acestei secţii, potrivit Statutului şi Regulilor de procedură şi probă. În funcţie de necesităţile de funcţiune ale Curţii, se pot constitui mai multe Camere de Primă Instanţă sau Preliminare. Judecătorii Secţiilor Primei Instanţe şi Preliminare vor rămîne în funcţie pe o perioadă de trei ani şi vor continua să-şi exercite atribuţiile în cazurile ale căror audieri începuseră în cadrul secţiei respective, înainte de expirarea mandatului lor. Ei pot fi detaşaţi în cadrul acestor două secţii, fără ca judecătorul care a participat într-un caz în faza preliminară să participe la audierile aceluiaşi caz în faza procesului. În exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii vor fi independenţi, fără a se putea angaja în activităţi care ar impieta exercitarea funcţiilor lor juridice ori le-ar greva în vreun mod independenţa. La cererea unui judecător, Preşedinţia îl poate dispensa de exercitarea unei funcţiuni prevăzute de Statut, în conformitate cu Regulile de procedură şi probă. Articolul 41 din Statut reglementează instituţia recuzării judecătorului. Astfel, un judecător nu poate lua parte la instrumentarea unui caz în care imparţialitatea sa ar fi pusă sub semnul îndoielii. El va fi recuzat în ipoteza în care a fost implicat anterior, sub orice formă, în instrumentarea respectivului caz sau sub orice formă într-un caz penal care implică persoana urmărită. Cazurile de recuzare vor fi prevăzute în Regulile de Procedură şi Probă. Cererea de recuzare poate fi făcută de acuzare sau de persoana învinuită şi se soluţionează printr-o decizie a judecătorilor luată cu majoritate absolută. Judecătorului recuzabil i se permite să-şi prezinte argumentele sale, fără însă a lua parte la luarea deciziei. Biroul Procurorului sau Departamentul Acuzării reprezintă un organ separat al Curţii, care funcţionează independent şi are ca atribuţii exercitarea următoarelor funcţiuni: primeşte şi examinează orice informaţie legată de actele penale instrumentate de Curte, dirijează investigaţiile şi urmărirea în faţa Curţii. Biroul Procurorului va fi condus de un procuror care va avea puteri depline în privinţa conducerii şi administrării departamentului, inclusiv în privinţa personalului, facilităţilor şi altor resurse ale departamentului. Procurorul va fi asistat de unul sau mai mulţi adjuncţi, care vor fi însărcinaţi cu îndeplinirea oricăror măsuri cerute de Procuror, conform prezentului Statut. Procurorul şi adjuncţii săi vor fi de naţionalităţi diferite. Procurorul va fi ales prin vot secret de majoritatea absolută a membrilor Adunării Statelor Membre, iar procurorii adjuncţi vor fi alegi în aceeaşi manieră, dintr-o listă de candidaţi pusă la dispoziţia Adunării Statelor Membre de către Procuror. Procurorul şi adjuncţii săi vor trebui aibă alese morale, cauzelor o competenţă profesională deosebită şi o experienţă juridică bogată în să urmărirea sau calităţi instrumentarea penale, trebuind a cunoaşte cel puţin una din limbile de lucru ale Curţii. Mandatul Procurorului şi al adjuncţilor săi este de nouă ani, cu excepţia cazului în care, la alegerea lor, s-a decis un termen mai scurt, fără a putea fi realeşi. Preşedinţia poate dispersa Procurorul sau Procurorul adjunct de instrumentarea unui caz particular, la cererea acestora. Procurorul şi adjuncţii săi nu vor putea participa la instrumentarea unui caz în care imparţialitatea lor ar putea fi pusă la îndoială, putînd fi recuzaţi, printre alte motive, şi pentru acela de a fi fost implicaţi anterior, sub orice formă, în respectivul caz sau într-un alt caz penal legat de

persoana acuzată. Recuzarea acestora va fi decisă de către Camera de Apel, la cererea persoanei acuzate, Procurorul sau Procurorul adjunct, după caz, avînd posibilitatea de a-şi exprima opiniile în legătură cu cererea de recuzare. Potrivit paragrafului 9 al articolului 42 din Statut, Procurorul va numi consilieri cu pregătir e juridică în domenii de specialitate, inclusiv violenţa sexuală împotriva copiilor. Aspectele nejuridice ale administrării şi funcţionării Curţii se vor realiza prin organul de Grefă al acesteia, fără a se aduce atingere aspectelor similare reglementate pentru Biroul Procurorului. Grefa sau Registratura Curţii va fi condusă de un Secretar, care va fi responsabil de conducerea administrativă a Curţii, exercitîndu-şi atribuţiile sub autoritatea Preşedintelui Curţii. Secretarul, precum şi adjunctul acestuia vor fi aleşi de judecători prin vot secret, cu o majoritate absolută, durata mandatului acestora fiind de 5 ani. Secretarul şi Secretarul adjunct vor trebui să fie persoane cu deosebită competenţă şi cunoscători cel puţin a uneia dintre limbile de lucru ale Curţii. În cadrul Grefei, Secretarul se va constitui o Secţie de Victime şi Martori, care va oferi, pe baza consultărilor cu Biroul Procurorului, măsuri de protecţie şi securitate, asistenţă corespunzătoare pentru martorii şi victimele ce vor compărea în faţa Curţii, precum şi pentru alte persoane ce sunt supuse pericolului în urma depoziţiilor făcute de către martori. Secţia va include personal cu experienţă în medicina legală, inclusiv în domeniul vătămărilor produse în urma violenţelor sexuale. Procurorul şi Secretarul vor numi personal calificat pentru a executa sarcinile de îndeplinit. Procurorul va numi anchetatorii. În angajarea personalului, Procurorul şi Secretarul vor avea în vedere standardele de competenţă şi integritate, precum şi criteriile care au fost avute în vedere la alegerea judecătorilor. Potrivit articolului 45 din Statut, înainte de a-şi exercita funcţiile prevăzute în Statut, Judecătorii, Procurorul, Procurorul adjunct, Secretarul şi Secretarul adjunct vor depune angajamentul solemn, prin care se angajează să-şi exercite funcţiile corect şi imparţial. În ipoteza în care un Judecător, Procuror, Procuror adjunct, Secretar sau Secretar adjunct au comis o abatere gravă în îndeplinirea sarcinilor prevăzute în Statut, aşa cum stipulează Regulile de procedură şi probă, ori este incapabil să-şi exercit funcţiile, va fi înlăturat din funcţie, printr-o decizie a Adunării Statelor Membre. Votul este secret şi decizia de înlăturare din funcţie se ia, în cazul unui judecător cu o majoritate de 2/3 a Statelor Membre, pe baza unei recomandări adoptate de o majoritate de 2/3 de către ceilalţi judecători, în cazul Procurorului, prin majoritatea absolută a Statelor Membre şi în cazul Procurorului adjunct, prin majoritatea absolută a Statelor Membre, la recomandarea Procurorului. Decizia de înlăturare din funcţie a Secretarului sau a adjunctului acestuia va fi luată de către judecători, cu majoritate absolută. Aceste persoane pot prezenta dovezi, potrivit Regulilor de procedură şi probă fără a participa la dezbaterile propriei lor cauze. De asemenea, împotriva Judecătorilor, Procurorului, Procurorului adjunct Secretarului şi Secretarului adjunct, care au comis o abatere gravă, se vor lua măsuri disciplinare, care vor fi prevăzute în Regulamentul de procedură şi probă. Curtea, potrivit articolului 48 din Statut, se va bucura pe teritoriul fiecărui Stat Membru de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii scopurilor sale. Astfel, Judecătorii, Procurorul, Procurorul adjunct şi Secretarul - atunci cînd sunt implicaţi în activităţile se vor bucura privilegiile şi imunităţile similare cu cele ale şefilor misiunilor diplomaticeCurţii şi vor -continua, şi dupădeexpirărea mandatului, să deţină imunitatea dobîndită. Secretarul adjunct, personalul Biroului Procurorului şi cel al Grefei vor avea privilegiile şi imunităţile necesare exercitării funcţiei lor, conform acordului existent în cadrul Curţii asupra privilegiilor şi imunităţilor. Consilierii, experţii, martorii sau orice alte persoane cărora li se solicită prezenţa la sediul Curţii vor primi tratamentul necesar funcţionării corespunzătoare a Curţii, potrivit cu acordul existent în cadrul Curţii asupra privilegiilor şi imunităţilor. Potrivit articolului 50 din Statut, limbile oficiale ale curţii vor fi : araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Hotărîrile Curţii, precum şi alte decizi prin care s -au dezlegat probleme

esenţiale vor fi publicate în limbile oficiale. Determinarea caracterului fundamental al dezlegării unei probleme se va face de către Preşedintele Curţii, în raport cu criteriile stabilite în Regulamentul de procedură şi probă. Limbile de lucru ale Curţii vor fi franceza şi engleza, urmînd a fi stabilite prin Regulamentul de procedură şi probă situaţiile în care alte limbi oficiale vor fi utilizate ca limbi de lucru. La cererea oricărei părţi privind urmărirea penală sau a oricărui stat apt a interveni în urmărire, Curtea va autoriza o limbă diferită de engleză sau franceză pentru a fi utilizată de către această parte sau stat, în situaţia în care Curtea consideră justificată o astfel de cerere. Procurorul, evaluînd informaţiile pe care le deţine, exceptînd cazul în care consideră că nu există un motiv temeinic pentru urmărire penală potrivit acestui Statut, va examina necesitatea iniţierii unei anchete potrivit articolului 53 paragraf 1 din Statut, avînd în vedere analiza următoarelor situaţii: a) dacă informaţia pe care o deţine oferă un motiv temeinic pentru a crede că s-a comis ori se va comite o infracţiune aflată sub jurisdicţia Curţii; b) cazul este sau va fi admisibil potrivit articolului 17 din Statut; c) ţinînd cont de gravitatea infracţiunii şi de interesele victimelor, există motive temeinice de a se crede că o anchetă nu va servi interesele justiţiei. Soluţia de neîncepere a anchetei fundamentată pe articolul 53 paragraf l lit. c) din Statut trebuie adusă la cunoştinţa Camerei Preliminare. După efectuarea anchetei, Procurorul poate ajunge la concluzia că nu există un fundament suficient pentru a se angaja o urmărire penală, datorită incidenţei următoarelor cauze: a) nu există temei de drept sau de fapt pentru a se cere un mandat de arestare sau o citaţie de înfăţişare, conform articolului 58 din Statut; b) cazul este inadmisibil, potrivit articolului 17 din Statut; c) urmărirea nu ar fi în interesul justiţiei, în raport de toate circumstanţele, inclusiv gravitatea crimei, interesele victimelor, vîrsta sau deficienţele presupusului autor ori rolul său în comiterea presupusei crime. Într-o atare situaţie, Procurorul va aduce la cunoştinţa Camerei Preliminare, Statului sesizant sau Consiliului de Securitate, după caz, concluzia sa motivată. Decizia Procurorului de neurmărire, fondată pe paragrafele 1 sau 2 ale articolului 53 din Statut, poate fi supusă examinării Camerei Preliminare, la cererea Statului sesizant sau a Consiliului de Securitate. Camera Preliminară poate, din proprie iniţiativă, să examineze decizia Procurorului, dacă aceasta este bazată exclusiv pe paragrafele 1 lit. c) şi 2 lit, c) ale art icolului 53 din Statut, care va primi efecte juridice doar dacă este confirmată de Camera Primei Instanţe. Existenţa unor fapte sau împrejurări noi conferă Procurorului, în orice moment, posibilitatea luării deciziei de a iniţia sau nu o anchetă, ori de a angaja sau nu o urmărire potrivit articolului 53 paragraf 4 din Statut. În efectuarea anchetei, Procurorul are puterile şi îndatoririle conferite de dispoziţiile articolului 54 din Statut. Astfel, Procurorul, în vederea stabilirii adevărului, va extinde ancheta la toate faptele şi va strînge probatorii relevante, pentru a aprecia dacă există responsabilitate penală potrivit acestui Statut, scop în care va releva, deopotrivă, atît circumstanţele incriminante, cît şi pe cele exonerante. Procurorul va lua măsurile necesare pentru a efectua eficient ancheta şi acuzarea asupra infracţiunilor sub jurisdicţia Curţii,genul, ţinîndaşa cont totodată şi de prin interesele, personală victimelor şi aaflate martorilor, inclusiv vîrsta, cum este definit articolulsituaţia 7 paragraful 3 dina Statut, şi sănătatea acestora, precum şi de natura particulară a infracţiunii săvîrşite, mai ales acolo unde aceasta priveşte acte de violenţă sexuală sau violenţă comisă împotriva copiilor. Procurorul trebuie să respecte drepturile persoanelor enunţate în Statut. Conform paragrafului 2 al articolului 54 din Statut, Procurorul poate: a) strînge şi examina elementele de probă; b) să solicite prezenţa şi să interogheze persoanele acuzate, victimele şi martorii; c) să solicite cooperarea oricărei organizaţii statale sau interguvernamentale, potrivit competenţei sau mandatului lor;

d) să încheie aranjamente sau acorduri în concordanţă cu prezentul Statut, pentru a facilita cooperarea unui stat, a unei organizaţii interguvernamentale sau a unei persoane ; e) să se angajeze să nu dezvăluie, în orice stadiu al procedurilor, documente sau informaţii pe care le-a obţinut cu condiţia confidenţialităţii şi care nu servesc decît pentru a obţine noi elemente de probă, cu excepţia cazului în care cel care a oferit informaţia consimte la dezvăluirea acestor documente sau informaţii; f) lua sau cere sa fie luate măsurile necesare pentru a asigura confidenţialitatea informaţiilor, protecţia oricărei persoane sau protecţia probelor. De asemenea, potrivit paragrafului 3 al articolului 54 din Statut, Procurorul poate conduce ancheta pe teritoriul unui stat, în concordanţă cu dispoziţiile capitolului IX din Statut ori cu autorizaţia Camerei Preliminare, în conformitate cu dispoziţiile articolului 57 paragraf 3 lit. d) din Statut. Ancheta, deschisă conform prezentului Statut, conferă persoanei următoarele drepturi reglementate de dispoziţiile articolului 55 din Statut: a) de a nu fi obligată să se autoincrimineze sau să-şi mărturisească vinovăţia; b) de a nu fi expusă la nici o formă coercitivă de constrîngere sau ameninţare, tortură ori alte forme de cruzime, tratament inuman sau degradant, ori pedeapsă; c) de a beneficia gratuit de asistenţa unui interpret competent, dacă este interogată într-o limbă pe care nu o înţelege perfect; d) de a nu fi arestată ori deţinută în mod arbitrar şi de a nu fi privată de libertate decît cu excepţia cazurilor şi în condiţiile prevăzute în Statut. În ipoteza în care persoana, bănuită de a fi comis o crimă aflată sub jurisdicţia Curţii, urmează a fi interogată fie de Procuror, fie de autorităţile naţionale solicitate în baza capitolului IX din Statut, persoana va fi informată în prealabil interogatoriului despre drepturile pe care le are în temeiul articolului 55 paragraful 2 din Statut. Astfel, persoana care se găseşte într -o atare situaţie are dreptul de a fi informată despre faptul că există motive de a se crede că a săvîrşit o infracţiune aflată sub jurisdicţia Curţii, dreptul de a păstra tăcere fără ca aceasta să-i determine culpabilitatea ori nevinovăţia sa, dreptul de a fi asistată de un apărător ales ori din oficiu, cînd interesele justiţiei o cer şi persoana nu are posibilităţi de plată, dreptul de a fi interogată în prezenţa avocatului, cu excepţia cazului cînd a renunţat la acest drept. Atribuţiile şi puterile Camerei Preliminare vor fi exercitate în temeiul dispoziţiilor articolului 57 din Statut, cu excepţia cazului cînd dispoziţiile Statutului prevăd altfel. Camera Preliminară va pronunţa următoarele decizii cu majoritatea judecătorilor care o compun : a) decizia de autorizare sau nu a iniţierii anchetei; b) decizia preliminară privitoare la admisibilitate; c) decizia referitoare la stabilirea jurisdicţiei Curţii sau admisibilitatea unui caz, anterioară confirmării acuzaţiilor; d) decizia de autorizare a anchetei pe teritoriul unui stat, în situaţia imposibilităţii statului de a executa cooperarea prevăzută în capitolul IX din Statut; e) decizia referitoare la confirmarea sau infirmarea acuzaţiilor ori la amînarea anchetei; f) deciziile referitoare la protecţia informaţiilor de securitate naţională. În toate celelalte cazuri, deciziile vor fi pronunţate de un singur judecător al Camerei Preliminare, cu excepţia cazului în care Regulamentul de procedură şi probă prevede altfel ori majoritatea judecătorilor Camerei dispus altfel. 57 Statut: paragraf 3 din Statut, Camera Preliminară exercităPreliminare următoareleaatribuţii în afaraConform celorlaltearticolului stabilite prin • emite, la cererea Procurorului, ordonanţele şi mandatele necesare scopului anchetei; • emite, la cererea persoanei arestate sau care a compărut ca urmare a unei citaţii prevăzute de articolul 58 din Statut, orice ordonanţă inclusiv măsuri ca cele descrise în articolul 56 din Statut, sau solicită orice cooperare, în virtutea capitolului IX din Statut, care poate fi necesară persoanei în pregătirea propriei apărări; • asigură, în caz de necesitate, protecţia şi respectul vieţii private a victimelor sau a martorilor, protecţia probelor, a persoanelor arestate sau care au compărut ca urmare a unei citaţii, precum şi protecţia informaţiilor vizînd securitatea naţională;

• autorizează Procurorul să ia orice măsuri în materie de anchetă, pe teritoriul unui Stat Parte, fără a avea cooperarea acestuia, în virtutea capitolului IX din Statut, dacă apreciază, cu respectarea intereselor statului respectiv, că acesta este în mod clar în imposibilitatea de a rezolva cererea de cooperare potrivit capitolului IX din Statut, datorită indisponibilităţii oricărei autorităţi sau organ competent de a o rezolva. Ţinând cont de forţa elementelor de probă şi drepturile părţilor, ia măsurile necesare, în cazurile în care s-a emis un mandat de arestare ori o citaţie de înfăţişare conf orm articolului 58 din Statut, de a asigura cooperarea statelor, pentru protecţia victimelor, martorilor şi a probelor, şi ia măsurile de păstrare în vederea confiscării, în special în interesul victimelor. Articolul 58 din Statut reglementează procedura de emitere a unui mandat arestare sau a unei citaţii de înfăţişare. Potrivit articolului 58 paragraful 1 din Statut, după începerea anchetei, Camera Preliminară poate emite, în orice moment, mandat de arestare a unei persoane dacă, examinînd cererea Procur orului, probele îşi orice altă informaţie înaintată de Procuror, conclude că există motive temeinice de a se crede că persoana a comis o infracţiune aflată sub jurisdicţia Curţii şi că arestarea persoanei este necesară pentru a asigura prezenţa acesteia la proces, a împiedica persoana să obstrucţioneze sau să pericliteze ancheta ori procedurile Curţii şi a preveni, dacă este cazul, comiterea infracţiunii de către acea persoană ori a unei infracţiuni conexe cu aceea pentru care s-a emis mandat, aflată sub jurisdicţia Curţii şi relevată în aceleaşi circumstanţe. Paragraful 2 al articolului 58 din Statut indică elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea formulată de Procuror în vederea emiterii unui mandat de arestare. Cererea trebuie să conţină următoarele elemente: a) numele persoane vizate şi orice alte elemente utile identificării; b) o referire precisă la crimele aflate sub jurisdicţia Curţii, de care persoana este acuzată că le-a comis ; c) o expunere succintă a faptelor care se presupune că ar constitui acea crimă ; d) un sumar al probelor şi al oricăror altor informaţii care furnizează temeiuri de a se crede că persoana a comis acea crimă; e) motivele pentru care Procurorul apreciază că este necesară arestarea persoanei. Mandatul de arestare trebuie să cuprindă numele persoanei vizate şi orice elemente necesare identificării persoanei, referirea la crima aflată sub jurisdicţia Curţii care justifică arestarea, descrierea faptelor incriminate, şi rămîne valabil atîta vreme cît Curtea nu hotărăşte al tfel, constituind actul procedural în baza căruia Curtea poate cere arestarea provizorie sau arestarea şi predarea persoanei conform capitolului IX din Statut. Camera Preliminară poate modifica mandatul de arestare prin recalificarea crimelor vizate sau adăugarea altora noi, la cererea Procurorului, în ipoteza în care apreciază că există motive temeinice de a se crede că persoana a comis infracţiunile recalificate sau adăugate pe mandat. Citaţia de înfăţişare a unei persoanei în faţa Curţii reprezintă o alternativă la solicitarea emiterii unui mandat de arestare. Camera Preliminară, la cererea Procurorului, avînd ca obiect emiterea unei citaţii de înfăţişare, va aprecia dacă există temeiuri de a se crede că persoana a comis crima care i se impută şi dacă emiterea doar a unei citaţii de înfăţişare este suficientă pentru a asigura prezenţa persoanei în faţa Curţii. Cu realizarea acestor condiţii, Camera Preliminară va emite citaţia de înfăţişare a persoanei cu sau fără condiţii restrictive privind libertatea (altele decît detenţia), dacă legislaţia naţională o prevede. Citaţia de înfăţişare a persoanei se comunică persoanei vizate şi va cuprinde următoarele elemente: a) numele persoanei vizate şi alte elemente necesare identificării sale ; b) data înfăţişării; c) oexpunerea referire faptelor precisă incriminate. la infracţiunea de sub jurisdicţia Curţii presupusă a fi comisă de persoană; d) Procedura arestării în statul de detenţie este reglementată de articolul 59 din Statut. Statul Parte, care a primit o cerere de arestare preventivă ori de arestare şi predare, va lua imediat măsura arestării persoanei vizate, potrivit legii naţionale şi a dispoziţiilor capitolului IX din Statut. În acest sens, persoana arestată va fi deferită de îndată autorităţii juridice competente a statului de detenţie, care va verifica, potrivit legislaţiei sale: a) dacă mandatul vizează acea persoană; b) legalitatea arestării; c) dacă drepturile persoanei au fost respectate. Persoana arestată are dreptul, conform paragrafului 3 al articolului 59 din Statut, să solicite autorităţii statului de detenţie punerea sa în libertate provizorie pînă la predare.

Autoritatea competentă a statului de detenţie, investită cu soluţionarea cererii de punere în libertate provizorie a persoanei vizate de un mandat, va examina dacă gravitatea crimelor invocate, urgenţa şi circumstanţele excepţionale justifică punerea în libertate provizorie, iar, pe de altă parte, dacă sunt necesare măsuri de securitate pentru ca statul de detenţie să-şi execute obligaţia de predare a persoanei către Curte, fără a intra în competenţa sa examinarea legalităţii emiterii mandatului, în conformitate cu articolul 58 paragraf 1 lit. a) şi b) din Statut. Camera Preliminară va fi informată asupra oricărei cereri de punere în libertate provizorie şi va face recomandări autorităţilor competente ale statului de detenţie, care vor lua măsurile necesare prevenirii evadării persoanei înainte de pronunţarea sentinţei. Dacă persoana este pusă în libertate provizorie, Camera Preliminară poate cere rapoarte periodice cu privire la regimul liberării provizorii a persoanei. Din momentul ordonării predării persoanei de către statul de detenţie, persoana va fi încredinţată Curţii, de îndată (paragraful 7 al articolului 59 din Statut). Procedura iniţială în faţa Curţii, ca şi aceea a confirmării acuzaţiilor înainte de proces, se desfăşoară sub auspiciile Camerei Preliminare. Procedura iniţială în faţa Curţii este reglementată de dispoziţiile articolului 60 din Statut. Camera Preliminară, de îndată ce persoana a fost predată Curţii ori s-a înfăţişat în faţa acesteia voluntar sau în urma citaţiei, verifică dacă aceasta a fost informată cu privire la crimele care i se impută şi a drepturilor pe care le are, potrivit prezentului Statut, inclusiv dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie pînă la soluţionarea procesului. Asupra cererii de punere în libertate provizorie se pronunţă Camera Preliminară care, verificînd incidenţa condiţiilor impuse de dispoziţiile articolului 5. paragraf 1 din Statut, poate dispune menţinerea stării de arest ori punerea în libertate provizorie, cu sau fără alte condiţii. Decizia de punere în libertate ori de menţinere a stării de arest este reexaminată periodic de către Camera Preliminară şi poate fi modificată în orice moment la cererea Procurorului ori a persoanei, dacă evoluţia circumstanţelor o justifică. De asemenea, Camera Preliminară verifică dacă detenţia persoanei înainte de proces nu se prelungeşte nejustificat din neglijenţa Procurorului, situaţie care dacă se confirmă, conferă Curţii posibilitatea examinării punerii în libertate a persoanei, cu sau fără condiţii. Dacă este necesar, Camera Preliminară va emite mandat de arestare pentru a garanta prezenţa persoanei care a fost pusă în libertate. Finalizarea urmăririi penale are loc într-o fază procedurală denumită confirmarea învinuirilor înainte de proces, reglementată de dispoziţiile articolului 61 din Statut. Astfel, într -un interval de timp rezonabil de la predarea persoanei sau înfăţişarea sa voluntară în faţa Curţii, Camera Preliminară va ţine o audiere pentru confirmarea învinuirilor pe baza cărora Procurorul solicită trimiterea în judecată a persoanei. Audierea se derulează în prezenţa Procurorului şi a persoanei care face obiectul anchetei ori a urmăririi penale şi a avocatului acestuia. Audierea pentru confirmarea învinuirilor în vederea trimiterii în judecată se poate ţine, la cererea Procurorului sau din oficiu, dispusă de Camera Preliminară, în absenţa persoanei vizate, dacă aceasta a renunţat la dreptul ei de a fi prezentă, ori au fost îndeplinite toate formalităţile pentru a asigura apariţia persoanei în faţa Curţii şi pentru a fi informată de învinuirile ce i se aduc, precum şi despre audierea ce se va ţine în vederea confirmării acestora, dacă persoana a fugit ori nu poate fi găsită. În această situaţie, persoana va fi reprezentată acest lucru este în interesul justiţiei. de un avocat, în cazul în care Camera Preliminară apreciază că Persoana învinuită va primi, înainte de audiere, co pia documentului care cuprinde învinuirile pe bază cărora Procurorul va solicita trimiterea sa în judecată şi i se vor aduce la cunoştinţă probele pe care Procurorul le va folosi la audiere. De asemenea, Camera Preliminară poate dispune divulgarea informaţiilor în scopul audierii. Pînă la audiere, Procurorul poate continua ancheta şi poate amenda sau retrage învinuirile, situaţie în care persoana va fi informată în termen util despre orice amendament ori retragere a învinuirilor, în caz de retragere a învinuirilor, Procurorul trebuie să informeze Camera Preliminară despre motivele care au determinat retragerea învinuirii.

La audiere, Procurorul va susţine fiecare învinuire în parte, cu relevarea probatoriului care o fundamentează, probele putînd fi prezentate sub formă de documente ori rezumate, nefiind necesară prezenţa martorilor care vor depune mărturie la proces. Persoana învinuită, la audiere, poate contesta învinuirile care i se aduc, probele prezentate de Procuror şi poate prezenta probe noi. În urrna acestei audieri, Camera Preliminară va decide dacă există probe suficiente pentru a se crede că persoana a comis fiecare dintre crimele care i se impută, putînd pronunţa una din următoarele soluţii: • confirmarea învinuirii pentru care a conchis că este susţinută probator, dispunînd trimiterea în judecată a persoanei; • neconfirmarea învinuirilor pe care le consideră insuficient probate; • amînarea audierii, sens în care solicită Procurorului suplimentarea probatoriului pe ansamblul învinuirilor ori a unei învinuiri determinate, sau modificarea învinuirii în cazul în care elementele de probă configurează o altă infracţiune aflată sub jurisdicţia Curţii. În situaţia în care Camera Preliminară nu a confirmat învinuirile, Procurorul poate cere u lterior confirmarea acestora, dacă cererea sa este fundamentată pe probatorii suplimentare. În intervalul de timp situat după confirmarea învinuirilor şi înainte de începerea fazei procedurale a procesului, Camera Preliminară poate autoriza Procurorul, cu avizarea persoanei învinuite, să modifice învinuirile, într -o atare ipoteză, dacă modificarea învinuirilor vizează adăugarea de învinuiri noi ori recalificarea celor existente în învinuiri mai grave, se va ţine o nouă audiere pentru confirmarea noilor învinuiri. După deschiderea procesului, Procurorul poate retrage învinuirile numai cu acordul Camerei Preliminare. Mandatul eliberat încetează să mai producă efecte juridice asupra învinuirilor neconfirmate de Camera Preliminară ori retrase de Procuror. Confirmarea învinuirilor marchează debutul unei noi faze procedurale. Preşedinţia Curţii va constitui o Cameră de Primă Instanţă, care, sub rezerva paragrafului 8 al articolului 61 din Statut şi a articolului 64 paragraf 4 din Statut, va conduce următoarea etapă a procedurii şi va putea exercita orice funcţii ale Camerei Preliminare, care pot fi aplicate noilor proceduri. Procesul se va desfăşura la sediul Curţii, cu excepţia cazului cînd se dispune altfel (articolul 63 din Statut). Activitatea de judecată se desfăşoară în prezenţa acuzatului. Potrivit articolului 63 paragraf 2 din Statut, în ipoteza în care acuzatul tulbură desfăşurarea procesului, Camera Primei Instanţe poate ordona expulzarea sa din sala de audiere, dîndu-i posibilitatea de a urmări procesul şi de a se consulta cu avocatul său prin intermediul mijloacelor tehnice de comunicare. Măsura înlăturării din sala de şedinţă a acuzatului este excepţională, reprezintă o soluţie ultimă a altor alternative şi este limitată în timp. Procesul este public, conform articolului 64 paragraf 7 din Statut, cu excepţia situaţiilor cînd Statutul prevede altfel. Procesul se desfăşoară conform dispoziţiilor inserate în articolul 66 din Statut, care consacră prezumţia de nevinovăţie. Astfel, orice persoană este considerată nevinovată pînă la momentul în care vina sa a fost stabilită în faţa Curţii, în conformitate cu dreptul aplicabil. Dovada vinovăţiei persoanei este în sarcina Procurorului, ara oricărui dubiu.Curtea putînd condamna acuzatul doar dacă este convinsă de vinovăţia sa, în af Aşadar, persoana acuzată nu are obligaţia de a produce nici o probă de nevinovăţie. Dacă Procurorul a strîns probe de vinovăţie, persoana acuzată are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, căci, înlăturînd probele de vinovăţie, operează din nou prezumţia de nevinovăţie. Camera Primei Instanţe, potrivit articolului 64 din Statut, are următoarele atribuţii şi puteri care vor fi exercitate potrivit Statutului şi Regulilor de procedură şi probă: 1. Va lua toate măsurile ca procesul să se desfăşoare în mod corect şi expeditiv, cu respectarea completă a drepturilor acuzaţilor, ţinînd cont de asigurarea protecţiei victimelor şi martorilor.

2. După încredinţarea unui caz spre judecare, potrivit Statutului, Camera Primei Instanţe se va consulta cu părţile şi va adopta procedurile necesare pentru facilitarea celerităţii şi corectitudinii acţiunii în justiţie. De asemenea, va hotărî limba sau limbile în care se desfăşoară procesul. Sub rezerva dispoziţiilor din Statut, va asigura divulgarea documentelor sau informaţiilor care nu au fost dezvăluite anterior, în timp util, înainte de începerea procesului, pentru a permite pregătirea corespunzătoare a apărării. 3. Dacă apreciază că este necesar, poate adresa chestiuni preliminare Camerei Preliminare ori unui alt judecător al acesteia. 4. Poate ordona, cu înştiinţarea părţilor, conexarea sau distrugerea acuzaţiilor aduse mai multor acuzaţi. 5. Înainte sau în cursul procesului, dacă consideră necesar : a) exercită orice atribuţii ale Camerei Preliminare, în conformitate cu articolul 61 paragraf 11 din Statut; b) dispune înfăţişarea şi audierea martorilor, precum şi prezentarea de documente şi de alte mijloace de probă, pentru a obţine, în caz de nevoie, ajutorul statelor potrivit dispoziţiilor din Statut; c) asigură protecţia informaţiilor confidenţiale; d) ordonă prezentarea de probe noi, în completarea celor care au fost strînse înaintea procesului ori prezentate la proces de părţi; e) asigură protecţia acuzaţilor, martorilor şi victimelor; f) hotărăşte în orice altă problemă relevantă. 6.Camera poate hotărî ca şedinţa să se desfăşoare fără publicitate, în parte, a procedurilor ori complet, dacă această măsură este necesară pentru protecţia victimelor şi martorilor ori a protecţiei confidenţialităţii informaţiilor obţinute cu acest titlu. 7. La deschiderea procesului, va dispune citirea actului de acuzare, confirmat anterior de Camera Preliminară. Se asigură, de asemenea, că acuzatul înţelege natura învinuirilor ce i se aduc. Camera Primei Instanţe va da acuzatului posibilitatea să pledeze „vinovat”, potrivit articolului 65 din Statut, ori să pledeze „nevinovat”. În cursul desfăşurării procesului, judecătorul Prezident poate îndruma derularea procedurilor în sensul desfăşurării acestora corect şi imparţial. Sub rezerva instrucţiunilor eventuale ale Preşedintelui, părţile pot prezenta probe noi potrivit regulilor stipulate în Statut. 8.Camera Primei Instanţe statuează asupra concludenţei sau pertineţei probelor administrate, precum şi a păstrării ordinii în timpul audierii. De asemenea supraveghează consemnarea procedurilor, cererilor părţilor şi toate actele ce ţin de desfăşurarea procesului de către Grefier. Potrivit articolului 65 din Statut, acuzatul poate pleda „vinovat”. Într-o atare situaţie, Camera Primei Instanţe, cu respectarea dispoziţiile articolului 64 paragraf 8 lit. a) din Statut, va determina dacă recunoaşterea vinovăţiei de către acuzat îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a) dacă acuzatul înţelege natura şi consecinţele declaraţiei sale de vinovăţie b) dacă actul de recunoaştere a vinovăţiei este voluntar şi acuzatul s-a consultat asupra acestuia cu avocatul său; c) dacă recunoaşterea vinovăţiei este reflectată în faptele cauzei, aşa cum rezultă din acuzaţiile prezentate de Procuror şi recunoscute de acuzat, din toate probele prezentate de Procuror şi acceptate de acuzat, pe care se fundamentează acuzarea ori din orice altă probă prezentată de Procuror sau acuzat. Dacă Camera Primei Instanţe este convinsă că aceste condiţii sunt îndeplinite şi va considera că mărturia de vinovăţie, însoţită deputea întregrecunoaşte materialulvinovat probator realizează elementele constitutive ale crimei imputabile acuzatului, îl va de crimă. În situaţia în care Camera Primei Instanţe nu este convinsă că elementele declaraţiei de vinovăţie sunt realizate în completitudinea lor, va considera că o asemenea mărturisire nu a avut loc şi va dispune continuarea procesului după procedura obişnuită reglementată de Statut, putînd, de asemenea, propune trimiterea cauzei spre judecată unei alte Camere de Primă Instanţă. De asemenea, Camera Primei Instanţe poate aprecia că este necesară o prezentare mai completă a faptelor, în interesul justiţiei şi, cu precădere, al victimelor. În acest caz, Camera Primei Instanţe poate cere Procurorului suplimentarea probatoriului, inclusiv depoziţii de martori, sau poate dispune continuarea procesului după procedurile reglementate de Statut, în cazul în care consideră că nu s -a

făcut declaraţia de vinovăţie, trimiţînd cauza pentru continuarea procesului unei alte Camere de Primă Instanţă. Consultările între Procuror şi apărare referitoare la modificarea capetelor de acuzare, la recunoaşterea vinovăţiei, precum şi la pedeapsa ce urmează a fi aplicată nu angajează Curtea (articolul 65 paragraf 5 din Statut). Potrivit articolului 67 din Statut, în stabilirea oricărei acuzaţii, acuzatul are dreptul să fie audiat public, corect şi imparţial, în raport de prevederile Statutului, şi are, cel puţin, următoarele garanţii: a) să fie informat în cel mai scurt timp cu putinţă şi complet asupra naturii şi conţinutului acuzaţilor, într-o limbă pe care o înţelege şi o vorbeşte perfect; b) să dispună de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărări şi de a comunica confidenţial cu apărătorul său; c) de a fi judecat fără întîrziere excesivă; d) sub rezerva articolului 63 paragraf 2 din Statut, are dreptul de a fi prezent la proces personal sau prin avocatul său, de a fi informat despre dreptul său de a avea un avocat, în cazul în care nu are apărător ales, şi de a fi asistat de un avocat din oficiu, fără a fi plătit, dacă nu are posibilităţi de plată, în situaţia în care Curtea apreciază că interesul justiţiei reclamă acest lucru; e) de a interoga sau de a cere interogarea martorilor în acuzare şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor în favoarea sa, în aceleaşi condiţii. De asemenea, are dreptul de a recurge la mijloacele de apărare şi alte probe admisibile conform Statutului. f) de a beneficia gratuit de asistenţa unui interpret competent şi de traducerile necesare deplinei corectitudini, dacă limba folosită la o audiere a Curţii sau un document prezentat lui nu este o limbă pe care acuzatul o înţelege pe deplin şi o vorbeşte perfect; g) de a nu fi forţat a mărturisi împotriva lui ori de a-şi recunoaşte vinovăţia şi de a păstra tăcerea, fără ca aceasta să fie luată în considerare în stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei lui; h) de a face o declaraţie scrisă sau orală în apărarea sa, fără a depune jurămînt; i) de a nu-şi proba nevinovăţia. Potrivit paragrafului 2 al articolului 67 din Statut, în afara comunicărilor prevăzute de Statut, Procurorul trebuie să comunice acuzatului probele în posesia cărora se află şi care dovedesc nevinovăţia acuzatului sau o atenuează, ori sunt de natură a afecta credibilitatea elementelor de probă aduse în învinuire, Curtea urmînd a stabili modul de a proceda, în caz de dubiu, în privinţa acestui paragraf. Statutul reglementează protecţia şi participarea la proces a victimelor, a martorilor, precum şi protecţia informaţiilor de securitate naţională. Articolul 68 din Statut stabileşte în sarcina Curţii următoarele obligaţi referitoare la protecţia victimelor şi martorilor : 1. Curtea va lua toate măsurile necesare protecţiei fizice şi psihice, a demnităţi: şi r espectului vieţii private a victimelor şi martorilor. În realizarea acestei finalităţi, Curtea va avea în vedere contextul factorilor relevanţi, cu prevalenţă vîrsta, sexul, sănătatea, natura crimei comise, precum şi alte împrejurări particulare, atunci cînd crima este însoţită de violenţe cu caracter sexual ori violenţe împotriva copiilor. Aceste măsuri se vor lua încă de la debutul investigaţiilor de către Procuror. De asemenea, măsurile luate de Curte în acest sens nu vor prejudicia drepturile acuzatului şi nu vor fi incompatibile cu acestea, precum şi cu exigenţele unui proces corect, imparţial. 2. Curtea poate proteja victimele şi martorii ori un acuzat, prin excepţie de la regula publicităţii dezbaterilor, ordonînd pentru dintre speciale, stadiile în procedurii, ori săasemenea permită prezentarea acestora prinşedinţă mijloacesecretă electronice sauoricare alte mijloace mod particular, măsuri vor fi aplicate în cazul unei victime a violenţei sexuale, ori cînd victima unei asemenea infracţiuni este un copil sau un martor, afară de cazul cînd Curtea nu dispune altfel, avînd în vedere toate circumstanţele şi, în mod special, părerea victimei sau a martorului. 3. Poate permite ca reprezentanţii legali ai victimelor, cu respectarea Regulamentului de procedură şi probă, să fie reprezentaţi în interesele lor în faza procesuală apreciată de Curte, fără a prejudicia sau a fi incompatibile cu drepturile acuzatului la un proces corect şi imparţial.

4. Divizia de protecţie a victimelor şi martorilor va informa Procurorul şi Curtea asupra măsurilor necesare protecţiei, aranjamente de securitate, consultanţă şi asistenţă, potrivit articolului 43 paragraf b) din Statut. 5. În ipoteza în care dezvăluirea informaţiilor şi a probelor conform Statutului ar aduce prejudicii grave securităţii unui martor ori a familiei sale. Procurorul, în vederea desfăşurării anchetei şi a urmăririi anterior procesului, poate să prezinte rezumate ale acestor probe sau informaţii. 6. Un Stat Parte poate cere a se lua măsurile necesare asigurării protecţiei funcţionarilor ori agenţilor săi şi protecţia informaţiilor confidenţiale. Informaţiile de securitate naţională protejate sunt cele vizate de paragrafele 1 şi 2 ale articolului 72 din Statut, fără a prejudicia cererile de confidenţialitate prevăzute în articolul 54 paragraful 3 lit. e) şi f) din Statut, ori aplicarea articolului 73 din Statut. Procedura divulgării unor documente sau informaţii de securitate naţională, în faţa Curţii, este următoarea: într-o primă etapă, atunci cînd statul estimează că divulgarea informaţiilor sau documentelor de stat i-ar prejudicia interesele de securitate naţională, va lua următoarele măsuri în colaborare cu Procurorul, Apărarea, Camera Preliminară sau Camera Primei Instanţe, după caz: modificarea ori clarificarea cererii; determinarea de către Curte a relevanţei informaţiei ori a probei cerute; determinarea posibilităţii de a obţine informaţia sau proba dintr -o altă sursă decît de la statul în cauză; obţinerea informaţiei dintr-o sursă diferită sau într-o formă diferită; acordul în care asistenţa sar putea realiza, totuşi, prin prezentarea de rezumate ale informaţiilor, limitări ale divulgării, desfăşurarea în tot sau în parte a procedurilor cu uşile închise ori a altor măsuri de protecţie autorizate prin Statut sau prin Regulamentul de procedură şi probă. Dacă aceste măsuri de rezolvare a problemei pe cale amiabilă au fost epuizate, iar statul apreciază că, indiferent de mijloace sau condiţii, nu poate divulga informaţiile ori documentele deoarece i s-ar aduce prejudicii interesului său în materie de securitate naţională, va aduce la cunoştinţa Procurorului ori a Curţii această situaţie. În situaţia în care Curtea determină relevanţa şi necesitatea elementelor de probă în stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului, va stabili următoarele măsuri, după cum furnizarea informaţiei sau a elementelor de probă este efectul unei cereri de cooperare, în condiţiile capitolului IX din Statut, sau este vorba de refuzul persoanei de a furniza informaţii şi pr obe confirmate de stat ca fiind prejudiciante pentru securitatea sa naţională, ori rezultă din orice alte circumstanţa. În prima ipoteză, Curtea va putea solicita consultări suplimentare pentru asculta observaţiile statului, care pot include, ca necesare, audieri secrete şi experte. În situaţia în care refuzul de cooperare, fondat de stat pe protecţia interesului de securitate naţională, nu este confirmat de circumstanţele cazului, Curtea va aprecia că acest stat nu -şi execută obligaţiile stipulate în Statut şi va deferi chestiunea spre analiză Adunării Statelor Participante sau Consiliului de Securitate şi va decide asupra existenţei sau inexistenţei faptului, în procesul acuzatului, pe baza celorlalte probe. În a doua ipoteză, Curtea poate ordona divulgarea informaţiilor, ori, în absenţa acestora, să decidă existenţa sau inexistenţa faptului, în procesul acuzatului potrivit celorlalte probatorii. Articolul 69 din Statut fixează regulile generale privitoare la probe. Curtea se va pronunţa asupra concludenţei sau admisibilităţii probelor, avînd în vedere valoarea probantă a acestora şi prejudiciul pe care l-ar putea aduce corectitudinii procesului ori evaluării corecte a probelor, potrivit Regulilor de procedură şi probă,Curţii cod deasupra reguli concludenţei după care se va şi confidenţialitatea probelor.de un stat nu va Pronunţarea saurespecta admisibilităţii unei probe înaintaţi avea drept efect pronunţarea asupra legislaţiei naţionale a acelui stat (articolul 69 paragraf 8 din Statut). Curtea va avea autoritatea de a solicita prezentarea tuturor probelor pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, fără a putea solicita dovedirea faptelor notorii care vor fi constatate judiciar. De asemenea, părţile vor putea prezenta probele relevante în legătură cu obiectul procesului. Audierea martorilor se va face după depunerea jurămîntului prevăzut de Regulile de procedură şi probă. Declaraţia de martor este personală, cu rezerva dispoziţiilor articolului 68 din Statut, privitoare la protecţia acestora şi a Regulilor de procedură şi probă. Mărturia, cu permisiunea Curţii, va fi orală,

martorul putînd depune mărturie înregistrată prin intermediul tehnologiei audio-vizuale ori prezentarea de documente, cu încuviinţarea Curţii şi fără ca aceste măsuri să prejudicieze drepturile acuzatului. Probele care au fost obţinute prin violarea Statutului ori a drepturilor omului nu vor fi admise, potrivit paragrafului 7 al articolului 69 din Statut, dacă violarea compromite credibilitatea probei, ori dacă admiterea acesteia ar compromite procedura şi ar atinge grav integritatea ei. Statutul reglementează, în dispoziţiile articolului 74, condiţiile în prezenţa cărora Camera Primei Instanţe va pronunţa decizia. Potrivit paragrafului 1 al acestui articol, toţi judecătorii Camerei Primei Instanţe vor fi prezenţi la desfăşurarea fiecărui stadiu al procesului şi la integralitatea dezbaterilor. Preşedinţia va putea, de la caz la caz, să desemneze unul sau mai mulţi judecători supleanţi, în funcţie de disponibilităţi, să participe la toate fazele procesului şi să înlocuiască un membru al Camerei Primei Instanţe, dacă acest membru nu mai poate participa la lucrări. Decizia Camerei Primei Instanţe va fi fondată pe evaluarea probelor prezentate şi discutate nemijlocit la proces şi a exactităţii procedurilor, fără a depăşi faptele şi circumstanţele descrise în actul de acuzare sau amendamente la acuzaţii. De asemenea, Curtea poate, la cerere sau din oficiu, în situaţii excepţionale, să determine în decizia sa întinderea pagubei cauzate victimelor ori celor în drept, indicînd principiile din care s-a inspirat. Deliberările Camerei Primei Instanţe sunt secrete, judecătorii putîndu-se pronunţa cu majoritate, dacă decizia nu se poate lua în unanimitate. Rezultatul deliberării va fi scris şi va conţine expunerea completă şi motivată a constatărilor Camerei Primei Instanţe asupra probelor şi concluziilor. Camera Primei Instanţe va pronunţa o singură decizie, în care se vor insera, în situaţia în care nu s-au pronunţat cu unanimitate, punctele de vedere ale majorităţii şi ale minorităţii. Decizia sau un rezumat al acesteia va fi prezentată în audiere publică. În situaţia în care Camera Primei Instanţe pronunţă verdictul vinovat, aceasta îi aplica pedeapsa, avînd în vedere probele şi concluziile prezentate la proces şi care au relevanţă pentru sentinţă. Sentinţa se pronunţă în şedinţă publică şi, dacă este posibil, în prezenţa acuzatului, cu excepţia reglementării de la articolul 65 din Statut, Camera Primei Instanţe poate, din oficiu ori la cererea Procurorului sau a acuzatului, să dispun o audiere suplimentară, pentru a se lua cunoştinţă de noile probe pertinente pentru stabilirea pedepsei, precum şi a concluziilor părţilor, în conformitate cu Regulile de procedură şi probă, putînd dispune o nouă audiere, dacă victimele sau persoanele în drept solicită despăgubiri. În stabilirea pedepsei, Curtea va avea în vedere, potrivit articolului 78 din Statut, gravitatea crimei, circumstanţele personale ale persoanei condamnate potrivit Regulilor de procedură şi probă. Dacă pedeapsa aplicată este închisoarea, Curtea va deduce timpul pe care condamnatul l-a petrecut în detenţie, din ordinul său, putînd deduce şi orice alt timp petrecut în detenţie în legătură cu cercetările crimei. Curtea, în cazul în care persoana este recunoscută vinovată pentru mai multe crime, va pronunţa cîte o pedeapsă pentru fiecare crimă în parte şi o pedeapsă unică, care va indica durata totală a închisorii, fără a putea fi inferioară celei mai grave dintre pedepsele aplicate şi nici superioară pedepsei maxime de 30 de ani sau închisoare pe viaţă. Dispoziţiile referitoare la pedeapsa din Statut nu vor impieta asupra aplicării de către state a pedepselor prevăzute de dreptul lor intern, şi nici aplicarea dreptului statelor al căror sistem juridic nu prevede pedepsele inserate în Statut. Articolul 70 din Statut reglementează ofensele aduse administrării justiţiei, comise intenţionat în faţa Curţii. Acestea se referă la următoarele cazuri: a) depunerea de mărturie mincinoasă de către o persoană care se află sub jurămîntul de a spune adevărul, potrivit articolului 69 paragraf 1 din Statut; b) prezentarea de dovezi false cunoscute părţii;

c) mituirea martorului în scopul împiedicării acestuia să compară la proces ori a depune mărturie în mod liber, represalii exercitate asupra martorului pentru declaraţia făcută, distrugerea sau falsificarea probelor ori punerea de piedici în strîngerea lor; d) împiedicarea, intimidarea sau influenţarea prin corupere a unui oficial al Curţii, cu scopul de a-1 forţa sau convinge să nu-şi îndeplinească ori să-şi îndeplinească defectuos îndatoririle sale; e) represalii împotriva unui oficial al Curţii, pentru acţiunile exercitate de acesta sau împotriva altui oficial; f) cererea sau acceptarea de mită de către un oficial al Curţii în legătură cu îndatoririle sale. Principiile şi procedurile care guvernează exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra ofenselor aduse administrării justiţiei vor fi cele prevăzute în Regulamentul de procedură şi probă. Condiţiile pentru cooperarea internaţională cu Curtea, cu respectarea regulilor procedurale în materie, vor fi guvernate de legile interne ale statelor care cer cooperarea. În eventualitatea condamnării, conform articolului 70 paragraf 5 din Statut, Curtea poate stabili o pedeapsă cu închisoare, care nu poate fi mai mare de 5 ani, sau amendă, prevăzută în Regulamentul de procedură şi probă, sau amîndouă. Statele Părţi vor extinde dispoziţiile lor de drept penal, care reprimă ofensele în înfăptuirea justiţiei, ofensele împotriva administrării justiţiei, prevăzute în acest articol, comise pe teritoriul lor sau de un cetăţean al lor. La cererea Curţii, un Stat Parte va deferi cazul autorităţilor sale competente, pentru trimiterea persoanei în judecată. Statutul reglementează două căi de atac: apelul şi revizuirea. Apelul este o cale ordinară de atac şi poate fi promovat atît împotriva deciziei prin care s -a stabilit vinovăţia (achitare sau condamnare) sau a sentinţei prin care s-a stabilit pedeapsa, cît şi împotriva altor decizii. Astfel, apelul împotriva deciziei de achitare sau condamnare sau împotriva sentinţei este prevăzut de articolul 81 din Statut. Potrivit articolului 81 paragraf 1 din Statut, decizia asupra vinovăţiei poate fi apelată, potrivit Regulilor de procedură şi probă, de următoarele părţi şi pentru următoarele motive: a) procurorul poate declara apel pentru unul dintre următoarele motive : vicii de procedură, eroare de fapt sau de drept; b) persoana condamnată sau Procurorul, în numele acesteia, poate declara apel pentru aceleaşi motive ca şi în situaţia anterioară, la care se adaugă acela furnizat de orice alt motiv de natură a compromite regularitatea procedurilor sau a deciziei. Apelul împotriva sentinţei prin care s-a pronunţat pedeapsa poate fi declarat de către Procuror sau de către persoana condamnată, potrivit paragrafului 2 al articolului 81 din Statut, în acord cu Regulile de procedură şi probă şi are, ca motiv, disproporţia între crimă şi pedeapsă. În situaţia în care s-a declarat apel împotriva unei sentinţe şi Curtea apreciază că sunt temeiuri de a modifica în tot sau în parte decizia de stabilire a vinovăţie va invita Procurorul sau persoana condamnată să invoce motivele de apel prevăzute pentru apelul împotriva deciziei de stabilire a vinovăţiei şi poate schimba decizia de condamnare în sensul anulării, modificării sau trimiterea spre rejudecare a acestora (articolul 81 paragraf 2 lit. b) din Statut. [32; pag. 244] Procedura va fi aceeaşi şi în situaţia în care, pentru judecarea unui apel referitor numai la decizia de condamnare, c) din Statut). Curtea consideră că există temeiuri de reducere a pedepsei (articolul 81 paragraf 2 lit. Pe timpul derulării procedurii apelului, se menţine arestul preventiv al persoanei recunoscute vinovată, numai dacă Camera Primei Instanţe nu dispune altfe (articolul 81 paragraf 3 lit. a) din Statut). Dacă durata detenţiei depăşeşte durata pedepsei pronunţate, persoana recunoscută vinovată este pusă în libertate, în situaţia în care Procurorul declară apel, punerea în libertate a persoanei este supusă realizării următoarelor condiţii: a) în circumstanţe excepţionale şi ţinînd cont în mod special de riscul dispariţiei, gravitatea infracţiunii şi de probabilitatea admiterii apelului, Camera Primei Instanţe poate, la cererea Procurorului, să dispună menţinerea detenţiei persoanei pe timpul desfăşurării procedurii de apel;

b) decizia Camerei Primei Instanţe, pronunţată în condiţiile descrise la lit. a) poate fi apelată în conformitate cu Regulile de procedură şi probă (articolul 81 paragraf 3 lit. c) din Statut). Aceste condiţii trebuie realizate şi în situaţia în care persoana este achitată şi se pune problema punerii sale în libertate (articolul 81 paragraf 3 lit- c) din Statut). Pe perioada apelului şi a procedurilor de apel, executarea deciziei sau a sentinţei este suspendată, sub rezerva articolului 81 paragraf 3 lit. a) şi b) din Statut. În afara deciziei de stabilire a vinovăţiei şi a sentinţei privind pedeapsa, Statutul deschide calea de atac a apelului şi împotriva următoarelor decizii, potrivit articolului 82 paragraf l din Statut: decizia referitoare la jurisdicţie sau admisibilitate; ordonanţa de admitere sau respingere a cererii de punere în libertate a persoanei anchetate sau urmărite; decizia Camerei Preliminare de a acţiona din oficiu potrivit articolului 56 paragraf 3 din Statut; decizia referitoare la un fapt care ar afecta serios justeţea şi conducerea rapidă a procedurilor ori rezultatul procesului şi pentru care, în opinia Camerei Preliminare şi de Primă Instanţă, o rezoluţie imediată a Camerei de Apel ar conduce la realizarea rapidă a procedurilor. Aceste decizii pot fi apelate de orice parte, în conformitate cu Regulile de procedură şi de probă. Decizia Camerei Preliminare de a autoriza Procurorul să ia orice măsuri pe teritoriul unui Stat Parte, fără a avea acceptul de cooperare a acelui Stat în condiţiile articolului 57 paragraf 3 lit. d) din Statut, poate fi apelată de către Statul implicat ori de Procuror. Apelul nu are efect suspensiv decît în cazurile în care Camera de Apel dispune astfel, în conformitate cu Regulile de procedură şi evidenţă. De asemenea, împotriva ordonanţei de reparaţie a daunelor, pronunţată de Curte în condiţiile articolului 75, pot face apel reprezentantul legal al victimei, persoana condamnată sau terţul de bună credinţă lezat prin ordonanţă, potrivit Regulilor de procedură şi probă. Camera de Apel va avea, pentru realizarea scopurilor procedurilor conform articolului 81 şi 83 din Statut, toate puterile Camerei Primei Instanţe. Potrivit articolului 83 paragraf 2 din Statut, soluţiile pe care le poate pronunţa Camera de Apel, în situaţia în care obiectul apelului vizează nelegalitatea procedurilor (vicierea acestora) care afectează regularitatea deciziei sau a sentinţei, ori că acestea au fost pronunţate sub imperiul unei erori de fapt sau de drept, sunt următoarele: a) anularea ori modificarea deciziei sau sentinţei; b) dispune un nou proces în faţa unei Camere de Primă Instanţă diferite. Camera de Apel, pentru realizarea acestor finalităţi, poate dispune trimiterea cauzei Camerei Primei Instanţe iniţial sesizate, pentru a reaprecia fapta şi a-i înainta raport, ori poate ea însăşi să verifice probele, pentru a determina fapta. În apelul declarat împotriva deciziei sau sentinţei de persoana condamnată sau de Procuror, în numele persoanei, nu se poate agrava situaţia per soanei condamnate. Dacă în apelul declarat împotriva sentinţei Camera de Apel constată că pedeapsa este disproporţionată faţă de crimă, va modifica pedeapsa potrivit regulilor definite pentru aceasta. Camera de Apel pronunţă hotărîrea cu majoritatea judecătorilor, în şedinţă publică. Hotărîrea Camerei de Apel va fi motivată. Dacă nu există unanimitate, hotărîrea va cuprinde punctele de vedere ale majorităţii şi ale minorităţii, însă un judecător poate exprima o opinie separată asupra unei chestiuni de drept (articolul 83 paragraf 4 din Statut). Revizuirea este o cale extraordinară de atac, reglementată de dispoziţiile articolului 84 din Statut, şi vizează decizia definitivă de stabilire a vinovăţiei sau sentinţa definitivă prin care s -a aplicat pedeapsa. Cererea de revizuire se adresează Camerei de Apel şi poate fi făcută de persoana condamnată sau, după deces, de soţia, copiii, părinţii ori de o persoană în viaţă la momentul decesului persoanei care a fost mandatată expres în scris în acest scop, de către persoana condamnată, ori de către Procuror, în numele persoanei. Motivele de revizuire sunt prevăzute în dispoziţiile paragrafului 2 al articolulu 84 din Statut: a) au fost descoperite probe noi, care nu au fost cunoscute în momentul procesului, fără ca revizuentului să-i fie imputabilă această împrejurare, în tot sau în parte, dovezi care, dacă ar fi fost prezentate la judecata procesului ar fi antrenat un verdict diferit;

b) s-a descoperit, ulterior, că proba decisivă luată în considerare la proces şi pe care se bazează stabilirea vinovăţiei acuzatului a fost declarată falsă contrafăcută ori falsificată; c) unul sau mai mulţi judecători, care au participat la decizia asupra vinovăţii ori care au confirmat acuzaţiile, au comis o încălcare gravă a îndatoririlor care justifică revocarea acestora din funcţie, în condiţiile articolului 46 din Statut. Cererea de revizuire, apreciată de Camera de Apel ca nefondată, va fi respinsă. În cazul în care Camera de Apel apreciază că aceasta este întemeiată, va determina dacă trebuie revizuită judecata cu audierea părţilor, potrivit Regulilor de procedură şi probă, putînd, în acest sens, trimite Camerei Primei Instanţe care s-a pronunţat în cauză, unei alte Camere de Primă Instanţă, să reţină cauza pentru judecat Articolul 85 din Statut reglementează dreptul la reparaţie al persoanei care a fost victima arestării sau condamnării pe nedrept. Astfel, potrivit paragrafului 2 al articolului 85 din Statut, în situaţia în care persoana a fost condamnată definitiv pentru crimă şi, ulterior, condamnarea este anulată în temeiul unui fapt nou care demonstrează existenţa unei erori judiciare, persoana care a suferit pedeapsa, ca rezultat al condamnării, va fi indemnizată potrivit legii, afară de cazul în care nerelevarea faptului nou este imputabilă în tot sau în parte. Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut; este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite în Statutul CPI - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii internaţionale: a. crime de genocid; b. crime împotriva umanităţii; c. crimele de război; d. crimele de agresiune. a) Crima de genocid este definită drept “orice acte, comise cu intenţia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin: uciderea membrilor grupului; atingerea gravă a integrităţii fizice şi psihice a membrilor grupului; supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să conducă la distrugerea sa fizică totală sau parţială; măsuri vizînd împiedicarea naşterilor în cadrul grupului; transferul forţat de copii de la un grup la altul.” b) Prin crime contra umanităţii se înţelege oricare dintre actele menţionate în continuare, atunci cînd sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de populaţie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată, sarcină sau sterilizare forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid şi alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc atingere gravă integrităţii fizice sau mentale. c) Curtea este competenta să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în   

 

cadrul unui plan al şiunei politici elaborate. Prin crime de război se înţelege, în virtutea Convenţiilor de la Geneva din sau 1949 a altor convenţii şi cutume internaţionale: omuciderea intenţionată; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice; provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri grave a integrităţii fizice; distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificată de necesităţi militare şi executată pe o scară largă, în mod ilicit; constrîngerea unui prizonier de război să servească interesele unei armate străine; privarea intenţionată a unui prizonier de război de dreptul la un proces echitabil; deportarea sau arestarea ilegală;    

  

luarea de ostateci; lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor acesteia; lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a păcii; lansarea unui atac deliberat atunci cînd este evident că acesta va produce pierderi de vieţi şi pagube materiale în rîndul populaţiei civile; uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au predat; portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci cînd are drept urmare pierderea de vieţi sau rănirea gravă a adversarului; stabilirea de către puterea ocupantă a unei părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat, precum şi transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părţi sau a totalităţii populaţiei băştinaşe; lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului religios, educativ,    

 





artistic, ştiinţific sau caritabil, precum şi împotriva monumentelor istorice şi a spitalelor, atunci cînd acestea nu sunt obiective militare; supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi ştiinţifice; distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cînd nu sunt impuse de necesităţi militare; obligarea naţionalilor părţii adverse la participarea la operaţiuni de război îndreptate împotriva propriei ţări; jefuirea localităţilor ocupate; utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum şi a armelor de natură să provoace inamicului suferinţe inutile; atingerea demnităţii persoanei, prin tratamente umilitoare şi degradante; violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, sterilizarea forţată; utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare; atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitare care utilizează semnele distinctive prevăzute prin Convenţiile de la Geneva; înfometarea deliberată a civililor; înrolarea tinerilor sub 15 ani. Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care însoţesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora. Comandanţii militari, pe lîngă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv. Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statutului, Convenţiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte convenţii şi cutume internaţionale. De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminării şi a pedepsei, neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penală individuală. Eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu îl exonerează de răspundere pe autorul faptei, ordinul unui superior, militar sau civil. Singura exceptie o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curtii,   

 

   

 

ordinulLimbile de a comite unale genocid crimă împotriva umanităţii este evident ilegal. oficiale Curţiisau sunto engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa. Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată o sentinţă de condamnare de pînă la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, detenţie pe viaţă.

3. Tribunale penale internaţionale ad-hoc La nivel internaţional, au fost constituite instituţii jurisdicţionale penale, cu competenţă specială şi cu o durată temporară de activitate, limitată la soluţionarea cauzelor pentru care au fost create. Din aceasta categorie de institutii jurisdictionale fac parte:

a) Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg, - instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea şi pedepsirea principalilor criminali de război. A funcţionat: 20.11.1945 – 01.10.1946. Tribunalul putea să aplice pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părţi la acordul de înfiinţare a Tribunalului aveau obligaţia de a preda instituţiei, spre judecare, criminalii de război. b) Tribunalul penal internaţional pentru judecarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii Creat în 1993 prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU; este o instanţă jurisdicţională internaţională ad-hoc, mandatul său fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1.01.1991 şi pînă în momentul restabilirii păcii; este competent să se pronunţe în legătură cu fapte care constituie grave încălcări ale DCA, reglementate de Convenţiile de la Geneva, sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanităţii, epurări etnice, deportări, transfer ilegal de populaţie, exterminări, ucideri etc). Persoanele care răspund în faţa Tribunalului sunt autorii, complicii şi instigatorii la comiterea faptelor mentionate, precum şi superiorii pentru faptele subordonaţilor. Tribunalul nu poate să aplice pedeapsa cu moartea. c) Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale DCA pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate Instituit în 1994 prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU; organizarea, competenţa şi procedura de judecată sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie.

4. Crimele de război. Raportarea crimelor de război. Crime de război sunt infracţiunile grave comise în timpul acţiunilor de luptă şi reprezintă crimele contra umanităţii, păcii, proprietăţii ş.a. Crimele de război trebuie raportate pe scara ierarhică şi luate toate măsurrile pentru reprimarea lor şi pedepsirea vinovaţilor. REPRIMAREA ABUZURILOR Şl INFRACŢIU NILOR (C.I G. art. 49-52) Art. 49. Părţile Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis, sau au dat ordin să se comită, oricare dintre infracţiunile grave definite în Convenţia I de la Geneva din 1949. Fiecare Parte contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare din aceste infracţiuni grave, şi va trebui să le defere propriilor sale tribunale, indiferent de naţionalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă preferă, şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în propria sa legislaţie, să le predea spre judecare unei alte Părţi contractante, interesate în urmărire, numai dacă această Parte contractantă ar deţine contra acestor persoane probe suficiente. Fiecare Parte contractantă va lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva, altele decât infracţiunile grave. În toate împrejurările, inculpaţii vor beneficia de garanţii de procedură şi de liberă apărare, care nu vor fi mai puţin favorabile decât cele prevăzute de articolele 105 şi următoarele ale Convenţiei III de la Geneva din 12.08.1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de război. 50. Infracţiunil acelea care de privesc vreunul din următoarele acte, dacă sunt e grave comiseArt. împotriva unor persoane sau sunt bunuri protejate Convenţii: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi arbitrar.

Art. 51. Nici o Parte contractantă nu va putea să se exonereze, nici să exonereze o altă Parte contractantă, de răspunderile asumate de ea însăşi sau de o altă Parte contractantă din cauza infracţiunilor prevăzute la articolul precedent. Art. 52. La cererea unei Părţi în conflict, va trebui deschisă o anchetă, într-un mod care urmează a fi stabilit între Părţile interesate, cu privire la orice pretinsă violare a Convenţiilor. Odată constatată violarea, Părţile în conflict îi vor pune capăt şi o vor reprima cât mai repede posibil. Responsabilitatea pentru încălcarea normelor DCA (ord. 275 MA RM din 05.12.06) Art.34. Dreptul conflictelor armate prevede răspunderea individuală a persoanelor fizice şi obligă statul, care participă la conflictul armat, să ia măsuri privind încetarea oricăror încălcări u cerinţelor acestuia. Art.35. Pentru încălcarea normelor Dreptului conflictului armat, militarii şi angajaţii Armatei Naţionale a Republicii Moldova, pot fi traşi atît la răspundere disciplinară, cît şi penală.

5. Infracţiunile militare La răspundere penală vor fi trase persoanele ce au comis încălcări grave ale DCA. Infracţiuni militare - încălcările grave ale normelor DCA. La această categorie se referă: a) încălcări grave, îndreptate împotriva oamenilor; b) încălcări grave, îndreptate împotriva proprietăţii; c) încălcări grave, comise pe calea folosirii cu perfidie a emblemelor (semnelor) şi semnalelor distinctive internaţional recunoscute. La categoria încălcărilor grave ale Dreptului conflictului armat, îndreptate împotriva oamenilor se referă: a) omorul intenţional, tortura şi tratamentul inuman; b) pricinuirea intenţionată a suferinţelor sau mutilărilor grave, sau provocarea prejudiciului sănătăţii omului; c) atacul asupra persoanelor care se află sub protecţia DCA; d) realizarea atacului fără caracter selectiv, cînd este evident că, acesta va provoca pierderi omeneşti excesive în rîndul populaţiei civile şi va cauza prejudicii bunurilor civile; e) atacul asupra instalaţiilor şi construcţiilor ce conţin forţe periculoase, cînd este evident că, un astfel de atac va cauza pierderi excesive în rîndul populaţiei civile sau prejudicii semnificative bunurilor civile; f) atacul asupra localităţilor lipsite de apărare şi zonelor demilitarizate: g) atacul ilegal asupra bunurilor culturale care sînt uşor de identificat; h) realizarea experimentelor medicale, biologice sau ştiinţifice asupra oamenilor; i) tratamentul inuman, însoţit de înjosirea demnităţii personale, inclusiv aplicarea practicii apartheidului, genocidului şi altor acţiuni; j) luarea de ostatici; k) realizarea actelor de teroare; l) lipsirea ilegală de libertate (arestul); m) să dea ordin de a nu lăsa pe nimeni în viaţă; n) deportarea sau deplasarea ilegală a populaţiei de pe teritoriul ocupat (atît în hotarele acestui teritoriu, cît şi în afara lui); statul-ocupant a unei părţi a populaţiei sale pe teritoriul ocupat; o) deplasarea de către p) suprimarea dreptului la o procedură judiciară imparţială şi competentă; q) reţinerea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război şi persoanelor civile; r) constrîngerea la serviciul militar în forţele militare ale adversarului; s) limitarea accesului populaţiei la hrană, apă, etc. Ca încălcări grave, îndreptate împotriva proprietăţii, se califică următoarele acţiuni, dacă acestea nu sînt justificate de necesitatea militară: a) distrugerea în proporţii mari a proprietăţii; b) însuşirea în proporţii mari a proprietăţii;

c) distrugerea sau jefuirea proprietăţii adversarului: d) supunerea la jaf a zonelor populate şi localităţilor; e) capturarea vaselor destinate pescuitului de coastă sau necesităţilor navigaţiei maritime locale, vaselor-spitale şi vaselor ce îndeplinesc misiuni ştiinţifice şi religioase. Ca încălcări grave se consideră utilizarea cu perfidie a emblemelor distinctive (semnelor, semnalelor), cu care sînt desemnate persoanele şi bunurile, ce beneficiază de protecţia dreptului războiului. Pentru încălcarea normelor DCA, pentru care nu este prevăzută tragerea la răspundere penală, militarii poartă răspundere disciplinară în conformitate cu prevederile regulamentelor Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Faptul că încălcarea DCA a fost comisă de către persoana din subordine, nu eliberează superiorii acestuia de răspunderea disciplinară sau penală, dacă ei dispuneau de informaţia referitoare la intenţiile subalternului şi nu au întreprins toate măsurile posibile de prevenire a acestei încălcări. În cazul unor încălcări grave ale normelor DCA, părţile la conflict armat, trebuie să întreprindă măsuri în comun, cît şi individual, în colaborare cu ONU şi în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. Fiecare stat este responsabil de căutarea persoanelor care au comis sau au ordonat comiterea unor infracţiuni militare (inclusiv infracţiunile ce au rezultat din neutilizarea măsurilor de prevenire, care trebuiau să fie aplicate). Acuzatul trebuie să fie extrădat la cererea unui alt stat, dacă acesta nu a fost tras la răspundere penală pentru încălcările grave ale DCA în statul său.

BIBLIOGRAFIE

- ACCESIBILĂ ÎN IMFA - NU ESTE LA NOI LA BIBLIOTECA DAR STUDENTII AR TREBIU SA CUNOASCA DESPRE EXISTENŢA ACESTEIA. Acte normative 1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, în viguare din 27 august 1994//Monitorul Oficial Nr. 1 din 12 august 1994. 2. Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 la New-York In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998. 3. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată în 1950. In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998. 4. Convenţia (I-IV) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie:1999. adoptată la 12 august 1949. In: Tratate Internaţionale (Drept Umanitar).Chşinău 5. Protocolul I Adiţional la convenţiile de la Geneva, referitor la protecţia victimilor conflictelor armate internaţionale: adoptat la 8 iulie 1977. In: Tratate Internaţionale (Drept Umanitar).Chşinău 1999. 6. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York. In: Barbăneagră A.; Hadîrcă M. Drepturile Omului în Republica Moldova. Chişinău: ed. GURANDA-ART, 1998.

Literatura de specialitate 7. ANGHEL N. M.; ANGHEL V.I. Răspunderea în Dreptul Internaţional Public. Bucureşti: ed. Lumina Lex, 1998. 8. ANGHENI I.M., „Curtea Penală Internaţională –istorie şi realitate” ed. Lumina Lex, a. 2000. 9. BALAN O., “Drept Internaţional Umanitar”, ed. “Elena V.”, Chişinău 2003. 10.BOLINTINEANU A.; NĂSTASE A. Drept Internaţional Contemporan. Bucureşti: ed. Institutului Român de Relaţii Internaţionale, 1995. . 11.BOLINTINEANU A.; NĂSTASE A.; AURESCU B. Drept Internaţional Bucureşti: ed. ALLBECK, 12.Contemporan. CREŢU V. Drept Internaţional Public. 2000. Bucureşti: ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 1999. 13.DIACONU S. „Tratat de Drept Internaţional Public” Vol. –I, Lumina Lex 2003. 14.MARŢIAN N. „Drept Internaţional Public” ed. Servosat 1997. 15.NĂSTASE A. C. JURA B. AURESCU „Drept Internaţional Public – Sinteze pentru examen” ed. ALL, Bucureşti 1997. 16.NĂSTASE A.; AURESCU B.; JURA C. Drept Internaţional Public. Bucureşti: ed. ALLBECK, 2002. 17.POPESCU D.; NĂSTASE A.; COMAN F. Drept Internaţional Public. Bucureşti: ed.Şansa, 1997. 18.RUSU Vitalie; BALAN Oleg. Dicţionar de Drept Internaţioanl Umanitar. Chişinău: ed. Pontos, 2003. 19.КАЛУГИН В.Ю. АКУЛОВ Д.В. Пересечение нарушений в механизме имплементации международного гуманитарного права. Минск: изд. Тесей, 2004. 20.КОЗИРНИК Р. Международное гуманитарное :право. МККК, Женева 1988. 21.ПОЛТОРАК А.И.; Вооруженные конфликты и международное право. Москвa: МККК, 1976. 22.САНДО Ив. Выполнение международного гуманитарного права. In: Сборник Имплементация Международного Гуманитарного права, 1998. 23.ТУНКН Г.И., ТАЛАЛАЕВ А.Н., Международное право, : Москва изд. Юридическая литература , 1994. 24.УШАКОВ Н.А. Международное право. a: Юристъ, Москв 2000.