De demult de octavian goga, lirism obiectiv/ subiectiv - poezie lirica Octavian Goga - De Demult Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strunga... Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme lunga. Într-un sfesnic ard pe masa doua lumânari de ceara, Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara: "Patru juzi din patru sate, de la Muras mai la vale, Cu supunere se-nchina astazi înaltimii-tale, Luminate împarate! Scriem carte cu-ntristare, Ne-au luat pasunea domnii, fara lege si-ntrebare... Semne-avem, Semne-avem, si-n miezuine1 le-au fost pus de mult batrânii, De pe când în tara asta numai noi eram stapânii... Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfarmat dusmanul, Si pe Ionut al Floarii ni l-au prapadit, sarmanul. Ne mor vitele-n ograda si ni-e jale noua foarte Si, -naltate împarate, noi n-am vrea sa facem moarte! Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mort dreptate! Ale înaltimii-tale slugi supuse si plecate, Am trimis aceasta carte si, precum ca sa se stie, Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie. Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si scrisoarea, Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi plânsoarea." .......................... La fereastra-s zori de ziua si patrund încet în casa, Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masa. O nadejde lumineaza fetele nemângâiete; nemângâiete; A-ntarit scrisoarea popa: la tot coltul o pecete. Mos Istrate se ridica si, cu mâna tremurata, Pune cartea în naframa, de trei ori împaturata... Întolit de drum, jitarul Radu Roata se iveste, Vechi caprar din catanie, stie carte pe nemteste. El asaza-n sân ravasul si saruta mâna popii, Juzii strâng o data mâna, le mijesc în gene stropii.
Stau cu popa-n pragul portii, ochii lor spre drum se-ndreapta Când, cu traista subsuoara si toiagu-n mâna dreapta, În sclipirea diminetii, care rumeneste satul, Radu Roata pleaca-n lume, cu scrisoare la-mparatul. "Tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la strunga Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme lunga.Intr-un sfesnic ard pe masa doua lumanari de ceara, Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara: «Patru juzi din patru sate, de la Muras mai la vale, Cu supunere se-nchina astazi inaltimii-tale, Luminate imparate! Scriem sectiune cu-ntristare, Ne-au luat pasunea domnii,.fara lege sintrebare. Semne-aam, si-n miezuine le-au fost pus de mult batranii, De pe cand in tara asta numai noi eram stapanii Nu mai sunt acum pe campuri, toate le-a sfaramat dusmanul, Si pe Ionut al Floarei ni l-au prapadit, sarmanul. Ne mor vitele-n ograda si ni-e jale noua foarte Si,-naltate imparate, noi n-am vrea sa facem moarte! Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mor dreptate! Ale inaltimii-tale slugi supuse si plecate, Am trimis aceasta sectiune si, precum ca sa se stie, Sris-am eu, popa Istrate, in ziua de SfantIlie. Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si scrisoarea, Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi soarea». La fereastra-s zori de zina si patrund incet in casa, Juzii, treji de ganduri grele, stau cu coatele pe masa. O nadejde lumineaza fetele nemangaiete: A-ntarit scrisoarea popa; la tot coltul o pecete. Mos Istrate se ridica si, cu mana tremurata, ** Pune sectiunea in naframa, de trei ori impaturataIntolit de drum, jitarul Radu Roata se iste, Vechi caprar din catanie, stie sectiune pe nemteste. El asaza-n san ravasul si saruta mana popii, Juzii-i strang o data mana, le mijesc in gene stropii. ' Stau cu popa-n pragul portii, ochii lor spre drum se-ndreapta, Cand, cu traista subsuoara si toiagu-n mana dreapta, *In sclipirea diminetii, care rumeneste satul, Radu Roata pleaca-n lume, cu scrisoare la-mparatul." Poezia lui Octavian Goga (1881 - 1938) se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit, dintr-o imensa neliniste a suferintei, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul sau manifestandu-se in sensul increderii poetului in puterea de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc, de a contribui la eliberarea sociala si nationala de sub asuprire austro-ungara, la izbavirea poporului de amar si suferinta: "Eu am vazut in taran un om chinuit al pamantului; n-am putut sarl vad in acea atmosfera in care l-a vazut Alecsandri in pastelurile sale si nici n-am putut sa-l vad incadrat in acea lumina de selie a lui Cosbuc." Crezul artistic al lui Octavian Goga se defineste prin ideea ca menirea poetului este aceea de a da glas suferintelor si nazuintelor poporului sau, deoarece "el totul de, toate le asculta/ Unde-i soarea zarilor mai multa/ El isi roteste aripele sale." ("Poezie"). Conceptia despre poet si creatie reiese si din marturisirile facute de Goga in volumul "Discursuri (Fragmente autobiografice)", in care isi fundamenteaza crezul literar: "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut totdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare
pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinte". Creatia lirica "De demult" de Octavian Goga a aparut in volumul "Poezii" din 1905, definind un talent viguros, manifestat printr-un patriotism sincer si o poezie mesianica si vizionara, un adevarat manifest artistic si social, un program de lupta si o marturie militanta, ceea ce il defineste ca poet mesianic si vizionar. (Structura si compozitia textului poetic) Poezia imbina lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv, marcile lexico-gramaticale fiind reprezentate prin pronumele personale si rbele la persoana I si a Hl-a: "s-aud", "tin", "", "neau luat", "scriem", "noi", "eu", "punem". Adresarea directa se concretizeaza intr-o epistola scrisa imparatului, fiind marcata prin ghilimele si relevata prin marcile rbelor si pronumelor la persoana a Ii-a si vocativul substantilor prezente in discursul liric argumenteaza, o data in plus, lirismul subiectiv al poeziei: "se-nchina [] inaltimii-tale", "Luminate imparate!", "naltate imparate". Titlul este semnificativ pentru vremurile "de demult", cand Transilvania se afla sub ocupatia Imperiului Austro-Ungar, iar poetul, prin intermediul celor "patru juzi", se imagineaza in ipostaza de mesager al taranilor ardeleni napastuiti, stind profetic izbavirea de chinuri si suferinte a romanilor oprimati social si national. Tema. Poezia este o expresie a misiunii poetului care se simte exponent al neamului sau, simtind deplin povara menirii vizionare si rostul propriei creatii. Eul liric, sub "masca" celor "patru juzi" (jude, ar/j.=demnitar cu atributii judecatoresti-si administrati-n.n.), ia asupra sa durerile romanilor inrobiti, ilustrand mesianismul scriitorului, "care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma" ca sa le schimbe soarta nemiloasa. Compozitional, poezia este structurata in saptesprezece distihuri (strofe de doua rsuri-n.«.), organizate in patru secnte lirice, imbinand lirismul obiectiv cu cel subiectiv, personajele constituind "mastile" eului liric. Secnta intai este alcatuita din primele doua distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea cuvintelor "noapte" si "clopote", sugerand in sens conotativ atmosfera de taina, conspirativa a celor "patru insi", care au misiunea divina, mesianica de a fi mesagerii taranilor obiditi, pe langa imparatul Austriei, pentru a li se face dreptate si a fi izbaviti de suferinta: "Tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la strunga/ Patru insi la p'opa-n casa tin azi sfat de vreme lunga". in casa preotului Istrate, s-au adunat "patru insi" ca sa tina "sfat de vreme lunga", sugerand, prin ambiguitate, pe de o parte valenta temporala, de lunga durata, a asupririi austro-ungare, iar pe de alta parte importanta demersului care nu poate fi conceput superficial, ci necesita o concentrare indelungata pentru a spori sansele de izbanda. Casa popii este un spatiu sacru, sugerat metaforic de sfesnicul in care ard "doua lumanari de ceara", fiind totodata locul in care urma sa se elaboreze un document important pentru soarta neamului romanesc: "Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara". Preotul, intalnit in multe creatii ale lui Goga, este un personaj-simbol, un model spiritual de factura divina, semnificand si aici ideea ca el este cel mai apropiat de sufletul romanilor. Secnta a doua, marcata prin ghilimele, incepe cu prezentarea celor patru reprezentanti "juzi", niti din "patru sate, de la Muras mai la vale", precum si formula initiala a memoriului adresat imparatului AustroHJngar: "Cu supunere se-nchina astazi inaltimii-tale/ Luminate imparate!". Cu un tOn plin de tristete, memorandistii demasca abuzurile savarsite de "domnii" care le-au luat pasunile in mod ilegal si samavolnic, fusesera sterse hotarele care delimitau pamanturile strabunilor, stapanii acestor locuri inca de pe vremea cand Imperiul Austro-Ungar nu se intindea peste Transilvania: "De pe cand in tara asta numai noi eram stapanii". In actiunea de
praduire a romanilor ardeleni fusesera si victime umane, "pe Ionut al Floarei ni l-au prapadit, sarmanul", le murisera vitele si sufletul lor este pi in de jale si viata de o saracie cumplita. Mesagerii taranilor transilvaneni cer, prin aceasta scrisoare, sa li se restituie pamanturile confiscate cu japca si sa se faca dreptate pentru victimele abuzurilor: "Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mort dreptate!". Totodata, ei insinueaza amenintator ca, daca aceste doleante nu le sunt solutionate, ar putea trece la rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de ilegale ca acelea prin care le fusesera luate pamanturile, dar ei prefera domnia legii, careia sa i se supuna toti in egala masura: "Si,-naltate imparate, noi n-am vrea sa facem moarte!". In incheierea scrisorii, noteaza formula finala, "Ale inaltimii-tale slugi supuse si plecate", semnatura, "Scris-am eu, popa Istrate, si mentioneaza data, "in ziua de Sfant-Ilie", o zi providentiala semnificand puterea divina a Sfantului "cu biciul", care pedepseste si asigura, totodata, campii manoase, aducand ploaia. Pentru ca nu stiau sa scrie, ceilalti patru "juzi" au pus degetul in loc de semnatura, ca sa certifice gerea: "Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si scrisoarea,/ Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi soarea". Secnta a treia urmeaza dupa un rand de puncte de suspensie, semnificand indemnul la meditatie asupra rendicarilor formulate si-i prind zorile pe semnatarii memoriului stand "treji de ganduri grele". Nadejdea ii anima si le "lumineaza fetele nemangaiete" atunci cand popa pune pecetea pe coltul scrisorii. Urmatoarea secnta ilustreaza ritualul emotionant al impaturirii documentului "in naframa" de catre preotul Istrate, a canii mana tremura nu numai de batranete, cat mai ales ca reactie puternica pentru momentul vital si plin de speranta pe care il traiesc. Mesajul catre imparat este inmanat jitarului (pandar) Radu Roata, semnificand pazitorul de tarina, despre care se sugereaza ca invatase nemteste atunci cand fusese caprar in armata austro-ungara. Finalul poeziei exprima sfarsitul misiunii, mesagerul pune ravasul in san, saruta mana preotului, apoi strange mana juzilor, cu totii avand in ochi lacrimi de indelungata durere si, totodata, de speranta pentru redobandirea demnitatii si a fiintei nationale. "in sclipirea diminetii", jitarul, "cu traista subsuoara si toiagu-n mana dreapta", "pleaca-n lume cu scrisoarea la-mparatul" fiind condus cu privirea, din pragul portii, de catre preotul si juzii emotionati si plini de speranta. (Limbajul si expresivitatea textului poetic) Expresivitatea poeziei se defineste prin modurile si timpurile rbelor, care dau poeziei sensuri ideatice si dinamism. Predominante sunt rbele la prezentul gnomic (exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-nw), ca semn al eternizarii rolului pe care il au in viata satului preotul si imputernicitii satelor: "s-aud", "tin", "ard", "se-nchina", "scriem", "nu stim", "lumineaza", "saruta", "mijesc", "pleaca". Timpul trecut al rbelor -"aam", "eram", "a sfaramat", "au prapadit"-reliefeaza asuprirea sociala si nationala "de demult", care apasa de acuri sufletele romanilor ardeleni. Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular si se manifesta printr-o varietate de modalitati expresi, conferind limbajului oralitate prin cuvinte populare si regionalisme: "strunga", "peana noua", "juzi", "miezuine", "toiagul", "jitar", "pecete", "mijesc", "nemangaiete", "sectiune", "soare". Sintaxa inrsata reflect graiul ardelenesc si confera poeziei autenticitate si sensibilitate emotionala: "si ni-e jale noua foarte"; "A-ntarit scrisoarea popa; la tot coltul o pecete". Sugestia textului liric este ilustrata prin urile semantice reprezentate de epitete -"vreme lunga", "peana noua", "slugi supuse si plecate", "ganduri grele", "mana tremurata". Existenta termenilor religiosi reitereaza mesianismul poetului* increderea in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului de amar si suferinta: "clopotele", "popa", "Sfant-Ilie", "pe cruce". Oximoronul "nadejde [] fetele nemangaiete" se manifesta la nil ideatic, sugerand speranta care consoleaza sufletele indurerate. Metafora "treji de ganduri grele" reitereaza constiinta treaza a
romanilor in demersurile permanente de a se elibera din neagra si greaua asuprire. Prozodia. Versurile sunt lungi, de 16 silabe, iar rima distihurilor este imperecheata. "Masti lirice" ale eului poetic, preotul, "juzii" si "jitarul" isi asuma aceeasi misiune spirituala cu cea a crezului artistic al lui Octavian Goga, menirea de a da glas suferintelor si nazuintelor poporului sau asuprit, fiind un semanator de credinta si de biruinta pentru izbavirea neamului romanesc de sub ocupatia straina austro-ungara. in poezia "De demult", Octavian Goga reuneste clasicismul si romantismul tarziu, prin personajul exponential ("caracter"), prin misiunea mesianica a eului poetic si prin registrul popular al discursului liric, ceea ce inscrie aceasta creatie in perioada literara cunoscuta ca prelungirea romantismului si clasicismului.In concluzie, poezia lui Goga se naste in inima indurerata a poetului pentru soarta poporului sau asuprit dintr-o imensa neliniste chinuitoare, din lacrimi si razvratiri impotriva nedreptatilor sociale si nationale, mesianismul manifestandu-se in sensul increderii poetului in forta sa de a indrepta soarta dureroasa a neamului romanesc din Ardeal, de a contribui la eliberarea sociala si nationala, la izbavirea poporului de amar si suferinta: "Eu am vazut in taran un om chinuit al pamantului; n-am putut sa-l vad in acea atmosfera in care l-a vazut Alecsandri in pastelurile sale si nici n-am putut sa-l vad incadrat in acea lumina de selie a lui Cosbuc." poezia "De demult..." incepe cu o imagine de conspirativitate nocturna, intr-o atmosfera de mister, desprinsa, in mod neobisnuit, din peisajul bucolic dimprejur: "Tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la strunga.../ Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme lunga.// intr-un sfesnic ard pe masa doua lumanari de ceara,/ Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara:// «Patru juzi din patru sate, de la Muras mai la vale,/ Cu supunere se-nchina astazi inaltimii-tale...»". inceput parca de epopee, in care se transcrie durerea oprimarii de veacuri a unui popor ce iubeste spatiile libere ale inaltimilor. Ne aflam in universul poetic al lui Octavian Goga si preotul este un apostol al satului, om de suflet romanesc si de cultura, care inmoaie "peana" in calimara pentru a scrie mai departe, la imparat: "Luminate imparate! Scriem carte cu-ntristare,/ Ne-au luat pasunea domnii, fara lege si-ntrebare...// Semne-aveam, si-n miezuine le-au fost pus de mult batranii,/ De pe cand in tara asta numai noi eram stapanii..." . Realitatea descrisa de preot, intr-un cadru temporal indepartat, este aceea cunoscuta dintotdeauna: domnii cei straini de tara asupresc poporul si inlesnesc luarea pamantului de catre cei putini. Saracia este totala si nimeni nu o mai poate stavili. Starea de maxima decadere se traduce prin crima, prin disparitia campurilor si prin moartea vitelor in ograda: "Nu mai sunt acum pe campuri, toate le-a sfarmat dusmanul,/ Si pe Ionut al Floarii ni l-au prapadit sarmanul// Ne mor vitele-n ograda si ni-e jale noua foarte/ Si,-naltate imparate, noi nam vrea sa facem moarte!" Discursul acesta patetic este trimis chiar imparatului, unsul domnului pe pamant, singurul care mai poate, in chip iluminist, ca domn "luminat", sa faca dreptate: "Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mort dreptate!/ Ale inaltimii-tale slugi supuse si plecate// Am trimis aceastacarte si, precum ca sa se stie,/ Scris-am eu, popa Istrate. in ziua de Sfant-Ilie." La aceasta cina de taina s-au adunat persoane importante, conducatori de sate, "patru juzi", care, nestiind carte, intaresc cu degetul "plansoarea" durerii lor: "Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si scrisoarea,/ Punem degetul pe cruce si-ntarim din nou plansoarea." Scrierea plangerii se incheie, prin simetrie cu inceputul poeziei, in zori de ziua: "La fereastra-s zori de ziua si patrund incet in casa,/ Juzii. treji de ganduri grele, stau cu coatele pe masa.// O nadejde lumineaza fetele nemangaiete;/ A-ntarit scrisoarea popa; la tot coltul o pecete." Scrisoarea pleaca spre neobisnuitul destinatar chiar in cursul diminetii, devreme: "Mos Istrate se ridica si, cu mana tremurata,/ Pune cartea in naframa, de trei ori impaturata...// intolit de drum, jitarul Radu Roata se iveste,/ Vechi caprar din catanie, stie carte pe nemteste."
Scrisoarea, "cartea" catre imparatul, ramane o incercare de speranta pentru mica asezare a romanilor: "El aseaza-n san ravasul, si saruta mana popii,/ Juzii-i strang o data mana, le mijesc in gene stropii.// Stau cu popa-n pragul portii, ochii lor spre drum se-ndreapta,/ Cand, cu traista-n subsuoara si toiagu-n mana dreapta,// in sclipirea diminetii, care rumeneste satul,/ Radu Roata pleaca-n lume, cu scrisoare la-mparatul." Poezia, cu ton de~ balada si cu titlu de legenda, se constituie intr-o ruga disperata adresata cerului pentru a sfarsi starea de apasare, de totala asuprire a poporului roman. Mesajul de disperare, trimis imparatului, in fond unei instante supreme, care nu poate veni decat din cer, transcrie realitatea aspra a imperiului chezaro-craiesc, in care romanii erau supusi, fara drept de apel, constrangerilor istorice neiertatoare. Teme si motive ale poeziei "De demult..." • Teroarea istoriei, demonstrata prin faptele fara precedent de asuprire si distrugere ale bunurilor celor multi. • Comunitatea satului, unita in jurul preotului, ca un nucleu in lupta de supravietuire a tuturor. • Conciliabulul nocturn, vazut ca singurul mijloc de meditatie si de decizie asupra situatiei insuportabile de asuprire. • Dimineata, simbol al sperantei unui nou inceput pentru lumea asuprita, al solidaritatii cu oamenii asupriti.
