Curs Studiul Vechiului Testament, Anul I, Sem I

1. Câteva consideraţii asupra Sfintei Scripturi 1.Noţiunea, denumirea şi împărţirea Sfintei Scripturi Biblia sau Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor Sfinte în care este cuprinsă parţial şi în parte descoperirea dată de Dumnezeu oamenilor în scopul mântuirii. Biblia este o carte Sfântă deoarece este scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt de unii autori desemnaţi Scriptura este insuflată insuflată de Dumnezeu Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, învăţătură, spre mustrare, mustrare, spre în acest sens: „ Toată Scriptura îndreptare, spre înţelepciunea cea întru dreptate.” ( II Tim. 3, 16 ). Termenul Biblie este de provenienţă grecească fiind de fapt transcrierea pluralului   , care este pluralul lui   . În traducere înseamnă cărţile, un grup de cărţi, cărţile de excelenţă sau cartea cărţilor. Cuvântul Sfânta Scriptură vine din latinescul Santa Scriptores care înseamnă Sfintele Scrieri. Aceste cărţi se numesc Sfinte deoarece ele au fost scrise din îndemnul şi sub supravegherea lui Dumnezeu. Ele nu sunt produsul minţii omeneşti. Biblia cuprinde o colecţie de 66 cărţi canonice. După timpul în care s-au scris aceste cărţi, ele se împart în 2 volume: - Cărţile Cărţile Vechiulu Vechiuluii Testament Testament cele cele scrise scrise înainte înainte de Hristos Hristos.. Sunt în în număr număr de 39 - Căr ile ile Noului Noului Testament Testament cele scrise scrise dup dupăă Hristo Hristos. s. Sunt Sunt în în număr număr de 27. 27. În Vechiul Testament pe lângă cele 39 de cărţi canonice se mai găsesc încă 10 cărţi şi câteva fragmente necanonice care poartă numele de „Anaghinoscomena” sau bune de citit. Sfânta Scriptură este o carte inspirată adică în ea este cuprinsă voia lui Dumnezeu dată oamenilor  în scopul mântuiri. Originea şi cuprinsul sacru al acestor cărţi este reliefat şi prin denumirea ce li s-a dat chiar de la început de „legământ” sau „testament” de la grecescul „        ” care înseamnă legământ, care este trad traduc ucer erea ea ebr ebraicu aiculu luii ( Berit erit ). Sf. Ap. Pavel întrebuinţează la început termenul „Diatichi” pentru Vechiul Testament iar mai târziu îl va folosi şi cu referire la Noul Testament, delimitând Vechiul de Noul Testament. Mântuitorul Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament sub denumirea generală de „Lege” numire dată la evrei în sens restrâns celor 5 cărţi ale lui Moise ‚ iar mai târziu prin extensie la întreg Vechiul Testament. „ N-am venit să stric legea şi prooroci, ci să împlinesc” ( Mt. 5, 17 ). Cărţile Vechiului Testament după cuprinsul lor se împart în trei grupe: 1. Cărţile istorice sau ( Tora ) 2. Cărţile didactice sau ( Chetubim ) 3. Cărţile profetice sau ( Necbiim ) În Biblia ebraică pe locul 2 se află cărţile profetice şi apoi cele didactice. De aceea denumirea ebraică a Bibliei este de TANACH. În afară de această împărţire evreii mai împărţeau Sfânta Scriptură cu scopul întrebuinţări lor la cultul divin adică după citirile de la Templu şi mai târziu de la Sinagogi. De exemplu Pentateuhul l-au împărţit în 54v de fragmente numite „paraşe” pentru fiecare sâmbătă din cursul anului. Fragmentele din cărţile profetice pentru citiri la cult se numeau „haftare” ( împărţite în 85 de haftare ). Primii creştini foloseau următoarea împărţire: - Cărţi Cărţi legisl legislati ative ve - Căr Căr i isto istori rice ce - Cărţi Cărţi didact didactico ico – poeti poetice ce - Cărţi Cărţi prof profeti etice. ce. Azi s-a impus următoarea împărţire: - Cărţ Cărţii isto istori rice ce - Cărţi Cărţi didact didactico ico – poeti poetice ce - Cărţi Cărţi prof profeti etice. ce.

Pe vremea Sfinţilor Părinţi atât Vechiul cât şi Noul Testament erau împărţite pe fragmente, părţi şi  pericope, pentru uşurarea citiri lor atât particulare şi pentru întrebuinţarea întrebuinţarea citiri lor în cultul public. De abia în sec. XIII cardinalul spaniol Hugo Carol a împărţit întreaga Sfântă Scriptură în capitole aşa cum o avem şi astăzi. Hugo întreprinde această lucrare pentru a putea realiza o concordanţă biblică cât mai precisă. Împărţ Împărţire ireaa în versu versuri ri şi numer numerot otare areaa acesto acestora ra în cifre cifre arabe arabe i se dator datorează ează edito editorul rului ui Robert Robert Stefanos în 1548 în ediţia Vulgatei.

2. Caracterul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi Caracterul Dumnezeiesc al Sfintei Scripturi se poate stabilii sub mai multe aspecte: 1.Din punct de vedere istoric, Biblia este cartea Sfântă care tratează cea mai vastă şi cea mai importantă temă, adică istoria mântuirii neamului omenesc sau istoria manifestării dragostei lui Dumnezeu faţă de om. Această istorie începe cu crearea omului de către Dumnezeu, cu păcatul protopărinţilor, continuă cu Patriarhii şi Proorocii şi atinge punctul culminant cu întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana istorică a lui Iisus Hristos, care a desfăşurat o întreită activitate pecetluită prin Jertfa şi Învierea Sa. Nici o altă carte de istorie nu a abordat această temă esenţială şi sublimă. Biblia fiind o carte de istorie Sfântă, o carte de religie în primul rând are în atenţie relaţia lui Dumnezeu cu omul şi invers de aceea nu trebuie să căutăm în ea istoria economică, socială, politică şi culturală a lumii. Cu toate acestea întâlnim în Sfânta Scriptură amănunte istorice laice din viaţa poporului evreu şi a altor popoare cu care acesta a avut relaţii. Trebuie  precizat faptul că aceste amănunte istorice privitoare la viaţa popoarelor de care precizează Sfânta Scriptură au fost confirmate de arheologia şi istoriografia modernă şi contemporană. 2. Din punct de vedere vedere religi religios os în compar comparaţie aţie cu cărţil cărţilee altor altor religi religii,i, Sfânta Sfânta Script Scriptură ură cuprin cuprinde de învăţăturile religios morale care transformă şi înalţă sufletele oamenilor. a) în religiile antice ale grecilor, romanilor, egiptenilor, a sirobabilonienilor etc. n-au existat cărţi Sfinte în înţelesul adevărat al cuvântului ci doar cărţi de ritual cu un cuprins moralizator.  b) cele 5 cărţi ale vechi religii chineze „Tao Te King” atribuite lui Laoteu şi redactate probabil prin sec IV – III îHr., într-adevăr reprezintă un monument al înţelepciuni antice şi astăzi sunt considerate cărţile ce indică una dintre căile de acces ale civilizaţiei umane la un înalt nivel de cunoaştere, sau calea de ultimă realitate şi iluminare, cuprind reguli de conduită şi politeţe, filozofie, poezie şi magie, şi se adresează în primul rând iubitorilor de înţelepciune şi celor care doresc să dobândească o înaltă cunoaştere de sine sau autocontrol. Avem de a face însă în aceste cărţi doar cu meditaţii şi exerciţi spirituale. c) la vechi indieni cărţile Sfinte din religia Brahmană, Vedele, Brahmanele, şi Vedantele, sunt nişte colecţii de diferite texte: poezie, mit, literatură, filozofie, artă, medicină, şi chiar teologie. În cărţile  budismului se cuprind în cea mai mare parte reguli pentru viaţa monahală, geografie, chestiuni de logică şi foarte puţin material religios. d) Coranul, cartea Sfântă a mahomedanilor sau musulmanilor cuprinde învăţăturile despre un singur Dumnezeu şi alte învăţături religioase şi morale împrumutate din Sfânta Scriptură dar în altă formă decât cea originală. 3. Din punct de vedere literar Sfânta Scriptură Scriptură este cea mai interesantă operă literară dintre toate cărţile religiilor lumii. Găsim aici cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic toate revărsând un val de învăţături religioase şi morale în sufletele credincioşilor. Aşa cum Homer a insuflat tineretul neamului său  prin creaţia epică „Iliada” cu stihuri nemuritoare în sec VII îHr., despre faptele vitejeşti ale războiului Troian, la fel Moise şi sora sa Mariam au intonat cântarea de biruinţă a izraeliţilor asupra obştilor egiptene înecate în Marea Roşie cu 1400 de ani înainte de Hristos iar profeteasa Debora înfrângerea canaaniţilor. Înainte ca poetul grec liric Pindar din sec. VI îHr. de a fi preamărit cu lira lui pe învingătorul jocurilor  olimpice, regele păstor David a alcătuit şi a cântat cu glasul harpei sale Psalmii ce au entuziasmat sufletele credincioşilor până în zilele noastre. Psalmii rămân cele mai măreţe opere din toată literatura religioasă a omenirii. Înainte de dramele antice ale lui Sofacle, Espir şi Euripide ( sec. V – IV îHr. ) sufletul omenesc a

fost mişcat de drama dreptului Iov. Prezentarea simţămintelor omeneşti între manifestările cele mai diverse îşi găsesc întreaga lor gamă de expresie în cărţile profetice şi didactice a vechiului Testament. De aceea chiar dacă am privi această operă doar ca o lucrare a spiritului omenesc Sfânta Scriptură o putem numii pe bună dreptate Cartea Cărţilor. 4. Sfânta Scriptură are un caracter universal, este potrivită şi destinată pentru toate timpurile şi locurile,  pentru întreaga omenire de pretutindeni, pretutindeni, în ea îşi găsesc existenţa, rostul, şi ,menirea toţi oamenii. 5. Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită de aproximativ 40 de autori şi este o colecţie de peste 80 de cărţi (39 canonice şi 14 necanonice şi fragmente + 27 ale Noului Testament) scrise într-un interval de aproximativ 1500 de ani, de oameni de cea mai variată cultură şi stare socială, şi totuşi unitatea şi continuitatea ideilor este desăvârşită sau perfectă. 6. Sfânta Scriptură are o putere transformatoare şi înnobilatoare asupra oamenilor prin faptul că le oferă cuvintele vieţii adică revelaţia dumnezeiască. 7. Caracterul Dumnezeiesc reiese mai presus de toate din însăşi istoria revelaţiei şi intervenţiei lui Dumnezeu în viaţa omenirii. Sfânta Scriptură consemnează cu fidelitate relaţia lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu ca un act istoric bine conturat. Sfinţii Părinţi spun că Sfânta Scriptură este ca o fântână cu o adâncime fără fund pentru că în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu nemărginită. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână să bea toată apa se va îneca în ea, dar dacă va scoate cu găleata şi va bea cu paharul se va răcorii.

3. Aprecierea şi elogierea Sfintei Scripturi 1. Origen – „ Spusele Scripturii sunt haine ale cuvântului Dumnezeiesc, pentru că în Scriptură totdeauna cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup ca să locuiască întru noi.” 2. Sf. Vasile cel Mare – compară Sfânta Scriptură cu o farmacie care are toate medicamentele necesare tratării şi vindecării bolilor sufleteşti. „În vremurile furtunoase ale ereziilor, Sfânta Scriptură a fost folosită pentru a da armele pline de izbândă împotriva tuturor sofismelor. În zilele de suferinţă Biserica şi-a găsit în Sfânta Scriptură pacea; în zilele de glorie, modestia şi smerenia. 3. Sf. Ioan Gură de Aur – „Plăcută este o câmpie cu flori în paradis, dar mai plăcut este a citi Sfintele Scripturi, acolo sunt flori ce se veştejesc, aici sunt odei ce înfloresc, acolo sunt spini care o împrejmuiesc, aici pronia lui Dumnezeu şede la temelie… mare este bogăţia şi belşugul acestei comori Dumnezeieşti.” 4. Fericitul Ieronim – Scrie unei fiice duhovniceşti: „În locul pietrelor scumpe şi a mătăsii să îndrăgeşti mai întâi scrierile Dumnezeieşti, să înveţi mai întâi Psaltirea iar din Proverbele lui Solomon să culegi învăţături despre viaţă din Eclesiast să deprinzi a nu te lega prea mult de cele ale lumii acesteia iar  din cartea lui Iov să cauţi exemple de virtute şi răbdare. 5. Fericitul Augustin – „Precum la o liră toate strunele sună potrivit cu firea lor şi cu toate acestea lemnul pe care sunt ele întinse le împărtăşeşte o nuanţă proprie, tot aşa şi Vechiul şi Noul Testament, el sună ca o liră armonioasă numele şi Împărăţia lui Iisus Hristos. 6. George Washington – „Este imposibil să guvernezi lumea fără Dumnezeu şi fără Biblie” 7. Abraham Linkoln – „Eu cred că Biblia este cel mai mare dar dat vreodată omului. Tot ceea ce este bun de la Mântuitorul lumii ne este dat prin intermediul acestei cărţi.” 8. Göethe – „Progreseze lumea cât de mult, să se dezvolte cunoştinţele omeneşti la cel mai înalt grad, dar nimic nu va înlocuii Biblia.” 9. Emanuel Kant – „Existenţa Bibliei ca o carte pentru popor este cel mai mare bine pe care l-a trăit rasa umană. Fiecare încercare de a o minimaliza este o crimă împotriva omenirii. 10. Charls Dichens – „Îţi pun între cărţi şi un Nou Testament din aceleaşi motive şi nădejdi care mau călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că acesta ( N.T.) este cea mai bună carte pe care a avut-o şi o are lumea, pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţă spirituală şi sinceră.”

11. Issac Newton – „Există mai multe semne sigure de autenticitate în Biblie decât în orice istorie  profană.” 12. Nicolae Paulescu – „Evanghelia Domnului Iisus Hristos este suprema treaptă a ştiinţei. Nu numai că cred în Dumnezeu dar ştiu că există.” 13. Serghei Bulgakov – „Biblia este inepuizabilă pentru noi datorită cuprinsului ei Dumnezeiesc, ca şi varietăţile aspectelor sale multiple Biblia este o constelaţie care străluceşte deasupra noastră.” 14. André Frossard – „Scriptura este o hrană care mai mult se mănâncă decât se citeşte, ceea ce trebuie să căutăm în cuvinte care nu sunt decât înveliş al divinului. Este o formă a prezenţei lui Dumnezeu tot atât de misterioasă ca în Împărtăşanie.”

ISAGOGIA GENERALĂ 2. Catalogul, abrevierea şi volumul cărţilor Vechiului Testament Lista cărţilor Vechiului Testament: 1. Geneza, Facerea erea,, Întâia carte a lui Moise 2. Exodul, Ieşirea, A doua carte a lui Moise 3. Leviticul, A treia carte a lui Moise 4. Numeri, Numerele A patra carte a lui Moise 5. Deuteronomul A cincia carte a lui Moise 6. Cartea Iosua 7. Cartea Judecători 8. Cartea Rut 9. I Carte a Regilor, I Carte a lui Samuel 10. II Carte a Regilor, II Carte a lui Samuel 11. III Carte a Regilor, I Carte a Regilor 12. IV Carte a Regilor, II Carte a Regilor 13. I Carte Paralipomena, I Carte a Cronicilor 14. 14. II Car Carte Par Paralip alipoome menna, II Car Carte a Cro Cronici nicilo lorr 15. Cartea Ezdra 16 Cartea Neemia 17. Cartea Estera

Gn. Fc. I M. 50 cap. Ex. Iş, II M. 40 cap. Pent. Lv. III M. 27 cap. lui Nm. IV M. 36 cap. Moise Dt. V M. 34 cap. Ios. 24 cap. Jd. 21 cap. Rut 4 cap. I Rg. I Sam. 31 cap. II Rg. II Sam. 24 cap. Cărţi III Rg. I Rg. 22 cap. IV Rg. II Rg. 25 cap. I Par. I Cron. 29 cap. II Par Par., II Cro Cron. 36 cap cap. Ezr. 10 cap. Ne. 13 cap. Est. 10 cap.

18. Cartea Iov 19. Cartea Psalmilor 20. 20. Cart Cartea ea Prov Prover erbe belo lor, r, Pild Pildel elee lui lui Solo Solomo monn 21. Cartea Ecclesiastului 22. Cântarea Cântărilor 23. Plângerile lui Ieremia

Iov

24. Isaia 25. Ieremia 26. Iezechiel 27. Daniel

istorice

42 cap.

Ps. Pr., Pr., Prov Prov.,., Pild Pild.. Ecc. Cânt. Plg.

150 cap.

Cărţi

12 cap. 8 cap. 5 cap.

didactico

31 cap. cap.

Is. Ir. Iz. Dn.

66 cap. 52 cap. 48 cap. 12 cap.

poetice Profeţi mari Cărți

28. Osea 29. Amos 30. Miheia 31. Ioil 32. Avdie, Obadia 33. Iona 34. Naum 35. Avacum, Nabacuc 36. Sofonie, Ţefania 37. Agheu, Hagheu 38. Zaharia 39. Maleahi

Os. Am. Mi. Ioil Avd. Ob. Iona Naum Avc., Nab. Sof. Ţef. Ag. Hag. Zah. Mal.

14 cap. 9 cap. 7 cap. 4 cap. 1 cap. 4 cap. 3 cap. 3 cap. 3 cap. 2 cap. 14 cap. 3 cap.

Pr Prof. mici

prof. Profeţi mici

Cărți prof.

Citările din Sfânta Scriptură Pentru trimiterile sau citările din Sfânta Scriptură se indică întâi cartea citată într-o formă abreviată abreviată după care urmează capitolu capitolull cu număr număr arab şi apoi versetu versetull tot cu număr număr arab. Numerele Numerele romane romane se folosesc folosesc de obicei numai pentru pentru indicarea indicarea cărţilor cărţilor cu aceeaşi denumire. denumire. După numărul numărul capitolului se pune virgulă iar după verset se pune punct. Când se trece de la o carte la alta sau de la un capitol la altul se pune punct şi virgulă „ ; ”.

3. Cronologia Vechiului Testament Romanii şi-au fixat începutul cronologiei lor cu legendarii Numitor şi Amuliu, cu Rea Silvia cu Romulus şi Remus cei alăptaţi de leoaică, aproximativ 750 ani îHr. La greci cele mai vechi repere cronologice merg până la Licurg şi Solon. Evaluarea timpului la greci se făcea în perioade de 4 ani o dată cu jocurile olimpice. Prima olimpiadă a avut loc în 776 îHr. Egipteni Egiptenii,i, asiro-bab asiro-babilon ilonieni, ieni, indieni, indieni, chinezi, chinezi, etc. practicau practicau aceeaşi modalitate modalitate de a-şi inaugura inaugura era sau anii legate de primele dinastii sau de primii regi pe care îi considerau coborâtori din cer. Singura excepţie o întâlnim la vechi evrei, care interziceau zeificarea oamenilor. Întreaga lor existenţă şi istorie era strâns legată de relaţia cu Dumnezeu ( Teocraţie ) Evrei îşi fixează începutul cronologiei lor conform genezei adică de la crearea lui Adam pe care o plasează la 3710 ani înaintea erei noastre. Preocupări de cronologie biblică au existat şi în creştinism. Primul care încearcă să orânduiască cronologia Vechiului Testament pentru a dovedi vechimea şi istoricitatea evenimentelor biblice cu scop apologetic a fost Teofil al Antiohiei care în „Cartea a treia către Autolic” calculează anii de la zidirea lumii ajungând pe vremea lui la moartea lui Marc Aureliu, la 5695. Apoi Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, al doilea oraş ca importanţă culturală din Imperiul Roman, un adevărat savant al timpului său, în lucrarea „Stromata” în Cartea I, stabileşte o cronologie  biblică: „ De la Adam până la potop sunt 2148 ani, de la Sem până la Avraam sunt 1250 ani, de la Issac până la luarea în stăpânire a pământului făgăduinţei sunt 616 ani, de la judecători până la Samuel sunt 463 ani, după judecători anii domniei regilor iudei sunt 572 ani, după aceşti ani urmează domnia  persană de 235 ani, apoi 312 ani domnia macedoneană. După acest timp împărăţia romană 222 ani,  până la moartea lui Comod, deci în total 5818 ani de la facerea lumii. Un alt scriitor creştin cu preocupări enciclopedice a fost Sextus Iulius Africanus, 170-240,  prieten şi colaborator al lui Origen, care în lucrarea „Cronografia” scrisă pe la anul 215, încearcă şi el o sincronizare a evenimentelor istorice ebraice şi creştine cu cele ale lumii universale. Această lucrare 5 cărţi: Cartea I tratează evenimentele de la crearea lumii până la turnul Babel 2962 ani Cartea II merge până la Moise 3707 ani Cartea III până la Olimpiade 4727 ani Cartea IV până la sfârşitul puterii persane Cartea V vine cu cronologia până în vremea sa 5723 ani de la facerea lumii, după propriul său calcul. Preocu Preocupăr pării ale cronol cronologi ogiei ei biblic biblicee întâln întâlnim im la Ferici Fericitul tul Ieron Ieronim im ( +420 +420 ) şi la Eusebi Eusebiuu de Cezareea ( 265 – 340 ) care a scris şi el o „Cronică a lumii” în care reproduce şi condensează cronologia cronologia lui Iulius Africanus.

Răspândirea implicarea şi impunerea bisericii creştine îndeosebi după Edictul de la Milan în 313 ca instituţie cu caracter individualist a creat necesitatea impunerii unui cadru unic al istoriei întregii omeniri care era cel mai indicat să fie fixat de data naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. La fixarea erei creştine erau anumite dificultăţi şi contradicţii: Irineu şi Tertulian spuneau că a început în 751, Eusebiu şi Clement în 752. Până la urmă s-au impus calculele călugărului Dionisie Exigul care în 500 plecând la Roma propune înlocuirea utilizării erei romane cu era creştină. Calculul lui Dionisie Dionisie este greşit deoarece deoarece el a stabilit stabilit anul naşterii Mântuitorul Mântuitorului ui Iisus Hristos Hristos cu 5, 6, ani mai târziu decât data reală. O lucrare cu privire la cronologia biblică a publicat mai târziu arhiepiscopul englez Usher, intitulată „Anales Veteris et Novis Testamenti” lucrare publicată între 1650 – 1654. Deşii este o lucrare documentată şi apreciată timp de 2 secole şi jumătate, ea a primit şi multe critici urmând ca apoi să fie considerată depăşită. Mai ales după apariţia evoluţionismului care a început să se impună cu statut de ştiinţă şi care stabilind o cronologie proprie a început să lucreze cu milioanele şi miliardele de ani. ani. Tehnic Tehnicile ile folosi folosite te de evoluţ evoluţion ionişi işi sunt sunt astăzi astăzi puse puse la îndoia îndoială lă şi sunt sunt neştii neştiinţi nţific fice. e. Pentru Pentru determinarea reală a vârstei Pământului trebuie ţinut cont că documentele scrise despre istoria omenirii avem doar de câteva mii de ani. Ştiinţ Ştiinţaa care care aduce aduce lumină lumină în vârsta vârsta exist existenţ enţei ei omu omului lui pe pământ pământ este este demog demograf rafia. ia. Pe baza baza însemnărilor existente şi a calculelor făcute, specialiştii în demografie cred că la începutul erei creştine  populaţia pământului se poate estima la 250 milioane de oameni. Dacă populaţia ar fi crescut anual numai cu 0,5 %, timp de un milion de ani numărul de oameni din generaţia actuală ar trebui să fie de numărul miilor de miliarde. Datele furnizate de demografi se încadrează foarte bine în cronologia biblică şi sunt în dezacord cu cea evoluţionistă. Limita la care putem aplica crearea omului este aproximativ 10 mii de ani. 1. Începuturile omenirii, omenirii, crea ia, primii oameni: Adam, Eva, Cain, Cain, Abel, … 5508 5508 ani îHr. îHr. 2. Potopul Potopul lui lui Noe … 2600 2600 – 2400 2400 îHr. îHr. 3. Vremea patriarhilor: patriarhilor: Avraam, Lot, Issac, Issac, Iacov, … 2100 – 1800 îHr. îHr. 4. Vremea lui Moise, Aaron, Aaron, Iosua … 1500 – 1400, cron. clasică, 1300 1300 – 1200 cron. cron. veche îHr. 5. Perioada Judecătorilor Judecătorilor … 1200 1200 – 1050 1050 îHr. îHr. 6. În 1050 începe începe restaurarea împăraţilor: împăraţilor: Saul – 1050 - 1010; David – 1010 – 970; 970; Solomon – 970 970 –  932 îHr. 7. Schisma naţională, naţională, împărţirea împărţirea regatului regatului după după moartea lui Solomon Solomon … 932 îHr. îHr. 8. Căderea regatului regatului de Nord sau a Samariei … 722 îHr. îHr. 9. Căderea regatului de de Sud, Regatul lui Iuda, sub sub robia babilonică … 586 586 îHr. 10. Întoarcerea din exil 537 îHr. 11. Începutul lucrărilor de reconstituire a templului … 520 îHr. 12. Terminarea şi Sfinţirea templului … 515 îHr. 13. Începutul dominaţiei greceşti cu Alexandru cel Mare … 333 îHr. 14. Moartea lui Alexandru Macedon. Constituirea dinastiei Ptolomeilor … 323 îHr. 15. Ptolomeu Sater anexează Iudea la Egipt … 320 îHr. 16. Seleucos I şi dinastia Seleucizilor … 318 – 280 îHr. 17. Antiohus al III – lea cucereşte Ierusalimul şi Iudea de la Egipt anexând-o Siriei … 203 îHr. 18. Antioh al IV–lea ocupă Ierusalimul, măcelăreşte toţi locuitori şi profanează templul…170 îHr. 19. Răscoala Macabeilor … 166 îHr. 20. Pompei cucereşte Ţara Sfântă şi instituie protectoratul roman … 63 îHr.

4. Date preliminare la Isagogia Vechiului Testament Isagogia sau introducerea în cărţile Vechiului Testament este o disciplină teologică care ne iniţiază în cunoaşterea celei dintâi părţi a Sfintei Scripturi adică a vechiului Testament. Această cunoaştere se face cu scopul de a apăra caracterul divin al vechiului Testament, deoarece acesta este un preambul pentru cunoaş cunoaşter terea ea Nou Noului lui Testam Testament ent şi aceast aceastăă cunoaş cunoaşter teree a noulu nouluii Testam Testament ent este este indisp indispens ensabi abilă lă pentru pentru mântuirea noastră. Termenul introducere provine din latinescul „ introductio, introductionis ”, şi a fost folosit pentru  prima dată de teologul protestant Carpzow. El scoate o lucrare: „Introducti „ Introductioo in libros canonicos Vechium Testamentum „ apărută în 1721. Mai veche este denumirea de isagogie care provine de la verbul grecesc „         ” care înseamnă a introduce. Această denumire o întâlnim prima dată la călugărul Adrian (+440) în lucrarea intitulată: „  s  s  s  s” (Introducere în cărţile Sfinte) Importanţa acestui studiu reiese din faptul că învăţăturile cuprinse în Biblie sunt sublime din punct de vedere teologic iar timpul în care au fost scrise este foarte îndepărtat de timpul nostru şi limba în care sau scris este ieşită din uz. De asemenea este nevoie să cunoaştem împrejurările naţionale, politice şi sociale într-un cadru istoric în care s-au scris cărţile Vechiului Testament, deoarece acestea sunt mult diferite de vremurile în care trăim astăzi. Obiectul isagogiei Vechiului Testament este Sfânta Scriptură ca izvor principal al descoperirii Dumnezeieşti, fiindcă Sfânta Scriptură este cartea vieţii sau cartea mântuirii. Se are în vedere corecta şi  justa interpretare şi înţelegere a conţinutului conţinutului ei tocmai pentru luminarea sufletească a oamenilor. O tâlcuire şi o înţelegere greşită poate deveni piatră de poticnire şi să aducă ruină sufletească pentru mulţi, după spusa Fericitului Augustin: „ Dacă nu credem scripturii nu putem fi nici buni creştini şi nu ne putem mântuii ”; iar Fericitul Ieronim spune: „Ignorarea Scripturii este ignorarea lui Hristos”. Legat de cel două volume ale Sfintei Scripturi putem vorbii de o isagogie a Vechiului Testament şi de o isagogie a Noului Testament. Isagogia se împarte în două părţi: 1. Partea generală, generală, face o prezentare prezentare la modul general general despre despre cărţile cărţile biblice: biblice: canonicit canonicitatea, atea, caracterul caracterul inspirat al Sfintei Scripturi, istoria textului biblic de la începuturi până azi:â 2. Partea Partea specia specială, lă, care care studia studiază ză fiecar fiecaree carte carte în parte parte cu referi referire re la : numir numirea ea cărţii cărţii,, autor autorul ul (date (date  biografice), cuprinsul, cuprinsul, autenticitatea, timpul scrierii, locul scrierii, integritatea cărţii, scopul scrierii. Metoda folosită de isagogia biblică este cea ştiinţifico – critică, tocmai pentru că este vorba de scrieri cu un conţinut diferit scrierilor pe care le întâlnim azi şi ele aparţin altei epoci decât a celei în care trăim. Argumentele istorice vor trebui să fie din punct de vedere critice indiscutabile, altfel o să fie nevoie şi de metoda critică. Metoda istorico-critică a fost adoptată mai întâi de Richard Simon în sec XVII. La început această metodă a fost primită cu obiecţii şi rezervă din partea autorităţilor bisericeşti ale vremii, dar mai târziu a fost acceptată ca fiind metoda ştiinţifică cea mai practică. Studiul isagogiei în Vechiul Testament aduce un însemnat serviciu bisericii şi credinţei arătând pe cale istorico-critică soliditatea temeliei pe care se reazemă întreg edificiu al credinţei creştine.

5-6. Izvoarele şi literatura isagogiei Vechiului Testament A. Izvoarele Studiului Vechiului Testament 1. Însă Însăşi şi cărţi cărţile le Vech Vechiu iulu luii Test Testam amen entt sunt sunt izvor izvor în care care aflăm aflăm info inform rmaţ aţii iile le dire direct ctee desp despre re evenimentele şi persoanele biblice. 2. Cărţile noului Testament 3. Talmudul este cartea sfântă a mozaicilor sau a evreilor neâncreştinaţi. Este un comentariu al rabinilor la Vechiul Testament. Este o colecţie de cugetări a rabinilor cu privire la Vechiul Testament. Are două părţi: Nişna şi Ghemare. Partea I a fost alcătuită în Ţara Sfântă în jurul anului 200 dHr. Iar partea a II-a a fost alcătuită prin sec. III-IV o variantă, şi altă variantă prin sec. V-VI. 4. Coranul cartea sfântă a mahomedanilor. Arabi au moştenit multe tradiţii comune a evreilor. Monoteismul este cuprins şi în Coran, dar este luat din Vechiul Testament. Coranul ne pune în legătură cu unele personalităţi din Vechiul Testament. Coranul este împărţit în 14 sure (capitole). 5. Istoria contemporană atât cea mistică cât şi cea profană care ne ajută să fixăm în timp evenimentele biblice. 6. Arheologia biblică şi profană care ne furnizează material la realitatea evenimentelor biblice şi starea de civilizaţie a timpului. 7. Geografia Ţării Sfinte şi a popoarelor cu care evrei au venit în contact (Egipt, Siria, Babilonia). 8. Filologia biblică sau cunoaşterea limbii originare în care a fost scrisă Sfânta Scriptură: ebraică, aramaică şi greacă. 9. Hotărârile sinoadelor Ecumenice şi locale cu privire la cărţile Vechiului Testament la numărul lor şi la valoarea lor pentru biserică. 10. Operele Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti din care cunoaştem interpretarea directă a textelor biblice. Aceste opere sunt pentru noi de o mai mare autoritate istorică şi morală. 11. Operele isagogice şi exegetice care tratează problemele biblice din antichitate şi până azi. 12. Critica textului sacru care este o disciplină mai nouă care caută să stabilească din mulţimea variantelor de texte ceea care este mai probabil autentică. B. Literatura Studiului Vechiului Testament - Cea mai veche scriere în domeniul literaturii biblice care tratează problema interpretării sensului  biblic este „ Cheia ” scrisă de Episcopul Meliton de Sardes prin sec. II. Nu s-au păstrat decât câteva fragmente. - Teofil Episcop al Antiohiei ( + 185) „ Către Autolic ”, în cartea a treia face şi câteva referiri la vechimea Scripturii şi a Vechiului Testament. - Sfântul Irineu Episcop de Lyon (+202) în cartea „Împotriva ereziilor” apără autoritatea Sfintei Scripturi împotriva ereticilor ce o falsificau sau o contestau. - Clement Alexandrinul în lucrările: „Îndemn către popoare”, „Stromata”, şi „Pedagogul” face apel şi reliefează autoritatea Sfintei S fintei Scripturi. - Tertulian (+254) în lucrarea „Ad versus Marcione” abordează şi unele chestiuni de isagogie  biblică. - Origen (+254) conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, adevăratul părinte al teologiei creştine şi unul dintre giganţii gândirii creştine din toate timpurile, a dezvoltat o deosebită activitate în domeniul Biblic în lucrarea „Hexapla” în care a aşezat textul pe 6 coloane. - Sfântul Ipolit din Roma (+240) a scris comentarii la unele cărţi biblice - Sfântul Dionisie din Alexandria (+264) a fost un mare exeget şi întemeietor al interpretării spirituale a bibliei.

- Eusebiu de Cezareea (+340) are şi lucrări de exegeză şi comentarii biblice în lucrarea „Topica” face referire şi la unele scrieri ale unor localităţi biblice. - Sfântul Atanasie (+373) ne-a lăsat comentarii la Psalmi, Iov, Cântarea Cântărilor, etc. Lui i se atribuie „Sinaxa Sfintei Scripturi” adică o primă încercare de introducere în sens mai restrâns. A fost folosită ca un manual biblic alături de o altă Sinaxă atribuită Sf. Ioan Gură de Aur. - Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) a scris comentarii la Geneză, Psalmi, Isaia, Daniel, mai multe cărţi din Noul Testament. - Sfântul Vasile cel Mare (+379) a lăsat o admirabilă lucrare: „Hexaemeronul”, „Tratat despre crearea lumii în 6 zile”, şi „Omilii la Psalmi”. - Sfân Sfântu tull Efre Efrem m Siru Sirull (+37 (+379) 9) se rema remarcă rcă ca exeg exeget et situ situân ându du-s -see pe o lini liniee mo mode dera rată tă într întree interpretarea alegorică din Alexandria şi cea istorico-literară din Antiohia. A lăsat comentarii la: Pentateuh, Profeţii mari şi alte cărţi ale Vechiului Testament. În Biserica apuseană primul exeget este Ilarie Coitiers (+366) cu un tratat asupra psalmilor. - Ferici Fericitul tul Ieroni Ieronim m (+420 (+420)) este este cel care care realize realizează ază vasta vasta tradu traducer ceree din ebraic ebraicăă a Vechiu Vechiului lui Testament, care se numeşte „vulgata”. A scris comentarii la Facere şi profeţi, şi prefeţe la toate cărţile Scripturii traduse în Vulgata. - Fericitul Augustin (+430) pe lângă lucrările de conţinut dogmatic are şi câteva de cuprins isagogico-istoric. - Juliu Africanul (+552) face referire cu privire la autorii cărţilor Vechiului Testament la stil, la limbă şi autenticitatea lor. - Issidor de Sevilla în sec. VII se remarcă cu un „Etimologiarum” în 20 de volume. - Hugo de San-Victor (+1141) a scris lucrarea „Erudiţia Didascalii” care conţine şi mult material isagogic. - Hugo de San-Caro a scris „Comentarii la Cărţile Vechiului Testament”. - De la Nicolae Lyranus (+1340) ne-a rămas lucrarea „Postilele” ca isagogie. - Sixtus de Sen, în 1569 a compus un vast tratat intitulat „Biblioteca Santa” în 8 capitole: 1. Împărţirea cărţilor, 2. Autorii cărţilor  3. Interpretarea cărţilor  4. Stilul cărţilor  5. Însemnări despre vechile comentarii 6. Însemnări despre comentarii la cărţile Noului Testament 7. Combaterea ereziilor  8. Combaterea ereziilor cu privire la Vechiul Testament - Şonte Pogaminus sec XVI scrie „Introductionis ad sacras literas liber unicos”

Părintele introducerii este călugărul Richard Simon (+1712) el introduce metoda istorico-critică, el separă introducerea Vechiului de cea a Noului Testament. Din cauza orientării prea raţionaliste a ajuns în conflict cu biserica. El este cel care a deschis calea raţionalismului biblic. - Cel care inaugurează directiva critico raţionalistă este protestantul Johan Semler, sec. XVIII.

Împotriva Împotriva adevărului adevărului istoric   al Sfinte Sfinteii Script Scriptur urii se ridică ridică cu veheme vehemenţă nţă şcoala şcoala raţion raţionali alistă stă extremistă din Tübingen, care reduce istoria biblică la nişte mituri primitive. Cei mai de seamă reprezentanţi ai criticii negativiste au fost: Cristian Shtraus (+1875) Julius Welhausen (+1918) Graf Baudissin cu o „Introducere în cărţile Noului Testament” apărută la Laytin în 1901.

I. Gautier cu o „Introducere în cărţile Noului Testament” apărută în 1906 Herman Gunkel „Literatura Israeliteană” Rudolf Kittel „Istoria Poporului Israel” apărută în 1912.

Împotriva criticii negativiste raţionaliste s-au ridicat autorii protestanţi şi catolici. Dintre cei protestanţi amintim: Kartzov (+1668) atacă vehement calea deschisă de Richard Simon; De partea romano catolică autorii s-au ţinut pe linia tradiţională pozitivă. Dintre aceştia amintim: - I. Jahn cu o „Introducere în cărţile Sfinte ale Vechiului Testament” apărută la Viena în 1739. - Fr. Kaule cu o „Introducere în Sfintele Scrieri ale Vechiului şi Noului Testament” apărută la Fraiburg în 1899. - E. Cornnely Cornnely cu „Istoria „Istoria şi critica critica introductiv introductivăă în cărţile Sfinte Sfinte ale Vechiului Vechiului Testament” Testament” în 3 volume, volume, apărută la Paris în 1885 – 1887. - S. Kauvin cu „Lecţii de introducere generală asupra cărţilor Sfinte” apare în 1907. - Vigureaux cu un manual biblic în 4 volume apărut la Paris în 1864. - I. Kiringello cu „Despre cărţile istorice ale Vechiului Testament” apărută la Torino în 1845. - Ubaldo Ubaldi cu „Introducere „Introducere în Sfintele Scripturi” apărută la Roma în 1878-1801. - D. M. Perolla cu „Introducere generală în Biblia Sfântă” apărută în 1952. În Biserica Ortodoxă literatura isagogică a fost mai puţin productivă. La ruşi prima isagogie a apărut în 1897 fiind o traducere a lucrării lui Vigureaux. Între 1902-1907 la Cazan apare o introducere în 3 volume a lui Jungherov. La greci amintim: - Constantin Contagon „Introducere în Sfânta Scriptură” apărută la Atena în 1881. - Spiridon Papa Gheorghios „Introducere în Vechiul Testament”, apărută la Alexandria, 1910. - P. Bratiotis „introducere în cărţile Vechiului Testament” apărută la Atena în 1937. La bulgari bulgari a scris în perioada interbelică I. Marcovschi o „Introducere generală” apărută la Sofia în 1932 şi o „Introducere în Sfintele Scripturi” în 1937. La sârbi  amintim pe Duşan Glumaţi, Militinovici cu „Slujba celor 16 Profeţi”, Vasilievici cu „Despre Moise şi critica Pentateuhului”. P entateuhului”. La români - Şirul lucrărilor isagogice l-a deschis Timotei Cipariul cu lucrarea „Ştiinţa Sfintelor Scripturi” apărută la Blaj în 1854. - Nifon Bălăjescu „Introducere în Cărţile Sfintei Scripturi” apărută la Bucureşti în 1858 - Arhimandrit Melchisedec „Introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament” în 2 volume apărută la Iaşi în 1860 - Dr. Ilarion Puşcariu „Isagogia, adică introducere în cunoştinţele Sfintei Scripturi” apărută la Sibiu în 1878. - I. Onciul „Manual de introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului Testament” apărută la Cernăuţi în 1889. - I. Olariu „Introducere în cărţile Vechiului şi Noului Testament” apărută la Caransebeş, 1903 - Dr. C. Chiricescu „Introducere în Sfintele cărţi ale Noului Testament”, Bucureşti, 1903 - O lucrare vastă la nivelul introducerilor clasice a fost „Introducere în cărţile Vechiului şi Noului Testament” a Dr. Vasile Tarnufsti, apărută la Cernăuţi în 1928. - Studii de isagogie s-au mai scris şi de către: Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan la Sibiu Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu la Bucureşti Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Simon la Iaşi Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă la Cluj Napoca.

7. Canonul Vechiului Testament

1. Noţiune Noţiuneaa de de “cano “canon” n” Termenul „canon” în limba română vine de la grecescul „ ” „canon” care la rândul lui este  preluat din limba ebraică „cane” care însemna un instrument de măsură, un liniar, întrebuinţat de arhite arhitecţi cţi şi topog topograf rafii pentru pentru măsurar măsurarea ea lungi lungimii mii.. Mai târziu târziu termen termenul ul „cane” „cane” a primit primit un înţele înţeless de îndreptar normă sau regulă. În greaca biblică Nou Testamentară termenul de canon este folosit cu înţelesul de regulă morală sau îndreptar al credinţei. În acest sens îl foloseşte şi Sf. Ap. Pavel atunci când scrie galatenilor: „Şi toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu.” (Gal 6,16). Termenul canon este întrebuinţat şi în alte compartimente ale religiei şi teologiei creştine. De ex. sub aspect juridic Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale au stabilit anumite canoane dogmatice, morale şi de conduită. Acest înţeles îl are termenul atunci când se referă la o practică sau rânduială creştină afirmând că este canonic sau necanonic. De asemenea termenul canon este folosit şi în Taina Sfintei Spovedanii. Penitentul primeşte de la preotul duhovnic după spovedanie un canon adică un îndreptar pentru viaţa lui personală atât în ceea ce priveşte rugăciunea cât şi conduita morală. În înţeles  biblic prin canon înţelegem catalogul sau lista cărţilor declarate de Biserica Creştină ca îndreptătoare îndreptătoare sau călăuzitoare pentru viaţa religios-morală datorită faptului că acestea sunt inspirate, adică deţin o autoritate Dumnezeiască. De aceea termenul „canonic” echivalează cu cel de inspirat sau divin.

2. Canonul Vechiul Vechiului ui Testament Testament văzut în lumina lumina Noului Noului Testament Testament Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli cunosc şi recunosc canonul scripturii iudaice adică a Vechiului Testament. Atât Mântuitorul Iisus Hristos cât şi Sfinţii Apostoli citează adesea din cărţile Vechiului Testament atribuindu-le o origine şi autoritate Dumnezeiască. Ex. Mt. 21, 42 citează din Ps. 118,22; Mântuitorul reliefează caracterul sfânt, autoritativ şi profetic al cărţilor Vechiului Testament atunci când afirmă: „Toate cele scrise despre mine în legea lui Moise, în profeţi şi Psalmi, trebuie să se împlin împlineas ească. că.”” Lc. 24,44 24,44.. La sfârş sfârşitu itull pildei pildei bogatulu bogatuluii nemilo nemilosti stivv şi a săracu săracului lui Lazăr, Lazăr, Mântui Mântuitor torul ul evidenţiază: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi chiar dacă ar învia cineva din morţi tot nu vor crede.” Lc. 16,31. Sf. Ap. Pavel îi atrage atrage atenţia ucenicului ucenicului său Timotei pe care l-a desemnat episcop episcop în Biserica din Efes scriindu-i: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate” II Tim. 3,16. Aşadar Biserica creştină a preluat în totalitate întreg tezaurul Scripturii Vechiului Testament de la Sinagoga iudaică şi l-a însuşit în totalitatea lui.

3. Originea Originea canonului canonului iudaic Canonul Scripturii Vechiului Testament s-a format treptat. Începutul acestuia şi se leagă de vremea lui Moise. În cartea Deuteronomului găsim următoarea dispoziţie: „Cuvintele acestei legi le-a scris Moise într-o carte pe care a dat-o preoţilor celor ce purtau chivotul legământului precum şi bătrânilor lui Israel spre păstrare.” Dt. 31,9 iar în altă parte: „Luaţi cartea acestei legi şi puneţi-o în chivotul legământului Domnului ca să rămână ea acolo spre mărturie.” Dt. 31,26. Despre Iosua urmaşul lui Moise se relatează acelaşi lucru: „Şi a scris Iosua cuvintele acestea în cartea legii lui Dumnezeu şi a luat o piatră mare şi a  pus-o acolo sub stejarul care era lângă locaşul sfânt al Domnului.” Is. 24,26. La fel s-a întâmplat şi cu

Samuel şi despre alţi oameni aleşi ai lui Dumnezeu în deosebi despre profeţi se relatează că ei au scris cuvintele lor înaintea Domnului şi le-au predat spre păstrare ca pe o carte a lui Iahve spre mărturii generaţilor ce vor venii.  Nu cunoaştem într-adevăr criteriile exacte după care evreii au selecţionat cărţile Sfinte şi le-au deosebit de cele profane. În tot cazul rolul important pentru stabilirea canonului Vechiului Testament l-au avut în prima fază preoţii slujitori la cortul mărturiei sau la Templu Sfânt iar mai târziu însuşi profeţii care au fost trimişi direcţi ai lui Dumnezeu şi-au scris mesajele lor tocmai ca să rămână o mărturie şi pentru  posteritate. După întoarcerea din exilul babilonian un rol important în continuarea şi definirea canonului  biblic l-au avut Preotul Ezdra şi funcţionarul Neemia. Epoca inspiraţiei Vechiului Testament se încheie cu ultimul profet Maleahi, în jurul anului 400 îHr. după care se defineşte şi numărul cărţilor canonice ale Vechiului Testament, şi anume aşa cum îl avem azi, adică 39, iar după numărătoarea iudaică 22 în sensul de a fi identic numărul cărţilor biblice cu cel al literelor alfabetului ebraic. De aceea pentru a da exact acest număr unele cărţi erau cuplate împreună.

4. Canonul Vechiului Vechiului Testament Testament în în Biserica Biserica Creştină Creştină Mântuitorul Iisus Hristos crea suspiciuni în faţa mai marilor religioşi ai timpului că nu respectă legea Vechiului Testament. Tocmai pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în predica de pe munte, Mântuitorul face precizarea: „N-am venit să stric legea nici profeţii, N-am venit s-o stric ci s-o împlinesc căci adevărat vă spun vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece,  până ce se vor face toate.” Mt. 5,17-18. Părinţii Părinţii Apostolici, Apostolici, Apologeţii Apologeţii şi Sfinţii Sfinţii Părinţi de mai târziu citează adesea dar numai din cărţile canonice ale Vechiului Testament întrebuinţând formula: „aşa zice Domnul” sau „zis-a Domnul”. Cel dintâi autor bisericesc care ne dă catalogul cărţilor canonice este Apologetul şi Episcopul Meliton de Sardes (+170). El relatează aceasta într-o scrisoare care o trimite lui Onisifor care spune că  personal s-a deplasat în Ţara Sfântă tocmai pentru a se convinge despre canonul iudaic al Vechiului testament din surse sigure. Sinodu Sinodull din Laodic Laodicea, ea, (360) (360) prin prin canonu canonull 59 stabil stabileşt eştee ca Biseri Biserica ca la lectur lecturile ile cultic culticee să se întrebuinţeze numai cărţile canonice, iar în canonul 60 redă lista cărţilor canonice ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament care corespund cu cea de azi. Sfântul Atanasie cel Mare în „Epistola 39 festivă” scrisă în 367 de asemenea menţionează cărţile canonice faţă de cele necanonice sau anaghinoscomena. Tot în sec. IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă un catalog al cărţilor sfinte în care sunt cuprinse cărţile Vechiului şi Noului Testament care le avem şi noi azi. Sfântul Epifanie din Cipru într-o scrisoare de la sfârşitul sec. IV, enumără şi el cărţile canonice ale Vechiului Testament, care spune că la evrei sunt în număr de 22 datorită faptului că unele le-au unit dar în realitate corespund cu numărul 39 a canonului nostru. Fericitul Ieronim care personal s-a deplasat în Ţara Sfântă ca să înveţe limba ebraică şi apoi să traducă Vechiul Testament din ebraică în latină, face precizarea că vechii evrei ţineau de Sfinte un număr  de 39 cărţi, care ei le identificau cu cifra 22 după alfabetul lor pe care Fericitul Ieronim le traduce în latină  prefaţându-le cu un cuvânt înainte. Fericitul Augustin ( +430) mai întâi Preot apoi Episcop de Hippo este primul care vine în dezacord cu tradiţia de până la el. El a început să susţină şi să justifice că toate cărţile Vechiului Testament traduse  pentru prima dată în limba greacă în aşa numită lucrare „Septuaginta”, datorită faptului că ele au circulat  prea multă vreme în Biserica Veche, au primit girul canonicităţii. Într-adevăr în traducerea Septuagintei pe lângă cele 39 de cărţi canonice mai întâlnim un grup de 10, şi câteva fragmente, necanonice. Această opinie a Fericitului Augustin a fost mai târziu confirmată de câteva Sinoade locale de la Hippo şi de la Cartagina, după care s-au impus ca hotărâri oficiale în sânul Bisericii Apusene.

Prin sinodul de la Trident, Biserica romano-catolică, a declarat că în Vechiul Testament pe lângă cele 39 de cărţi protocanonice există şi un grup de cărţi deuterocanonice deci în total 46. Această hotărâre a fost confirmată şi ridicată la rangul de dogmă în cadrul conciliului Vatican în 1871. După apariţia reformei lui Luther sec. XVI aceştia şi urmaşii lui au înlăturat aşa zisele cărţi deuterocanonice lăsând în canonul Vechiului Testament doar cărţile pe care le are şi sinagoga iudaică, acele protocanonice, în număr de 39 iar pe celelalte le consideră apocrife.

8. Inspiraţia Sfintei Scripturi 1. Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi Cauza pentru care Sfânta Scriptură este Sfântă şi canonică adică normativă pentru credinţă este tocmai faptul că ea a fost scrisă sub influenţa Dumnezeiască. Acest lucru reiese în primul rând din însăşi mărturiile autorilor Sfinţi. Iată ce scrie Moise în acest sens în cartea Exodului: „Atunci a zis Domnul către Moise: scrie aceasta într-o carte să fie spre aducere aminte” (Ex. 17,14). În deosebi în cărţile profetice întâlnim expresii de genul acesta: „aşa grăieşte Domnul” sau „fost-a cuvântul Domnului către mine” sau „zis-a Domnul” etc. deci iată că toţi profeţii mărturisesc că ei scriu în numele lui Dumnezeu. Împăratul şi Proorocul David precizează şi el: „Duhul Domnului a grăit întru mine şi cuvântul său a fost pe limba mea” (II Rg. 23,2) Oamenii lui Dumnezeu şi îndeosebi proorocii au fost expuşi multor privaţiuni, umiliri şi prigoane în timpul exercitării activităţii lor misionare dar cu toate acestea ei nu au cedat fiindcă au considerat chemarea lui Dumnezeu mai presus decât orice obstacol. În acest acest caz este este de remarc remarcat at profe profetul tul Ieremia Ieremia care întâmp întâmpin inăă enorm enorm de mult mult obstr obstrucţ ucţii ii din partea partea conducerii şi a mai marilor zilei, încât la un moment dat profetul într-o stare aproape de disperare ajunge să-şi blesteme ziua de naştere cf. Ir. 20,14; De asemenea este aproape pe punctul de a fi linşat de mai marii zilei şi condamnat la moarte, cf. Ir. 26,8. Profetul Amos reliefează faptul că mai presus de toate greutăţile întâmpinate în misiunea lui se situează mesajul din partea lui Dumnezeu: „Dacă leul mugeşte cine nu se va înfricoşa? Şi dacă Domnul grăieşte cine nu va prooroci?” cf. Am. 3,8. La fel şi Noul Testament reliefează caracterul inspirat al Vechiului Testament în primul rând chiar  Mântuitorul în disputa cu saducheii care nu credeau în înviere invocă un text, tocmai datorită caracterului său inspirat, din cartea exodului cap. 3 v. 6: „Iar despre învierea morţilor oare n-aţi citit când va spus vouă Domnul când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Issac şi Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeu nu este al morţilor ci al viilor”. (Mt. 22,31-32). De asemenea într-o altă situaţie în disputa cu fariseii Mântuitorul invocă un text din cartea Psalmilor, cap. 109, v.1, în sprijinul mesianităţii sale: „Atunci de ce David îl numeşte pe el Domn când spune: Zis-a Domnul Domnului meu şezi de-a dreapta mea până eu voi pune pe vrăjmaşii mei aşternut  picioarelor tale.” Cf. Matei 22, 43-44. Sf. Sf. Ap Ap.. Pave Pavell îi ream reamin inte teşt ştee ucen ucenic icul ului ui său său Timo Timote teii pe care care l-a l-a dese desemn mnat at epis episco copp în Efes Efes următoarele” : Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate.” (II Tim. 3,16). De asemenea Sf. Ap. Petru, în a doua sa epistolă, atrage atenţia: „Să ştiţi mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt. (II Pt. 1, 20-21). Într Întrea eaga ga trad tradiţ iţie ie iuda iudaic icăă în frun frunte te cu cei cei 2 repr repreze ezent ntan anţi ţi ai cult cultur urii ii ebra ebraic icee din din peri perioa oada da intertestamentară, adică Iosif Flaviu şi Filon din Alexandria recunosc şi confirmă caracterul inspirat al scrierilor Vechi-testamentare. De asemenea Sfinţii Părinţi ai bisericii începând cu părinţii apostolici, apologeţii, părinţii veacului de aur şi în continuare, vor afirma în unanimitate caracterul divin şi inspirat al Vechiului Testament. Interesant că Sfinţii Părinţi numai atunci când citează din cărţile canonice folosesc expresii introductive ca: „Scris este” sau „Scriptura zice” sau „Domnul zice” sau „Spiritul profetic zice” iar când citează din cele necanonice nu mai folosesc aceste expresii. Dionisie Areopagitul numeşte Scriptura Vechiului Testament „Ilustruţiune „Ilustruţiune Divină”.

Fericitul Augustin numeşte Sfânta Scriptură „Manuscrisul lui Dumnezeu trimis oamenilor” Sf. Grigorie cel Mare numeşte Scriptura „Scrisoarea pe care Dumnezeu a adresat-o făpturilor sale”. Sf. Justin Martirul şi Filosoful numeşte Scriptura în sens metaforic „Chitara la care cântă Dumnezeu”. Origen zice: „Scripturile Sfinte nu sunt simple opere ale oamenilor ci acestea s-au scris din îndemnul Duhului Sfânt cu voinţa Tatălui prin lucrarea Fiului”.

2. Noţiunea inspiraţiei Mai întâi trebuie să afirmăm că Sfânta Scriptură este rezultatul cooperării a 2 cauze: Dumnezeu şi omul. Sfânta Scriptură este în primul rând cuvântul lui Dumnezeu şi nu al omului, prin urmare autorul  principal al Sfintei Scripturi este Dumnezeu iar omul este autorul secundar. Aşadar prin inspiraţia divină a Sfintei Scripturi înţelegem înrâurirea pe care Dumnezeu o face asupra scriitorului sfânt, în primul rând luminându-i mintea ca să priceapă descoperirea ce i se comunică, în al doilea rând încălzindu-i inima ca aceste adevăruri să le primească cu dragoste, plăcere, şi în al treilea rând determinându-i voinţa ca aceste adevăruri să le transmită spre a rămâne mărturie poporului. Inspiraţia acţionează asupra celor trei facultăţi mintale ale omului: raţiune, sentiment şi voinţă.

3. Natura inspiraţiei biblice În acest proces al inspiraţiei dumnezeieşti se pune întrebarea şi se aşteaptă răspunsul: care este modalitatea cooperării dintre Dumnezeu şi autorul scrierilor sfinte? În primul rând trebuie să ţinem cont de următoarele afirmaţii: - supranaturalul respectiv Dumnezeu care operează cu mijloace supranaturale nu distruge naturalul nu-l anihilează ci îl fortifică, îl desăvârşeşte. - în cazurile în care Dumnezeu comunică adevăruri mai înalte sau sublime putem vorbi de o inspiraţie  pozitivă iar în cazul când autorul Sfânt se mărgineşte la comunicarea unor adevăruri fireşti, naturale, din viaţa cotidiană atunci inspiraţia divină se mărgineşte la existenţa autorului de a-l feri de greşeli şi atunci avem de-a face cu o inspiraţie negativă.

4. Extensiunea inspiraţiei Din păcate cu referire referire la această această temă s-au făcut 2 greşeli greşeli enorme ambele fiind situate situate la extremă. extremă. În primul rând au fost unii care au susţinut inspiraţia verbală, şi anume că întreaga Scriptură a fost dictată de Dumnezeu autorilor Sfinţi ori acest lucru nu se poate susţine. La polul celălalt unii învaţă că inspiraţia se reduce numai la anumite locuri mai grele din cărţile Sfinte şi această extremă este greşită.

5. Adevărul Sfintei Scripturi Din caracterul inspirat al Sfintei Scripturi rezultă adevărul ei. Aşadar dacă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca în ea să se afle greşeli deoarece Dumnezeu nu poate nici să înşele nici să se lase înşelat. Prin urmare decurge logic, clar imposibilitatea Scripturii de a greşii tocmai datorită caracterului ei inspirat. a. Dumnezeu este fiinţa infinită atotştiutoare, omul este fiinţa mărginită relativă. Pentru ca omul să-l înţeleagă pe Dumnezeu trebuie să se coboare spre noi, să se micească ca să îl putem pricepe. De aceea Dumnezeu vorbeşte, se face perceptibil simţurilor simţurilor umane.

 b. Acest adevăr absolut al lui Dumnezeu intră în cadrele relativului în care ne găsim noi oamenii de aceea nu este de mirare când acest adevăr nu este înţeles de unii oameni. c. În concluzie totuşi Sfânta Scriptură nu se contrazice pentru că este cuvântul prin excelenţă al lui Dumnezeu numai în minţile unora care suferă de contradicţii.

9-12. Istoria Textului Biblic 1. Integritatea textului biblic După ce am vorbit de inspiraţia şi canonicitatea Sfintei Scripturi, se pune o altă întrebare: oare textul biblic ieşit din mâna Sfinţilor Părinţi s-a transmis până în zilele noastre integral, oare deţinem noi textul biblic autentic sau nu? Trebuie avut în vedere că acest text biblic a fost transcris, multiplicat, tradus, în mai multe limbi şi diferite condiţii. În acelaşi timp trebuie consemnat faptul că în decursul mileniilor s-a bucurat de graţie dar  şi de prigoană. Ea a fost tălmăcită dar şi răstălmăcită. Pentru a ne putea documenta în această privinţă trebuie mai întâi să distingem în Sfânta Scriptură două elemente: a) elementul esenţial sau dumnezeiesc sau dogmatic  b) elementul formal sau verbal sau omenesc. Pe baza acestor două elemente putem vorbi de o integritate materială sau dogmatică a Scripturii pe de o parte, şi pe de altă parte de o integritate formală sau verbală. Pentru stabilirea integrităţii Sfintei Scripturi trebuie să ne folosim de 3 mijloace: 1. în primul primul rând rând compararea compararea variantelor textului original 2. compararea textului textului traducerilor traducerilor vechi cu textul de de azi 3. compararea citatelor sau textelor textelor biblice folosite de Sfin iiii Părin i în scrierile scrierile lor cu textul biblic de azi. Prin aceste 3 mijloace din fericire critica textuală a Bibliei a ajuns la concluzia că integritatea dogmatică sau materială a Sfintei Scripturi s-a păstrat în schimb pe ici pe acolo, integritatea formală sau verbală a suferit mici modificări.

2. Limba originală a cărţilor Vechiului Testament Majoritatea cărţilor canonice canonice ale Vechiului Testament s-au scris în limba ebraică ebraică cu excepţia unor   părţi sau fragmente din Ieremia, Daniel şi Ezdra, care au fost scrise în limba aramaică. Limba ebraică a fost folosită în orient încă de pe vremea patriarhului Avraam, de toţi descendenţii acestuia şi până la robia babiloniană în 586 îHr. Limba ebraică face parte din familia limbilor semite. Câteva caracteristici ale limbilor semite şi ebraice sunt: - scrierea scrierea începe începe de la dreapta dreapta la stânga stânga - în scriere se foloseau numai consoane, vocalele subînţelegându-se subînţelegându-se - sunt sărace sărace în cuvinte cuvinte,, verbele verbele şi substanti substantivele vele au la bază un un radical radical sau o temă formată formată de obicei obicei din trei consoane respectiv două trei silabe. După ce evreii au fost deportaţi în Babilonia ei au trebuit să se integreze în realităţile politice de acolo, aşa că ei au întrebuinţat limba aramaică care făcea parte tot din familia limbilor semite. După întoarcerea in exil ei s-au întors acasă cu limba aramaică. În sec. V-VI dHr. o serie de rabini evrei au simţit pericolul ca limba ebraică ieşită din uz şi formată numai din consoane să nu mai poată fi utilizată nici măcar de rabini. Atunci s-a pus problema înfiinţării şi introducerii vocalelor în limba ebraică.

3. Istoria şi autoritatea critică a Textului sfânt

Trebuie să precizăm faptul că manuscrisele originale ale Sfintei Scripturi s-au pierdut. În schimb avem copii sau reproduceri după aceste texte originale. Cel mai vechi manuscris biblic a fost din sec IX al erei creştine. Au fost unele fragmente puţin mai vechi. Începând cu jumătatea secolului trecut ( XIX) după descoperirile de la Marea Moartă studiile  biblice au intrat în posesia unor texte cu o vechime mai mare de o mie de ani, datează din sec. II îHr. şi sec III dHr. În apropierea Mării Moarte înspre pustiul Iudeii la N-V de marea Moartă s-au descoperit aceste manuscrise în: Wodi Qumran, Wodi Mura-a-bat, Kirbet Mird. Din aceste aceste descop descoperi eriri ri s-au s-au putut putut recup recupera era aproap aproapee în totali totalitat tatee textel textelee Vechiu Vechiului lui Testam Testament ent.. Valoarea acestor descoperiri sunt deosebit de importante pentru noi deoarece comparând aceste texte din sec. II îHr. cu textele care le avem azi constatăm că avem o mărturie evidentă pentru păstrarea integrităţii dogmatice a textului biblic.

4.Cele mai vechi traduceri ale Vechiului Testament Cea mai veche traducere a Sfintei Scripturi şi totodată cea mai veche transpunere într-o altă limbă este Septuaginta care poartă numele şi de traducerea alexandrină, scrisă prescurtat Rxx. Informaţii despre această traducere găsim în Ep. Pseudo Aristea a faraonului Egiptului Ptolomeu Filadelful sec. III îHr. În această Epistolă se relatează că bibliotecarul regal din Alexandria îl sfătuieşte pe Ptolomeu să dispună traducerea legii iudaice în limba greacă pentru a o deţine în biblioteca respectivă. Faraonul primeşte acest sfat şi îl trimite pe Aristea la Palestina ca să ceară de la arhiereul Eleazar un exemplar din Tora plus 72 de  bărbaţi pricepuţi câte 6 din fiecare seminţie pentru a realiza traducerea textului Torei din ebraică în greacă. Solicitarea faraonului este îndeplinită cu promptitudine. Ajunşi în Alexandria cei 72 de bărbaţi sunt aşezaţi  pe Insula Faros unde se apucă de lucru, ceea ce a fost miraculos relatează această Epistolă, exact în 72 de zile au terminat terminat traducerea traducerea Torei Torei şi că toate cele 72 de exemplare exemplare erau identice, identice, de aici rezultă traducerea traducerea inspirată. Această Epistolă are o oarecare doză de legendă, dar în esenţă exprimă o realitate, dorinţa evreilor din Alexandria de a obţine o traducere a Torei în greacă deoarece limba ebraică nu mai era în uz la ei. O altă certitudine este că lucrul acesta s-a întâmplat în sec. III, pe vremea lui Ptolomeu Filadelful. Adevărul este că această traducere a durat mai mult: din sec. III până în sec. II cuprinzând şi cărţile necanonice de a căror existenţă nu se ştie decât din sec II. Această traducere sub denumirea de Septuaginta, a început început să se răspândeas răspândească că în spaţiul spaţiul iudaic. După apariţia apariţia creştinis creştinismulu mului,i, Septuagin Septuaginta ta este adaptată de creştini însă deasupra ei planau divergenţe în sensul că Septuaginta s-a îndepărtat de textul original. Evreii fanatici au luat o atitudine dură faţă de Septuaginta, declarând că actul traducerii Torei în greceşte a fost un act umilitor şi profanator: „Şi a fost grozavă ziua aceea ca şi ziua în care s-a făcut viţelul de aur”. Pentru creştini Septuaginta avea din ce în ce o mai mare autoritate. Utilizarea pe o scară tot mai largă a Septuagintei în primele veacuri creştine a făcut să apară mai multe copii şi în acelaşi timp mai multe variante încât a apărut acuzaţia că textul Septuagintei conţine multe greşeli şi că pe unele locuri este corupt. Acest fapt l-a determinat pe Origen să adune toate traducerile, să le compare şi să scoată la iveală diferenţele aşa apărând lucrarea  Hexapla pe 6 coloane: Coloana I – litere ebraice Coloana II – litere greceşti Coloana III – traducerea lui Achila Coloana IV – traducerea lui Simah Coloana V – însăşi textul Septuagintei Coloana VI – traducerea lui Teodoţion

Hexapla –  este   este o lucrare imensă pentru vremea aceea: 50 de volume, 12000 de pagini de aceea nu a putut fi copiată. Exemplarul original s-a distrus în flăcări cu ocazia cuceririi Cezareei de mahomedani în 632. Totuşi Septuaginta s-a păstrat pentru că Eusebiu de Cezareea a copiat coloana Septuagintei din Hexapla.

Cele mai vechi manuscrise păstrate din Septuaginta sunt: Codicele Vatican din sec. IV; Codicele Alexandrin din sec IV; Codicele Sinaiticus din sec. IV; şi Codicele Sfântului Efrem din sec V. Cea mai veche ediţie a Septuagintei este cea din Poligrota din Alcola 1514-1517. Cea mai recentă ediţie este cea a lui Rahels apărută în 1935 prima dată şi apoi reeditată aproape din 2 în 2 ani.

5. Alte traducer traducerii greceşti greceşti ale Vechiul Vechiului ui Testament Testament După ce evreii au respins traducerea Septuagintei s-a simţit nevoia înlocuirii cu altele. Dintre traducerile cele mai importante din ebraică în greacă amintim: a) Traducerea Traducerea lui Achila Achila – un păgân originar originar din Sinope Sinope din inutul inutul Pontului Pontului.. S-a încreştinat încreştinat dar   pe vremea împăratului Adrian fiind încredinţat de acesta cu lucrările de reconstruire a Ierusalimului a făcut cunoştinţă cu iudeii. Pentru a se răzbuna pe creştini trece la iudaism făcând o traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă mergând până la servilism faţă de pretenţiile iudaice întrucât traducerea lui este o traducere anticreştină.  b) Traducerea lui Simah – după a doua jumătate a sec. II. Acesta a fost de neam samarinean trecut la iudaism. Această traducere nu este atât de servilă ca a lui Achila şi pe alocuri face o traducere liberă, este o traducere elegon. c) Traducerea Traducerea lui Teodoţion Teodoţion – pe timpul împăratulu împăratuluii Comodus 180-183 180-183 dHr. Teodoţion Teodoţion ţine o cale de mijloc între cea a lui Achila şi cea a lui Simah.

6. Tar Targum gumele ele Termenul   targum   în ebraică înseamnă traducere liberă sau parafrazare. Ştim că după cucerirea regatului de Sud de către babilonieni în 580 îHr. majoritatea populaţiei a fost deportată acolo. Aceasta a trebuit să se adapteze condiţiilor sociale din cadrul noului imperiu. Au trebuit să înlocuiască limba maternă cu aramaica. Faptul acesta a necesitat şi transpunerea textului Sfânt într-o astfel de limbă. Targumele sunt nişte parafrazări ale textului Sfânt din ebraică în aramaică. În unele locuri aceste traduceri se îndepărtează atât de mult de original şi rezultă comentarii. a) Targumul Targumul lui Onkelos Onkelos compus compus în Ţara Sfântă Sfântă în sec. I – II dHr. Se mai numeşte numeşte şi Targumul Targumul Babilonean deoarece a fost adaptat de şcoala rabinică din Babilon. Cuprinde cele cinci cărţi ale lui Moise. Tradiţia spune că Onkelos a fost discipol al lui Gamaliel.  b) Targumul lui Ionatan definitivat în sec. V şi este şi mai îndepărtat de original. c) Targumul lui Pseudo Ionatan sau Ieruşalmi Ieruşalmi I care cuprinde Pentateuhul plin de fabule şi greşeli. Limba este plină de neologisme greceşti, ebraice, şi persane. d) Targumul Ieruşalmi Ieruşalmi II cuprinde cuprinde fragmente din din Pentateuh şi datează din sec. sec. VII. Se mai cunosc şi alte targume la: Psalmi, Iov, Pildele lui Solomon, Rut, Estera, Cântarea Cântărilor, şi Eclesiastul.

7. Tra Traduce duceril rilee lati latine ne a) După ce creştinismul creştinismul s-a răspândit răspândit şi la pop popoarel oarelee din Apus, care vorbeau vorbeau limba latină, s-a simţit nevoia ca Sfânta Scriptură să fie tradusă şi în limba lor. Cine şi când s-a făcut prima traducere latină nu se cunoaşte. Fapt sigur este că, creştinismul ajunge în apus în sec. I şi că, pe timpul lui Tertulian (+240) şi al Sf. Ciprian (+258), creştinii foloseau o traducere latină. Pe timpul fericitului Augustin se pare că existau existau mai multe multe traduceri traduceri.. Fericitul Fericitul Augustin Augustin spune că între între alte traduceri traduceri să se prefere prefere  Itala ,  fiind mai exactă. Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi, după fericitul Augustin, a rămas până în zilele noastre. Nu se poate şti nici timpul, nici locul, nici autorul acestei traduceri. În ce priveşte timpul, criticii

sunt de acord că traducerea a fost făcută pe la jumătatea sec. II. Unii presupun că locul traducerii ar fi în Africa proconsulară, fiindcă în Italia nu s-a simţit nevoia unei traduceri latine, deoarece în sec. I şi II, limba bisericească era încă greaca. Această nevoie s-a ivit mai curând în Africa, unde poporul nu ştia limba greacă, dar unde se vorbea curent limba latină vulgară. Alţii cred că traducerea s-a făcut în Italia, de unde şi-a luat şi numele de Itala. Traducerea s-a făcut după Septuaginta, ceea ce vede din grecismele limbii şi din construcţiile gramaticale greceşti.  b) Diferitele variante de texte apărute în latină l-au determinat pe Papa Damasus să-l cheme pe Fericitul Ieronim să interpreteze o lucrare de traducere a Bibliei direct din limba ebraică în latină. Fericitul Ieronim a plecat în Ţara Sfântă şi s-a stabilit la Betleem unde timp de aproape 10 ani învaţă limba ebraică şi se familiarizează cu obiceiurile iudaice. În 390 începe traducerea Vechiului Testament după originalul ebraic în latină. Lucrarea durează timp de 15 ani până în 405. Interesant că această traducere din ebraică este primită de conducerea bisericii şi de populaţia de rând cu rezervă, cu critică. Împotriva ei a reacţionat Fericitul Augustin. La scurt timp traducerea a fost primită de tot mai multă lume pe considerentul că a fost scrisă într-o limbă mai accesibilă, latina uşoară. Datorită desei şi vastei întrebuinţări traducerea Ieronimă a ajuns în scurtă vreme cea mai populară, mai uzuală rămânând cu numele de  Vulgata. Datorită întrebuinţării ei într-o scară largă, datorită multor copieri care s-au făcut, au dat naştere unor greşeli, unor interpolări care ameninţau însăşi conţinutul textului. De aceea la câteva secole sa impus o rescriere a vulgatei. Primul a fost învăţătorul Alcuin în sec. XI. După aceea s-au încercat în sec XIII şi în continuare dar nu s-a reuşit la identificarea textului original. Cu toate acestea Sinodul Tridentin în 1546 a declarat textul vulgatei ca text oficial şi autentic al Sfintei Scripturi pentru Biserica Apuseană. Cei mai vechi codici datează din sec. VII - VIII unde s-a păstrat Vulgata.

8. Traduce Traducerile rile siriene Limba siriană este o ramură a limbii semitice. Centrul culturii siriene este Edesa, unde au existat două şcoli celebre una siriană şi una persană. În primul mileniu creştin sirienii au apelat la monofizitism, iar perşii la nestorianism. Sirienii au avut de timpuriu o traducere a Sfintei Scripturi pe care o numeau   Peşitto,  care înseamnă „simplu”. Nu putem şti cu precizie unde şi când s-a realizat, ceea ce constatăm este că în sec. IV era considerată ca o limbă destul de veche. Majoritatea specialiştilor spun că s-a realizat în sec. II în Edesa. Traducerea ei se presupune că s-a făcut după textul ebraic. Prin sec VI Filoxen încredinţează horepiscopului Policarp efectuarea unei traduceri a Vechiului Testament şi Noului testament după Septuaginta. Deoarece Peşitto era întrebuinţată de sirienii ortodocşi această traducere fiind cerută de sirienii iacobiţi. Din aceasta s-au păstrat numai câteva fragmente.

9. Alte traducer traducerii vechi vechi ale Sfinte Sfinteii Scripturi Scripturi a) Traducerile Traducerile copte sau egiptene egiptene.. Limba coptă sa dezvoltat din vechea egipteană, face parte din familia limbilor hamitice înrudită cu limbile semitice. Limba coptă avea 5 dialecte: 1. Dialectul sahidic sau teban 2. Dialectul bohairic vorbit în Nord 3. Dialectul faiumic vorbit în regiunea Fajun 4. Dialectul memfitic propriu-zis în Memfis 5. Dialectul acmimic vorbit în Persepolis Aceste dialecte au fost în uz deodată. Sunt indicii că în toate aceste dialecte s-au făcut traduceri ale Sfintei Scripturi deoarece ni s-au păstrat până astăzi fragmente. Se presupune că aceste traduceri s-au făcut în sec. II – III deoarece Sfântul Antonie părintele vieţii monahale din părţile Egiptului citează din cele 2 testamente biblice şi el nu cunoştea greaca nici latina. b) Traducerea Traducerea armeană. armeană.

La încep început ut Biseri Biserica ca armean armeanăă se folose foloseaa de limba limba sirian siriană. ă. Cea dintâi dintâi tradu traducer ceree a făcutfăcut-oo Patriarhul Isaac ajutat fiind de învăţătorul Mesrob inventatorul alfabetului armean. Traducerea în armeană s-a făcut după Peşitto. c) Traducerea Traducerea georgiană georgiană sau sau gruzină. gruzină. Poporul georgian a primit creştinismul de la armeni în sec. IV. Traducerea armeană spune că acelaşi Mesrob a introdus şi alfabetul georgian şi a făcut o traducere în limba georgiană după armeană. d) Traducerea Traducerea etiopiană etiopiană Creştinismul în Etiopia a fost răspândit de Frumenţiu şi Edesiu în sec. IV. În sec. V Biserica Etiopeană era în plină înflorire. Biblia a fost tradusă de Frumenţiu în sec. IV potrivit tradiţiei. Traducerea s-a făcut după Septuaginta. e) Traducerea gotică Goţii au primit creştinismul pe vremea când treceau prin teritoriile Subcarpatice în timp ce aveau ca Episcop pe Wulfila ( 310 – 380 ), care a alcătuit alfabetul, născut pe teritoriul Daciei din părinţi creştini, dar apoi a trecut la arianism. Fragmente din această traducere ni s-a păstrat în Codex Ageteus –  Upsalensis. Traducerea s-a făcut după Septuaginta. f) Traducerile slavone. Apostoli Apostoliii slavilor slavilor au fost fraţii Chiril Chiril şi Metodiu Metodiu care în sec. IX au depus depus o vastă misiune misiune de încreştinare a popoarelor din Balcani. Au tradus pentru prima dată Biblia în paleoslavă.

10. Traducerile mai noi ale Sfintei Scripturi în limbile europene Prima ediţie slavonă tipărită a Bibliei a fost în 1581 la Ostrog în Volhimia. La începutul sec. IX, se înfiinţează societatea biblică la Petersburg unde se tipăreşte în 1712 Biblia în limba rusă. În limba ucraineană prima tipărire este la Pociaev în 1798. La sârbi Vechiul Testament este tipărit la Belgrad în 1868. În limba cehă a fost tipărit la Praga în 1848. În limba Bulgară, Vechiul Testament s-a tradus şi tipărit în 1862 la Constanţa iar întreaga Biblie la Constanţa în 1868. La polonezi Biblia este tradusă şi tipărită în 1563. În italiană prima traducere a Bibliei apare în 1471 în Veneţia. Prima Biblie franceză apare la Paris în 1487. În limba spaniolă apare în 1790. În limba germană apare în 1778. În limba germană primele încercări de traducere a Bibliei se fac încă din sec. X, dar traducerea Bibliei în germana literară se va realiza în sec. XVI de Martin Luther care în 1522 – 1533 a tipărit 5 ediţii în limba germană literară. La englezi prima traducere o face pre-reformatorul John Whicliff, dar această traducere va fi aprobată pentru tipărire abia în sec. XVIII. În limba suedeză apare în 1540. În limba olandeză apare în 1550. Cea dintâi traducere traducere a Bibliei Bibliei în limba maghiară maghiară a fost făcută de protestan protestantul tul Gaşpar Caroli şi s-a tipărit pe cheltuiala lui Sigismund Racoczi în 1591. Catolicii unguri vor tipării pentru prima dată la Viena în 1826 prin traducerea lui Joan Kalvin.

ATENțIONARE! Lipsesc traducerile în limba franceză, italiană, spaniolă, portugheză, suedeză și olandeză. 11. Biblia în limba română Primele încercări de traducere a cuvântului Sfânt în limba română datează din sec. XV şi se identifică cu aşa zisele texte rotacizante, texte maramureşene: Psaltirea Şcheiană, Codicele voroneţian. Primele tipăriri ale cuvântului Sfânt în limba română se identifică cu Psaltirea lui Coresi în 1568, 1570 şi 1577. De asemenea o veche veche traducere traducere a Bibliei Bibliei în română română se identifi identifică că cu Palia de la Orăştie Orăştie care datează din 1581, cuprinde primele două cărţi ale Pentateuhului. În prefaţa Paliei se spune de fapt că se dă „   pre limba românească 5 cărţi ale lui Moise Proorocul, 4 cărţi ce se cheamă împărăteşti şi alţi câţiva

 prooroci”. Palia de la Orăştie s-a descoperit în comuna Lazu, jud. Bistriţa. Unii cred că s-au tipărit numai

cărţile lui Moise, alţii tot Vechiul Testament. În Prefaţa Paliei de la Orăştie găsim pentru prima dată cuvântul „român”. Colaboratorii care au lucrat la această traducere: Efrem Zocan, dascăl al dăscăliei, Ştefan Herce, propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, Moise Peştisel propovăduitor al Evangheliei în Lugoj, Archirie, protopopul Hunedoarei. Traducerea s-a făcut din limba greacă, ebraică şi sârbă. Nicolae Iorga susţine că traducerea s-a făcut din slavă dar nu este adevărat. Şirul traducerilor şi tipăriturilor româneşti este continuat în sec. XVI cu Psaltirea de la Bălgrad în 1661 sub Mitropolitul Simion Ştefan ( Noul Testament de la Bălgrad în 1648.) Piatra de temelie a cuvântului Sfânt în limba românească se pune odată cu tipărirea de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino în 1688. Traducătorul acestei Biblii a fost Arhiereul Gherman din Nisa Capadochiei, Episcopul Mitrofan al Huşilor, iar meşteri tipografi fraţii Radu şi Ştefan Greceanu, au fost şi traducători în acelaşi timp.  Nicolae Iorga spune că Biblia este: „cel dintâi document de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor  românilor”. A doua traducere a Bibliei în română s-a făcut la Blaj în 1795 începută de Episcopul Petru Pavel Aron, continuat de Samuil Micu Clain şi de Episcopul Ioan Bob. Următoarea ediţie în limba română este scoasă de societatea biblică rusească la Petersburg în 1819. Următoarea ediţie este Biblia de la Buzău în 1854 sub Episcopul Filotei, în 5 volume. Următoare Următoareaa ediţie ediţie a Bibliei Bibliei este Biblia lui Şaguna Şaguna care a văzut lumina lumina zilei cu ocazia Rusaliilor  Rusaliilor  din 1858, ediţie ilustrată. Următoarea ediţie a fost scoasă de societatea biblică Britanică, la Budapesta în 1863. În 1913 la Bucureşti apare pentru prima dată Mica Biblie tipărită de Episcopul primat Nicodim. În 1914 apare iarăşi o ediţie a Bibliei integrală cu aprobarea Sinodului. În 1936 apare o nouă ediţie la traducerea căreia s-au ostenit Gala Galaction şi Vasile Radu. În 1936 la mănăstirea mănăstirea Neamţ apare Biblia ilustrată, ilustrată, ilustraţi ilustraţi la care au contribu contribuit it I. Ştefănescu. Ştefănescu. În 193 19388 este realizată o nouă ediţie îmbunătăţită a Bibliei. O altă ediţie în 1944 sub Patriarhul Nicodim al României. Următoarea ediţie a fost în 1975. Apoi în 1982 sub patriarhul Justin. În 1988 cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la tipărirea Bibliei din 1688 a apărut o nouă ediţie, s-a reeditat Biblia lui Şerban Cantacuzino.

ATENțIONARE! Lipsesc edițiile din ‘44, perioada comunistă și de după Revoluție.

ISAGOGIA SPECIALĂ 13. Pentateuhul - prezentare generală 1. Numele Numele Pentateuhulu Pentateuhului: i: Primele 5 căr i din Vechiul Vechiul Testament Testament ce-l au ca autor autor pe Moise rezultă Pentateuhul. Cuvântul pentateuh are origine grecească   = cinci,   = volum sau carte. În ebraică Pentateuhul poartă denumirea de Tora sau Legea. La evrei cărţile biblice poartă denumirea primelor cuvinte cu care încep: Bereşit, Bara, Elohim. 2. Importan Importanţa ţa Pentateuhulu Pentateuhului: i: este de-a dreptul dreptul covârşitoar covârşitoaree deoarece el stă la temelia temelia întregii întregii religii revelate. Pe Pentateuh se sprijină întreagă ordinea dogmatică atât a vechiului Testament cât şi a Noului Testament. Având în vedere Pentateuhul, restul Scripturii şi îndeosebi Noul Testament este urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Prin urmare creştinismul întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos din  punct de vedere istoric stă au cade odată cu Pentateuhul. În Pentateuh găsim principalele învăţături dogmatice şi morale, găsim prezentată originea vieţii şi a lumii, lumii, unitatea de origine origine a lumii, lumii, fraternit fraternitatea, atea, căderea în păcat ca motivare motivare răscumpărarea răscumpărarea şi venirea venirea lui Mesia. 3. Unitatea Pentateuhului: reiese din unitatea adevărurilor ce le cuprinde sau le relatează şi unitatea autorului. Această unitate răzbate îndeosebi din trei idei principale pe care le găsim ca un fir roşu trase  prin toate cărţile Pentateuhului: a) ideea mesianică, a trimiterii unui răscumpărător.  b) separarea poporului poporului ales de celelalte neamuri ale lumii antice spre a fi sub directa grijă a lui Dumnezeu c) dreptul divin şi istoric al poporului Israel asupra Canaanului sau asupra Ţării Sfinte. De asemenea unitatea Pentateuhului ca lucrare transpare şi din felul de istorisire a autorului. În prima carte la care autorul n-a fost martor al evenimentelor, relatările sunt făcute în chip rezumativ, pe când în celelalte cărţi relatările, explicaţiile şi precizările se fac cu lux de amănunte dovadă că autorul a fost prezent la toate aceste evenimente. Un alt indiciu este caracterul lingvistic, anumite particularităţi şi arhaisme ale limbii care nu pot fi explicate dacă nu admite mai mulţi autori.

14-15. Cuprinsul Pentateuhului 1. Facerea sau Geneza Cartea Facerii se împarte în 2 părţi: Partea I este precedată de o introducere şi anume cap. 1 şi primele 3 versete din cap. 2. Aici se arată că întreaga existenţă îşi are obârşia în creaţia lui Dumnezeu. Tot ceea ce există a fost adus de Dumnezeu din nefiinţă la existenţă. Cap. 1 al Genezei ne prezintă aşadar geogonia şi cosmogonia, adică crearea universului în general şi crearea pământului în special. Partea I a Genezei începe de la cap. 2, v. 4 şi ţine până la cap. 11 inclusiv. Aici în general ni se relatează despre pregătirea mântuirii făcute de către Dumnezeu în chip general sau universal adică asupra întregi lumi. Etapele principale ale acestei pregătiri sunt: - înmulţir înmulţirea ea şi dezvoltare dezvoltareaa familie familieii primil primilor or oameni oameni - fratr fratrici icipiu piull lui Cain Cain - înmulţir înmulţirea ea răutăţilo răutăţilorr pe pământ pământ - potop topul - alegerea alegerea lui Noe şi a familiei familiei sale pentru pentru păstrarea păstrarea monoteism monoteismului ului şi pentru pentru continu continuarea area neamului neamului omenesc - aleger alegerea ea lui Sem fiul fiul lui Noe - alegerea alegerea lui Terah tatăl lui Avraam Avraam - alegerea lui Aaron pentru a menţine trează credinţa adevărată şi nădejdea mântuirii în lumea antică Partea a II-a a Genezei cap. 12-50, arată cum Dumnezeu în chip special a pregătit omenirea  prin alegerea lui Avraam şi prin grija deosebită arătată poporului poporului care s-a dezvoltat din el. Faţă de acest  popor Dumnezeu s-a comportat ca un adevărat Părinte faţă de copii săi, aşa se explică desele teofanii ( arătări ale lui Dumnezeu ) către unii dintre cei aleşi ai Săi, cum au fost Avraam, Iacov, etc. 2. Exodu Exodull sau Ieşir Ieşirea ea  Numele cărţii vine de la evenimentul care se tratează în carte şi anume ieşirea. În partea introductivă se arată că Fii lui Israel s-au înmulţit în Egipt încât au devenit un adevărat  popor. Faptul acesta i-a neliniştit pe egipteni văzând în ei o piedică ce periclita interesele şi autonomia lor. De aceea au început să-i persecute punându-i la tot felul de munci grele de exemplu fabricarea de cărămizi şi ridicarea de cetăţi. Dumnezeu care nu uită făgăduinţele Sale, a auzit glasul celor subjugaţi de egipteni şi le-a trimis un izbăvitor pe Moise care a fost crescut de fiica faraonului. Alegerea aceasta a avut loc într-un chip minunat adică printr-o vedenie ce i sa arătat lui Moise. El tocmai fugise din Egipt din pricina uciderii unui localnic, când pe un vârf de munte, ( Horeb ), din deşertul Sinai î s-a arătat Dumnezeu într-un rug de foc ce ardea şi nu se mistuia. Din acest moment Moise nu mai are alt ţel decât a izbăvirii propriului său  popor. Întrucât era însă gângav şi-l ia asociat pe fratele său Aron amândoi se înfăţişează în faţa faraonului cerând încuviinţarea plecării evreilor. Pentru că acesta se împotriveşte Dumnezeu trimite asupra ţării cele 10 plăgi. În amintirea amintirea ultimei plăgi care a fost moartea întâilor întâilor născuţi născuţi din Egipt, se institui instituiaa sărbătoar sărbătoarea ea  primilor Paşti. În sfârşit a sosit momentul eliberării. Evreii au apucat direcţia către ţara părinţilor lor. După trecerea Mării Roşii în care egiptenii îşi pierd mulţi soldaţi, evreii ajung în pustia Sinai. Aici ei se confruntă cu greutăţi de neimaginat. Apa care nu prea era, dar şi care era, era amară iar hrana lipsea aproape în totalitate. De aceea Dumnezeu s-a îngrijit în mod special de viaţa lor. El îi conduce ziua printrun nor care să-i protejeze de arşiţă iar noaptea printr-un stâlp de foc ca să-i călăuzească. Dumnezeu a  prefăcut apele amare în ape potabile şi le-a trimis mană în loc de pâine şi prepeliţe în loc de carne. În

aceste condiţii poporul ajunge la muntele Sinai. Aici va avea loc marea descoperire care va rămâne vie nu numai în conştiinţa evreilor ci a lumii întregi. Aici Dumnezeu v-a descoperii Legea. Cum Moise întârziase 40 de zile pe munte pentru primirea tuturor descoperirilor şi pentru reglementarea unor practici cultice, mulţi dintre conaţionali săi crezând că nu se va mai întoarce s-au îndoit de toate intervenţiile lui Dumnezeu şi au cerut lui Aron să le facă un idol. Acesta a fost viţelul de aur din care pricină Moise s-a supărat supărat şi a trântit trântit tăbliţele tăbliţele legii legii încât acestea s-au spart. spart. După pedepsirea pedepsirea celor vinovaţi, vinovaţi, Moise Moise s-a urcat din nou pe munte primind alte table ale legii şi informaţii referitoare la construirea Cortului Sfânt. De la Sinai călătoria a continuat spre nord către pământul făgăduinţei. Au fost înfrânte rând pe rând triburile străine întâlnite în cale, ca: amoniţii moabiţi. În sfârşit evreii ajung la răsărit de Iordan. Aici îşi aşează taberele şi ocupă tot ţinutul din jur până la trecerea Iordanului. Acest ţinut a rămas în posesia triburilor  Gab, Ruben şi o parte din seminţia lui Manase. 3. Lev Leviti iticul cul Mai este numită şi Legea preoţilor, sau Legea Jertfelor. Numele se justifică întrucât întrucât ştim că semeţia preoţească a fost potrivită numai celor din neamul lui Levi. Preoţia a fost desemnată  prin inspiraţie dumnezeiască să fie ceea a lui Levi. Partea a II-a se referă la curăţirile sau spălările rituale – un rol important atât din punct de vedere igienic cât şi spiritual. Găsim reglementări ale jertfelor, modalitatea aducerii lor şi felurile lor. 4. Num Numere erele le Cuprinde o serie de recensăminte a poporului ales: atât un recensământ general cât şi peste seminţii şi categorii sociale. Partea a II-a relatează întâmplări din timpul celor 40 de ani petrecuţi în pustiu: despre  pedeapsa lui Core, Dotan şi Iebiron care au contestat preoţia lui Aron. Pedeapsa lor a fost drastică, i-a înghiţit pământul. În partea de sfârşit este relatată moartea lui Aron şi a lui Miriam, în locul său rămânând fiul său Eleazor. În urma unei răzvrătiri Dumnezeu îi pedepseşte cu muşcături de şerpi veninoşi, de care se  puteau vindeca numai dacă se uitau la şarpele de aramă care l-a înălţat Moise la porunca lui Dumnezeu, care va fi semnul lui Hristos.+ 5. Deute Deuterono ronomul mul Se mai numeşte repetarea legii pentru că se reia legea din celelalte cărţi. Prima parte cuprinde o cuvântare a lui Moise în care arată că Dumnezeu este credincios  promisiunilor  promisiunilor Sale, de aceea evreii au datoria de a împlinii poruncile Lui. Urmează a doua cuvântare a lui Moise care cuprinde cea mai mare parte a cărţii în care este reamintită legea. În încheiere se relatează despre îndemnul pe care-l face acesta poporului de a fi ascultători lui Dumnezeu. Se încheie cu alegerea lui Iosua în locul lui Moise care bătrân fiind, se suie pe muntele Nebu la răsărit de Marea Moartă de unde  priveşte întregul ţinut al Canaanului, după care moare, mormântul nefiind găsit nici azi, poporul jelindu-l 30 de zile.