DAN C. MIHÃILESCU editor
Cãrþile care ne-au fãcut oameni
Redactor: Corneliu Radu Coperta: Andrei Gamarþ Corector: Andreea Stãnescu DTP: Emilia Ionaºcu, Carmen Petrescu Tipãrit la Monitorul Oficial R.A.
© HUMANITAS, 2010 ISBN 978-973-50-2823-7 Descrierea CIP este disponibilã la Biblioteca Naþionalã a României EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi Carte prin poºtã: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. – CP 14, Bucureºti e-mail:
[email protected] www.libhumanitas.ro
Dan C. Mihãilescu este critic ºi istoric literar. A lucrat ca cercetãtor la Institutul de Istorie ºi Teorie Literarã „G. Cãlinescu“ ºi a editat suplimentul cultural Litere, arte & idei de la Cotidianul. Obþine Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Perspective eminesciene. A publicat 16 volume de eseuri (printre care Stângãcii de dreapta, Îndreptãri de stânga, ciclul Viaþa literarã, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu), a tradus din Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Emmanuel Todd, Vladimir Bukovski º.a., a deþinut rubrici în revistele Luceafãrul, Transilvania, 22, Idei în dialog, România literarã, Ziarul de duminicã, Dilema veche, precum ºi în Evenimentul zilei ºi Jurnalul naþional. Din anul 2000 este realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV. Printre preocupãrile sale constante se aflã literatura memorialisticã ºi epistolarã.
DAN C. MIHÃILESCU
O mansardã tapetatã cu cãrþi ºi cititul la metru
CÂND SE COACE FÃPTURA, CÂND SE ÎNCHEAGÃ ROS-
tul unui om? La ºapte, la 15, la 18, la 20–23 de ani? Sau, mai degrabã, pe tot drumul acesta? Dacã mã gândesc bine, în cazul meu cãrþile au fost de-a binelea zeii copilãriei ºi adolescenþei. Dacã într-un muzeu de artã ºi la Ateneu aveam sã ajung abia spre majorat, în schimb la teatru m-a dus maicã-mea sãptãmânal, cu binecuvântatã fervoare, de la zece la 17 ani, iar de citit am citit încã de la grãdiniþã, cu un nesaþiu aproape mistic. Minunata colecþie de doi lei „Traista cu poveºti“ – de unde ºtiu ºi acum fascinat povestea Mãnuºei lui Aleksei Tolstoi, Mãrunþica, apoi istoriile cu Pãcalã ºi feþii-frumoºi ai lui Ispirescu – avea sã lase locul, în micuþa bibliotecã improvizatã în vitrina ºifonierului familiei, volumelor SF din seria „triunghiul“, vrafului de reviste Veac nou, dar ºi cãrþilor cu care m-a torpilat prematur fratele maicã-mii (odatã cu prima þigarã, insinuatã preventiv-educativ, întru exemplarã înecare, la 11 ani): nu doar Mihail, câine de circ, dar ºi biografiile lui Fouché ºi Talleyrand, apoi Winnetou-ul lui Karl May, Servadac-ul lui Jules Verne plus Douzãzeci de mii 89
de leghe sub mãri, Castelul din Carpaþi, Robur Cuceritorul ºi Insula misterioasã, dar ºi Rob Roy, Muschetarii, Comoara din insulã, Ivanhoe, Cãlãreþul fãrã cap, Arcaºul verde, Zece negri mititei…. Aceastã primã nãvalã a fost urmatã la modul demenþial de cele trei vacanþe de varã dintre clasele a ºasea ºi a noua, 1965–1968, ani de vârf ºi explozie occidental-sincronizantã ai liberalismului ceauºist, când am descoperit fabuloasa bibliotecã a lui „Dan-a-lutanti Lia“ de pe strada Râpelor, la doi paºi de strada Bacovia, pe Giurgiului. Nici acum ºi, de fapt, cred cã niciodatã nu voi ºti cine erau pãrinþii lui Dan, ce mister îi fãcea pãrtaºi marii deschideri de atunci, ce subtilã conspiraþie l-a expediat pe tatã în lumea Apusului, ce pãcate plãteau cei rãmaºi aici º.a.m.d. Ce ºtiu – ºi asta la modul visceral – este cã: 1) ei l-au dus la Snagov pe sãrãntocul care eram, oferindu-mi „sfânta sfintelor“ acelor vremi: sticla de Pepsi (brobonatã!) de doi lei, plus douã perechi de crenvurºti inubliabili, ºi 2) trei veri de-a rândul am citit în casa lor, într-o divinã mansardã tapetatã cu BPT-urile deceniului anterior ºi cu colecþiile de la EPL ºi ESPLA, câteva ore pe zi, sute de volume de-a valma, fãrã discernãmânt, propriu-zis la metru, de la Lesage, Zola, Maupassant, Gogol, Camus, Cehov, surorile Brontë ºi Turgheniev, la Goethe, Poe, Dickens, Dreiser, Dos Passos, Schiller, Steinbeck… adicã tot ce a descoperit nu demult Nicolae Manolescu cã ar fi fost de stânga, într-o mãsurã sau alta, deliberat livrat suavei noastre inconºtienþe! În fine, la 16–22 de ani a venit al treilea val, cel metafizic, binefãcãtor ºi ultim, marcat de întâlnirea cu Dan Arsenie ºi – prin intermediul lui – cu Ioan Alexandru, Heidegger, Filocalia ºi tot ce þinea de Patrologia lui Migne. Atunci când eram îmbibat de 90
literatura rãului, de Baudelaire, Verlaine ºi Rimbaud, de Lautréamont, Dylan Thomas, dostoievskianism, ocultism, gnosticism, erezie, Madame Blavatsky, Evola ºi Guénon, iar Dan ºi Ioan m-au condus cãtre Pateric, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, Melcul lui Antim Ivireanu ºi Cartea morþilor, la sufism, budism, Milarepa ºi isichasm, cãtre Goethe, Novalis, Eminescu ºi Romano Guardini… Ajuns aproape de ºaizeci de ani, sunt adesea întrebat care sunt cãrþile care m-au format! Nu o mie, ci câteva. Zece, sã zicem. E frumoasã provocarea, ca un îndemn la duel. Zece energii care þi-au determinat identitatea spiritualã. Îmi refuz alintul fariseic al refuzului ºi precauþiile pedagogice ale vârstei ºi mã supun dicteului aproape automat: 1. Biblia ºi Shakespeare. Aici e TOTUL! 2. Eminescu – poezia, proza, publicistica, omul – ºi teatrul lui Caragiale, care compun rotundul Ideii româneºti. 3. Romanele lui Dostoievski – Demonii, Fraþii Karamazov, Crimã ºi pedeapsã, Idiotul – m-au lovit nãprasnic ºi irevocabil la 17 ani. 4. Cugetãrile lui Pascal, împletite cu presocraticii traduºi de Simina Noica, sufismul, Patericul, Vieþile… lui Diogene Laertios, Învãþãturile lui Neagoe Basarab. 5. Poezia lui Ioan Alexandru, de la Cum sã vã spun ºi Viaþa deocamdatã, la Imnele bucuriei ºi Imnele Transilvaniei. 6. Cãrþile lui Gaston Bachelard despre „imaginaþia materiei“ – Psihanaliza focului, Aerul ºi visele, Reveriile pãmântului, Poetica spaþiului ºi suita compusã din Sufletul romantic ºi visul, de Albert Béguin, 91
Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Pietrele preþioase, de Roger Caillois, Rabelais-ul lui Mihail Bahtin, Barocul (Cyrce ºi Pãunul) lui Jean Rousset, Literaturã ºi senzaþie, de Jean-Pierre Richard, Metamorfozele cercului, de Georges Poulet. 7. Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, ºi Ernst Jünger, Falezele de marmurã, care-mi compun romanul ideal. 8. Craii de Curtea-Veche, în literatura românã, plus Ion ºi Moromeþii. 9. Hölderlin, Rilke, Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Claudel, Verlaine. 10. Cioran. De-a lungul ºi de-a latul, de sus pânã jos. Opera lui este epilogul a toate. Citiþi-le… ºi mai vorbim dupã aceea!
Horia-Roman Patapievici este fizician de formaþie; dupã cãderea comunismului reuºeºte sã se impunã pe scena culturalã româneascã încã de la debut (Cerul vãzut prin lentilã, Zbor în bãtaia sãgeþii, Politice) prin eseurile ºi analizele sale riguroase, erudite, de anvergurã intelectualã enciclopedicã, dar întotdeauna animate de o vie pasiune. Alãturi de luãrile sale de poziþie, de publicisticã, de implicarea în studierea dosarelor Securitãþii, de emisiunile de televiziune pe care le-a realizat, cãrþile sale (Omul recent, Despre idei ºi blocaje etc.) l-au plasat în centrul polemicilor culturale ale ultimilor ani, de pe poziþia de critic lucid al modernitãþii ºi postmodernitãþii.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI
Maeºtrii vârstelor
CÃRÞILE AU FOST MEREU PREZENTE ÎN VIAÞA MEA.
La început, pânã la prima vârstã conºtientã (treisprezece ani), au fost cãrþile pe care le alegeau pentru mine pãrinþii, ºcoala, prietenii, gustul aventurii ºi îndrãzneala descoperirii. Erau Cireºarii (Constantin Chiriþã), Robin Hood (Stuart Gilbert), Tom Sawyer ºi Huckleberry Finn (Mark Twain), Nebuloasa din Andromeda (Ivan Antonovici Efremov), Hiperboloidul inginerului Garin ºi Aelita (Aleksei Nicolaevici Tolstoi), Luntrea sublimã (Victor Kernbach), Asklepios (Horia Stancu), Stãpânul lumii (A.R. Beleaev), Oraºele scufundate (Felix Aderca), Eu, robotul (Isaac Asimov), Grãdina zeilor (Camil Baciu), Marele portret (Dino Buzatti), Scarabeul lui Raºid (Cecilia Dudu), A de la Andromeda (Fred Hoyle), O trezire neobiºnuitã (Angelo Ritig), Insula misterioasã ºi toatã colecþia cartonatã format in-octavo a lui Jules Verne. Apoi, în bloc, colecþia SF de 1,5 lei ºi cea cu triunghi. Aveam colecþia completã ºi le-am citit pe toate. Titlurile enumerate mai sus au rãmas vii în memoria mea: le-am pomenit pentru cã azi puþini îºi mai amintesc de ele, deºi multe dintre ele sunt, 95
fãrã îndoialã, remarcabile. Nu mi s-au ºters din memorie frazele rostite în marþianã de nu mai ºtiu care personaj din Aelita lui Aleksei Tolstoi „Aiu utara ºoho daþia tuma ra gheo talþetl“ (nu mai þin minte unde trebuiau puse majusculele ºi nici punctuaþia). Spre deosebire de cãrþile aventuroase ale copilãriei, care au fost un rod al întâmplãrii (dovadã cã nu mai am, azi, nici una în bibliotecã – lucru pe care îl regret enorm), cãrþile care m-au format m-au ales ele pe mine. Le-am gãsit în drumul meu pur ºi simplu. Erau la îndemânã. Mã aºteptau. În casã am gãsit Luna ºi focul ºi Femei singure de Cesare Pavese. Mi-au plãcut, în special Trei femei singure. La puþin timp, o colegã cãreia la un ceai i-am vorbit o searã întreagã despre faptul cã viaþa trebuie trãitã cu atenþia cu care un poet de geniu scrie un poem genial mi-a spus: „Vorbeºti ca unul pe care îl citesc acum. Un jurnal.“ „Cine?“, am întrebat. „Nu ºtiu. Þi-l aduc mâine.“ A doua zi primeam cu împrumut prima carte majorã a adolescenþei mele – Meseria de a trãi, de Cesare Pavese. În curând aveau sã i se alãture ciclurile de poeme Munca oboseºte ºi Va veni moartea ºi va avea ochii tãi. Pavese a fost primul meu maestru, iar Il mestiere di vivere a fost prima mea carte de cãpãtâi. A doua mea carte de cãpãtâi a fost Condiþia umanã, iar André Malraux a fost scriitorul care m-a fãcut pentru prima oarã sã-mi doresc sã fi avut norocul de a trãi o altã viaþã decât a mea – pe a lui. Ca ºi din Pavese, am fãcut din Malraux lecturã de autor. I-am dedicat patru sau cinci caiete, scrise mãrunt. ªtiam pe de rost multe din dialogurile metafizice din Calea regalã, Condiþia umanã, Cuceritorii ori Speranþa. Cu el, aveam nu numai sentimentul de capodoperã literarã, ci ºi pe acela, care mã fascina mai mult, de viaþã perfectã. Aºa, având fascinaþia vieþii perfecte, am dat într-o bunã zi peste Nietzsche; 96
dupã ce i-am citit uluit Amurgul idolilor ºi Ecce homo, m-am vândut lui, pur ºi simplu, ºi moral, ºi intelectual. Aº fi vrut sã-i locuiesc mintea, pentru a-i putea trãi ideile ºi a mã putea instala, astfel, în chiar izvorul din care þâºneºte gândirea genialã. Vârstele sunt importante. Pavese m-a ghidat la cincisprezece, ºaisprezece ani, Malraux între ºaisprezece ºi nouãsprezece, Nietzsche începând cu optsprezece ºi pânã spre treizeci. Odatã cu Nietzsche, maeºtrii mei se amestecã, fãrã a se concura. Apar mai mulþi deodatã, dar în jurul aceluiaºi tip de fascinaþie. Exaltarea închinatã lui Nietzsche a coabitat cu pasiunea îndrãgostitã pentru Montherlant, cãruia îi admir ºi azi stilul ºi calitatea (nu ºi lui Nietzsche) ºi la care revin mereu, aºa cum revin la Saint-Simon (ducele, nu socialistul), la Tacit sau la Doamna du Deffand. Caietele, eseurile ºi piesele sale de teatru sunt capodopere. Morga, nonºalanþa ºi precizia francezei sale sunt fãrã cusur. Defectele, dacã le are, sunt indiferente chimiei care mi-a fãcut din el un maestru. Dacã Malraux mi-a dat formula ultimilor ani de liceu, Montherlant m-a ajutat sã-mi þin firea în facultate ºi sã suport colectivismul primilor ani de repartiþie în câmpul muncii. Apoi, prin Pârvan, l-am descoperit pe iubitul meu Marcus Aurelius, care a intrat între larii ºi penaþii casei mele, iar prin capodopera lui Sainte-Beuve Port-Royal l-am descoperit pe Pascal, care a devenit, cu anii, maestrul meu absolut. Aici mã gãsesc acum. Nu cred cã voi mai avea alþi maeºtri pânã voi muri. ªi nu pentru cã nu ar mai exista cãrþi extraordinare ºi autori formidabili, care sã mã miºte în mod profund, pânã la cutremur. Ci pentru cã Pascal este, pentru mica ºi limitata mea viaþã, sinteza tuturor, iar stilul sãu îmi pare a fi limita perfecþiunii oricãrui stil care vrea sã rãmânã modern fãrã a înceta sã fie clasic. 97
