Despre Dinamica poeziei moderne Noua artă a poeziei, poetică, este străbătută, de la simboliştii francezi încoace, de o linie de forţă: preocuparea de a crea universuri noi (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Editura Eminescu, 1972, p. 70) - diferite, şi care corespund doar într-un fel ascuns, psihicului care le-a creat, deşi sunt recunoscute de acesta ca proprii. Poezia modern impune o altă ordine a lucrurilor, ca într-un vis, unde autorul este demiurgul şi unde muzicalitatea e de cele mai multe ori cel mai eficient, adevăratul limbaj. Clasificările în mai multe curente, nu sunt mai niciodată stricte: istoria poeziei moderne se reduce în fapt, la o succesiune de figuri marcante, fiecare cu greutatea ei şi ilustrând cu propria ei personalitate ideea de nou. Dintr-un anumit punct de vedere, nu ar fi uşor de spus dacă Eliot şi Pessoa, de pildă, sau Esenin şi Evtuşenko, pot fi socotiţi în acelaşi timp mari poeţi. Direcţiile şi contextele lor sunt uneori mult diferite, toate se încadrează însă în acelaşi orizont al modernităţii, în aceeaşi cheie a spiritului vremurilor profund schimbate - care marchează de peste un secol şi viaţa şi sensibilitatea cotidiană.
Câteva exemple de personalităţi ale poeziei moderne.
Pablo Neruda Chilianul Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto (1904-1973) este cel mai cunoscut poet al Americii Latine. El şi-a ales pseudonimul de scriitor împrumutând prenumele Apostolului şi numele scriitorului ceh Jan Neruda, ca semn că refuza din start ideea de rămâne un poet provincial, dependent de orăşelul natal, Temuco. Studiază la Santiago şi îi apar La canción de la fiesta (1921) şi Crepusculario (1923) - care îl face deja cunoscut. Iar în 1924, după apariţia volumului Veinte poemas de amor y una canción desesperada (Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare), devine faimos la nici 20 de ani. Volumul, rămas cel mai cunoscut al său, este tradus, iar el începe să fie folosit de autorităţi: între 1927 - 1945 ocupă funcţia de consul la Rangoon (Myanmar), Java şi Barcelona. În Spania se împrieteneşte cu Lorca, şi suferă mult când acesta este ucis de extrema dreaptă . Poezia sa se remarcă printr-un sentimentalism tipic hispanic dublat de unul personal. Atrage atenţia şi predilecţia pentru poeme fără titlu (chiar şi în serie de o sută). Abordează uneori şi structura fixă a sonetului. În capodopera sa de tinereţe, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, găsim un amestec de exuberanţă şi senzualitate - de altfel potrivite vârstei iubirii. Există mai multe traduceri în româneşte - am ales-o pe cea de mai jos: Poemul V Ca să mă auzi cuvintele mele se subţiază uneori ca urma pescăruşilor pe plajă. Colier, clopoţel buimac pentru mâinile tale suave ca strugurii.
Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine. Mai mult decât ale mele sunt ale tale. Se agaţă de vechea mea durere ca iedera. Astfel urcă pereţii umezi. Şi eşti vinovată de acest joc sângeros. Ele fug de peştera mea întunecată. Tu doar le umpli, numai tu le umpli. Înaintea ta au locuit în singurătatea pe care o ocupi şi sunt obişnuite, mai mult decât tine, cu tristeţea mea. Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun. Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi. Vântul neliniştii încă le mai trânteşte. Uraganele visului încă le mai pulverizează. Simt cum se colorează cu dragostea ta cuvintele mele. Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul. Voi face din cuvintele mele un colier infinit pentru mâinile tale albe, suave ca strugurii. (Pablo Neruda, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare / Veinte poemas de amor y una canción desesperada. Ediţie bilingvă, traducere din limba spaniolă de Dan Munteanu Colán, Editura Vellant, 2011) Adolescentul Neruda admiră nuditatea femeilor ("Sub pielea ta luna e vie") şi arde de pasiune: "n-o iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc Iubirea-i scurtă, uitarea ţine-atât de mult". În Poemul XIV îndrăgostitul sensibil îi declară iubitei: "Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii." În "Cîntecul de disperare" găsim însă şi alte tonalităţi, ale dezolării: "Părăsit asemeni cheiurilor în zori. Este ceasul plecării, oh părăsitule!" Poetul începe să îşi pună şi întrebări religioase şi e dezamăgit să constate că preoţii "eran sólo administratores", care "ştiu puţin chiar şi pentru ei". În „Y cuánto vive?”(„Şi cât trăieşte?”), din Estravagario (1958), se întreabă cât trăieşte un om, în definitiv, cât îi ia să moară, şi ce înseamnă atunci expresia lui „pentru totdeauna”. În 1936, în timpul războiului civil contra lui Franco (în Spania) devine comunist. După cel de-al doilea război mondial susţine cauza, înscriindu-se şi în partid. Comunismul său e unul pasional şi sentimental. În vizite, ieşea din coloanele oficiale pentru a vorbi cu oamenii şi îl critica pe Stalin. (Vizitează şi România, în 1965, după care scrie, în prefaţa sa la Antologia de 44 de poeţi români pe care i-a tradus: "Limba română, rudă de sânge cu limba noastră, conţine o rodnicie de care noi nu ne bucurăm: ungherele ei slave. În aceste unghere noi pierdem pasul, ne uităm cînd în sus, când în jos, şi până la urmă ne agăţăm de franceză ca să nu rămânem în întuneric”. "Limba română îşi scoate lirismul electric din aluviunile idiomatic vărsate de-a lungul vremii în România") Ca artist angajat politic beneficiază şi de un oarecare avantaj: publicul chilian nu era unul de tip capitalistconsumist, ci, ca în România comunistă, era chiar direcţionat oarecum spre domeniul literar, (unde el era bine poziţionat) ca spre o supapă necesară într-un mediu marcat de constrângeri materiale şi intelectuale.
Conştiezând că poezia sa e receptată de oamenii simpli, resimte şi răspunderea faţă de audienţa de masă. Spre a fi înţeles şi de publicul neliterat, e preocupat de claritate. Abordările sale nu sunt elitiste, ci solidare cu suferinţele celor simpli. Descriind "Înălţimile lui Machu Pichu" nu poate să nu se gândească la robii indieni. Nu are oroarea de cotidian şi banal a suprarealiştilor. În "Ode elementale" (1954) aduce omagii vieţii cotidiene, obiectelor obişnuite, celebrează pîinea, roşia, hainele sau lemnul pădurii. Versurile lui sunt naturale precum cântecul popular, apropiat de viaţa simplă. A sa Oda al Tomate aduce aminte de Voronca în Imnul cartofului - faţă de care are însă mai puţine accente metafizice. el tomate, astro de tierra, estrella repetida y fecunda, nos muestra sus circunvoluciones, sus canales, la insigne plenitud y la abundancia sin hueso, sin coraza, sin escamas ni espinas, nos entrega el regalo de su color fogoso y la totalidad de su frescura. roşia, astru al pământului, stea repetată şi fecundă ne indică nouă circumvoluţiunile sale canalele sale remarcabila plenitudine şi abundenţa fără os, fără carapace, fără crustă nici spini, ne înmânează darul culorii sale înflăcărate şi întregul prospeţimii ei Critică din punct de vedere filosofic metafizic sistemului capitalist consumist, materialist şi superficial. Putuse constata deja că preocupările de lux ale cercurilor literare occidentale european erau departe de realităţile universului chilian. În Canto General (1950), celălalt volum foarte cunoscut al său, realizează însă puterea
cuvântului, şi tratează poezia ca pe act social. Iar în „Plenos poderes” (1662), declară: „El verbo asumió todos los poderes” - "Cuvântul a preluat toată puterea" (La palabra) Ca poet militant, se vede ca "un barcagiu care mână barca împotriva curentului" - sau a timpului. Autor prolific, retrăieşte momentul de început al carierei, ca pe o descoperire a unei vocaţii. În Memorial de Isla Negra (1964) - unde. ca familist, se lasă acum inspirat de natură şi de ocean - relatează deci cum “poezia a sosit în căutarea lui”. La Poesía Yo no sabía qué decir, mi boca no sabía nombrar, mis ojos eran ciegos, y algo golpeaba en mi alma, fiebre o alas perdidas, y me fui haciendo solo, descifrando aquella quemadura, y escribí la primera línea vaga, vaga, sin cuerpo, pura tontería, pura sabiduría del que no sabe nada, y vi de pronto el cielo desgranado y abierto, Poezia Nu ştiam ce să spun, gura mea nu ştia să numească, ochii îmi erau orbi şi ceva mi s-a pornit în suflet febră sau aripi pierdute şi mi-am croit singur drum descifrând acea ardere şi am scris primul rând vag, vag, fără trup, pur, nerozie, pură înţelepciune a cuiva care nu ştie nimic, şi deodată am văzut cerul spart şi deschis
Între 1970 şi 1973 e ambasador la Paris, iar vizibilitatea sa l-a ajutat şi să obţină un Nobel, în 1971 - pe care, spre deosebire de Sartre, nu l-a refuzat. După încă doi ani, la schimbarea puterii în ţara natală (prin instaurarea dictaturii Pinochet), cade victimă unui tratament ostil şi inuman în spitalul unde se trata.
Federico García Lorca Federico del Sagrado Corazón de Jesús García Lorca (1898-1936), poet, dramaturg şi director de teatru, celebru pentru Canciones (1927) şi mai ales pentru Romancero gitano - (1928) în care imita şi stilul cântecele populare din Spania rurală. A fost implicat în curentul avangardei, şi avut contacte cu mişcarea suprarealistă. În urma călătoriei pe care o face în 1929 în America scrie "Poetul la New y", colecţie publicată postum, în 1942. La întoarcerea în Spania evenimentele se politice se precipită. În final el este arestat şi executat, la 38 de ani de forţele naţionaliste în timpul războiului civil din Spania - pentru homosexualitatea sa afişată.
Dedică o poezie plină de imaginaţie Păsăruicii de hârtie ("Carte de poeme"), „pasărea clovn” de care „râd copiii” şi pe care o deplânge, cu compasiune: „te naşti să trăieşti câteva clipe”.
Unele poeme scurte, ce par simple fragmente, au un ecou enigmatic. Peisaj (În "Poemul Siguiriyei ţigane", din "Poemul cântecului bătrânesc") Măslini-s de ţipete împovăraţi. Un stol de păsări captive ce-şi mişcă cozi imense în întuneric.
Imaginile sunt plastice şi sugestive Cântece noi Un cântec de mâine care să mişte liniştitele iazuri ale viitorului. (Vol. "Carte de poeme")
În poezia sa îşi face loc uneori şi tema homosexualităţii, dar compară sânii – mai ales cei pe cei tari... – cu lămîi, cu rodii, sau peşti. Şi, aşa cum voia Ezra Pound, foloseşte de multe ori figuri de stil uşor traductibile. Cântec oriental Rodia e ca un sân zbârcit şi bătrân; sfârcul lui stea s-a făcut să lumineze câmpia. Şi la el găsim versuri închinate roşiei, ca şi la Neruda. Între diferitele planuri ale simţurilor, găseşte legături strânse şi analogii. Broasca şi greierele „fac o pădure sonoră” cu „flautele” lor, greierele este chiar Stea sonoră pe câmpiile-adormite (Greiere!, din "Carte de poeme" - 1921, trad. de teodor Balş în vol. Romancero ţigan şi alte poeme, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 ) În timp ce steaua este „pasăre de lumină care vrea din univers să scape şi fuge din cuibul imens unde era prizonieră” („Diamantul”)
Ploaia aduce „melodia înceată”, care „se stârneşte odată cu” ea, dar şi melancolia: Nostalgia teribilă a unei pierdute vieţi, simţământul fatal că ne-am născut prea târziu, sau iluzia neliniştită a unui mâine imposibil şi în suflet tristeţe pentru ceva fără ţintă.
Ploaia e în acelaşi timp… "franciscană". Nobilă, dar distantă Sufletul meu păstrează tristeţea ploii senine, resemnata tristeţe a lucrului de ne-nfăptuit, am în orizont un luceafăr aprins şi inima mă-mpiedică să alerg să-l contemplu.
Nostalgia este omniprezentă Cîntecul zilei care pleacă Cât de greu îmi vine să-ţi dau drumul, ziuă, să pleci. Te duci plină de mine, te-ntorci şi nu mă mai ştii. ("Cântece de încheiere" în "Cântece")
În balade include dialoguri de tipul "Cântării cântărilor" - ca în Balada Durerii Negre (din "Romancero Ţigan"), în Balada apei mării şi mai ales în Balada unei zile de iulie – ambele din "Carte de Poeme". Personajele biblice apar ici şi colo pe neaşteptate, angrenate în basme diafane. Şi o viziune religioasă descoperim în Mare Marea e-al azurului Lucifer. Cerul căzut pentru că lumină s-a vrut.
Sărmană mare sortită eternei mişcări, când înainte stăteai liniştită pe bolta cu stele şi sori! (...) …Iar omul de rând este-un înger căzut. Cum poate străvechiul pământ e Paradisul pierdut.
Lorca era plin de conştiinţa importanţei sale poate chiar apăsat de ea - vorbeşte despre sine la persoana a treia "Poetul". Înţelegea prin acest nume un oficiu social, ba chiar unul cosmic, cum arată în "Acesta-i prologul" (parte din poemele răzleţe), unde punctează, totuşi: „Amărăciune-i poezia”.
"Poetul la New York" nu e neapărat o descriere a oraşului, cum s-ar crede după titlu, ci o critică voalată a
societăţii capitaliste urbane americane, într-un stil ermetic, cu imagini uneori absurde. Acolo Lumina este-ngropată de lanţuri şi zgomote („Aurora”) Şi simte la newyorkezi o acută lipsă de poezie: nici unul nu se oprea nici unul nu voia să fie nor sau nici unul nu dormea nici unul fluviu nu voia să fie Metropola este pentru el un New York de noroi New york de sârmă şi moarte
Georg Trakl (1887-1914) Austriac, locuieşte 21 de ani în Salzburgul natal, face studii de farmacie la Viena apoi se mută în Cracovia – pe atunci parte a Imperiului Austroungar. Exponent al, expresionismului, are o biografie agitată – e dependent de opium şi acoolic –unii văd la el şi simptome de schizofrenie. Moare, drogat, la 27 de ani. Poezia lui abundă de imagini puternice, care rămân pe cortex. Corbi care se adună la un cadavru şi pleacă apoi cu zgomot, ca o procesiune funerară (Corbii), o tânără blondă care spală înconjurată de şobolanii ce mişună peste tot… La pârâul unde femeile, de asemenea, spală (probabil, obsesie de farmacist), se adună căprioarele. Imaginile dezvăluie concepţie de viaţă dură, de un realism îngroşat cu tuşe brutale. Inima (“Das Herz”) Lângă părăginita poartă a abatorului Stă ceata femeilor nevoiaşe În fiecare coş Cădeau măruntaie şi putredă carne: Blestemată hrană! Femeile apar deseori în ipostaze triste – poate în virtutea unui tip de erotism bolnăvicios, de un romantism grotesc. Celor amuţiţi - “An die Verstummten” (vol. Şapte cântece ale morţii –“Siebengesang des Todes”) Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort. Atmosfera e întotdeauna una statică, picturală, iar liniştea adâncă e înlocuită uneori, noaptea, de sonate melancolice (e, totuşi, poezia unei metropole)
Din toţi poeţii afectaţi de atmosfera de dinaintea primului război mondial, Trakl a fost, se pare, cel mai marcat. Simţea din interior că Austria imperială se afla în pragul colapsului şi el era ca o cutie de rezonanţă pentru frâmântările surde ale acelei lumi fără viitor. Avea remuşcări pentru ”întunecatele jocuri ale voluptăţii” (Noaptea - “Die Nacht”) şi acuză în termeni nefolosiţi până atunci. Seara (“Der Abend”) Umbrele glorioaselor vremi (...) Înspre oraşul în care Ticăloşită şi rece Locuieşte o generaţie în putrezire Care pregăteşte nepotului alb Viitor întunecat Cimitirul este, cu certitudine Intrarea iadului (Vorhölle) cadavru gingaş... răcoare de aur oameni în descompunere îngeri cu frunţi îngheţate Pe front, în război, senzaţiile sale ating paroxismul, ajungând să vadă cu ochii realitatea pe care o presimţise. La Grodek, neputincios în faţa celor nouăzeci de răniţi, e cuprins de disperare: Luptători muribunzi, sălbatica jeluire A gurilor sfărâmate (...) Toate drumurile duc în negru putregai (Grodek este considerată, de altfel, reprezentativă pentru arta sa, dar şi În răsărit – “Im Osten” redă tragediile războiului la fel de viu.) Stilul său unic e caracterizat şi de idei, cuvinte şi imagini care revin mereu: lumânarea (albă) care pâlpâie, mai multe metale (argint, aur, bronz) care îl deprimă: ”O, putregăită făptură a omului făcută din metale reci” Toate substantivele sunt însoţite de epitete, de cele mai multe ori surprinzătoare – dar şi de unele care devin adjective – tip. Imaginile sale au mult negru, un albastru mortuar, rece şi insensibil, şi un purpuriu sinistru. Prin ele răzbate şi o undă de religiozitate (a fostului elev al şcolii catolice) – pe care o asociază cu pacea, liniştea şi gloria -, dar e mereu distantă, mult prea îndepărtată: face parte dintr-o lume definitive pierdută. Nu o respinge, şi nu are puterea să o hulească – atâta doar, că a devenit insensibil la ea, rănit, poate, din multa sensibilitate. Rămâne, totuşi cu nostalgia unei epoci liniştite, glorioase şi curate – amintite în Cântec de soare-apune (“Abendländisches Lied“) Stilul pictural îl apropie de George Bacovia, cum observă chiar Petre Stoica, cel care îl traduce foarte bine. Sommer Am Abend schweigt die Klage des Kuckucks im Wald.
Tiefer neigt sich das Korn, der rote Mohn. Schwarzes Gewitter droht über dem Hügel. Das alte Lied der Grille erstirbt im Feld. Nimmer regt sich das Laub der Kastanie, auf der Wendeltreppe rauscht dein Kleid. Stille leuchtet die Kerze im dunkeln Zimmer. Eine silberne Hand löschte sie aus. Windstille, sternlose Nacht. Vară Seara încetează tânguirea Cucului din pădure. Mai adânc se înclină grâul, Macul roşu. Peste colină Ameninţă neagră furtună. Vechiul cântec al greierului Moare pe câmp. Frunzişul castanului A rămas încremenit. Pe scara-n spirală Foşneşte rochia ta. În camera întunecată Lumânarea pâlpâie liniştit. O mână de argint O stinge; Vânt potolit, noapte fără stele.
Fernando Pessoa (1888 - 1935) Poetul, scriitorul, criticul, traducătorul şi publicistul portughez (cu scrieri şi în engleză şi franceză) este celebru pentru jocul său de-a identităţile (şi crearea unui scenariu pe baza pseudonimelor sale), poate fi privit ca un alt fel de lux urban, un alt fel de narcisism. În sine, el n-ar avea sens fără consistenţa poeziei înseşi. Pasionat de spiritism şi astrologie, teoretizează păgânismul, în numele libertăţii şi al opoziţiei faţă de constrângerile sistemului catolic. Nu e vorba de o reîntoarcere la vechile jertfe şi mistere păgâne, ci de un neopăgânism post-creştin, care presupune o abandonarea religiei şi filosofiei în ansamblu, o renunţare la gândire, acceptând cu bărbăţie toate consecinţele care decurg din această decizie abruptă. Această versiune a păgânismului abrutizant e propusă sub pseudonimul Alberto Caeiro. Paznicul turmelor (Fernando Pessoa, Opera poetică, traducere - foarte convingătoare - de Dinu Flămând Humanitas Fiction, Bucureşti 2011) Dar tristeţea mea e tihnă Căci e naturală şi dreaptă Şi este ceea ce trebuie să fie în suflet Este vorba de tristeţea paznicului care se îndreaptă spre nefiinţă, un personaj fictiv al unui autor fictiv, care în absenţa jocului copilăresc al identităţilor ar fi fost, de altfel, şi greu de asumat de o persoană cu o biografie reală. Gândurile mele sunt mulţumite Regret doar că le ştiu mulţumite, Întrucât, dacă nu aş şti, În loc ca ele să fie mulţumite şi triste, Ar fi vesele şi mulţumite. Neopăgânismul pe care încearcă să îl articuleze se reduce la o respingere a oricărui sistem de filosofie. (IV) O ramură de copac, Dacă ar gândi, niciodată n-ar putea Construi sfinţi şi îngeri... Ar putea doar gândi că soarele Luminează şi că tunetul
E un zgomot subit Ce începe cu lumina. (V) Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic Autorul nu rămâne însă doar la atât, ci recurge la atacuri blasfematoare directe împotriva lui Iisus Hristos. (VIII) Mama lui nu iubise înainte de a-l avea. Nu era o femeie: era o valiză În care el venise din cer. Din punct de vedere teologic, atacurile nu reprezintă prea mult, dimpotrivă pare un om care nu cunoaşte Biblia, ci vorbeşte cumva din afară, din ce a prins din auzite, de aceea şi gloanţele sale sunt oarbe. Se revoltă, de altfel, împotriva reproşurilor că ar avea lacune chiar şi în cultura laică - şi aici, atitudinea este diametral opusă faţă cea a unui intelectualist ca Eliot, de pildă. (XII) "nu l-am citit pe Vergiliu" De ce ar fi trebuit să-l citesc Insistenţa sa pe tema respingerii creştinismului, devine, dincolo de un anumit punct, psihanalizabilă - ca şi la Esenin, de altfel: cine simte vag că greşeşte caută să revină mereu asupra subiectului, pentru a-şi face curaj împotriva mustrărilor conştiinţei. Poeme desperecheate Şi îmi place îndeosebi că la fel ar fi şi dacă mie nu mi-ar plăcea (Oare aşa ceva este sustenabil? - n.n.) (...) De vreţi, puteţi să vă rugaţi în limba latină deasupra mormântului meu. Sau puteţi dansa şi cânta în jurul gropii mele. N-am nici o preferinţă pentru vremea când nu voi mai putea să am preferinţe. Ceea ce va fi, atunci când va fi, este că va fi doar ceea ce este. Dincolo de realitatea imediată nu există nimic (Oare ar putea spune aceasta şi cineva care are de suferit, într-un fel sau altul, din pricina acelei realităţi? - n.n.) (...) Vai de tine şi de toţi cei care îşi petrec viaţa Dorind să inventeze maşina de făcut fericire. Iată deci că există şi ceva decupat din realitatea imediată cu care chiar şi Caeiro are probleme - e preocupat de o grupare de oameni în spatele cărora presimte ceva supărător...
Teamă de moarte? Probabil mă voi trezi altceva, Probabil corp, probabil continuitate, probabil modificat, Însă mă voi trezi Dacă nici atomii nu dorm, de ce să trebuiască să dorm numai eu? Aici, uită să pomenescă şi de... atomi inexistenţi... Nu se teme să afirme, împotriva religiei, lucruri care ar putea corespunde viziunii ei: Iar câtă vreme versurile mele au un înţeles, de ce să nu aibă şi universul? Spuneţi-i în ce geometrie se întâmplă că partea depăşeşte întregul? Totuşi, nu se simte împăcat, ci continuă polemic şi se întoarce la "partea din realitate" pe care n-o poate accepta: Tu, misticule, tu vezi în toate lucrurile o semnificaţie (Deşi pretinde că iubeşte totul în jur, totuşi iubirea sa încetează în faţa misticilor...) Abordarea lui Caeiro este una care nu pare să exceleze în informaţie, în cultura generală şi în special în cultura pe care o combate. Nu doar că nu pare a fi citit Biblia, dar nu e familiarizat cu noţiuni elementare de catehism - se întreabă, de pildă, ce anume or înţelege credincioşii prin "Sfânta Varvara". Jocul identităţilor mai arată şi o ezitare în ateism, o alunecare într mai multe concepţii. O altă variantă a păgânismului (populată şi cu zei) este înfăţişată sub pseudonimul Ricardo Reis - discipolul lui Alberto Caeiro, conform scenariului propriu. Ode - Prima Carte (IV) Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa Să refuzăm, aşadar, tot ceea ce ne ridică Spre irespirabile culmi Perene şi lipsite de flori. Aici, autorul găseşte şi răgazul pentru a admira frumuseţea femeii, ca o consolare în faţa tragicului existenţei - căci principala temă de meditaţie îi este supremaţia destinului. Soluţia, dată în Odă şi alte poeme este o urmare a lui Epicur. El care faţă de zei are atitudinea unui zeu, Senin şi privind viaţa La distanţa la care ea se afla Concepţia sa este una modernă, în sensul că e, într-un fel, una a epocii sale. Fără să-şi dea seama, se face portavocea unor teze care câştigau oricum teren, şi se lasă posedat de un spirit al timpului, descoperind
ceva care de fapt nu mai e deloc propriu, personal. Mai bună viaţă e viaţa care Durează fără să se măsoare.
Se autodenumeşte stoic, dar face de fapt opera unui apostol al ateismului, ba chiar se apropie de unele sonorităţi budiste: Cel care doreşte puţin are totul. Cine nimic nu doreşte E liber; cine nimic nu posedă şi nu doreşte Om fiind, este egalul zeilor. Variaţiile pe aceeaşi temă sunt nesfârşite şi caută să intre în detalii cât poate de mult, pentru că niciodată parcă nu i se pare destul ce a spus. Ricardo Reis are şi un pasaj cu adevărat reuşit, care i-a fost ales şi ca epitaf - probabil era şi singurul potrivit pentru asta, cel puţin din opera lui sub pseudonime. Ca să fii mare, fii întreg: nimic De-al tău nu exagera sau exclude. Fii totul în toate lucrurile. Pune tot ce eşti Chiar şi în puţinul pe care-l faci. Tot astfel în fiecare lac pe de-antregul luna Luceşte, fiindcă trăieşte sus. În numele unei alte identităţi, Álvaro de Campos, simte nevoia să explice şi un aspect care nu putea scăpa observaţiei cititorilor: Poetica lui este una care sacrifică, printr-o suficienţă cu iz nietzscheean, esteticul, în numele unei filosofii (de altfel îndoielnică). Într-o scrisoare adresată revistei Contemporanul, Campos declară deci: Frumuseţea a început prin a fi o explicaţie pe care sexualitatea şi-a dat-o sieşi, şi probabil că originea ei era mai degrabă magnetică. Totul este doar joc de forţe, iar noi nu avem de ce să căutăm "frumuseţe" în opera de artă, sau orice altceva care ar putea avea această denumire. (...) În faţa unei opere, indiferent ce artă ar releva ea - că e vorba de a păzi porcii sau de a concepe simfonii -, mă întreb doar atâta: câtă forţă? Ca supraom nietzsceean, Álvaro de Campos adoptă acelaşi stil fără ornamente. Iar aceasta, din nou în numele unei identităţi fictive, care la o privire scrupuloasă, nu stă în picioare: cel care afirmă acestea este un inginer rece, mult prea rece şi coerent pentru a fi şi veridic. Stilul lui se vrea diferit, printr-o exprimare mai extrovertită, cu multe interjecţii, exclamaţii şi onomatopee, dar care rămâne totuşi previzibil - cum a fost de altfel, întreaga-i operă, de la primele afirmaţii în care şi-a prezentat programul. Păstrează aceleaşi obsesii anti-Fecioara Maria, jucând de această dată rolul inginerului, ca întrupare şi idealizare a insensibilităţii, a surzeniei metafizice - dedublare pe care nu o disimulează bine. Se pretinde fascinat de vapoare, de fanfara militară de zgomotele moderne, fiind un poet al tehnicului, ceea ce sună puţin fals - e ca şi cum un actor firav ar încerca să joace un campion la box urlând şi vorbind urât cu toată lumea. De fapt e invers: un inginer poet real, nu fictiv nu ar fi mai degrabă un antiinginer în poezie.
Nu ar scrie, entuziasmat, "Cavalcadă de mii de amperi" (Trecerea orelor) sau "z-z-z-z-z-z automobil divin" (Plecarea, III), nici nu ar ironiza, atât de uşor: (VI) Ce am eu în comun cu haina-cadavru pe care o las? Ce are în comun curul cu pantalonii? Aşadar nu vom avea chiloţi pe toată durata acestui infinit? Pentru coerenţă, ar fi trebuite ignorate nu doar cărţile clasicilor, ci şi pretinsa identitate a mentorului Caeiro comentariile făcute de pseudonime între ele nu au neapărat mare haz. (X) Tu, tu, maestre Caeiro, tu eşti cel care avea dreptate! La Campos mai găsim însă şi un mare adevăr, în sensul de formulare reuşită: În adâncul fiecăruia este un Bizanţ în flăcări (Salutare lui Walt Whitman, VIII) În numele inginerului, poetul afirmă că trebuie "să exişti fără Freud" - însă antifreudismul lui nu merge prea departe, de vreme ce confirmă în fond optica psihanalizei, prin reacţia lui nietzcheeană, de "zbârlire" frustrată, în faţa metafizicului. Fernando Pessoa (în fine, identitatea omonimă a lui Pessoa) afirmă, în "Scrisoarea către Alberto Caeiro": "Cred că s-a terminat cu poezia de iubire, cu poezia sentimentală, cu poezia patriotică, cu poezia naturii - s-a terminat cu orice poezie care e poezie a ceva. Singura poezie care rezistă e poezia senzaţiilor, fiindcă senzaţiile sunt individuale, iar indivizii sunt cu totul diferiţi unii de alţii." Ca orice entuziasm, şi entuziasmul pentru păgânism consideră că a descoperit nu doar o concepţie proprie (păgânismul ca păgânism), ci a descoperit totul. Greu de spus dacă Pessoa şi un Eliot pot fi în acelaşi timp mari. La fel, Esenin şi Evtuşenko. Identitatea Pessoa se recomandă creştin gnostic - o opţiune mai digerabilă, iar autorul este, în sfârşit, prezentabil şi ca poet Mumia *** Ai zice despre sânii ei sumeţiţi (Dacă ea culcată ar fi) Că sunt doi munţişori răsăriţi Fără să le fi trebuit zori de zi. Mâna ei cea albă adastă Cu palma uşor răsfirată Pe rotunjimea şoldului, castă, Pe goliciunea înveşmântată.
Un fin profil ca de barcă are Şi ceva de boboc, cast şi pur. Doamne, când îmi dai îmbarcare? Foame, când mă laşi să mă satur? Abia această latură a personalităţii sale le "scoate la lumină" şi pe celelalte (întrebarea e, în termenii lui: care e raportul de forţe între ele) Deodată nu-mi mai amintesc Cum e spaţiul, iar timpul În loc să fie orizontal, E vertical. (Mumia) Splendidul poem despre Fecioara Maria (ne aşteptat la unul ca el - te face să crezi că şi Eminescu a scris Rugăciunea nu din evlavie, ci doar din talentul său de versificator) poate şterge hulele anterioare. Fecioara Maria Mamă a celui care nu are mamă, în poala ta Îşi pune capul durerea universală Şi adoarme, beată de sfârşitul propriei sale trude... Iar mâna ta ţine vechea, dar mereu pura Mică batistă maternă Cu care neîncetat ştergi lacrimile lumii.
Vladimir Maiakovski (1893 - 1930) Dacă unii poeţi şi-au căutat în versuri un refugiu în faţa noilor realităţi ale lumii moderne, văzute ca "alienări" spirituale - iar alţii au încercat să contraatace, să le combată -, era natural să existe şi oameni, care, posedând mijloacele poeziei, să se afle în cealaltă tabără: de partea acelei „alienări”, susţinători, rapsozi şi sprijinitori ai ei prin intermediul artei lor. Unul din posedaţii de spiritul vremii (în alt fel decât Pessoa) este Maiakovski. În faţa revoluţiei tehnicii - şi a impactului ei asupra vieţii cotidiene - poţi avea, în fond, şi această reacţie, ca artist: să fii bardul ei. Şi Rusia era, la începutul secolului XX, un centru al avangardismului, iar Maiakovski, deopotrivă poet şi pictor, împreună cu Hlebnikov şi alţii se considerau futurişti. Maiakovski înţelege prin futurism şi o poezie a oraşului contemporan, cu elementele lui noi, pe care poeţii trecutului nu le cunoşteau Şi ancorele - la vapoare le scapără-n urechi, cercel. scrie în Portul - 1912 (trad. Cicerone Theodorescu, în Antologie de poezie rusă. Perioada clasică. vol. 3. Antologie şi prezentări de Tatiana Nicolescu, Minerva, Bucureşti, 1987)
Acelaşi entuziasm îl găsim în multe poezii. Din stradă în stradă (...) Timpul scoate, scamatorul, şine de tramvai pe gură. Lift, băi, duşuri, vezi oriunde Gata, suflete, descheie-ţi sutienul mai întâi. (...) (Poeme. În româneşte de Cicerone Theodorescu Editura Albatros, 1973 Antologie (şi prefaţă) de Ion Vasile Şerban) Biografiile oficiale mai amintesc că poetul a fost agitator bolşevic de mic. A încercat să facă "artă socialistă", fiind printre primii "bolşevici ai artei" (înaintea războiului mondial, se declara şi ca pacifist) Revolta artistică se îmbina şi cu mesajul unei revolte sociale. Poezia sa devine o poezie a luptei. El a crezut în Revoluţia bolşevică şi s-a pus în slujba ei. S-a spus chiar că a fost spiritul catalizator al unei noi insurecţii artistice. Ceea ce, privit de departe, poate părea plauzibil - în fond, ar fi o opţiune ca oricare alta -, pentru cine a trăit, totuşi, comunismul, ipocrizia şi neruşinarea sistemului nu lasă loc de iluzii. Nimeni nu poate fi sincer şi comunist, ci doar interesat, regimul neadmiţând decât supunerea oarbă şi slugărnicia. Poetul militant rămâne un poet politic - chiar dacă e umflat de politică prin tiraje exagerate şi e ajutat de plasa de siguranţă a salariului garantat, care îl scuteşte să „ia în piept” publicul literaturii. Cine şi-a permis luxul de a fi poet al regimului, contemporan cu Gulagul, nu putea avea decât un mesaj fals, ca orice politică, cu atât mai mult una politică de tristă amintire. Înaintea primului război mondial, şi el resimte o criză în faţa iminenţei unei schimbări majore, care a "provocat" şi spiritul multor altor poeţi. El e însă foarte de stânga şi foarte direct, în Norul cu pantaloni Hei, şomeri, moartea vrea să v-agaţe; luaţi bombă, cuţite sau piatră, iar dacă vreunul e fără de braţe, cu fruntea, lovind, să se bată! Un pasaj din acelaşi poem, Norul cu pantaloni arată aceeaşi atitudine antiintelectuală a lui Pessoa - îşi etalează cu suficienţă ignoranţa: Slăviţi-mă! Cu mine pe cei mari nu-i măsor. Peste tot ce-au făcut "nihil" pun. Nimic şi nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun? Cărţile? Ce sunt cărţile lor? El îi critică pe poeţii care "fac bătături" de atâta cât umblă "înainte de-a-ncepe o cântare", pierzând timp preţios. În acelaşi timp, descoperim în opera lui şi influenţe care pot fi considerate aproape plagiat - de pildă, Sonetul 2 al lui Shakespeare e reluat în termenii lui: în poem (IV) aminteşte de vârsta de 40 de ani, cu ridurile ei şi despre castitatea inutilă până la acea etate, dincolo de care nu ar mai fi cu putinţă iubirea. Tot acolo, începe să se declare cât poate de clar un poet al ateismului. Nu-n rugi e nădejdea, ci-n muşchi şi în vine. De dania timpului nu mi-i! Oricare din noi în mâna lui ţine curele de transmisiune-ale lumii! În acelaşi timp, el este cel care "se răstigneşte", "pe fiecare strop de lacrimă", pentru că vede şi păstrează un mesaj social al Evangheliei: în evanghelia cea mai de rând el treisprezecelea apostol eu sunt -
i se pare că Îl înţelege mai bine astfel pe Iisus.
El este un personaj vag familiarizat cu religia - mult mai mult decât Pessoa în Dedicaţie (vol. Războiul şi lumea) este chiar miruit, după ce a fost ras ("de la o ureche la alta"), atunci când e făcut soldat: Ca un semn pentru tir mi-au pleoştit mirul pe frunte Luarea în derâdere continuă în Naşterea lui Maiakovski: Nici un semn peste cerul Betleemului meu... Fără habar, cu părul vâlvoi magii dormeau ca-n somnul de apoi (...) O spălătorie. În aburi, femei. Înalţă baloane, zăpezi, de săpun.
Drept spălătorese le iei. Eu fiicele cerului am să le spun. (...) Stegarul eu sunt al inimii care bătea-n falduri roşii Minune de veac douăzeci pe pământ. Se dau înapoi pelerinii mormântului sfânt. Şi Mecca o lasă pustie dreptcredincioşii. Ba are chiar şi o Înălţare a lui Maiakovski - una parodică, prin tavan. Religia reprezintă pentru el doar "basme" Fraţi scriitori (1917) Au nu vi-i lehamite domnişorilor lirici, râşnind basme vechi, frumuseţe deşartă? E nu pot să-nghit creatorii idilici, nu dau nici doi bani pe-aşa artă... Arta lui însă, al cărei mesaj poate ar merita să fie îngropat adânc, ar prinde bine să fie şi îmbălsămată, ca trupul lui Lenin, fiind păstrată pentru a i se putea vedea ruşinea… Setea de violenţă contra civilizaţiei creştine nu are margini. Revoluţia - Cronică poetică - (aprilie 1917 - deja încep să conteze anii) Vulturului cu două capete, moarte! Le retezăm, să nu mai învie. (...) Cu dumnezeu (scris cu minusculă, n.n.) noi n-avem de-a face. Pe-ai noştri-i lăsăm s-odihnească în pace. (...)
cuvinte de tunet se-aud în popor: "Cred în măreţia umană!" (V. Maiakovski, Opera poetică (poezii), în româneşte de Cicerone Theodorescu vol. II Editura pentru literatură universală, 1963) Noua orânduire, deja victorioasă, îi pune însă probleme propriului lui statut de literat. Iar Maiakovski încearcă să se arate şi el util stăpânirii bolşevice. Poetul muncitor (1918) Dar şi truda poeţilor e drept s-o cinsteşti nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul (...) Cu raşpelul limbii, şlefuim creiere. Devine curând un apologet al noului regim, ajuns la putere. Noi mergem înainte (1919) Păi, revoluţia, chiar pe mănăstirea Strastnoi a scris clar: "Nu munceşti, nu mănânci!" (...) Şi încearcă să argumenteze, chiar cu mijloacele teologice de care dispune, că Revoluţia nu a fost diabolică, aşa cum putea părea multora: Să se lupte cu noi, să ne-mproaşte cu glod Irod masacrase princimile toate. Tineretul în viaţă e tot. (De parcă numai Irod Antipa era o figură criminală în Evangheliei, nu şi Pilat, Irod Agripa şi alţii…) Cultul lui Lenin atinge la Maiakovski un grad de grotesc poate neatins în poezie: Noi nu credem (1923) Inima lui Lenin, jar etern în vetre pieptul revoluţiei l-aprinde Cântecul comsomolist care avea moto-ul: "La o parte, Tu, moarte!": afirmă:
Lenin e viu, Lenin trăieşte, Lenin mereu va trăi. -
aceasta o spunea cel care vorbea, în acelaşi timp, de ”basmele” religiei:
Leniniştii (1929-1930) Religie, opiu vrăjmaş, tot un drac; parabole, popi, cui mai plac? Ilici ne-a dat altă viaţă Degradarea statutului artei continuă şi în cântările versificate aduse politicii zilei - făcută desigur de alţii, dar în numele unui vag „noi”. Se ţine isonul unei propagande jenante în legătură cu situaţiile din Berlin, China sau SUA, iar, pe un ton violent specific rusesc, se arată că bolşevicii reuşesc să dăinuiască, şi nu au pierit în câteva luni, cum credeau unii din duşmanii lor Să râdem (1924) U.R.S.S.! văzându-ţi succesele, duşmanii să-şi blesteme viaţa. revarsă-ţi cascada de hohote vesele noi râdem, când ei dau cu caţa! Stilul, deşi liber, e unul accesibil, rimat, spre a fi mai potrivit propagandei. Înşiră cuvintele ca în trepte, astfel încât un vers ocupă mai multe rânduri - rezultând astfel volume groase cu pagini mai mult albe. Poezia sa ilustrează morala de partid la zi: vorbeşte ba de "tipicari", ba de "şedinţălăi", într-un stil vulgar de accesibil. Se adresează regulamentar, cu „tovarăşi” şi, conform unei directive la ordinea zilei, clamează:
Dăm toată atenţia tehnicii (1928) Cu şoarecii-nvăţatului vechi, la gunoi! Iar cu noua lozincă în desfăşurare, e-un nou mod de a munci, cu maşinile noi, voi, slăviţi-l pe-Octombrie cel mare Atunci când e cazul, scrie, cu ocazia unei campanii de verificare a candidaţilor şi membrilor PC al URSS şi despre „Un fofilat în partid” Deja la sfârşitul anilor 20 începea să fie deziluzionat de direcţia pe care o lua URSS-ul sub Stalin. Pentru el era deja o situaţie fără ieşire, astfel că se sinucide, la numai 36 de ani. Stalin avea să-l folosească, totuşi, iar arta şi stilul lui aveau să exercite, inevitabil, o influenţă majoră asupra poeziei naţionale şi mondiale.
Serghei Esenin (1895 -1925) Esenin, talentul poetic genuin şi necultivat, necorupt de cultura urbană cosmopolită, se autoproclamă "derbedeu" şi pozează în această ipostază în întreaga lui operă. Pretinde, în Tot ce trăieşte poartă semn : dacă n-aş fi poet aş fi haiduc sau tâlhar (trad. Lucian Blaga, în: Serghei Esenin, Poezii şi poeme, Minerva, Bucureşti, 2003 - traduceri - bune - de Lucian Blaga, Lucian Zaharia Stancu, George Lesnea, Ioanichie Olteanu) Poezia lui nu e una pentru femei sensibile, ci chiar "dă bine" să fie citată şi de bărbaţi, chiar de oamenii politici puternici. Vibrează de impulsuri ale forţei fizice, se simte în ea vigoarea unui războinic sănătos, un lirism bărbătesc. Huliganul În albastrul stepei, ce-aş mai ieşi pe-o seară târzie Cu ghioaga la drum În Spovedania unui derbedeu asigură că deşi "poartă cilindru/şi pantofi de lac" în el "dăinuieşte firea aprigă de odinioară/A ştrengarului de la ţară".
El nu e un orăşean care se teme de aventură, ba chiar e mai "obosit de traiul statornic" şi e "de alte zări, de alte locuri dornic" (Sunt obosit de traiul meu statornic - trad. George Lesnea, sau Mi s-a urât de vatra mea trad. Ioanichie Olteanu). E şi acesta un alt fel de narcisism, diferit de cel al simboliştii francezi, dependenţi de oraşe. Esenin e un mascul, cu un stil violent şi viril, o sensibilitate de sălbatic, pe care o poţi căpăta doar în acel spaţiu al întinselor stepe ruseşti. Aerul tare al crivăţului rusesc poate fi respirat în toată opera sa. Câmp leşinat Până şi soarele-a-ngheţat În drum, ca o băltoacă de pişat (trad. Zaharia Stancu) Tăria sa nu îi e necesară doar în eventualele duelurile cu alţi "derbedei" ca el, ci şi pentru înfruntarea destinului său de singuratic: Astăzi - nu către mama, ci spre mulţimea, ce rîde străină, zic "Nu e nimic, m-am lovit de o piatră, mâne nu se mai vede nimic" (trad. Lucian Blaga) Însăşi structura lui Esenin determină o poetică accesibilă, cu imagini mai simple, mai vii, populare. În "Ritmuri", el creează o poveste simplă şi duioasă, despre căţeaua, mama puilor, care îşi plânge progeniturile înecate de "stăpânul întunecat", în timp ce luna însăşi începea să semene cu puiul ei... La fel, aminteşte cu duioşie de vulpea rănită şi tristă în bârlogul ei sălbatic. Mijloacele poeziei sale constau din imaginile culese din universul său rustic: natura în ansamblu, norii, curcubeul, stelele, luna, soarele, pădurea, copacii de diferite soiuri, frunzele, tufişurile, măceşul, florile, iarba, verdeaţa, fâneaţa, poiana, câmpia, pământul, ogorul, spicele, plugarii de decor, coasa, drumeţul, stepa, mlaştinile, stâncile, piatra, lacul, pârâul, malul, valea, livezile, diversele păsări, ciori, vrăbii, graurul, feluritele animale, lupoaica, broaştele, şoareci, iepuri, veveriţe, cai, mânji, porci, oi, capre, câini, tauri, vaci, viţei, mirosul de bălegar, ograda, sania, căruţa, puţul, găleata, ulciorul, dimineaţa, noaptea, amurgul, toamna, vântul, furtuna, ceaţa zăpada, viscolul, gerul, mereu evitând să se repete, ca şi cum fiecare element ar corespunde unei trăiri unice, dintr-o amintire îndepărtată, ce nu mai poate niciodată evolua. Aparenţa e cea a unei balade populare, dar mesajul ei coboară mai adânc. Spunând: Sunt păstor; am drept palate Al câmpiilor hotar, caută în spaţiul rural un adevăr universal După şuviţa-ntunecată O, ţinut nesfârşit şi sălbatec Ce aproape eşti de inima mea,
În adâncul tău s-au pitit Tristeţea şi galbena-mi stea (trad. Zaharia Stancu) Dacă iniţial insera ici şi colo şi câteva amintiri idilice despre clopote şi mânăstiri, treptat se transformă într-un duşman al creştinismului, tocmai în numele acelei vigori ţărăneşti pe care o absolutizează. Ajunge deci să redescopere, poate inconştient, un sens vechi al termenului paganus (ţăran), cel din vremea timpul când creştinismul era răspândit doar în oraşe. Lui Dumnezeu îi voi smulge barba cu colţii mei (Inonia, 1918) Morala ţărănească e contrapusă deci religiei (cu precădere împotriva religiei creştine - stilul violent nu îl găsim şi ca reţetă împotriva islamismului, de pildă) Ajunge deci la exclamaţii melancolice, de ateu: "Nu voi mai fi tânăr niciodată", "Te-am trăit, sau te-am visat, doar, viaţă?" (trad. G. Lesnea), dar repetă cu o insistenţă ce devine psihanalizabilă: "Nu regret, nu mă jelesc, nu strig". Crângul de aur În mijlocul câmpiei stau singur, Vântul duce cocorii mai departe Gândesc la vesela tinereţe Dar nu-mi pare rău de trecut, nici de moarte Ne ducem toţi, câte puţin mereu Sunt fericit c-am sărutat femei Şi-am lenevit pe iarba parfumată, iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei, Eu nu le-am zdrobit capul niciodată Nu este doar bard al leninismului şi bolşevismului, de care se apropie, până la un punct, prin ateism, ci şi al Rusiei-Mamă, ceea ce, împreună cu virilitatea sa, îl fac frecventabil pentru toţi politicienii obsedaţi de putere. Proclamă că iubeşte Rusia, fără să arată, totuşi, cât de mult ştie despre alţii (recunoaşte, de altfel, nu nu ştie prea multe), ceea ce lasă loc presupunerii că patriotismul său poate fi şi o formă de comoditate În "Hei, tu, Rusie străbună” (Ceaslovul satelor, Trad. Ioanichie Oltean, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981) susţine şi că nu ar da Rusia nici pe rai - ceea ce sună a declaraţie patriotică, plăcută politicienilor ruşi până azi, dar nu înseamnă prea mult, de vreme ce autorul stabilise deja că nu crede în rai... Dezamăgit, printre altele, de "sumbrul Octombrie", artistul se sinucide la numai 30 de ani.
Evgheni Evtuşenko (1932-2009)
Autor a numeroase volume, publicate între 1952 şi 2006, a beneficiat şi de o perioadă fastă pentru poezie, când sub comunism, cărţile i se publicau în tiraje de masă, putea da interviuri la televiziune, arta sa era popularizată, iar el, ca absolvent al Institutului de literatură îşi putea pune în valoare calităţile de orator. Practica reportajul liric şi promova spiritul cetăţenesc, dar opera sa n-a fost trasă în jos de presiunea politică a socialismului sovietic, pentru că a reuşit să se agaţe de teme perene, universal valabile, graţie unui pătrunzător spirit de observaţie. "Nu ştiu oameni comuni pe pământ", declară el, atent la irepetabilitatea universului pe care fiecare om îl reprezintă, în unicitatea lui. Chiar şi despre un simplu ţurţur, aşteaptă să cadă pe creştetul „omului cel mai rău” (Un ţurţure). El nu doar că nu se lasă înşelat de aparenţe, ci sesizează răul, îl acuză şi îl sancţionează. Profesorul (Poezii, Editura Univers, Bucureşti, 1974. Traducere de Ion Covaci şi Victor Gheorghe Frunză) Inima mea şi-a lumii ştiu, vecine, că i-ai vândut pe cei mai buni ca tine (…) Da, fiul, de la el, profesore, să-ţi iei bun rămas. Căci fiul oricum nu ţi-l las. (Trad. I. C.) Despre căldura umană constată că "e doar pentru morţi", cărora li se rezervă „calde discursuri la incinerare” (Căldura) Nici măcar în prietenia femeilor nu are încredere. Nu eşti a mea, nu eşti a lui N-ai coborât ca să devii aşa, iubita cui o fi Socoţi că e cinstit din fire Să mă-ntinezi drept mulţumire Îşi încearcă discernământul şi în tratarea unor adevărate aporii etice. Nihilistul Un prieten salvând, „nihilistu”-a pierit (…) N-am înţeles, cinstit, De ce „nihilist” i s-a spus. (Trad. V.G.F) Mai presus de toate, ajunge la meditaţiile profunde, deşi familiare oricui, despre soarta omului şi înaintarea în vârstă. Are curaj să nu răspundă bătrâneţii la uşă (O bătaie în uşă), dar, totuşi, ea revine („În atenţia dvs” şi „Boala vârstei”) De aceea, în "Twist pe cuie", o scenă unde se dansează twist i se pare "Un colţ neînsemnat din crucea marelui martirizat" şi simte că de fapt "nu viaţa - moartea dănţuie” (trad.. I. C.)
Velimir Hlebnikov Victor Vladimirovici Hlebnikov (1885 – 1922), cu pseudonimul literar Velimir Hlebnikov, poet şi dramaturg, influent membru al mişcării futuriste ruse, anticipa că se va ajunge la diseminarea cunoaşterii umane, la nivelul revoluţiei informatice de azi, fiind de progresele tehnologice. A murit subit de paralizie la 36 de ani. A fost şi teoreticianul limbajului „supramental", experimentator în domeniul formei şi limbajului, exploatând chiar forma şi sunetul literelor chirilice. Celebru pentru poeme de genul: Bobeobi se autocântau buzele. Veeomi se autocântau privirile. Pieeo se autocântau sprâncenele. Lieeei se autocânta obrazul. Gzi-gzi-gzeo se autocânta lanţul. Astfel pe pânza unor corespondenţe În afara spaţiului trăia Chipul (1908-1909, trad. Alexandru Ivănescu, în Antologie de poezie rusă. Perioada clasică. vol. 3. Antologie şi prezentări de Tatiana Nicolescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987) Experimente asemănătoare găsim în Lăcusta şi mai ales în Incantaţie prin râs - operă de factură dadaistă. Valorifică mai ales sonorităţile limbii ruse şi etimologia cuvintelor, dar caută şi îmbinări inedite de planuri distincte. * * * Vremi-stufărişuri Pe-al lacului mal Unde piatra e timp Unde timpu-i piatră Pe-al lacului mal Vremi-stufărişuri Stând tremurând Pe-al lacului mal (1908) Alteori surprinde prin comparaţii cu termeni inversaţi, care codifică mesajul, în loc să îl clarifice. Elefanţii se băteau în fildeşe-aşa Încât păreau o albă piatră În mâna sculptorului. Renii îşi împleteau coarnele-aşa Încât se părea că-i uneşte o ancestrală căsnicie Cu reciproce pasiuni şi infidelităţi reciproce. Râurile se vărsau în mare aşa Încât părea că mâna unuia Sugrumă gâtul celuilalt (1911) În ultimii ani ai vieţii, era preocupat de mitologia slavă şi de numerologia pitagoreică. Numerele O, numere, mă uit atent la voi Şi-mi apăreţi în blănuri de jivine Cu mâna sprijinită pe stejarii smulşi. Voi dăruiţi unitatea dintre alunecarea ca de şarpe A coloanei vertebrale a universului şi dansul libelulei, Voi faceţi cu putinţă priceperea veacurilor, ca un sălbatic râs al dinţilor Mie acum profetic mi s-au deschis luminile ochilor Să aflu ce va fi Eul când de împărţitul lui este unu.
(1913) Hlebnikov I-a încurajat pe bolşevici, criticând regimul burghez. De multe ori inventa neologisme. Craniul meu e putestanul [n.n. cuvânt inventat de el, traductibil prin: ţară a drumurilor], unde-s adunate cuvinte, Stane de raţiune, comori de concepte Şi întregul convoi de gânduri moarte, Ca zeii frunţii şi fiarele din spate, Cărăuşia câmpurilor ascunse. Muncitori! Clădiţi-le ca pe spice în stoguri grele, Şi daţi-le mersul şi bucuria goanei. Are şi pasaje mai profunde, în care apără demnitatea umană - aducând aminte de lauda lui Desnos pentru "cei fără gât", poate şi din aceeaşi nelinişte a marelui război, resimţită de atâţia alţi poeţi. Nu ca un diavol mic şi murdar Mă umflu în pene Până la ţipătul caraghios Şi mutra plângăcioasă A pruncului de sân. Nu, eu sunt din groapa comună ........ Clopot al libertăţii, Eu mâna mi-o ridic Să vă spun de pericol. Lungă şi palidă-i Calea pe care v-am arătat-o. Şi nu e cu focuri de tabără - Ştiute vouă şi îndrăgite La care să fierbeţi bovina Pe-a voastră covertă. Da, ştiu, eu am avut supărări şi căderi, Mă acopereau norii, M-acoperă şi acuma. Căderi am avut şi mai târziu. Dar oare nu voi în rotiri De pietre... din umbra pământului Chipul meu modelaţi? Pentru că pomeneam de stele Şi eram boarea de aer a existenţei acestor golani. Şi oare nu voi m-aţi părăsit cândva Luându-mi îmbrăcămintea Când eu traversam înot strâmtorile poeziei, Râzând în hohote că sunt dezbrăcat? Voi înşivă pe voi vă despuiaţi. (1916)
Wisława Szymborska Wisława Szymborska-Włodek (1923 - 2012) poetă, eseistă şi traducătoare poloneză, a studiat (neavând bani să-şi ia licenţa) şi a creat în Cracovia. A fost comparată cu Mozart şi s-a bucurat de tiraje de masă. Respinsă iniţial de cenzura socialistă, a făcut, o perioadă, poezie de propagandă, pe care a renegat-o ulterior, când a aderat la mişcarea de dizidenţă, în numele libertăţii de exprimare.
N-a scris mult, fiindcă "avea şi coş de gunoi acasă", după cum spunea, cu umorul caracteristic, iar opera ei nu e una a luptelor masive, a vibraţiilor puternice, înalte, ca a altor mari poeţi contemporani (nu e mânată de marile ambiţii şi războaiele prometeice ale unor Desnos sau Pound), nici nu e, dimpotrivă, o poetă a umilinţei programatice, de tipul Petre Stoica. Preferă echilibrul, tonurile minore şi abordările decente potrivite unei poete, chiar şi atunci când abordează temele grave. "Fragmentele de realitate umană", tratate "cu ironie", sunt punctul ei forte - cum se motiva şi la decernarea Nobelului, în 1996. Şi pentru femei, dragostea reprezintă o temă literară. Szymborska însă nu cântă nici frumuseţea celui iubit, nu e nici măcinată de crize existenţiale provocate de gelozie, ci exprimă, cu discreţie, regrete cuminţi. Zâmbet I-aş fi dat bani pentru o prăjitură I-aş fi dat bani pentru un film. Pleacă, n-am timp. Frustrarea în faţa convenienţelor şi formalismelor declanşează o reacţie de autoapărare în faţa absurdului societăţii moderne. Muzeu Verighete sunt - dragostea a dispărut de cel puţin trei sute de ani. (...) "Gheata dreaptă a învins piciorul" În "Turnul Babel" experimentează ea însăşi nonsensul, întruchipat de un dialog al surzilor. Îşi găseşte reţetă de supravieţuire ducând mereu lucrurile spre formulări paradoxale, care stârnesc chiar râsul. Mica publicitate DAU Lecţii de tăcere în toate limbile (Bucuria scrierii. Poeme, traducere de Nicolae Mareş, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977) Umorul de calitate şi poezia, au parcă, la ea, aceleaşi resorturi, şi un limbaj comun. Prolog la o comedie Şi-a făcut vioara de sticlă, vrând să vadă muzica. A tras barca în vârful muntelui şi-a aşteptat marea să ajungă la el. Noaptea citea "Mersul trenurilor"; staţiile terminus îl mişcau până la lacrimi. (...) În ghiveciul cu verdeaţă a vrut să dezgroape un oraş. La fel de sclipitoare este autoarea şi în autoironie. Seară literară A nu fi boxer, a fi poet, înseamnă să fii pedepsit să cunoşti tomuri groase şi din lipsă de musculatură să demonstrezi lumii ce-ar trebui citit la şcoală - în cea mai fericită ocazie. Szymborska se detaşează în acelaşi timp faţă de sine, şi de cotidianul golit de sens.
În "Natură moartă cu balon" îşi doreşte ca în clipa morţii să poată spune "Pentru ce-mi trebuiau toate astea" şi "Nu-mi pare rău de nimic": Să mă scald în noianul de a adeverinţe, de bilete de voie şi de anchete, ca să pot spune: Soarele apune Sentimentul zădărniciei e extins şi asupra condiţiei umane în ansamblul ei. În "Două maimuţe de Bruegel", o maimuţă îi suflă, zăngănind încet lanţul, la examenul de istoria omenirii. Iar "Discursul în biroul lucrurilor găsite", simte câte a pierdut: "zei şi zeiţe, stele, familia, faptele, o insulădouă, ghearele, membrele", astfel că a rămas "o biată fiinţă care şi-a pierdut umbrela în tramvai". În acelaşi stil în care nu eşti sigur dacă nu e prezent şi umorul, se mai declară "peşte în râul Heraclit", şi abordează, redusă la o perspectivă a faptului divers, tema morţii. Epistolele morţilor Citim epistolele morţilor ca nişte zei neputincioşi, dar zei, căci cunoaştem ce va urma. Primordial este însă examenul conştiinţei - arată, în convorbirea cu Piatra, că bate în van la uşa acesteia, neputând intra din lipsa simţului camaraderiei - pentru că piatra nici nu avea, de fapt, uşă. Poezia ei tonică, pozitivă, nu putea să nu găsească şi o soluţie la îndemână, problemelor existenţiale pe care le-a ridicat: aceasta era chiar arta. Bucuria scrierii Bucurie a scrierii. Putinţă a dăinurii Răzbunarea mâinii muritoare.
Vladimír Holan Vladimír Holan (1905 – 1980), poet ceh nominalizat la Nobel în anii ’60, s-a născut în Praga, dar a copilărit în afara ei. S-a întors însă pentru a studiat dreptul. Poezia sa a fost comparată iniţial cu cea a lui Mallarmé. Se implică în dezbaterile politice, şi se străduieşte să devină mai inteligibil şi popular în scris. Apăsat de umilirea naţională suferită în război e membru, o perioadă, al partidului comunist, apoi renunţă la partid şi se reapropie de Biserica Catolică. Trăieşte în Praga, dar într-o mare austeritate. Pe lângă toate problemele, avea şi o fiică cu sindromul Down. Însă când ea a murit, în 1977, şi-a pierdut motivaţia de a trăi şi a încetat să mai scrie. Ovidiu Genaru îl aseamănă, în Cuvântul înainte la Noapte cu Hamlet (trad. de Ovidiu Genaru şi Dragoş Şesan, Editura Univers, Bucureşti, 1974) cu Georg Trackl, şi într-adevăr are, la un moment dat, aceleaşi resorturi emoţionale: şi Holan „intuieşte cu simţurile biciuite catastrofa care va cuprinde curând Europa" (p. 6). O reacţie, era deci desprinderea, prin dedublare, de realitatea pervertită profund. Trezit (vol. Durere – “Bolest”) Trezit de-o bătaie în geam m-am dus să văd cine-i În faţa mîinilor am atins un perete de sticlă,
afară noaptea, salcia şi fânâîna secată se iveau liniştite şi clare Cînd am dat din nou să mă culc am văzut în aşternut pe cel ce dormea; era propria-mi nebunie Poetul observa însă că nu doar el se dedublează: ci mulţi alţii o fac – însă aceia, doar din laşitate. Oricare noapte dar mai ales cea dinaintea zorilor – (vol. Bolest) Câţi fug de ei înşişi ca şi un cal care ocoleşte abatorul Vederile pesimiste sunt o constantă a operei sale. Le regăsim exprimate, în diverse moduri, în numeroase pasaje,: Da? (Bolest) Nenorocul însoţeşte viaţa precum arta se opune naturii Sau: Era târziu "pentru ce să trăieşti din nou" se întreba mortul Până şi meditaţia despre moarte i se pare la un moment dat prea superficială. Odă (vol. În ascensiune – “Na postupa”) Sinucigaşul e prea sincer ca să poată fi şi poet... Criza pe care o resimte în aer nu e doar una de sens, ci, în paralel, şi de comunicare Glas omenesc (vol. Na postupa) noi chiar şi în lumina orbitoare nu ne vedem aproapele, şi-n panică, de disperare sugrumaţi, strigăm: "Eşti aici? Vorbeşte!" De aceea cere, în Ceilalţi („Bolest”) ca dragostea să rămână mereu tăcută, altfel, cuvintele o vor ucide. Pesimismul său nu este însă unul ontologic, graţiei influenţei catolice: Iubeşte (vol. “Bolest”) nu sunt mai multe iubiri, una singură este aşa cum toate crucile se topesc într-una singură Se poate recunoaşte la el şi ecoul unor expresii paulinice Poezie (“Na postupa”) pierdut fiind şi totuşi rezistând. Iar pentru a rezista e nevoit uneori să devină ca cei din jur
Abia când (“Bolest”) Din sfios m-am sălbăticit abia când l-am cunoscut pe om Holan e cunoscut mai ales pentru poemul său lung şi obscur, Noapte cu Hamlet (Noc s Hamletem, 1964), conceput în anii negri ai războiului şi devenit ulterior devenit cel mai tradus poem ceh. Opera este una destul de inaccesibilă şi ermetizată, aşa cum este însăşi sensul vieţii pentru poet, contrariar că nu poate răspunde la întrebarea copilărească "de ce" în faţa unui pustiu înflorat – pentru că copiii nu se mulţumesc c-un răspuns iar adulţii cu întrebarea. Firul poemului, greu de urmărit, e făcut mai uşor de parcurs prin aforismele care limpezesc limbajul, din loc în loc, precum: niciodată să nu prinzi şarpele cu mână străină sau: Numai prin dragoste ne dăm seama că suntem deja judecaţi de pe acum O succesiune de imagini ciudate sunt înfăţişate prin expresii sugestive, în pasaje scurte - figura de stil preferată fiind parabola onirică. Intrarea era ca o scară fixată de arhangheli, şezând pe statuia unui cal O altă angoasă mereu prezentă este însă şi condiţia precară a artistului autentic. Ştiţi, libertatea este totdeauna rudă de sânge cu sărăcia VOLUNTARĂ... Creatorul se simte singur: Sunt trenuri care nu opresc în nici o staţie, nici în gara centrală... Şi îşi asumă şi anumite renunţări materiale suplimentare: Motorul cu explozie nu e pentru poet De aceea, în ansamblu, statutul său e dificil de asumat şi chiar de înţeles: Îţi spun, arta este suspin, ceva pentru cineva, nimic pentru toţi, speranţa că vei exista în viitor... Totuşi, fără toate acestea, ar cădea în impostură – aşa cum arată, într-o ciudată formulare, poetul renumit pentru topica sa confuză şi derutantă. Cu-atât mai mare e poezia, cu cât mai mare poetul, NICIODATĂ INVERS! Vocaţia autentică îşi găseşte însă răsplata în ea însăşi, astfel că el este împăcat: Desigur, nici ignoranţa nu înseamnă fericire... Poezia e însă un dar!
Robert Desnos Robert Desnos 1900-1945 a fost un poet francez ce a jucat un rol cheie în cadrul mişcării suprarealiste. Ca adept, iniţial, al dadaismului, l-a cunoscut pe teoreticianul noilor tendinţe, André Breton, care remarcă la el talentul special pentru "scrierea automată" numindu-l, chiar, în Manifestul Suprarealismului (1924), „profetul” acestei mişcări. Totuşi, Desnos avea să se despartă de Breton şi de suprarealism, neacceptând apropierea de comunism, nici ideea de a renunţa la poziţia de gazetar. În timpul celui de-al doilea război mondial, ia parte la Rezistenţa Franceză şi e arestat, dus la Auschwitz, apoi, în lagărul de la Terezín, moare, chiar la o lună după eliberare. Neîntrecut în creaţia de texte cu sonorităţi speciale, stăpâneşte jocul de-a cuvintele şi procedeele incantatorii. Vânt de noapte (din Grai copt - Langage cuit, 1923) Pe marea maritimă se pierd cei pierduţi Morţii mor vânând vânători hora în horă horind O, zei zeieşti! Oameni umani! cu degetele mele digitale sfâşii un creier cerebral. Ce neliniştitoare nelinişte Dar blândele metrese-mblânzite au plete pletoase Ceruri cereşti pământ pământesc dar unde-i pământul ceresc? (trad. Vasile Nicolescu: Noaptea nopţilor fără iubire. Poeme, Antologie şi traducere de Vasile Nicolescu şi Taşcu Gheorghiu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969) În această fază, poezia sa e dominată de un impuls agresiv, căutând cu orice preţ să nu se lase înţeleasă, cuprinsă, deci controlată – probabil, o reacţie trezită în el de freudism -, astfel că se autoneagă elegant, dar sistematic, urmărind mereu incoerenţa. Ascuns în noapte (din Celei din Taină - A la Mistérieuse, 1926) Ascuns în noapte, în umbra ta strecurându-mă. Pasul urmându-ţi şi umbra-n fereastră, Această umbră-n fereastră eşti tu, numai tu. Nu mai deschide fereastra în dosul perdelelor căreia tu luneci ca-n vis. Închide ochii. Cu-n dulce sărut aş vrea să-i închid. Fereastra se zbate şi vântul, vântul care leagănă straniu steagul şi flacăra fuga mi-acoperă. Fereastra se deschide: tu nu eşti. Şi eu ştiam aceasta. Îndrăgostit nebuneşte de o cântăreaţă, a cărei iubire e fatalmente deturnată de mulţimea fanilor, Desnos îşi
dezlănţuie sentimentele rănite într-o lungă serie de poeme pasionale. Tema iubirii neîmpărtăşite (similară celei din Pe lângă plopii fără soţ) e redată cu mijloacele noii arte poetice. Strigătul lui Robert Desnos (în Beznele - Les Ténèbres, 1927) I mă salută asasinii călăii răzvrătirea invocă invocă glasul meu invocă numele meu piloţii iau călăuză privirile mele zidarii se clatină sus ascultându-mă arhitecţii pleacă-n pustiuri mă binecuvîntează-asasinii palpită carnea la glasul meu dar cea pe care o iubesc nu mă ascultă dar cea pe care o iubesc nu mă aude dar cea pe care o iubesc nu-mi răspunde Lucrurile nu se opresc aici, pentru că adoraţia devine tot mai puternică: "Dar părul tău e mai frumos împletit decât vântul"; "Dar pletele tale atât de strâns împletite au forma unei mâini" (IV Ideea fixă). Floarea Alpilor, scoica, marea, corabia, focul, toate confirmă iubirea lui (VII - Cântecul cerului). Vede şi în natură prefaceri miraculoase, la fel ca în sufletul său: "Şi-n cumpăna nopţii stejarii se prefăceau în reptile târându-se spre dulcea-i tulpină" (VIII - Despre Floarea de dragoste şi despre caii migratori), iar prezenţa feminină e ubicuă – unghiile ei sunt şi „petale”, şi „lebezi strangulate”. Constrângerile formei poetice sunt depăşite fără reţineri – poemul e topit uneori în povestiri în proză, ba chiar proza, într-o înşiruire fără logică, de a cărei incoerenţă autorul se desfată. „Sticlă de vin sfârâmată floare docilă ea avea ochi frumoşi şi mâini frumoase vulcanului ce-l azvârle în culise ah!” (XVIII - Tenebre! O, Tenebre!) Şi în poemul liric The Night of Loveless Nights (1930), regăsim acelaşi delir erotic. Autorul, apăsat de singurătate, e fascinat în acelaşi timp corpul femeii în întregimea lui, şi îi acordă atenţie fiecărei părţi, (mai ales expresivelor mâini) în mod succesiv, rezultând în final tot un ermetic (sau ceva dincolo de ermetism, dacă există), păstrând, totuşi, paradoxal, forma strictă a catrenelor. Sexualitatea e descrisă, cu o imaginaţie debordantă, şi în Oraşul lui Don Juan (La ville de Don Juan) O femeie foarte frumoasă şi foarte respingătoare Îi arătă ceasul ei Şi-i spuse că nu mai mergea O femeie în galenţi, o precupeaţă, Veni ridicându-şi şorţul, Şi-n şorţ se găsea un peşte ca nicăieri pe lume. Ea-l aruncă în râu. Şi peştele se zbătu
Până când moartea-l cuprinse (...) De frumos, ce să spui, era un copac frumos L-au tăiat a doua zi, L-au ars, şi cu toate acestea, şi Cu toate acestea, seva lui amară era vie Şi-atâtea femei adorabile Trecuseră pe sub coroana frunzişului său Aluziile revin mereu, tot mai făţişe, integrate însă într-o viziune mai profundă asupra vieţii. Întoarcerea în sine (Sur Soi-męme) Lance anemonă cearşaf Vârf de lance străpunge-anemona sângerând pe cearşaf (...) Rămână cearşaful Rămână cearşaful ce putrezi mai îndelung decât cadavrul, pe care-l înfăşoară. Ca şi imaginaţia, vocabularul e şi el dezinhibat. Satirul (Le Satyre) - din (Anemona ce domnea peste mări (L'anémone qui regnait sur la mer) Ah! răcoarea vântului, cu cămaşa deodată ţâşnită Ca sperma sau ca spuma şampaniei. Şi această strălucire a cărnii mele întrezărită goală sub o rază de soare. Părul se zbârleşte, asemenea ierbii În care înfloreşte, enormă, floarea sexului şi umbra coapselor. Năvala aerului în coridoarele sumbre şi duhnind ale cărnii Fesele dezvelite, luminoase, ca un trup de nimfă (trad. T. G.) Dincolo de exerciţiul libertăţii de a etala sexualitatea, Desnos se întoarce la temele filosofice mai mari. Autorul constată în acelaşi timp măreţia şi nimicnicia condiţiei umane în „La jumătatea drumului” (Mi-route), unde e intrigat de acea "frântură secundă" (fragment de seconde) „când omul atinge mijlocul întocmai al vieţii” (Où l'homme atteint le milieu exact de sa vie): deşi „el presimte misterul acestei secunde, acestei frânturi de secundă (il pressent le mystère de cette seconde, de ce fragment de seconde), „goneşte aceste idei negre” (il chasse ces idées noires). „Şi ce-ar putea să facă/ Mai mult?” (Et que pourrait-il faire/De mieux) Înţelege însă, că lucrurile pot fi răsturnate: înfăţişează o viziune plastică inedită a inversării planurilor, astfel încât şi o simplă frunză a unui copac poate susţine la un moment dat întreg Pământul ( „Era o frunză” - Il était une feuille). Pe de altă parte, în „Pelicanul", un şir nesfârşit de ouaturi poate fi întrerupt, dacă el nu are nici un sens.
Şi asta poate ţine mult şi-n van De nu faci iute-omlet cu parmezan (trad. T. G.) E clar că Desnos e descoperitorul unui limbaj nou, al unei libertăţi noi a poeziei. Acest limbaj poate fi coborî însă şi la nivelul concret, social. Oameni (Hommes) e o poezie citadină, în care el arată că ştie să gestioneze presiunea cetăţii, numindu-i pe cei care îl înconjoară: Oameni ai celor două braţe ale mele Oameni de dis de dimineaţă (trad. T. G.) În Cei fără Gât (Les sans cou, 1934), imaginea din Vedenie (Apparition) e cu adevărat demnă de titulatura de "profet" literar. (...) Şi un somn, un somn frumos, un somn bun, Un somn de noroi Născut din cafea şi din noapte şi din cărbune şi din cerneală şi din voalul văduvelor Şi din o sută de milioane de negri Şi din îmbrăţişarea a doi negri într-o umbră de brazi Şi din abanos şi din noianuri de corbi pe stârvuri de pradă Pentru ca în cele din urmă să se deschidă, acoperind universul, Un buchet, un gigantic buchet de trandafiri roşii (trad. Taşcu Gheorghe) Iar în "Celor fără gât" metafora stupefiantă a „Celor patru fără gât” (Les quatre sans cou) se decodifică într-o cheie luminoasă, care face din militantul Desnos o adevărată întâlnire pentru cititor. Fraţii mei fără gât, iubiţii mei fără gât, Oameni născuţi prea curând, mereu prea curând, Oameni care v-aţi fi călit în revoluţiile de mâinile Dacă soarta nu v-ar cere Să faceţi revoluţiile spre a muri Oameni însetaţi de prea multă dreptate Oameni ai gropii comune la poalele zidului federaţiilor, în ciuda gloanţelor cusute în jurul gâtului. Oameni ai ţarcurilor ferite în plin cimitir, Căci nu se amestecă stindardele cu câlţii (trad.T.G.) Ceea ce ar fi putut părea doar un simplu nou, se dovedeşte la Desnos parte dintr-un mesaj mai amplu în favoarea libertăţii spiritului uman, pentru care readaptarea formei era doar o simplă cerinţă preliminară.
Poetul se implică, vorbind fără ornamente, în Straja de la Pont au Change, despre "nemţii lui Hitler" Zace mort în râu, neamţul lui Hitler anonim şi urât, Cu faţa mânjită de noroi, cu amintirea-i putrezind (trad. T.G) Iar literatul, „această inimă care ura războiul”, în cele din urmă „agită şi el lozinca”: "Revoltă împotriva lui Hitler şi moarte părtaşilor lui!" Aude chiar: Glasul El spune:"Suferinţa nu va ţine mult" El spune: "Vara e aproape". Nu-l auziţi?
Apropiindu-se de tragicul sfârşit, pe care şi l-a glorificat în avans, în versurile sale, Desnos scrie într-un limbaj tot mai simplu, inteligibil, dar în acelaşi timp profund, cu imaginile suprinzătoare, în care subînţelesuri strigă – precum în „Omul care şi-a pierdut umbra” (L'homme qui a perdu son ombre). Curând avea să devină el însuşi, la Terezin, „Umbră printre umbre” (Ombre parmi les ombre) ...
André Breton André Breton (1896-1966) unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, în cadrul căruia s-a impus ca şef şi teoretician. A studiat medicina și psihiatria, şi l-a cunoscut pe Sigmund Freud, care a avut asupra lui o influenţă majoră. În 1916 s-a alăturat curentului cultural dadaist, dar a dorit o evoluţie, iniţiind suprarealismul drept „automatism psihic pur”, exprimând adevărata func ționare a gândului. Pièce Fausse, din perioada sa de influenţă dadaistă, descompune versul în cuvintele şi silabe, dând impresia că putea fi scrisă şi de un copilaş, căruia îi place să-şi audă gunguritul. . Du vase en cristal de Bohême Du vase en cris Du vase en cris Du vase en En cristal Du vase en cristal de Bohème Bohême Bohême En cristal de Bohème
Bohême Bohême Bohème Hême hême oui Bohème Du vase en cristal de Bo Bo Du vase en crisfal de Bohême Aux bulles qu'enfant tu soufflais Tu soufflais Tu soufflais Flais Flais Tu soufflais Qu'enfant tu soufflais Du vase en cristal de Bohême Aux bulles qu'enfant tu soufflais Tu soufflais Tu soufflais Oui qu'enfant tu soufflais C est là, c'est là tout le poème Aube éphé Aube éphé Aube éphémère des reflets Aube éphé Aube éphé Aube éphémère de reflets Şi în alte poeme aşază cuvintele fără nicio regulă, cel puţin aparent, fără rime sau ritm, fără strofe sau alte forme – doar prin „automatism”, adică dintr-un impuls necenzurat. Coqs de bruyêre (vol. Mont de piété) Coqs de bruyêre... et seront-ce coquetterie de péril ou de casques couleur de quetsche? Oh! surtout qu'elle fripe un gant de suède chaud soutenant quel» feux de Bengale gâteries! Au Tyrol, quand les bois se foncent, de tout l'être abdiquant un destin digne, au plus, de chromos savoureux,
mon remords: sa rudesse, des maux, je dégage les capucines de sa lettre. Alteori, Breton se joacă cu grafia: începe cu minuscule, foloseşte majuscule în altă parte, sau chiar în jumătate de cuvânt, iar la tipar foloseşte diverse carcatere de literă, cu mărimi diferite, unele înclinate, altele îngroşate, cu un aliniament ciudat. Multe cuvintele folosite sunt rare – totul pare un joc enervant, un experiment pe seama snobismului cititorilor. Pour Lafcadio L'avenue
en męme temps le Gulf Stream
MAM VIVier Ma maîtresse prend en bonne part son diminutif Les amis sont à l'aise On s'entend Greffier parlez MA langue MAternelle Quel ennui l'heure du cher corps corps accort Jamais je ne gagnerai tant de guerres Des combattants qu'importe mes vers le lent train l'entrain Mieux vaut laisser dire qu'André Breton receveur de Contributions Indirectes s'adonne au collage en attendant la retraite S-ar putea spune, maliţios, că toate poemele sunt dedicate altor artişti cu vederi apropiate, pentru ca autorul să-şi asigure măcar un cititor. Spectacolul poeziei nu mai stătea doar în scris, de fapt scrisul devenea doar un pretext. Ofensivă împotriva a orice este regulă în literatură şi impunerea dicteului gândirii brute fără preocupări morale (căci „Tout paradis n’est pas perdu) se baza pe ideea că universul numit de noi real poate fi, în fond doar o imaginaţie care a reuşit, un vis străvechi, care a prins corp din obişnuinţă şi care azi ne-ar ţine închişi ca într-o crisalidă. Un psiholog ar denunţa aici o confuzie între obiectiv şi subiectiv, o credinţă magică în atotputernicia gândirii – nota Marcel Raymond (p 354, De la Baudelaire la suprarealism), care mai observa că teoria suprarealiştilor nu a fost egalată, totuşi, de creaţii la nivelul ambiţiilor lor. De altfel, „tout s'est déjá dit” spunea Breton (în Plutôt la vie).
Poeziile lui de dragoste apără de asemenea o sensibilitate necenzurată şi trăirile iraţionale spontane ale îndrăgostiţilor. Toujours pour la première fois (vol. L’air de l’eau) C’est à peine si je te connais de vue Tu rentres à telle heure de la nuit dans une maison oblique à ma fenêtre Maison tout imaginaire C’est là que d’une seconde à l’autre Dans le noir intact Je m’attends á ce que se produise une fois de plus la déchirure fascinante La déchirure unique De la façade et se mon cœur Plus je m’approche de toi En réalité Plue la clé chante à la porte de la chambre inconnue Où tu m’apparais seule Tu es d’abord tout entičre fondue dans le brillant L’angle fugitif d’un rideau C’est un champ de jasmin que j’ai contemplé à l’aube sur une route des environs de Grasse Avec ses cueilleuses en diagonale Derrière elles l’aile sombre tombante des plants dégarnis Devant elles l’équerre de l’éblouissant Le rideau invisiblement soulevé Rentrent en tumulte toutes les fleurs C’est toi aux prises avec cette heure trop longue jamais assez trouble jusqu’au sommeil Toi comme si tu pouvais être La même á cela près que je ne te rencontrerai peut-ętre jamais Tu fais semblant de ne pas savoir que je t’observe Merveilleusement je ne suis plus sûr que tu le sais Ton désœuvrement m’emplit lex yeux de larmes Une nuée d’interprétations entoure chacun de tes gestes C’est une chasse à la miellée Il y a des rocking-chairs sur un pont il y a des branchages qui risquent de l’égratingner dans la forét Il y a dans une vitrine run Notre-Dame-de-Lorette Deux belles jambes croisées prises dans de hauts bas Qui sévasent au centre d’un grand trèfle blanc Il y a une échelle de soie déroulée sur le lierre Il y a Qu’à me pencher sue le précipice et de ton absence J’ai trouvé le secret De t’aimer Toujours pour le première fois
Ezra Pound Ezra Weston Loomis Pound (1885 - 1972) poet şi critic american, promotor al modernismului şi "imagismului", cunoscut prin principalele volume Ripostes (1912), şi The Cantos (1920), dar şi Personae şi Exultations (1909) sau alte apariţii, colecţii şi reeditări. Ca teoretician, cerea întoarcerea la valorile clasice claritate, precizie şi economie a limbajului, fiind interesat de forme poetice orientale precum Haiku-ul japonez sau poezia "grafică" a limbii chineze. De asemenea, e cunoscut şi prin biografia sa agitată şi controversată, cu multe merite în domeniul promovării talentelor autentice, dar şi cu mult curaj, arătat chiar prin înfruntarea propriei ţări, fapt pentru care a fost şi închis şi exilat. În ciuda diferenţelor, avea ceva în comun cu "adversarii" săi din tabăra simbolistă-suprarealistă: nu încearcă deloc să fie un autor popular. Versurile lui abundă de trimiteri livreşti la mitologia greco-latină, la diverse personaje şi istorii (cu eroi mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi anecdote ţinând uneori de cultura generală) în care vânează şi exploatează situaţii poetice - precum cea a lui Pierre Vidal, de pildă. Apelează la dese citate din latină, franceză, spaniolă, italiană, greacă, (româneşti, iată că nu!) în numele concepţiei "multilingvismului", conform căreia nu orice expresie e perfect traductibilă în toate limbile, de aceea unele mesaje trebuie redate în limba în care ele sună cel mai potrivit. Litanie de noapte Doamne al tăcerii O Dieu, purifiez nos coeurs! Purifiez nos coeurs Poezia e transformată într-o paradă de cultură, elitistă. (Doar că nimeni nu ştie toate limbile, nici lui însuşi probabil nu i-ar fi plăcut să întâlnească citate într-o limbă pe care nu o cunoaşte...) Voia însă ca poezia să fie greu de înţeles nu atât prin sensul ei, cât prin dificultatea cititorului de a se califica pentru a ajunge la el. Unele din denumirile la care face referie sunt greu de reperat, la altele, mai ales orientale, e greu de identificat sensul exact al trimiterii - toate acestea făcând poezia sa greu de digerat. Aceste caracteristici îi aduc, ce-i drept, un anume iz de mister, dar o fac, în acelaşi timp, ininteligibilă. (Exotismul, totuşi, cum ironiza Ionescu, este de cele mai multe ori demitizat de localnici: aceia nu şi-ar recunoaşte ţinuturile în aluziile făcute şi ar putea să nu le valideze mesajul). Pe de altă parte, Pound face recurs la un fel de antiintelectualism profund, rugându-se zeilor: daţi-mi orice-ndeletnicire În afară de blestematul meşteşug de-a scrie unde ai nevoie de creier tot timpul. (install me in any profession Save this damn’d profession of writing, where one needs one’s brains all the time.) (Insula de pe lac - The Lake Isle) Misogin în unele poeme, se arată fascinat în altele de frumuseţea femeii, sau măcar "odihnit" să fie "între femei frumoase" (Pisica îmblânzită) În dese rânduri îşi exprimă o pietate proprie "Balada bunului fârtat", povestindu-şi trăiri religioase autentice,
nepreluate de-a gata "Baladă pentru întuneric". Meditaţiile asupra morţii revin mereu Mesaj domnului Housman Va, vai, Oamenii se nasc şi mor. Şi noi vom răposa tare curând Hai deci să fim ca şi cum am fi morţi. La fel, continuă în Pentru E. McC, unde aminteşte de ”acel meşter scrimeur pre nume Moarte” sau ”norosul scrimeur, pre nume Moarte”, sau în Pan a Murit, unde acuză: "bădărană a fost moartea întotdeauna" Viziunea sa asupra a ceea ce trebuie să fie poezia este exprimată în multe rânduri, chiar cu mijloacele poeziei. În ”A doua închinare” îi ridiculizează pe cei care aşteaptă din partea poeţilor ”absurditate” şi ”iluzii”, iar în ”Ce-a supravieţuit” acuză: Voi cei mai fini la gust Nimiciţi de falsa cunoaştere. (Cantos şi alte poeme, în româneşte de Ion Caraion, Editura Univers, Bucureşti 1975) Literatorii Bulmeniani, "oceanul de imbecili", sunt atacaţi şi în Salvatorii. Revolt - Against the crepuscular spirit in modern poetry - (din volumul Personae) e dedicată în întregime crezului său artistic: I would shake off the lethargy of this our time, and give For shadows shapes of power, For dreams men. "It is better to dream than do?" Aye! and, No! Aye ! if we dream great deeds, strong men, Revolt Hearts hot, thoughts mighty. No ! if we dream pale flowers, Slow-moving pageantry of hours that languidly Drop as o'er-ripened fruit from sallow trees. If so we live and die not life but dreams, Great God, grant life in dreams, Not dalliance, but life ! Let us be men that dream, Not cowards, dabblers, waiters For dead Time to reawaken and grant balm For ills unnamed.
Great God, if we be damn'd to be not men but only dreams, Then tet us be such dreams the world shall tremble at And know we be its rulers though but dreams ! Then let us be such shadows as the world shall tremble at And know we be its masters though but shadow ! High God, if men are grown but pale sick phantoms That must live only in these mists and tempered lights And tremble for dim hours that knock o'er loud Or tread too violent in passing them; Great God, if these thy sons are grown such thin ephemera, I bid thee grapple chaos and beget Some new titanic spawn to pile the hills and stir This earth again. Pound vrea deci ca poetul să fie un fel de profet al societăţii. Ţintă ambiţioasă, înaltă, mult mai uşor de stabilit decât de atins - însuşi poemul său "Phanopoeia" nu poate fi atât de spectaculos pe cât teoria sa generoasă despre folosirea imaginii pentru intensificarea funcţiei indicative a limbajului (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, p. 157).
T. S. Eliot Thomas Stearns Eliot (1888-1965), poet, critic şi dramaturg, exponent al modernismului, e cunoscut în primul rând prin The Love Song of J. Alfred Prufrock (1915), capodoperă a acestei mişcări literare, urmată de o serie de volume nu foarte extinse, dar cuprinzând câteva din cele mai cunoscute poezii scrise în limba engleză - The Waste Land (1922), The Hollow Men (1925), Ash Wednesday (1930) -, precum şi prin opera sa de maturitate, Four Quartets (1944). Eliot din Prufrock este un poet cu aer de eleganţă urbană - din versurile sale nu lipsesc porţelanul ceştilor de ceai, străzile luminate noaptea de felinare, hotelurile şi casele cu scări şi balustrade, discuţiile la concert, la bere, sau la restaurant, la o ţigară, la un trabuc sau la o cafea, tabieturile ca aranjatul pălăriei sau cititul ziarului. Această primă fază a operei lui e una destul de greu de decodificat. Abordează un stil propriu de poezie, unul care obligă editorul la multe note de subsol. Poemele sunt lungi, ca nişte poveşti, cu un mesaj vag, enigmatic. În acelaşi timp conţin aluzii livreşti la Dante Shakespeare, Homer, trimiteri biblice şi chiar patristice (de pildă, un motto din Sf. Ignatie) orientale, latine. La un moment dat se transformă într-o adevărată înşiruire de nume, de aluzii la fapte, întâmplări şi locuri diverse, unele şi cu tentă biografică, peste care e presărată ici-colo cu câte o rimă, totul cu o estetică destul de abstrusă. Această poezie dificilă, parcă în acelaşi timp se agaţă de cititor şi nu-l lasă, se opune cumva frunzăririi, chiar dacă nu-i permite să înţeleagă cu ce anume îl atrage. E vorba tot un fel de poezie de lux, citadină, dar în alt fel decât în cazul modernilor francezi. Ermetismul livresc se îmbină cu observaţiile psihologice ascuţite.
Deja atent la absolut, poetul are ca şi Pound, unele accente misogine, văzând femeia drept: Dintotdeauna inamică a ceea ce este absolut (The eternal enemy of the absolute) (Conversation Galante, trad. Mircea Ivănescu, în Prufrock and Other Observations, 1917 - Opere poetice 1909-1962, ediţie bilingvă, trad de Ştefan Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă,.Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011) În cazul Mătuşii Helen (Aunt Helen) observă liniştea absurdă care urmează morţii. Iar în Bostonianul de seară (The "Boston Evening Transcript") înfăţişează, metaforic, viaţa scursă fără sens. Dacă strada ar fi timpul însuşi, iar el la capătul acestei străzi (If the street were time and he at the end of the street) (trad. Ş.F. & A-C R.) Paralelisme ciudate foloseşte şi în Hipopotamul (din culegerea Poems, inclusiv cu creaţii în franceză) Chiar şi când vorbeşte despre slujbe religioase şi biserică, poemele rământ abstracte şi ermetice. În Ariel Poems, improvizează cu multe înflorituri, dar cu pietate, pe marginea Drumului Magilor (Journey of the Magi) sau a aventurii şi creşterii sufletului în această lume (Animula) În Marina reia tema întâlnirii cu fiica (din Pericle de Shakespeare), care îl mişcă: Forma aceasta, faţa aceasta, viaţa aceasta Trăind să trăiască într-o lume a timpului de după mine; fie Să renunţ la viaţa mea pentru viaţa aceasta, spusele mele pentru acestea nespuse (This form, this face, this life Living to live in a world of time beyond me; let me Resign my life for this life, my speech for that unspoken). (trad. M.I.) Creaţia sa mai cuprinde şi câteva poezioare candide tratând despre magia bradului de Crăciun pentru copii, răţuşca din parc, un mâţ persan, sau un terrier, cărora le adresează versuri duioase. Autorul însuşi îşi dădea seama că a scris, totuşi, puţin pentru renumele de care se bucura, de aceea ţinea ca fiecare poem să fie perfect în felul lui, pentru ca măcar fiecare nouă apariţie (o dată sau de două ori pe an) să fie un eveniment. Dacă am lua în considerare doar prima parte a opera sale, am putea crede că Nobelul din 1948 i s-a dat, în mai mare parte, pentru opera lui critică. El şi Pound (cu care se află într-o comunitate de gusturi literare) îşi traduc poezia într-o poetică impunătoare. Mai ales Eliot, parcă trăieşte într-o altă lume decât simboliştii francezi şi moderniştii parizieni. El are exigenţa de a face din tradiţie "un fenomen viu" (Matei Călinescu Conceptul modern de poezie, p 165), ridicând astfel ştacheta cât mai sus cu putinţă. În acelaşi timp, nu acceptă pretenţia de amoralitate a poetului (de fapt, amoralitatea e şi ea o opţiune morală), ca apanaj al statutului său privilegiat de întemeietor de lume. În Poezie şi propagandă, el stabileşte că poetul e doar opera - deci nu şi circul, scandalul efemer creat (de alţii sau de el) pe marginea ei. Eliot considera însă că Nobelul i se datorează capodoperei din 1944, Patru Cvartete.E compus din patru poeme lungi, publicate anterior şi separat. Fiecare poem e împărţit în cinci secţiuni care cuprind meditaţii asupra naturii, istoriei, religiei şi condiţiei umane. Cele patru poeme sunt asociate şi cu cele patru elemente clasice: aer pământ, apă şi foc. E important de amintit că, în 1927, T.S. Eliot se converteşte la anglicanism (de la unitarianism), şi se face
chiar epitrop de parohie. Se numea pe sine "clasicist în literatură, regalist în politică şi anglo-catolic în religie". Intuieşte, probabil, că poezia de factură religioasă, (dacă e una din iniţiativă proprie, izvorâtă dintr-o nevoie lăuntrică) poate reprezinta şi o scurtătură spre perenitatea literară. În Little Gidding face câteva trimiteri imposibil de înţeles dacă nu i s-ar cunoaşte noile viziuni filosoficoreligioase Dacă ai veni pe aici (If you came this way) (...) Aici te afli ca să-ngenunchezi (You are here to kneel) (I) Din context se înţelege că aici este vorba de o invitaţie la biserică - însă la biserică fără de graniţe, în sensul ei de stare. Limbajul poetic îi permite să-şi îmbrace adeseori cugetările în metafore de efect. Fluviul e în noi, marea e de jur-împrejur (The river is within us, the sea is all about us). (The Dry Salvages, I) East Coker seamănă cu un monolog shakespearian, încărcat de reflecţii despre curgerea timpului şi deşertăciunea vieţuirii În început îmi e sfârşitul (In my beginning is my end) (I) Sau A fi conştient înseamnă a nu fi în timp (To be conscious is not to be in time) (II) Observaţiile sunt înfăţişate şi sub forma paradoxului, cu o concizie asemănătoare versetelor iniţiatice taoiste Ca să ajungi la ceea ce nu ştii, Trebuie să mergi pe un drum care e drumul ignoranţei. Ca să stăpâneşti ceea ce nu stăpâneşti, Trebuie să mergi pe drumul lepădării. Ca să ajungi la ceea ce nu eşti, Trebuie să mergi de-a lungul drumului pe care nu eşti. Şi ceea ce nu ştii e singurul lucru pe care-l ştii Şi ceea ce ai e ceea ce nu ai Şi unde eşti e acolo unde nu eşti. (In order to arrive at what you don't know You must go by a way which is the way of ignorance. In order to possess what you do not possess You must go by the way of dispossession.
In order to arrive at what you are not You must go through the way in which you are not. And what you do not know is the only thing you know And what own is what you do not own And where you are is where you are not.) (III) Acelaşi poem îi mai dă prilejul (în secţiunea a V-a) de a-şi expune şi în versuri arta poetică, bazată pe conceptul reactualizării tradiţiei. A doua fază a creaţiei sale, cea meditativă, nu ar fi completă dacă am ignora Corurile din Stânca (partea lui dintr-o piesă compusă împreună cu un dramaturg), în care picură adevăruri religioase adânci, pentru care arată o fină intuiţie. Eliot vorbeşte ca un adevărat profet - aşa cum aspira Pound, abordând în poezie tema contradicţiilor dintre religie şi modernitate. Actualizarea poeziei merge în paralel, la el, cu o actualizare a creştinismului. Chiar dacă nu o spune nimeni, Nobelul i s-a dat, în mare măsură, şi acestui Eliot. Orăşeanul Eliot ajunge acum la îndoieli privind urbanitatea, pe care le traduce în imagini pline de forţă Dacă Străinul are să întrebe: "Oraşului ăstuia, care să-i fie noima? Din dragoste vă-nghesuiţi unul în altul? Care va fi răspunsul tău? "Claie peste grămadă locuim Ca să facem bani, să facem bani, Unul pe spinarea ăluilalt?" sau "E oare, asta o comunitate?" Ci Străinul o va lua din loc şi se va întoarce în deşert. Fii gata, suflete al meu, pentru venirea Străinului, fii pregătit Pentru cel care ştie să pună întrebări. (When the Stranger says: "What is the meaning of this city? Do you huddle close together because you love each other?" What will you answer? "We all dwell together To make money from each other"? or "This is a community"? And the Stranger will depart and return to the desert. O my soul, be prepared for the coming of the Stranger, Be prepared for him who knows how to ask questions.) (Choruses from The Rock, Corurile din Stânca, III, Ibidem, Trad de Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă) În locul simplei comunităţi urbane, el o propune acum pe cea eclezială. Nu evită însă să remarce direcţiile diferite în care se îndreaptă lumea contemporană, pe de o parte, şi Biserica, de cealaltă parte. Blândă e ea acolo unde ei trebuie să n-aibă îndurare şi aspră când aceştia ar vrea să fie blânzi (She is tender where they would be hard, and hard where they like to be soft) (VI) Crede însă că opoziţia spiritul contemporaneităţii, trebuie uneori ignorată: Şi de va fi ca Templul să fie dărâmat Se cade-ntâi să ridicăm un Templu (And if the Temple is to be cast down We must first build the Temple) (Ibid.)
Crizei spirituale a omului modern el vrea să i se opună printr-o înmulţire a virtuţii speranţei: Biserica tăgăduită, clopotniţa-n ruină, clopotele sparte şi căzute, ce alte am avea să facem Decât să stăm cu palmele mâinilor goale-n sus, Fii ai unui ev care, treptat, înaintează îndărăt. (The Church disowned, the tower ovethrown, the bell up turned, what have we to do But stand with empty hands and palms turned upwards In an age which advances progressively backwards?) (VII) În sinceritatea celorlalte virtuţi - care par uneori că înfloresc - are mai puţină încredere. Epoca noastră este una a virtuţilor Şi-a viciilor mediocre, Iar dacă oamenii nu lasă Crucea din mână,-i pentru că nu au Să şi-o asume niciodată. (Our age is an age of moderate virtue And of moderate vice When men willl not lay down the Cross Because they will never assume it.) (VIII) De la meditaţii ajunge în final la sfaturi practice, concluzii ale viziunii sale asupra vieţii. Fii, însă, mulţumit că ai lumină Atât cât să faci un pas şi să-ţi dai seama unde-ţi pui piciorul. (But be ye satisfied that you have light Enough to take your step and find your foothold.) (X)
Sylvia Plath (1932 - 1963) Poetă şi nuvelistă americană, provenită dintr-o familie de emigranţi austrieci. După moartea tatălui său, care o crescuse în unitarianism, îşi pierde credinţa - devine de fapt ambivalentă în privinţa ei. Trece, ulterior, prin multe alte crize. E urmărită de imagini cu foetuşi (după sarcini nereuşite), cranii, sânge, spitale, de imaginea lunii, dar şi a albinelor crescute de soţ (scriitorul Ted Hughes). Înainte de divorţul de acesta, suferă un accident de maşină – pe care ea îl descrie totuşi drept una din numeroasele ei tentative de suicid. Cade mai apoi, în depresii şi din cauza greutăţilor întâmpinate în creşterea copiilor. E cunoscută pentru colecţiile The Colossus and Other Poems (marcată de tema morţii, dar şi de sentimentele de furie, disperare, iubire, şi răzbunare trăite după divorţ) şi Ariel (postumă, în 1965, în care abordează zonă şi mai personală, ilustrând genul confesional inclusiv prin descrieri autobiografice ale bolii mintale - ca în Tulips, de pildă - şi exploatând poetic aproape orice detaliu din viaţa ei). În 1963 se sinucide.
În 1982 i se acordă Premiul Pulitzer pentru The Collected Poems.
Genul “confesional” e ilustrat de ea prin etalarea de experienţe şi trăiri intime - al căror impact scandalos garantează un anumit tip de success -, cu o poetică de înalt nivel. Cum dezvăluia Ted Hughes (Apud. prefaţa la Ariel şi alte poeme, traducere şi prefaţă de Vasile Nicolescu, Editura Univers Bucureşti, 1980 p.10), Plath îşi alegea cuvintele în funcţie de rezonanţa specială pe care le-o simţea, apoi le aşeza în text cu maximă precizie, ca într-un fel de aritmetică.
În "Lesbos", ea amestecă referiri aproape explicite la sex, la soţul pe care îl acuză de impotenţă, apoi la soţul unei alte femei - alter-ego-ul ei -, căruia mama îi păzeşte sexul “ca pe o perlă”, cu pasaje ludice de o muzicalitate desăvârşită precum acesta: You have one baby, I have two. I should sit on a rock off Cornwall and comb my hair. I should wear tiger pants, I should have an affair. We should meet in another life, we should meet in air, Me and you. Dintre confesiunile autoarei, fără îndoială efectul cel mai puternic îl creează dorinţa ei şocantă de dispariţie. În "A Birthday present" se miră cum de nu a reuşit încă să se sinucidă After all I am alive only by accident. I would have killed myself gladly that time any possible way. Creează un efect de surpriză dramatică atunci când spune, în final, că în cadoul aşteptat cu atâta emoţie ar fi vrut să fie, ambalată cochet, moartea însăşi. Only let down the veil, the veil, the veil. If it were death I would admire the deep gravity of it, its timeless eyes. I would know you were serious.
Afişarea repetată a dorinţelor suicidale, care reprezintă un element de profunzime valoros (chiar şi comercial) e, totuşi, şi o limită: de la un punct încolo parcă scade puţin din importanţa ei universală şi compromite ceva din valabilitatea foarte elaboratei sale arte poetice. Ajungând acolo Există totuşi un minut de sfârşit Un minut, un strop de rouă. Cât mai e până la el? E atât de neînsemnat Locul spre care mă îndrept, de ce atâtea obstacole în drum?
Getting There There is a minute at the end of it A minute, a dewdrop. How far is it?
It is so small The place I am getting to, why are there these obstacles?
Chiar înainte de moarte, autoarea părea că experimentează trăiri de dincolo de pragul trecere din această lume. În Tulips (Lalele), liniştea din spital o ducea cu gândul la liniştea celor care mor, iar în Berck-Plage exclama: De ce atâta linişte, mi se ascunde ceva? (Why is it so quiet, what are they hiding?)
În multe locuri, opera ei impune adevărate cercetări psihanalitice - ca în cazul obsesiei purităţii iluzoriu regăsite în spital, prin boală. Sunt verticală Când o să fiu culcată pentru vecie voi fi eu bună la ceva Atunci poate că şi copacii mă vor atinge, iar florile vor avea timp şi de mine
I Am Vertical And I shall be useful when I lie down finally: Then, the trees may touch me for once, and the flowers have time for me.
Oglinda (Mirror) nu o provoacă doar la reflecţii asupra trecerea timpului (la feminin), ci îi permite şi o perspectivă inversă, desprinsă de lume, din nou surprinzătoare.
Oglindă Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute. Şi tot ceea ce văd înghit dintr-odată. E ca şi cum s-ar întîmpla dincolo de dragoste sau dezgust. Nu sunt crudă, sunt numai dreaptă Un ochi de zeu mărunt, în patru colţuri. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec reflectând la peretele din faţă. E zugrăvit în roz cu picăţele. Atât de mult l-am privit Încât a devenit o parte din inima mea. Dar pâlpâie. Numai chipurile oamenilor şi întunericul mereu ne despart.
Acum sunt un lac. O femei asupra-mi se-apleacă. Şi caută-n adâncu-mi adevăratul ei chip.
Apoi se-ntoarce către cei ce-o amăgesc: făcliile sau luna. Îi văd spatele şi-l reflect întocmai. Mă răsplăteşte cu lacrimi şi-mi face semn cu mâna. Îi sunt necesar. Ea vine şi pleacă. În fiecare dimineaţă chipul ei înlocuieşte întunericul. Ea care a înecat în mine o minune de fată şi care acum ridică zilnic din mine Ca un peşte înfricoşător, chipul unei femei bătrâne.
Mirror I am silver and exact. I have no preconceptions. What ever you see I swallow immediately Just as it is, unmisted by love or dislike. I am not cruel, only truthful--The eye of a little god, four-cornered. Most of the time I meditate on the opposite wall. It is pink, with speckles. I have looked at it so long I think it is a part of my heart. But it flickers. Faces and darkness separate us over and over. Now I am a lake. A woman bends over me, Searching my reaches for what she really is. Then she turns to those liars, the candles or the moon. I see her back, and reflect it faithfully. She rewards me with tears and an agitation of hands. I am important to her. She comes and goes. Each morning it is her face that replaces the darkness. In me she has drowned a young girl, and in me an old woman Rises toward her day after day, like a terrible fish.
Allen Ginsberg Irwin Allen Ginsberg (1926 – 1997), poet American, una din figurile marcante ale Generaţiei Beat, aspira să devină avocat, şi accepta tot felul de slujbe pentru a se întreţine, până când un psihiatru l-a sfătuit să se dedice poeziei. La scurt timp, îşi schimbă stilul şi scrie Urlet ("Howl" - 1957), opera care l-a făcut celebru. Denunţa în ea ceea ce el vedea drept forţele distructive ale capitalismului şi conformismului în SUA şi înfăţişa deschis imagini de sex heterosexual şi homosexual - într-un moment când sodomia era incriminată în toate statele SUA. Procesul pentru obscenitate i-a atras o mare publicitate, iar el invoca ideea că libertatea exprimării ar fi abolită dacă un artist va fi obligat să recurgă doar la eufemisme. Faima câştigată în urma scandalului juridic i-a permis să trăiască tot restul vieţii din poezie - şi, în final să intre în Academie. Ginsberg a fost un budist practicant şi o prezentă obişnuită la mai toate mişcările de protest ale vremii, pentru cauze diverse - de la oprirea războiului din Vietnam, până la legalizarea drogurilor. Şi prin arta sa s-a opus militarismului, materialismului economic şi reprimării sexualităţii. Poemul său epic Urlet („Howl") are aparenţa unui delir verbal - pare chiar o "scriere automată", după gustul suprarealiştilor,
sau mai curând o încercare de terapie psihiatrică. I’m with you in Rockland where we wake up electrified out of the coma by our own souls’ airplanes roaring over the roof they’ve come to drop angelic bombs the hospital illuminates itself imaginary walls collapse O skinny legions run outside O starry-spangled shock of mercy the eternal war is here O victory forget your underwear we’re free
Sunt cu tine în Rockland unde suntem treziţi electrizaţi din comă de aeroplanele propriilor noastre suflete vâjâind deasupra acoperişului au venit să arunce bombe angelice spitalul se iluminează pereţi imaginari se prăbuşesc O legiuni costelive aleargă afară O şocul presărat cu stele al milei războiul etern e aici O victorie uită-ţi chiloţii suntem liberi Textul e plin de obscenităţi - încât ar trebui interzis minorilor (şi acesta însă, e tot un artificiu de marketing). who bit detectives in the neck and shrieked with delight in policecars for committing no crime but their own wild cooking pederasty and intoxication, who howled on their knees in the subway and were dragged off the roof waving genitals and manuscripts, who let themselves be fucked in the ass by saintly motorcyclists, and screamed with joy, who blew and were blown by those human seraphim, the sailors, caresses of Atlantic and Caribbean love, who balled in the morning in the evenings in rosegardens and the grass of public parks and cemeteries scattering their semen freely to whomever come who may, who hiccuped endlessly trying to giggle but wound up with a sob behind a partition in a Turkish Bath when the blond & naked angel came to pierce them with a sword, who lost their loveboys to the three old shrews of fate the one eyed shrew of the heterosexual dollar the one eyed shrew that winks out of the womb and the one eyed shrew that does nothing but sit on her ass and snip the intellectual golden threads of the craftsman’s loom, who copulated ecstatic and insatiate with a bottle of beer a sweetheart a package of cigarettes a candle and fell off the bed, and continued along the floor and down the hall and ended fainting on the wall with a vision of ultimate cunt and come eluding the last gyzym of consciousness, who sweetened the snatches of a million girls trembling in the sunset, and were red eyed in the morning but prepared to sweeten the snatch of the sunrise, flashing buttocks under barns and naked in the lake, who went out whoring through Colorado in myriad stolen night-cars, N.C., secret hero of these poems, cocksman and Adonis of Denver—joy to the memory of his innumerable lays of girls in empty lots & diner backyards, moviehouses’ rickety rows, on mountaintops in caves or with gaunt waitresses in familiar roadside lonely petticoat upliftings & especially secret gas-station solipsisms of johns, & hometown alleys too, who faded out in vast sordid movies, were shifted in dreams, woke on a sudden Manhattan, and picked themselves up out of basements hung-over with heartless Tokay and horrors of Third Avenue iron dreams & stumbled to unemployment offices, care au muşcat de gât detectivi şi au zbierat de
plăcere în maşini de poliţie pentru că nu comiseseră nici o crimă în afară de propria lor pederastie drogată şi sălbatică şi intoxicaţie, care au urlat în genunchi în metrou şi au fost traşi de pe acoperiş fluturându-şi sexele şi manuscrisele, care s-au lăsat futuţi în cur de motociclişti sfinţi, şi au ţipat de plăcere, care au lovit şi au fost loviţi de acei serafimi umani, marinarii, mângâieri ale iubirii atlantice şi caraibiene, care şi-au tras-o dimineaţa seara în grădini de trandafiri pe iarba din parcurile publice şi din cimitire împrăştiindu-şi sperma gratis oricui se nimerea, care au sughiţat fără întrerupere încercând să râdă dar au terminat cu un hohot de plâns într-o baie turcească în spatele unui paravan când îngerul blond şi gol a venit să-i înţepe cu o sabie, cărora le-au pierdut iubiţii cele trei scorpii ale sorţii scorpia cu un ochi a dolarului heterosexual scorpia cu un ochi care iese din mormânt şi scorpia cu un ochi care nu face decât să stea în fund şi să taie cu foarfeca firele de aur intelectuale de la războiul de ţesut al meşteşugarului, care s-au împreunat extaziaţi şi nesătui cu o sticlă de bere o iubită un pachet de ţigări o lumânare şi au căzut din pat şi au continuat pe podea şi pe jos în hol şi au sfârşit leşinând pe perete cu o viziune a sexului ultim al femeii şi s-au întors ocolind cea din urmă sclipire a conştiinţei, care au pregătit înhăţarea unui milion de fete tremurând la apusul soarelui, şi aveau ochii roşii dimineaţa dar gata să facă terenul prinderii răsăritului de soare, fese luminând în hambare şi goi în lac, care au ieşit în oraş să se prostitueze prin Colorado în miriade de maşini de noapte furate, N.C., eroul secret al acestor poeme, futangiu şi Adonis al Denverului bucurie în memoria nenumăratelor sale futaiuri în locuri virane şi în restaurante în spatele curţilor, şiruri rahitice de cinematografe, pe vârfuri de munte în peşteri sau cu picoliţe sfrijite sutiene şi mai ales solipişismele secrete din veceul benzinăriei, şi de pe aleile de acasă, care s-au risipit în mari filme de căcat, au fost despicaţi în vise, s-au trezit deodată în Manhattan, şi s-au cules de prin pivniţe
mahmuri cu Tokay cel fără inimă şi ororile din Third Avenue vise de fier şi s-au dus împleticindu-se către birourile de şomaj, (trad. de Domnica Drumea)
Maurice Maeterlinck Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck (1862 – 1949), dramaturg şi poet belgian, laureat cu Nobel în 1911 şi cu un renume de înţelept, de spirit superior în Europa începutului de secolul XX. Educat la un colegiu iezuit, a ajuns să aibă o repulsie faţă de catolicism şi religia organizată. E preocupat de teme profunde, legate de moarte şi de rostul vieţii. A introdus în literatură bogăţia subconştientului Sere calde (Serres chaudes, din volumul omonim - 1889) O, sere în mijloc de păduri! Cu uşile în veci pecetluite! Cu tot ce se află sub bolţile voastre! Cu analogiile voastre în sufletul meu! (…) Doamne! Doamne! când vom avea ploaie, Şi zăpadă, şi vânt în sere! (traducere de Radu Boureanu - Antologie de poezie belgiană de limba franceză, Editura pentru literatură 1968) Ô serre au milieu des forêts ! Et vos portes à jamais closes ! Et tout ce qu'il y a sous votre coupole ! Et sous mon âme en vos analogies ! (…) Mon Dieu ! mon Dieu ! quand aurons-nous la pluie, Et la neige et le vent dans la serre !
Foloseşte mult analogiile dintre suflet şi imaginile înconjurătoare. E obsedat de marinari, de navigarea pe canal, pe ocean, de sere, grădină, chirurgi, spitale, turnuri elemente ale civilizaţiei, dar învăluite de mister. Totul e de un vag cuceritor. În timp ce atmosfera e una somnolentă, de plictiseală cronică, dusă până la criză.
Priviri Priviri sărmane, obosite! Şi ale voastre şi-ale mele! Şi cele dispărute şi cele ce-or să vină! Şi cele care niciodată nu vor veni, dar care sunt! Sunt unele ce par că-i vizitează pe săraci, duminica;
Sunt unele ca nişte bolnavi fără casă; Sunt unele ca nişte miei pe-o câmpie – acoperite cu cearşafuri. Şi acele priviri insolite! Sunt unele sub bolta cărora priveşti la execuţia unei fecioare într-o sală închisă, Şi altele care te fac să gândeşti la tristeţi necunoscute! La ţărani ce stau la ferestrele uzinei, La un grădinar devenit ţesător, La o după-amiază de vară într-un muzeu cu figuri de ceară, La gândurile unei regine care priveşte un bolnav într-o grădină, La un miros de camfor în pădure, Să-nchizi o prinţesă în turn, în zi de sărbătoare, Să navighezi o săptămână încheiată pe un canal cu apă încropită.
Fie-vă milă de acei ce ies cu paşi mărunţi precum convalescenţii la seceriş! Fie-vă milă de acei ce par prunci rătăciţi la ceasul mesei! Fie-vă milă de privirea rănitului către chirurg, Asemenea unor corturi sub furtună! Fie-vă milă de privirile unei fecioare ispitite! (Oh, fluvii de lapte vor fugi în întuneric! Şi lebedele au murit în mijlocul şerpilor!) Şi de cele ale unei fecioare care cade! Prinţese părăsite-n mlaştini fără de ieşire; Şi acei ochi în care se îndepărtează cu pânzele sus corăbiile iluminate ale furtunii Şi jalea tuturor privirilor care suferă că nu-s în altă parte! Şi atâtea suferinţe nedesluşite, felurite totuşi! Cele pe care nimeni, niciodată n-o să le înţeleagă! Şi aceste sărmane priviri aproape mute! Şi acele sărmane priviri care şoptesc! Şi acele sărmane priviri înăbuşite!
In mijlocul unora crezi că te afli într-un castel care slujeşte drept spital! Şi-atâtea altele par a fi corturi, crini ai războiului, pe mica pajişte a mânăstirii! Şi-atâtea altele ce par răniţi îngrijiţi într-o seră caldă! Şi-atâtea altele ce par surori de caritate pe un transatlantic fără de bolnavi!
Oh! să fi văzut toate aceste priviri! Să fi admis toate aceste priviri
Şi să fi cheltuit pe ale mele întâmpinându-le! Şi de atunci să nu mai poţi să închizi ochii!
Regards Ô ces regards pauvres et las ! Et les vôtres et les miens ! Et ceux qui ne sont plus et ceux qui vont venir ! Et ceux qui n'arriveront jamais et qui existent cependant! Il y en a qui semblent visiter des pauvres un dimanche ; II y en a comme des malades sans maison ; II y en a comme des agneaux dans une prairie couverte de linges. Et ces regards insolites ! Il y en a sous la voûte desquels on assiste à l'exécution d'une vierge dans une salle close, Et ceux qui font songer à des tristesses ignorées ! A des paysans aux fenêtres de l'usine, À un jardinier devenu tisserand, À une après-midi d'été dans un musée de cires, Aux idées d'une reine qui regarde un malade dans le jardin, À une odeur de camphre dans la forêt, À enfermer une princesse dans une tour, un jour de fête, À naviguer toute une semaine sur un canal tiède. Ayez pitié de ceux qui sortent à petit pas comme des convalescents dans la moisson ! Ayez pitié de ceux qui ont l'air d'enfants égarés à l'heure du repas ! Ayez pitié des regards du blessé vers le chirurgien, Pareils à des tentes sous l'orage ! Ayez pitié des regards de la vierge tentée ! (Oh ! des fleuves de lait ont fui dans les ténèbres ! Et les cygnes sont morts au milieu des serpents!) Et de ceux de la vierge qui succombe ! Princesses abandonnées en des marécages sans issues; Et ces yeux où s'éloignent à pleines voiles des navires illuminés dans la tempête ! Et le pitoyable de tous ces regards qui souffrent de n'être pas ailleurs ! Et tant de souffrances presque indistinctes et si diverses cependant ! Et ceux que nul ne comprendra jamais ! Et ces pauvres regards presque muets ! Et ces pauvres regards qui chuchotent ! Et ces pauvres regards étouffés !
Au milieu des uns on croit être dans un château qui sert d'hôpital ! Et tant d'autres ont l'air de tentes, lys des guerres, sur la petite pelouse du couvent ! Et tant d'autres ont l'air de blessés soignés dans une serre chaude ! Et tant d'autres ont l'air de sœurs de charité sur un Atlantique sans malades !
Oh ! avoir vu tous ces regards ! Avoir admis tous ces regards ! Et avoir épuisé les miens à leur rencontre ! Et désormais ne pouvoir plus fermer les yeux !
Ilarie Voronca (1903-1946) Poet şi eseist evreu de limbă română şi de limbă franceză, aparţinând mişcării de avangardă. Foloseşte comparaţii de-a valma, din planuri diferite: "Oraşul se termină ca o serbare şcolară" (Ulise, 9) Are un anumit ermetism ca pavăză contra abrutizării contemporane. Poezia sa nu e chiar atât de accesibilă ochiului profan. Totuşi, arta cuvintelor, respiraţia versurilor acaparează, şi transmite o stare, ca un început de transă, aşa cum şi spune: „în poem se pătrunde printr-o exaltare ca injecţia de morfină” (Apud. Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Minerva, 1976 p. 164), aşa încât revelaţia din poemul oricât de hermetic "se cuvine tuturor în apoteoza spasmului ultim" (ibidem, p. 165). Deşi, viziunea lui, reportajele lui Brunea Fox reprezintau "poemul refugiat pur", poezia lui e una foarte densă, în care abundă metaforele. „Pădurea e aproape şi linişti mari îţi ling gleznele” „Codrul te ospătează te primeşte cu suflarea lui cu mângâierea muşchiului” "Pământul îşi deschide vântului sânii plini cu cartofi cu linişti" Balotă remarcă în paginile lui şi „vocabularul cvasireligios”, dar ţine să precizeze: „Voronca e departe de o viziune autentic mistică”. Voronca se declară însă conştient de riscul blestemului pentru ceea ce scrie (ibidem, p. 171), de miza poeziei. Totuşi, în bijuteria numită "Imnul cartofului" (despre "faţa de hristos chinuit" a legumei - în Ulise, 5) are intuiţii pertinente şi din punct de vedere religios. Cuvinte ca domnul, dumnezeu, hristos sunt des prezente în poezia lui - cu minusculă, pentru că aşa îi e în general grafia. Iar teofaniile îi apar mai peste tot. Stogurile de fân seamănă cu nişte "arhierei" şi are adevărate revelaţii: pe cer descoperi deodată urme de paşi e dumnezeu care trece gârla văzduhului pe bolovani de luceferi sau observaţii etice: ţărâna a apropiat vrăjmaşii i-a binecuvântat. Marcel Raymond remarcă şi blândeţea cu care tratează criza mutării în Franţa (în De la Baudelaire la
suprarealism). din aer brumat rupi afişe un ţinut nou te primeşte acelaşi ilarie ca ploaia privirea domnului e piezişe brazda sufletului se răstoarnă în arie (Ulise, 9) În Ulise, mai remarcăm pe lîngă pasteluri vii (7) şi imagini frumoase, o apetenţă pentru dedublarea candidă, puberă - ca o beţie sau ca o nelinişte metafizică. dimineaţa îşi freacă sânii tari de fereastră perdelele se apropie se îndepărtează ca două armate în curând va veni ceaiul şi nu ştii dacă Tu vei fi acel care îl va bea (...) îţi dai târcoale ca unei case căreia i-ai uitat numărul suni strigi chemi proprietarul întrebi dacă tu locuieşti în tine (...) cine mă strigă eşti tu autorul acestui poem viaţa mea e închisă aici între filele cărţii ca într-un comentar ca o umbră în frunzişul de carpen iată-mă dinaintea ta cine eşti cine sunt care din noi doi l-a zămislit pe celălalt te cheamă ilarie voronca şi ai 23 de ani şi alţii au avut vârsta asta înaintea ta aveau nume mai sonore (dante, baudelaire, victor hugo, eminescu) şi jucau ca minge cerurile s-au aplecat şi ei peste bariera inimii cantonierul scotea limba steagului la tren guşterul închipuirii trecea prin traverse ca buruienile au întrebat şi ei adâncurile pentru plecarea din urmă (...) cordon ombilical peniţa mă leagă de tine Poetul e un ins distrat, oscilând între "inconştienţă şi hiperluciditate", între"fugă de sine şi cucerire de sine" cum mai remarcă Balotă, (op. cit. p. 170) Şi în Paisprezece sonete (Compasu-acestei ape) găsim aceeaşi obsesie: Şi sună o plecare cu legătură de chei În vreme ce din mine o umbră se desprinde Eu plec. Dar o nălucă rămâne printre ei.
Petre Stoica Petre Stoica (1931- 2009), unul dintre întemeietorii spirituali ai "generaţiei 60" şi traducător în limba română al operelor unor importanţi autori de limbă germană. A fost un creator longeviv, cu numeroase opere publicate (şi premiate) între 1957 şi 2008. La Stoica textul nu e atât de dens, de concentrat, ca la Voronca, ci mai diluat, mai lejer, presărat chiar cu unele expresii ce par redundante, şi în general mai liber. Ceea ce defineşte poetica lui este o anumită pace, o voluptate a umilinţei, de bătrânel care a învăţat că viaţa te face mic, nu mare. E preocupat de bietul naufragiat de pe Titanic care alerga buimac pe punte, cu tacul de biliard în mână, de copilul „mânjit pe obraz cu boabe de bozii” Îi atrag atenţia profesorii de gimnaziu cu „lefuri mici, fetele nici azi măritate”, cu soţii ”legate la frunte din pricina migrenelor fără sfârşit”, vecinul fost marinar care arată pieptul tatuat ca să fie crezut, Asociaţia popicarilor din Banat, Circul care trece cu o maimuţă închisă în ladă, povestirile nevinovate: "Bunica era o femeie aproape înaltă", amintirile despre iepurii diferiţi care se cresc în California. Un joc favorit al lui Petre Stoica este jocul de-a modestia. La polul opus emfazei egolatre, hiperbolei sinelui, bardul se vrea cu tot dinadinsul micşorat, redus la formatul unui ins neglijat şi neglijabil, ocolit de recunoaşterea meritelor ce e de presupus că le are, dedat unor ocupaţii mărunte. (Gheorghe Grigurcu, Poezia lui Petre Stoica - II - în România literară) Poetul se simte fericit într-un paradis idilic rural, mulţumit să consume numai ceea ce se găseşte la magazinul sătesc. Îl ia drept model pe frizerul Care pulverizează odecolon, pentru că Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el şi nici el pe alţii, dimpotrivă, îi iubeşte: El i-a făcut frumoşi, cu briciul şi priceperea lui Atitudinea poate fi considerată şi ca un răspuns la programul lipsei gândirii teoretizat de Pessoa. O filosofie defensivă, care caută salvarea prin sărăcie cu duhul şi automicşorare. Poemul O furnică traversând nepăsătoare tăişul securii. Dacă lui Voronca îi plăcea ziaristica lui Fox, Stoica e chiar ziarist. Personajele lui se încadrează perfect în categoria Faptului divers şi a reportajelor de culoare. Lucrează în presă după 1989, unde ia şi atitudine. Banală Unde sunt profesorii de tortură? unde
preoţii cu pistoale sub sutană? unde sunt cei care ne-au ronţăit cotoarele cărţilor? ei există se plimbă instalaţi în maşini luxoase şi învaţă alfabetul democraţiei pătat de grăsime a icrelor ei există pe unde trec locotenenţii morţii suavii degetul exterminatului la Canal îi arată dar mulţimea priveşte veselă în timp ce aşteaptă distribuirea adevărului.
Întors în presă după un exil la ţară în calitate de "cultivatorului de mărar" (cum se autodenumea, la un moment dat) sunt abandonate, nu poate sta pe margine, ci se implică direct în evenimentele istorice, cu viziunea anticomunistă de timişorean:
Refuz categoric (din vol. Piaţa Tien An Men II, 1991) Cum să mai scrii versuri lirice în aceste zile când tânărul martirizat e scuipat de surori în spitale iar adevărul este cărat la gunoi în căruţe trase de cârtiţe ieşite la lumină? versuri parfumate pentru mama care-şi caută copilul omorât cu ranga metafore subtile pentru stomacul muncitorului umplut cu discursuri?
azi versurile lirice sunt adevărată jignire
lăudat fie poemul gloduros poemul strâmb poemul orb ca timpul prin care trecem cu picioarele retezate
Iluziile risipite lasă loc unei furii, unei revolte în numele unei demnităţi pierdute - temă care aminteşte vag de Oamenii fără gât ai lui Desnos: Numai pentru morţi Poeme pentru femeile cu pubisul năpârlit fericite însă că pot să-şi apese piciorul gros pe tâmpla celui gata să-şi dea suflarea?
poeme pentru preotul care scheaună lângă biserica dărîmată de el însuşi sau poeme dedicate canibalului păros care-şi clatină bărbăţia pe cărţile Universităţii? Lirism pentru cine? pentru borfaşul transformat în filosof? Pentru şeful călăilor care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat? În nici un caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă cu o hazlie răbdare mioritică Scriu numai pentru morţi - ei sînt singurii care mai desluşesc ceva
B. Fundoianu Evreul Benjamin Wechsler îşi ia numele de scriitor de la comuna unde era arendaş bunicul său, apoi, după emigrarea în Franţa îl transformă în Fondane. S-a născut la Iaşi, în 1898 şi a murit gazat la Birkenau, în 1944. Deopotrivă critic literar, filosof şi publicist, este cunoscut în România în primul rând ca poet, prin volumul „Privelişti”. A fost numit simbolist, neoromantic, expresionist fiind asociat, trecător, şi cu suprarealismul. Marcel Raymond reţine din al său “Fals tratat de estetică”, ideea că “poezia nu e metafizică ci în primul rând cântec” (De la Baudelaire la suprarealism, traducere de Leonid Dimov, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 424) Poetica sa a fost marcată de timpurile pe care le-a trăit. Traducător al lui Ulysse, preia, ca şi Voronca, tema eroului homeric, doar că, în cazul său, îi simte mai aproape latura de peregrin, aşa cum erau evreii – temă pe care o desprinde şi din psalmul 136 (Super Flumina Babylonis) Deşi un evreu nevoit să îşi ascundă originea printr-un pseudonim românesc (Barbu), Fundoianu a avut o atitudine demnă pe seama culturii noastre, pe care şi-a asumat-o, acuzându-i însă menajamente atitudinea parazitară. Încă în epocă, Gala Galaction îl punea imediat după Arghezi şi Bacovia, ca valoare literară. Demn în aprecierile sale asupra culturii române – şi cuvinte sale au greutate, fiind adoptat şi de o cultură majoră - demn în viaţă şi în moarte, autorul era în măsură să vorbească mai mult morală – totuşi, nu aceasta îi era tema predilectă. Primul război mondial l-a şocat, ca şi pe mulţi alţi poeţi, prin demenţa ce izbucnea brusc în lume, iar reacţia lui a fost una de negare, prin poezie, a realităţii. Când peisajul înconjurător era dominat de tancuri, sârmă ghimpată, gloanţe şi aşchii de fier, el refuză să vadă toate aceastea. Mijloacele poeticii moderne îl ajută să pună în loc pasteluri, nu de factură clasică, ci unele care să descrie imagini fictive, recompuse din frânturile sale de amintiri. Ce simplu... „Ca totdeauna, viaţa-i cu garduri şi cu porci, cu vişini şi neveste care au ţâţa seacă.” Aici, sub aparenţa unei atmosfere de tristeţe suavă se ascunde un adevăr mai tragic: nici măcar acestea nu erau adevărate, ci imaginare - după cum explică autorul, în prefaţa “Priveliştilor” (B. Fundoianu, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1983).
Doar arareori lasă să-i scape propriei cenzurii câteva impulsuri de sinceritate: Paradă Poate-am greşit, Părinte, când ţi-am cântat natura cuminte şi curată ca-n paradisul vechi; erau în mine forţa, schimbarea, setea, ura – şi sângele în mine mă trage de urechi. Era în mine ceea ce sparge ca să nască, în mine-un demon care şedea pe continent, cu-o faţă ca re plânge şi una care cască, în mine năzuinţa de-a deveni dement Ruptura istorică a avut ca efect şi o rupere a propriei lumi în două: în sinea lui „s-a oprit mişcarea şi timpii se opriră” (“Paradă”), şi o tăcere nefirească s-a aşternut. Totul arăta, în memoria lui, pustiu, ca într-o dimineaţă de după un cataclism, când nimic omenesc nu mai stă în picioare şi toate cele cotidiene par de neînţeles. Doar câţiva oameni rari şi simpli se mai pot vedea, alături de caprele bărboase care trec, murdare. În satul amuţit mai atrag privirea, din când în când, boi, vaci, cirezi, porci, cai, dar şi broaşte, cocorstârci, berze (care pleacă), mici şopârle. Se mai văd uliţe, uneori chiar şi cu căruţe, poteci, podgorii, lanuri de grâu, ovăz sau linte, fâneţe şi câmpuri cu trifoi, în timp ce în aer persistă un miros de baligă, Senzaţia nu e de murdar, ci de idilic, pentru că urâtul era tocmai ceea ce nu se menţiona, şi nu ar fi avut ce căuta în acestă lume pierdută. Lui Taliarh Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes, şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens, Ileana, care doarme cu porcii de tărâţe, s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe, pământului să mulgă răcoare de cartof. Toamna bacoviană geme-n ferestre: of -
Leonid Dimov (1926 - 1987) Poet şi traducător (inclusiv al lui Marcel Raymond). Teoretician şi exponent al onirismului. A absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi a studiat trei ani la Filologie (abandonând), trei ani de zile biologia (tot fără licenţă), şi câte un an sau doi dreptul, teologia şi matematica. E un autor care "lunecă printre definiţii”, şi care atrage prin "virtuozitatea asamblării cuvintelor rare în versuri perfecte" (după cum spunea Ov. S. Crohmălniceanu, Dialectica ideilor, Cronică la Dialectica vârstelor). Visele sale, "basme lirice" cu aparenţă copilărească sunt "crude şi anxioase" - în ele "ludicul nu poate masca substratul existenţial, întrebarea înspăimântată despre identitate", căci reprezintă "parabole ingenioase ale morţii, vieţii, incertitudinii sau fricii" (Nicolae Manolescu, România literară, nr. 21/ 1979, cronică la volumul „Spectacol”) Şi la el găsim asocieri suprinzătoare de cuvinte, ca la Voronca, şi unele tendinţe spre detaliu, care trimit la Petre Stoica. Deosebirea de Stoica e că pe el minorul nu-l bucură, ci îl doare. "Visele" sunt de multe ori amintiri nostalgice care ridică, cu umor, întrebări grave.
Vis de mahala Aduna-ti margelele din noroi Si sa schimbam strazile intre noi. Doar fumul din fundul strazii mele Lasa-mi-l asa, invartit in inele, Bulbuci desfacand in azur, cenusii, Dincolo de fabrica de jucarii. Copilarie desculta ducem acolo, Cu bidoane de gaz si de masline Volo, Si cata durere pe ziduri se lasa La pranz, cand din casa ne cheama la masa. (…) Chemarea uzinelor gri de departe Vom stinge-o la umbra frontoanelor sparte Si noaptea-n cvartale ploioase vom strange Din vinele noastre o cana de sange. Perechile de rime curg, respiraţia lor e naturală, aproape de cea a cântecului popular. E greu să te hotărăşti să decupezi un fragment dintr-un poem, pentru totul are aceeaşi muzicalitate îmbietoare. Vis cu dentişti Miezul nopţii. Dincolo de rampă S-au aprins braţele terminate cu lampă. E-o clădire albă până la stele Cu dentişti în alb şi cleşti de oţele, Şi tuturor, aşa cum şedem cuminte, Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte. Apoi vom ieşi, cârduri, pe marile portaluri, Mereu alţii, mereu noi, valuri, valuri, În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă, Care pe jos, care-n caleaşcă de patru iepe trasă, În definitiv, aşa-i semnul de toamnă: Dinte scos moarte înseamnă... Mai bine să ne suim în primul tren, Oriunde ne ducem ajungem în Eden, Edenul edenat, edenul ardent, Cu livezi de caişi cât un continent Încăput tot în căputa roasă Din vitrina cizmăriei de-acasă. (vol. „Carte de vise”, 1969) Onirismul lui Dimov nu e unul contrafăcut. Plantaţiile cât un continent sunt ceva chiar foarte "real" pentru un lumea viselor. De fapt, această poetică poartă în subtext mesajul: viaţa nu e decât e un vis - sau, cel puţin, nu e mai reală decât visul. De multe ori, se vede cunoaşte că autorul are cunoştinţe din atât de multe domenii. Decor În amiaza dintre mâine si ieri, n-are margini livada de de meri, merii cu tulpinile opalescente în neguri înfipti, în siruri divergente. (…) Stiti ce se va întâmpla mai departe: Ea va face pacatul de moarte, Îl va lua de mâna pe Adam Si se vor plimba prin orase, pe macadam, Milenii de piatra tulbure de jad. Sarpele va sfredeli pamântul pâna-n iad, Heruvimii vor strajui din aurora-n chindie Sa nu intre nimeni în livada pustie Cu merii ei ordonati în siruri precise, Fara adieri, fara cântareti, fara vise, Cu, numai, marul acela muscat, Putrezind etern pe pamânt roscat.
Majoritatea poemelor au începutul cu un ritm atât de bine calculat încât parcă plesneşte. Mesajul este autoironic, chiar amorul e dus în derizoriu. Se făcea, îmi amintesc atît de clar Că eram într-un mare magazin alimentar Saturat de miresme bizantine: Vanilie, scorţişoară, măsline. Un magazin cît o cetate Dar pierdut în semiobscuritate. (…) Te-am zărit mestecînd Într-un fel de sos, Menit a păstra heringi ori scrumbii Şi m-am îndrăgostit de tine cît ai clipi. Atunci ai zîmbit din pleoape, Ai apăsat pe nişte supape, Ai aranjat cutiile cu conserve de ghiborţ, Ţi-ai scuturat pletele, ţi-ai şters mîinile de şorţ Şi ai venit în faţa mea. Erai mică, aveai privirea grea, Stăteai, desculţă şi trandafirie, Ca-ntr-o poză din copilărie Şi mi-ai spus că deşi trăieşti pentru mine Prin odăi, tramvaie, prin magazine, Nu va mai fi ce-a fost niciodată Căci toată făptura mea e schimbată Şi poate că nici nu mai ţii minte Vremile fericite de la Aşezăminte Cum rîdeam amîndoi deodată La ivirea degetelor de sub plapuma matlasată. Atunci m-am îndreptat spre manufacturi Şi-am început să fac tot felul de cumpărături Fără alegere, fără rost, Pentru anotimpurile care- au fost. Muzica versurilor, imaginile dinamice şi sensurile profunde se pun reciproc în valoare . Suntem cu toţii nişte negri cai Suntem cu toţii nişte negri cai: De dimineaţă izgoniţi din rai, Şi galopăm printr-un oraş Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraş, Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe Abia apucă locuitorii să se dea deoparte, Sărim peste gardurile cu flori de fier, Nechezăm din cartier în cartier, (…) Alergam de-o eternitate Fără să vedem că, din spate, Câmpia se îndoia întunecând zările, Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările, Dar niciodată n-am fi ştiut Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte Şi din faţă şi din fiecare parte Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos, Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremătători, Cu dinţii luminând în loc de zori, Cu copitele trase pe sub pântece, Tresărind în întunericul plin de cântece.