A abţinerea expertului, obligaţie legală a persoanei desemnate sa efectueze o anumită expertiză, arătând totodată cazul de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de a. trebuie făcută imediat ce expertul a luat cunoştinţă de numirea sa în această calitate, precum şi atunci când ia cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. aburire cu vapori de iod, procedeu de relevare a urmelor papilare latente, lasate pe hârtie şi pe pereţi. Procedeul constă în trecerea unui curent de aer purtător de iod peste locul unde se presupune că se găseşte urma papilară. Vaporii de iod sublimează grăsimile din urma papilară, colorând-o în brun. Urma trebuie fotografiată, pentru că după cca. 10 minute dispare, sau poate fi fixată cu un strat fin de dextrină. acceptul pentru testare, acordul subiectului sau al reprezentanţilor săi legali pentru a fi testat la poligraf. Înainte de testare se aduc la cunoştinţă subiectului prevederile procedurale privind ascultarea învinuitului, a inculpatului sau a martorului şi se cere acordul scris al acestuia. accident de circulaţie, eveniment care constă în coliziunea a două vehicule pe drumurile publice sau a unui vehicul cu un alt obstacol, având drept consecinţă vătămarea integrităţii corporale sau moartea unei persoane, distrugerea de bunuri materiale ori stânjenirea circulaţiei. Principalele categorii de urme care pot fi descoperite la faţa locului sunt cele create de autovehicul, de victimă şi de îmbrăcămintea carosabilului. act, înscris privat sau document oficia1 care constată un fapt, o înţelegere, un drept sau o obligaţie. Expertul criminalist poate examina asemenea acte din două puncte de vedere: a) identifică persoana care a întocmit actul respectiv, cu ajutorul scrisului pe care-1 conţine; b) constată orice alterare materială (ştersături, corodări, adăugiri etc.) care afectează integritatea conţinutului, a suportului sau a materialului de scris folosite la întocmirea actului. act de comparaţie, v. scripte de comparaţie. act incriminat, v. act în litigiu. act in litigiu 1. Termen folosit pentru desemnarea unui înscris oficial sau neoficial suspect de fals ori cu privire la care se pune problema stabilirii autorului scrisului sau al semnăturii. 2. Orice înscris în legătură cu care apar îndoieli asupra veridicităţii sale în ansamblu sau asupra unor elemente ale acestuia, precum: dată, antet, semnătură, text, timbre sau marcă poştală, impresiune de ştampilă etc. În asemenea situaţie, înscrisul serveşte la dovedirea falsului şi la identificarea autorului acestuia, precum şi la elucidarea altor împrejurări revelatoare pentru cauză. Spre deosebire de înscrisul-mijloc de probă, care poate fi prezentat şi sub forma unei copii legalizate, înscrisul-probă materială trebuie prezentat numai în original. De aceea, nu se poate efectua expertiza pe fotocopii, pe copii xeroxate ori pe alte genuri de reproduceri.
act rupt (tăiat), v. reconstituirea actelor deteriorate. acustomat, dispozitiv care se poate conecta la magnetofon pentru a-1 pune în funcţiune la apariţia unui sunet sau a unui zgomot. adaptor pentru infraroşu, v. traductor de infraroşu. adăugirea scrisului, modalitate de modificare a conţinutului unui act, care poate varia de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuaţie până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text. adăugire dactilografiată, completare ulterioară într-un act dactilografiat. Dacă adăugirea se face la aceeaşi maşină de scris, apar neconcordanţe tipografice, cum sunt depăşirea marginilor textului iniţial, intercalarea de cuvinte între rânduri, scrierea la intervale diferite, dereglări de aliniament între semnele adăugate şi cele iniţiale, dezalinierea pe verticală, absenţa paralelismului cu celelalte rânduri. adeltic, v. arc. aderentă, detaliu caracteristic al desenuiui papilar, constând dintr-o creastă foarte scurtă şi oblică faţă de o altă creastă papilară lungă, de care este lipită cu unul din capete. aducerea la scară, procedeu folosit în criminalistică pentru determinarea matematică a coordonatelor punctului din spaţiu din care a fost executată o fotografie, în scopul realizării, din acelaşi punct şi în aceleaşi condiţii, a unei noi fotografii, metrice, cu care, prin supraproiecţie cu fotografia iniţială, se obţine pozitivul la scară, conţinând subiectul ce interesează supraimpresionat cu elementul metric. aerolaborator criminalistic, laborator criminalistic mobil instalat, de regulă, pe elicopter. aflarea adevărului, regulă de bază a procesului penal, constând în stabilirea adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei, cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia persoanei invinuite sau inculpate, precum şi cu privire la toate împrejurările care servesc la justa soluţionare a cauzei. aglutinină, anticorpi existenţi în serul sanguin, capabili să producă aglutinarea microbilor sau a unor celule libere străine pătrunse în sânge. A. este produsă de antigenii existenţi pe suprafaţa microbilor sau a celulelor libere străine, numiţi aglutinogeni. A. este de două feluri: α şi β. În expertiza criminalistică proprietatea a. de a aglutina celulele libere (hematiile) este folosită pentru determinarea grupei sanguine după urmele de sânge şi după firele de păr. agramat, persoană care face greşeli elementare de limbă. Greşelile de gramatică şi de ortografie pot constitui, în raport de natura lor, caracteristici de identificare a scriptorului sau a persoanei care a vorbit.
alcoolemie, concentraţia de alcool etilic esistentă în sânge. A. variază în funcţie de cantitatea de alcool ingerată şi de timpul scurs de la ingerare. Valoarea maximă, pentru aceeaşi cantitate ingerată, se determină după 20-30 de minute, dacă stomacul a fost gol, şi după 1-2 ore, dacă stomacul conţine alimente. O a. de 5‰ este fatală. Stabilirea gradului de a. se face prin recoltarea de probe biologice. Sustragerea de la recoltarea acestor probe constituie infracţiune. alcoolmetru, densimetru folosit pentu determinarea concentraţiei în alcool etilic a unei soluţii. În criminalistică, a. se foloseşte pentru determinarea falsurilor de băuturi prin diluare. alibi, probă prin care persoana învinuită/inculpată pentru săvârşirea unei infracţiuni dovedeşte că în momentul comiterii acesteia se afla în alt loc. Cu alte cuvinte, persoana învinuită sau inculpată probează absenţa dintr-un anumit loc prin prezenţa sa în altă parte. alice, bile de plumb folosite pentru tragerea cu arma de vânătoare, confecţionate industrial sau meşteşugăreşte. A. pot fi de diferite dimensiuni (01,5 mm-5,5 mm). Cele care depăşesc 5,5 mm, ajungând până la 10 mm, se numesc paşuri. De regulă, a. confecţionate meşteşugăreşte nu au acelaşi diametru şi nu sunt perfect sferice. Uneori se folosese ca alice bile de rulmenţi, cuie tăiate, sare bulgăre etc. În expertiza criminalistică, prin examinări microscopice, spectrografice şi de spectrofotometrie în absorbţie atomică pot fi evidenţiate caracteristici care să conducă la stabilirea apartenenţei la gen. alimentarea armei de foc, preluarea de către închizător şi introducerea cartuşului în detunător. Majoritatea armelor au magazie (încărcător) cu mai multe cartuşe. Încărcătoarele sunt fie de formă dreptunghiulară, fie sub formă de disc sau tambur şi se plasează în partea de mijloc a armei, în zona centrului de greutate a acestuia. Atât magazia de cartuşe, cât şi partea închizătorului care preia cartuşul şi îl introduce în detunător pot crea urme pe tub care servesc atât la stabilirea apartenenţei la grup, cât şi la identificarea armei. alternative, locul unde două creste papilare paralele învecinate îşi schimbă poziţiile astfel: una se întrerupe şi deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin întrerupere. ambalarea urmelor, operaţiunea de împachetare a urmelor sau a obiectelor purtătoare de urme într-un material sau obiect protector (cutie, sticlă, borcan, plic, eprubetă, pungă din material plastic etc.). Ambalajele se etichetează şi se sigilează. Pe etichetă se menţionează: a) numărul de ordine; b) ce reprezintă; c) data şi locul ridicării sau recoltării; d) calitatea, numele şi semnătura celui care a efectuat operaţiunea; e) numele, prenumele şi semnătura martorilor asistenţi; f) viza organului de urmărire penală. amorf, una din clasele generale ale scrisului de mână, după şcoala grafotehnică Bertillon, Sthall ş.a., care se referă la forma neregulată a scrisului. A. în dactiloscopie este unul dintre tipurile în care se clasifică desenele papilare şi are caracteristică forma
neregulată şi nesistematizată pe regiuni a crestelor papilare. amorsă, dispozitiv pentru aprinderea unei încărcături explozive. amortizor de sunet, dispozitiv adaptat la unele arme de foc pentru reducerea zgomotului produs de împuşcătură. ampatament, distanţa dintre axele osiilor extreme ale unei vehicul. amprenta vocii, amprenta sonoră preluată de la o persoană pentru comparaţie, purtătoare a caracteristicilor generale şi individuale proprii vorbitorului. V. şi amprenta sonoră. amprentare, operaţiunea de obţinere a amprentelor papilare ale unei persoane ori ale unui cadavru uman prin imprimare pe hârtie sau pe un alt suport. A. se realizează, de obicei, prin folosirea tuşului tipografic. Pentru evitarea murdăririi cu tuş a persoanei şi pentru acurateţea amprentelor sunt utilizate şi alte metode de amprentare, ca, de exemplu, amprentarea chimică. A. trebuie efectuată astfel încât impresiunile obţinute să fie clare şi să reproducă întocmai şi în întregime desenul degetului sau al regiunii papilare care interesează. Tehnica a. cadavrelor prezintă unele deosebiri în raport cu tehnica folosită în cazul persoanelor în viaţă, impuse de intervenţia unor fenomene ca rigiditatea cadaverică, deshidratarea, îmbibaţia hidrică, putrefacţia ori mumificarea. amprentă, urmă lăsată prin presare pe o suprafaţă. 1. A. digitală, urmă lăsată de deget pe o suprafaţă şi care reproduce forma crestelor şi a şanţurilor de pe faţa interioară a degetului. 2. A. palmară, urma lăsată de palmă. 3. A. plantară, urma lăsată de talpa piciorului desculţ. 4. A. papilară, termen generic prin care se defineşte orice urmă care este creată de crestele (papilare) şi de şanţurile care se găsesc pe faţa interioară a degetelor, a palmei şi a tălpii piciorului. A. poate fi: a) latentă (invizibilă), când este produsă prin depunerea transpiraţiei şi a grăsimii de pe creste; b) vizibilă (colorată), când este creată prin depunerea unei substanţe colorate aflate pe creste: praf, murdărie, sânge, vopsea etc.; c) mulată, când a fost creată în adâncime într-o materie plastică, precum chit, plastilină, ciocolată, ceară moale, unsoare sau grăsime solidificată ş.a. amprentă de comparaţie, urmă creată experimental pentru a servi la compararea cu cea în litigiu. A. se obţine de la fiecare dintre obiectele sau persoanele bănuite că ar fi putut lăsa urma în litigiu. amprentă digitală, v. amprentă. amprentă martor, v. amprentă de comparaţie şi modele de comparaţie. amprentă palmară, v. amprentă. amprentă plantară, v. amprentă. amprentă sonoră, amprentă purtătoare a caracteristicilor generale şi individuale ale persoanelor sau ale obiectului creator şi a cărei examinare poate duce la identificarea
criminalistică. V. şi vocogramă. analiză prin activare, metodă de analiză calitativă şi cantitativă a elementelor chimice, bazată pe proprietatea acestora de a forma izotopi radioactivi, în urma iradierii cu un fascicul de radiaţii nucleare, care emit la rândul lor radiaţii nucleare cu anumite energii, după scheme de dezintegrare specifice fiecărui element. Valoarea energiei radiaţiei emise şi timpul de înjumătăţire care se măsoară permit identificarea elementului, intensitatea radiaţiei stând la baza determinării cantitative. În criminalistică se foloseşte în analiza urmelor de vopsele, soluri, cenuşi, unsori, fibre textile, toxice, fire de păr. analiza sângelui, totalitatea examinărilor de laborator efectuate asupra unei urme de sânge, constatările şi concluziile rezultate. Prin a. se pot evidenţia: specia de la care provine, felul sângelui (arterial, menstrual, foetal), sexul, grupa sanguină căreia îi aparţine, factorii R.h., G.m., M.N. etc. care pot conduce la restrângerea cercului de suspecţi şi la identificarea făptuitorilor. În ultimii ani s-a elaborat metodologia de punere în evidenţă sau stabilirea absenţei unor enzime din globulele roşii cu ajutorul electroforezei pe gel. anastomoză, detaliu caracteristic desenului papilar, constând dintr-o creastă care face legătura transversală dintre alte două creste papilare. anomalie grafică 1. Abatere de la un anumit tip de scris (de pildă, construirea unei litere altfel decât o recomandă modelul caligrafic sau de tipar); 2. Modificare voită (deghizare) sau involuntară (boală, bătrâneţe, beţie, condiţii nefavorabile de scriere etc.) a scrisului unei persoane în raport cu scrisul ei natural, obişnuit. antropometrie, metodă de bază a antropologiei, care constă în măsurarea diferitelor componente ale corpului uman: lungimea unor falange, circumferinţa capului, lungimea urechii sau a nasului, înălţimea frunţii etc. Metoda a fost introdusă în practica criminalistică de Alphonse Bertillon (1859-1914). Datele antropometrice erau trecute în fişele individuale ale persoanelor cu antecedente penale pentru a putea fi identificate în caz că foloseau nume false sau nu-şi declarau identitatea. A. se foloseşte în criminalistică pentru determinarea sexului, a vârstei, a taliei şi a altor caracteristici identificatoare, prin măsurători efectuate asupra sistemului osos. aparat Faurot, dispozitiv special pentru compararea urmelor şi a impresiunilor papilare în procesul identificării dactiloscopice. aparat portabil de raze X, dispozitiv pentru realizarea radiografiilor 1a faţa locului în vederea examinării sistemului osos al cadavrelor neidentificate, a proiectilelor existente în corpul uman şi a orificiilor de intrare, pentru punerea în evidenţă a urmelor suplimentare ale tragerii. A. se compune din: a) tub de raze X; b) cadru de susţinere şi de divizare a tubului; c) bloc pentru alimentarea cu raze X. aparat pentru relevarea urmelor, dispozitiv compus dintr-un generator de câmp electrostatic de înaltă tensiune şi un ecran conductor protejat în exterior cu o folie din material plastic care constituie suportul de evidenţiere şi fixare a urmei, funcţionând pe principiul încărcării şi atragerii particulelor de natură pulverulentă cu electricitate statică
de înaltă tensiune. Se foloseşte pentru descoperirea şi ridicarea urmelor de încălţăminte, de picior sau a oricăror altor urme create prin stratificare cu materiale pulverulente pe covoare sau pe alte suporturi, precum şi a urmelor create prin lovirea unui obiect îmbibat cu materiale pulverulente, de regulă cu praf (covor, obiecte de îmbrăcăminte etc.). aparat pentru stabilirea stresului în voce, dispozitiv care serveşte la constatarea, transcrierea şi evaluarea stresului emoţional ca urmare a modificărilor subauzibile produse în voce. Instalarea stresului emoţional produce modificări în frecvenţa tonului fundamental. Gradul de stres detectat este înregistrat grafic pe o hârtie specială sub forma unor diagrame. A. ne poate oferi indicii cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea declaraţiilor făcute în legătură cu împrejurările în care s-au comis faptele penale. aparat de stabilire a emoţiei în scris, sistem tehnic compus din masa de scris prevăzută cu un platan dreptunghiular pe care subiectul scrie răspunsul „Da" sau „Nu" la întrebarea pusă şi înregistratorul prevăzut cu două ace. Cel din partea superioară are rolul de a efectua marcaje în momentul punerii întrebării, iar cel de-al doilea înregistrează presiunea exercitată de subiect în timpul scrierii şi care este preluată de platoul pe care se scrie. Ambele ace transcriu diagramele pe o bandă de hârtie care se derulează cu o viteză constantă de 30 sau 60 mm/sec. aparat de supraproiecţie, ansamblu de dispozitive optico-electro-mecanice cu care se realizează imaginea pozitivă, fixată direct pe hârtie fotografică, rezultată prin proiecţia suprapusă a imaginilor negative ale persoanelor sau ale obiectelor examinate comparativ. A. se foloseşte în expertiza antropometrică de identificare a persoanei, în identificarea traseologică a unor obiecte şi în realizarea aducerii la scară prin supraproiecţie a unei fotografii ocazionale sau judiciare care nu conţine element metric. aparatură criminalistică, totalitatea aparatelor, dispozitivelor şi instrumentelor special construite, asimilate sau adaptate pentru efectuarea activităţilor criminalistice de teren şi de laborator. Principalele categorii de a. sunt: 1. Aparate pentru cercetarea la faţa locului: a) pentru căutarea şi descoperirea urmelor (aparatul electrostatic pentru descoperirea şi ridicarea urmelor de încălţăminte de pe covoare şi a altor urme de natură pulverulentă; aparatul pentru descoperirea urmelor metalice rămase pe mâna trăgătorului; detectoarele de metale, de materiale explozive, de substanţe radioactive, de cadavre etc.); b) aparate pentru fixarea judiciară a locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme (aparate fotografice; aparate de filmat; aparate de videoînregistrare; magnetofoane; camere de teren Wild); c) aparate pentru ridicarea criminalistică a urmelor (microsonda de recoltat microparticule; aspiratoare); d) aparate pentru iluminare (lămpi cu fulger electronic; reflectoare Kobold, Bollex Paillard). 2. Aparate pentru activităţi de expertiză: a) de examinare optică (microscoape, microscopul comparator; convertizor optoelectronic); b) de examinare spectrală (în I.R., vizibil, în U.V., spectroscopie de emisie, difracţia în raze X, de absorbţie atomică; gazcromatografie); c) de examinare fonică (sonographul); d) de supraproiecţie; e) de testare a sincerităţii pe baza stresului manifestat în parametrii psihofiziologici (aparatul poligraf) şi în voce (aparatul P S E); f) aparate de măsură.
apartenenţa la gen a armei de foc, stabilirea tipului, a modelului, a mărcii şi a calibrului armei cu care s-a tras. Unele dintre caracteristicile care permit determinarea tipului armei cu care s-a tras le pot oferi chiar urmele principale şi secundare ale împuşcăturii, îndeosebi aspectul orificiului de intrare. Urmele lăsate de armă pe glonţ şi pe tubul de cartuş sunt de natură să indice tipul, modelul şi chiar marca acesteia. În cazul glonţului, se iau în consideraţie numărul ghinturilor, lăţimea câmpului dintre ele, sensul lor de rotire şi unghiul de răsucire (lungimea pasului). Pe tub pot apărea urme de la: marginile încărcătorului, camera cartuşului, gheara extractoare, ejector, vârful percutorului, capul închizătorului. Determinarea a. devine dificilă în situaţiile când: a) cartuşul în cauză se poate folosi pentru tragerea cu mai multe tipuri şi modele de arme; b) s-a folosit un cartuş necorespunzător ca formă, dimensiune şi calibru pentru arma cu care s-a tras; c) glonţul sau tubul sunt deformate (fragmentate). apartenenţa la specie a firelor de păr (în expertiza criminalistică), determinarea totalităţii caracteristicilor comune firelor de păr care provin de la aceeaşi specie. Principalele caracteristici prin care se determină specia de la care provin sunt prezenţa şi forma solzilor care alcătuiesc cuticula şi diametrul canalului medular. Părul animal are cuticula acoperită cu solzi de formă diferită, iar diametrul canalului medular este mai mare decât 1/3 din diametrul firului de păr. Părul uman nu are solzi pe cuticulă, iar canalul medular, când există, este mai mic de 1/3 din diametrul firului. aplicarea matematicii în criminalistică, stabilirea pe baza urmelor descoperite la faţa locului a unor date sau a unor elemente privind săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la făptuitor prin utilizarea unor axiome, teoreme, relaţii şi formule matematice. Principalele domenii de aplicare sunt: determinarea direcţiei şi a distanţei de tragere, a locului în care s-au aflat trăgătorul şi persoana în care s-a tras, aducerea la scară a unei fotografii, stabilirea traiectoriei descrise de o persoană în cădere, identificarea criminalistică ş.a. aprecierea declaraţiilor, proces logic de analiză ce are loc în examinarea de către organul de urmărire sau de către instanţa de judecată a declaraţiilor sub aspectul sincerităţii şi al fidelităţii acestora, pentru a le evalua şi concluziona, pe baza convingerii intime, asupra valorii lor în contextul celorlalte probe existente în cauză. A. este o operaţie necesară şi obligatorie şi trebuie făcută, în mod critic, declaraţiile ca şi celelalte probe neavând o valoare mai dinainte stabilită. aprecierea expertizei criminalistice, activitate desfăşurată de organul judiciar pentru stabilirea valorii probante a expertizei criminalistice. Expertiza criminalistică nu are o valoare probatorie dinainte stabilită. A. se realizează atât separat, ca mijloc de probă de sine stătător, cât şi în coroborare cu celelalte probe din dosarul cauzei, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată. aprecierea probelor, proces logic de evaluare a probelor administrate într-o cauză, potrivit convingerii intime şi conştiinţei juridice. arc, tip de desen papilar. La desenul de tip a., crestele papilare pornesc de la o margine a desenului spre cealaltă, urmând aceeaşi direcţie cu crestele care se află la baza desenului. Cu cât creşte depărtarea faţă de bază, cu atât crestele papilare se curbează
mai mult cu convexitatea către vârf, fiind asemănătoare arcurilor de cerc, de la care le vine denumirea. Desenul de acest tip nu are deltă, de aceea se mai numeşte şi adeltic. Sunt cunoscute mai multe subtipuri de a.: a) a. simplu, format din creste papilare paralele şi curbate cu convexitatea către vârful desenului şi din ce în ce mai pronunţată, cu cât acestea se depărtează de bază şi străbat dactilograma dintr-o margine în alta; b) a. lipit, format din mai multe creste papilare relativ orizontale, care la unul dintre capete întâlnesc o altă creastă cu orientare oblică şi faţă de care pot fi toate lipite, libere sau lipite alternativ. Sunt şase varietăţi: toate crestele lipite dreapta, toate crestele libere dreapta (unde se află creasta oblică), crestele lipite alternativ dreapta. Aceleaşi situaţii se întâlnesc şi spre stânga; c) a. pin, format din creste papilare relativ orizontale, paralele şi curbate cu convexitatea către vârful desenului, asemănător subtipului arc simplu. arcadiform, scris caracterizat printr-o mare frecvenţă a arcadelor. armă de foc, dispozitiv de tragere cu glonţ sau cu alice, pentru atingerea unei ţinte. A. se compune din ţeavă şi mecanismele de închidere, de dare a focului (percuţie), de siguranţă, de extracţie a tubului tras, mecanismul de alimentare cu muniţie, dispozitivul de ochire, patul (crosa) şi unele accesorii. Se cunosc mai multe tipuri de a.: a) a. automată, cu care se poate executa foc continuu sau foc cu foc. Se disting trei modele de a. automată: cu recul liber al închizătorului, cu recul semiliber al închizătorului şi cu reculul închizătorului zăvorât la ţeavă şi care nu se deschide automat; b) a. atipică, care diferă de a. obişnuite prin construcţia şi prin eficacitatea sa, fiind destinată pentru trageri la mică distanţă şi cu cartuşe de calibru redus; c) a. de vânătoare, care are ţeava lisă, folosind alice, sau ghintuită, la care se utilizează glonţ. Sunt realizate într-o mare varietate de modele, care diferă între ele după cunstrucţia mecanismului de percuţie, după numărul şi modul de dispunere a ţevilor şi după calibru; d) a. pneumatică, la care expulzarea glonţului din ţeavă se realizează cu ajutorul aerului comprimat. Gloanţele folosite sunt în general confecţionate din plumb în greutate de 0,5 g, calibrul 4-5 mm, care dezvoltă o viteză la gura ţevii de 140-170 m/s; e) a. de construcţie meşteşugărească, confecţionată cu mijloace rudimentare, după modelul a. fabricate. Atunci când o a. este folosită la comiterea unei infracţiuni, ea poate face obiectul unei examinări criminalistice, pentru a se stabili dacă a fost folosită la executarea de trageri, apartenenţa la gen sau identificarea sa. ascendentă, orientarea rândurilor unui manuscris la care sfârşitul acestora suie progresiv pe pagină. ascultarea, act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică. A. învinuitului sau a inculpatului se face ori de câte ori interesul urmăririi penale o cere, precum şi în cazurile special prevăzute de lege, pentru a face mărturisiri complete cu privire la faptele savârşite. Aceasta parcurge trei etape: a) verificarea identităţii; b) aducerea la cunoştinţă a învinuirii; c) ascultarea liberă şi pe bază de întrebări a unei persoane care are cunoştinţă despre fapte sau despre împrejurări legate de comiterea infracţiunii, în scopul aflării adevărului. A. minorului se face în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei căreia îi
este încredinţat spre creştere şi educare şi vor fi avute în vedere particularităţile determinate de vârstă, sex, dezvoltare psiho-somatică şi de natura faptelor. atalas de spectre (în expertiza criminalistică), colecţie de spectre etalon, în domeniile ultraviolet, vizibil, infraroşu şi absorbţie atomică, ale unor substanţe cunoscute, pure din punct de vedere chimic. A. se întocmeşte pe grupuri de substanţe înrudite structural sau cu acelaşi gen de întrebuinţări, separate pentru spectrele în ultraviolet, vizibil, infraroşu etc. A. este folosit în expertiza criminalistică pentru compararea spectrului substanţelor ridicate din câmpul infracţional cu spectrul celor de etalon. ataxie, tulburare a coordonării mişcărilor de scriere care duce la dezorganizarea scrisului, la inconstanţa valorilor dimensionale şi a construcţiei semnelor grafice, la dezalinieri şi la trăsături nesigure, ezitante, tremurate. atenţie, proces psihofiziologic care constă în orientarea selectivă a activităţii de cunoaştere. Orientarea a. depinde atât de subiect, cât şi de obiectul cunoaşterii, de activitatea pe care o desfăşoară subiectul, de importanţa relativă pe care acesta o acordă obiectului. A. poate fi voluntară sau involuntară şi se caracterizează prin stabilitate, mobilitate, grad de concentrare, distribuţie şi volum. A. joacă un rol deosebit în procesul formării declaraţiilor folosite în activitatea judiciară şi în acelaşi timp poate deveni un instrument deosebit de eficace la îndemâna organului judiciar în activitatea de ascultare, precum şi în efectuarea altor activităţi de urmărire penală. A. are un rol deosebit în perceperea şi în memorarea de către învinuit (inculpat), martor, parte vătămată a împrejurărilor de fapt legate de comiterea infracţiunii. audiere, v. ascultarea. autentic, conform cu realitatea. autenticitatea fonogramei în litigiu, însuşirea unei fonograme magnetice de a fi conformă cu realitatea, cu adevărul. În prezent, experţii în criminalistică pot răspunde la următoarele întrebări: a) dacă în timpul înregistrării magnetofonul a fost sau nu oprit; b) dacă s-au şters unele sunete, cuvinte, propoziţii sau fraze; c) dacă s-au adăugat cuvinte, propoziţii sau fraze aparţinând aceleiaşi persoane; d) dacă vocea în litigiu a fost imitată. autoaprinderea, aprinderea unui material combustibil, fără intervenţia unei surse de foc exterior. A. se produce datorită creşterii locale a temperaturii materialului respectiv până la punctul de aprindere, ca urmare a iradierii solare concentrate, a electricităţii statice, a frecărilor maselor de aer în mişcare, a putrefacţiei etc. Se autoaprind uşor pulberea de cărbune, sulful, bumbacul, fibrele textile şi rumeguşul de lemn, în special dacă sunt amestecate cu ulei sau cu alţi produşi petrolieri, turtele sau cojile rămase de la seminţe oleaginoase ş.a. Când se constată prezenţa unor asemenea substanţe la locul producerii incendiului, vor fi ridicate cu respectarea regulilor crirninalistice şi se vor trimite pentru expertiză la laboratoarele de chimie judiciară pentru a se stabili dacă puteau produce autoaprinderea. autodeghizarea semnăturii, disimularea propriei semnături în scopul negării ei ulterioare. La semnăturile autodeghizate este specifică modificarea mai mult a
caracteristicilor generale, pe când la semnăturile contrafăcute acestea se menţin, iar cele strict individuale se omit. În procesul expertizei criminalistice trebuie să se facă distincţie între elementele de autodeghizare şi cele de contrafacere, pe de o parte, şi caracteristicile rezultate din variabilitatea normală a scrisului şi din executarea acestora în condiţii neobişnuite. De mare însemnătate în efectuarea expertizei unei semnături ce se bănuie a fi autodeghizată sunt scriptele de comparaţie, care trebuie să cuprindă nu numai semnături din aceeaşi perioadă cu semnătura în litigiu, dar şi texte scrise de către presupusul titular. autolaborator criminalistic, laborator criminalistic mobil instalat pe un autovehicul special amenajat, care are în componenţa sa aparate, dispozitive, truse, instrumente, substanţe şi diferite echipamente necesare efectuării activităţilor de cercetare criminalistică la faţa locului sau în alte împrejurări. Prin folosirea a. în efectuarea cercetării la faţa locului cresc operativitatea şi eficienţa în executarea activităţilor criminalistice, lărgindu-se sfera operaţiunilor tehnico-criminalistice care se pot efectua în teren. automatism, mişcare în scrierea de mână care se realizează datorită deprinderii şi care scapă controlului conştient. azotaţi (urme de a.), săruri ale acidului azotic cu diferite metale. Pot fi solide, cristalizate, incolore sau colorate în funcţie de natura metalului, solubile în apă. A. pot constitui urme suplimentare ale împuşcăturii, provenind fie din încărcătura cartuşului, fie din arderea nitroderivatului existent în pulberea explozivă. În procesul expertizei se pun în evidenţă cu difenilamină sau cu brucină dizolvate în acid sulfuric concentrat, cu care formează coloraţie albastră, respectiv roşie, sau cu acidul fenol sulfonic - coloraţie galbenă. azotiţi (urme de a.), săruri ale acidului azotos cu diferite metale. Sunt cristaline, incolore, în general solubile în apă. Prin încălzire se descompun. A. pot fi întâlniţi în urmele suplimentare ale împuşcăturii şi se pun în evidenţă cu reactivul Griess-Iloşway, cu care formează o coloraţie de roşu zmeuriu.
B balistica judiciară, ramură a tehnicii criminalistice care se ocupă cu examinarea armei de foc, a muniţiei şi a urmelor împuşcăturii, pentru identificarea armei cu care s-a tras, determinarea distanţei şi a direcţiei de tragere, stabilirea stării de funcţionare a armei, a vechimii împuşcăturii ş.a. B. îşi elaborează metodele de cercetare pornind de la datele balisticii generale şi de la teoria identificării criminalistice. bandaj, ramă inelară din oţel sau din cauciuc care se montează pe janta (obada) unei roţi de vehicul. Sinonim: şină (când este de oţel), pneu (când este format dintr-un sistem plin cu aer). B. poate deveni în unele cazuri obiect creator de urme şi deci poate fi identificat după caracteristicile generale şi individuale rezultate din cercetarea criminalistică a urmelor pe care le-a creat.
bandă, şina pe care sunt montate cele două ţevi ale unei arme de vânătoare. bandă de absorbţie, grup de linii spectrale foarte apropiate din spectrul continuu al unei radiaţii sau care au fost absorbite de o substanţă amplasată între sursa de energie şi spectroscop, fiind caracteristică unei specii de molecule sau unui grup de atomi care intră în componenţa moleculei respective. B. este folosită în expertiza criminalistică pentru identificarea urmelor materie recoltate de la locul săvârşirii faptei, pe baza frecvenţelor la care sunt amplasate şi a proporţionalităţii amplitudinilor. bandă gradată, fâşie din cauciuc sau din material plastic conţinând diviziuni metrice reale, colorate alternativ în alb şi negru. Dimensiunea pe lungime a unei diviziuni poate fi de 10 cm., 20 cm. sau egală cu distanţa focală minimă a obiectivului unui anume aparat fotografic. B. marcată în diviziuni de 10-20 cm. se foloseşte, de regulă, la executarea fotografiilor judiciare, operative sau de examinare la scară, pentru măsurători bidimensionale, iar cea marcată în segmente egale cu distanţa focală minimă a unui obiectiv, pentru realizarea de fotografii judiciare de teren destinate executării de măsurători tridimensionale. bandă de rulare, parte a anvelopei auto care ia contact cu partea carosabilă în timpul rulării roţii. B. are o varietate mare de desene şi din cauza uzurii capătă o serie de caracteristici individuale care uşurează identificarea. basculă, v. armă de vânătoare. bastonată, v. semn grafic. bănuit, persoană asupra căreia există indicii că a comis o faptă penală. bărbie, parte a cheii prin care sunt împinse verturile ce acţionează zăvorul de închidere a unei broaşte de uşă, sertar etc., care poate crea urme sub formă de striaţii a căror examinare poate duce la identificarea cheii. bătaia armei de foc, .v. elementele tragerii. băuturi alcoolice distilate, băuturi naturale obţinute prin distilarea sucurilor de fructe fermentate. Au concentraţia alcoolică cuprinsă între 20 şi 60% vol. Prin analiza în laborator se pot stabili: concentraţia alcoolică, conţinutul în diferite subtanţe toxice, dacă provin din suc de fructe sau sunt preparate din alcool etilic şi uneori char tipul de fructe din care provin. băuturi alcoolice industriale, băuturi alcoolice preparate din alcool etilic, apă, zahăr, arome diferite şi, uneori, coloranţi. Prin expertiza criminalistică a acestora se pot stabili: concentraţia alcoolică, natura componenţilor, cantitatea de zahăr, concentraţiile în produşi toxici. băuturi alcoolice nedistilate, băuturi alcoolice obţinute prin fermentaţia naturală a sucurilor de fructe (vin şi cidru).sau a unei infuzii de flori de hamei şi malţ (bere).
Concentraţia alcoolică variază între 3 şi 18 % vol. Prin analiză de laborator se pot stabili: concentraţia alcoolică, densitatea, extractul în total, cantitatea şi tipul de zaharuri pe care îl conţin, cantitatea şi tipul acizilor ficşi conţinuţi. bideltic, tip de desen papilar care are în centru numeroase creste curbe ca un oval sau care se continuă în spirale, laţuri ori alte forme circulare. La două puncte opuse de pe perimetrul regiunii centrale circulare iau naştere două figuri triunghiulare asemănătoare literei greceşti Δ (delta). bifurcaţie, detaliu caracteristic unei creste papilare, carcterizat prin despărţirea acesteia în două ramuri. B. constituie o caracteristică individuală în identificarea dactiloscopică. biocriminalistica, domeniu de cercetare criminalistică a probelor biologice, în scopul administrării de probe judiciare. B. studiază fenomene aflate la limita de înrudire, de trecere de la biologie la criminalistică. Astfel a devenit posibilă identificarea persoanei după firul de păr, spută, sânge, conformaţia spermatozoidului ş.a. biometrie, metodă de cercetare şi de măsurare a organismelor şi a microorganismelor. De exemplu, în expertiza criminalistică b. se foloseşte pentru examinarea spermatozoizilor în scopul identificării bărbatului în cazul infracţiunilor de viol. bolile firului de păr, maladii caracteristice părului uman, cu etiologii diferite (boli infecţioase, ale sistemelor endocrine, micoze etc.) care produc modificări specifice în morfologia firului de păr. Sunt cunoscute atrofia bulbului cu îngustarea rădăcinii, zone din tija părului depigmentate, depuneri şi pătrundere de micelii în structura firului, în teacă sau în bulb, malformaţii ale canalului medular. Modificările morfopatologice ale părului fiind relativ rare, pot constitui caracteristici identificatoare care permit stabilirea apartenenţei la gen. buclă, 1. Creasta care porneşte de la una dintre marginile desenului papilar, se îndreaptă către marginea opusă şi, fără să o atingă, descrie o curbă şi se întoarce la marginea de unde a plecat; 2. Desen papilar de acest tip; 3. traseu grafic caracterizat printr-o curbă închisă care intră în compunerea unor litere ale scrisului de mână: l, e, f, g şi j; 4. are ca sinonim laţul. bură, disc din carton cu care se acoperă pulberea din cartuşele de vânătoare pentru a o separa de alice. Grosimea, materialul şi alte date pe care le poartă b. pot ajuta activitatea de identificare. Dacă b. este artizanală, poate conduce uneori la identificarea celui care a confecţionat-o. butonieră, detaliu caracteristic pe traseul unei creste a desenului papilar care ia naştere prin despărţirea acesteia în două ramuri care, după un drum scurt, se reunesc. B. constituie una dintre caracteristicile individuale în identificarea dactiloscopică.
C
calculator, sistem fizic care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită şi furnizează rezultatele într-o formă accesibilă utilizatorului. În criminalistică c. este utilizat pentru: organizarea şi funcţionarea cartotecilor de identificare, pentru prelucrarea rapidă a rezultatelor obţinute în procesul examinărilor fizico-chimice şi biologice, pentru identificarea persoanelor după amprente, după scris şi după voce, iar în ultimul timp se foloseşte tot mai mult pentru codificarea şi prelucrarea automată a urmelor formă. calibrul armei de foc, diametrul interior al ţevii. a) la armele cu ghinturi se determină după distanţa dintre două câmpuri şi se exprimă în mm. b) la cele de vânatoare, c. reprezintă an număr convenţional, diametrul ţevii fiind cu atât mai mic cu cât cifra respectivă este mai mare: 12, 16, 18, 20 etc. Acest mod de determinare a c. propus la începuturile fabricării armelor şi păstrat încă prin tradiţie are în vedere încărcătura ţevii, mai precis numărul de alice (cu diametrul egal cu acela al ţevii) ce se puteau confecţiona dintr-o livră (433,9 gr) de plumb: 12 alice (bile) indicau calibrul „12“, 16 alice calibrul „16“ ş.a.m.d. În realitate, arma de calibrul 12 are diametrul ţevii de 18,5 mm, iar cea de calibrul 16 diametrul de 16,8 mm. calitatea scrisului, caracteristică de definire a scrisului, de maximă generalitate, referitoare la dinamica execuţiei semnelor grafice. Calitatea mişcării include: a) coordonarea gesturilor inscriptorii (viteză, ritm şi legare); b) complexitatea mişcării (tip, formă, amplitudine, grad de simplificare, lizibilitate, regularitate, armonie şi chiar modul în care se realizează contactul dintre instrumentul scriptural şi suportul scrisului); c) presiunea (intensitatea şi, la scrisurile nuanţate, modul de repartiţie). camera cartuşului, partea dinapoi a ţevii armei de foc, în care pătrunde cartuşul înainte de darea focului. Forma şi dimensiunea c. sunt în concordanţă cu cele ale cartuşului folosit. Particularităţile suprafeţei interioare a c. se imprimă adesea pe tubul de cartuş tras, servind la identificarea armei. canal orb, urmă creată de proiectil la intrarea într-un corp care nu a fost străpuns. C. poate fi mai mult sau mai puţin profund, în funcţie de viteza cu care proiectilul a atins ţinta şi ]n funcţie de consistenţa acesteia. capăt de creastă papilară, locul de unde începe sau unde sfârşeşte o creastă papilară, în morfologia unui desen papilar. Constituie un detaliu caracteristic de identificare în dactiloscopie. capcană chimică, tip de capcană criminalistică realizată cu substanţe chimice care, în contact cu corpul sau cu îmbrăcămintea, produc reacţii de colorare, imediată sau cu efect întârziat, ori fluorescenţă. capcană criminalistică, procedeu ştiinţific care constă în utilizarea unor substanţe sau a unor soluţii chimice, după caz, într-un 1oc precis determinat, pe unele obiecte, pe bani etc. în vederea marcării acestora în scop preventiv sau pentru identificarea persoanei. capsa cartuşului, componentă a cartuşului destinată aprinderii pulberii, căreia în urma percuţiei îi transmite un impuls termic. După locul de plasare, c. pot fi: cu percuţie
centrală, laterală şi circulară. C. devine obiect purtător al urmei percutorului, care poate furniza date pentru identificarea armei cu care s-a tras. caracteristici antropologice, elemente metrice (de ex. dimensiunea oaselor scheletului), de formă (de ex. forma craniului, a urechii, a nasului etc.) şi caracteristici specifice vârstei (dinţi, cartilagii, păr, etc.) care diferenţiază corpul unei fiinţe umane de al alteia. C. permit în procesul de identificare stabilirea speciei, a sexului, a taliei şi a vârstei după schelet şi după ţesuturi sau după resturi ale scheletului şi ale ţesuturilor. caracteristici dactilografice, elemente oferite de un text cu privire la maşina de scris la care a fost dactilografiat. Unele din ele au valoare generică, iar altele de individualizare concretă a maşinii de scris. Din prima categorie fac parte: claviatura maşinii, tipul caracterelor, „pasul“ mecanismului principal, intervalul dintre rânduri şi lungimea acestora. Caracteristicile dactilografice individuale sunt generate, pe de o parte, de particularităţile pieselor care alcătuiesc mecanismul maşinii, îndeosebi de particularităţi ale braţelor ce susţin semnele grafice şi, pe de altă parte, de particularităţile suprafeţelor de impact ale semnelor grafice, care se formează în procesul de fabricaţie şi mai ales în acela de exploatare a maşinii. Din categoria c. fac parte: dezalinierile semnelor grafice pe orizontală şi pe verticală, înclinarea acestora spre stânga sau spre dreapta, dedublarea sau imprimarea neclară a trăsăturilor, îngrămădiri de semne, intervale inegale între rânduri, intensitate inegală de imprimare a semnelor, îngroşarea trăsăturilor imprimate datorată aplatizării (tocirii) metalului, deformările diverselor trăsături, amputarea sau teşirea unor părţi ale literelor, deplasarea unor detalii ale semnelor grafice etc. Aceste caracteristici au o constanţă mai mare decât acelea legate de dereglarea mecanismelor maşinii şi deci o valoare mai mare în procesul de identificare. caracteristici extragrafice, elemente care, fără să vizeze dominantele grafice, au totuşi legătură cu acestea şi mai ales cu problema stabilirii scriptorului. Dintre acestea fac parte: felul în care unii scriptori îndreaptă în text erorile materiale de scriere, modul de prindere a hârtiilor când se întocmeşte un act în două sau în mai multe exemplare prin intermediul hârtiei copiative, obişnuinţa unor scriptori de a îndoi marginea stângă a hârtiei pentru ca începutul rândurilor scrise să se afle pe aceeaşi linie ş.a. caracteristici generale de identificare, 1. însuşiri sau semnalmente generale, relativ neschimbătoare, care definesc o anumită categorie de obiecte sau numai o parte dintre acestea. 2. Acele particularităţi proprii numai unei anumite grupe de fiinţe sau de obiecte. C. constituie temeiul determinării apartenenţei la gen a obiectelor supuse examinării criminalistice, cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de identificare generică sau de stabilire a apartenenţei la grupă. caracteristici identificatoare, semnalmentele generale şi individuale pe baza cărora se stabileşte apartenenţa la gen sau se individualizează un anumit obiect concret, care se află în legătură cauzală cu infracţiunea cercetată. În identificarea criminalistică sunt avute în vedere caracteristicile care se referă la: a) construcţia (structura) exterioară a obiectului (instrumente de spargere, urme de mâini, urme lăsate de interiorul ţevii pe proiectil etc.); b) componenţa obiectului, de exemplu, componenţa lubrifianţilor sau a carburanţilor, a sângelui sau a vopselurilor; c) deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei, de exemplu scrierea, gesturile, mimica etc.
caracteristici individuale de identificare, însuşiri sau semnalmente, relativ neschimbătoare, proprii unei anumite fiinţe sau unui anumit obiect. C. constituie temeiul identificării criminalistice a obiectului concret care are legătură cauzală cu infracţiunea cercetată. În literatura de specialitate mai sunt întâlnite şi sub denumirea de caracteristici particulare sau speciale. caracteristici ale scrisului, însuşiri care individualizează grafismul fiecărei persoane, servind 1a identificarea acesteia. Specificitatea caracteristicilor scrisului constă, în primul rând, în aceea că ele formează un complex individual. Unele caracteristici se pot întâlni sub aceeaşi formă la mai multe persoane. Combinarea lor însă este proprie pentru fiecare scriptor. Caracteristicile pot avea caracter general şi individual. Din grupa caracteristicilor generale, denumite şi dominante grafice, fac parte: a) gradul de evoluţie a scrisului (scris inferior, mediu, superior); b) forma scrisului, referitoare la structura de ansamblu a acestuia, care să determine, în funcţie de configuraţia literelor, tipul mişcărilor şi gradul lor de complicare; c) dimensiunea scrisului, exprimată în înălţimea şi în lăţimea semnelor grafice, precum şi în raportul dintre literele depasante şi nedapasante; d) înclinarea scrisului, dată de orientarea axei verticale a semnelor grafice; e) viteza scrisului (ritmul sau tempoul de scriere), care se apreciză, în principal, după gradul de continuitate a mişcărilor; f) presiunea scrisului, care se exprimă, de regulă, în lăţimea trăsăturilor şi în urmele de adâncime lăsate în stratul hârtiei; g) continuitatea scrisului, referitoare la gradul de scriere neîntreruptă, de legare a mişcărilor şi, în final, a trăsăturilor ce alcătuiesc semnele grafice, precum şi combinaţiile acestora; h) spaţierea scrisului, referitoare la intervalul dintre litere; i) orânduirea scrisului sau aşa-zisele caracteristici tipografice. Caracteristicile individuale ale scrisului se referă la: a) construcţia semnelor grafice; b) numărul elementelor din care se compun şi forma lor; c) orientarea mişcărilor de execuţie a trăsăturilor; d) modul de începere şi de finalizare a semnelor grafice; e) particularităţi ale corelaţiei mişcărilor (raportul dimensional al literelor şi al trăsăturilor componente ale acestora, raportul poziţional al extremităţilor superioare şi inferioare ale semnelor grafice, corelaţia înclinaţiei literelor şi elementelor care le compun; f) modul repartizării presiunii în cadrul semnului grafic; g) felul legării elementelor şi a literelor în cuvinte; h) poziţia literelor unele faţă de altele; i) poziţia literelor faţă de linia de bază a scrisului; j) poziţia punctelor de intersecţie a trăsăturilor ce alcătuiesc elementele şi literele; k) poziţia punctelor de intersecţie a trăsăturilor de legătură. O altă grupă de caracteristici cu mare valoare individualizatoare o constituie modul de executare a semnelor de punctuaţie şi a celor matematice, de abreviere a unor cuvinte, felul cum este scrisă data, cum sunt numerotate paginile, particularităţile de bifare şi de subliniere a unor menţiuni, de intercalare a unor cuvinte omise sau de îndreptare a unor erori comise în momentul scrierii. caracteristici sonore ale armelor de foc, parametri fonoacustici generali şi individuali care permit stabilirea identităţii armei de foc cu care s-a tras. Prin c. generale se înţeleg particularităţile acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore generate de împuşcătură, armare şi percuţie, proprii unui grup de arme de foc. Acestea sunt: a) aspectul general al desenului descris de nucleele sonore majore şi minore; b) aspectul general al desenului descris de diagrama amplitudinii medii de frecvenţă; c) aspectul general al desenelor din sonogramele de detaliu şi durata în care se înscrie urma sonoră a împuşcăturii, a armării sau a per cuţiei. Prin c. individuale se înţeleg particularităţile
acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore ale împuşcăturii, ale armării sau ale percuţiei, proprii unei singure arme de foc. Acestea sunt: a) nucleele majore (N.M.) (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea pe verticală, continuitatea pe orizontală, frecvenţa, bara care marchează explozia şi pauza dintre nuclee); b) nucleele minore (N.m.) (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea liniară pe verticală, frecvenţa şi pauza între nuclee); c) amplitudinea medie de frecvenţă (numărul unghiurilor pozitive, numărul unghiurilor negative şi forma unghiurilor). caracteristici topografice, elemente de individualizare a grafismului referitoare la modul de orânduire al acestuia. C. se referă la dispunerea textului în pagină, existenţa, mărimea şi forma marginilor textului (scris nemarginat, încadrat sau sinistro-marginat), mărimea alineatelor, amplasarea titlului, a datei, a semnăturii şi a altor elemente ale înscrisului, mărimea intervalelor dintre cuvinte şi dintre rânduri, forma şi direcţia acestora din urmă (convexe, concave, suitoare, coborâtoare). caracteristici ale vocii, parametri fonoacustici relativ neschimbători, proprii unui grup sau unui singur vorbitor. În această categorie se înscriu desenul descris de formanţi, durata unui cuvânt, a unei propoziţii sau a unei fraze şi intensitatea sunetului, formanţii, antiformanţii, frecvenţa formanţială şi frecvenţa tonului fundamental, bara de sonoritate, formanţii de nazalitate, tranziţia, bara care marchează explozia consoanelor, durata fiziologică a unui sunet, dinamica vocii, locusul şi desenele din construcţia unor formanţi sau a unor antiformanţi. caracteristici ale vorbirii, parametri relativ neschimbători ai vorbirii aparţinând unui grup sau unui singur vorbitor. În această categorie se înscriu: stilul limbii neliterare şi stilul limbii literare, particularităţile fonetice (accentul, intonaţia, deprinderea de a prescurta anumite cuvinte, apariţia unor corecturi şi modul propriu de a pronunţa cuvintele străine), defecţiuni de pronunţie (în loc de „noroc“ se pronunţă „nooc“), particularităţi gramaticale (morfologice şi sintactice). carbonizare, descompunerea termică a unor combustibili solizi (cărbuni de pământ, lemn, materiale textile, plastice etc.) în prezenţa unor cantităţi reduse de aer sau în absenţa acestuia. În cazul unor incendii, în procesul expertizei se pot stabili, după gradul de carbonizare a materialelor care au ars, date cu privire la intensitatea incendiului, locul de iniţiere, direcţia de propagare, existenţa sau absenţa curenţilor din aer, temperatura dezvoltată în timpul incendiului etc. carioca, instrument de scriere cu rezervorul din fibre sintetice îmbibate în cerneală specială, care se scurge printr-o tijă (confecţionată tot din fibre sau dintr-o masă sintetică poroasă) care face contactul cu hârtia în timpul executării scrisului. Trăsăturile realizate cu un asemenea instrument sunt de obicei late şi au cerneala distribuită uniform, nelăsând în genere urme de presiune (de adâncime) în stratul hârtiei. cartoteca dactiloscopică, sistem de organizare şi de clasare manuală a fişelor cu amprente digito-palmare după formele care permit regăsirea sigură şi rapidă a acestora pe baza examinării urmelor papilare. Sunt cunoscute următoarele tipuri de cartoteci: a) c. decadactilară, în cadrul căreia amprentele celor zece degete pot fi cartate după
=
A −1111 A −1111
=
B − 4444 B − 4444
formule ca cea complet adeltică până la cea deltică, cum ar fi ; b) c. palmară, care este de natură recentă şi funcţionează pe baza formulei de clasificare a desenelor palmare; c) c. monodactilară, organizată pe baza unui complex de formule care permite identificarea făptuitorului după urme lăsate de un singur deget. cartotecă de identificare, sistem de organizare şi de clasare manuală, cu ajutorul calculatorului electronic sau al laserului, a datelor cu privire la persoanele care au comis fapte penale sau la obiectele folosite ori destinate să servească la comiterea de infracţiuni, cât şi cu privire la obiectele care sunt produsul activităţii infracţionale. cartuş, tip de muniţie folosită la armele de foc portabile, atât militare, cât şi sportive, de vânătoare ori speciale. La prima categorie de arme, c. se compune din tub, capsă, încărcătură de pulbere şi glonţ. Cele de vânătoare pot fi cu glonţ, dar cele mai multe sunt încărcate cu alice. Unele tuburi de c., în special cele pentru arme de calibru redus, nu au capsă, materialul de iniţiere fiind dispus pe marginile rozetei. La orice c. se ia în consideraiţie greutatea sa, greutatea glonţului (respectiv numărul de alice), greutatea încărcăturii de pulbere şi greutatea tubului. Majoritatea c. au imprimate pe fundul tubului o serie de inscripţii referitoare la: numărul sau iniţiala fabricii producătoare, lotul de fabricaţie, anul fabricaţiei (marcat de obicei numai prin ultimele două cifre), uneori materialul din care este confecţionat c. (codificat) şi calibrul armei, mai ales la cele de vânătoare. La unele c. cu destinaţie specială, capsa se acoperă cu un strat de vopsea de o anumită culoare. Toate aceste caracteristici pot servi în cadrul expertizei criminalistice pentru determinarea apartenenţei la grup a armei cu care s-a tras. catastrofă aeriană, eveniment produs ca urmare a unor fapte ce constituie încălcarea cu ştiintă sau din neglijenţă a regulilor de zbor, care au condus la degradarea sau prăbuşirea unui mijloc de zbor sau la coliziunea a două aeronave, dacă prin aceasta s-a produs moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane ori distrugerea sau degradarea aeronavelor, a unor bunuri terestre sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. Cercetarea la faţa locului a unei c. permite descoperirea urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă pentru stabilirea adevărului. Pe parcursul investigării locului faptei, echipa de cercetare va colabora cu comisia de expertiză tehnică. catastrofă feroviară, eveniment produs ca urmare a unor fapte care constituie infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, constând în: deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport; tamponarea a două mijloace de transport feroviar sau a unui mijloc de transport feroviar cu un alt vehicul, dacă prin aceasta s-a produs moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane ori distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport feroviar, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. Pe tot parcursul cercetării, echipa de cercetare trebuie să colaboreze cu comisia de expertiză tehnică. catastrofă navală, eveniment produs ca urmare a unor fapte ce constituie încălcarea cu ştiinţă sau din neglijenţă a regulilor de navigaţie şi care a condus la degradarea sau la scufundarea unei nave, la coliziunea a două vase sau la eşuarea unei nave, dacă prin aceasta s-a produs moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane ori distrugerea sau degradarea navelor, a instalaţiilor portuare sau a mărfurilor încredinţate
pentru transport. cazier judiciar, sistem de organizare şi de clasare a fişelor de evidenţă în care sunt consemnate datele privind antecedentele penale ale unei persoane. cărare de paşi, un fir de urme consecutive ale tălpii (încălţămintei) drepte şi stângi, care pot fi create de făptuitor la faţa locului, a căror examinare oferă date despre următoarele elemente ale mersului: a) direcţia mersului; b) linia mersului; c) lungimea pasului; d) lăţimea pasului; e) unghiul de mers. Prin cercetarea acestor elemente ale mersului se staibilesc relaţii între acestea şi persoana care a putut crea c., ajungându-se la identificarea acesteia. V. şi direcţia mersului, linia pasului, linia de mers, lungimea pasului şi unghiul mersului. centrul dactilogramei 1. Unul din punctele pe care se sprijină capetele liniei lui Galton (delta-centrală) de la reticulul lupei dactiloscopice în vederea codificării unei amprente papilare; 2. Punctul situat în mijlocul desenului papilar şi care, în funcţie de configuraţia nucleului, se determină astfel: a) la nucleul laţ simplu: locul unde se termină curbura laţului în partea opusă deltei; b) la nucleul laţ liniar: capătul superior al crestei papilare aflat în interiorul său; c) la nucleul laţ biliniar: capătul superior al crestei papilare care este mai depărtată de delte; d) la nucleul laţ multiliniar: capătul superior al crestei papilare situate la jumătate plus una din totalul crestelor (numărul dinspre partea deltei) când sunt cu soţ şi al crestei din mijloc când sunt fără soţ; e) la nucleul laţuri suprapuse: locul de intersectare a lor; f) la nucleul laţuri suprapuse liniare: capătul superior al crestei papilare aflat în interiorul laţului mai depărtat. centru deltic, unul dintre punctele pe care se sprijină capetele liniei lui Galton (deltacentrală), de la reticulul lupei dactiloscopice, în vederea codificării unei amprente papilare pentru a putea fi introdusă în cartotecă. C. se determină astfel: la deltele negre, în locul de contact al celor două braţe; la deltele albe, punctul din spaţiul triunghiular al deltei situat la distanţe egale faţă de cele trei laturi. V. şi centrul dactilogramei. cenuşă (urme de c.), resturi solide pulverulente rămase la locul săvârşirii unei infracţiuni în urma arderii complete a unui material combustibil. Are compoziţie complexă, predominând substanţele minerale, în principal săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu etc. Poate conţine elemente specifice materialului care a ars (ex. bariu din hârtii speciale folosite la confecţionarea unor documente sau urme de produşi petrolieri). Prin expertiza criminalistică a c. se pot stabili natura componenţilor anorganici şi eventual organici pe care îi conţine, tipul materialului care a ars (lemn, hârtie, material textil), dacă incendiul a fost iniţiat sau întreţinut cu ajutorul unor substanţe uşor inflamabile (produşi petrolieri, fosfor, etc.). cercetarea la faţa locului, activitate de urmărire penală care constă în perceperea nemijlocită de către organele de urmărire penală sau de către instanţele de judecată a locului săvârşirii infracţiunii şi examinarea acestuia pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă, stabilirea modului cum s-a comis fapta, identificarea făptuitorului şi probarea activităţii infracţionale. Un rol deosebit în desfăşurarea acestor activităţi îl au mijloacele şi metodele criminalistice. C. se face în prezenţa martorilor asistenţi, cu excepţia cazului când acest lucru nu este
posibil. cercetarea locală, v. cercetarea la faţa locului. cerneală (urme de c.), urme de lichid sau de pastă care conţin colorant rămase la locul săvârşirii faptei sau pe actele în litigiu. Expertiza criminalistică a urmelor de c. se face din punct de vedere chimic, traseologic şi poate stabili natura şi tipul urmei, pigmenţii conţinuţi, succesiunea şi continuitatea sau intersectarea traseelor executate cu c. ceruză, pulbere albă aderentă folosită pentru relevarea urmelor papilare latente. Se mai utilizează şi ca pigment alb în culorile de ulei folosite în pictură. În timp, c. şi colorantul cu c. se înnegresc datorită reacţiei cu hidrogenul sulfurat şi sulfurile existente în aer. Examinarea gradului de înnegrire a c. poate constitui un indiciu cu privire la vechimea tabloului. Redarea culorii albe se poate face prin spălarea cu apă oxigenată. cheie falsă, cheie care imită numai în parte cheia originală, dar poate pune în mişcare verturile ce acţionează zăvorul unei încuietori. Poate fi identificată după striaţiile lăsate pe părţile componente ale sistemului de închidere. cheie potrivită, cheia potrivită prin încercări, dintr-un şir de alte chei, care permite deschiderea unei încuietori. Poate fi identificată după striaţiile caracteristice lăsate pe verturile sistemului de închidere la care s-a folosit. chestionar, listă de întrebări care se pot pune persoanei ascultate după ce aceasta a povestit liber tot ceea ce cunoaşte în legătură cu fapta cercetată. chimie judiciară, parte a criminalisticii care se ocupă cu examinarea complexă a substanţelor sau a amestecurilor de substanţe chimice din care sunt formate urmelematerie descoperite şi ridicate de la locul săvârşirii infracţiunii în scopul identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar. C. se bazează pe legile, metodele, procedeele şi tehnicile de lucru ale chimiei analitice, fizico-chimice şi pe regulile specifice efectuării expertizei criminalistice. cianoză, coloraţie albastru-vineţie a pielii şi a mucoaselor datorată creşterii concentraţiei de hemoglobină din sânge. C. apare la unele boli cardiace sau pulmonare. Apare de asemenea pe faţa persoanelor decedate ca urmare a asfixiei (spânzurare, sugrumare, sufocare etc.). cicatrice, semn rămas după vindecarea unei plăgi pe piele, afectând morfologia desenului papilar. C. constituie un detaliu caracteristic de identificare a unei amprente papilare. cifră octanică, valoarea numerică convenţională prin care se indică gradul de detonaţie al unui carburant folosit în motoarele cu explozie. În expertiza criminalistică, constituie un indicator al calităţii benzinei, prin determinarea ei putându-se stabili dacă proba de carburant a fost falsificată. câine de urmărire, câine dresat în mod special pentru prelucrarea urmei de miros pe
baza căreia descoperă autorul infracţiunii, prin urmărirea acestuia pe drumul parcurs de la locul faptei, cât şi pentru descoperirea unor obiecte abandonate, pierdute ori ascunse de către făptuitor. În scopul valorificării în bune condiţiuni a urmelor de miros uman, trebuie luate măsuri de conservare a acestora, încă din momentul sosirii la faţa locului. clasificarea armelor do foc, sistem propriu balisticii judiciare de orânduire a armelor de foc în mai multe categorii după criterii diverse. 1. După destinaţie se disting: a) arme militare (puşti, carabine, automate, pistoale, revolvere); b) arme slportive (puşti de calibru redus, pistoale, revolvere); c) arme de vânătoare (cu ţeava lisă, ghintuită sau combinată); d) arme speciale (de semnalizare, de start etc.). 2. După lungimea ţevii există arme cu: a) ţeava scurtă (pistoale, revolvere); b) mijlocie (automatele); c) lungă (puştile, carabinele, armele de vânătoare şi cele sportive). 3. După modul de funcţionare se deosebesc: a) arme neautomate, cu repetiţie, la care încărcarea şi eliminarea cartuşului se face manual, şi arme semiautomate, la care pentru fiecare foc trebuie să se apese pe trăgaci, restul operaţiunilor fiind automate; b) arme automate, cu foc continuu atât timp cât se apasă pe trăgaci. 4. După construcţia canalului ţevii: a) arme cu ţeavă lisă (netedă); b) arme cu ţeavă ghintuită; c) arme cu ţevi combinate. 5. După calibru: a) arme cu calibru mic (până la 6,35 mm); b) mijlociu (între 6,35 mm şi 9 mm); c) mare (peste 9 mm). 6. Balistica judiciară cunoaşte şi alte criterii de clasificare a armelor de foc, cum ar fi: a) după modul de fabricaţie; b) după muniţia folosită; c) după numărul de cartuşe; d) după sistemul închizătorului şi cel de percuţie ori de extragere a cartuşului etc. Se disting în acelaşi timp: a) armele pneumatice, la care proiectilul este expulzat datorită comprimării aerului; b) arme atipice (ascunse), confecţionate de fabrică prin imitarea unor obiecte, de exemplu a stiloului; c) arme de construcţie meşteşugărească; d) arme transformate, în special prin retezare (scurtarea ţevii). clasificarea dactiloscopică, operaţie prin care amprentele papilare (digitale, palmare, plantare) sunt ordonate şi grupate după anumite criterii în diferite clase. Se cunosc numeroase c. care poartă denumirea după autorul care le-a conceput: Hennry, Galton, Vucetich, Daae, Olaritz etc., toate având la bază numărul şi poziţia deltelor şi forma nucleului. claviatura maşinii de scris, totalitatea tastelor pe care apasă dactilograful pentru a se imprima semnele grafice. Majoritatea maşinilor de scris au claviatura compusă din patru rânduri de taste, cu câte două semne pe fiecare. Caracteristicile claviaturii ce se examinează în cadrul expertizei criminalistice pentru identificarea maşinilor de scris sunt: a) numărul şi natura semnelor; b) poziţia şi modul lor de asociere pe capul braţului; c) existenţa unor litere din alfabetele străine; d) anumite semne matematice sau de punctuaţie etc. coautor 1. Participantul care a contribuit în mod nemijlocit, alături de unul sau mai mulţi autori, la înfăptuirea activităţii care constituie elementul material al infracţiunii. 2. Cel care a contribuit la înlăturarea sau la paralizarea rezistenţei pe care o întâmpină savârşirea infracţiunii. cocoş, v. mecanismul de dare a focului. codul deontologic al expertului criminalist, ansamblu de norme de etică profesională
ale expertului, care şi-au dovedit validitatea în practica de expertiză. codificarea scrisului, metodologie de clasificare a scrisului de mână pe baza caracteristicilor generale în vederea organizării scriptotecii. Metodologia cuprinde: a) cod al simbolurilor care exprimă caracteristicile posibile ale scrisului; b) formula de înscriere a simbolurilur aparţinând unui scris dat; c) sistem de clasificare a scrisurilor după formulă. coeziunea scrisului, v. continuitatea scrisului. colorant (urmă de c.), substanţă care are proprietatea de a colora diferite materiale cu care vine în contact sau care intră în compoziţia acestora. Urmele de c. pot apărea ca depuneri pulverulente pe corp, îmbrăcăminte şi alte obiecte, pe sol, sub formă de pete (formate prin îmbâcsirea suportului sau prin contactul soluţiei colorantului cu suportul de obicei ţesături. Căutarea urmelor de c. se face prin observare directă sau cu aparate optice, în lumină naturală sau sub radiaţii U.V. Prin expertiza fizico-chimică a urmelor de c. se poate stabili: a) dacă urma este de colorant, tipul acestuia (textil, de cerneală etc.); b) domeniul de activitate în care se întrebuinţează; c) denumirea comercială sau industrială a acestuia; d) dacă are aceeaşi compoziţie chimică, aceeaşi concentraţie în substanţa activă sau aceeaşi nuanţă de culoare cu modelele de comparaţie prezentate. combină electronooptică, dispozitiv complex cu surse de raze infraroşii şi ultraviolete folosit în expertiza criminalistică pentru examinarea actelor în vederea stabilirii falsurilor. combustibil (urme de c.), resturi de material solid, lichid sau gazos, natural, artificial sau sintetic, care au proprietatea de a arde, descoperite la locul săvârşirii unei infracţiuni. Cercetarea urmelor de c. în laboratoarele de chimie judiciară poate oferi organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată date cu privire la cauzele care au produs incendiul, dacă a fost sau nu posibilă o autoaprindere, dacă incendiul a fost întreţinut printr-o substanţă uşor inflamabilă, natura acesteia etc. comisia de expertiză, comisie formată, de regulă, dintr-un număr impar de experţi din cadrul unui laborator sau al unui institut de criminalistică, pentru efectuarea unei expertize criminalistice. Legea procesual penală a adoptat atât sistemul expertizei unice (un singur expert), cât şi sistemul expertizei în comisie. comparare, v. examinarea comparativă. compararea scrisurilor, procedeu de examinare comparativă a scrisurilor în litigiu şi de comparaţie, folosit în expertiza criminalistică a scrisului pentru identificarea scriptorului. Concluzia la care se ajunge în urma comparării scrisurilor trebuie să se bazeze pe totalitatea caracteristicilor generale şi individuale şi nu pe elementele de asemănare ori de deosebire izolate. În ultimii ani, cercetările sunt orientate spre tehnicizarea şi obiectivizarea procedeelor de comparare a scrisurilor, spre folosirea unor procedee cantitative de examinare precum: a) grafometria; b) procedeul înregistrării şi totalizării asemănărilor (+) şi deosebirilor (-); c) procedeul medianei trăsăturilor, recomandate în analiza scrisului; d) procedeul dispersiei grafice, indicate în analiza
semnăturilor; e) procedeele matematico-statistice; f) aplicarea teoriei probabilităţilor etc. Experţii cercetează posibilitatea folosirii în expertiza grafică a calculatoarelor electronice şi a laserului. În perspectivă se întrevede o „memorare“ a acelor caracteristici grafice pe care ochiul omenesc le percepe foarte slab sau deloc, o „fotografiere“ a reflexelor de scriere şi, în final, materializarea structurii stereotipului dinamic. Folosirea calculatoarelor electronice şi a laserului pentru examinarea scrisului va contribui la obiectivizarea concluziilor. componentele corpului uman, părţile principale ale corpului uman. C. trebuie descrise de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, în mod riguros ştiinţific în actele procedurale, ca de exemplu: în procesele verbale de cercetare la faţa locului şi de reconstituire, în rapoartele de expertiză, în actul de acuzare şi în sentinţele judecătoreşti. a) Partea din faţă a c. este compusă din: 1. regiunea parietală; 2. regiunea frontală; 3. regiunea temporală; 4. regiunea tiroidiană; 5. regiunea claviculară; 6. regiunea humeală; 7. regiunea treimii superioare anterioare a braţului; 8. regiunea treimii medii anterioare a braţului; 9. regiunea treimii inferioare anterioare a braţului; 10. plica cotului; 11. regiunea treimii superioare anterioare a antebraţului; 12. regiunea treimii medii anterioare a antebraţului; 13. regiunea treimii inferioare anterioare a antebraţului; 14. articulaţia pumnului; 15. regiunea pectorală dreaptă; 16. regiunea sternală; 17. regiunea articulaţiei scapulo-umerale; 18. regiunea axilară; 19. regiunea interioară a braţului; 20. faţa exterioară a braţului; 21. faţa anterioară a braţului; 22. faţa internă a articulaţiei cotului; 23. faţa anterioară a antebraţului; 24. faţa interioară a antebraţului; 25. faţa palmară; 26. faţa exterioară a antebraţului; 27. regiunea hipocondrului; 28. regiunea ombilicală; 29. regiunea pectorală stângă; 30. flanc (drept sau stâng); 31. regiunea pubiană; 32. regiunea scrotală; 33. treimea superioară anterioară a coapsei; 34. treimea medie anterioară a coapsei; 35. treimea inferioară anterioară a coapsei; 36-37. regiunea genunchiului; 38. treimea superioară a gambei; 39. treimea medie a gambei; 40. treimea inferioară a gambei; 41. faţa dorsală a labei piciorului; 42. faţa externă a coapsei; 43. faţa anterioară a coapsei; 44. faţa internă a coapsei; 45. faţa internă a gambei; 46. faţa anterioară a gambei; 47. faţa externă a gambei; 48. maleola internă; b) partea din spate se compune din: 1. regiunea parietală; 2. regiunea temporală; 3. regiunea occipitală; 4. regiunea cervicală; 5. regiunea suprascapulară; 6. regiunea vertebrală; 7. regiunea interscapulo-vertebrală; 8. regiunea posterioară a articulaţiei scapulo-umerale; 9. faţa dorsală a mâinii stângi; 10. regiunea exterioară a antebraţului; 11. faţa posterioară a antebraţului; 12. regiunea anterioară a antebraţului; 13. faţa posterioară a articulaţiei cotului; 14. regiunea exterioară a braţului; 15. faţa posterioară a braţului; 16. regiunea interioară a braţului; 17. regiunea scapulară; 18. regiunea costală posterioară (toracală); 19. regiunea lombară; 20. regiunea fesieră; 21. regiunea sacro-coccigiană (interfesieră); 22. treimea posterioară superioară a braţului drept; 23. treimea posterioară medie a braţului drept; 24. treimea posterioară inferioară a braţului drept; 25. faţa posterioară a articulaţiei cotului; 26. treimea posterioară superioară a antebraţului; 27. treimea posterioară medie a antebraţului drept; 28. treimea posterioară inferioară a antebraţului drept; 29. regiunea palmară a mâinii; 30. faţa externă a coapsei stângi; 31. faţa posterioară a coapsei stângi; 32. faţa internă a coapsei stângi; 33. spaţiul popliteu; 34. faţa externă a gambei stângi; 35. faţa posterioară a gambei stângi; 36. maleola externă; 37. faţa plantară; 38. calcaneul; 39. treimea posterioară superioară a coapsei drepte; 40. treimea postero-mediană a coapsei drepte; 41. treimea postero-inferioară a coapsei drepte; 42. spaţiul popliteu; 13. treimea postero-superioară a gambei drepte; 44. treimea
postero-mediană a gambei drepte; 45. treimea postero-inferioară a gambei drepte. concentraţia alcoolică, cantitatea totală de alcool existentă într-o băutură alcoolică naturală sau industrială distilată sau nedistilată. C. se exprimă procentual în volume sau în grame de alcool etilic. Sinonime: tărie alcoolică, grad alcoolic. concluzia expertului, rezultatul cercetării întreprinse de expert şi răspunsurile acestuia la întrebările formulate de organul judiciar, precum şi părerea de specialitate asupra obiectului expertizei. C. poate fi: a) cert pozitivă, atunci când formulează un răspuns categoric pozitiv la întrebarea pusă de organul judiciar. De exemplu: „Testamentul este scris, datat şi semnat de I.M.“; b) cert negativă, când expertul dă un răspuns categoric negativ la întrebarea pusă de organul judiciar. De exemplu: „Testamentul nu este datat, scris şi semnat de I.M.“ c) probabilă, atunci când părerea afirmativă sau negativă a expertului sau a specialistului este incertă. De exemplu: „Semnătura pusă pe chitanţa în litigiu a fost probabil executată de M.O.“ De cele mai multe ori, asemenea concluzii sunt determinate de cantitatea sau calitatea materialului supus examinării; d) de imposibilitate, când expertul sau specialistul se află în imposibilitatea de a da răspuns la întrebările puse de către organul judiciar. În general, asemenea concluzii sunt determinate de aceleaşi cauze ca şi în cazul concluziilor probabile, la care se mai pot adăuga lipsa de mijloace şi de metode ştiinţifice de cercetare. confluenţă, detaliu al desenului papilar caracterizat prin locul de unire a două creste papilare. V. şi bifurcaţie, contopire. confruntarea, procedeu probatoriu care constă în ascultarea concomitentă a două persoane ascultate anterior şi separat, în aceeaşi cauză penală, în scopul lămuririi aspectelor din declaraţii între care există contradicţii. C. se poate face între învinuiţi, inculpaţi, martori, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă sau uneori între martor şi învinuit ori inculpat, învinuit şi inculpat, învinuit şi parte vătămată etc. consemnarea declaraţiei, activitate procedurală prin care organul judiciar fixează în scris, într-o declaraţie, arătările făcute de persoana ascultată. Organul judiciar este obligat să ceară o declaraţie scrisă personal de învinuit numai cu privire la învinuirea ce i se aduce înainte de a fi ascultat. C. trebuie să se facă cu obiectivitate şi să ţină seama de particularităţile de vorbire ale persoanei ascultate, de gradul de pregătire culturală etc. Este interzis să se denatureze pe orice cale conţinutul arătărilor persoanei ascultate. În declaraţie nu se vor consemna concluzii sau păreri ale persoanei ascultate, cuvinte indecente sau prin care s-ar face apologia unor infracţiuni. La terminarea consemnării, declaraţia scrisă i se citeşte persoanei ascultate, iar dacă aceasta cere i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conţinutul, persoana ascultată va semna pe fiecare pagină şi la sfârşit. Declaraţia scrisă este semnată în acelaşi mod şi de către organul de cercetare care a efectuat ascultarea, precum şi de către interpret, în cazul în care a fost folosit. Dacă persoana ascultată revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau cere să se facă unele completări, rectificări sau precizări la declaraţia scrisă, acestea se consemnează şi vor fi certificate prin semnătura persoanei respective. Orice alte completări, rectificări sau precizări care schimbă sensul frazei şi sunt făcute fără semnătura persoanei ascultate nu sunt valabile.
conservarea urmelor infracţiunii, operaţie care are drept scop păstrarea urmelor infracţiunii sau a obiectului purtător de urmă în starea în care au fost descoperite şi protejarea lor împotriva factorilor distructivi, până la fixarea acestora. C. se realizează, în principal, prin încadrare (însemnarea cu cretă albă sau colorată de jur-împrejurul urmei infracţiunii); marcare (cu ajutorul plăcuţelor indicatoare numerotate din trusa criminalistică sau, în lipsa acestora, cu alte obiecte improvizate de la locul faptei); acoperire (cu diferite obiecte - cutii de tablă sau de carton, bucăţi de placaj, coli de hârtie, de polietilenă etc. Dacă urma va fi exploatată prin folosirea câinelui de serviciu, se va ţine seama ca obiectul cu care este acoperită să nu aibă miros de petrol, usturoi, ardei etc., care să afecteze mirosul acesteia); pază (prin instalarea unuia sau a mai multor posturi de pază pentru a asigura locul faptei). constatarea adăugirilor în manuscrisuri, stabilirea intervenţiilor interioare într-un înscris, realizabilă prin examinări grafice, fizico-chimice şi după criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate. Dintre procedeele mai frecvent folosite pot fi amintite: a) diferenţierea cromatică (fotografică separatoare de culori); b) comportarea sub incidenţa radiaţiilor invizibile (ultraviolete, infraroşii, Röentgen); c) examinarea microscopică; d) comportarea faţă de reactivi, îndeosebi a cernelurilor care, tratate cu diferiţi solvenţi, pot avea reacţii diferite: decolorare, schimbarea nuanţei de culoare, întinderea rapidă pe hârtie etc.; e) analiza cromatografică pe hârtie şi în strat subţire. constatarea medico-legală, mijloc de probă pentru stabilirea existenţei infracţiunii, a cauzelor unei morţi violente. Poate fi dispusă în tot cursul urmăririi penale. C. este obligatorie şi se dispune de către organul de urmărire penală în cazurile de moarte violentă, de moarte din cauze necunoscute ori suspecte, precum şi atunci când este necesară examinarea corporală a învinuitului sau a victimei pentru a se constata pe corp urmele infracţiunii. constatarea tehnico-ştiinţifică, activitatea de constatare, de interpretare şi de valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor de fapt, în scopul identificării făptuitorului şi a obiectelor folosite pentru săvârşirea infracţiunii. constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, v. constatarea tehnico-ştiinţifică. contactul psihologic, una dintre metodele psihologice ale tacticii criminalistice a ascultării. Succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care organul judiciar reuşeşte să-şi apropie persoana ascultată. Greutatea constă în aceea că fiecare persoană în parte constituie o entitate psihologică faţă de care organul judiciar trebuie să găsească „modul individual“ de a o aborda, precum şi limbajul comun cu ajutorul căruia să obţină cele mai complete şi mai veridice declaraţii necesare justei soluţionări a cauzei. Pentru aceasta este necesară crearea unei anumite ambianţe, care ţine atât de amenajarea cabinetului în care se realizează ascultarea, cât mai ales de comportarea organului judiciar. Stabilirea contactului psihologic poate fi considerată ca preludiul „luptei“ care se va da între organul judiciar şi persoana ascultată, care, deseori, au interese opuse. Un c. bine stabilit presupune: a) absenţa unei figuri arogante, superioare, ironice sau invective; b) afirmarea unui comportament la care obligă funcţia organului judiciar; c) eliminarea înfumurării şi a fanfaronadei; d) nu trebuie să se ceară în mod insistent să se
facă declaraţii; e) organul judiciar trebuie să fie stăpân pe el, calm, serios, ponderat şi obiectiv; f) persoana care face ascultarea trebuie să domine situaţia supraveghind strict ezitările, reflexele, reacţiile; g) să nu facă promisiuni pe care nu poate să le respecte; h) să fie evitaţi termenii care ar putea inhiba persoana ascultată; i) atmosfera propice ascultării să fie menţinută tot timpul. Ascultarea trebuie facută cu totală bună credinţă şi cu loialitate. Între organul judiciar şi persoana ascultată să existe acea stare de sintonie, acel flux nevăzut care să poarte într-o parte şi cealaltă cele mai complete şi mai obiective date. contaminarea urmelor, impurificarea urmelor materie cu poluanţi diferiţi străini de conţinutul propriu urmei criminalistice. Existenţa poluanţilor în urmele examinate poate conduce la rezultate şi la concluzii eronate. C. se poate produce cu ocazia ridicării şi ambalării probelor sau a examinărilor de laborator prin reactivi, aparatura folosită sau atmosfera poluată. Pentru evitarea acestei stări de lucruri se recomandă folosirea reactivilor de calitate superioară (pro-analisy) şi a apei deionizate sau bidistilate, precum şi spălarea corectă a aparaturii de laborator. continuitate liniară, procedeu care permite identificarea unui obiect prin compararea urmelor ridicate de la faţa locului cu urmele create experimental de obiectul de identificat. Urmele liniare (striaţiile) sunt de regulă microscopice şi pot fi lăsate de lama toporului, a unui cuţit, de un burghiu, de ţeava armei pe glonţ, de lama unui cleşte etc. Compararea constă în aşezarea celor două urme-striaţii una în continuarea celeilalte pentru a se verifica dacă există acelaşi număr de linii, aceeaşi lăţime şi aceleaşi plasamente. continuitatea scrisului, caracteristică grafică generală cunoscută sub denumirea de coeziunea scrisului. C. reflectă gradul de legare a semnelor grafice în cuvinte, adică de executare a trăsăturilor fără ridicarea instrumentului scriptural de pe hârtie. Continuitatea poate fi mare, medie şi mică, în funcţie de numărul de litere legate între ele la majoritatea cuvintelor dintr-un text. Scrisul se consideră a) legat, atunci când semnele grafice în cuvinte sunt executate cu mişcări neîntrerupte; b) grupat, când sunt legate câte 2-3 semne; c) tocat, când semnele grafice nu sunt legate între ele. C. este în directă interdependenţă cu viteza scrisului, respectiv într-un raport direct proporţional cu aceasta. contopire, detaliu al desenului papilar care indică locul unde două creste papilare se unesc formând în continuare o singură creastă. Pentru a aprecia dacă două creste papilare se unesc ori dacă una se desface în două, detaliile caracteristice ale amprentelor se citesc de-a lungul crestelor în sensul acelor de ceasornic. C. constituie detaliu caracteristic de identificare în expertiza dactiloscopică. contopire triplă, detaliu al desenului papilar care indică locul unde trei creste papilare se unesc într-o singură creastă. C. constituie detaliu caracteristic de identificare a unui desen papilar. corpusculi Barr, (în expertiza criminalistică), corpusculi periferici în nucleul somatic interfazic la mamifere placentare de sex femel, reprezentând unul din cei doi cromozomi X din variotipul sexului femel. Indivizii masculi nu posedă c., atunci când
au structura cromozomului normală XY. În cazul unor anomalii (disjuncţia cromozomilor sexului) pot apărea femele cu doi sau trei c. (în structura XXX sau XXXX) sau masculi cu unul sau doi c. ( în structura XXY sau XXXY). Evidenţierea c. în firul de păr permite stabilirea sexului persoanei de la care provine. Pentru evidenţierea acestuia se folosesc coloranţi cum sunt: reactivul Schiff (procedeul Feulgen), orceină acetică, violet de crezil, carmin în soluţie acetică, Giemsa etc. Examinarea se poate face numai pe fire de păr care păstrează teaca epitelială (foliculul). Pentru cercetare se prelevă foliculul prin încălzire şi macerare scurtă în acid acetic, obţinându-se frotiul. Pentru observarea c. se colorează frotiul cu orceină sau azur eosină, după care se examinează la microscop în lumină naturală. corpusculi de meconiu (urme de c.), particule provenite din conţinutul intestinului foetal. Pot fi descoperite în procesul cercetării la faţa locului a întreruperilor ilegale de sarcină sau în cazurile de pruncucidere. Prin examinarea microscopică se pot evidenţia celule epiteliale intestinale galben-verzui, cristale de colesterină şi picături de grăsime. Uneori pot fi amestecate cu lichid amniotic. Prin expertiza biocriminalistică se poate stabili existenţa meconiului şi eventual grupa sanguină a fătului de la care a provenit. cosmetice (urme de c.), resturi de substanţe folosite la îngrijirea feţei şi a părului. Ex.: creme, pudre, rujuri, uleiuri, vopsele de păr, parfumuri. Sub formă de urme de c. se pot găsi pe victimă, pe făptuitor sau pe obiectele cu care aceştia au venit în contact la locul săvârşirii infracţiunii. Urmele de c. se pot forma prin: contactul direct dintre victimă şi făptuitor, obiectele de îmbrăcăminte sau altele aparţinând acestuia (urme de ruj de buze provenit de la victimă pe pielea ori hainele făptuitorului sau pe un pahar găsit la locul faptei), răsturnarea unei cutii cu pudră sau a unui flacon cu parfum etc. Forma lor poate fi de mânjitură şi de pete. În cazul parfumurilor se pot forma urme de miros. Expertiza criminalistică a urmelor de c. se face traseologic şi chimic, putându-se stabili natura (pudră, cremă, ruj), tipul (marca), asemănarea calitativă cu modelul de comparaţie şi modul în care a fost creată urma. În cazul parfumurilor, uneori se poate stabili drumul parcurs de făptuitor înainte şi după comiterea faptei. creastă papilară, proeminenţă liniară curbă care se găseşte la om pe faţa internă a degetelor, a palmelor şi a tălpilor. cretoscopie, metodă de examinare microscopică a traseului marginilor unei creste papilare în scopul descoperirii formelor particulare identificatoare. crimă, denumire folosită în unele legislaţii penale care clasifică infracţiunile în raport cu gravitatea lor în crime, delicte şi contravenţii sau numai în crime şi delicte pentru a desemna infracţiunile cele mai grave. criminal, persoană care a săvârşit o crimă. criminalist, persoană specializată în tehnica, tactica şi metodica criminalistică. criminalistică, ştiinţă relativ recentă. A apărut la sfârşitul sec. XIX, părintele ei fiind socotit Hans Gross, judecător de instrucţie şi profesor de drept penal la Universitatea din Graz. În 1883, prin lucrarea „Handbuch für Untersuchungsrishter“ (Manual pentru
judecătorul de instrucţie), reeditată sub titlul „System der Kriminalistik“, Hans Gross pune bazele criminalisticii ca ştiinţă independentă. C. este o ştiinţă multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a metodelor şi a procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare şi examinare a probelor în scopul cercetării şi prevenirii infracţiunilor. criminalitate, totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. criminologie, ştiinţă relativ recentă care cercetează starea şi dinamica infracţiunilor, cauzele şi condiţille care le generează sau le favorizează, în scopul elaborării metodelor de prevenire şi de combatere a lor. criterii de apreciere a declaraţiilor, norme de apreciere a declaraţiilor martorilor, ca parte a unui proces conştient care foloseşte metodele generale ale gândirii logice: analiza, sinteza, inducţia, deducţia etc. Specificul acestor metode în procesul judiciar constă în: 1. studierea şi compararea faptelor; 2. studierea şi compararea izvoarelor. Elementele de fapt şi izvoarele din care sunt deduse nu pot fi rupte unele de altele. La rândul ei, compararea elementelor de fapt se poate referi la: a) compararea elementelor conţinute în însăşi declaraţia persoanei ascultate; b) compararea elementelor cuprinse în declaraţia persoanei ascultate cu elemente cuprinse în alte probe. Compararea se face pe două trepte: pe prima treaptă se urmăresc asemănările şi deosebirile, iar pe a doua treaptă se determină şi se lămuresc cauzele acestora, care pot avea la origine înţelegerea dintre persoana inculpată şi persoanele interesate, influenţarea persoanei ascultate, redarea obiectivă şi completă a faptului perceput, declaraţiile mincinoase, particularităţile individuale ale persoanei ascultate ş.a. cromatină sexuală (în exepertiza criminalistică), formaţie heterocromatică de formă semilunară, care se găseşte numai în celulele sexului feminin. Se pune în evidenţă cu destulă uşurinţă în celulele epiteliale, dând coloraţie intensă cu cristal violet. Se găseşte şi în celulele tecii firului de păr. Punerea sa în evidenţă permite stabilirea sexului persoanei de la care a provenit firul de păr examinat. cromatograf în fază gazoasă (în expertiza criminalistică), dispozitiv compus din coloana cromatografică, camera detectoare, amplificator şi injector, care permite executarea cromatografiei în fază gazoasă. Cu ajutorul c. se pot examina, în cadrul expertizei criminalistice, băuturile alcoolice, stupefiantele, urmele de produse petroliere, urmele de parfum ş.a. cromatografie (în expertiza criminalistică), metodă analitică ce permite separarea componenţilor existenţi într-un amestec, pe baza capacităţii diferite de repartiţie a acestora, între două faze: una fixă (adsorbantul) şi una mobilă (eluentul). Se cunosc mai multe procedee cromatografice: a) pe coloană; b) pe hârtie; c) în strat subţire; d) în fază gazoasă; e) în fază lichidă; f) electroforeza. C. se aplică în criminalistică pentru separarea şi identificarea diferitelor substanţe toxice, a coloranţilor, a băuturilor falsificate, determinarea haptoglobinelor, examinarea cernelurilor ş.a. cromatografie în fază gazoasă (în expertiza criminalistică), procedeu cromatografic în
care faza staţionară, dispusă într-un tub de sticlă sau de oţel de lungimi diferite, este formată dintr-un material solid granulat adsorbant sau o substanţă lichidă depusă pe suprafaţa unui material solid adsorbant, constituind coloana cromatografică. Identificarea componenţilor separaţi se bazează pe calcularea timpului de reţinere pe coloana cromatografică, proprietate caracteristică fiecărui component dacă se lucrează în condiţii standard. Procedeul permite şi determinarea cantitativă a componenţilor, măsurându-se suprafaţa de sub curba cromatografică corespunzătoare fiecăruia dintre ei. Datorită rezoluţiei bune pe care o are, gazcromatograful a fost cuplat cu spectrometrul de masă, fiind folosite la analiza structurală a compuşilor separaţi. În criminalistică c. este folosită 1a analiza băuturilor, produşilor petrolieri, stupefiantelor, toxicelor, peliculelor de vopsea, fibrelor textile, explozibililor etc. cromatografie pe hârtie (în expertiza criminalistică), procedeu cromatografic în care faza staţionară este o hârtie poroasă (cromatografică) ca atare sau impregnată cu săruri, acizi, baze sau substanţe organice. În c. se pot aplica diferite tehnici de lucru, care diferă între ele prin sistemul folosit la developare, respectiv tehnica ascendentă, descendentă şi circulară. În tehnica ascendentă, faza mobilă migrează în sens ascendent, în cea descendentă ea coboară, iar în cea circulară migrează din centrul fazei staţionare catre marginile ei, componenţii separaţi dispunându-se pe cercuri concentrice. În criminalistică este folosită în examinarea cernelurilor, a coloranţilor, a pesticidelor, a stupefiantelor etc. cromatografie în strat subţire (în expertiza criminalistică), procedeu cromatografic în care faza staţionară este depusă sub forma unui strat subţire (0,1-2 mm) pe suprafaţa unei plăci de sticlă, de aluminiu sau film de poliester. În criminalistică c. este folosită pentru identificarea stupefiantelor, a altor psihotrope, a diferitelor toxice organice, a coloranţior, a cernelurilor, ş.a. cromatograma (în expertiza criminalistică), înregistrare grafică a separării cromatografice în gazcromatografie, cromatografie pe hârtie şi electroforeză. Gazcromatograma cuprinde punctul de start, linia de bază şi vârfurile cromatografice corespunzătoare componeţilor separaţi. C. sunt folosite în expertiza criminalistică pentru demonstrarea rezultatelor examinărilor efectuate de specialist sau de expert, scop pentru care se anexează la rapoartele de expertiză. cromozom (în expertiza criminalistică), formaţiune filiformă plasată în nucleul celulelor, care permite determinarea sexului din urmele de sânge şi din firele de păr. C. sexuali sunt diferiţi prin combinarea în pereche cromozomică în celulele masculine (XY) şi cele feminine (XX). croşet, v. semn grafic. cutia închizătorului, piesa de legătură pentru toate mecanismele principale ale armei de foc. Ea serveşte, în principal, la ghidarea mişcării închizătorului şi a cuplării acestuia cu ţeava.
D
dactilogramă, urma desenului papilar, imprimată pe suprafaţa unui obiect. D. este de două feluri: a) imprimată voluntar, denumită şi impresiune digitală ori amprentă digitală de comparat; b) imprimată involuntar cu ocazia comiterii unei fapte penale, denumită şi urmă digitală sau amprentă digitală în litigiu. dactiloscop, persoană specializată în examinarea, clasificarea şi identificarea amprentelor lăsate de desenul papilar. dactiloscopie, domeniu al ştiinţei criminalistice care are ca obiect identificarea unei persoane după amprentele digitale, palmare şi plantare. danteliform, subtip de desen papilar în clasificarea dactiloscopică, facând parte din tipul amorf. Subtipul d. este format, în total sau în parte, din fragmente de creste papilare care cad perpendicular pe şanţul de flexiune, succedându-se neregulat, uneori intercalate cu sectoare punctiforme, creând aspectul unei dantele. date puse la dispoziţia expertului, expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul din dosar necesar pentru efectuarea expertizei. El poate cere lămuriri organului de urmărire penală ori instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei. De asemenea, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul care a dispus expertiza, părţile pot da expertului explicaţiile necesare. declaraţiile învinuitului (inculpatului), arătări făcute în cursul procesului penal de către învinuit (inculpat) care se referă la fapta şi la învinuirea ce i se aduce, precum şi la alte elemente de fapt de natură să servească la aflarea adevărului în- cauză. D. se consemnează în scris. declaraţiile martorilor, arătări ale persoanelor care au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauză, făcute într-un proces penal, în faţa organului judiciar. D. se consemnează în scris. declaraţie mincinoasă, fapta martorului de a face afirmaţii mincinoase, ori de a nu spune tot ceea ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale în legătură cu care este ascultat. declaraţii sincere, declaraţii făcute de persoanele ascultate fără intenţia de a denatura sau de a ascunde cunoştinţele pe care le au cu privire la împrejurările săvârşirii faptei cercetate. Sinceritatea nu se confundă cu veridicitatea. Declaraţia unei persoane poate fi sinceră dar neveridică, din cauza unor carenţe ale proceselor psihice care concură la formarea mărturiei. declaraţii veridice, arătări ale persoanelor ascultate care au legătură cu cauza şi sunt conforme cu realitatea celor întâmplate (exprimă adevărul), nu deformate cu intenţie sau ca urmare a unor erori determinate de reprezentări greşite ori de alte cauze.
defectoscopie (în expertiza criminalistică), metodă de examinare nedistructivă a obiectelor sau a materialelor metalice pentru descoperirea defectelor acestora (fisuri, incluziuni, goluri, variaţia proprietăţilor magnetice) cu ajutorul unui fascicul de radiaţii X, a ultrasunetelor sau a unui câmp magnetic. În criminalistică, d. este folosită pentru examinarea unor conducte sau a unor vase metalice în vederea stabilirii unor eventuate fisuri prin care s-a scurs un material inflamabil sau care a generat o explozie, a ţevilor de armă, a mecanismelor armelor de foc, a încărcăturii acestora etc. deghizarea scrisului, disimulare a propriului grafism în scopul îngreunării identificării. Stabilirea autorului este totuşi posibilă. deghizarea vocii şi a vorbirii, activitate conştientă a vorbitorului de modificare a caracteristicilor vocii şi ale vorbirii pentru a nu fi recunoscut. Prin procedeele elaborate de ştiinţa criminalistică, deghizările de voce şi vorbire pot fi stabilite şi ca urmare vorbitorul poate fi identificat. deltă, detaliu al desenului papilar care descrie o figură triunghiulară care ia naştere la confluenţa a trei grupări de creste papilare, fiecare grupare având direcţia crestelor diferită de a celorlalte două. D. Poate fi: a) albă, figură forrnată dintr-un spaţiu triunghiular care ia naştere la conflenţa a trei grupari de creste. Delta albă poate fi: deschisă, când laturile nu sunt unite la niciunul dintre unghiurile triunghiului; deschisă la două unghiuri; deschisă la un singur unghi şi închisă, când laturile se unesc la toate cele trei unghiuri; b) neagră, figură papilară cu trei braţe asemănătoare literei majuscule „Y“ care ia naştere la confluenţa a trei grupări de creste papilare. Delta neagră poate fi: cu braţele egale, cu două braţe egale, cu braţele inegale şi delta neagră-lungă. demonstraţia, metodă care serveşte la fundamentarea concluziilor expertului. D. se poate realiza pe mai multe planuri: a) logic, în care d. se întemeiază pe legile gândirii, ale logicii dialectice şi formale; b) logic metodic, în care d. se bazează pe metode speciale dinainte stabilite; c) matematic, bazat pe logica formală, operând cu metode statistico-matematice; d) vizual, materializat în ilustraţii fotografice, diagrame, tabele etc. Metodologia demonstraţiei presupune o teză de demonstrat şi fundamentul demonstraţiei. Prin teza de demonstrat se are în vedere acea judecată ce reflectă adevărul, dar care trebuie demonstrată. Fundamentarea constă în judecăţi dinainte demonstrate ca fiind adevărate şi din care rezultă în mod firesc adevărul tezei de demonstrat. De exemplu, demonstrarea faptului că glonţul extras din victimă este tras de arma seria V537C91 se fundamentează pe adevăru1 că interiorul ţevii armei respective nu poate fi identic decât cu el însuşi. depasantă, v. semn grafic. depăşire, detaliu caracteristic al desenului papilar marcat de locul unde sfârşitul unei creste papilare depăşeşte cu 2-3 mm. începutul altei creste care îşi are traseul alăturat. deprinderi de scriere, se formează în procesul învăţării scrierii şi au la bază ca mecanism fiziologic reflexele condiţionate (stereotipuri dinamice), ce iau naştere în urma numeroaselor repetări şi exerciţii de scriere. Se disting trei principale grupe de d.: a) tehnice, referitoare la ţinerea instrumentului scriptural, aşezarea hârtiei în raport de
scriptor, poziţia acestuia în momentul scrierii; b) grafice, care constau în capacitatea ca prin mişcările mâinii şi ale instrumentului scriptural să se reproducă literele, cifrele şi alte semne, precum şi combinaţia acestora (cuvinte etc.); c) ortografice-lingvistice, privitoare la scrierea corectă, la modul de construcţie a propoziţiilor şi a frazelor, la vocabularul şi la stilul de expunere folosit. Ceea ce caracterizează în primul rând scrisul sunt deprinderile tehnice şi grafice, întrucât ele se referă la forma şi la aspectul său. Pe baza reflectării acestora în scris, expertul îşi poate forma o imagine despre gradul de evoluţie a grafismului, precum şi despre particularităţile de execuţie ale semnelor grafice luate atât izolat, cât şi în interdependenţă. Deprinderile grafice, în special, sunt acelea care îşi pun amprenta pe individualitatea şi pe stabilitatea relativă a scrisului. La identificarea autorului unui grafism se iau însă în consideraţie şi se coroborează toate deprinderile manifestate în scris. dermatoglifă, configuraţie a crestelor papilare transmisă ereditar (asemănătoare, dar nu identice). D. se folosesc în procesul expertizei medico-legale de stabilire a paternităţii. descoperirea microurmelor, operaţiune tehnico-tactică de căutare la locul săvârşirii infracţiunii a microurmelor, în care se utilizează aparate optice de examinare (microscopul de buzunar, stereomicroscopul etc.), surse de iluminare dirijabile, lămpi cu halogeni, surse de radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Este recomandabil ca activităţile de căutare şi de descoperire a microurmelor să se facă, pe cât posibil, în laborator şi nu direct la faţa locului, unde există riscurile de a nu putea fi detectate ori de a fi pierdute sau distruse. În aceste situaţii, obiectele presupus purtătoare de microurme se ridică de la faţa locului ambalate cu deosebită grijă şi se transportă la laborator. descoperirea urmelor, operaţiune tehnico-tactică de căutare la faţa locului a urmelor infracţiunii utilizând, în funcţie de genul urmei căutate şi de natura obiectului purtător al urmei, diferite substanţe, instrumente, dispozitive sau aparate şi punerea în evidenţă a acelor urme care nu sunt vizibile. Procesul căutării urmelor la faţa locului se fundamentează pe interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor în locul săvârşirii infracţiunii. desen papilar, configuraţie formată de crestele papilare pe suprafaţa pielii de pe degete, de pe interiorul palmei şi al tălpii piciorului uman. D. poate fi laţ, cerc, oval etc. detaliu papilar, amănunt al formei unei creste papilare. detector de explozivi, dispozitiv folosit la căutarea şi descoperirea unor explozivi ascunşi în diferite scopuri infracţionale. Funcţionarea lui se bazează pe proprietatea unor componente electronice complexe de a detecta vapori sau particule de substanţe explozive care există în atmosferă ca urmare a volatilizării normale a acestora. detector de metale, dispozitiv folosit pentru a constata şi descoperi obiectele feromagnetice ascunse şi care au legatură cu infracţiunea. Din categoria acestor detectoare fac parte: detector de metale cu câmp magnetic, utilizat în cazul căutării la faţa locului a unor arme şi a altor obiecte feromagnetice, cum ar fi: proiectile, tuburi trase, cutii sau alte ambalaje metalice în care sunt ascunse obiecte ce prezintă interes pentru cauză. De asemenea, se mai foloseşte şi pentru examinarea persoanelor sau a
unor bagaje aflate asupra acestora, în vederea descoperirii obiectelor metalice care au legătură cu infracţiunea. Cel mai uzitat tip de detector cu câmp electric este detectorul de mine, adaptat la necesităţile activităţilor criminalistice. detector de minciuni, v. poligraf. detector cu radiaţii, dispozitiv emiţător de radiaţii cu ajutorul căruia se pun în evidenţă diferite categorii de urme, substanţe sau materiale. a) D. cu raze infraroşii poate fi folosit pentru: evidenţierea urmelor tragerii pe mâini şi pe îmbrăcăminte, identificarea documentelor falsificate, precum şi pentru depistarea substanţelor toxice. b) D. cu raze ultraviolete se poate utiliza pentru evidenţierea urmelor digitale şi stabilirea persoanelor sau a obiectelor marcate cu capcane chimice, prin flourescenţă provocată, cât şi evidenţierea prin fluorescenţă proprie a urmelor bio1ogice, depistarea actelor şi a bancnotelor falsificate şi descoperirea unor substanţe toxice şi stupefiante. c) D. cu raze X este destinat pentru punerea în evidenţă a unor obiecte metalice ascunse. Imagineă obiectului apărută pe ecranul detectorului poate fi fixată în scop probator prin fotografiere, filmare sau videofilmare. detector de substanţe radioactive, dispozitiv sensibil, portabil, cu regim de lucru autonom, folosit pentru descoperirea de radiaţii sau a zonelor contaminate radioactiv. D. este un aparat electronic, tranzistorizat, portabil, autonom şi conceput pentru o gamă largă de măsurători, fiind prevăzut cu sonde pentru măsurarea dozelor în cazul detectării unor izotopi radioactivi emiţători de radiaţii. Funcţionarea optimă a detectorului se realizează în cadrul limitei de temperatură a mediului ambiant de la +10ºC până la +50 ºC. determinarea direcţiei de tragere, metodă de lucru folosită în expertiza balistică, fundamentată pe calcularea matematică a valorii unghiurilor de impact al glonţului cu ţinta, atunci când glonţul, în deplasarea sa pe traiectorie, a întâlnit două sau mai multe planuri ale aceleiaşi ţinte sau ale unor ţinte diferite. În practica activităţii criminalistice se mai folosesc şi alte procedee. În cazul în care glonţul a străpuns două obiecte aflate la o oarecare distanţă între ele, se foloseşte metoda vizării (de exemplu, printr-un cornet de hârtie) şi cea a fixării pe cale fotografică a locului observat în prelungirea axei optice a celor două orificii. Atunci când unul dintre obiecte este străpuns şi în al doilea glonţul sa oprit, se foloseşte procedeul întinderii unei sfori de la orificiul din urmă prin cel străpuns, urmărindu-se astfe1 direcţia din care s-a tras. În cazul unui singur obiect străpuns sau cu canal orb format de glonţ, direcţia de tragere se poate stabili cu aproximatie şi numai când canalul sau străpungerea sunt suficient de adânci. În canalul format se introduce o tijă cu diametrul corespunzător, care va indica orientativ direcţia din care a venit glonţul În acelaşi scop există şi un aparat de vizare în prelungirea tijei introduse cu unul din capete în canal. Când obiectul străpuns este relativ subţire, se poate stabili doar din ce parte a fost străpuns şi, uneori, unghiul de tragere. Aşa, de exemplu, orificiul format în sticlă va avea forma conică, partea mai îngustă reprezentând orificiul de intrare. În tablă metalică şi în carton, precum şi în scândură (obiecte din lemn), direcţia din care s-a tras se apreciază după marginile mai franjurate (uneori cu desprindere de material) ale orificiului de ieşire a glonţului. Pe obiecte de îmbrăcăminte din piele şi pe corpul uman orificiul de intrare şi, deci, direcţia din care sa tras se stabilesc după inelul de frecare şi de metalizare (urme de fum, de unsoare şi de
metal) aflat la orificul de intrare a glonţului. Direcţia şi unghiul de tragere se pot determina în mod orientativ şi după alte criterii, cum ar fi aspectul afumării de la orificiul de intrare şi felul cum sunt dispersate alicele. Tragerea perpendiculară pe obstacol creează, de obicei, urme de fum şi de alice de formă circulară, iar când se trage sub un anumit unghi, cele două urme au formă elipsoidală. De asemenea, direcţia de tragere şi locul de unde s-a tras se mai pot stabili după tuburile de cartuş eliminate din armă şi rămase unde au căzut, precum şi după burele şi rondelele de la cartuşele de vânătoare, care se pot găsi pe direcţia de tragere la distanţe variind între 15 şi 50 m de la gura ţevii armei cu care s-a tras. La determinarea direcţiei de tragere trebuie să se ţină seama şi de următoarele împrejurări: a) dacă obiectele în care s-a tras au rămas la locul lor şi în aceeaşi poziţie; b) posibilitatea ricoşării glonţului; c) posibilitatea deformării glonţului în momentul impactului cu obstacolul prin care trece, ceea ce poate duce la schimbarea centrului său de greutate şi deci la modificarea traiectoriei după ieşirea din acel obstacol; d) eterogenitatea sau diferenţa de consistenţă, de duritate a materialului prin care trece glonţul, ceea ce poate, de asemenea, modifica linia de zbor; e) bolta descrisă în traiectoria glonţului atunci când se trage de la o distanţă mai mare. detunător, v. camera cartuşului. deviere, detaliu caracteristic al desenului papilar care se formează în locul unde două creste care vin una în întâmpinarea celeilalte se încovoaie brusc şi se sfârşesc cu puţin înainte de a se întâlni. diagramă de examinare, diagramă purtătoare a caracteristicilor identificatoare generale şi individuale ale urmelor şi ale modelelor de comparaţie folosite în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză criminalistică pentru demonstrarea concluziilor formulate. diagramă poligraf, reprezentare grafică a modificărilor produse în respiraţie, rezistenţă electrodermică, puls şi tensiune, ca urmare a instalării stresului emoţional. D. cuprinde trei trasee grafice: cel de sus reprezintă respiraţia, cel de la mijloc rezistenţa electrodermică (RED) şi cel de jos tensiunea combinată cu pulsul. diagramă PSE, reprezentare grafică a modificărilor produse în frecvenţa tonului fundamental ca urmare a instalării stresului emoţional în voce. diagrama punctelor de coincidenţă, reprezentare grafică a poziţiei reciproce a punctelor de coincidenţă între o urmă digitală şi o amprentă cu care se compară. diagrama scrisului, reprezentare grafică în care se transcriu modificările produse în scris de stresul emoţional. diagrama vocii, reprezentare grafică în care se transcriu caracteristicile vocii şi vorbirii. V. şi vocogramă. difracţie de raze X (în expertiza criminalistică), metodă de analiză fizico-chimică, bazată pe stabilirea distanţelor interatomice existente între atomii dispuşi într-o reţea cristalină, prin măsurarea poziţiilor maximale de difracţie rezultate din interacţiunea
unei radiaţii cu o anumită lungime de undă (comparabilă cu distanţele interatomice), cu structura cristalină. Cunoaşterea acestor mărimi permite caracterizarea şi recunoaşterea structurii cristalului, prin compararea valorilor măsurate cu relaţiile dintre parametrii ce definesc reţelele cristaline. Pentru obţinerea unei precizii a măsurătorilor parametrilor cristalelor este necesară obţinerea unui număr relativ mare de maxime de d. Aceasta se poate realiza folosind radiaţii incidente cu lungimi de undă diferite (Metoda Laue) sau modificând parametrii geometrici ai orientării cristalului analizat faţă de direcţia de propagare a radiaţiei incidente (Metodele Braag şi Scherrer-Debye). Difracţia de radiaţii X este folosită în criminalistică în examinarea urmelor de natură metalică a soluţiilor, a urmelor de hârtie sau a celor de natură osteologică, pentru realizarea identificării. difuza copiere, procedeu folosit în principal pentru relevarea scrisului şters complet invizibil sau slab vizibil. D. se bazează pe efectele de sensibilizare şi de desensibilizare optică a materialelor fotografice. Punând în contact actul alternat cu o placă sau cu o hârtie fotografică, urmele scrisului şters pot provoca un proces fotochimic de natură să modifice starea halogenurei de argint din emulsie şi să releve astfel imaginea iniţială a scrisului. Metoda se caracterizează printr-o mare sensibilitate (0,00001% din concentraţia normală a colorantului). Se aplică de regulă pentru relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică. Prin difuza copiere se relevă, în primul rând, scrisurile execuate cu materiale care conţin coloranţi organici solubili în apă (aşa-numitele cerneluri de anilină, cernelurile şi creioanele chimice preparate cu albastru sau violet de metil ş.a.). Este posibilă, de asemenea, relevarea unor materiale de scriere care conţin coloranţi anorganici. În ambele cazuri, tehnica de lucru cuprinde trei faze principale: copierea (contactarea materialului fotografic cu actul în litigiu), prelucrarea materialului fotografic (developare, fixare, spălare) şi reproducerea imaginii (inversarea imaginii negative a scrisului relevat în imagine pozitivă şi mărirea acesteia la scara dorită). dimensiunea scrisului, caracteristică grafică generală. D. se determină în principal prin măsurarea înălţimii semnelor grafice nedepasante. Literele mai înalte de 5 mm indică scrisul mare, între 5 şi 2 mm, scrisul mediu şi sub 2 mm scrisul mic. Înălţimea semnelor grafice poate fi la acelaşi cuvânt în creştere (scris ingladiat sau în scădere, cuvîntul ascuţindu-se spre final (scris gladiolat). Reducerea exagerată pe verticală a unor litere, desfăşurarea acestora mai mult pe orizontală, sub forma unui fir, creează scrisul denumit filiform. După criteriul lăţimii semnelor grafice, scrisurile se împart în dilatate şi strânse (comprimate). dinamită, (urmă de d.), material exploziv format din nitroglicerină (90-94%) absorbit pe un suport inert (diatomit, praf de cărbune) sau pe alt material exploziv (nitroceluloză, fulmicoton, trinitrotoluen etc.). Există mai multe tipuri: d. I, cu viteză de detonare 6000 m/sec şi punct de congelare <8°C; d. II, cu viteză de detonare 6150 m/sec şi punct de congelare la -15ºC; d. antigel şi d. goma, cu viteză de detonare 7800 m/sec şi punct de congelare <8°C. Poate fi identificată prin cercetarea în laborator a resturilor rămase la locul săvârşirii infracţiunii. direcţia mersului, axa imaginară longitudinală care trece printre urmele lăsate de piciorul drept şi de cel stâng, reprezentând direcţia de deplasare a persoanei. direcţia de tragere, v. determinarea direcţiei de tragere.
disgrafie, dificultate de scriere manifestată în deformarea semnelor grafice, care devin adesea incoerente şi dau naştere la un scris neciteţ. Constituie un indiciu în examinarea criminalistică a scrisului. dispozitiv pentru orientarea aparatului fotografic, ansamblu mecanic care se montează pe capul trepiedului şi care permite fixarea aparatului fotografic în raport cu centrul optic al obiectivului şi poziţionarea aparatului în spaţiu, în planurile orizontal, vertical şi înclinat, prin mişcări complexe în jurul centrului optic al obiectivului. Dispozitivul se foloseşte pentru executarea fotografierii metrice în cadrul metodei de aducere la scară prin supraproiecţie a unei fotografii ocazionale sau judiciare care nu conţine element metric şi pentru executarea fotografiei judiciare panoramice. dispozitiv de reconstituire a seriilor pilite, aparat cu sursă proprie de curent electric sau alimentat la reţea care permite recontstituirea seriilor pilite. dispunerea la cerere, dispunerea la cererea oricăreia dintre părţi a expertizei criminalistice. Aceasta poate fi dispusă de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, pe tot parcursul procesului. dispunerea constatării tehnico-ştinţifice, activitate procedurală a organului de urmărire penală de a dispune examinarea urgentă a unor mijloace de probă, situaţii de fapt sau împrejurări aflate în pericol de dispariţie sau de modificare. D. poate fi cerută de oricare dintre părţi. În actul prin care organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice se stabilesc întrebările la care specialistul sau tehnicianul trebuie să răspundă, precum şi termenul în care aceasta trebuie efectuată. dispunerea expertizei criminalistice, activitatea procedurală a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a dispune examinarea unor urme sau a unor mijloace materiale de probă, în cazul în care constată că, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoştinţe de specialitate. D. se face printr-o rezoluţie (ordonanţă) sau printr-o încheiere motivată a instanţei de judecată. Rezoluţia (ordonanţa) sau încheierea prin care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune expertiza va cuprinde numele expertului sau al organului competent conform legii să efectueze expertiza, obiectul acesteia, întrebările la care trebuie să raspundă expertul, termenul până la care trebuie efectuată expertiza. Expertiza poate fi dispusă pe tot parcursul procesului penal sau civil. dispunerea din oficiu, efectuarea unei expertize din oficiu, dacă părţile nu au formulat cereri în acest sens. distanţa de tragere, distanţa de la gura ţevii armei până la orificiul de intrare a glonţului sau a alicelor în ţintă. D. se poate stabili până în limitele de 1-1,5 m când se trage cu glonţ şi peste aceste limite când se trage cu alice. Tragerea cu ţeava lipită ori aproape lipită de ţintă şi tragerea de la mică distanţă (sub 1-1,5 m) sunt confirmate de factorii suplimentari ai împuşcăturii: a) urmele acţiunii gazelor care, în raport cu natura ţintei, lărgesc orificiul de intrare mai mult decât calibrul glonţului şi produc ruperea (sub formă liniară, de cruce sau stelară), în special a materialelor elastice şi mai ales a
ţesăturilor. Totodată, gazele provoacă arsuri în jurul orificiului de intrare (materialele de culoare deschisă capătă culori de nuanţe de la galben până la maro închis); b) amprenta gurii ţevii armei poate să apară uneori pe pielea corpului uman ori pe obiecte cu oarecare consistenţă şi fără orificiu de intrare puternic deteriorat (rupt, ars etc.); c) urme de afumare rezultate din arderea pulberii. Particulele de fum se depun în jurul orificiului de intrare sub formă circulară, cantitatea lor şi dimensiunea urmei fiind direct proporţionale cu distanţa de tragere. Gradul de afumare depinde în acelaşi timp de genul armei şi de cel al muniţiei cu care s-a tras, precum şi de condiţiile tragerii. Activarea urmelor de fum pe obiecte de culoare închis se face în principal cu ajutorul radiaţiilor infraroşii şi prin examinări fotografice; d) urme de pulbere neagră sau incomplet arsă se depun circular în jurul orificiului de intrare. Când se trage cu ţeava lipită, granulele respective pătrund în canalul format de glonţ sau alice şi nu se mai depun în jurul orificiului de intrare. Cantitatea de pulbere nearsă ce se poate constata pe obiect este cu atât mai redusă cu cât distanţa de la care s-a tras este mai mare. Pentru depistarea acestui gen de urmă se procedează la examinarea în radiaţii infraroşii şi Röentgen, precum şi la analize chimice (tratare cu soluţii de brucină sau difenilamină, cu acid sulfuric sau cu soluţie alcoolică de acid hidrorubeanic); e) urme de unsoare, provenite din ţeava armei, care se pot pune în evidenţă prin examinare în radiaţii ultraviolete sau prin aplicarea pe orificiul de intrare a unei hârtii de filtru peste care se trece cu un fier de călcat; f) eventuale urme de metal provenit din interiorul ţevii armei cu care s-a tras. Acestea se pun în evidenţă, în principal, prin analiza spectrală de emisie. În cazul armelor de vânătoare, la aprecierea distanţei de la care s-a tras se iau în considerare, pe lângă factorii menţionaţi, efectul şi zborul burei şi al rondelelor, dar mai ales dispersia alicelor. În principiu, raza acesteia este direct proporţională cu distanţa de la care se trage. Ea însă este influenţată de diametrul alicelor, de construcţia armei la gura ţevii (Shoke etc.), de încărcătura eaplozivă, de condiţiile tragerii etc. Pentru aprecierea distanţei pe criteriul dispersiei alicelor - dealtfel, ca şi în celelalte cazuri - sunt necesare trageri experimentale cu arma corp delict şi cu muniţie corespunzătoare. dominante grafice, v. caracteristicile scrisului. dreptul expertului, dreptul expertului de a lua cunoştinţă de materialele dosarului şi totodată de a cere lămuriri cu privire la unele fapte şi împrejurări ale cauzei. Mai poate face propuneri sau observaţii în legătură cu obiectul expertizei, cerând completarea sau modificarea acestuia. În cazul în care datele puse la dispoziţie nu sunt complete, poate cere completarea acestora. Atunci când expertiza se efectuează în comisie, expertul are dreptul să consemneze în raport propria sa opinie dacă este divergentă faţă de a celorlalţi experţi. Potrivit legii procesual penale, expertul criminalist poate să se consulte cu persoane de specialitate din afara instituţiei sau să permită participarea acestora la efectuarea expertizei. droguri, substanţe naturale de origine vegetală sau animală întrebuinţate la prepararea medicamentelor. D. pot fi identificate prin metode fizico-chimice moderne folosite în expertiza criminalistică: gazcromatografie, cromatografie în strat subţire, spectrofotometrie în infraroşu ş.a. duct, v. semn grafic.
E ebuliometru Salleron, (în expertiza criminalistică), dispozitiv folosit pentru determinarea concentraţiei alcoolice a soluţiilor hidroalcoolice, pe baza punctului de fierbere. În criminalistică se foloseşte de obicei pentru determinarea concentraţiei alcoolice a vinurilor seci sau a soluţiilor cu concentraţii alcoolice mai mici de 18 vol. alcool etilic %. echipa de cercetare la faţa locului, grup format din organele de urmărire penală, specialişti şi tehnicieni care acţionează în comun pentru cercetarea locului săvârşirii infracţiunii. E. se stabileşte în raport cu natura cauzei, terenul cercetat etc. şi are în componenţa sa, după caz: procuror, organ de cercetare penală (obligatoriu), specialist criminalist, medic legist, tehnician, conducător al câinelui de urmărire. Pot fi invitaţi şi alţi specialişti, din cele mai diverse domenii de activitate, în funcţie de specificul problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Toţi aceşti specialişti execută ceea ce cere procurorul sau organul de cercetare penală care conduce cercetarea la faţa locului. ejector, v. eliminarea tubului de cartuş. electroforeză (în expertiza criminalistică), dispozitiv cu care se execută electroforeza, format dintr-o cameră umedă şi un redresor de curent prevăzut cu o rezistenţă variabilă, cu ajutorul căreia se poate regla tensiunea curentului folosit. Camera umedă este formată dintr-o cutie din material plastic, având la capete două compartimente despărţite de restul camerei printr-un perete poros. În compartimente se găsesc electrozii dispuşi în sistem labirint şi soluţia tampon pentru electroforeză, care, prin pereţii poroşi, pătrunde în camera umedă propriu-zisă, unde îmbibă capetele benzilor de hârtie pe care se etalează probele. Camera umedă este prevăzută şi cu o ramă extensibilă pe care se întind benzile de hârtie. În criminalistică se foloseşte la examinarca urmelor de sânge pentru determinarea haptoglobinelor. Identificarea produşilor separaţi prin e. se face prin reacţii de culoare specifice tipului de componenţi analizaţi şi prin compararea distanţei de migrare a acestora din proba în litigiu şi cea de comparaţie. element chimic (în expertiza criminalistică), substanţă simplă formată dintr-o singură specie de atomi. Este caracterizat prin denumirea sa, simbol, număr atomic şi greutate atomică. Până în prezent se cunosc 105 elemente chimice, 92 găsindu-se în natură, celelalte obţinându-se prin dezintegrări nucleare. elemente de tatonare în textele dactilografiate, încercarea de aliniere care se face pe semnul grafic imediat premergător menţiunii ce urmează să fie adăugată şi constă în apăsări uşoare pe tasta semnului respectiv şi imprimarea slabă a acestuia. Particularităţile de imprimare a semnelor dactilografice pot şi ele constitui indicii de stabilire a adăugirii, după cum se poate lua în considerare şi structura diferită a ţesăturii panglicii maşinii de scris, care uneori se imprimă destul de clar pe hârtie. elementele tragerii, totalitatea caracteristicilor determinate de presiunea gazelor rezultate din arderea pulberii, de viteza glonţului, de reculul produs în momentul
împuşcăturii, de traiectoria proiectilului, de bătaia armei, de energia cinetică a glonţului, de puterea sa de pătrundere şi de distrugere. Presiunea gazelor în interiorul armei, în zona detunătorului atinge valori până la 3000 kgf/cm2, depinzând de tipul şi de cantitatea pulberii din cartuş. Datorită acesteia, proiectilul este împins înainte pe ţeavă, având la gura acesteia viteze de 300-500 m/s la revolvere şi pistoale şi de circa 1000 m/s la puşti şi carabine. Viteza glonţului este în funcţie nu numai de încărcătura de pulbere, dar şi de greutatea lui şi de lungimea ţevii. În momentul înaintării proiectilului pe ţeavă se produce reculul armei, care constă într-o smucitură înapoi, adică pe direcţia opusă aceleia în care este expulzat proiectilul. La ieşirea din ţeavă, proiectilul se înscrie pe traiectoria sa, care se măsoară de la gura ţevii până la punctul în care a atins ţinta sau a întâlnit un obstacol. Traiectoria are formă alungită în prima parte şi mai curbată în cea de-a doua, fiind influenţată atât de rezistenţa aerului, cât şi de forţa de gravitaţie a Pământului. Printre elementele sale figurează linia şi unghiul de tragere, unghiul de incidenţă a proiectilului şi distanţa de tragere. Aceasta din urmă prezintă la rândul ei două aspecte: bătaia maximă, adică distanţa până la care poate ajunge proiectilul tras dintr-un anumit tip de armă şi bătaia eficace, adică distanţa până la care proiectilul poate să atingă ţinta şi să o deterioreze. Puterea de pătrundere şi de distrugere a proiectilului depinde de energia cinetică sau forţa vie a acestuia (egală cu jumătatea produsului dintre masa sa şi pătratul vitezei lui), de duritatea şi forma lui, de unghiul sub care atinge ţinta şi de natura materialului din care e compus. eliminarea tubului de cartuş, operaţiunea de expulzare din interiorul detunătorului a tubului de cartuş tras. Mecanismul pentru efectuarea acestei operaţii se compune din extractor, care extrage tubul din detunător şi ejector (dintre opritor sau prag aruncător), care aruncă tubul extras. La unele arme, această funcţie este îndeplinită de fereastra cutiei închizătorului. Gheara extractoare, ejectorul, fereastra cutiei închizătorului lasă urme pe tubul de cartuş, care pot fi examinate în vederea stabilirii tipului şi a modelului de armă cu care s-a tras şi a identificării acesteia. energie cinetică, v. elementele tragerii. estimarea taliei, procedeu matematic de stabilire a taliei persoanei pe baza dimensiunilor urmei de încălţăminte. etapele expertizei criminalistice, principalele faze în care expertul îşi împarte activitatea de cercetare. Acestea sunt: a) studierea şi însuşirea obiectului expertizei; b) examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie; c) examinarea comparativă; d) demonstraţia; e) formularea concluziei; f) redactarea raportului de expertiză. etapele identificării, stadii parcurse de expert în procesul activităţii de identificare. Identificarea se realizează în două etape: într-o etapă se determină apartenenţa la gen, iar în cea de-a doua se stabileşte obiectul concret a cărui urmă a fost descoperită la locul faptei. În literatura de specialitate aceste două etape mai sunt cunoscute şi sub denumirea de identificare de grup sau generică şi identificare individuală. evidenţierea contradicţiilor din declaraţia persoanei ascultate, activitate necesară şi utilă aflării adevărului, care se realizează prin analizarea şi evaluarea atentă şi critică a
arătărilor care au fost fixate în declaraţie, în raport cu realitatea faptelor petrecute, în contextul celorlalte probe existente în cauză. Aceste contradicţii pot fi înlăturate printr-o nouă ascultare, prin prezentarea unor mijloace de probă, prin confruntări sau prin efectuarea altor acte procedurale. evidenţa dactiloscopică, v. cartoteca dactiloscopică. evoluţia scrisului, caracteristică grafică ce reflectă gradul de însuşire a tehnicii de scriere şi care se manifestă în capacitatea de a executa grafismul într-un tempo rapid şi cu mişcări coordonate. Scrisurile pot fi de evoluţie inferioară, medie şi superioară. În raport cu condiţiile de scriere şi de starea scriptorului, gradul de evoluţie se manifestă diferenţiat în diverse manuscrise. Sunt şi factori care duc la un regres al evoluţiei scrisului, printre ei figurind cei de natură anatomo-fiziologică (îmbolnăviri, senilitate etc.) şi modificarea intenţionată a grafismului, fie pentru a imita un alt scris, fie pentru a-şi deghiza propriul scris. examinarea comparativă, cel de-al doilea stadiu al cercetării obiectelor supuse identificării; constă în compararea caracteristicilor identificatoare ale obiectului căutat cu cele ale obiectului verificat, în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea. examinarea microscopică, v. microscopie. examinarea separată, primul stadiu al cercetării obiectelor supuse identificării; constă în evidenţierea caracteristicilor identificatoare ale obiectelor. Sunt evidenţiate atât caracteristicile generale, cât şi cele individuale. experimentul judiciar, reproducerea împrejurărilor care au concurat la săvârşirea infracţiunii, pentru ca, prin experienţe, organele judiciare să verifice dacă fapta se putea produce în anumite condiţii. experimentul de laborator, repetarea în mod artificial a unui fapt sau a unor împrejurări în care se presupune că au fost create urmele cu importanţă criminalistică. Experimentul trebuie efectuat în condiţiile în care s-a derulat fapta cercetată sau în care s-a creat urma examinată. De exemplu, în crearea urmelor lăsate de instrumentele de spargere este foarte important unghiul sub care obiectul respectiv intră în contact cu suprafaţa afectată. expertul cerut de părţi, specialistul recomandat de părţi să participe la efectuarea expertizei. Organul judiciar trebuie să facă cunoscut părţilor acest drept al lor. În cazurile în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, dispoziţiile amintite nu sunt aplicabile. expert criminalist, persoana cu cunoştinţe speciale în domeniul criminalisticii, care îşi desfăşoară activitatea într-un laborator sau într-un institut de expertize criminalistice. expert, persoana care posedă cunoştinţe de specialitate într-un domeniu al artei, ştiintei
sau tehnicii, desemnată de organul judiciar conform legii, pentru a lămuri anumite stări sau împrejurări de fapt necesare aflării adevărului. expertiza antropometrică, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea ştiinţifică a sistemului osos al unui cadavru uman, a clişeului unei persoane dispărute comparativ cu clişeul craniului, în scopul identificării. Caracteristicile antropometrice generale şi individuale care permit identificarea se referă la dimensiuni riguros măsurate, iar cele morfologice se referă cu precădere la componentele anatomice ale feţei, ale nasului, ochilor, dinţilor etc. şi la semnele particulare (negi, pistrui, aluniţe, cicatrici ş.a.). expertiza balistică, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea ştiinţifică a urmelor principale şi secundare rămase pe glonţ, pe tubul de cartuş şi pe ţintă, în scopul stabilirii direcţiei şi a distanţei de tragere, a apartenenţei la grup a armei şi în scopul identificării acesteia. expertiză biocriminalistică, gen de expertiză criminalistică de dată recentă care are ca obiect examinarea urmelor de natură biologică în scopul realizării identificării criminalistice. expertiza chimică judiciară, gen de expertizei criminalistice care are ca obiect identificarea probelor materiale prin compararea proprietăţilor generale şi individuale ale acestora, în scopul administrării de probe judiciare. expertiza cioturilor de arbori, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect examinarea cioturilor de arbori pentru identificarea acestora pe baza caracteristicilor puse în evidenţă de desenul inelar, de unele defecte, precum şi identificarea instrumentelor de tăiat. expertiza complexă, activitatea de cercetare ştiinţifică în care, pentru lămurirea faptelor sau a împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoştinte din mai multe domenii de graniţă. Practica expertizei demonstrează că cele mai frecvente sunt cazurile în care cunoştintele expertului criminalist sunt unite cu cele ale medicului legist sau cele ale expertului contabil cu cele ale expertului tehnic. expertiza criminalistică, activitatea de cercetare ştiinţifică a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma sau aspectul lor. expertiza criminalistică a scrisului, gen al expertizei criminalistice, care are ca obiect cercetarea ştiinţifică a scrisului în scopul identificării persoanei. Acest gen de expertiză mai este întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirile de expertiză grafică sau grafoscopică. Este total greşită denumirea, încă folosită de unii jurişti, de expertiză grafologică, deoarece grafologia are cu totul alt obiect decât expertiza criminalistică a scrisului. V. şi grafologie. expertiza dactiloscopică, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect
identificarea criminalistică a persoanei după urmele lăsate de desenele papilare, caracterizate de cele două proprietăţi esenţiale: unicitate (individualitate) şi fixitate (stabilitate). expertiza extrajudiciară, activitate de cercetare ştiinţifică efectuată într-o cauză care nu are legătură nemijlocită cu o pricină civilă sau penală dedusă în faţa unui organ judiciar. De exemplu, expertiza făcută în scopul determinării calităţii unui produs industrial este extrajudiciară. Practica a demonstrat că, în anumite cazuri, mai înainte de a se pune în mişcare acţiunea penală, deci în prezenţa unei fapte săvârşite, se poate dispune şi efectua o expertiză criminalistică, ce va avea caracterul unei lucrări extrajudiciare. expertiza filamentelor de becuri, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea filamentelor becurilor ce echipează un autovehicul pentru a se stabili dacă au fost sau nu aprinse în timpul impactului şi uneori chiar pentru determinarea vitezei pe care vehiculul a avut-o în momentul impactului. expertiza filiaţiei, metodologie de examinare sistematică a elementelor care, în stadiul actual al dezvoltării ştiintelor, pot duce la concluzia că progenitura aparţine femeii sau bărbatului prezentat. E. are în vedere examinarea comparativă între progenituri şi presupusul părinte a următoarelor trei categorii de elemente: morfologie asemănătoare a dermatoglifelor; compatibilitate serologică; asemănare în parametri antropologici (asemănarea fizică între progenituri şi părinţi). expertiza filmului judiciar, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect identificarea aparatului de filmat folosit, identificarea unei persoane sau a unui loc după imaginile filmate, identificarea persoanei după voce şi în final stabilirea unor eventuale trucaje sau mixaje realizate pe filmul judiciar. expertiza fizică judiciară, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect identificarea sau stabilirea anumitor calităţi ori trăsături ale obiectelor sau ale substanţelor ale căror urme au fost descoperite la locul faptei, în scopul obţinerii de probe judiciare. expertiza fonobalistică, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea ştiinţifică a urmelor sonore ale împuşcăturii, ale armării sau ale percuţiei, pentru identificarea armelor de foc după caracteristicile sonore generale şi individuale. expertiza grafică, v. expertiza criminalistică a scrisului. expertiza grafologică, v. grafologie. expertiza grafoscopică, v. expertiza criminalistică a scrisului. expertiza încuietorilor, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect examinarea sistematică a lacătelor, a broaştelor, a zăvoarelor şi a altor încuietori pentru a se descoperi eventuale urme de forţare, în scopul identificării.
expertiza judiciară, activitatea de cercetare ştiinţifică a unor fapte sau a unor împrejurări ale cauzei, efectuată de către o persoană cu cunoştinţe de specialitate, în scopul aflării adevărului, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale. E. poate fi criminalistică, medico-legală, tehnică, contabilă ş.a. expertiza picturilor, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea picturilor pentru a stabili autenticitatea acestora pe baza semnăturii, a însemnelor, a compoziţiei culorilor şi a pânzelor. expertiza tehnică a actelor, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea actelor pentru descoperirea falsurilor. E. presupune: 1. Descoperirea falsului material (ştersături, adăugiri, contrafacerea semnăturilor cu mijloace tehnice, copierea, proiectarea etc. - stabilirea succesiunii de executare a diferitelor părţi ale actului, stabilirea vechimii scrisului); 2. Relevarea scrisului invizibil şi slab vizibil (a scrisului şters pe cale mecanică ori chimică, a celui acoperit cu materiale de scriere sau cu alte substanţe, relevarea scrisului decolorat sub acţiunea diverşilor agenţi fizici şi chimici, precum şi a scrisului executat cu diferite cerneluri); 3. Reconstituirea actelor deteriorate (rupte, arse etc.); 4. Examinarea textelor dactilografiate în vederea indentificării maşinii de scris şi a dactilografului, precum şi pentru stabilirea adăugirilor şi a altor împrejurări ale scrierii la maşină; 5. Examinarea impresiunilor de ştampile în scopul stabilirii autenticităţii acestora şi al identificării exemplarului concret de ştampilă; 6. Examinarea materialelor utilizate la întocmirea actelor (hârtie, cerneală, pastă, creion etc.) în vederea stabilirii provenienţei acestora, a identificării instrumentelor de scriere, precum şi pentru determinarea altor împrejurări referitoare la întocmirea actului. Din expertiza tehnică a actelor fac parte, de asemenea, examinarea mărcilor poştale şi a timbrelor, examinarea scrisului şi a imprimatelor tipografice, examinarea unor aspecte legate de falsificarea bancnotelor şi a altor hârtii de valoare. expertiza urmelor de animale, categorie de examinări criminalistice care au ca obiect cercetarea, în special, a urmelor lăsate de copitele animalelor, dar nu sunt excluse şi examinări de natură fizică, chimică sau biologică, în raport cu urmele concrete descoperite la locul faptei. expertiza urmelor de obiecte, activitate de cercetare ştiinţifică referitoare la posibilitatea examinării urmelor lăsate de oricare obiect din lumea materială care se află în legătură cauzală cu infracţiunea cercetată în scopul identificării. expertiza urmelor de vopsea, activitate de examinare fizico-chimică care are ca obiect cercetarea urmelor de vopsea descoperite la locul savârşirii infracţiunii sau pe îmbrăcămintea făptuitorului în vederea stabilirii apartenenţei la gen şi uneori chiar la identificarea obiectului de unde a provenit. expertiza urmelor de vegetaţie, activitate de cercetare ştiinţifică având ca obiect identificarea plantei a cărei urmă a fost descoperită la faţa locului, atât pe baza examinărilor traseologice, cât şi a celor fizico-chimice, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite împrejurări ale infracţiunii cercetate. expertiza urmelor lăsate de fenomene, activitate de cercetare ştiinţifică având ca
obiect rezolvarea unor probleme de natură chimică şi fizică. De exemplu, expertiza al cărei obiect constă în a stabili dacă incendierea unui imobil s-a datorat unei neglijenţe, unei intenţii criminale sau trăznetului, lămureşte această împrejurare prin rezolvarea celor mai variate probleme de natură fizică sau chimică. expertiza urmelor lăsate de om, activitatea de cercetare ştiinţifică vizând o gamă largă de probleme, cum sunt urmele palmare, plantare, scrisul, urmele vocii ş.a. în scopul identificării persoanelor care le-au creat. Fiecare dintre aceste categorii de urme fac obiectul anumitor genuri de expertiză, cum sunt: expertiza dactiloscopică, expertiza criminalistică a scrisului, identificarea persoanei după voce şi vorbire etc. expertiza urmelor mijloacelor de transport, metodologie complexă care are ca obiect examinarea sistematică a urmelor create cu ocazia savârşirii unei fapte penale folosind un mijloc de transport. E. poate avea ca obiect fie identificarea mijlocului de transport, fie lămurirea unor împrejurări (de ex., stabilirea vitezei de mers dupe urmele de frânare). Pentru efectuarea expertizei care are ca obiect identificarea obiectului creator de urme se iau în considerare elemente generale şi individuale de identificare care sunt diferite în funcţie de felul urmelor lăsate la faţa locului. În cazul urmelor create de părţile de rulare ale mijlocului de transport, caracteristicile generale sunt: ampatamentul, ecartamentul, numărul de osii, diametrul roţii, lăţimea benzii de rulare, felul bandajului roţii, desenul bandajului roţii, iar cele individuale sunt: formele particulare ale uzurilor de pe bandaj; tăieturi, ştirbituri, tociri şi ştersături ale desenului; obiecte înfipte în bandaj, petice ale bandajului etc. În cazul urmelor lăsate de: bare de protecţie, colţul lăzii autocamionului, far şi aripă, elementele individuale sunt modificări ale formei intervenite ca urmare a uzurii. În cazul urmelor create prin resturi ale geamurilor sparte de la sistemul de iluminare şi de semnalizare luminoasă, expertiza se efectuează prin alăturarea resturilor pentru refacerea întregului, stabilindu-se apoi ce model de far, semnalizator etc. este cel în cauză şi ce fel de vehicul este echipat cu un astfel de element. În cazul urmelor formate din resturi materiale, ca pelicule de vopsea, mânjituri de vopsea, pete de ulei, vaseline, fragmente metalice, lemnoase sau altele, se procedează la o examinare chimică cantitativă şi calitativă a acestora comparativ cu mostre din colecţii sau modele de comparaţie obţinute de la mijlocul de transport suspectat a fi creat urmele. expertiza urmelor lăsate de pistoalele cu bolţuri, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea tuburilor de cartuş, a urmelor lăsate de bolţuri şi a bolţurilor în scopul identificării pistolului cu care s-a tras. expertiza urmelor de violare a sigiliilor, gen al expertizei criminalistice care are ca obiect examinarea sistematică a urmelor care s-au creat cu ocazia violării sigiliilor în scopul identificării obiectului creator. Urmele de violare se găsesc la sigiliu, la aţă sau la sârmă. La sigiliul cu două feţe, prin examinarea radiologică sau prin defectoscopie gamma se observă dislocarea sforii ori a sârmei din locaşul său. Secţionându-se sigiliul în două, se constată urme de dislocare a sforii sau a sârmei, precum şi urme ale unui instrument ascuţit cu care capetele sforii rupte au fost reintroduse în sigiliu. La sigiliul cu o singură faţă, urmele de violare pot fi realizate prin dislocare cu o lamă. La sigiliile aplicate pe dop la gâtul sticlelor, se observă cu microscopul fie urme ale relipirii, fie urme de străpungere a sigiliului şi a dopului.
expertiza videofonogramei judiciare, v. expertiza filmului judiciar. expertiza vocii şi a vorbirii, gen al expertizei criminalistice, care are ca obiect cercetarea ştiinţifică a unui complex de caracteristici generale şi individuale relativ neschimbătoare ale vocii şi vorbirii, pentru stabilirea: a) autenticităţii fonogramei magnetice; b) apartenenţei la gen a persoanei; c) identităţii; d) deghizării vocii şi a vorbirii; e) imitărilor de voce. explozie, fenomen fizico-chimic manifestat prin producerea brutală şi în cantităţi foarte mari de gaze care, prin presiune şi detentă, produc un lucru mecanic deosebit, spargând, îndepartând, distrugând orice obstacol ce se opune expansiunii sau se găseşte în drumul lor. La locul unei explozii rămân urme formă şi urme materie specifice acestui fenomen sau create prin activităţile omeneşti care au legătură cu producerea exploziei. 1. Urmele specifice exploziilor sunt: focarul exploziei, schije de obiecte plecate din focar, ruperi (fisuri) ale obiectelor mai rezistente aflate în preajma focarului, urme de fumizare, urme de distrugere, resturi de materiale sau de obiecte sfărâmate, găsite la distanţe mai mari de focar, particule de substanţe în forma iniţială sau transformate în timpul fenomenului, gaze produse de explozie, care pot fi captate, urme sonore produse de explozie ş.a. 2. Urmele nespecifice exploziei sunt urme de paşi, de mâini, de instrumente folosite, resturile maşinii infernale, documente, ambalaje. Urmele se caută în focar şi în împrejurimi, uneori în pământ, sub dărâmături, pe obiectele şi pe construcţiile din jurul focarului. Urmele găsite la cercetarea locului faptei pot fi examinate traseologic şi fizico-chimic, putându-se stabili: amplasarea focarului, obiectu1 şi substanţele care au provocat sau au suferit efectele exploziei, direcţia suflului gazelor, defecţiunile obiectelor care au existat, preexisteniţa exploziei, dacă e. a fost intenţionată, accidentală, din neglijenţă etc., dacă urmele de substanlţă găsite sunt explozive sau provin din substanţe explozive, în ce condiţii s-a produs transformarea etc. exploziv (urmă de e.), substanţă sau amestec de substanţe care, în anumite condiţii (temperatură, lovire etc.), suferă o reacţie chimică rapidă şi violentă, în urma căreia rezultă o cantitate mare de gaze şi de căldură, determinând creşterea considerabilă a presiunii gazelor aflate într-un spaţiu limitat. E. sunt folosiţi la confecţionarea de cartuşe, cartuşe detonante, maşini infernale. Pot lăsa urme la locul faptei, pe mâna sau pe îmbrăcămintea persoanei care a provocat explozia sau a victimei care a suferit efectul exploziei, care, supuse examinărilor de laborator, pot furniza date despre explozivul folosit şi despre autor. exponometru (în fotografia judiciară), instrument folosit pentru determinarea duratei corecte de expunere la lumină a unui film sau a unei plăci fotografice, în funcţie de intensitatea iluminării subiectului, de materialul fotosensibil folosit şi de diafragmare. E. sunt: a) optice (subiective), la care determinarea se face cu participarea ochiului uman; b) fotoelectrice (obiective), bazate pe emisia de electroni de pe suprafaţa metalelor şi a semiconductoarelor sub acţiunea iluminării (efect fotoelectric extern). expresia emoţiilor, parte din ansamblul de manifestări comportamentale care creează posibilitatea celor care desfăşoara diferite activităţi de cercetare penală (percheziţie,
ascultarea învinuitului, confruntare etc.) să-şi dea seama de stările emoţionale ale persoanelor observate, aşa cum sunt, de exemplu, modificările mimicii, ale gesturilor, ale vocii etc. şi să-şi orienteze acţiunile în raport cu ele. extradeltic, în afara deltei. E. caracterizează acel desen dactiloscopic în care elementele identificatoare sunt situate în afara perimetrului cuprins între deltă şi nucleu.
F factori obiectivi, factorii care nu depind de om, dar care pot stânjeni procesul formării declaraţiilor şi permit apariţia unor erori în redarea acestora. De exemplu: timpul scurt de observare, condiţiile meteorologice nefavorabile care împiedică vizibilitatea (ceaţă, ploaie, ninsoare, vânt puternic, timp noros), întunericul, existenţa unor zgomote, distanţa mare dintre locul unde se află martorul şi locul faptei, existenţa unor obstacole, obiecte (pereţi, gard, zid etc.) mai joase sau mai subţiri care despart locul unde se află martorul de cel unde s-a petrecut evenimentul perceput. factori subiectivi, factori care depind de subiectul perceptor, care pot stânjeni procesul formării declaraţiilor persoanelor ascultate şi ca urmare pot determina apariţia unor erori în redarea lor. Astfel de factori sunt: defecţiunile analizatorilor perceptivi; starea psihică a persoanei în timpul perceperii; atenţia sau lipsa de atenţie asupra evenimentului perceput, importanţa pe care o dă acestuia; puterea şi simţul de observare; stările de oboseală; deosebiri în aprecierea relaţiilor spaţiale, de timp şi de viteză, cu o dominantă spre exactitate sau inexactitate, în funcţie de profesie, experienţă etc.; fenomene de influenţă reciprocă, de sugestionare. F. pot determina o limitare sau o încetare completă a procesului perceptiv, o denaturare mai mare sau mai mică în procesul de cunoaştere a realităţii obiective, o neobservare sau o observare incompletă a celor petrecute etc., conducând în final la apariţia unor erori în declaraţiile persoanelor ascultate. factori suplimentari ai împuşcăturii, urme provocate de flacăra de la gura ţevii, de acţiunea termică şi mecanică a gazelor, urme de afumare rezultate din arderea pulberii, aşa-zisul tatuaj format de particulele de pulbere nearsă sau incomplet arsă în zona orificiului de intrare a proiectilului, inelul de frecare care se formează pe marginea orificiului de intrare de la particule metalice preluate de pe ţeava armei şi de la glonţul care a străpuns obstacolul, imprimarea în cazurile când se trage cu ţeava lipită de obiectul atins. Aceste caracteristici servesc atât la stabilirea tipului de armă cu care s-a tras şi a condiţiilor de tragere, cât şi, în special, la stabilirea distanţei de la care s-a tras. V. şi distanţa de tragere. factura generală a scrisului, caracteristică grafică cu cel mai mare grad de generalitate. F. este dată de evoluţia şi de forma scrisului. V. şi caracteristici ale scrisului. falsul în acte, orice alterare a adevărului cu privire la forma sau la conţinutul unui act, oficial sau neoficial, săvârşită cu intenţie şi susceptibilă să producă consecinţe socialmente periculoase. F. poate fi intelectual şi material. 1. Falsul intelectual constă
în atestarea unor fapte sau a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului ori în omisiunea conştientă de a se insera unele date sau unele împrejurări într-un înscris. 2. Falsul material mai este denumit şi plastografie şi constă fie în alterarea anumitor elemente ale unui act preexistent, fie în confecţionarea integrală a unui act fictiv. Alte procedee de alterare a unui înscris pot consta, în primul rând, în ştersături şi adăugiri, transformarea unui semn grafic, suprapunerea de noi trăsături peste cele iniţiale, haşurarea sau acoperirea cu diferite materiale a unei porţiuni a scrisului ori numai a unor semne grafice, ruperea (tăierea, arderea) unei porţiuni din act sau perforarea acestuia exact în locul unde se află semnul grafic ce urmează a fi înlăturat ş.a. Modalităţile de confecţionare integrală a unui act necorespunzător realităţii sunt dintre cele mai diverse. În practică se întâlnesc chiar şi cazuri de alcătuire a piesei incriminate din fragmentele a două sau ale mai multor acte adevărate. Dar cel mai adesea pentru plăsmuirea unui act nou se recurge la contrafacerea scrisului şi mai ales a semnăturii, care să aibă prin aceasta aparenţa ca emană de la titular. fapt penal, v. infracţiune. fapte sau împrejurări ale cauzei, stările materiale sau orice altă reflectare a activităţii făptuitorului, capabile să confirme existenţa sau inexistenţa infracţiunii, persoana care a săvârşit-o, precum şi vinovăţia acesteia. faza dinamică a cercetării la faţa locului, activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei şi de examinare minuţioasă şi în mişcare a obiectelor şi a urmelor (dacă e cazul) prin folosirea mijloacelor tehnice criminalistice adecvate, în scopul descoperirii probelor materiale. În această fază se realizează, de regulă, următoarele activităţi: căutarea în vederea descoperirii urmelor infracţiunii; fixarea fiecărui obiect şi a fiecărei arme pentru a se evita substituirea sau confundarea cu altele asemănătoare; ridicarea şi ambalarea obiectelor şi a urmelor descoperite în vederea trimiterii la laboratoarele de expertiză criminalistică; trimiterea urgentă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea făptuitorului şi a unor obiecte. În faza dinamică constatările se notează, ca şi în faza statică, în agendă, în vederea întocmirii procesului verbal, se realizează fotografii de detaliu şi filmare (dacă e cazul) şi se definitivează schiţa locului faptei. faza statică a cercetării la faţa locului, activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei în scopul descoperirii tuturor urmelor infracţiunii, fără a proceda la atingerea sau la schimbarea poziţiei acestora. În situaţia în care se impune ca un obiect să fie mişcat încă din faza statică, se va face aceasta numai după ce se va fixa poziţia sa prin notări corespunzătoare în procesul verbal, prin fotografiere şi filmare (dacă e cazul) şi în schiţa locului faptei. În f. se realizează, de regulă, următoarele activităţi principale: orientarea de ansamblu asupra locului faptei în vederea determinării acestuia şi a măsurilor imediate şi ulterioare ce se impun în raport cu natura şi locul unde s-a petrecut evenimentul; stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii; sectorizarea locului faptei şi stabilirea ordinii în care se va face cercetarea; examinarea cu prioritate a urmelor şi a obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau de dispariţie; căutarea, descoperirea şi fixarea prin fotografiere şi prin filmare (după caz) a poziţiei urmelor şi a obiectelor corp delict; interpretarea urmelor; ridicarea fotografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării schiţei locului faptei. În f. toate constatările sunt consemnate în agendă în vederea întocmirii procesului verbal, se realizează fotografii de orientare, schiţa şi fotografia obiectelor
principale şi se pregăteşte efectuarea schiţei locului faptei prin ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului cercetat. fazele cercetării la faţa locului, etapele consacrate de practica şi teoria criminalistică în cercetarea locului faptei: faza statică şi faza dinamică. Uneori, în funcţie de specificul locului faptei şi de sarcinile cercetării, aceste faze se întrepătrund. filigran (în expertiza criminalistică), desen invizibil format prin diverse procedee tehnice în stratul hârtiei (de obicei de calitate superioară). Poate indica marca sau emblema fabricii, tipul hârtiei, anul fabricaţiei sau al punerii în circuitul comercial etc. F. se observă privind hârtia prin transparenţă (în zare). F. constituie un important element de individualizare a hârtiei, servind în multe cazuri la stabilirea vechimii unui înscris. În procesul expertizei se poate stabili anacronismul dintre data înscrisului şi data fabricării hârtiei respective. film judiciar, 1. Sistem stiinţifico-tehnic de captare, imprimare, prelucrare şi redare a imaginii şi a sunetului în legătură cu comiterea unei fapte penale sau civile. Pentru realizarea f. se folosesc aparate de 16 mm cu posibilităţi de înregistrare sincron a sunetului. 2. Pelicula cinematografică sau banda magnetică pe care s-au fixat, în totalitate sau în parte, imaginea, sunetul sau zgomotele produse în timpul pregătirii ori consumării unor scene infracţionale sau în timpul efectuării unor acte procedurale. F. este: a) de teren, pentru constatarea infracţiunilor, în procesul cercetării locului săvârşirii infracţiunii, la reconstituire, percheziţie, prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi a obiectelor, în identificarea judiciară, în procesul ascultării învinuitului, martorului şi a minorului pe parcursul confruntării şi al examinărilor psihice; b) de laborator, pentru ilustrarea, examinarea şi compararea caracteristicilor identificatoare; c) didactic, realizat pentru perfecţionarea cunoştinţelor experţilor şi ale organelor judiciare. filmarea cadavrelor, activitatea de filmare a cadavrelor desfăşurată la faţa locului. La început, filmarea se face de deasupra şi din părţile laterale ale acestuia, din poziţii încrucişate. Aparatul de filmat sau camera videomagnetofonului se ridică la o înălţime corespunzătoare deasupra cadavrului, pentru a-1 cuprinde în întregime în imagine, în raport cu obiectele din jur. Secvenţele următoare se realizează printr-o filmare de aproape şi printr-o panoramare lentă a aparatului de la capul cadavrului spre picioare. Aceste filmări trebuie să permită formarea unei imagini cât mai corespunzătoare cu privire la poziţia cadavrului, sexul, vârsta, talia, faţa sa, felul, culoarea şi gradul de uzură a îmbrăcămintei şi a încălţămintei. filmarea locului faptei, activitatea de filmare sau de videofilmare a locului faptei pentru orientarea sa în spaţiu, pentru realizarea planurilor schiţă, pentru fixarea obiectelor principale, a urmelor infracţiunii şi a detaliilor. 1) Filmarea de orientare se face pentru fixarea de ansamblu a locului faptei în vederea stabilirii poziţiei în care acesta se găseşte faţă de împrejurimile imediate. Filmarea se realizează de la o distanţă cât mai mare, prin folosirea unui obiectiv superangular. 2) Filmarea schiţă se face pentru fixarea în totalitate sau pe secţiuni a locului săvârşirii infracţiunii, având ca obiect punerea în valoare a raporturilor reciproce de poziţie în care se găsesc obiectele purtătoare de urme şi celelalte mijloace materiale de probă. Filmarea schiţă se poate
efectua prin: filmare schiţă panoramică, filmare schiţă încrucişată şi filmare schiţă pe sectoare. 3) Filmarea obiectelor principale se realizează asupra obiectelor apreciate prin natura lor sau prin urmele care le poartă sau le conţin, care au sau pot avea legatură cu săvârşirea infracţiunii. F. are ca scop fixarea poziţiei şi a distanţei obiectului filmat faţă de celelalte din jur. În plus, faţă de fotografie, filmul judiciar poate fixa şi modul în care s-a efectuat examinarea obiectelor în faza dinamică, precum şi metoda folosită pentru ridicarea şi ambalarea acestora. 4) Filmarea urmelor se poate realiza în bune condiţii numai prin folosirea trucărului sau a trepiedului, care permit fixarea aparatului de filmat în plan paralel cu urma şi realizarea unei iluminări corespunzătoare. 5) Filmarea de detaliu are ca obiect fixarea detaliului care să permită individualizarea obiectului principal sau a urmei descoperite în câmpul infracţional. Ea devine o necesitate în faza cercetării dinamice şi se realizează la o scară mai mare decât dimensiunea reală a obiectului sau a urmei filmate, pentru a pune în evidenţă caracteristicile greu accesibile ochiului omenesc. filmoteca judiciară, sistem de organizare şi de sistematizare în scopul regăsirii imediate a filmelor judiciare. filtrajul spaţial, operaţia liniară realizată de un sistem optic şi aplicată unui sistem bidimensional sau monodimensional multicanal care are ca obiect îmbunătăţirea raportului semnal/zgomot şi recunoaşterea unor semnale particulare. În cercetarea criminalistică, f. se foloseşte pentru îmbunătăţirea imaginilor ce urmează a fi examinate, reconstituirea imaginilor, reducerea zgomotului şi recunoaşterea formelor, contribuind în acest mod la identificarea urmelor formă. filtru fotografic colorat (în fotografia judiciară), piesă optică având proprietatea de a absorbi, între anumite limite, o parte din radiaţiile unei anumite culori, componentă a luminii naturale sau artificiale, permiţând trecerea prin obiectiv numai a radiaţiilor neabsorbite. F. se mai numeşte şi filtru de lumină. fir de lanugo (urmă de fir de lanugo), fir de păr foarte fin care acoperă unele părţi ale corpului fătului sau al copilului nou-născut. Pot constitui urme materie în cazul avorturilor delictuale, pruncuciderilor etc. Prin expertiza lor se poate proba existenţa avortului sau a noului-născut, uneori a grupei sanguine a victimei, care poate fi aceeaşi cu a mamei sau cu a tatălui victimei. fir de păr (umă de fir de păr), formaţiune cornoasă a epidermei, care creşte pe anumite regiuni ale corpului uman şi al animalelor. Poate constitui urmă materie rămasă în timpul săvârşirii unei infracţiuni sau având legătură cu aceasta, ca urmare a căderii fiziologice sau patologice, a smulgerii, ruperii, tăierii etc. Prin expertize se poate stabili: dacă este uman sau animal, culoarea, lungimea şi grosimea medie, dacă este vopsit, regiunea corporală din care provine, dacă a fost detaşat prin cădere liberă, smulgere, rupere, tăiere, vârsta aproximativă şi sexul persoanei (dacă păstrează teaca epitelială a bulbului), grupa sanguină şi uneori genul de alimentaţie, medicaţia sau ocupaţia persoanei de la care provine. fişier dactiloscopic, v. cartotecă dactiloscopică.
fixarea activităţilor de urmărire penală, activitate procedurală complexă de fixare prin acte procedurale a activităţilor de urmărire penală. 1. F. declaraţiilor învinuitului (inculpatului), martorului, victimei, minorului, activitatea de înregistrare prin scris sau pe bandă magnetică a declaraţiilor făcute de aceştia în cadrul procesului penal. 2. F. locului săvârşirii infracţiunii se realizează, în principal, prin consemnare în procesulverbal. În secundar, f. se face prin fotografii, schiţă, desene, fonogramă, videofonogramă, film judiciar etc., care se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să cuprindă numai constatările făcute la faţa locului, fără a se consemna concluzii sau ipoteze. Procesul-verbal cuprinde trei părţi: a) partea introductivă sau preambulul; b) partea descriptivă; c) încheierea. În partea introductivă se consemnează: data şi locul întocmirii, organele de urmărire penală care conduc cercetarea; numele, prenumele, calitatea persoanelor care au format echipa de cercetare; numele, prenumele şi calitatea celorlalte persoane participante; sesizarea în baza căreia s-a făcut cercetarea la faţa locului; temeiul legal al cercetării; numele şi prenumele martorilor asistenţi, vârsta, domiciliul, date referitoare la actul lor de identitate; orientarea locului faptei faţă de punctele cardinale şi delimitarea acestuia. În cuprins se consemnează, în ordine, activităţile desfăşurate în faza statică şi în cea dinamică a cercetării, pornindu-se de la general la particular, prin descrierea amănunţită a situaţiei locului de cercetat, a stării şi a poziţiei urmelor descoperite; metodele şi mijloacele folosite în cursul cercetării; urmele şi mijloacele materiale de probă care au fost relevate, fixate şi ridicate de la faţa locului. Se fac menţiuni cu privire la fotografiile, schiţele, desenele şi mulajele executate. În încheierea procesului-verbal se menţionează ora începerii şi cea a terminării cercetării la faţa locului, cum a decurs aceasta, condiţiile de luminare şi cele meteorologice în care s-a desfăşurat cercetarea, dacă au fost obiecţiuni sau nu ale persoanelor participante, parametrii aparaturii tehnico-criminalistice folosite. Schiţele, desenele executate sunt semnate de cel care le-a întocmit şi se vizează de către organul de urmărire penală. 3. F. rezultatelor percheziţiei se realizează, în principal, prin întocmirea procesului-verbal de percheziţie şi, în secundar, ori de câte ori situaţia concretă impune, prin executarea de fotografii, schiţe şi desene, care se anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal de percheziţie se compune din trei părţi: introductivă, descriptivă şi încheiere. În partea introductivă se menţionează data şi locul efectuării percheziţiei, numele, prenumele şi calitatea celor care efectuează percheziţia şi organul din care fac parte, baza legală a efectuării percheziţiei, martorii asistenţi cu indicarea numelui, prenumelui şi a adreselor acestora, numele persoanei la care se face percheziţia, adresa şi locul percheziţionat - încăperi şi teren deschis dacă este cazul menţiunea că persoanelor participante li s-au adus la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile pe care le au, că s-au cerut percheziţionatului obiectele căutate şi dacă acesta le-a predat de bună voie sau nu. În partea descriptivă se consemnează locul, timpul şi condiţiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită şi exactă pentru a putea fi recunoscute, identificate şi pentru a evita o eventuală substituire sau alterare. Se vor descrie amănunţit şi ascunzătorile obiectelor descoperite, dificultatea sau uşurinţa cu care au fost găsite, dacă percheziţionatul a încercat să distrugă obiectele sau înscrisurile descoperite ori a avut alte abateri pe timpul efectuării percheziţiei. Metodele folosite la percheziţie vor fi menţionate în cuprinsul procesului verbal, motivându-se necestatea folosirii acestora şi în ce au constat. Vor fi arătate şi celelalte mijioace de fixare a rezultatelor percheziţiei, fotografii, schiţe şi desene, ce momente s-au fixat cu acestea şi ce reprezintă fiecare fotografie, schiţă sau desen. Se vor face menţiuni despre obiectele care au fort ridicate, cum au fost
împachetate şi sigilate, precum şi despre cele care nu au fost ridicate şi care au fost lăsate spre păstrare şi la ce persoană. În încheierea procesului-verbal se va menţiona ora la care a început şi la care s-a terminat percheziţia, dacă s-au făcut sau nu obiecţiuni cu privire la modul de desfăşurare a percheziţiei şi că un exemplar din procesul-verbal a fost lăsat la persoana percheziţionată sau la un reprezentant al acesteia. Procesul-verbal este semnat de toţi participanţii la percheziţie, pe fiecare pagină şi la sfârşit. La el se anexează fotografiile, schiţele şi desenele făcute, acestea fiind semnate şi ştampilate într-un colţ. 4. F. rezultatelor reconstituirii se face prin procesul-verbal de reconstituire (mijloc principal de fixare), prin fotografii, film, schiţă şi înregistrarea pe bandă magnetică (mijloace secundare). Fixarea prin procesul-verbal de reconstituire se face în toate cazurile, pe când mijloacele secundare de fixare se folosesc de la caz la caz, după necesitate şi oportunitate, în totalitate sau în parte, ele fiind consemnate în procesulverbal şi anexate la acesta. Procesul verbal de reconstituire cuprinde: introducerea, partea descriptivă şi încheierea. În introducere se consemnează locul unde se face reconstituirea, data când se efectuează, scopul reconstituirii, de către cine se face şi în ce calitate (numele, prenumele, organul din care face parte), celelalte persoane participante (participanţi la efectuarea experienţelor; martori oculari, învinuiţi, experţi, martori asistenţi) cu indicarea numelui şi a prenumelui, a calităţii şi a domiciliului. În partea descriptivă se consemnează în amănunt activităţile realizate şi numărul acestora, condiţiile de organizare, obiectele, mijloacele şi metodele folosite la reconstituire, persoanele care au participat şi rolul lor, rezultatele obţinute în urma fiecărei experienţe efectuate, modul de fixare a rezultatelor, eventuale observaţii făcute de participanţi şi modul lor de soluţionare. Când în cadrul reconstituirii nu s-au respectat unele dintre condiţiile desfăşurării faptelor, se va face menţiune despre acestea şi se vor indica cu ce condiţii au fost înlocuite şi din ce motiv. În încheierea procesului-verbal se menţionează ora începerii şi cea a terminării reconstituirii, dacă s-au făcut sau nu observaţii de către participanţi, condiţiile de timp şi meteorologice în care s-a efectuat reconstituirea. Se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de către organul judiciar şi de către ceilalţi participanţi la reconstituire. Nu se consemnează în procesul-verbal de reconstituire concluzii sau păreri ale organului judiciar referitoare la rezultatele obţinute în cursul reconstituirii. Momentele principale ale reconstituirii pot fi fixate pentru o mai bună ilustrare şi prin fotografii şi schiţe care se vor anexa la procesul verbal, ca şi filmul care se realizează uneori pentru a reda unele secvenţe sau întreaga reconstituire. Când în cursul reconstituirii părţile dau unele explicaţii ce au importanţă pentru cauză, acestea se consemnează în procesul-verbal şi pot fi fixate şi pe bandă magnetică, facându-se menţiunea în procesul-verbal. 5. F. rezultatelor prezentării pentru recunoaştere se face în principal prin procesul-verbal şi în secundar prin fotografii care se anexează la acesta. În cadrul procesului-verbal se consemnează modul de desfăşurare a activităţii respective şi rezultatele ei, la care se anexează fotografiile, dacă ele au fost făcute. Procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere are trei părţi: partea introductivă cuprinde numele, prenumele şi celelalte date de identificare ale persoanelor participante şi calitatea acestora (organ de urmărire penală, persoana cu ajutorul căreia se face recunoaşterea, martor asistent etc.), obiectul recunoaşterii şi condiţiile de loc, de timp şi de iluminare în care se face recunoaşterea; partea descriptivă menţionează modul de desfăşurare a recunoaşterii propriu-zise, iar în partea finală se consemnează dacă s-au făcut sau nu obiecţiuni de către persoanele participante, eventualele fotografii efectuate, ora terminării prezentării pentru recunoaştere şi formula de încheiere. Procesul-verbal este semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de organul judiciar, de martorii asistenţi şi de
persoana care a făcut recunoaşterea. fixarea probelor, activităţi procedurale complexe întreprinse pentru ca probele descoperite să fie fixate pentru a putea fi folosite în stabilirea adevărului. Modalităţile prin care se realizează f. se împart în două categorii: a) fixarea prin descriereconsemnare; b) fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice. În cadrul primei modalităţi, fixarea se materializează în procesul-verbal, raportul de constatare tehnicoştiinţifică, raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză şi prin declaraţii. În cadrul celei de-a doua modalităţi de fixare, în practica criminalistică sunt utilizate ca mijloace tehnice următoarele: fotografia judiciară, filmul judiciar, schiţa, desenul, mulajul, fonograma şi videofonograma. fixarea urmelor infracţiunii, ansamblul activităţilor procedurale prin care se realizează stabilirea existenţei la locul săvârşirii infracţiunii a urmelor, a obiectelor care poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi a celorlalte mijloace materiale de probă descoperite la faţa locului, a poziţiei acestora în raport cu contextul locului şi poziţia lor reciprocă, precum şi starea lor. Modalităţile prin care se realizeaza f. sunt: descrierea în procesulverbal de cercetare la faţa locului şi, după caz, în raportul de constatare tehnicoştiinţifică sau medico-legală şi folosirea mijloacelor tehnice (fotografia judiciară, schiţa, desenul, filmul judiciar, videofonograma şi fonograma judiciară). F. se face cu respectarea anumitor reguli generale şi particularităţi de fixare în raport cu fiecare categorie de urme. fixitate, calitate a morfologiei desenelor papilare, exprimată prin stabilitate. Desenul papilar al omului se formează definitiv începând cu luna a şasea a vieţii intrauterine şi rămâne acelaşi în toate amănuntele morfologiei sale până la moarte, distrugându-l numai putrefacţia. flamfotometrie (în expertiza criminalistică), metodă fizico-chimică de analiză cantitativă a unor elemente chimice. Elementul de dozat, sub forma unui compus solubil (de preferinţă clorură), este solubilizat şi pulverizat în flacăra unui arzător de gaz. Radiaţia flăcării este trecută printr-un filtru care reţine toate radiaţiile, cu excepţia celei caracteristice elementului de dozat. Radiaţia reţinută, proporţională cu concentraţia elementului, este dirijată pe o celulă fotoelectrică, iar curentul electric produs este măsurat cu un galvanometru. Din valorile intensităţii curentului indicat de galvanometru, prin interpolare pe o curbă de calibrare, se deduce concentraţia elementului în proba analizată. Precizia metodei este de 1%. În expertiza criminalistică se poate folosi pentru determinarea litiului, sodiului, potasiului, rubidiului, cesiului, calciului, stronţiului, bariului, cuprului, existente în diferite materiale: sol, produse biologice etc. fluorescenţă (în expertiza criminalistică), proprietate a unor substanţe de a emite radiaţii specifice luminoase cu o anumită lungime de undă, diferită de cea a radiaţiei emergente. Pentru iradiere se folosesc radiaţii monocromatice, de preferinţă ultraviolete sau X. Aparatul folosit pentru măsurarea fluorescenţei se numeşte fluorimetru. În criminalistică, f. este folosită în scopul identificării substanţelor. fluorescenţă de raze X (în expertiza criminalistică), metodă fizico-chimică de analiză
nedistructivă, calitativă şi cantitativă, folosită pentru determinarea unui element chimic prezent într-o probă, bazată pe proprietatea elementelor de a emite o radiaţie secundară sau de fluorescenţă atunci când sunt iradiate cu un fascicul de raze X. Radiaţia emisă are o lungime de undă caracteristică fiecărui element, ceea ce permite identificarea acestuia. În criminalistică este folosită pentru analiza urmelor de natură metalică sau a altor probe-materie cristaline (soluri, pulberi, toxice, urme suplimentare ale împuşcăturii etc.). fluorescină, substanţă chimică pulverulentă, roşie-galbenă, prezentând fluorescenţă verde în radiaţii ultraviolete. Se întrebuinţează ca etalon de fluorescenţă în fluorimetrie şi intră în compoziţia unor creioane fluorescente. fluorimetrie (în expertiza criminalistică), metodă fizico-chimică de analiză, bazată pe fluorescenţa substanţelor. Se pot face identificări după lungimea de undă a radiaţiei emise şi determinări cantitative prin măsurarea intensităţii radiaţiei, care se compară cu cea a substanţei etalon. Aparatul folosit este fluorimetrul. folie adezivă, foaie din material plastic tratată pe o singură faţă cu un produs lipicios şi acoperită cu o foaie subţire transparentă din material plastic. F. poate fi transparentă, albă sau neagră şi se foloseşte pentru ridicarea directă a urmelor papilare relevate cu prafuri, a oricăror urme create prin stratificare cu substanţe pulverulente, precum şi pentru ridicarea urmelor materie sub formă de particule. fonetică judiciară, v. fonocriminalistică. fonocriminalistică, domeniu al ştiinţei criminalistice care cuprinde mai multe metode, procedee şi tehnici de cercetare ştiinţifică ce au ca obiect examinarea sunetelor sau a zgomotelor emise de fiinţe sau de obiecte în scopul identificării criminalistice şi al stabilirii falsurilor. fonograma în litigiu, banda de magnetofon care poartă reprezentarea sonoră a unor sunete sau zgomote care au legătură cu comiterea unei fapte penale sau civile. fonoscopie, v. fonocriminalistică. forma scrisului, caracteristică grafică referitoare la structura generală a scrisului şi care se apreciază în funcţie de configuraţia literelor, de tipul mişcărilor şi de gradul de complicare a acestora. 1. După configuraţia literelor se disting: scrisul cursiv, executat după modelul caligrafic şi scrisul executat cu caracter tipografic. 2. Analizând scrisurile după tipul mişcărilor, acestea se împart în: arcadate, la care predomină forma bastonată a semnelor grafice; ghirlandate, la care trăsăturile de jos şi cele de legătură dintre litere sunt concave şi înlănţuite sub formă de ghirlandă; unghiulare, la care predomină trăsăturile colţuroase; ronde, al căror specific constă în forma, de obicei, circulară şi ovalică a semnelor grafice ori a elementelor acestora. 3. După gradul de complicare, scrisurile se împart în simple, simplificate şi complicate, în raport cu prezenţa tuturor elementelor ce alcătuiesc semnele grafice, precum şi a unor elemente însoţitoare care, de cele mai multe ori, nu au rol funcţional, de exemplu, la scrisurile ornate. Scrisul simplificat se întâlneşte, de regulă, la persoane cu deprinderi grafice bine consolidate,
fiindu-le proprii automatismul mişcărilor, viteza mare de execuţie, o perfectă coordonare a mişcărilor. Uneori, asemenea scrisuri sunt greu descifrabile. formarea declaraţiilor, proces de cunoaştere a lumii înconjurătoare, deosebit de complex, rezultat al activităţii celor două sisteme: senzorial şi raţional. Este acceptat că în procesul de f. se includ trei etape: perceperea, memorarea şi reproducerea (redarea). După. Emilio Mira y Lopez, acest proces ar cuprinde cinci etape: a) modul în care a fost perceput evenimentul; b) modul în care a fost conservat; c) modul în care persoana este capabilă să-l evoce; d) modul în care vrea să-1 exprime; e) modul în care poate să-1 exprime. forme dinamice, semnalmente umane care se manifestă numai în mişcare, grupate şi descrise după metoda „portretului vorbit“. F. sunt: mimica feţei, modul de a râde, de a vorbi, timbrul vocii, particularităţi ale vorbirii, ticuri nervoase, mersul persoanei, ţinuta în mers etc. forme statice, semnalmente ale fizicului omului care se grupează şi se descriu după metoda „portretului vorbit“. F. pot fi constatate permanent, indiferent că individul este în mişcare sau în repaus, că este viu sau decedat. Acestea sunt: înălţimea, corpolenţa, vârsta, forma capului, a feţei, nasului, gurii, urechii, culoarea ochilor, părului ş.a. formele capului, semnalmente exprimate prin descrierea liniilor de contur ale capului, din faţă şi din profil. Privit din faţă, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme: pătrată, dreptunghiulară, ovală, rotundă, triunghiulară şi rombică. Ca particularităţi pot fi menţionate asimetriile. Privit din profil, capul prezintă următoarele forme de contur: rotund, alungit, ţuguiat (foarte alungit) şi plat. Particularităţi ale conturului pot fi: cu occipital bombat sau turtit. formele feţei, v. formele capului privit din faţă. formula dactiloscopică decadactilară, notarea după un anumit sistem de reguli a simbolurilor care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea tuturor desenelor papilare de la cele zece degete ale mâinilor unui individ. F. cuprinde la rândul ei trei formule: primară, secundară şi suplimentară. Sunt diferite sisteme de a alcătui o f. Cea folosită în România este următoarea: a) f. primară se stabileşte prin scrierea simbolurilor care reprezintă tipul sau subtipul desenului papilar de la fiecare din cele zece dactilograme. Simbolurile stabilite pentru tipuri şi subtipuri sunt următoarele: Tipul
Subtipul
Arc
arc simplu arc plin dextrodeltic sinistrodeltic pentru toate subtipurile trideltic quatrodeltic
Laţ Cerc Combinat
Simbolul literal A Ap D S B
Simbolul cifric 1 1' 2 3 4
T Q
5 6
Amorf
simian şi danteliform O nedefinit (inclusiv cel X distrus prin cicatrici)
0 x
F.primară este reprezentată sub formă de fracţie, la numărător fiind înscrise simbolurile pentru mâna dreaptă, iar la numitor cele pentru mâna stângă, după următoarele reguli: primul se scrie simbolul exprimat în litere de la degetul arătător al fiecărei mâini, iar în continuare simbolurile cifrice ale celorlalte degete în ordinea: mare, mijlociu, inelar, mic. F. primară poate avea următorul aspect: Mâna dreaptă Mâna stângă
T3225 D2241 F.p.
F.s.
F.s.
F. primare îi corespunde clasificarea primară a fişelor dactiloscopice; b) f. secundară se scrie în continuarea celei primare, în spaţiul special rezervat pe fişa dactiloscopică. F. secundară are în vedere unele caracteristici de amănunt ale desenelor papilare care scriu tot în simboluri pentru tipurile arc, laţ, cerc, după următoarele metode: a configuraţiei desenului papilar (arc), a numărării crestelor (laţ) şi a crestei de direcţie (cerc). Simbolurile se trec în continuarea formulei primare, în spaţiul special rezervat, în aceeaşi ordine a degetelor şi a mâinilor. Formulei secundare îi corespunde subclasificarea, respectiv subdivizarea grupurilor formate prin clasificarea primară, în subgrupuri mai mici care să permită găsirea cu mai multe uşurinţă a unei fişe dactiloscopice cartate; c) f. suplimentară codifică prin simboluri forma nucleului (laţ, cerc) sau direcţia de înclinare şi dirijare a crestelor papilare (arc). F. suplimentară se întocmeşte când cea secundară nu este suficientă pentru a subdiviza grupurile de fişe. formula dactiloscopică monodactilară, notarea după un sistem de reguli a simbolurilor care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea tuturor desenelor papilare, folosind un număr mai mare de indicatori. Pentru elaborarea f. se procedează astfel: a) se scrie tipul dextro sau sinistrodeltic prin simbolul corespunzător acestora, D sau S; b) se scrie apoi simbolul ce rezultă din configuraţia laţului nucleu al dactilogramei, care este considerat laţul cel mai inferior cu tot ce cuprinde braţele sale: laţ simplu (nucleu alb) = 0; laţ liniar = 1; laţ biliniar = b; laţ triliniar = t; laţ multiliniar = m; laţ cu inel sau butonieră = i; laţ liniar cu inel sau butonieră = ib; laţ liniar trifurcat = y; laţ rachetă = r; laţ semn de întrebare = u; laţ concav = v; laţuri suprapuse = s; laţuri suprapuse liniare = sl; laţuri comune = c; laţuri comune liniare = cl; laţuri duble = d; laţuri duble liniare = dl; laţ neregulat = e. Pentru punerea formulei, lupa cu reticul cu cercuri concentrice se aşează pe dactilogramă în aşa fel încât punctul gravat în centrul cercului celui mai mic să se suprapună pe partea cea mai înaltă a laţului care constituie nucleul. Deci din vârful laţului în f. se examinează tot ce se află între braţele laţului nucleului până la limita celui de-al doilea cerc al reticulului şi se ia în considerare configuraţia numai până la limită. formula scrisului, v. codificarea scrisului. formula dactilografică, formula de triere a maşinilor de scris care să permită restrângerea cât mai mult a numărului acelora cu privire la care se vor aprofunda
investigaţiile de laborator în vederea identificării maşinii care a servit la dactilografierea actului în litigiu. Este cunoscută astfel formula care ia în considerare mărimea „pasului“ mecanismului principal al maşinii, poziţia barei minusculei „t” faţă de trăsătura verticală a literei (asimetria se notează cu „1“, iar simetria şi situaţiile îndoielnice cu „2“), forma cifrelor (cele clasice se notează cu „a“, iar cele moderne şi variantele lor cu „b“). Însumând cele trei elemente, se poate obţine relaţia 254/l.a., 260/2.b. etc. Procedeul menţionat a fost completat cu elementul privind poziţia barei minusculei „f“, ce poate fi, ca şi la „t“ asimetrică (se notează cu I) sau simetrică (se notează cu II) 254/l.b II, 260/2.a. I etc. Unii autori includ în calcul şi alte elemente, ca de exemplu, formele cifrelor „3“ şi „4“, care prezintă variante, atât la tipul clasic cât şi la cel modern. Astfel, cifra „3“ se notează cu 1 când are ambele părţi rotunjite, cu 2 când are partea superioară dreaptă şi precedată de o linioară, cu 3 când are partea superioară dreaptă şi simplă. Cifra „4“ se notează cu 1 când este închisă (triunghiulară), cu 2 când este deschisă, cu 3 când este deschisă şi cu pinteni la bază. În privinţa a barei minusculei „t“ se propune notarea ei cu „a“ (poziţia asimetrică), „b“ (poziţie simetrică) şi „n“ (poziţie nedefinită). În felul acesta formula ar putea avea expresia 260/2.3.a, 254/1.2.b etc. Neconcordanţa unui singur simbol al formulei adoptate este suficientă pentru a exclude o maşină din rândul acelora la care se presupune că s-a dactilografiat actul în litigiu. Se verifică, bineînţeles, eventualitatea vreunei reparaţii, a unei schimbări de litere sau cifre. În ultimii ani s-au iniţiat şi metode automate de triere a maşinilor de scris, folosindu-se tabele-sistem şi fişe perforate care conţin cele mai pregnante caracteristici generice ale diferitelor mărci şi modele de maşini. formularea concluziilor, una dintre etapele expertizei, având o pondere deosebită în activitatea expertului. Concluzia acestuia constă în răspunsul la întrebările formulate de organul judiciar, precum şi părerea ştiinţifică asupra obiectului expertizei. Concluzia poate fi certă (pozitivă sau negativă), probabilă sau de imposibilitate. forţa probantă a expertizei criminalistice, valoarea probantă dată expertizei criminalistice de corespondenţa concluziilor acesteia cu realitatea împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta şi cu privire la persoana care a săvârşit-o. Spre deosebire de alte mijloace de probă, de exemplu, declaraţiile învinuitului sau ale părţii vătămate, expertiza criminalistică este o cercetare realizată cu ajutorul celor mai elaborate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice. fotocopie, copie fotografică - pozitiv sau negativ - a unui document, text, fotografii, fotograme sau folosită pentru ilustrare şi demonstraţie în cadrul raportului de expertiză criminalistică ori de constatare tehnico-ştiinţifică. fotografia judiciară 1. Complex de metode şi procedee generale de fotografiere utilizate în procesul cercetărilor criminalistice de teren şi de laborator prin adaptarea la cerinţele cercetării a metodelor şi a procedeelor aplicate în fotografia clasică. F. se clasifică în două mari categorii: a) fotografia operativă (de teren); b) fotografia de examinare (de laborator). Fiecare dintre aceste două categorii se subîmpart, la rândul lor, în mai multe genuri care au metode şi tehnici specifice. 2. Imagine pozitivă a locului faptei, a unei urme, obiect purtător de urme, corp delict sau a altor elemente de fapt ce prezintă interes judiciar. Pentru realizarea f. se folosesc aparate de fotografiat care îndeplinesc următoarele caracteristici: a) obiective interschimbabile; b) vizare prin
sistem reflex; c) posibilităţi de prelungire a camerei obscure (burduf, tuburi sau inele prelungitoare); d) schimbarea distanţei focale a obiectivului cu ajutorul lentilelor adiţionale etc. fotografia judiciară de examinare, (fotografia de laborator), categorie a fotografiei judiciare prin care se realizează descoperirea şi evidenţierea în laborator a unor urme ale infracţiunii, precum şi fixarea etapelor intermediare ale examinărilor efectuate. F. are următoarele genuri: a) fotografia de ilustrare, procedeu fotografic care are ca obiect fixarea imaginii iniţiale, de ansamblu şi de detaliu a urmei sau obiectului examinat, mai înainte de a se fi aplicat asupra acestora vreo metodă de cercetare criminalistică de laborator; b) fotografie de comparare, procedeu fotografic folosit în procesul cercetării criminalistice comparative pentru confruntarea şi suprapunerea imaginilor, cât şi pentru stabilirea continuităţii liniare; c) fotografia de contrast, care, prin folosirea tehnicilor specifice de creştere a contrastului imaginii fotografice a urmelor sau obiectelor purtătoare de urme ale infracţiunii, permite punerea în evidenţă a caracteristicilor identificatoare. Principalele tehnici utilizate sunt: folosirea de materiale fotosensibile cu coeficient de contrast foarte ridicat; prelucrarea materialului fotosensibil în revelatori de contrast; aplicarea efectului Schwarzschild; contratiparea imaginii; întărirea chimică a imaginii iniţiale şi întărirea imaginii prin procedeul ozobromării; d) fotografia de umbre, procedeu fotografic care se realizează prin aplicarea tehnicii de iluminare incidentă prin care se pun în evidenţă diferenţele de nivel ale reliefului urmelor create, de regulă, la suprafaţa obiectelor purtătoare de urme; e) fotografia de reflexe, se realizează pe baza aplicării principiului reflexiei diferenţiate a unui fascicul luminos ce cade pe suprafaţa unui obiect purtător de urme cu zone eterogene de reflectarestrălucire; f) fotografia separatoare de culori, procedeu fotografic care foloseşte tehnici speciale pentru evidenţierea în imaginea fotografică a urmelor care nu se disting de culoarea fondului obiectului purtător, prin utilizarea cu precădere a unor filtre separatoare de culori sau dispozitive optice de dispersie a luminii incidente; g) fotografia în radiaţii ultraviolete, procedeu fotografic de fixare a imaginilor în lumină invizibilă expusă în limitele de la 400 mµ până la 10 mµ; h) fotografia în radiaţii infraroşii, procedeu fotografic de fixare a imaginilor în lumină invizibilă cuprinsă între 760 mµ şi 35 000 mµ; i) röentgenografia, procedeu fotografic special de fixare a imaginilor cu ajutorul radiaţiilor Röentgen care cuprinde o zonă din imediata vecinătate a radiaţiilor ultraviolete, respectiv între 10 mµ şi 0,005 mµ; j) gamagrafia, procedeu fotografic special de fixare a imaginilor sub acţiunea razelor gamma cu energie a cuantei de radiaţii de 0,08-1,5 milioane electroni-volţi, deci cu o putere mult superioară razelor Röentgen; k) fotografia holografică, procedeu de fotografiere integrală a obiectelor, fixând imaginea acestora în trei dimensiuni, aşa cum sunt percepute de om în natură. fotografia de mărime naturală, fotografie judiciară în care imaginea subiectului se obţine în raportul de 1:1, faţă de realitate. F. se foloseşte la fotografierea urmelor digitale, de încălţăminte, în procesul expertizei antropometrice şi în orice alte examinări criminalistice care impun ca fotografiile să fie executate la scară 1:1. fotografia metrică, fotografie judiciară de teren sau de examinare care conţine în planul principal al imaginii subiectului un instrument metric. F. permite efectuarea de măsurători pe fotografie. F. poate fi: a) bidimensională, care permite măsurarea
lungimii şi lăţimii obiectelor; b) tridimensională, care permite calcularea lungimii, lăţimii şi înălţimii obiectului fotografiat fie pe baza etalonului fotografiat împreună cu obiectul şi aplicarea coeficientului de reducţie, fie prin calcularea dimensiunilor după legile perspectivei geometrice a proiectării polare. fotografia judiciară a locului săvârşirii faptei, categorie a fotografiei judiciare în cadrul cercetării la faţa locului, folosită pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor, a obiectelor purtătoare de urme, a celorlalte mijloace materiale de probă, efectuarea de măsurători fotografice, a realizării anumitor activităţi de urmărire penală şi fotografia de semnalmente. F. cuprinde următoarele genuri de fotografie: a) fotografia de orientare realizată în cadrul fazei statice a cercetării la faţa locului, prin care se fixează imaginea de ansamblu a locului săvârşirii infracţiunii în contextul împrejurimilor şi al raportului de poziţionare faţă de acestea; b) fotografia schiţă, efectuată în cadrul fazei statice a cercetării locului faptei contribuind la fixarea în totalitate sau în parte a câmpului infracţional şi poate fi: panoramică, realizată prin tehnica liniară (deplasarea aparatului fotografic, într-un plan paralel cu planul frontal al locului săvârşirii infracţiunii) şi circulară (folosind aparatul fotografic panoramic cu obiectiv rotativ în arc de 140°, 180° sau 360°); unitară, care cuprinde locul faptei în întregul lui; pe sectoare, care cuprinde o porţiune din faţa locului; încrucişată, efectuată din puncte diametral opuse, pentru a fixa toate zonele câmpului infracţional; c) fotografia obiectelor principale, realizată în cadrul fazei statice a cercetării la faţa locului, prin care se fixează imaginea obiectelor purtătoare de urme ale infracţiunii, a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii, precum şi a obiectelor produs al infracţiunii; d) fotografia cadavrelor, procedeu special de fotografiere a cadavrului ca obiect principal, efectuată în plan vertical, dintr-un punct situat deasupra, la jumătatea cadavrului, şi în plan lateral încrucişat. Fotografierea cadavrelor în poziţie şezând şi a spânzuraţilor se execută aşa cum au fost descoperite, a înecaţilor plutind sau în submersie, şi imediat după scoaterea din apă a cadavrelor dezmembrate se execută prin fotografierea separată a fiecărui segment şi a tuturor segmentelor asamblate. În faza dinamică a cercetării se procedează la efectuarea fotografiilor de detaliu; e) fotografia urmelor va fixa, în principal, imaginea urmei cu toate caracteristicile sale identificatoare şi în subsidiar zonele învecinate ale obiectului purtător de urmă; f) fotografia de detaliu se realizează în cadrul fazei dinamice a cercetării la faţa locului şi prin ea se fixează imaginea izolată a urmei, a obiectului purtător de urmă, a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii, a obiectelor produs al infracţiunii, precum şi a caracteristicilor identificatoare ale acestora (serii, inscripţii, rupturi, detaşări, frecări, caracteristici de formă etc.); g) fotografia semnalmentelor constă în fixarea trăsăturilor exterioare ale persoanelor sau ale cadavrelor în scopul identificării criminalistice. fotogrammetria, măsurarea formei şi a poziţiei unui obiect sau a unui fenomen în spaţiu şi în timp pe baza imaginilor fotografice stereo, care se realizează cu ajutorul camerelor fotografice speciale ce au distanţa între cele două obiective de 40 sau de 120 cm. După developare, cele două clişee se introduc în restitutor şi se realizează schiţa subiectelor aflate la faţa locului, la scară bine determinată. fotometrie, ansamblu de metode de măsurare a intensităţii luminoase aplicate în analizele spectroscopice, precum şi pentru stabilirea condiţiilor de iluminare optimă în
realizarea anumitor procese. Aparatele folosite în fotometrie se numesc fotometre şi funcţionează pe baza raportului între intensitatea radiaţiei emergente şi celei imergente. fotomicroscopie, înregistrare fotografică a preparatelor microscopice. F. se utilizează pentru ilustrare şi demonstraţie în cadrul expertizei sau al constatării tehnico-ştiinţifice. fotorobot, metodă care permite constituirea portretului ipotetic al unei persoane după semnalmentele furnizate de martori şi de victimă. Metoda constă dintr-o colecţie de semnalmente desenate pe care martorul sau victima le alege, după care sunt asamblate, executându-se portretul. Colecţia de semnalmente poate fi alcătuită şi din fotografii de portret reale conţinând toate semnalmentele posibile. fragment papilar, denumire generică, prescurtată, a oricărei urme care reproduce o parte dintr-un desen papilar. frecvenţă (în expertiza criminalistică), calitate care exprimă valoarea unei caracteristici identificatoare. F. se măsoară în procente. S-au făcut statistici referitoare la frecvenţa de apariţie a diverselor caracteristici de identificare ale scrisului, ale amprentelor papilare, ale spermatozoizilor, ale anvelopelor auto etc. Cu cât frecvenţa este mai mică, cu atât valoarea de identificare a unei caracteristici este mai mare. Într-o expertiză criminalistică, concluzia afirmativă ori negativă este cu atât mai aproape de certitudine cu cât în raţionament se folosesc caracteristici de frecvenţă foarte mică. Se redă mai jos, spre exemplificare, frecvenţa unor caracteristici de identificare individuală în dactiloscopie: capăt de creastă papilară 54,1%; bifurcaţie 15,2%; creastă aderentă 3,4%; inel 0,5%; anastomoză 0,5%; reîntoarcere 0,02% etc. frotiu (în expertiza criminalistică), picătură de sânge sau alt lichid biologic, întinsă pe o lamă de sticlă într-un strat omogen şi uniform, în vederea colorării şi examinării microscopice. Se foloseşte în expertiza biocriminalistică, la examinarea lichidului seminal. fruntea, parte constitutivă a feţei umane. Unul dintre elementele „portretului vorbit“. F. este mărginită la partea superioară de linia de inserţie a părului, iar la cea inferioară de baza arcadelor. După metoda „portretului vorbit“ se descriu următoarele caracteristici ale frunţii, din faţă şi din profil: înălţimea, lăţimea, înclinarea şi particularităţi. Înălţimea poate fi: mare, mijlocie, mică şi este apreciată împărţindu-se faţa în trei regiuni: a frunţii, a nasului şi a bărbiei. În raport de dimensiunea celorlalte două regiuni se stabileşte valoarea înălţimii. Lăţimea poate fi mare, mijlocie, mică; lăţimea se apreciază în raport cu oasele zigomatice (pomeţii obrazului). Înclinarea frunţii este: oblică, verticală şi bombată (proeminentă); aprecierea se face în raport cu planul vertical. Particularităţile frunţii pot fi proeminenţa boselor, a arcadelor, frunte concavă, frunte convexă şi combinaţii între aceste particularităţi (frunte convexă cu arcade proeminente, frunte concavă cu arcade proeminente etc.). fuga de la locul faptei, părăsirea locului infracţiunii în scopul sustragerii de la activitatea de identificare sau de stabilire a situaţiei de fapt. Un astfel de exemplu îl oferă fapta conducătorului auto care a provocat sau a participat la producerea unui accident şi care se îndepărtează de la locul unde s-a produs fapta.
fundamentul ştiinţific al expertizei, caracterul ştiinţific al metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice pe care expertiza le foloseşte în examinarea mijloacelor materiale de probă. Metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite în expertiză sunt elaborate de ştiinţa criminalistică, fie provin din cadrul altor domenii ale ştiinţei şi adaptate scopului şi sarcinilor criminalisticii. În ultimul timp, pe lângă metodele şi aparatura tradiţională, se folosesc cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, cum sunt spectrofotometria de masă, difracţia în raze „X“, microscopul electronic, laserul etc.
G gamadefectoscop (în expertiza criminalistică), dispozitiv de realizare a gamagrafiilor compus din: a) dispozitiv de comandă; b) containerul sursei; c) dispozitiv de iradiere; d) tuburi flexibile. G. se foloseşte în criminalistică pentru radiografierea obiectelor metalice, cu precădere a armelor de foc şi a unor mecanisme. gazcromatografie prin piroliză (în expertiza criminalistică), procedeu care, folosind tehnica descompunerii pe un filament încălzit sau într-un sistem încălzit prin inducţie electromagnetică de înaltă frecvenţă, permite examinarea în scopul identificării criminalistice a materialelor plastice curente, a vopselurilor (lacurilor), a fibrelor textile artificiale şi a cauciucurilor. gazcromatogramă (în expertiza criminalistică), reprezentarea grafică a separării componenţilor unui amestec analizat prin cromatografie în fază gazoasă. G. cuprinde linia de bază căreia îi corespunde trecerea gazului purtător prin detectorul aparatului şi vârfurile cromatografice care indică trecerea prin detector a fiecărui component separat. Pe linia de bază se marchează şi momentul introducerii probei în aparat. G. se foloseşte pentru demonstrarea concluziilor în cadrul raportului de expertiză criminalistică. gest grafic, trăsătură reflexă executată printr-o mişcare spontană care premerge, însoţeşte sau urmează după o literă, o cifră ori o combinaţie a acestora. G. are forme şi poziţii dintre cele mai variate, fiind de regulă foarte valoros în individualizarea scrisului unei persoane. gheara extractoare, v. eliminarea tubului de cartuş. ghinturi, canale în formă de spirală tăiate în peretele interior al ţevii armei de foc, care au ca scop să imprime glonţului o mişcare de rotaţie în jurul axei sale (peste 3500 rot/s), pentru a-i păstra stabilitatea în timpul zborului, ceea ce contribuie la mărirea distanţei de tragere, a forţei de penetrare a glonţului şi la precizia de lovire a ţintei. Canalele sunt de regulă dreptunghiulare, dar pot fi şi trapezoidale. Partea lor adâncă se numeşte fundul ghinturilor, cea proeminentă câmpul ghinturilor, iar marginile se numesc flancurile ghinturilor (primul, care imprimă glonţului mişcarea giratorie se numeşte flanc de atac, iar cel opus lui, flanc liber). Adâncimea ghintului variază între 0,4 mm şi 0,16 mm. Lăţimea este în funcţie de numărul ghinturilor (4-6 de obicei) şi de calibrul armei. Înclinarea - spre dreapta ori spre stânga - este de cca. 6°. Distanţa, pe axa canalului
ţevii, pe parcursul căreia ghinturile fac o rotire completă, se numeşte pasul ghinturilor, care este în funcţie de unghiul lor de înclinare. glonţ, parte componentă a cartuşului. La armele cu ghinturi, g. poate fi cămăşuit, semicămăşuit sau plin. G. cămăşuit se compune dintr-un miez, de obicei de plumb, şi un înveliş mono sau bimetalic, având menirea de protecţie contra coroziunii şi de reducere a gradului de frecare a glonţului pe ţeavă. G. semicămăşuit are numai vârful necămăşuit. G. plin, fără înveliş, se confecţionează din plumb şi se foloseşte, de regulă, pentru armele de calibru redus şi cele de vânătoare. G. se compune din vârf sau parte ogivală, corpul cilindric de conducere şi partea posterioară, care are forma unui trunchi de con. G. pentru armele de vânătoare - denumite Breneke - se confecţionează din plumb şi pot fi cilindrice, cu corp greu şi coadă uşoară, de tip turbină şi de tip combinat. G. folosit la armele cu ghinturi devine în timpul tragerii obiect primar, care primeşte şi poartă urmele trasate pe corpul său de către plinurile ţevii. Aceste urme sunt, de regulă, sub formă de striaţii şi prin comparare permit identificarea armei cu care s-a comis infracţiunea. grad alcoolmetric, valoare care indică cantitatea de alcool existentă în 100 ml băutură alcoolică. Corespunde numărului de volume de alcool existent în 100 ml de băutură. grafologie, domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea caracterului unei persoane după scris. Încă din sec. XVII, italianul C. Baldi a încercat să facă legătura între diferite caracteristici ale scrisului (forma, înălţimea, lăţimea şi înclinaţia literelor, acurateţea, presiunea scrisului etc.) şi anumite trăsături ale caracterului omului. Întemeietorul g. este considerat J. Michon (1806- 1881). G. a căpătat o largă răspândire în prima jumătate a acestui secol, având reprezentanţi, îndeosebi în Franţa şi Germania (J. Crépieux-Jamin, Klages ş.a.). Diversele şcoli grafologice susţin, în esenţă, că scrisul ar fi o exprimare universală a tuturor însuşirilor şi stărilor psihice ale omului. Pe baza scrisului - susţin grafologii - se pot stabili particularităţile intelectului, sentimentelor şi ale voinţei, vârsta, profesia şi chiar predispoziţii spre infracţiune (Lombroso, Weiser). Interpretarea caracteristicilor scrisului se bazează în principal pe intuiţie, grafologul având capacitatea de „a simţi starea sufletească a scriptorului“. Deşi datează de multă vreme, g. nu a fost recunoscută ca ştiinţă. Rezultatele investigaţiilor intuitive întreprinse de grafologi sunt mai mult decât discutabile, după cum demonstrează numeroase exemple de verificare experimentală a diagnozelor g. Mulţi autori consideră g. o pseudoştiinţă, o „artă“ de a ghici. Combaterea g. de pe poziţia negării faptului că scrisul este condiţionat de particularităţile psihologice ale omului nu poate fi însă acceptată. Este dovedit ştiinţific că scrisul fiecărei persoane este individual, că el „prezintă un grafic al personalităţii fiziologice şi psihologice“ (C.I. Parhon), constituind o amprentă a voluţiunilor şi a reflexelor noastre, precum şi a deprinderilor musculare şi nervoase. Teza cu privire la individualitatea scrisului constituie, dealtfel, principalul temei al identificării persoanei prin expertiză criminalistică. Mulţi confundă această activitate, bazată pe date ştiinţifice şi menită să constituie prin rezultatul ei un mijloc de probă în justiţie, cu grafologia, folosind adesea termenul de „expertiză grafologică“ care este impropriu. Încercările de a introduce g. în sfera probaţiunii judiciare au fost categoric respinse de doctrină şi jurisprudenţă, care recunosc în schimb rolul important al expertizei criminalistice în identificarea persoanei după scris. Fiind un domeniu de cercetare a scrisului, g. a elaborat numeroase studii şi clasificări ale acestuia, care sunt
utile şi pentru ştiinţa criminalisticii. E. Locard considera g. ca pe o excelentă şcoală pentru un expert criminalist. Într-o serie de ţări se remarcă în ultimii ani o reconsiderare a g. Se cunosc utilizări ale g. ca auxiliare în cercetările medicale, îndeosebi în cele psihiatrice, şi serveşte, de asemenea, la întocmirea de „portrete grafologice“. grafometrie, metodă folosită pentru cercetarea scrisului în vederea identificării autorului, care constă în esenţă în măsurarea raporturilor dimensionale ale semnelor (literelor, cifrelor etc.) şi transpunerea rezultatelor obţinute în grafice comparabile. grafoscopie judiciară, domeniu al ştiinţei criminalistice care studiază legităţile scrisului şi elaborează metodele examinării acestuia, în vederea identificării persoanei prin expertiză. G. se ocupă totodată cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităţilor acestuia la stabilirea autorului unui text. Din sfera de preocupări a g. fac parte, de asemenea, modalităţile de prezentare a cercetărilor în cadrul: expertizei scrisului, principiile aprecierii concluziilor expertului criminalist de către organul judiciar, precum şi măsurile de prevenire a falsului în acte. În fundamentarea sa, g. foloseşte datele altor ştiinţe, pe primul plan situându-se fiziologia, psihologia, lingvistica. Acestea servesc la cunoaşterea formării şi manifestării deprinderilor de scriere, care constituie temeiul tezei cu privire la individualitatea, stabilitatea şi variabilitatea scrisului, teză ce reprezintă în acelaşi timp premiza ştiinţifică a determinării autorului unui grafism. gramă, v. semn grafic. grup de creste papilare, urmă fragmentară a unui desen papilar căreia, datorită numărului redus de linii papilare, nu i se pot stabili dactilograma şi regiunea de provenienţă. grupe sanguine (în expertiza criminalistică), sistem de clasificare a persoanelor după tipurile de sânge uman, în funcţie de tipul şi prezenţa unor aglutinogene (A, B, M, N, Rh etc.) existente pe membrană eritrocitelor şi a aglutininelor (alfa, beta etc.) existente în plasma sanguină. Cel mai important sistem este A, B, O, care cuprinde 4 grupe sanguine : O (I)-eritrocite fără aglutinogen, plasmă cu aglutinine alfa şi beta; A (II)eritrocite cu aglutinogen A, plasmă cu aglutinină beta; B (III)-eritrocite cu aglutinogen B, plasmă cu aglutinine alfa; AB (IV) -eritrocitele cu aglutinogen A şi B, plasmă lipsită de aglutinine alfa sau beta. În cazul grupei O se găseşte pe eritrocit un antigen comun (antigen H) evidenţiabil cu seruri speciale sau cu fitoaglutinine. Legat de sistemul A, B, O, se stabileşte şi caracterul de secretor sau nesecretor al individului. Prin caracter secretor se înţelege proprietatea indivizilor (80% din populaţie) de a poseda în serul sanguin limfă tisulară, salivă, spermă, alte lichide biologice, aglutinogenul corespunzător grupei sanguine proprii (A, B sau AB). Stabilirea grupei sanguine se face cu ajutorul serurilor de testare cunoscute (din grupele A, B, O) care se pun în contact cu eritrocite neidentificate (metoda Beth-Vincent) sau a eritrocitelor test A şi B, în contact cu picături de ser sanguin necunoscut (metoda Simonin). Rezultatele se interpretează în funcţie de aglutinările care se formează (notate cu +) după tabelul: Grupă sanguină
Aglutinin alfa sau
Seruri de testare (cunoscute)
Eritrocite test (cunoscut)
Aglutinoge n pe eritrocit O (I)
nu are
A (II) B (III) AB (IV)
A B A şi B
beta în serul sanguin alfa şi beta – beta alfa – nu are
Ser O alfa+ beta
Ser A aglut. beta
Ser B aglut. alfa
A
B
–
–
–
+
+
+ + +
– + +
+ – +
– + –
+ – –
În criminalistică grupa sanguină constituie o caracteristică de grup pe baza căreia se poate forma un cerc de bănuiţi din care se poate identifica persoana de la care provine urma de sânge sau de lichid biologic dacă individul este secretor. Unele modificări ale morfofiziologiei normale a sângelui sau a elementelor componente stabilite prin hematologie constituie caracteristici individuale pe baza cărora se poate identifica persoana de la care a provenit o urmă de sânge.
H halucinaţie, perceperea unor obiecte sau fenomene fără ca acestea să stimuleze direct organele de simţ. Poate interveni în procesul formării declaraţiilor martorilor, învinuitului sau inculpatului, părţii vătămate etc., determinând erori care pot influenţa veridicitatea declaraţiilor. haşiş (urmă de h.), concentrat de tetrahidrocanabinol şi răşini, obţinut prin mărunţirea şi extracţia părţilor florale, a frunzelor tinere şi a capetelor ramurilor plantei Cannabis. H. poate fi identificat în procesul expertizei criminalistice atât prin metode fizicochimice folosite în chimia judiciară, cât şi cu reactivul Dunquènois (coloraţie violet). heroină (urmă de h.) substanţă chimică, albă cu nuanţe gri-roz, cu acţiune narcotică foarte intensă. Se obţine prin tratarea morfinei cu acid acetic. H. poate fi identificată în procesul expertizei criminalistice cu reactivul Marquis (coloraţie violet-roşcat care la cald virează în albastru) sau prin alte procedee fizico-chimice folosite în chimia judiciară. hârtie, suportul obişnuit al scrisului. Reprezintă o compoziţie fibroasă (din foioase, conifere, bumbac, in, cânepă, paie, stuf etc.) care mai conţine materiale de încleiere (amidon, colofoniu, gelatină caseină), folosite pentru micşorarea capacităţii naturale de absorbţie a fibrelor şi pentru fixarea celorlalţi constituenţi ai hârtiei, precum şi materiale de umplutură (caolin, talc, compuşi de bariu, sulfat de calciu, oxid de zinc) pentru a-i da consistenţă, densitate, rezistenţă, netezime, elasticitate şi alte proprietăţi necesare, în funcţie de destinaţia fiecărui tip de hârtie. Cunoaşterea compoziţiei şi calităţilor hârtiei contribuie la elucidarea unor aspecte referitoare la interacţiunea ei cu materialele de scriere, la alcătuirea unui act fals din două sau mai multe fragmente de hârtie, la reconstituirea actelor deteriorate, precum şi la determinarea tipului de hârtie pe care este întocmit un înscris, a provenienţei acesteia sau a grupei de hârtii din care face parte. Metodele de analiză se referă la însuşirile fizico-chimice, natura compoziţiei fibroase,
precum şi aceea a materialelor de umplutură şi de încleiere. Testele fizice privesc culoarea şi gradul de alb, nuanţa luminiscenţei produse sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, modul de finisare a suprafeţei. gradul de opacitate, grosimea hârtiei, greutatea pe dm2, capacitatea de absorbţie, elasticitatea, rezistenţa la îndoituri şi rupturi, rezistenţa la temperaturi înalte, conductibilitatea electrică. Genul fibrelor de hârtie se determină prin examinarea microscopică a structurii acestora (a particularităţilor morfologice) şi prin stabilirea reacţiilor de culoare pe care le produc sub acţiunea unor solvenţi (soluţiile de iod-iodură de potasiu, acid sulfuric şi de clor-zinc-iod). Materialele folosite la încleiere se examinează tot prin reacţii chimice, inclusiv gradul de încleiere, precum şi dacă acestea sunt în masa hârtiei sau la suprafaţă. Natura materialelor de umplutură se determină prin examinarea reziduului ce se obţine în urma dizolvării la cald a hârtiei în acid azotic. Analizele fizico-chimice menţionate sunt de natură să releve dacă două probe de hârtie prezintă sau nu asemănări. O metodă foarte eficientă este analiza nedistructivă prin activare fotonucleară - recomandată în literatura de specialitate - utilizându-se radiaţii gamma de înalta energie într-un accelerator de electroni liniari. hârtie copiativă, termen generic dat hârtiilor acoperite cu indigo, grafit (plombagină) sau cu un alt material, care servesc la multiplicarea textelor scrise de mână sau dactilografiate. Majoritatea hârtiilor au stratul pigmentat compus dintr-un colorant organic amestecat cu ceară (parafină, cerezină, ceară montană) şi o substanţă grasă (ulei mineral, oleină, lanolină). Trăsăturile realizate cu hârtie copiativă au un aspect mat, difuz, uneori margini franjurate şi, de regulă, nu conţin urmele dinamice ale vârfului instrumentului scriptural pe primul exemplar al actului. Din cauza uzurii hârtiei copiative, a unor defecţiuni ale acesteia ori a aşezării incorecte, precum şi din cauza mişcării în momentul scrierii, este posibil ca trăsăturile obţinute prin intermediul ei să prezinte unele imperfecţiuni, ca de exemplu: întreruperi, tremurături, inconstanţă a grafismului, care se pot confunda cu indiciile specifice unui grafism contrafăcut (prin copiere). Aceleaşi trăsături se pot confunda cu cele executate cu creioane colorate. Distincţia dintre ele se impune îndeosebi când se cere să se stabilească dacă în act s-au operat modificări prin adăugirea de text. Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de diferenţiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu, iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcţia scrisului, înregistrându-se uneori şi striaţii produse de constituenţii mai duri (de argilă, de exemplu). Trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative apar în imaginea microscopică fără strălucire şi cu particulele neorientate în vreo direcţie; în plus, marginile lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, reprezentând variaţii ca la trăsăturile de creion. Există şi metode chimice de diferenţiere a celor două tipuri de materiale, în special în ceea ce priveşte comportarea lor faţă de diverşi reactivi (soluţia de permanganat de potasiu, soluţie formată din alcool etilic, acetonă şi tetraclorură de carbon, amestec de acizi graşi nesaturaţi al căror component de bază este oleina, capacitatea silicaţilor ce intră în mina creioanelor colorate de a absorbi coloranţii organici din soluţii, gradul de absorbţie a iodului). holografie, derivă de la cuvintele greceşti holos, care înseamnă întreg, şi grafein, care înseamnă scriere. Denumirea a fost folosită pentru prima dată în anul 1948de către Dennis Gabor, care în 1971 a primit Premiul Nobel pentru „Tehnica holografiei”. H. reprezintă o metodă de obţinere a imaginilor fotografice în relief fără a folosi obiectiv
fotografic. Pe placa fotografică se înregistrează cele două mărimi caracteristice ale undelor luminoase: amplitudinea şi faza. În prezent se fac cercetări pentru folosirea h. în obiectivizarea identificării persoanei după scrisul de mână, a maşinii de scris, punerea în evidenţă a scrisului radiat, îmbunătăţirea calităţii urmelor papilare şi, în ultimă instanţă, stocarea şi regăsirea rapidă în scopul identificării urmelor digitopalmare. H. poate fi realizată în alb-negru şi color. Pentru realizarea h. se folosesc plăci fotografice speciale. hologramă, placă fotografică developată pe care s-a înregistrat interferenţa dintre două fascicule luminoase coerente, respectiv cel difuzat de obiectul holografiat şi cel de referinţă, care iluminează direct placa fotografică, ambele provenite de la aceeaşi sursă laser.
I identificarea armei de foc, stabilirea armei cu care s-a tras. Se realizează cu ajutorul urmelor rămase pe glonţ sau pe tubul de cartuş ridicate de la locul faptei. Caracteristicile individuale ale părţilor armei care lasă urme pe cartuş se formează în procesul de fabricaţie datorită faptului că fiecare piesă se prelucrează separat, precum şi în procesul ei de exploatare, datorită tragerilor repetate şi coroziunii metalului, deteriorărilor întâmplătoare ivite cu ocazia curăţirii şi manevrării armei, reparării şi înlocuirii pieselor, depunerii unor corpuri străine (praf, nisip, particule detaşate de pe cartuş, strunjiri metalice etc.). Factorii menţionaţi particularizează macro şi microrelieful interiorului ţevii armei şi al celorlalte piese care vin în contact cu cartuşul, creând urme a căror valoare de identificare se apreciază în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui caz cercetat. Majoritatea urmelor sunt de natură dinamică, apărând pe glonţ şi pe tub sub formă de striaţii (zgârieturi longitudinale şi paralele). Unele dintre ele sunt urme statice ca, de exemplu, cele create de pereţii camerei cartuşului şi de capul frontal al închizătorului. Etapele i. sunt: examinarea prealabilă a glonţului sau a tubului de cartuş în litigiu şi a armei bănuite, efectuarea de trageri experimentale cu muniţie adecvată, analiza detaliată a glonţului sau a tubului ridicat de la locul faptei şi a celor trase experimental, examenul comparativ, aprecierea caracteristicilor constatate şi formularea concluziei. Examenul comparativ constituie principala activitate în cadrul operaţiei de identificare. 1. Compararea are loc între urmele de pe glonţul sau de pe tubul de cartuş ridicate de la locul faptei şi cele trase experimental cu arma în cauză. Suprafaţa glonţului se poate înregistra (desfăşura optic) prin fotografiere panoramică, precum şi cu un aparat fotografic special (conversograf), la care mişcarea platanului care susţine glonţul este sincronizată cu mişcarea dispozitivului care susţine pelicula fotografică. Mai eficientă este însă examinarea proiectilelor la microscopul comparator, care oferă posibilitatea observării concomitente, pe porţiuni, a urmelor şi fixării prin fotografiere a elementelor comune, în principal a continuităţii liniare a striaţiilor. Se folosesc şi procedeele de rulare a glonţului: a) în stratul gelatinos a unei pelicule fotografice sau Röentgen. (acţiune mecanică şi termică, când glonţul se încălzeşte în prealabil); b) în materiale plastice (ceară, plastilină, metale moi, uşor fuzibile etc.); c) pe o hârtie albă, după ce în prealabil glonţul a fost acoperit cu un strat de cerneală tipografică (aşa-zisa metodă de cerneluire). Urmele de pe glonţ se mai pot fixa prin mulaje constituite din pelicule metalice ori gelatinoase (transparente) depuse pe suprafaţa sa prin
galvanoplastie în primul caz şi prin simplă plonjare în soluţiile special preparate (de colodiu, coloxilenă cu alcool, de celuloid cu acetonă etc.) în al doilea caz. Rezultate bune se pot obţine, de asemenea, cu ajutorul unui profilograf, care înregistrează prin palpare cu vârful unui ac foarte fin (de diamant) denivelările (striaţiile) de pe glonţ şi le transpune în imagini grafice (diagrame) comparabile. Este cunoscută şi metoda mecanică de tăiere şi de întindere în plan orizontal a cămăşii glonţului (prin topirea în prealabil a miezului) la care se mai apelează doar foarte rar, ea fiind anevoioasă şi deformând în parte striaţiile. 2. Urmele de pe tubul de cartuş sunt create de: a) fereastra magaziei (încărcătorului); b) partea interioară a închizătorului în momentul preluării şi introducerii cartuşului pe ţeavă; c) marginea culatei şi pereţii interiori ai detunătorului; d) partea frontală a închizătorului; e) capul percutorului; f) gheara extractoare; g) ejector; h) fereastra cutiei închizătorului. Mai semnificative dintre acestea sunt urmele create pe partea frontală a închizătorului, pe rozetă şi pe capsă, de vârful percutorului pe capsă şi de gheara extractoare pe gulerul de la partea inferioară a tubului de cartuş. Se iau în consideraţie poziţia reciprocă a urmelor, configuraţia şi, în special microrelieful lor. Ca metode, predomină cele optice şi fotografice, îndeosebi examinarea microscopică urmată de fixarea imaginilor pe fotografii, care apoi se compară prin juxtapunere, servind astfel ca procedeu de lucru şi ca mijloc de ilustrare a concluziei la care ajunge expertul. Pentru o concluzie de identitate a armei cu care s-a tras, atât în cazul glonţului, cât şi în cazul tubului de cartuş, caracteristicile comune constatate trebuie să fie suficiente cantitativ şi mai ales calitativ şi să constituie un complex irepetabil la o altă armă. Este necesar ca eventualele deosebiri ce apar să fie explicate. La aprecierea deosebirilor se va ţine seama de eventualele modificări ale armei şi ale glonţului sau ale tubului în intervalul de timp de la comiterea faptei şi până la examinarea lor în laborator, precum şi de condiţiile diferite de tragere la locul faptei şi cu ocazia efectuării expertizei. identificarea criminalistică, stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor sau a obiectelor care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare. I. a apărut şi s-a dezvoltat ca o parte de sine stătătoare a ştiinţei criminalistice, fiind impusă de nevoile practicii de descoperire şi de cercetare a infracţiunii şi a infractorului. identificarea dactilografului, stabilirea persoanei care a dactilografiat un act ce face obiectul procesului judiciar. I. se realizează pe baza a două categorii de caracteristici: lexical-gramaticale şi dactilografice. Cele din primă grupă se referă la limbajul folosit, la particularităţile stilistice, la respectarea regulilor ortografice şi de punctuaţie. Cele din a doua grupă privesc, în primul rând, aspectele topografice: modul de dispunere a scrisului în pagină, plasarea titlului, a datei, a antetului şi a numărului de înregistrare, dimensiunea spaţiului alb din stânga textului, din partea de sus şi de jos a acestuia, existenţa alineatelor şi mărimea lor, felul de terminare a rândurilor şi de despărţire a cuvintelor, modul de numerotare şi de terminare a paginii, (folosirea vreunui semn, plasamentul său), felul de subliniere a unor idei, cuvinte, intensitatea de lovire a tastelor şi cadenţa dactilografierii, modul de scriere a expresiilor cifrice, îndeosebi a celor cu fracţii, intervalul la care se scriu semnele grafice în cazul folosirii ghilimelelor, parantezelor, linioarelor etc. Se urmăresc, totodată, eventualele greşeli de dactilografiere şi, bineînţeles, natura acestora (lipsa spaţiului între cuvinte, erori de litere, omiterea majusculei sau a altui semn grafic ş.a.). Modul de corectare a greşelilor de
dactilografiere (ştergerea cu guma, răzuire cu lama, suprapunerea semnului corespunzător peste cel eronat printr-o apăsare mai puternică pe tastă, ştergerea cu xuri) constituie un alt indiciu individualizator, de natură să contribuie la identificare. De mare însemnătate sunt probele dactilografice ce se administrează de la persoana ori persoanele bănuite că au scris la maşină actul în litigiu. Procurarea unor acte anterioare, dactilografiate de aceeaşi persoană este foarte utilă. Asemenea probe permit să se facă aprecieri asupra nivelului deprinderilor de dactilografiere şi a particularităţilor acestora. Probele experimentale vor cuprinde un text oarecare, precum şi textul actului în litigiu. Posibilităţile de identificare depind în mare măsură de volumul textului în litigiu, fiind direct proporţionale cu acesta. identificarea factorului creator al urmei, determinarea individuală, prin aplicarea metodelor, procedeelor şi tehnicilor criminalistice, a persoanei, a animalului sau a fenomenului care a creat în procesul săvârşirii unei infracţiuni urmele formă sau materie descoperite la locul săvârşirii infracţiunii. identificarea după film, identificarea unei persoane, a unui loc sau a unui obiect după caracteristicile generale şi individuale existente într-o imagine a unui film cinematografic sau a unei videofonograme. identificarea după film a unei persoane, v. expertiza filmului judiciar. identificarea maşinii de scris, stabilirea maşinii la care s-a dactilografiat un text. Se realizează prin compararea caracteristicilor dactilografice ale actului în litigiu cu caracteristicile dactilografice ale altor acte scrise la maşina bănuită, precum şi cu probe experimentale obţinute la aceeaşi maşină. Compararea se desfăşoară, de regulă, în două etape. Mai întâi se iau în calcul caracteristicile cu valoare generică, cum sunt claviatura cu particularităţile sale, tipul caracterelor, „pasul“ mecanismului principal, intervalul dintre rânduri şi lungimea lor. În cazul când una sau mai multe dintre aceste caracteristici se deosebesc, analiza comparativă se întrerupe, concluzionându-se că textul nu a fost scris la maşina în discuţie. Dacă elementele de mai sus se aseamănă, se procedează în continuare la confruntarea caracteristicilor individuale create de particularităţile pieselor ce alcătuiesc mecanismul maşinii şi de cele ale suprafeţelor de impact ale semnelor grafice. Acestea din urmă sunt cele mai constante şi mai valoroase, întrucât reprezintă defecte de fabricaţie şi, mai ales, defecte ivite în cursul exploatării maşinii de scris. identificarea după resturi osoase, stabilirea identităţii unui schelet uman. Sunt posibile, după metodele cunoscute până în prezent, trei genuri de determinări care pot conduce la identificarea persoanei după resturi ale scheletului: a) indicarea unor semnalmente generale: sexul, vârsta, înălţimea, corpolenţa, boli de care a suferit; b) reconstituirea ţesuturilor şi a organelor pe craniu după metoda Gherasimov; c) examinarea comparativă cu fotografii sau radiofotografii ale dispărutului, prin metoda supraproiecţiei. identificarea scriptorului, stabilirea autorului unui grafism (text sau semnătură). Se realizează prin compararea grafismului în litigiu cu grafismul ce emană în mod indubitabil de la o anumită persoană. Se confruntă caracteristicile generale şi
individuale ale scrisului, ţinându-se seamă de variabilitatea naturală a acestuia, precum şi de modificările ce le poate suferi datorită unor împrejurări independente de voinţa scriptorului, factorilor întâmplători, condiţiilor neobişnuite de scriere, precum cum şi modificărilor intenţionate. Trebuie precizat că ceea ce se realizează prin compararea a două grafisme este identificarea autorului şi nu identitatea scrisurilor sau a semnăturilor confruntate. identificarea ştampilei, stabilirea exemplarului concret de ştampilă după impresiunea acesteia depusă pe un act. Determinarea este posibilă datorită caracteristicilor individuale ale clişeului ştampilei, care se reflectă în impresiune. Procesul identificării constă în examinarea separată a impresiunii de ştampilă în litigiu şi a ştampilei suspecte, precum şi a impresiunilor create anterior (pe alte acte) şi experimentale. Atunci când există mai multe ştampile confecţionate după aceeaşi matriţă, trebuie să se obţină impresiuni de comparaţie de la fiecare dintre ele. Expertul va trebui informat atât asupra existenţei mai multor ştampile de aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut, cât şi asupra condiţiilor de confecţionare, exploatare şi păstrare a ştampilei cu care se presupune că sa executat impresiunea incriminată. identificarea după voce şi vorbire, v. expertiza vocii şi a vorbirii. identi-kit, trusă de reconstituire a portretului unei persoane pe baza semnalmentelor descrise de victimă şi de martori. Trusa cuprinde schiţe ale elementelor faciale desenate pe un material transparent. Elementele faciale ale omului sunt clasate în 12 grupe (păr, frunte, sprâncene, ochi, urechi, nas, buze, bărbie, mustaţă, barbă, ochelari şi acoperământ pentru cap: pălărie, basc, chipiu etc.), fiecare grupă cuprinzând 50-80 variante ale elementului facial respectiv, totalizându-se în final 600-1000 de fişe transparente cu schiţe ale elementelor faciale. Trusa cuprinde şi un album tipărit al fiecărui element facial care poartă un număr de cod. Persoana care furnizează datele alege din album elementele corespunzătoare semnalmentelor pe care le-a perceput şi, în baza numărului de cod din album, se scot fişele transparente care, prin suprapunere, compun portretul robot al celui în cauză. identitate, starea unui obiect de a fi identic numai cu el însuşi, irepetabil, deosebit de toate celelalte obiecte, inclusiv de cele asemănătoare lui. idiotism grafic, formă neobişnuită de execuţie a literelor, construcţii grafice neliterale, semne grafice care însoţesc o literă sau o semnătură, executate într-un mod cu totul personal. ilustrare criminalistică, activitate de demonstrare vizuală (prin fotografii, desene, schiţe ori diagrame) a modului de desfăşurare a examinărilor, experimentărilor şi analizelor probelor materiale ce fac obiectul expertizei criminalistice. imitarea semnăturii, activitate desfăşurată cu intenţie pentru imitarea servilă sau liberă, în scop infracţional, a unei semnături care aparţine unei alte persoane. Prin metodele de expertiză poate fi demonstrată în mod ştiinţific orice imitare a semnăturii.
imitarea vocii şi vorbirii, încercarea unei persoane de a reproduce în procesul vorbirii caracteristicile generale şi individuale relativ neschimbătoare ale vocii unei alte persoane. Orice imitare de voce poate fi demonstrată pe calea expertizei criminalistice. implementarea amprentelor, introducerea în memoria unui calculator, după un anumit cod, a amprentelor papilare. Codificarea în vederea i. poate fi făcută manual şi automat. impresiune papilară, impresiune creată de desenul papilar al degetelor, al palmelor şi al plantelor. incendiu, foc mare care cuprinde şi arde parţial sau în întregime o clădire, o pădure etc. Se poate produce ca o reacţie de oxidare rapidă a unei substanţe în prezenţa oxigenului atmosferic cu dezvoltare de căldură, de regulă însoţită de lumină. Cercetarea la faţa locului a unui incendiu este activitatea în care trebuie descoperite, fixate şi ridicate cu ajutorul mijloacelor şi metodelor criminalistice o categorie de urme cu totul aparte: a) fumul (alb, dens, cu miros de usturoi provine din arderea fosforului şi este foarte toxic; cenuşiu către negru, provine din arderea lemnului; alb-gălbui este degajat de arderea hârtiilor, paielor şi fânului; negru se degajă în procesul arderii gudronului, asfaltului, petrolului, benzinei şi a altor produse petroliere; cenuşiu, înţepător, cu miros neplăcut provine din arderea ţesăturilor); b) flăcările pot oferi organelor judiciare date de o reală importanţă în stabilirea cauzelor care au generat incendiul: luminozitatea ce poate fi determinată de concentraţia radiaţiilor electromagnetice emise de flacără în domeniul vizibil atunci când arde benzina, benzenul, acetilena, huila, lemnul şi calciul; puţin luminoasă în cazul arderii hidrogenului şi oxidului de carbon în stare pură; neluminoasă va fi întâlnită la arderea eterului şi a etanolului. Fixarea culorii flăcării se va realiza cu ajutorul fotografiei, filmului şi videofonogramei judiciare; c) poziţia în care au fost găsite uşile şi ferestrele; d) poziţia aparatelor de semnalizare a incendiului; e) poziţia vanelor electromagnetice sau manuale ale drencerelor; f) focarul incendiului; g) situaţia în care se găseşte dispozitivul care înregistrează grafic data, ora şi zona de temperatură critică; h) urmele de fumizare (fumul permite stabilirea modului de deplasare a flăcărilor, care oferă date cu privire la prezenţa unor lubrifianţi); i) prezenţa vaselor în care au fost aduse substanţele inflamabile; j) urmele de scurt-circuit care pot fi descoperite la tablourile de siguranţă, pe conducte sau la unele aparate electrice de încălzire. Toate aceste urme supuse atenţiei unor experţi, institute şi laboratoare de expertiză pot oferi organelor judiciare date complete cu privire la cauzele şi condiţiile care au condus la declanşarea incendiului. incompatibilitatea expertului, imposibilitatea de exercitare a calităţii de expert datorită calităţilor funcţionale ale persoanei respective sau poziţiei procesuale a acesteia. Trebuie deci precizat că incompatibilitatea nu exclude calitatea de expert, în general, ci ea se referă la exercitarea acestei calităţi într-o cauză concretă. Referindu-ne la calitatea funcţională, sunt incompatibili de a fi experţi judecătorul, procurorul, avocatul, organul de cercetare şi asesorul. Datorită poziţiei lor procesuale nu pot fi experţi inculpatul, martorul, partea vătămată sau învinuitul. indice medular (în expertiza criminalistică), raport matematic dintre diametrul unui fir de păr şi cel al canalului medular. La părul uman i. este mai mic de 0,30; la animale este
mai mare de 0,30. I. serveşte în analiza biocriminalistică pentru a stabili dacă firul de păr este uman sau animal. indice de refracţie (în expertiza criminalistică), raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidenţă (i) şi de refracţie (r) faţă de normală, ale unei raze care pătrunde dintr-un n=
sin i sin r
mediu în altul: . I. se foloseşte în expertiza criminalistică în procesul identificării substanţelor sau a concentraţiei unei substanţe. individualitatea scrisului, însuşire esenţială care face posibilă identificarea autorului. I. atestă că nu există două persoane cu acelaşi scris, că ansamblul deprinderilor de scriere este propriu fiecărei persoane, depinzând de particularităţile anatomofiziologice şi psihice ale acesteia, precum şi de alţi factori subiectivi şi obiectivi care concură la formarea scrisului (influenţe pedagogice, tehnice, profesionale etc.). Pe parcursul învăţării scrisului, fiecare individ se îndepărtează de modelul caligrafic în felul său, imprimând grafismului anumite trăsături care alcătuiesc un sistem de caracteristici irepetabile în scrisul altei persoane. Caracteristicile scrisului se reflectă, în principal, în particularităţi de execuţie a semnelor grafice şi a combinaţiilor acestora. Fiecare dintre aceste caracteristici se poate întâlni şi în scrisurile altor persoane, însă coroborate ele formează un complex individual propriu fiecărei persoane, care se stabileşte, practic, de la caz la caz, pe baza studiului aprofundat al scrisului. inel, detaliu al unui desen papilar format dintr-o creastă care descrie un traseu circular. inel de frecare, urmă suplimentară a împuşcăturii având formă de centură în jurul orificiului de intrare a proiectilului. Se formează datorită depunerilor de unsoare de pe ţeava armei, de funingine şi de alte reziduuri de ardere a pulberii, precum şi de particule metalice. Intensitatea inelului este în funcţie de starea ţevii armei cu care s-a tras (unsă sau neunsă, cu sau fără strat de coroziune etc.), de felul proiectilului şi al pulberii folosite, de succesiunea focurilor (la primul foc, de exemplu, se va înregistra o cantitate mai mare de unsoare pe ţeavă). Pe materialele de culoare închisă sau în cazul când orificiul de intrare este pătat cu sânge, inelul de frecare nu se observă cu ochiul liber, fiind necesară examinarea în radiaţii invizibile (U.V., I.R., Röentgen), spectrografia, analiza prin activare cu neutroni. În noţiunea inelului de frecare se cuprinde şi inelul de metalizare, pe care unii autori îl tratează separat. Particulele metalice depuse la orificiul de intrare provin din interiorul ţevii armei şi de la proiectilul tras, în special când acesta este fără cămaşă. În marea majoritate a cazurilor, inelul de frecare se suprapune cu inelul de metalizare. Sunt însă şi situaţii când acesta din urmă apare mai în profunzimea canalului format în ţinta împuşcată şi anume acolo unde întâlneşte o suprafaţă mai dură (de exemplu, un os din corpul uman) în comparaţie cu orificiul de intrare (de exemplu, veşmintele sau ţesuturile moi ale corpului uman). inel de metalizare, v. inel de frecare. infractor, persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală. infracţionalitate, v. criminalitate.
infracţionism, v. criminalitate. infracţiune, fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. I. este singurul temei al răspunderii penale. infradeltic, sub deltă. Prin acest termen se fixează poziţia generală a unor caracteristici ale unei dactilograme ca fiind situate între deltă şi bază. institut de criminalistică, unitate de expertiză criminalistică şi cercetare ştiinţifică. În cadrul unui i. se pot organiza laboratoare de dactiloscopie, grafoscopie, traseologie, balistică, chimie judiciară, fizică judiciară, biocriminalistică, antropometrie judiciară, expertiza documentelor, fonocriminalistică, testare poligraf etc. instrumente de spargere, denumire generică, în care se includ toate uneltele, sculele, aparatele şi orice alte obiecte care se folosesc la săvârşirea unei spargeri. După procesul de formare, urmele i. pot fi: urme statice şi dinamice, urme de suprafaţă şi de adâncime. În general, ponderea o deţin cele de adâncime. În raport cu modul de folosire al instrumentelor, urmele pot fi create prin: apăsare, lovire, tăiere, înţepare, frecarealunecare (prin detaşarea unor fragmente din instrumente). instrument scriptural, obiect destinat pentru a scrie, care, de obicei este tocul, creionul, pixul. Mai pot fi folosite trăgătorul sau peniţa de desen, pensula, creta, creionul dermatograf, cărbunele, pana de păsare, precum şi alte obiecte ce nu sunt confecţionate special în acest scop. În funcţie de natura şi construcţia instrumentului scriptural şi, mai ales, a vârfului acestuia, care intră în contact cu suportul scrisului, trăsăturile obţinute vor prezenta caracteristici proprii. Acestea servesc la individualizarea fiecărui instrument şi pot folosi în unele cazuri la identificarea acestuia. interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor, operaţie complexă de logică şi de folosire a metodelor tehnico-ştiinţifice, desfăşurată în câmpul infracţiunii, care poate determina semnificaţia unei formule, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită, cu date, în funcţie de un anumit domeniu ales. În procesul complex de cercetare a locului săvârşirii infracţiunii, i. este una dintre metodele ştiinţei criminalistice prin care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată pot ajunge la aflarea adevărului. Ea permite să se răspundă în procesul cercetării la următoarele întrebări: unde s-a comis fapta ?; când s-a săvârşit fapta ?; cum a fost comisă ?; cine a săvârşit-o? 1. Unde s-a comis fapta? Determinarea perimetrului locului săvârşirii faptei este, în primul rând, o problemă de interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor infracţiunii, în raport cu amplasarea în spaţiu a lor şi a obiectelor care au legătură cu comiterea infracţiunii. 2. Când s-a săvârşit fapta? La faţa locului se pot găsi urme prin examinarea cărora specialiştii pot furniza date cu privire la timpul scurs de la comiterea faptei. De exemplu, în cazul unui omor, prin Tc − To T1 − T 0 t= T1 − T 0 log T 2 − T 0 se poate stabili cu multă exactitate ora producerii aplicarea ecuaţiei 2 log
decesului. 3. Cum a fost săvârşită fapta penală? Un rol important în formularea răspunsului la această întrebare revine interpretării tehnico-ştiinţifice a mecanismului de
formare a urmelor, de amplasare a obiectelor sau a altor mijloace folosite la comiterea faptei penale. a) Stabilirea drumului parcurs de infractor (,,Iter criminis"). Din punct de vedere criminalistic, prin aceasta se înţelege drumul care are ca punct de plecare prima manifestare externă a subiectului de executare a rezoluţiei infracţionale, continuând cu restul acţiunilor până la punctul terminus prin care infractorul părăseşte locul faptei. b) Cum a acţionat făptuitorul? Practica demonstrează că la faţa locului se descoperă şi urmările faptei săvârşite, care pot oferi date concludente despre modul în care a acţionat făptuitorul. Interpretarea trebuie să urmeze îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracţionale ori parcurgându-se procesul invers, adică de la urmări la faptă. 4) Cine a comis fapta penală? „Citirea“ urmelor infracţiunii trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire atât la numărul autorilor şi al complicilor, cât şi la identitatea lor. a) Numărul autorilor şi complicilor. Toată demonstraţia făcută în procesul interpretării tehnico-ştiinţifice poate conduce în continuare la concluzia că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulţi autori sau complici. Gama de urme şi obiecte care pot fundamenta ştiinţific demonstraţia este foarte variată, în raport cu specificul fiecărei infracţiuni. Cele mai frecvente sunt totuşi urmele digitale, palmare, plantare şi de încălţăminte. b) Date despre identitatea făptuitorilor. Prin interpretarea urmelor şi a obiectelor descoperite în procesul cercetării la faţa locului se pot obţine date care ajută la formarea cercului de suspecţi. Apoi, prin examinarea comparativă a urmelor găsite la locul infracţiunii cu modelele de comparaţie prelevate de la persoanele bănuite, se poate stabili făptuitorul. intersecţie, locul unde o creastă papilară dintr-o dactilogramă se încrucişează cu o altă creastă papilară. intoxicaţie, îmbolnăvirea organismului cauzată de prezenţa unui toxic în organism. Poate fi de natură medicamentoasă, chimică, profesională (produsă de substanţe folosite în procesul muncii). În raport cu timpul în care se manifestă îmbolnăvirea după absorbţia toxicului în organism există: i. acută (manifestare imediată) şi i. cronică (manifestare în timp după administrări repetate de toxic). După modul în care se produce, poate fi accidentală sau intenţionată. Cele intenţionate apar în cazul sinuciderilor sau a crimelor în care făptuitorul administrează toxicul victimei fără ştirea acesteia. intradeltic, înăuntrul deltei. Prin acest termen se fixează poziţia generală a unor elemente caracteristice ale unei dactilograme ca fiind situate între deltă şi nucleu. ipoteză, v. versiune criminalistică. iradiere, expunerea unui obiect, a unei substanţe chimice sau a unei persoane acţiunii unui fascicul de radiaţii (cosmice, Röentgen, X, ultraviolete, vizibile, infraroşii, laser). Prin iradiere pot apărea caracteristici noi ale obiectelor expuse (schimbări de culoare, apariţii de arsuri etc.), emisii de radiaţii (fluorescenţă, radioactivitate) etc. iscălitură, v. semnătură. „iter criminis", v. interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor.
Î îmbrăcăminte, (urme de î.), urmele lăsate de îmbrăcăminte atât pe corpul persoanei care le poartă, cât şi pe obiectele cu care intră în contact. U. de î. reproduc aspectul construcţiei exterioare a acesteia. Prin examinarea criminalistică a acestora se pot obţine date cu privire la structura ţesăturilor materialului, îndoiturile, cutele, tiviturile, rupturile, elementele specifice cusăturii, peticele, linia de îmbinare a lor, stopările sau alte reparaţii. Uneori urmele descoperite la locul săvârşirii infracţiunii reproduc forma şi detaliile de structură ale anexelor obiectelor de îmbrăcăminte, ca: nasturi, catarame, fermoare, curele, cordoane şi epoleţi. împrejurări negative, situaţii de fapt care indică lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi obiectele sau împrejurările ce se presupune că le-au creat. Organul judiciar care efectuează cercetarea la faţa locului trebuie să lămurească modul în care sau produs şi pentru aceasta cel mai adesea efectuează experimente judiciare. Atunci când experimentele efectuate nu lămuresc pe deplin î., organul judiciar apelează, potrivit legii, la cunoştinţele unor specialişti sau experţi. încălţăminte (urme de î.), urme lăsate de încălţăminte prin contactul ce are loc între părţile exterioare ale acesteia şi locul unde s-a comis fapta (sol, podea, mobilă, materiale pulverulente etc.). Examinarea criminalistică a urmelor de încălţăminte permite furnizarea unor date în legătură cu activităţile desfăşurate de făptuitor înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii, precum şi identificarea încălţămintei. După părţile componente, urmele pot fi create de partea de jos a încălţămintei (urme lăsate de partea exterioară a tălpii; urme lăsate de pingea; urme lăsate de rama tocului şi a tălpii; urme ale regiunii glengului, urme lăsate de toc, de blacheuri, de cuie şi de ţinte), de feţele încălţămintei (urme create de căpute; urme create de carâmbi) sau de alte componente (limbă, baretă, burduf, vipuşti, şiret, capse, catarame etc.). început de creastă papilară, locul de unde începe o creastă papilară. Pentru a se stabili care este începutul sau sfârşitul unei creste papilare, caracteristicile unei dactilograme se citesc şi se descriu în sensul acelor de ceasornic. Când se examinează un fragment de urmă papilară la care nu este posibilă determinarea nucleului, citirea se face de la stânga la dreapta şi de sus în jos. înclinaţia scrisului, caracteristică generală constând în poziţia axei verticale a semnelor grafice faţă de linia de bază. Majoritatea scrisurilor sunt puţin înclinate spre dreapta. Există însă scrisuri verticale ori înclinate spre stânga. Aprecierea gradului de înclinare se face de regulă prin observare şi comparare directă. Sunt şi instrumente destinate special pentru măsurarea unghiului format de axa semnului grafic cu linia de bază a scrisului. În aceste cazuri se calculează o medie, întrucât gradul de înclinaţie oscilează în anumite limite de la un semn grafic la altul. înlocuirea expertului, activitate procesuală determinată de incompatibilitate, abţinere şi recuzare. De asemenea, înlocuirea mai poate fi cauzată de moartea expertului, de
starea sănătăţii acestuia sau de plecarea în misiuni pe timp îndelungat. Însuşi expertul poate cere înlocuirea lui cu alt expert atunci când are motive justificate pentru aceasta. înscris, act constituit ca instrument probator, în care este încorporată prin scriere, însemne, desene sau într-un oricare alt mod convenţional voinţa care poate da naştere unui raport juridic ori fapte de natură a contribui la stabilirea adevărului. înregistrarea penală, sistem de organizare şi funcţionare a evidenţei anumitor categorii de persoane şi obiecte, în vederea identificării lor ulterioare. Potrivit concepţiei clasice, î. cuprinde: înregistrarea alfabetică, înregistrarea persoanelor dispărute şi a cadavrelor neidentificate, înregistrarea animalelor şi a obiectelor pierdute sau furate, înregistrarea după modul de operare şi înregistrarea dactiloscopică. În prezent, sistemul înregistrării penale capătă o altfel de configuraţie: a) înregistrarea antecedentelor penale potrivit prevederilor legii; b) cartotecile de identificare a persoanelor şi a cadavrelor; c) cartotecile de identificare a mijloacelor materiale de probă; d) colecţiile criminalistice. întărirea imaginii, procedeu tehnico-fotografic care permite întărirea imaginii iniţiale a unui negativ prin depunerea pe clişeu a unui strat de gelatină colorant. Se foloseşte pentru îmbunătăţirea fotografiei judiciare executată în condiţii necorespunzătoare. întrebări ajutătoare, întrebări care au ca scop să stabilească în memorie faptele uitate, prin asociaţie, nu prin sugestionarea persoanei ascultate. În acest scop pot fi prezentate probe materiale, fotografii, planşe, înscrisuri etc. întrebări de completare, întrebări prin care se urmăreşte să se stabilească unele fapte şi împrejurări despre care persoanele ascultate nu au făcut declaraţii, dar pe care le cunoaşte şi au importanţă pentru lămurirea cauzei. întrebări de control, întrebări care au ca scop să verifice dacă persoana ascultată, în raport cu cele percepute (la martor) sau cu cele săvârşite (la învinuit), face declaraţii sincere şi exacte cu privire la un aspect ori la o împrejurare a faptei. Î. se referă la împrejurări cunoscute şi bine stabilite de organul judiciar. întrebări de detalii, întrebări prin care se urmăreşte stabilirea în mod concret a unor aspecte ale faptei, precizarea anumitor detalii necesare verificării declaraţiilor persoanei ascultate sau relevarea unor aspecte pe care aceasta le-a neglijat cu sau fără intenţie. întrebări de precizare, întrebări formulate pentru ca persoana ascultată să relateze anumite împrejurări cu privire la timpul, locul, modul ş.a. în care s-a săvârşit fapta şi pe care în cursul relatării libere aceasta nu le-a menţionat. întrebări de reamintire, întrebări care se adresează persoanei ascultate în situaţia în care aceasta, deşi relatează despre o faptă sau despre o împrejurare percepută sau realizată anterior, nu-şi aminteşte pe moment când anume a avut loc evenimentul în cauză. În asemenea împrejurări va fi întrebată când s-a produs fapta în raport cu unul din momentele mai importante din viaţa sa (căsătorie, mutarea într-o localitate, absolvirea unei şcoli, participarea la o întrunire etc.).
întrebări sugestive, întrebări care, indiferent de tip, pot sugera răspunsul dorit. Î. sunt inadmisibile, întrucât nu ajută la aflarea adevărului în cauză, ci pot aduce prejudicii bunei desfăşurări a procesului penal. Î. nu trebuie confundate cu cele ajutătoare, ultimele având ca scop să restabilească în memorie, prin asociaţie, fapte uitate. întrerupere, locul unde traseul unei creste papilare încetează, după care, la un interval de 2-3 mm, îşi reia traseul. Î. este un element caracteristic de identificare a unei amprente papilare.
J justificarea timpului, procedeu tactic folosit în ascultarea învinuitului sau a inculpatului care nu face declaraţii cu privire la faptele săvârşite şi care constă în verificarea minuţioasă a modului cum acesta şi-a petrecut vremea înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, ajungându-se astfel la „perioadele de timp“ pe care nu le poate justifica decât prin arătarea adevărului. V. şi alibi.
L laba piciorului, laba piciorului este alcătuită din : 1. Faţa plantară a labei piciorului: a) faţa plantară; b) faţa metatarsiană; c) şanţul interdigital; d) faţa plantară a degetului mare; e) şanţul digito-metatarsian; f) metatarsul; g) faţa internă a plantei piciorului; h) regiunea calcaneeană; i) perniţele dintre degete; k) porţiunea degetului mare; 2. Faţa dorsală a labei piciorului: a) marginea internă a plantei; b) falanga; c) articulaţia interfalangiană; d) falanga 2; e) degetul mare; f) unghia; g) vârful degetului; h) degetul 2; i) degetul 3 ; j) degetul 4; k) degetul mic; l) spaţiul interdigital; m) marginea externă a labei piciorului; n) maleola externă; o) maleola internă. Aceste denumiri trebuie corect consemnate în actele procedurale şi în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice sau de expertiză criminalistică. laborator criminalistic mobil, v. auto-laborator criminalistic. laborator de antropometrie judiciară, ansamblu de instalaţii şi aparatură speciale folosit pentru efectuarea expertizelor criminalistice şi a cercetării ştiinţifice în vederea determinării vechimii osului uman, a sexului şi a taliei persoanei după schelet, în vederea stabilirii vârstei, a identificării persoanei prin reconstituirea fizionomiei după craniu sau prin metoda supraproiecţiei. laborator de balistică judiciară, ansamblu de instalaţii şi de aparatură speciale folosit pentru efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice care au ca scop stabilirea stării tehnice a armelor de foc şi a muniţiei, cercetarea urmelor de intrare şi de ieşire lăsate de proiectile, a urmelor de ricoşeu, a urmelor suplimentare ale tragerii, determinarea distanţei şi a direcţiei de tragere, cercetarea urmelor lăsate de armă pe glonţ şi pe tubul de cartuş şi examinarea armelor atipice, în vederea identificării
criminalistice a armei folosite la comiterea infracţiunii, pentru stabilirea adevărului în procesul penal. laborator de biocriminalistică, ansamblu de aparatură specială folosit pentru efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice, a expertizelor şi a cercetărilor ştiinţifice aplicative în vederea identificării persoanelor după urmele de sânge, de salivă, de spermă şi de natură piloasă. laborator de chimie judiciară, ansamblu complex de instalaţii şi aparatură clasică şi modernă, folosit pentru cercetarea în scopul identificării produselor petroliere, a urmelor de vopsea, a urmelor de natură pulverulentă, a hârtiei, a urmelor de cerneală, de tuş şi de pastă, a urmelor de produse textile, de substanţe toxice şi a metalelor preţioase. laborator de dactiloscopie, ansamblu de aparatură optică şi de calculatoare electronice, folosit pentru cercetarea urmelor şi a amprentelor papilare (digitale, palmare şi plantare) în scopul identificării persoanei care le-a creat. laborator de expertiză criminalistică, formă de organizare a activităţii practice criminalistice care dispune de un local înzestrat cu aparatură şi mijloace tehnicoştiinţifice speciale pentru efectuarea de experimente şi lucrări în domeniul expertizei criminalistice. laborator de film judiciar, ansamblu de instalaţii şi aparatură care permite executarea filmărilor, developarea peliculei, montarea imaginii şi a sunetului în vederea realizării filmului judiciar şi didactic. laborator de fizică judiciară, ansamblu complex de aparatură clasică şi modernă (spectrografie în infraroşu, vizibil şi fluorescent în raze X, microscopie electronică, laser etc.), folosit pentru cercetarea urmelor de metale, de sol, de ,vopsea, de natură pulverulentă, de sticlă, de hârtie, de produse textile, identificarea după scrisul de mână etc. laborator de fonocriminalistică, laborator dotat cu aparatură corespunzătoare efectuării expertizelor care au ca obiect: stabilirea autenticităţii fonogramelor magnetice, determinarea apartenenţei la gen, identificarea persoanei după voce şi vorbire, stabilirea deghizărilor şi a imitărilor de voce şi identificarea obiectelor după zgomot. laborator de fotografie judiciară, ansamblu de instalaţii şi aparatură care permite executarea fotografiei şi a proceselor de prelucrare a materialelor fotosensibile negative şi pozitive, alb-negru şi color. laborator de grafoscopie, ansamblu de instalaţii şi aparatură, folosit pentru cercetarea scrisului de mână şi a semnăturilor în vederea identificării persoanei care le-a executat şi a scrisului dactilografiat în vederea identificării maşinii de scris şi uneori chiar a dactilografului.
laborator de traseologie, ansamblu complex de instalaţii, dispozitive şi aparatură folosit pentru cercetarea urmelor create de obiecte în vederea stabilirii întregului după părţile componente, identificarea instrumentelor, a mijloacelor de transport, a nodurilor şi a legăturilor după urmele lăsate la faţa locului, cât şi pentru stabilirea falsului de monedă sau de bancnotă. laborator video, ansamblu de instalaţii şi aparatură video pentru înregistrarea simultană pe bandă magnetică a imaginii şi a sunetului şi redarea acestora pe ecranul unui monitor, folosit pentru fixarea unor acte de urmărire penală (cercetare la faţa locului, reconstituire, experiment judiciar, prezentări spre recunoaştere etc.). lampă de cuartz, v. lampă de ultraviolet. lampă de fulger electronic, dispozitiv electronic care produce lumină sub formă de sclipire puternică şi de scurtă durată. L. se foloseşte ca sursă de lumină artificială în efectuarea fotografiei judiciare. lampă de ultraviolet, dispozitiv de iluminare cu radiaţii ultraviolete. Este folosită atât la cercetarea la faţa locului pentru găsirea amprentelor sau a urmelor de substanţe fluorescente în radiaţii U.V., cât şi în examinările unor urme materie (hârtie, cerneluri, produse petroliere etc.). lampă cu vapori, v. lampă de ultraviolet. lanametru (în expertiza criminalistică), microscop de construcţie specială care permite determinarea dimensiunilor fibrelor textile prin proiectarea imaginilor mărite ale acestora pe un ecran gradat. laser, sistem (instalaţie) în care se produce amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii. Noţiunea de l. derivă de la expresia engleză „light amplification by stimulated emision of radiation“ (amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii). Stimularea se realizează prin aplicarea asupra ionilor, atomilor sau moleculelor a unei energii de excitaţie care, în anumite condiţii determinate, produce emisie de lumină. Principalele proprietăţi ale emisiei l. sunt: coerenţa ; monocromaritatea; direcţionalitatea şi intensitatea. Tipuri de l.: cu corp activ solid; cu substanţe active gazoase; cu mediul activ lichid; cu semiconductori. În scurta perioadă de la descoperirea sa, l. a cunoscut o permanentă dezvoltare şi diversificare, ceea ce oferă largi posibilităţi de aplicare a acestuia în cercetarea ştiinţifică şi în aproape toate domeniile de activitate umană. Astfel, l. se utilizează în ingineria tehnologică, în holografie, la sisteme de măsură şi control, la calculatoare electronice, în telecomunicaţii, în spectroscopie, în medicină ş.a. În criminalistică, l. se foloseşte ca sistem de filtraj optic în procesul efectuării expertizei de identificare a persoanei pe baza scrisului de mână sau a urmelor digito-palmare, precum şi a obiectului care a creat urma formă, descoperite şi ridicate de la locul săvârşirii infracţiunii. latent, termen generic cu care sunt denumite urmele invizibile.
laţ 1. Denumire generică dată dactilogramelor digitale monodeltice care sunt formate din trei regiuni: a) bazală, cu creste papilare relativ orizontale, paralele cu şanţul de flexiune al falangetei; b) marginală, cu creste papilare curbate în sus; c) centrală, cu creste în formă de laţ. 2. Creastă papilară singulară care porneşte într-o direcţie, descrie un arc şi se întoarce paralel cu punctul de pornire. L. pot fi: gemene, când desenul papilar are regiunea centrală constituită din două grupe de laţuri contrare ce se întâlnesc între ele şi ale căror braţe se îndreaptă în direcţii contrare; concave, când regiunea centrală se formează dintr-un grup de creste papilare în formă de e, având un traseu concav faţă de şanţul de flexiune; adiacente, când nucleul unei dactilograme digitale monodeltice este format din două laţuri paralele care au un braţ comun; semn de întrebare, când nucleul este format dintr-o creastă care are un traseu asemănător semnului de întrebare. lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, activitate care are în vedere acele stări şi reflectări materiale care confirmă existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni şi ajută la identificarea infractorului, care, din cauza naturii lor, condiţiilor meteo sau mediului ambiant, sunt în pericol de a dispărea sau de a suferi modificări esenţiale care să le facă improprii unei examinări criminalistice. De regulă, asemenea fapte sau împrejurări constituie obiectul constatării tehnico-ştiinţifice. lămuriri suplimentare, lămuriri în scris, cerute serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza. lăţimea pasului, distanţa medie măsurată între paşii celor două picioare pe cărarea de urme, luându-se ca bază extremităţile exterioare ale urmelor celor două picioare. L. este unul dintre elementele mersului propriu fiecărei persoane. legătura criminalisticii cu criminologia, în efectuarea studiilor şi cercetărilor criminologice se folosesc şi unele date rezultate din activităţile criminalistice. La rândul său, criminalistica foloseşte din domeniul criminologiei unele metode de studiu cu privire la cauzele determinante şi condiţiile favorizante ale săvârşirii infracţiunilor şi pe această bază îşi stabileşte unele metode, procedee şi tehnici de lucru. legătura criminalisticii cu alte ştiinţe, formă de interacţiune a criminalisticii cu alte ştiinţe în raport cu natura acestora. Dintre ştiinţele juridice, în primul rând, se află în legătură cu dreptul procesual penal. În ultima instanţă, finalitatea activităţii criminalistice slujeşte realizării scopului procesului penal. Normele de procedură penală prevăd care anume activităţi de urmărire penală trebuie realizate (de exemplu, cercetarea la faţa locului), iar criminalistica elaborează metodele de efectuare a acesteia. Legătura cu dreptul penal constă în contribuţia criminalisticii la demonstrarea conţinutului infracţiunii. Asemenea legături criminalistice are şi cu criminologia, cu dreptul civil şi cu celelalte ramuri ale dreptului, cu psihiatria, logica, psihologia ş.a. De exemplu, psihologia oferă criminalisticii date pe baza cărora poate fi descifrat comportamentul infractorului şi modul de operare al acestuia. Criminalistica are strânse legături şi cu alte ştiinţe, cum ar fi medicina legală, fizica, biologia, chimia ş.a. De exemplu, chimia pune la îndemâna criminalistului toate datele necesare analizei de laborator a unor mijloace materiale de probă, precum substanţe toxice, stupefiante, medicamente etc.
legături, modul cum sunt înfăşurate materialele folosite la realizarea nodurilor. Urmele create de legături sunt urme formă care pot reţine şi unele particule de materie. Urma legăturilor pe suprafaţa suporturilor se formează din cauza presiunii, a frecării sau a simplului contact cu acestea. limbajul scris, proces complex în care gândirea e contopită într-un sistem unic al deprinderilor intelectuale şi motrice. Aceasta determină utilitatea examinării caracteristicilor care reflectă deprinderile de scriere şi a caracteristicilor care reflectă deprinderile limbajului scris. Particularităţile l. se pot urmări în trei planuri: a) ideatic, în care se disting modul de expunere a ideilor în scris şi stilul expunerii; b) lexical, în care se are în vedere, în primul rând, bagajul de cuvinte folosit (eventual utilizarea de arhaisme, neologisme, regionalisme, profesionalisme, elemente de jargon etc.); c) gramatical, care ia în consideraţie regulile sintactice de construcţie a propoziţiilor şi frazelor, precum şi regulile ortografice şi de punctuaţie, maniera şi gradul de respectare a acestora. În practica judiciară se cunosc „cooperări“, când cineva concepe textul şi altcineva îl scrie, ceea ce impune prudenţă în aprecierea acestui element de identificare. Nu este exclusă nici posibilitatea marcării caracteristicilor limbajului scris. În acest sens, se deghizează ortografia, cuvintele scriindu-se aşa cum le pronunţă persoanele cu cunoştinţe gramaticale reduse. Se simplifică arhitectonica şi stilul de expunere, adoptându-se unul folosit în vorbirea comună, cu fraze mai scurte şi banal construite. Se modifică lexicul prin reducerea bagajului de cuvinte (folosirea repetată a aceloraşi cuvinte, renunţarea la sinonime etc.) şi prin folosirea unor elemente dialectale sau de jargon ori a altor cuvinte care nu sunt proprii autorului respectiv. limitantă, creastă papilară care desparte regiunea marginală de regiunea centrală la o amprentă papilară sau regiunea bazală de regiunea centrală. În prima situaţie se numeşte l. superioară, iar în cea de-a doua l. inferioară. limitele locului săvârşirii faptei, graniţele înăuntrul cărora se găsesc urmele infracţiunii. L. sunt determinate la faţa locului în cadrul orientării de ansamblu care se face în faza statică a cercetării, pe baza contactului nemijlocit cu locul în care a fost săvârşită infracţiunea. În determinarea acestor limite sunt avute în vedere natura şi topografia terenului, precum şi natura faptei săvârşite, ştiut fiind că, în raport cu aceasta, limitele pot fi uneori mai largi decât s-ar crede la prima vedere. lingură de amprentat, dispozitiv construit dintr-o lamă metalică ori din masă plastică, având forma şi lăţimea unui deget, care foloseşte la amprentarea cadavre1or, deoarece degetele acestora nu pot fi rotite ca la persoanele în viaţă. În acest scop se aplică un strat foarte subţire de tuş pe degetele cadavrului, după care se introduce în „lingură“ un cartonaş alb şi se apăsă pe deget, imprimându-se astfel întregul desen papilar de la o margine la alta. linia de bază a scrisului, linia imaginară care uneşte partea inferioară a semnelor grafice nedepasante. Poate fi orizontală, când semnele grafice sunt plasate la acelaşi nivel, convexă sau concavă, când semnele grafice din partea mediană a cuvântului sunt plasate mai sus ori mai jos decât cele de la începutul şi sfârşitul acestuia, ondulată, când semnele grafice din cuvinte sunt plasate inegal, adică unul mai sus şi altul mai jos. L.
mai poate fi, la fiecare cuvânt, urcătoare sau coborâtoare, ceea ce dă naştere la un scris în scară (scariform, etajat, săltăreţ). linia de calcul, linia care uneşte centrul unei amprente digitale cu centrul deltei. L. este trasată pe reticulul lupei dactiloscopice şi serveşte la numărarea crestelor papilare intersectate de aceasta, în scopul clasificării. L. a fost concepută pentru prima dată de F. Galton, întemeietorul dactiloscopiei. linia deltei centrale, v. linia de calcul. linia lui Galton, v. linia de calcul. linia infradeltică, linia verticală care uneşte centrul deltei cu şanţul de flexiune la o dactilogramă digitală, (falangetă). L. serveşte pentru stabilirea numărului de creste între cele două puncte. linia de mers, linia imaginară pe cărarea de paşi care leagă extremitatea posterioară a urmei tocului (călcâiului) piciorului drept cu cea a piciorului stâng. L. poate fi curbă, frântă sau dreaptă şi constituie unul din elementele mersului. linii albe, încreţituri ale pielii care străbat transversal crestele papilare şi care sunt reproduse, într-o amprentă, prin spaţii neimprimate având aspectul unor linii albe. locul comiterii faptei, v. locul faptei. locul în care s-a aflat victima în momentul împuşcării, procedeu tehnicocriminalistic fundamentat pe posibilitatea stabilirii, pe baza calculelor matematice, a punctului din spaţiu situat pe linia traiectoriei glonţului, reprezentând orificiul de ieşire creat pe corpul victimei, luând în considerare că victima s-a aflat în poziţia în picioare şi că glonţul, în continuarea deplasării pe traiectorie, a lovit o a doua ţintă şi raportarea punctului respectiv la repere de la faţa locului. Această metodă se aplică numai după ce s-a stabilit direcţia de tragere pe baza unghiurilor de impact al glonţului cu ţinta, calculele metodei fundamentându-se pe valorile acestora. locul faptei, suprafaţă de teren sau o anumită incintă legată spaţial şi temporal cu infracţiunea cercetată. În adevăratul sens al cuvântului, prin l. se înţelege acea suprafaţă unde au fost descoperite urmele infracţiunii. Trebuie avut însă în vedere că se poate întâmpla ca infracţiunea să fi fost săvârşită în altă parte. De exemplu, violul a avut loc la locuinţa infractorului, iar cadavrul victimei a fost găsit într-o fântână, ceea ce a determinat ca în literatura de specialitate apărută în ultimul timp să se facă deosebire între locul săvârşirii faptei (în exemplul dat locuinţa infractorului) şi locul faptei (fântâna unde a fost descoperit cadavrul). Potrivit normelor codului penal român, în vigoare, prin l. se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia. Se poate remarca aşadar că însăşi prevederea legală face distincţie între locul unde s-a produs infracţiunea şi locul unde sa produs rezultatul acesteia, care, uneori pot să nu coincidă. locul săvârşirii infracţiunii, v. locul faptei.
luminiscenţă, emisie de lumină a unor substanţe, datorată excitării prealabile a acestora în alt mod decât prin încălzire. În funcţie de sursa de excitare, există: fotoluminiscenţă, electroluminiscenţă, catodoluminiscenţă, chemoluminiscenţă, bioluminiscenţă, triboluminiscenţă. lungimea pasului, distanţa medie măsurată pe cărarea de mers de la marginea urmei tocului (călcâiului) piciorului drept până la marginea urmei tocului (călcâiului) piciorului stâng. L. este unul din elementele mersului. lupa dactiloscopică, lupă special construită pentru examinarea şi stabilirea formulei pentru clasificarea amprentelor digitale. L.d. este montată pe un stativ de 6-8 cm. înălţime, iar la baza stativului se montează un set de reticule: pe primul este marcată linia de calcul, pe altul o grilă şi pe cel de-al treilea cercuri concentrice pentru codificare manuală în vederea introducerii pe calculator. lupă cu picior, v. lupă dactiloscopică.
M macrofilmarea, filmarea urmelor infracţiunii sau a unor detalii ale acestora pentru a le putea mări la scară convenabilă cu ajutorul inelelor prelungitoare. Valorile oferite de exponometru sunt insuficiente, ceea ce impune aplicarea unui raport de corecţie după K =
(a′) 2 f2
formula: , în care (a')= distanţa film-obiectiv; f = distanţa focală a obiectivului şi K = factor de prelungire. Se recomandă folosirea unei frecvenţe cât mai mici de filmare (12-16 imagini pe secundă). macrorelief, detaliile morfologice grosiere ale reliefului unei urme care se pot detecta cu ochiul liber sau cu o lupă care măreşte foarte puţin (de 2-3 ori). macrourme, categorii de urme caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute şi examinate, fără folosirea aparaturii optice. magnetofon, aparat care înregistrează şi reproduce sunetele cu ajutorul unor benzi speciale, acoperite cu o substanţă feromagnetică. În criminalistică, m. se foloseşte pentru înregistrări în procesul cercetării la faţa locului, al ascultării învinuitului, a inculpatului, a martorului sau a minorului, al confruntării, al reconstituirii şi în procesul expertizei fonocriminalistice. magnetoscop, aparat electronic cu ajutorul căruia se pot capta şi înregistra pe bandă magnetică de o construcţie specială imaginea şi sunetul. De regulă, un m. este compus dintr-o cameră de luat vederi cu transfocator şi microfon, conectată la monitor, cu ajutorul căreia se face înregistrarea în vederea redării imediate pe ecranul unui televizor a imaginii şi a sunetului. În criminalistică se foloseşte pentru înregistrarea imaginilor din câmpul infracţional, din timpul reconstituirii şi al altor acte de urmărire penală.
malformaţie papilară, defect congenital al desenului papilar. manuscriere tipografică, scriere cu litere asemănătoare modelelor tipografice. M. este o varietate a scrisului de mână, având la bază deprinderile grafice ale persoanei. Persoanele care, în virtutea profesiei lor (arhitecţi, desenatori, bibliotecari etc.), învaţă special să scrie cu diferite caractere tipografice, îşi formează, pe lângă deprinderile scrisului cursiv, noi deprinderi tehnice şi grafice, un nou sistem stabil de mişcări. Persoanele care scriu ocazional cu litere tipografice vor realiza un grafism mai puţin organizat şi lipsit de constanţă, din cauza absenţei unei perfecte coordonări a mişcărilor, a lipsei dinamismului şi spontaneităţii acestora. Specifică în asemenea cazuri este apariţia deprinderilor scrisului cursiv, manifestată în forme grafice ale caligrafiei curente, care se execută fie separat, fie împreună cu semnul grafic imitând modelul tipografic. Înregistrarea acestora are relevanţă pentru rezolvarea problemei identificării scriptorului. Expertul trebuie să stabilească mai întâi dacă scrisul în litigiu cu caractere tipografice aparţine unei persoane cu deprinderi formate în acest sens ori unei persoane care nu este obişnuită cu asemenea scriere. Scriptele de comparaţie trebuie să cuprindă atât probe ale scrisului cursiv (pentru a urmări, printre altele, şi elementele limbajului scris), cât şi probe libere şi experimentale ale scrisului cu caractere tipografice. marcarea caracteristicilor, procedeu de însemnare pe fotografia de ilustrare şi de examinare a elementelor cu valoare de caracteristici generale sau individuale, folosit în demonstraţia expertizei şi a constatării tehnico-ştiinţifice. marcarea locului faptei, operaţiune tehnico-criminalistică de însemnare a urmelor şi a corpurilor delicte, precum şi a căilor de acces la locul săvârşirii infracţiunii. M. se execută în cadrul cercetării la faţa locului şi ca semne se folosesc plăcuţe cu cifre, încercuiri cu creta, bandă gradată etc. martor, persoană fizică având cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului, fapt pentru care poate fi chemată, în condiţiile stabilite de lege, de către organul judiciar şi ascultată pentru a spune tot ce ştie. martori de bună credinţă, persoane care declară sincer şi fără să ascundă nimic din tot ceea ce cunosc cu privire la fapta în legătură cu care sunt ascultaţi. „martori muţi“, denumire folosită uneori pentru desemnarea mijloacelor materiale de probă, respectiv a obiectelor care conţin sau poartă urme ale infracţiunii sau orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, pe de o parte, şi obiectele corpuri delicte, pe de altă parte. Această denumire este determinată de faptul că urmele şi celelalte mijloace materiale de probe, dacă sunt studiate cu ajutorul procedeelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice, pot evidenţia elemente importante cu privire la infracţiune şi infractor. Astfel, ele pot „vorbi“ despre modul cum s-a săvârşit infracţiunea, când, unde şi în ce împrejurări, despre vinovăţia făptuitorului etc. martori oculari, persoane care au perceput direct, nemijlocit, fapte sau împrejurări legate de infracţiune şi de infractor. M. nu trebuie să fie confundaţi cu acele persoane
care, într-un fel sau altul, au participat la săvârşirea infracţiunii. Descoperirea m. este o operaţie necesară, de mare importanţă şi trebuie făcută cât mai repede, deoarece ajută la aflarea mai operativă a adevărului în cauză. martori de rea credinţă, persoane care au cunoştinţe despre fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului, dar care denaturează în mod voit adevărul în declaraţiile făcute în cadrul ascultării de către organul judiciar. masă de reprodus, dispozitiv care asigură paralelismului dintre planul materialului fotosensibil şi planul principal al obiectului sau al documentului fotografiat, precum şi iluminarea uniformă a câmpului fotografic, folosită pentru executarea fotografiei judiciare de laborator. matematică în criminalistică, v. aplicarea matematicii în criminalistică. material grafic, orice trăsătură, element, literă, cuvânt, text, semnătură, menţiune cifrică ori alt semn grafic. Noţiunea de m. se referă atât la scrisul (semnătura) în litigiu, cât şi la scrisul (semnătura) de comparaţie. Posibilitatea de identificare a scriptorului este, de regulă, direct proporţională cu volumul materialului grafic în litigiu. material plastic (urme de m.), denumire generică a unui grup de materiale de sinteză care prezintă anumite particularităţi de structură, de compoziţie şi proprietăţi fizicomecanice. Componentul de bază al m. îl constituie produşii macromoleculari sau polimerii, la care se adaugă diferite ingrediente menite să confere materialului anumite proprietăţi. Din punct de vedere al comportării la deformare, m. se împart în plastomeri, categorie care cuprinde produşi ce pot suferi deformaţii permanente şi care au proprietăţi mecanice deosebite, şi elastomeri, clasă care cuprinde totalitatea produşilor dotaţi cu elasticitate, putând suferi deformări temporare, de obicei alungiri. M. poate forma urme formă sau urme materie. 1. Urmele formă păstrează forma sau deformarea produsă de obiectul creator. În general, ele apar datorită unor procese mecanice (spargeri, frecări, rupturi, găuriri, scobiri etc.). Expertiza acestor urme se face prin metode traseologice. 2. Urmele materie pot fi examinate sub aspectul componenţilor prin analize spectrale (U.V., vizibil, I.R.) microscopice si cromatografice (de gaze), pentru a stabili dacă urma provine dintr-un material plastic, care anume, dacă a fost supusă acţiunii specifice unor agenţi fizici sau chimici, dacă au aceleaşi caracteristici fizico-chimice cu modelul de comparaţie, dacă face parte din acesta sau dacă împreună cu acesta au constituit un întreg. Din examinarea acestor urme se pot desprinde date cu privire la mecanismul producerii lor, natura urmelor, obiectul creator, dacă au suferit acţiunea temperaturilor ridicate sau a unor agenţi chimici. În cazul accidentelor de circulaţie, se poate stabili marca şi tipul autovehiculului de la care provin urmele de m. materiale pentru comparaţie, v. modele de comparaţie. materiale fotosensibile, suspensie de săruri sensibile la lumină, dispuse pe un suport din celuloid, hârtie, carton sau sticlă, având proprietatea de a înregistra şi fixa imaginea proiectată pe un obiectiv fotografic. M. pot fi: negative (placă fotografică, filmpac, planfilm, rolfilm), pozitive (hârtie fotografică) şi reversibile alb-negru şi color (plăci şi pelicule). Fotosensibilitatea materialelor negative alb-negru este una dintre principalele
proprietăţi fotografice ale m. şi este exprimată în grade DIN, unităţi GOST, indici ASA etc. materiale puse la dispoziţia expertului, urmele, obiectele care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii, obiectele care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârşirea infracţiunii, obiectele care sunt produsul infracţiunii, modelele sau scriptele de comparaţie, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, în măsura în care formează obiectul unei expertize. materiale de scriere, materiale folosite pentru scriere. Cele mai frecvent folosite sunt cerneala, creionul, pasta pentru stilou cu bilă. a) Cerneala reprezintă o soluţie apoasă care conţine coloranţi, materiale ce-i conferă consistenţă, uniformitate şi proprietăţi de aderare pe hârtie (dextrină, gumă arabică, amidon, glicerină), materiale conservante şi antiseptice (fenol, acid oxalic, salicilic, clorhidric). Majoritatea cernelurilor sunt preparate pe bază de coloranţi organici, având o mare gamă de culori şi de nuanţe (albastru, violet, negru, roşu, verde ş.a.). Există şi cerneluri cu destinaţie specială, cum sunt cele tipografice, cele pentru imprimări pe alte obiecte decât hârtia sau pentru tocurile cu fibre de tipul carioca etc. Se pot întâlni şi cerneluri preparate cu mijloace proprii, ca de pildă cerneala din creion chimic răzuit şi dizolvat în apă. b) Creioanele sunt de trei tipuri: ceramice (de grafit), chimice şi colorate (grase). Principalii componenţi ai primelor două categorii sunt grafitul şi caolinul (argila). Preparaţia acestuia din urmă determină şi tăria minei (foarte tare: 9H-6H; tare : 5H-2H; medie: H, F, HB; moale: B, 2B, 3B; foarte moale: 4B-6B). Pe lângă caolin şi grafit, creioanele chimice mai conţin coloranţi organici, clei, talc, săruri de calciu, acid stearic. Creioanele colorate au în componenţă caolin, gumă tragant, săruri de calciu, stearină şi un colorant organic (mineral). c) Pasta pentru stilourile cu bilă se compune dintr-un colorant organic aflat în suspensie, de obicei într-un ulei gros sau o ceară moale. Cunoaşterea compoziţiei materialelor de scriere are relevanţă pentru examinarea acestora în vederea stabilirii adăugirilor în acte, precum şi pentru determinarea naturii lor, atunci când se pune problema tipului de cerneală, de creion etc. cu care s-a scris actul sau problema identificării unui anumit material cu care se presupune că s-a scris actul. Investigaţiile ce se întreprind sunt de natură fizico-chimică şi constau în decelarea constituenţilor materialelor de scriere şi în comportarea acestora faţă de radiaţiile invizibile, faţă de anumiţi reactivi, în constatarea modului cum se dispun pe hârtia sau placa cromatografică, a gradului de copiabilitate şi a aspectului microscopic al particulelor ce le alcătuiesc etc. mărturia, v. declaraţiile martorului. măsurarea, metodă matematică folosită pentru stabilirea dimensiunilor urmelor şi a obiectelor descoperite în câmpul infracţional, a distanţelor dintre acestea şi alte puncte de reper de la faţa locului, precum şi a valorilor unor caracteristici identificatoare în procesul efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor criminalistice. Rezultatele obţinute prin măsurare pot fi materializate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză,dar şi în filme, fotografii, schiţe etc. măsurători fotografice, v. aducerea la scară.
măsurători fotografice tridimensionale, procedeu de determinare aproximativă a dimensiunilor obiectelor fotografiate cu un aparat necunoscut şi în condiţii variate, fără folosirea ca etalon a unui obiect cu dimensiunile cunoscute. măsurători tridimensionale stereofotografice, măsurători care permit determinarea valorii dimensiunilor liniare ale lungimii, lăţimii şi înălţimii obiectelor şi distanţelor dintre acestea pe baza imaginii pozitive stereofotografice. mecanismul de dare a focului, dispozitivul care percutează capsa cartuşului. Principalele piese care compun m. sunt percutorul cu vârful şi arcul, care la armele moderne se află montate în interiorul închizătorului. Arcul poate fi şi separat, servind exclusiv la transmiterea energiei percutorului. Acest tip de m. se prezintă într-o variantă cu percutor, iar în alta cu cocoş. La prima, percutorul este legat de arc astfel încât să execute o acţiune directă sau printr-o piesă intermediară. M. cu cocoş se caracterizează prin aceea că arcul acţionează asupra unei piese mobile (denumită cocoş) care loveşte percutorul. Uneori, funcţiile arcului percutorului sunt îndeplinite de arcul readucător. În acest caz, asupra percutorului (separat) acţionează o piesă a părţii reculante a armei. Percutorul sau cocoşul este oprit înaintea tragerii în poziţia de armare, de o piesă numită nucă. Suprafaţa de contact a acesteia poartă denumirea de prag de armare şi creează în procesul dării focului urme pe capsă care permit identificarea armei. mecanismul de siguranţă, dispozitivul care asigură blocarea cocoşului sau a percutorului, precum şi a închizătorului după ce cartuşul a fost introdus în detunător. Acelaşi mecanism protejează împotriva focului prematur în timpul introducerii cartuşului în ţeavă şi în cazul scăpării degetului de pe cocoş în momentul armării acestuia. În funcţie de tipul armei, mecanismul de siguranţă poate fi cu aripioare, cu piedică sau combinat. La unele arme el este automat, la altele ne-automat. mecanoscopie, domeniu al traseologiei care are ca obiect studierea continuităţii liniare pentru reconstituirea întregului din părţile componente. memorarea, proces psihic care cuprinde fazele întipăririi şi ale conservării celor percepute în legătură cu comiterea unei infracţiuni. M. poate fi vizuală, auditivă, logicoverbală, afectivă, motrică etc. Determinarea acestei particularităţi are importanţă deosebită în procesul de formulare a unor declaraţii complete şi veridice. memorie, proces psihic de stocare şi de actualizare a informaţiei, de acumulare şi utilizare a experienţei de cunoaştere. memorie afectivă, proces psihic care presupune reţinerea şi reproducerea unor emoţii, sentimente trăite anterior (teamă, indignare, mâhnire, bucurie etc.). memorie imaginativă, proces psihic de reţinere şi de redare a imaginilor intuitive, a impresiilor senzoriale. Este urmare a întipăririi în minte a reprezentărilor concrete intuitive despre obiecte şi fenomene percepute anterior. Acest tip de memorie se subdivide în memorie vizuală, auditivă etc.
memorie logico-verbală, proces psihic care presupune reţinerea şi reproducerea formulelor, a cuvintelor şi a noţiunilor verbale generale. De exemplu, cuprinsul unei povestiri ascultate sau al unui text citit. memorie motrică, proces psihic care presupune reţinerea şi reproducerea diferitelor mişcări. Acest tip de memorie este denumită uneori şi memorie motorie. memorie vizuală, v. memorie imaginativă. metale (urme de m.), elemente chimice caracterizate prin electropozitivitate, luciu metalic, bune conducătoare de electricitate şi căldură. Sunt considerate ca urme criminalistice atunci când sunt constituite din elementul chimic pur sau din amestecul acestora (aliaje) sau când în urma acţiunii dintre două sau mai multe corpuri se creează particule metalice. Unele urme de m. pot rezulta în urma impactului glonţului cu victima, găsindu-se în jurul orificiului produs de glonţ sau în jurul plăgilor produse de un scurt-circuit în procesul electrocutării. De cele mai multe ori, particulele de m. se formează în urma tăierii, pilirii, zgârierii, lovirii, sfredelirii unui obiect metalic. Caracteristici ale urmelor de m.: duritate, culoare strălucitoare alb-argintie, aurie sau roşcată, de cele mai multe ori prezintă muchii sau vârfuri ascuţite, pot purta urme de rugină (urme feroase) sau de vopsele. Cele mai multe particule ale acestor urme, dacă au fost recent create, au una dintre feţe lucioase. Descoperirea lor se face prin observare directă, cu ajutorul unui magnet (urmele feroase) sau cu detectorul de metale. Aceste urme îşi păstrează de obicei forma şi conţinutul. Expertiza criminalistică a urmelor de m. se face prin metode traseologice, chimice (cu reactivi de culoare specifici), prin spectrometrie de emisie, difractometrie şi fluorescenţă în raze X, spectrofotometrie de absorbţie atomică. Rezultatele acestor examinări dau informaţii cu privire la natura metalului sau a aliajului din care provin, compoziţia cantitativă, forma, modul de formare, forma şi natura obiectului cu care au venit în contact sau care le-a produs, din ce obiect pot proveni, eventual vechimea lor. În cazul în care se prezintă şi un model de comparaţie, se poate stabili continuitatea liniară şi dacă au aceeaşi compoziţie calitativă şi cantitativă cu acesta, dacă poate proveni din el sau dacă a format corp comun cu acesta. metoda Bragg (în expertiza criminalistică), metodă fizică de cercetare a corpurilor cristaline, cu ajutorul difracţiei de raze X. Distanţa dintre planele paralele la axele x, y, z ale reţelei cristaline spaţiale este dată de relaţia: 2d sin δ = nλ, în care δ este unghiul complementar unghiului de incidenţă al fasciculului de radiaţii pe planul considerat, iar λ este lungimea de undă a radiaţiei X, monocromatică. Dispozitivul folosit este constituit dintr-o sursă de radiaţii X, un ecran cu o fantă care permite trecerea unui fascicul paralel de radiaţii, suportul cristalului care se poate roti şi o placă fotografică perpendiculară pe fasciculul de radiaţii pe care se înregistrează radiaţiile refractate sub forma unor curbe. În criminalistică se foloseşte la examinarea comparativă a solurilor sau altor urme sau microurme cristaline. metoda Debye-Scherer (în expertiza criminalistică), metodă fizică de examinare a corpurilor cristaline cu ajutorul difracţiei în raze X. Se deosebeşte de metoda Bragg prin aceea că proba de examinat este pulverizată mai uniform, după care se pastilează.
metoda fitoaglutinării (în expertiza criminalistică), metodă indirectă de determinare a grupei sanguine din sistemul A, B, 0, căreia îi aparţine o urmă de sânge, bazată pe proprietatea unor aglutinine existente în plante (Evoniminus) de a precipita aglutinogenii A, B sau H. M. se aplică în expertiza criminalistică atunci când petele de sânge prea vechi ar putea da false rezultate prin metodele directe de determinate a grupei sanguine sau când urma este constituită din alte secreţii sau urme biologice decât sânge (salivă, ţesut etc.). metoda Holzer (în expertiza criminalistică), metodă indirectă pentru identificarea grupelor sanguine din urmele de sânge uscat, din resturi de ţesuturi sau de secreţii biologice, prin evidenţierea aglutinogenelor. Principiul metodei are la bază proprietatea antigenelor H, A şi B de a absorbi cantităţi echimoleculare de aglutinine alfa şi beta existente în serul de testare aparţinând grupei 0. Mod de lucru: fragmente din urma examinată şi fragmente din urma de comparaţie sunt tratate cu câte 3 picături de ser sanguin de grupa 0. După 12-16 ore de contact la temperatura camerei, se execută din fiecare probă două serii de diluţii succesive cu ser fiziologic de la 1:1 → 1:256. Peste una dintre seriile de diluţie se adaugă o suspensie de eritrocite test A 2%, iar peste cealaltă o suspensie de eritrocite test B 2%. După 4 ore se citeşte rezultatul. metoda Huber (în expertiza criminalistică), micrometodă serologică folosită pentru determinarea speciei (om sau animal) de la care provine o urmă de sânge. metoda izoaglutinării (în expertiza criminalistică), procedeu folosit pentru determinarea apartenenţei de grup a unei urme de sânge, bazat pe aglutinarea aglutinogenelor existente pe eritrocite cu aglutininele corespunzătoare existente în serul sanguin, provenit de la aceeaşi specie (om sau animal). metoda întrebărilor, v. chestionar. metoda jaloanelor gradate (în cercetarea la faţa locului), metodă folosită pentru realizarea fotografiei tridimensionale. metoda Laue (în expertiza criminalistică), metodă fizică de examinare a unui corp cristalin prin difracţia radiaţiilor X de frânare (cu spectru continuu) prin cristalul respectiv. Lungimea de undă λ pentru care există maxim de interferenţă este dată de λ=−
2ah1 cosα 0 + h2 cos β 0 + h3 cos γ 0 h12 + h22 + h32 , în care a este distanţa interatomică; h este
relaţia numărul de interferenţe ; αo, βo, γo sunt unghiurile de incidenţă ale fasciculului de radiaţii pe planurile paralele cu axele x, y, z ale reţelei spaţiale; α, β, γ sunt unghiurile dintre direcţiile radiaţiilor difractate faţă de planurile paralele cu axele x, y, z. Cunoscând pe λ, αo, βo, γo şi α, β, γ, se poate determina distanţa interatomica „a“, aceasta fiind caracteristică fiecărui sistem cristalin. Dispozitivul folosit pentru obţinerea difracţiei de radiaţie X prin această metodă constă dintr-o sursă de radiaţie X, un ecran de plumb prevăzut cu o fantă îngustă prin care trece fasciculul de radiaţie, suportul cristalului de examinat şi o placă fotografică perpendiculară pe direcţia fasciculului incident, pe care se înregistrează imaginea de difracţie sub forma unei familii de cercuri. Fiecare cerc corespunde unei anumite lungimi de undă şi unui anumit ordin de
interferenţă, permiţând să se determine, în procesul expertizei, caracteristicile identificatoare. metoda Lattes (în expertiza criminalistică), metodă pentru stabilirea grupelor sanguine prin evidenţierea tipului de aglutinine existente în serul sângelui. Spre deosebire de metoda Simonin, prin m. se poate lucra şi cu urme de sânge uscat. Mod de lucru: pe o lamă de microscop se pun trei fragmente din urma de cercetat, peste care se adaugă câte o picătură din suspensie de eritrocite A, B, 0 (0,2-0,3%), obţinute prin spălarea unor probe de sânge cunoscut cu ser fiziologic; lama se ţine în camera umedă 1/2-2 ore, după care se citeşte rezultatul (aglutinaţia) prin observare la microscop. Se consideră aglutinaţie pozitivă formarea unor grămezi eritrocitare sub formă de ciorchine. Evaluarea rezultatului: aglutinare cu eritrocite B - urma aparţine grupei A, cu eritrocite A - urma aparţine grupei B, lipsa de aglutinare - urma aparţine grupei AB. Eritrocitele din grupa 0 nu formează aglutinări decât în prezenţa unor aglutinine ne-specifice (imuno-aglutinine) din sistemul Rh. M. dă rezultate concludente numai dacă urmele de sânge sunt relativ proaspete şi nu au fost alterate prin acţiunea unor factori fizici externi (intemperii). V. şi sistemul Rh. metoda planşetei cu laturile egale (în cercetarea la faţa locului), metodă folosită pentru realizarea fotografiei tridimensionale. metoda portretului schiţat, v. identi-kit. metoda povestirii libere, metodă tactică folosită în ascultarea persoanei (învinuit, inculpat, martor etc.), care constă în ascultarea cu atenţie a celor relatate în mod liber, spontan de către persoana ascultată, fără ca aceasta să fie întreruptă, grăbită, apostrofată sau inoportunată într-un mod prin care să determine întreruperea firului povestirii libere. V. şi tactica ascultării martorului şi tactica ascultării învinuitului. metoda riglei gradate (în cercetarea la faţa locului), metodă folosită pentru realizarea fotografiei metrice. metodă de determinarea sexului din petele de sânge (în expertiza criminalistică), metodă de cercetare care permite determinarea sexului persoanei după o urmă de sânge. Urma de sânge cu suportul pe care s-a depus se introduce într-o eprubetă şi se toarnă 0,5 ml soluţie de acid acetic 5%. Eprubeta se introduce într-un termostat timp de 1-10 ore la temperatura de 37°C. Se pune conţinutul eprubetei într-o centrifugă 6-8 minute la 1500 de ture. Lichidul se îndepărtează cu o pipetă Pasteur, iar din depunere se face un frotiu pe lamă de sticlă. Frotiul se usucă şi se fixează cu alcool metilic de 96° timp de 3 minute şi se colorează după metoda Hius-Romanovscki timp de 20 de minute. Se continuă cu studierea nucleului la microscop, cu obiectiv prin imersie. În funcţie de elementele situate în jurul acestuia, se pot stabili deosebirile dintre cele două sexe. metodele criminalisticii, totalitatea metodelor folosite în criminalistică. M. au în vedere, în primul rând, metoda general ştiinţifică a materialismului dialectic care cere ca la rezolvarea oricărei probleme, inclusiv a celor care apar cu ocazia descoperirii şi cercetării infracţiunilor, să se aibă în vedere abordarea obiectivă a acestora, adică să fie luate în considerare raporturile şi legăturile dintre ele, precum şi propria mişcare,
propria viaţă a fenomenelor cercetate, cu toate contradicţiile care le sunt proprii. a) Metode generale sunt acelea care se folosesc şi de către alte ştiinţe (observare, comparare, măsurare etc.) şi pe care le foloseşte şi criminalistica. b) Metode speciale sunt cele elaborate de criminalistică şi care se folosesc numai de către aceasta în atingerea scopului specific. metodica criminalistică, ansamblul de teze ştiinţifice, mijloace tehnice, procedee tactice şi recomandări metodice, folosite în cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor, avându-se în vedere specificul fiecăreia în parte. Parte integrantă a criminalisticii, m. reprezintă îmbinarea ştiinţifică a tehnicii şi a tacticii criminalistice şi aplicarea acesteia în cercetarea unei infracţiuni concrete sau a unei anumite categorii de infracţiuni. Noţiunea de m. a fost preluată din literatura străină de specialitate. Mai apropiată de conţinutul acestei părţi a criminalisticii considerăm a fi denumirea de: „Particularitatea cercetării anumitor categorii de infracţiuni“. metodica identificării criminalistice, complexul de noţiuni, metode, procedee şi tehnici folosite în procesul identificării. metodica prevenirii, ansamblul de metode ştiinţifice, procedee tactice, mijloace tehnice şi recomandări metodice folosite la prevenire, în funcţie de specificul fiecărei infracţiuni în parte. Parte integrantă a metodicii criminalisticii, m. reprezintă o simbioză între tehnica şi tactica criminalistică şi aplicarea acestora în activitatea de împiedicare a producerii unei infracţiuni sau a unei anumite categorii de infracţiuni. mezzo-deltic, punct deltic mijlociu. M. indică faptul că deltele unei dactilograme bideltice se află pe aceeaşi linie. microanaliza cu sondă electronică (în expertiza criminalistică), metodă de analiză radiometrică, bazată pe interacţiunea unui fascicol de electroni cu un anumit punct din suprafaţa probei, din care rezultă radiaţii X primare de energie caracteristică fiecărui element. S. este formată din: sistem optic electronic şi analizor. Rezultatul analizei este transmis în sistem digital, dactilografic, fotografic etc. În criminalistică metoda este folosită în expertiza unor microurme, cum sunt: fire de păr, fibre textile, pelicule de vopsea, urme de sol, urme metalice, pulberi etc., obţinându-se date privind compoziţia calitativă şi cantitativă a microelementelor existente. microfilmarea, procedeu de filmare a microurmelor cu ajutorul microscopului. Se foloseşte atunci când urmele infracţiunii sau detaliile acestora sunt prea mici pentru a putea fi examinate în mod obişnuit. Obiectivul aparatului de filmat ocupă poziţia ochiului. Punerea la punct a imaginii se realizează dinainte, după care urmează reglarea poziţiei aparatului de filmat sau a camerii de luat vederi a videomagnetofonului pentru a se efectua centrarea axei optice a microscopului pe axa optică a aparatului. microfotocopie, copie fotografică de dimensiuni foarte mici, obţinută prin microfotografie. În criminalistică se foloseşte pentru ilustrarea demonstraţiilor făcute în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice şi de expertiză.
microfotografie, fotografie reprezentând imaginea mărită a unor obiecte sau fiinţe microscopice, obţinute cu ajutorul unui aparat fotografic adaptat la un microscop. M. permite organelor judiciare să constate cu propriile simţuri ceea ce a stat la baza formulării concluziilor de către expert. microrelief, detaliile morfologice extrem de mici ale reliefului unei urme, care nu pot fi detectate decât cu microscopul ori cu altă aparatură optică sau electronică de mărire (de ex. profilograf, microscop electronic etc.). microscop, instrument optic format din sisteme de lentile, folosit pentru observarea obiectelor foarte mici. Sistemul optic este constituit din obiectiv şi ocular. Obiectivul formează imaginea reală mărită a obiectului examinat, ocularul permite observarea imaginii definitive a obiectului, mărită sau răsturnată. Iluminarea obiectului se poate face prin transmisie de jos în sus sau prin reflexie de sus în jos. Se foloseşte lumina naturală sau artificială, radiaţiile fiind colimate şi reflectate asupra obiectului cu ajutorul unor oglinzi concave. Distanţa minimă la care se pot observa detaliile obiectului este de 0,2 microni. Unele m. au sisteme optice speciale pentru transmiterea pe un ecran a imaginii formate de obiectiv, permiţând examinarea cu uşurinţă a acesteia sau fotografierea ei. microscop binocular, microscop dotat cu două oculare montate pe tuburi, care formează imagini identice, uşurând efortul vizual al observatorilor. Ex. microscopul românesc M.C.5. microscop comparator, microscop prevăzut cu două obiective, imaginile formate fiind trimise în acelaşi ocular sau pe un ecran, permiţând examinarea simultană a obiectelor. Se foloseşte în examinarea comparativă a urmelor criminalistice, cum sunt microstriaţiile, amprentele, peliculele de vopsea, firele de păr, fibrele etc., simultan cu modelele de comparaţie. microscop cu contrast de fază, microscop care are montate în obiectiv sau în ocular o plăcuţă transparentă (plăcuţă de fază) care acţionează asupra fazelor razelor luminii, realizând un contrast între obiectiv şi fond. microscop electronic, microscop la care fasciculul de lumina este înlocuit cu un fascicol de electroni, iar sistemul optic printr-un sistem de lentile electronice şi magnetice (condensor, obiectiv, ocular), imaginea definitivă a obiectului fiind redată pe un ecran fluorescent. Măreşte până la sute de mii de ori, având totodată o mare putere de rezoluţie. M. se foloseşte în examinarea microurmelor criminalistice sau a caracteristicilor morfologice a unor urme biologice, cum sunt firele de păr, celulele etc. microscop cu obiectiv cu imersie, microscop care are lentila obiectivului montată întrun dispozitiv cu recul care permite scufundarea ei în picătura de lichid ce formează obiectul examinat. Se foloseşte de obicei la examinarea mediilor biologice lichide. microscop special, microscop cu ajutorul căruia se examinează zona magnetică a fonogramei în litigiu şi a fantei capului de înregistrare al magnetofonului în vederea identificării magnetofonului pe care s-a făcut înregistrarea.
microscop polarizant, microscop prevăzut cu sistem de polarizare a luminii (doi nicoli sau două plăci polaroid, din care unul polarizează lumina care iluminează obiectul, iar cel de-al doilea, aşezat între obiectiv şi ocular, analizează lumina polarizată transmisă prin obiectiv). În criminalistică este folosit pentru studiul proprietăţilor optice ale fibrelor textile, ale cristalelor etc. microscop pentru determinarea punctului de topire, microscop cu ajutorul căruia se poate observa punctul de topire al unor categorii de urme materie, în vederea determinării asemănărilor sau a deosebirilor. microscop stereoscopic, microscop prevăzut cu două oculare, care formează imagini stereoscopice ale obiectului. Este folosit la observarea urmelor şi a microurmelor criminalistice, cum sunt: amprente, pelicule de vopsea, substanţe cristaline etc. microscopie, tehnica observării şi examinării obiectelor sau a fenomenelor cu ajutorul microscopului (optic sau electronic). În expertizele criminalistice, m. este folosită pentru observarea şi compararea caracteristicilor identificatoare ale urmelor în litigiu şi a celor model de comparaţie. microscopie holografică, mărire a imaginilor obţinute prin procedee holografice folosind la reconstituirea lor, radiaţii cu lungimi de undă mai mari decât ale celor folosite la înregistrarea hologramei. Mărirea imaginii este egală cu raportul lungimilor de undă. Prin procedeele holografice s-a reuşit obţinerea imaginilor cu ajutorul microscoapelor cu radiaţii X, măririle realizate fiind de până la 10.000 de ori; prin procedee obişnuite, hologramele sunt mărite de 100 de ori, de unde rezultă că în final imaginea obiectului holografiat poate fi mărită de un milion de ori. În m. electronică, înregistrarea hologramelor se poate face cu fascicul de electroni, iar reconstituirea imaginii cu radiaţie laser. Puterea de rezoluţie în această metodă este de 0,15-0,2 mm2. microstriaţie, urmă dinamică microscopică sub forma unei zgârieturi sau alunecări. M. poate fi lăsată de lama unui instrument tăietor, de exemplu: urma toporului pe lemn, a cleştelui pe sârmă, a burghiului, a cuţitului etc. sau poate fi lăsată de un obiect care freacă suprafaţa altui obiect: urmele interiorului ţevii pe g1onţ, o parte a unui vehicul pe alt vehicul, pila pe toarta unui lacăt ş.a. microtom, dispozitiv folosit pentru realizarea de secţiuni în probele cercetate, în vederea examinării lor la microscop. Secţiunile realizate sunt foarte subţiri (câţiva microni), cu suprafeţe de secţionare paralele şi perpendiculare pe axul transversal. În expertiza criminalistică m. este folosit pentru realizarea de secţiuni transversale în fire de păr, fibre şi alte categorii de microurme care sunt examinate cu ajutorul microscopului electronic. microtraseologia, domeniu al traseologiei moderne, care are ca obiect examinarea cu ajutorul microscopului electronic a unor striaţii deosebit de mici sau a unor microparticule în scopul stabilirii continuităţii liniare.
microurme, părţi mici sau foarte mici ale urmelor formă şi materie, care poartă unele dintre caracteristicile generale şi individuale ale acestora sau ale acţiunilor fizice care le-au produs. M. pot oferi elemente de formă, care, examinate cu ajutorul microscopiei clasice sau electronice, pot conduce la identificarea locului de unde s-au desprins, cât şi caracteris tici individuale determinate de componentele materiale, care permit stabilirea apartenenţei la gen sau chiar identificarea. mijloace fotografice de fixare, v. fotografia judiciară. mijloace tehnice de examinare, aparatele, instrumentele sau alte utilajele, precum şi toate procedeele şi mijloacele tehnice folosite de criminalistică pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. Mijloacele tehnice sunt utilizate atât în laboratoare, cât şi în activitatea criminalistică de teren. mimicompozitor, dispozitiv semiautomat cu ajutorul căruia se realizează imaginea fizionomiei unei persoane, prin combinarea diferitelor componente ale feţei, pe baza descrierilor făcute potrivit metodei portretului vorbit. miros (urmă de m.), substanţă existentă în formă dispersată la locul faptei, care produce senzaţie asupra senzorului olfactiv şi provine de la o persoană sau de la o substanţă care are legătură cu infracţiunea comisă. Urmele de m. se pot constata la locul săvârşirii infracţiunii sau de-a lungul drumului parcurs de către făptuitor sau de către victimă. Individualitatea mirosului uman este datorată amestecului mai multor substanţe (135 identificate) secretate de organism prin sudoare, excremente, exhalaţie etc. În afară de mirosul individual sau general (împrumutat de individ la locul săvârşirii faptei), poate apărea şi mirosul suporturilor existente pe care s-a depus mirosul individual sau împrumutat. Particularităţile urmelor de m. sunt: lăţimea, aproximativ egală cu a persoanei producătoare (se lăţeşte în timp sau în prezenţa curenţilor de aer orizontali), înălţimea (faţă de sol), lungimea (egală cu parcursul străbătut de făptuitor), direcţia, care are aceeaşi formă cu cea a drumului parcurs de creator. Căutarea urmelor de m. se face cu ajutorul câinilor dresaţi sau cu ajutorul tuburilor sau al hârtiilor detectoare. Recoltarea urmelor de m. se face în vase de sticlă vidate în prealabil, în vase prin dislocuire de lichide sau aspirând atmosfera care conţine mirosul respectiv, prin tuburi umplute cu substanţe absorbante specifice. Expertiza urmelor de m. se face cu ajutorul echipelor de mirositori sau prin cromatografie în fază gazoasă. Prin expertiză se poate stabili substanţa sau persoana de la care provine, locul de muncă al persoanei de la care provine, dacă este asemănătoare cu urma recoltată de la bănuit sau un grup de bănuiţi, considerată model de comparaţie. Urma de m. nu este stabilă în timp şi în special dacă vasele în care a fost recoltată nu sunt închise etanş. mitralii, v. alice. modalităţi de comparare, procedee folosite în expertiza criminalistică pentru compararea caracteristicilor generale şi individuale din probele în litigiu cu modelele de comparaţie. Acestea sunt: a) confruntarea, adică dispunerea celor două obiecte sau imagini comparate una lângă cealaltă în acelaşi câmp de vedere; b) suprapunerea unei imagini transparente peste cealaltă, pentru a se observa coincidenţa sau deosebirea
trăsăturilor caracteristice; c) continuitatea liniară, constând în dispunerea imaginilor coincidente de aşa manieră încât una să pară continuarea firească a celeilalte. modele de comparaţie, reflectări ale obiectivului verificat, obţinute pe cale experimentală. M. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să se cunoască în mod cert provenienţa lor; b) să fie comparabile cu urmele obiectului căutat, adică modelele trebuie obţinute în condiţii cât mai apropiate posibil de cele în care s-au format urmele obiectului căutat; c) să reflecte un ansamblu suficient de trăsături identificatoare ale obiectului verificat. Metoda modelării constă în crearea mintală sau materială a unui sistem, care, reflectând sau reproducând obiectul cercetării, este capabil să-l înlocuiască. Se foloseşte frecvent în activitatea de expertiză, prezentarea pentru recunoaştere etc. modele de voce şi vorbire, probe de voce şi vorbire prelevate de la persoanele suspecte pentru comparaţie. În procesul prelevării modelelor de voce şi vorbire, organele judiciare trebuie să imprime un text corespunzător celui în litigiu, să folosească acelaşi mijloc de imprimare, acelaşi spaţiu şi aceleaşi condiţii de înregistrare. modificarea scrisului, acţiunea conştientă sau inconştientă de modificare totală sau parţială a scrisului sau numai a unor grafisme. Scrisul de mână se caracterizează printr-o stabilitate relativă. Natura şi volumul modificărilor sunt în raport cu genul factorilor care acţionează asupra mecanismului scrierii. Gradul de modificare, sub acţiunea aceloraşi factori, este diferit de la o persoană la alta. Intervenţia episodică a unor condiţii şi împrejurări noi de scriere duce la modificări variabile ale grafismului. Repetarea acestor factori neobişnuiţi se poate solda cu crearea unei alte variante de scriere, persoana adaptându-se la noile condiţii prin adecvarea deprinderilor. Unele modificări ale grafismului se produc treptat, în timp, ca de exemplu, cele datorate evoluţiei scrisului sau stării de bătrâneţe. Altele apar spontan şi sunt relativ îndelungate (traumatismul mâinii, o boală cu debut rapid, dereglarea activităţii psihice etc.). O altă categorie de modificări sunt cele datorate unor stări psihofiziologice de moment, unei poziţii incomode a scriptorului ş.a. Unii dintre factorii care determină modificarea scrisului sunt independenţi de voinţa scriptorului, iar alţii depind de aceasta. Din prima categorie fac parte aşa-zişii factori naturali: înaintarea în vârstă a scriptorului, stări emotive deosebite (excitare sau inhibiţie puternice), starea de ebrietate, diminuarea sau pierderea vederii, stările maladive şi în special, bolile nervoase. În aceeaşi categorie se pot cuprinde şi factorii referitori la schimbarea condiţiilor de scriere: folosirea unui instrument scriptural incomod sau neobişnuit pentru persoana respectivă, poziţie incomodă în momentul scrierii, dimensiunea redusă a hârtiei sau a spaţiului rezervat scrierii ori semnării, iluminare insuficientă, limitarea mişcărilor mâinii (datorită îmbrăcămintei incomode, scrierii cu mănuşi etc.). Din a doua categorie de factori fac parte, mai întâi, cei rezultaţi din dorinţa scriptorului de a scrie mai îngrijit şi mai frumos (cu ocazia întocmirii unor acte mai deosebite ş.a.), precum şi situaţiile când scriptorul este nevoit să scrie mai repede decât de obicei (notiţe la cursuri, ciorne ş.a.). Modificările pe care le suferă scrisul sub influenţa factorilor naturali şi artificiali interesează cercetarea criminalistică sub aspectul influenţei lor asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului. Este de reţinut că marea lor majoritate nu împietează asupra acestui scop final al expertizei grafice. Atingerea lui depinde însă în mare măsură şi de procurarea unor scripte de comparaţie adecvate, adică texte şi semnături din perioada
când s-au produs modificările grafismului în litigiu ori executate în condiţii similare celor rezultate din examinarea acestui grafism. Expertul trebuie să cunoască natura şi volumul modificărilor în funcţie de acţiunea fiecăruia dintre factorii care le provoacă, pentru că numai astfel va reuşi să facă o apreciere corectă a caracteristicilor grafice pe care le constată şi să rezolve, în final, problema identităţii. modificări ale locului săvârşirii infracţiunii, totalitatea schimbărilor produse în ambianţa locului comiterii faptei datorate intervenţiei intenţionate sau neintenţionate a unei persoane sau producerii unor fenomene. Aceste modificări trebuie stabilite cu exactitate de către organele judiciare care efectuează cercetarea, urmând a fi fixate în procesul verbal şi în declaraţiile martorilor. modificări la nive1ul scoarţei cerebrale produse în percepţia tabloului infracţional, urme în accepţiune criminalistică, având caracter material, factorul creator constituindul elementele şi datele faptice ale procesului săvârşirii infracţiunii, iar factorul primitor scoarţa cerebrală a făptuitorului, a victimei şi a martorilor oculari. Specificul scoarţei cerebrale ca factor primitor de urme şi, în mod deosebit, posibilităţile ştiinţifice actuale de investigare a acesteia le conferă, în mod corespunzător, un caracter special. În practica judiciară sunt folosite metode şi tehnici de valorificare a modificărilor materiale de pe scoarţa cerebrală, care sunt fundamentate pe existenţa acestora ca urme ale elementelor faptice şi ale datelor tabloului infracţional perceput şi anume: a) prezentarea de persoane şi obiecte spre recunoaştere, în fapt este o adevărată expertiză în care urma în litigiu o constituie modificările materiale produse în contextul tabloului infracţional, la nivelul scoarţei cerebrale în procesul percepţiei, expertul fiind însăşi persoana ce face recunoaşterea; b) constatarea cu ajutorul tehnicii poligraf a stresurilor emoţionale, care are ca fundament ştiinţific mecanismul potrivit căruia atunci când o persoană este interesată în ascunderea realităţii, prezentând fapte fictive, contrare informaţiilor stocate în memoria sa, în acest proces de convertire intenţionată a informaţiei reale existente în scoarţa cerebrală se declanşează o serie de reacţii determinate de contrarietatea procesului şi ale căror efecte sunt detectate de aparatura poligraf; c) ascultarea martorilor ş.a. monodactilar, sistem de organizare a cartotecii dactiloscopice pe fişe care cuprind amprenta papilară a unui singur deget, ce permite compararea acestora cu urmele papilare de la faţa locului, care, de regulă, sunt lăsate izolat, de către un singur deget. monodeltic, cu o singură deltă. V. şi laţ. morfină, alcaloid cu proprietăţi narcotice, care se extrage din opiu; este o substanţă pulverulentă, albă, fără miros, foarte amară, insolubilă în apă, parţial solubilă în solvenţi organici. Sărurile (clorhidrat, sulfat) sunt solubile în apă. M. poate fi identificată cu uşurinţă prin metodele de analiză ale chimiei judiciare. morfologia scrisului, termen folosit pentru desemnarea particularităţilor structuralconstructive ale semnelor grafice care constituie, de regulă, caracteristici individuale ale scrisului.
mulaj, reproducere obţinută prin mulare în ipsos, ceară, plastilină, cauciuc siliconic, acrilat etc. a unei urme sau a unui obiect. M. se foloseşte pentru ridicarea urmelor de adâncime şi pentru crearea modelelor de comparaţie.
N navolaborator criminalistic, laborator criminalistic mobil instalat pe un mijloc de transport naval, amenajat în acest stop. N. se foloseşte în zonele în care accesul la faţa locului se face pe cale navală. negativ (în expertiza criminalistică), proces în care distribuţia reliefului este inversă faţă de cea reală. De exemplu: urma de încălţăminte în adâncime este n. încălţămintei, amprenta papilară este n. desenului papilar de pe pielea umană, striaţiile rămase într-un obiect constituie n. reliefului obiectului creator. În procesul expertizei criminalistice nu este indicat să se compare n. cu pozitivul. De aceea se impune crearea de n. experimentale cu obiectul creator de urmă. nesecretor, caracteristică a unor persoane de a nu poseda aglutinogenul specific grupei sanguine căreia aparţin (A, B sau AB), care se notează cu „se“. Acestor persoane nu li se poate stabili în procesul expertizei biocriminalistice grupa sanguină decât din analiza urmelor de sânge. neutronografia (în expertiza criminalistică), metodă radiografică de cercetare a structurii interne a corpurilor, folosind pentru iradiere un fascicul de neutroni termici (E=1000 eV). Comparativ cu gamagrafia, n. oferă următoarele avantaje: imaginile realizate au un contrast mai mare, fiind mai clare, grosimea obiectelor ce pot fi cercetate este de până la 130 mm, iar timpul de expunere este mai mic. Se foloseşte pentru cercetarea obiectelor metalice cu grosimi mai mari, care nu pot fi examinate prin gamagrafie. nicotină (urmă de n.), alcaloid obţinut din frunzele de tutun. Substanţă sub formă de ulei incolor sau galben deschis, foarte higroscopică. Expusă la aer şi lumină devine brună. Este solubilă în apă şi în solvenţi organici. Se foloseşte, în principal, ca pesticid în horticultură. Este unul dintre toxicele cele mai puternice. D L50 = 40-60 mg/kg corp pentru om, absorbţia făcându-se şi cutanat. Multe intoxicaţii se produc în timpul tratamentelor în horticultură. nitrat de argint, substanţă folosită pentru capcane chimice. nitroglicerină (urmă de n.), ulei galben deschis obţinut prin nitrarea glicerinei. Exploziv puternic, poate exploda prin lovire sau prin mişcare bruscă. Poate fi identificat în procesul expertizei criminalistice după particulele ridicate de la locul producerii unei explozii. nitrolacuri (urmă de n.), soluţii de nitroceluloză cu procent mic de nitrare, în amestecuri de solvenţi organici, folosite ca atare pentru acoperirea unor obiecte (mobilă,
autovehicule, etc.) sau amestecate cu diverşi coloranţi, cu sau fără adaos de uleiuri vegetale, constituind vopsele peliculogene. Sunt inflamabile în soluţie sau după evaporarea soluţiei în solvenţi. nod (urmă criminalistică), rezultantă constructivă realizată prin îmbinarea fizică, în diferite moduri şi fără folosirea unui alt corp, a două sau mai multe materiale flexibile (sfori, frânghii, cabluri, fire, cordoane, şireturi, sârme, benzi etc.), care devin astfel dependente. N. se împart în două mari categorii: noduri specifice anumitor profesii (marinăreşti; pescăreşti, chirurgicale, de ţesătorie, de tapiţerie, noduri folosite în alpinism etc.) şi noduri atipice. La rândul său, n. poate crea urme pe suprafaţa suporturilor, care se formează datorită presiunii, frecării, sau simplului contact cu obiectul primitor. Prin expertiza criminalistică a acestor categorii de urme se poate identifica tipul de nod şi uneori chiar nodul care le-a creat. norme deontologice ale expertului criminalist, regulile de activitate, de comportare şi de gândire pe care expertul trebuie să le respecte în procesul efectuării expertizei. Ele pot fi structurate în norme deontologice generale şi speciale. Din categoria n. generale fac parte acele reguli care au proprietatea comună repetabilă pentru toate activităţile desfăşurate pe parcursul efectuării expertizelor. În această categorie se includ reguli specifice caracteristice etapelor expertizei criminalistice: examinarea separată, comparativă, demonstraţia, formularea concluziilor şi redactarea raportului de expertiză. Dotarea modernă a laboratoarelor criminalistice, înaltul grad de specializare al experţilor şi elaborarea unor norme de deontologie profesională constituie triunghiul care asigură nivelul ştiinţific corespunzător formulării unor concluzii fundamentate şi juste. noua expertiză criminalistică, noţiune cunoscută şi sub denumirea de contraexpertiză. Potrivit prevederilor codului penal, dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. Obiectul noii expertize este acelaşi cu obiectul primei expertize. nucă, v. mecanismul de dare a focului. nucleu, v. centrul dactilogramei.
O obiect căutat, obiectul care a lăsat urme la locul faptei şi care trebuie stabilit cu ajutorul acestora. În literatura de specialitate este cunoscut şi sub denumirea de „obiect de identificat“, obiect care trebuie identificat etc. obiecte asemănătoare, obiecte care se caracterizează prin aceleaşi trăsături generale, cum ar fi, de exemplu, ţeava unei anumite mărci de pistol calibrul 9, care va avea absolut aceleaşi dimensiuni, acelaşi număr de ghinturi, aceeaşi prelucrare interioară şi exterioară etc. Asemănarea nu trebuie confundată cu identitatea.
obiect creator, obiectul care a lăsat urma descoperită la locul faptei. Pentru a-şi imprima structura exterioară în obiectul primitor, o. trebuie să prezinte un anumit grad de duritate. obiectul constatării tehnico-ştiinţifice constă în examinarea mijloacelor materiale de probă care prezintă pericol de dispariţie, a situaţiilor de fapt care pot suferi modificări esenţiale, precum şi lămurirea urgentă a unor fapte sau a unor împrejurări ale cauzei cercetate. obiect primitor, obiectul care primeşte, care reproduce urma obiectului creator. Trebuie să aibă un anumit grad de plasticitate pentru a putea prelua şi reproduce construcţia exterioară a acestuia. obiectul criminalisticii, constă în elaborarea metodelor şi a mijloacelor tehnicoştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare şi interpretare a elementelor de fapt, în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor. obiectul expertizei, constă în lămurirea unor fapte sau a unor împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Expertiza judiciară poate fi criminalistică, contabilă, medicolegală, tehnică ş.a. obiectul expertizei criminalistice, constă în examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă în scopul descoperirii infracţiunii şi a infractorului. Există mai multe genuri de expertiză criminalistică, determinate de natura urmelor pe care le examinează fiecare în parte. Datorită rezultatelor obţinute în diferite domenii ale ştiinţei, precum şi metodelor noi elaborate de criminalistică, obiectul expertizei a suferit modificări, paleta problemelor examinate în prezent fiind mult mai mare. obiectul identificării, orice fiinţă, obiect sau fenomen care a creat urme cu importanţă judiciară şi care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. obiecte de identificat, obiectele căutate şi obiectele verificate. Acestea sunt obiecte a căror structură trebuie studiată şi în raport cu care trebuie rezolvată problema identităţii. obiecte identice, obiectele din natură care sunt identice numai cu ele însele. Acest principiu stă la baza oricărei identificări, deci şi a identificării criminalistice. Identitatea obiectelor aflate în legătură cauzală cu infracţiunea cercetată se stabileşte cu ajutorul urmelor descoperite la locul faptei, ştiut fiind că urma respectivă nu putea fi lăsată decât de un anumit obiect. obiecte identificatoare, sunt denumite urmele obiectelor căutate şi verificate cu care, de regulă, se realizează procesul identificării. Aceste o. constituie numai mijlocul prin care se studiază structura altor obiecte, dar ele ca atare nu sunt supuse identificării. obiecte prezentate pentru recunoaştere, presupune două categorii de obiecte distincte: a) obiectul ce urmează a fi recunoscut; b) obiecte asemănătoare, cu ajutorul cărora se face recunoaşterea. Obiectul ce urmează să fie recunoscut este prezentat între
obiectele asemănătoare şi, pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de vizibilitate şi iluminare ca cele din momentul când a fost observat anterior. Poate fi prezentat şi individual, dacă nu sunt găsite alte obiecte asemănătoare sau dacă anterior a fost descris atât de amănunţit încât aşezarea sa între altele nu s-ar justifica, fiind o formalitate. obiecte puse la dispoziţia expertului, obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi oricare alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului. Astfel de obiecte sunt cele pe care le foloseşte infractorul la săvârşirea infracţiunii sau cele asupra căror s-a acţionat sau cu care infractorul a luat contact voit sau nevoit. Tot în această categorie sunt incluse, de exemplu, şi obiectele de uz personal, obiectele de îmbrăcăminte ş.a. care au fost lăsate sau uitate de infractor la locul săvârşirii faptei şi care pot sluji la descoperirea acestuia. obiectul verificat, este obiectul care se presupune ca a lăsat urmele la locul faptei. În literatura de specialitate este cunoscut şi sub denumirea de „obiect cu ajutorul căruia se face identificarea“ sau „obiect identificator“. obiectiv fotografic, sistem optic convergent constituit din una sau mai multe lentile, care intră în construcţia unui aparat de fotografiat, având proprietatea de a forma şi de a proiecta în planul materialului fotosensibil imaginea reală a unui obiect. Principalele caracteristici ale o. sunt: distanţa focală; luminozitatea; profunzimea de focar; unghiul de câmp al imaginii şi puterea separatoare. În efectuarea fotografiei judiciare de orientare şi schiţă se folosesc, de regulă, obiective fotografice cu distanţă focală mică şi unghi de câmp al imaginii mare (superangulare), la fotografia judiciară a urmelor şi fotografia de examinare se folosesc obiective cu distanţă focală mare şi unghi de câmp al imaginii mic, iar la microfotografie se folosesc obiective de imersie. obligaţiile expertului, totalitatea îndatoririlor expertului care trebuie să folosească toate cunoştinţele şi experienţa sa pentru lămurirea şi clarificarea întrebărilor care i s-au pus în cadrul expertizei. Expertul poate fi constrâns să efectueze lucrarea prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. Este obligat să păstreze secretul lucrării şi al materialelor de care a luat cunoştinţă, să completeze sau să refacă expertiza la cererea organului care a dispus-o. De asemenea, este obligat să facă declaraţii reale, atunci când este ascultat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, fiind pasibil de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. observarea, metodă ştiinţifică folosită în criminalistică şi care se concretizează în perceperea directă şi orientată asupra unor obiecte sau unor fenomene, atât în activităţile criminalistice de teren, cât şi în examinările de laborator. odorologie judiciară, domeniu al criminalisticii care elaborează metodologia de căutare, descoperire şi examinare a urmei de miros lăsate de făptuitor. De obicei, urma de miros este descoperită şi valorificată cu ajutorul câinelui de urmărire. În prezent se experimentează posibilitatea recoltării în recipiente a aerului din încăperea în care a fost făptuitorul, în vederea examinării prin metoda gazcromatografiei. opinii separate, pot apărea în situaţia în care expertiza este efectuată de o comisie de experţi. În astfel de cazuri, dacă sunt păreri deosebite, acestea se consemnează fie în
cuprinsul raportului, fie într-o anexă care se înaintează organului judiciar care a depus lucrarea, împreună cu raportul de expertiză. ora decesului, ora când s-a produs decesul. Se poate stabili şi după temperatura corpului, pe baza unor calcule matematice, proprii legii răcirii, exprimate într-o ecuaţie exponenţială. De exemplu, cadavrul este găsit într-un mediu de 7,4°C (To) iar temperatura rectală (Tc) înainte de deces se presupune a fi fost de 37°C. Dacă temperatura rectală luată de organul de cercetare în momentul sosirii la faţa locului (T1) este de 20,7°C, iar cea luată la interval de 2 ore după prima (T2), este de 17,2°C, punerea în ecuaţie se va face astfel: Tc − T0 29,6 2 log T1 − T0 13,3 2 log 29,6 log 13,3 t= = = − = 5h14 min T1 − T0 13,3 log 13 , 3 log 9 , 8 log log 9,8 T2 − T0 2 log
ordonanţă, dispoziţie scrisă dată de organele de urmărire penală, prin care se dispune efectuarea unui act de urmărire penală. orânduirea scrisului, v. caracteristici topografice. organizarea activităţii de cercetare la faţa locului, v. cercetarea la faţa locului. organizarea activităţii de criminalistică, activitatea criminalistică practică, de cercetare şi didactică, organizată în institute, laboratoare de expertiză şi catedre de specialitate din cadrul facultăţilor de drept. Institutele şi laboratoarele de criminalistică desfăşoară, la dispunerea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată, activitate de expertiză criminalistică în domeniile: dactiloscopie; traseologie; grafică; balistică; autenticitatea documentelor; chimie judiciară; fizică judiciară; biocriminalistică; fonocriminalistică ş.a. În paralel, efectuează cercetare ştiinţifică pentru introducerea de noi metode şi procedee de expertiză. Laboratoarele de specialitate din facultăţile de drept execută, cu precădere, activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică. organoleptic, stabilirea caracteristicilor produselor alimentare cu ajutorul organelor de simţ (văz, miros, gust, uneori pipăit), în scopul identificării. otravă, v. toxic. osteologie judiciară, domeniu al ştiinţei criminalistice care are ca scop determinarea sexului, a vârstei şi a apartenenţei, pe baza studiului făcut asupra naturilor sistemului osos. ovoidal, creastă papilară cu un traseu de forma unui oval perpendicular, orizontal sau oblic spre dreapta ori spre stânga faţă de baza amprentei situate în nucleul desenului papilar.
P
papilar, termen generic folosit pentru caracterizarea desenului papilar. De exemplu, fragment p., câmp p., detaliu p., etc. papilă, proeminenţă conică pe suprafaţa dermului, străbătută de un canal, în vârful căreia se găseşte un por prin care este eliminată transpiraţia. Papilele dermice sunt înşiruite liniar, unele lângă altele. Un şir de papile dă naştere unei creste papilare. papilă corială, încreţitură pe suprafaţa buzei umane, care constituie un detaliu caracteristic de identificare a urmei lăsate de aceasta. V. papilă labială. papilă labială, v. papilă corială. paragrafie, manifestare a dereglării scrisului, care constă în repetarea unor semne grafice şi a unor cuvinte, în adăugiri nereclamate de context, în succesiunea incorectă a literelor, a silabelor ori a cuvintelor. paration (urmă de p.), lichid galben-deschis cu miros caracteristic, asemănător celui de usturoi. La lumină şi la căldură p. se descompune, închizându-se la culoare. Cu apa formează o emulsie albă, stabilă, foarte asemănătoare laptelui. Este solubil în solvenţi organici. În mediu alcalin se descompune, colorând soluţia în galben intens. Se poate recunoaşte după emulsia lăptoasă pe care o produce la amestecare cu apa şi colorarea acesteia în galben intens la adăugarea de carbonat de sodiu sau sodă caustică. Sinonime: Alkron, Aphamit, Corotion, E 605, Fosfex, Genthion, Marfas, Naran, Parafas, SNP, Thiophos 342, Ecatox. În procesul expertizei criminalistice poate fi identificat prin metodele chimice de cercetare. participarea expertului la şedinţa de judecată, posibilitatea chemării expertului în situaţia în care judecătorul simte nevoia anumitor lămuriri sau explicaţii suplimentare. În asemenea cazuri, ascultarea expertului se realizează ca şi cea a martorului. Când sunt chemaţi pentru a fi ascultaţi în faţa instanţei de judecată, experţii au dreptul să rămână în sala de şedinţă, dacă instanţa nu dispune altfel. Chiar dacă nu au fost citaţi, dar se află în sala de şedinţă, experţii pot cere să fie ascultaţi. Expertul are obligaţia să facă declaraţii veridice, în caz contrar putând fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă. patologia aparatului fonator, modificări înregistrate la nivelul aparatului respirator, al coardelor vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringean, aparatului neuro-muscular laringian, a faringelui, sinusurilor, cavităţilor nazală, bucală, precum şi maladiile glandelor endocrine care pot produce perturbări ale vocii ca: apariţia răguşelii, diminuarea intensităţii, scăderea înălţimii vocale, apariţia unor pauze tot mai lungi între fraze, creşterea sau scăderea frecvenţei tonului fundamental, atimbrarea vocii, amputarea sfârşitului cuvintelor sau al frazelor, apariţia sunetelor bitonate, strangularea vocii şi, uneori, chiar instalarea afoniei. Când vorbitorul care trebuie identificat suferă de una din maladiile arătate, în vocea acestuia vor apărea unele caracteristici individuale suplimentare, care vor contribui alături de celelalte la efectuarea expertizei fonocriminalistice.
paza locului faptei, complex de măsuri ce se întreprind la primirea sesizării producerii unui eveniment şi imediat după sosirea la faţa locului, în scopul protejării şi conservării urmelor, împiedicării intrării unor persoane în câmpul infracţional şi îndeosebi a „valului de curioşi“. P. se face, în primul rând, în scopul înlăturării posibilităţii survenirii unor modificări, datorită activităţii intenţionate sau întâmplătoare a anumitor persoane sau a altor factori externi. Prin p. se urmăreşte şi menţinerea ordinii, inclusiv asigurarea securităţii personale a celor care efectuează cercetarea. P. se asigură de către organul care face cercetarea cu personal propriu sau cu sprijinul altor organe, prin marcarea (încadrarea) cu sfoară a terenului de cercetat şi utilizând mijloacele tehnicocriminalistice din dotare. părţile componente ale craniului, părţile din care se compune craniul. Acestea sunt: a) craniul: 1. regiunea mentonieră; 2. regiunea paramentonieră; 3. unghiul mandibular inferior; 4. maxilarul superior; 5. articulaţia temporo-mandibulară; 6. temporan; 7. glabelă; 8. suprasprâncenoasa (arcada); 9. bosa frontală; 10. interparietalul; 11. frontal; 12. parietal; 13. glob ocular; 14. marginea osului zigomatic; 15. apofiza zigomatică (osul malar); 16. osul vomer; 17. maxilarul superior; 18. unghiul maxilarului inferior; 19. regiunea paramentonieră; 20. protuberanţa occipitală; 21. occipital; 22. scuama temporală; 23. sutura parieto-occipitală; 24. parietal; 25. regiunea retroauriculară; 26. apofiza stiloidă; 27. gaura occipitală. b) Maxilarele: 1. canini; 2. premolari; 3. molari; 4. unghiul intermaxilar inferior; 5. marginea externă a maxilarului inferior; 6. apofiza maxilarului inferior; 7. cavitatea articulară a maxilarului inferior; 8. ramul intern al articulaţiei; 9. incisivi. Cunoaşterea acestor denumiri este absolut necesară pentru organele judiciare, în vederea folosirii lor la redactarea actelor procedurale. peliculă adezivă, v. folie adezivă. percepţia, proces psihic complex-senzorial cu un conţinut obiectual, realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi a structurii obiectelor şi fenomenelor în forma imaginilor primare sau a perceptelor. P. are un rol deosebit în reţinerea şi în relatarea faptelor infracţionale de către victimă sau de către martori. percheziţie, cercetare în locuinţă sau asupra corpului unei persoane, care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea, în interesul stabilirii adevărului, vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora. percutor, v. mecanismul de dare a focului. pesticide (urmă de p.), substanţe care omoară dăunătorii. Sunt folosite în agricultură, silvicultură, pomicultură, viticultură, zootehnie, dezinsecţie sanitară etc. P. pot fi stabilite cu exactitate în cercetarea criminalistică de laborator din punct de vedere calitativ şi cantitativ. p.H. (în expertiza criminalistică), simbol folosit pentru valoarea logaritmului zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidroniu (H.O+) existente într-o soluţie. Prezenţa ionilor de hidroniu dă caracter acid soluţiei, valoarea pH indicând aciditatea acestuia. O soluţie neutră are pH =7; soluţiile acide au pH cuprins între 0 şi 7, iar cele
alcaline între 7 şi 14. pH-ul se determină cu indicatori de culoare (care îşi schimbă culoarea între anumite intervale de pH sau cu pH-metre). piesa „trei“, v. armă de vânătoare. pigment (urmă de p.), substanţă colorată, de obicei minerală, care, amestecată cu un lichid (ulei sicativ, răşini etc.), rămâne în suspensie, fiind folosită pentru colorarea unor materiale prin acoperire. Se deosebeşte de coloranţi prin aceea că nu pătrunde în interiorul corpurilor pe care este aplicat, formând numai un strat protector superficial. Cel mai des utilizaţi sunt: săruri de plumb, crom, fier etc. Examinarea lor în criminalistică se face ca şi în cazul coloranţilor sau al vopselelor. pistol, armă de foc de dimensiuni mici din care se poate trage cu o singură mână. P. poate fi de tip militar, civil sau sportiv. P. militar este de obicei cu încărcare automată, folosindu-se principiul de recul al închizătorului sau reculul scurt al ţevii. Cadrul p. care, de regulă, se confecţionează dintr-o singură bucată de metal, formează corp comun cu mânerul şi serveşte drept ghidaj pentru mişcarea pieselor mobile şi pentru împreunarea tuturor mecanismelor. Sistemul de percuţie este fie cu percutor, fie cu cocoş. pitchalyzer, aparat care extrage şi redă pe ecran frecvenţa tonului fundamental din voce, pentru a putea fi exact determinată şi măsurată în procesul expertizei vocii şi vorbirii. pix, v. stilou cu bilă. planificarea urmăririi penale, activitatea care asigură orientarea către o anumită finalitate a activităţii organului judiciar. P. trebuie să răspundă la întrebările: ce trebuie întreprins, când, unde şi cum trebuie acţionat. De regulă p. cuprinde: 1. elaborarea tuturor versiunilor posibile; 2. stabilirea căilor şi a mijloacelor de verificare a versiunilor; 3. stabilirea izvoarelor de probe şi a mijloacelor cu care pot fi adunate; 4. fixarea activităţilor de urmărire penală, a termenelor, a succesiunii activităţilor, precum şi a regulilor tactice cu respectarea cărora urmează să fie realizate. P. se află în strânsă legătură cu organizarea urmăririi penale. Formele planificării pot diferi de la caz la caz, în raport cu natura şi complexitatea infracţiunii cercetate. Nu există o formă şablon, care să fie aplicată în mod mecanic în toate cazurile. Astfel planurile pot fi mintale sau scrise, conţinutul acestora depinzând de specificul cauzei. plantară, termen generic care se referă la desenul papilar caracteristic tălpii piciorului desculţ. plasament, locul unde este situat într-o urmă un detaliu caracteristic de identificare atât faţă de unele repere fixe ale urmei (precum centrul, marginea din stânga, dreapta, sus ori jos etc.), cât şi faţă de celelalte detalii caracteristice de identificare ale sale. Este unul din elementele care permite aprecierea punctelor de coincidenţă (celelalte sunt: forma şi dimensiunea). Plombagin - v. hârtie copiativă.
polarimetrie (în expertiza criminalastică), metodă fizico-chimică de analiză cantitativă a substanţelor optice active, bazată pe măsurarea unghiului cu care o anumită cantitate de substanţă sau de soluţie a acesteia roteşte planul luminii polarizate. Substanţele optic active sunt cele care rotesc planul luminii polarizate. Sunt numite dextrogire sau sinistrogire după cum rotesc planul luminii polarizate la dreapta sau la stânga. Puterea rotatorie specifică este unghiul cu care este rotit planul de vibraţie al luminii polarizate când străbate unitatea de grosime de substanţă solidă sau unitatea de grosime a stratului înmulţit cu concentraţia pentru soluţie. Polarimetria este folosită curent pentru determinarea cantităţilor de zahăr existente în diferite soluţii în cazul falsurilor de alimente sau de băuturi. polidactilia, anomalie congenitală care constă în existenţa a mai mult de 5 degete la un membru superior sau inferior al corpului uman. polideltic, desen papilar care are mai multe delte. De exemplu: bideltic, trideltic, quatrodeltic, care face parte din tipurile cerc şi combinat. poligraf, înregistrator mecanic (în variantele moderne electronic), care preia pneumatic modificarile de tensiune arterială, de puls şi de respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice (RED). La tipurile mai noi, o unitate adiţională permite şi înregistrarea activităţii musculare, în special a presiunii musculare exercitate de antebraţul, de coapsele sau de membrele inferioare. Este cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „detectorul de minciuni“. poliţie tehnică, denumire sub care este cunoscută criminalistica în unele ţări occidentale. Până la cel de-al II-lea război mondial, literatura noastră de specialitate a folosit numai termenul de „poliţie tehnică“. poliţie tehnico-ştiinţifică, v. poliţie tehnică. por, spaţiul care reprezintă orificiul unui por de pe traseul unei creste papilare dintr-o amprentă. poroscopie, parte a dactiloscopiei care se ocupă cu examinarea urmelor porilor dintr-o amprentă în scopul identificării. Orificiile porilor au forme, dimensiuni şi plasamente individuale, ca şi detaliile caracteristice de identificare ale crestelor papilare. Examinarea comparativă poroscopică constituie o completare a punctelor de coincidenţă indicate la traseul crestelor papilare în cadrul expertizei dactiloscopice. portret robot, portretul unei persoane realizat pe baza relatărilor victimei ori ale martorilor după metodele foto-robot sau mimicopozitor. portret vorbit, procedeu de identificare criminalistică care are la bază descrierea semnalmentelor făptuitorului de către victimă sau de către martor. În realizarea p. trebuie respectate următoarele principii: a) în desenarea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul şi picioarele, elemente caractestice ale feţei; b) se vor descrie
semnalmentele anatomice (statice) şi semnalmentele funcţionale (dinamice); c)se vor sublinia acele caracteristici referitoare la varietăţile morfologice ereditare ori rezultate din unele stări patologice; d) descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor aflate asupra persoanei. Semnalmentele anatomice (statice): sexul, vârsta, înălţimea, construcţia corpului (conformaţia), detalii carateristice ale figurii umane. Semnalmente funcţionale (dinamice): expresia fizionomiei, expresia ochilor, expresia privirii, expresia buzelor, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, deprinderi în diverse activităţi; Semne particulare: cicatrici, culoarea pielii, pete, negi, aluniţe şi alte semne din naştere, încreţiturile feţei, tatuajul ş.a. Îmbrăcămintea şi obiectele purtate: acoperământul capului, hainele, încălţămintea, pachete, cărţi, reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăţări, broşe, ceasuri etc. pos, v. alice povestire spontană, v. metoda povestirii libere. prag de armare, v. mecanismul de dare a focului. presiunea scrisului, caracteristică individuală a scrisului determinată de tonusul muscular şi de activitatea nervoasă superioară a fiecărei persoane. P. se reflectă, de regulă, în lăţimea trăsăturilor şi în urmele de adâncime lăsate în stratul hârtiei. Prin metodele şi prin procedee clasice folosite în expertiza scrisului, intensitatea apăsării nu poate fi constatată pe întreg parcursul trăsăturilor ce alcătuiesc semnele grafice. Ea alternează, în funcţie de efortul depus, de la o presiune pronunţată la alta mai redusă, prilej cu care are loc refacerea tonusului muscular. Atunci când calibrul trăsăturilor este în general uniform, scrisul este denumit cilindric; când trăsăturile se îngroaşă, spre partea finală, scrisul se numeşte măciucat. Subţierea trăsăturilor spre sfârşit duce 1a scrisul ascuţit, iar când lăţimea maximă a trăsăturii se află în partea mediană a acesteia, scrisul se numeşte fusiform. Scrisul executat cu o presiune foarte redusă se numeşte scris estompat. În prezent se fac cercetări pentru determinarea presiunii scrisului cu ajutorul holografiei. prevenirea falsului în acte, activitate care are ca obiect împiedicarea prin mijloace şi prin metode specifice ştiintei criminalistice a posibilităţilor de falsificare a înscrisurilor. P. se ocupă în mod special de înlăturarea împrejurărilor tehnico-organizatorice ce înlesnesc comiterea unor asemenea fapte penale deduse din practica de expertiză judiciară. prevenirea infracţiunilor, obiectiv important al politicii penale, constând în activitatea desfăşurată în vederea preîntâmpinării săvârşirii infracţiunilor. Se realizează îndeosebi prin măsurile de ridicare a nivelului material şi spiritual al membrilor societăţii, precum şi prin activitatea permanentă de educare a maselor de oameni. prevenirea prin mijloace criminalistice, se realizează în cadrul şi pe baza măsurilor elaborate de criminalistică, în urma generalizării rezultatelor oblţinute în cercetarea anumitor categorii de infracţiuni, a desprinderii şi generalizării cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează infracţiunile respective, precum şi cu considerarea metodelor si procedeelor folosite de infractori în savârşirea faptelor penale. Tehnica
criminalistică, în special, a elaborat şi construit diferite sisteme sau capcane criminalistice care au menirea fie să prevină săvârşirea anumitor infracţiuni, fie să demaşte infractorul. prezentarea probelor, activitate ce se realizează în principal prin folosirea a două procedee tactice: procedeul tactic al ascultării progresive şi procedeul tactic al ascultării frontale. Alegerea unuia sau a altuia din aceste procedee tactice, precum şi stabilirea probelor ce urmează a fi prezentate şi a ordinii prezentării se va face în funcţie de materialul cauzei, de caracterul probelor şi de personalitatea învinuitului (inculpatului). prezentarea progresivă a probelor, procedeu tactic folosit în ascultarea învinuitului (inculpatului), potrivit căruia mai întâi i se prezintă probele de mai mică importanţă (secundare) şi apoi gradat pe cele mai puternice. prezentarea pentru recunoştere, activitate procedurală care constă în prezentarea unei persoane, cadavru, obiect ori animal, persoanei care le-a văzut înainte ori în timpul comiterii faptei. Recunoaşterea se poate face şi pe calea prezentării fotografiilor acestora. Prezentarea pentru recunoaştere se face după o pregătire prealabilă, în prezenţa martorilor asistenţi şi numai după ce persoana care urmează să facă recunoaşterea a fost ascultată. prezumţia de nevinovăţie, principiu fundamental al dreptului penal potrivit căruia, până la stabilirea şi dovedirea vinovăţiei cuiva, acesta este considerat nevinovat. primele măsuri pentru cercetarea la faţa locului, măsurile pe care le ia echipa de cercetare din momentul sesizării şi până la începerea activităţii de cercetare. Aceste măsuri diferă după natura şi amploarea evenimentului cercetat. a) La primirea sesizării despre eveniment: verificarea sesizării (dacă e cazul); stabilirea locului evenimentului; solicitarea luării unor măsuri de pază a locului faptei (când e posibil); sesizarea organelor competente (când este cazul); formarea echipei de cercetare la faţa locului; verificarea stării mijloacelor tehnico-criminalistice ce urmează a fi folosite; deplasarea cât mai urgentă la faţa locului. b) După sosirea la faţa locului: acordarea primului ajutor victimelor ; luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente; asigurarea pazei locului faptei sau întărirea pazei (după caz); protejarea obiectelor şi conservarea urmelor; informarea operativă a evenimentului (situaţiei locului) de cercetat; identificarea persoanelor suspecte de a fi savârşit fapta şi reţinerea lor conform legii; urmărirea faptuitorului (dacă e cazul); folosirea câinelui de urmărire (când se impune); asigurarea cu martori asistenţi; realizarea altor activităţi care se impun (sigilarea staţiilor de comandă, de control, asigurarea scriptelor etc.). principiile identificării criminalistice, principii care fundamentează stiinţific activitatea de identificare criminalistică, activitate care nu se desfăşoară la întâmplare, ci în baza unor metode riguros ştiinţifice elaborate în timp. Principiile identificării criminalistice sunt: 1. Delimitarea categorică între obiectele cercetate şi obiectele verificate. 2. Delimitarea strictă între obiectele de identificat şi obiectele identificatoare. 3. Strictă delimitare între obiectele asemănătoare şi obiectele identice. 4. Diferenţierea obiectelor în relativ constante şi relativ schimbătoare în timp.
principiile planificării urmăririi penale, principiile care stau la baza planificării acestei activităţi. Respectarea acestora fundamentează ştiinţific activitatea de planificare. P. sunt: 1. individualitatea, determinată de însuşi particularităţile individuale ale cauzelor penale cercetate (persoană, loc, timp, mijloace de săvârşire etc.); 2. oportunitatea, ceea ce înseamnă că planul trebuie elaborat nici prematur, dar nici cu întârziere, ci în momentul în care organul judiciar dispune de tot ceea ce-i trebuie în acest scop; 3. dinamismul, principiul care asigură eficienţa planificării şi se traduce prin aceea că planul elaborat iniţial poate fi modificat în raport cu necesitatea şi cu noile date care apar; 4. realitatea planificării, care asigură stabilitatea optimă a planului. Se realizează prin considerarea tuturor datelor faptice, a tuturor problemelor necesare pentru rezolvarea cauzei ş.a. probă grafică, v. scripte de comparaţie. probă prin înscrisuri, dovadă făcută cu acte scrise în cadrul unui proces judiciar. probă martor, v. modele de comparaţie. probe de comparaţie, v. modele de comparaţie. probe dactilografice, materiale de comparaţie necesare identificării maşinii de scris. Sunt de două genuri: experimentale şi aşa-zis libere. Cele experimentale trebuie executate cu respectarea cât mai exactă a condiţiilor de dactilografiere a actului incriminat, folosindu-se acelaşi fel de hârtie, aceeaşi panglică ş.a.m.d. Este indicat ca probele să fie scrise de un dactilograf de profesie şi să cuprindă întreg textul actului în litigiu, redat întocmai sub aspect topografic (plasarea textului în pagină, lungimea şi intervalul rândurilor, spaţierea cuvintelor) şi ortografic (cu erorile pe care eventual 1e conţine). Se vor reproduce, de asemenea, toate caracterele maşinii, în ordinea de pe claviatură, grupate în rânduri, aşezate unul sub altul. Se dactilografiază în acelaşi timp şi câteva fraze, la intervale diferite, conform posibilităţilor maşinii respective, pentru a cunoaşte valoarea distanţei dintre rânduri. De la fiecare maşină se iau câte 2-3 probe. Mai întâi se scrie la maşină în starea în care se află ea în momentul începerii operaţiei. Apoi se curăţă caracterele de impurităţi şi se execută o nouă probă. Se recomandă, de asemenea, şi o probă fără panglică, cu hârtie copiativă neîntrebuinţată. Probele dactilografice libere, reprezentând, de regulă, acte întocmite anterior celui în litigiu, depăşesc valoric pe cele experimentale, în special când sunt dactilografiate la aceeaşi dată ori la date foarte apropiate de aceea a întocmirii actului în litigiu. procedee ale filmului în laborator, procedee folosite în filmarea examenelor făcute în laborator. Mai frecvent folosite sunt: a) filmarea sub radiaţii invizibile (infraroşii, ultraviolete şi Röentgen); b) filmarea sub radiaţii monocrome; c) filmarea zonelor iluminate-umbrite se foloseşte în cazul când trebuie evidenţiate microurme. Sunt create zone iluminate-umbrite sau cu reflexii-absorbţii. procedee de filmare, procedee folosite în realizarea filmului şi video-fonogramei judiciare. P. pot fi: a) panoramările, care se execută din punct fix prin rotirea aparatului de filmat sau a camerei de luat vederi pe un plan vertical, orizontal sau oblic şi care au ca scop prezentarea unui spaţiu mai larg decât unghiul de cuprindere al obiectivului,
urmărirea unui subiect în mişcare şi indicarea direcţiei de deplasare; b) travellingul, care se execută prin mişcarea aparatului în sensul: apropierii de subiect, când se pleacă de la un cadru general şi se fixează punctul de interes maxim prin detaliere; depărtării de subiect, cu intenţia de a se ilustra mediul ambiant în care este plasat; urmăririi subiectului (paralel cu acesta sau în urmă ori inaintea lui), viteza şi distanţa menţinânduse relativ egale pentru a se ilustra activităţile sale în timpul deplasării; c) pseudotravellingul, care se realizează fie prin deplasarea subiectului faţă de punctul de staţie, fie prin modificarea progresivă a distanţei focale cu ajutorul transfocatorului. Aceste mişcări pot fi realizate de la aceeaşi înălţime cu subiectul, de sus în jos (în plongée) sau de jos în sus (contreplongée); d) stop-cadrul poate fi realizat prin oprirea, pentru câteva secunde, a scenei filmate în momentele deosebite pentru fapta penală, refilmarea în condiţii de laborator şi filmarea după fotografia realizată la faţa locului; e) filmarea schiţelor şi a planurilor animate se face cu aparatul sau cu camera de luat vederi fixate pe trepied sau pe un dispozitiv special de filmat titlurile (trucăr), care permite deplasarea acestora în direcţia suportului cursiv sau în trepte, pentru realizarea travellingului. Se filmează, fotogramă cu fotogramă, folosindu-se firul declanşator. Pentru obţinerea unei deplasări cât mai cursive se face următorul calcul: la o proiecţie de 10 secunde cu frecvenţa de 24 cadre pe secundă sunt necesare 240 de expuneri cu 240 sau 120 mişcări ale reperului; f) genericul are drept scop punerea în temă cu subiectul filmului şi cu cadrul procedural în care s-a realizat şi trebuie să cuprindă: denumirea laboratorului criminalistic care a realizat filmul; prezentarea obiectului filmului; denumirea organului judiciar care a efectuat această activitate şi temeiul procedural în baza căruia s-a efectuat; indicarea numelui specialiştilor care au executat filmarea şi a organului sau a persoanelor care au făcut comentariul. procedee tactice, procedee elaborate de criminalistică în scopul realizării în bune condiţii a activităţilor de urmărire penală (cercetarea la faţa locului, percheziţia, ascultarea martorului, a învinuitului, confruntarea etc.). De exemplu: procedeul expunerii libere, spontane, şi procedeul ascultării prin punerea de întrebări. Toate procedeele tactice trebuie să corespundă prevederilor legale, să contribuie la aflarea adevărului şi la lămurirea completă a tuturor problemelor cauzei penale. procedeu criminalistic, procedeu folosit de criminalist pentru a obţine un anumit rezultat, într-un anumit domeniu al activităţii sale teoretice sau practice. procedeu fotografic, procedeu practic adoptat în fotografia judiciară în scopul realizării genurilor de fotografie operative şi de examinare. procedeul caroiajului, procedeu de examinare comparativă a punctelor de coincidenţă în expertiza criminalistică. Se trasează, de regulă, pe fotograma urmei linii orizontale şi verticale la distanţe egale. Caroiajul trasat serveşte la determinarea precisă a poziţiei unui detaliu caracteristic în urmă şi la aprecierea dacă acesta reprezintă un punct de coincidenţă. procedeul confruntării, procedeu ce constă în dispunerea obiectelor în litigiu şi de comparaţie sau a fotografiilor acestora în acelaşi plan de vedere pentru compararea proprietaţilor sau caracteristicilor acestora, în scopul identificării criminalistice. P. este cel mai accesibil şi ca atare şi cel mai frecvent utilizat. Pentru examinări de acest gen
sunt folosite lupe, microscoape comparatoare, precum şi alte mijloace optice sau de proiecţie. procedeul continuităţii liniare, procedeu ce constă în aşezarea urmelor striaţii descoperite la faţa locului şi a celor create experimental, de aşa manieră, încât secundele să reprezinte o continuitate perfectă a primelor. procedeul suprapunerii, constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiectele examinate peste imaginea celuilalt obiect. proces-verbal de cercetare la faţa locului, înscris procedural încheiat de organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată, în care se consemnează şi locul unde s-a încheiat, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a încheiat, descrierea amănunţită a situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a tuturor categoriilor de urme, a metodelor şi a mijloacelor folosite pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi ambalarea lor, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi a stării celorlalte mijloace materiale de probă, a urmelor poziţionale, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi la dimensiunile respective. În toate cazurile, la p. se vor anexa schiţe ale locului faptei, planşe cu fotografii judiciare, filme sau videofonograme judiciare, care vor fi vizate şi despre executarea cărora se va face menţiune expresă în procesul-verbal. produse petroliere (urme de p.), fracţiuni ale lichidului în compoziţia cărora intră în majoritate hirdrocarburi parafinice, nafteice, aromatice, olefinice şi mixte (metan, propan, butan, benzine, uleiuri petroliere, parafine, bitumen, cerezine). Urmele de p. pot apărea ca picături, mânjituri, pete, scurgeri, dâre, îmbibări, aglomerări etc. Din cauza volatilităţii, aceste urme pot suferi în timp modificări de formă şi de conţinut, uneori dispărând total. Pot fi descoperite prin metode organoleptice sau cu lampa de ultraviolete sub care produc fluorescenţă albastră în radiaţii U.V. Recoltarea probelor gazoase se face cu tonometre sau prin dislocarea unui volum de apă existent într-un recipient. Expertiza urmelor de p. se face prin analiza gazcromatografică, de fluorescenţă şi spectrală în I.R., putându-se stabili dacă urma este creată de un produs petrolier, tipul acestuia (benzine, ulei, parafină etc.), vechimea aproximativă, ce impuritate conţine, dacă are aceleaşi proprietăţi fizico-chimice ca şi proba de comparaţie prezentată etc. profilograf (în expertiza criminalistică), aparat electronic, echipat cu un dispozitiv de palpare prin care este măsurat şi redat grafic profilul striaţiilor unei suprafeţe, respectiv adâcimea şi înălţimea cea mai mare, cât şi media adâncimilor şi înălţimilor unei suprafeţe şlefuite. P. se compune dintr-un sistem de palpare, cap de măsurat, partea electronică, dispozitiv de înregistrare grafică, dispozitiv de control circumferenţial, punte de lucru şi etaloane de control. Sistemul de palpare are un ac din diamant sau safir, în formă conică, de piramidă sau semisferă, cu rază ce variază între 1 şi 60 mm. Forţa cu care acesta apasă pe microgeometria suprafeţei este de 0,08 g/f. Vârful efectuează o palpare mecanică a microgeometriei suprafeţei şi mişcările acestuia acţionează un mecanism electromecanic care transformă mişcările în variaţii ale unei mărimi electrice. În acelaşi timp vârful palpator acţionează şi dispozitivul de înregistrare grafică care transformă mişcările în diagramă a profilului suprafeţei. În expertiza criminalistică, p. se foloseşte pentru a examina profilul (adâncimea, înălţimea
şi forma) striaţiilor de pe gloanţe sau din urmele lăsate de cuţit, daltă, foarfecă, topor etc. ori din alte urme care au pe suprafaţa lor striaţii. profilogramă, diagramă care redă grafic profilul striaţiilor dintr-o urmă, folosită pentru demonstrarea concluziilor în raportul de expertiză. proiector de spectre (în expertiza criminalistică), dispozitiv care permite expertului criminalist citirea plăcilor spectrale pentru identificarea elementelor componente transcrise pe placa spectrală în urma executării spectrografiei. protecţia înscrisurilor, măsură destinată seă preîntâmpine deteriorarea actelor, mascarea elementelor de fals şi îngreunarea descoperirii acestora. Pentru protejare se impune respectarea unor reguli de mânuire, atât de către organele judiciare cât şi de către experţi. De exemplu: pe act nu se face nicio însemnare, nu se subliniază şi nu se încercuieşte semnătura în litigiu sau vreo porţiune din text, nu se produc noi îndoituri hârtiei, pe lângă cele existente. De asemenea, actul nu trebuie cusut la dosarul cauzei, ci introdus într-un plic sau într-o anvelopă transparentă din material plastic. În cadrul examinărilor prealabile ale actului nu sunt permise procedee care să-1 altereze (acţiuni mecanice ori chimice, menţinerea îndelungată sub acţiunea luminii puternice şi a radiaţiilor ultraviolete). Actul va fi ferit de surse de umezeală şi de căldură excesivă şi nu va fi pus în contact cu obiecte care să-1 păteze sau să-1 deterioreze în niciun fel. pudră relevantă, pulbere extrem de fină, colorată, care aderă foarte uşor la grăsimea şi la aminoacizii conţinuţi de urmele papilare latente lăsate de făptuitor la locul unei infracţiuni. Prin pudrarea urmei latente (invizibile) cu o pensulă foarte fină (din păr de coadă de veveriţă, din puf de gâscă, de struţ etc.), aceasta se colorează intens, relevându-se conturul crestelor papilare. Pudrele relevante sunt de diverse culori: albe, negre, argintii, galbene, roşii, violete, verzi etc., alegându-se pentru evidenţierea urmei o culoare care să fie în contrast cu fondul. Dacă fondul este pestriţ (ex. mozaic), se foloseşte pudră fluorescentă care devine vizibilă sub radiaţii ultraviolete, iar fondul devine întunecat uniform. pulbere explozivă (urmă de p.), încărcătura de azvârlire a glonţului sau a alicelor, care poate fi cu fum (neagră) sau fără fum (coloidală, vie). P. cu fum se foloseşte mai rar (doar la revolvere şi la armele de vânătoare), nefiind indicată pentru armele automate, întrucât le îmbâcseşte. P. vie formează o cantitate mică de reziduuri. Ea se obţine printro prelucrare chimică specială a celulozei, având o forţă explozivă mai mare decât p. neagră, care constituie un amestec mecanic compus din cărbune de lemn, salpetru (azotat de potasiu) şi sulf. Ca formă, se disting pulberi lamelare (cca 2 x 2 x 0,4 mm), tubulare (cu diametrul de 0,6 - 0,8 mm şi lungimea de cca 2 mm) şi filiforme. În momentul tragerii, încărcătura de pulbere nu reuşeşte să ardă în întregime. O parte din ea rămâne pe ţeavă, iar alta este eliminată, putându-se întâlni în zona orificiului de intrare a proiectilului în cazul tragerii de la mică distanţă, constituind în acest caz urmă criminalistică care permite stabilirea distanţei de tragere şi timpul de când s-a tras cu o armă de foc. pulverizator, aparat utilizat pentru dispersarea în particule foarte fine a substanţelor pulverulente şi a lichidelor. În criminalistică, pulverizatoarele se folosesc pentru
relevarea prin prăfuire sau vaporizare cu iod a urmelor papilare, pentru tehnica realizăii mulajului unor anumite categorii de urme etc. puncte de coincidenţă, detaliu caracteristic găsit în urmă şi în probele de comparaţie care constituie unul din criteriile de bază în stabilirea identităţii unei urme în procesul desfăşurării expertizei criminalistice. punct deltic, v. centrul deltic. punct de inflamabilitate, temperatura minimă la care trebuie încălzit pentru a se aprinde amestecul unui combustibil gazos, al vaporilor unui combustibil lichid sau solid, cu aer sau cu alt carburant. Este o caracteristică importantă a materialelor combustibile, putând explica uneori cauza şi natura unor incendii. Se determină cu aparate speciale, fiind tabelate în literatura de specialitate. punct papilar, detaliu caracteristic de identificare. Se găseşte, de regulă, între două linii papilare, în centrul unui inel, în centrul unei amprente digitale ori în centrul deltei. punerea sub învinuire, aducerea la cunoştinţa învinuitului (inculpatului) a faptei care formează obiectul cauzei şi punerea în vedere ce i se aduce. După ce ia cunoştinţă de faptă şi învinuire, i se cere să dea o declaraţie scrisă. În situaţia în care nu poate sau refuză, se va face menţiunea respectivă în procesul verbal de ascultare. punerea la punct a obiectivului fotografic, operaţiune tehnică care permite redarea fotografică clară a imaginii subiectului. Acesta poate fi fixă, când, prin construcţie, obiectivul este pus la punct pe infinit sau pe o anume valoare în limitele distanţei hiperfocale, şi variabilă, când este prevăzut cu un dispozitiv care face posibilă varierea, în anumite limite, a deschiderii relative şi a profunzimii de câmp. Principalele sisteme folosite pentru p. sunt: punerea la punct prin rotirea monturii obiectivului; punerea la punct cu ajutorul geamului mat; punerea la punct cu ajutorul telemetrului. puşcă, armă de foc neautomată cu ţeavă lungă, care poate fi de tip militar, sportiv şi de vânătoare. P. militare au, de obicei, calibrul mare. Cele sportive sunt de calibru mic, în genere 5,6 mm. P. de vânătoare se caracterizează, în primul rând, prin aceea că au în marea lor majoritate ţeava listă şi trag cu alice. putrefacţie, descompunerea şi transformarea chimică a substanţelor vieţuitoarelor (plante şi animale) moarte, sub acţiunea bacteriilor.
R rachetă, formă a nucleului unui desen papilar tip monodeltic sau bideltic constituită dintr-un laţ care nu are braţele libere, ci se unesc continuând într-o singură creastă, întreaga figură luând aspectul unei rachete de tenis. radiaţie infraroşie (I.R.), radiaţie electromagnetică ale cărei lungimi de undă sunt cuprinse între 8.10-1 – 103 µ. Domeniul respectiv este de obicei divizat în două porţiuni, respectiv infraroşu apropiat cuprins între 8.10-2 şi 20 µ. şi infraroşu îndepărtat,
corespunzând restului domeniului. Interreacţia dintre r. şi materie se manifestă prin amplificarea mişcărilor intramoleculare (de vibraţie şi de rotaţie), ca urmare a absorbţiei de către materie a unora dintre r. cu anumite lungimi de undă. Din spectrul unui fascicul de r., după ce străbate o substanţă, vor dispărea radiaţiile care sunt absorbite, noul spectru constituind spectrul în I.R. al acelei substanţe. Cu ajutorul acestuia se poate identifica substanţa respectivă. În cercetarea criminalistică r. au multiple utilizări: punerea în evidenţă a unor scrisuri radiate, a fotografiilor şi a scrisurilor acoperite, evidenţierea factorilor suplimentari ai împuşcăturii, examinarea falsurilor de pictură sau a falsurilor de semnături de pe picturi etc. radiaţie monocromatică, radiaţie de energie care are aceeaşi frecvenţă, respectiv lungime de undă. Se obţine din fasciculele de radiaţii emise de diferite surse, prin trecerea lor prin filtre transparente numai pentru radiaţii cu anumită lungime de undă sau prin prisme ori pri reţele optice monocromatoare. În expertiza criminalistică sunt folosite în metodele de analiză spectrală. radiaţie de rezonanţă (în expertiza criminalistică), radiaţie caracteristică (cu un anumit λ, respectiv γ) absorbită, care corespunde la transferul unui electron din starea fundamentală la un nivel mai înalt de energie din atom. Emisia aceleiaşi linii este rezultatul tranziţiei din starea de excitată în starea fundamentală. Intensitatea radiaţiei emise este proporţională cu numărul de atomi aflaţi în stare excitată (N'). La echilibrul termic (la temperatura absolută) raportul N'/N este dat de ecuaţia: N' gi = exp .( −E / KT ) N g
R = constanta Bolzman; gi şi g = ponderi statistice ale nivelului excitat şi fundamental. Experimental s-a dovedit că, la temperatura maximă T, numărul N' este neglijabil, deci se poate considera că toţi atomii aparţin stării fundamentale, practic egal cu N. Procedeul este folosit în prezent în identificarea criminalistică. radiaţie ultravioletă, radiaţie electromagnetică cu lungimi de undă mai mici de 400 nm şi mai mari de 120 nm. Cele cuprinse între 120-180 nm se numesc ultraviolete de vid (Schuman). Ele impresionează placa fotografică, pot produce excitaţii ale substanţelor fluorescente şi sunt catalizatori pentru numeroase reacţii chimice. Sunt produse de obicei cu ajutorul lămpilor de U.V. sau de cuarţ. Sunt folosite în examinările criminalistice datorită fluorescenţei pe care o induc asupra numeroaselor substanţe, precum şi în spectrometria de absorbţie în domeniul U.V. radiaţii vizibile, totalitatea radiaţiilor electromagnetice care au lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 760 nm. Ele impresionează ochiul, principalele componente colorate find în ordinea crescătoare a lui λ: violet, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu. Ansamblul acestor culori complementare formează lumina albă. În criminalistică sunt folosite în spectrofotometria în domeniul vizibil la expertiza coloranţilor sau a unor substanţe care, singure sau în combinaţie cu anumiţi reactivi specifici, formează compuşi coloraţi. Din intensitatea coloraţiei se deduce concentraţia în substanţă activă existentă în proba analizată. V. şi spectrofotometrie. radiaţie X, v. difracţie şi fluorescenţă de raze X.
radiografie (în expertiza criminalistică), metodă de cercetare a calităţii structurii interne a produselor. Prin r. se obţin informaţii asupra conformaţiei interne a materialelor cercetate, precum şi asupra existenţei unor defecte ale acestora. În funcţie de natura radiaţiilor penetrante folosite, radiografia poartă denumirile: gamagrafie (radiaţii gama), röentgenografie (radiaţii X), betagrafie (radiaţii beta), neutronografie (neutroni). După tipul de detector folosit se cunosc: metode radiografice (detectarea radiaţiilor atenuate se face prin imagini stabile pe radiofilme), metode fluoroscopice (detectarea prin imagini instantanee), metode xeroradiografice (detectarea bazată pe efectul ionizant al radiaţiei atenuate). În criminalistică, radiografia este folosită în examinarea unor obiecte în litigiu cum sunt: arme de foc, gloanţe, ţevi sau alte obiecte metalice care prezintă fisuri ascunse, detectarea unor obiecte ascunse în recipiente sau ambalaje greu de desfăcut, precum şi în expertiza urmelor osteologice privind vechimea osului, stabilirea vârstei persoanei etc. ramificaţie, detaliu caracteristic de identificare într-o amprentă papilară. Se formează prin bifurcarea traseului unei creste papilare la care, apoi, după un drum scurt, unul din braţe se bifurcă din nou ş.a.m.d. raport de constatare tehnico-ştiinţifică, forma scrisă a examinărilor, a constatărilor şi a rezultatelor obţinute de specialist în urma studierii probelor materiale. De regulă, r. are acelaşi conţinut ca şi raportul de expertiză. V. şi raport de expertiză. raport de expertiză criminalistică, forma scrisă a examinărilor, a constatărilor şi a rezultatelor cercetării întreprinse de expertul criminalist. În cazul în care expertiza este efectuată de mai mulţi experţi, se întocmeşte un singur raport de expertiză. Acesta trebuie să cuprindă: a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei, materialul pe baza căruia a fost efectuată, precum şi dacă părţile au participat sau au dat explicaţii; b) descrierea examinărilor şi a constatărilor făcute de expert, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza obiecţiilor ori explicaţii în baza constatărilor expertului; c) demonstrarea celor constatate; d) concluziile, în care sunt cuprinse răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. rateu, lipsa exploziei cartuşului după percutare, ce face ca împuşcătura să nu aibă loc. Neaprinderea pulberii se poate datora unei defecţiuni a capsei, slăbirii arcului de armare, dereglării percutorului, unsorii prea dense de pe mecanismul de dare a focului etc. Şi în cazul r. pe capsa tubului de cartuş rămân urme care pot conduce, în urma examinărilor de laborator, la identificarea armei cu care s-a executat percuţia. răspunderea expertului, obligaţia expertului de a răspunde pentru modul necorespunzător în care îşi desfăşoară activitatea cu care a fost învestit de organul de urmarire penală sau de instanţa de judecată. Expertul poate răspunde, după caz, disciplinar sau penal. reactiv de identificare, substanţă sau soluţie cunoscută care, în contact cu o altă substanţă, produce o coloraţie, precipitare sau o altă transformare vizibilă, prin care se poate identifica substanţa necunoscută. De exemplu r. Marquis pentru alcaloizi, r.
Nessler pentru amoniac, etc. În criminalistică sunt folosite pentru identificarea unor toxice, stupefiante, a sângelui, a unor capcane criminalistice etc. reacţie chimică (în expertiza criminalistică), fenomen prin care una sau mai multe substanţe cu anumite proprietăţi fizico-chimice sunt transformate în alte substanţe cu proprietăţi fizico-chimice diferite. După fenomenul care stă la baza lor se clasifică în: r. de oxidare-reducere, proteolitice, de descompunere etc. După numărul moleculelor de reactanţi intraţi sau ieşiţi din reacţie există r. de ordinul I, II, III. Dacă sunt însoţite de efecte termice, optice, sunt endo sau exotermice, fotochimice, r. de probabilitate, de certitudine. reconstituirea, activitate procedurală care constă în reproducerea artificială, în totalitate sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a săvârşit infracţiunea ori alt fapt care are importanţă pentru cauza penală, cu scopul de a verifica dacă puteau să aibă loc ori să fie auzite, văzute în condiţiile respective şi pentru a preciza anumite date. reconstituirea actelor deteriorate, activităţi tehnico-ştiinţifice de refacere a hârtiei după părţile ei componente (rupte ori tăiate), de recondiţionare a hârtiei alterate sub influenţa umidităţii, luminii, temperaturii înalte (arderii), precum şi cele de redare a cuprinsului actului devenit ilizibil ori a intervenţiilor de falsificare. Procedeele de reconstituire a actelor sunt de natură grafică, traseologică şi fizico-chimică. Fragmentele de hârtie se sortează mai întâi după culoare, liniatură, după cum sunt scrise şi cu ce anume (scris de mână, scris dactilografiat, scris tipografic) sau sunt nescrise, după stratul de protecţie, dacă-l au, şi după desenele pe care eventual le conţin. Sortarea este urmată de împărţirea fiecărei grupe în bucăţi de hârtie lipsite de margine şi bucăţi de hârtie cu margine. Acestea din urmă se grupează, la rândul lor, în bucăţi de hârtie aparţinând marginii de sus şi respectiv, de jos a actului şi bucăţi de hârtie cu două margini, în unghi, pe colţul actului. Celelalte fragmente de hârtie se îmbină dupe configuraţia marginilor rupturii sau tăieturii, după continuitatea scrisului, liniaturii, desenului, eventualelor pete pe care le conţine actul, precum şi după liniile de îndoire a hârtiei, dacă acestea există. Nu rareori se constată că fragmentele actului rupt nu au margini comune deoarece unul sau mai multe din ele lipsesc, fiind pierdute sau distruse. În aceste cazuri, se recurge la examinarea însuşirilor şi a compoziţiei hârtiei. Se analizează culoarea hârtiei, nuanţa luminiscenţei produse sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, macrostructura suprafeţei hârtiei, greutatea pe unitate de suprafaţă şi grosimea ei. De asemenea, se examinează genul fibrelor de hârtie, natura materialelor de umplutură şi a celor de încleiere. Principalul ţel al reconstituirii actelor sau a hârtiilor de valoare arse este acela de a pune în evidenţă conţinutul lor. Toate etapele mânuirii actului ars impun o atenţie deosebită pentru a nu-1 deteriora complet, facându-1 inapt oricărei examinări ulterioare. Sarcina expertului este relativ uşoară în cazul actelor semiarse şi mult mai dificilă când gradul arderii este avansat, până la carbonizare. Mai înainte de a se trece la examinarea actului ars în vederea relevării conţinutului său, se procedează la recondiţionare şi la luarea de măsuri pentru o conservare durabilă. Prin aceasta se urmăreşte obţinerea unei elasticităţi care să permită întinderea hârtiei şi protejarea ei între geamuri, folii din material plastic ori acoperirea cu un strat transparent pulverizat. Relevarea imaginilor grafice este în funcţie, în primul rând, de gradul de ardere a hârtiei şi de rezistenţa la temperaturi înalte a materialelor de scriere ori de imprimare. În acest ultim caz este de reţinut că mai rezistente sunt cernelurile
tipografice, tuşurile ce se folosesc la panglica maşinii de scris, tuşurile de desen, creionul de grafit, cerneala ferogalică. Cernelurile pe bază de coloranţi sintetici şi cele pe bază de anilină au o rezistenţă termică redusă, ceea ce impietează asupra şansei de punere în evidenţă a scrisului executat cu asemenea materiale. Dintre metodele de relevare a grafismului se remarcă acelea care iau în considerare contrastul de culoare ce poate exista între fondul hârtiei şi trăsăturile de pe act, diferenţa de reflexie a luminii dintre hârtie şi scris, eventualele urme de presiune lăsate în masa hârtiei de instrumentul scriptural. Conţinutul înscrisului mai poate fi pus în evidenţă prin metoda indicatorilor fluorescenţi (prelucrarea hârtiei cu diverse pulberi sau cu soluţii de uleiuri minerale) şi prin aceea a reacţiilor chimice sau prin tratare cu soluţie de apă oxigenată ori cu una alcoolică de hidrat de cloral. Pentru relevarea scrisului se recurge uneori la calcinarea hârtiei. Materialele de scriere fiind în genere mai rezistente la temperaturi înalte decât hârtia, se va obţine un contrast între fondul aproape alb al acesteia şi trăsăturile scrisului ori ale desenului. Metodele de laborator care se utilizează pentru relevarea scrisului, impresiunii de ştampilă dispărute ca urmare a oxidării în timp a materialelor de scriere, a influenţei luminii, temperaturii, umidităţii sau a altor factori fizico-chimici şi mecanici care au produs deteriorarea actului nu diferă de cele folosite pentru relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică sau chimică ori a celui acoperit. reconstituirea fizionomiei după craniu, metodă antropometrică de adăugare cu ajutorul unor materiale plastice a ţesuturilor moi pe un craniu uman în vederea identificării sale. Adăugarea ţesuturilor moi se face după un sistem de reguli stabilite în urma unor cercetări ştiinţifice îndelungate, efectuate pe multiple cranii care trebuiau identificate.Pentru realizarea r. se foloseşte un sistem de dispozitive special construite care se găsesc în dotarea laboratoarelor de antropometrie judiciară. Procedeul reconstituirii fizionomiei după craniu este cunoscut sub numele de „metoda Gherasimov“. reconstituirea fizionomiei după urma de muşcătură, metodă folosită în identificarea criminalistică, având ca fundament ştiinţific relaţia dintre modelul morfologic al dentiţiei şi conformaţia cranio-facială, relaţie condiţionată atât genetic, cât şi funcţional. Modelele morfologice ale dentiţiei sunt în mare măsură specifice tipurilor antropologice geografice. recul, mişcare înapoi a armei de foc sau a unora dintre pisele sale în momentul producerii împuşcăturii, datorată presiunii gazelor angajate în propulsia proiectilului pe ţeavă. Puterea reculului este direct proporţională cu încărcătura de pulbere şi cu mărimea şi greutatea proiectilului. Forţa de recul este folosită pentru funcţionarea armelor automate şi semiautomate. V. şi armă automată. recunoaşterea animalelor, procedeu tactic folosit în cazul furturilor de animale. Prezentarea animalului de recunoscut trebuie să se facă într-un loc corespunzător situaţiei concrete între alte 3-4 animale asemănătoare (de aceeaşi rasă, sex, culoare a părului etc.) în prezenţa a 2 martori asistenţi. R. se poate face după vârstă, după modul cum reacţionează la apropierea presupusului stăpân, când e strigat pe nume, după diferite semne caracteristice pe care le poartă. Rezultatul obţinut este consemnat într-un proces-verbal.
recunoaşterea cadavrului, procedeu tactic folosit în activitatea de prezentare pentru recunoaşterea cadavrelor necunoscute. Prezentarea cadavrelor se face, de regulă, individual, îmbrăcat şi numai după ce i s-a făcut toaleta. Înainte de a se trece la prezentarea cadavrului se va cere persoanei ce urmează să facă recunoaşterea să nominalizeze caracteristicile pe baza cărora o va face. Modul în care s-a realizat r. va fi consemnat într-un proces-verbal la care se pot anexa şi planşe cu fotografii judiciare sau filme judiciare. recunoaşterea obiectelor, procedeu tactic folosit în identificarea unui obiect dintre altele asemănătoare de către o persoană care 1-a văzut anterior. Se poate prezenta şi singur în situaţia în care nu se găsesc obiecte asemănătoare. Prezentarea pentru r. se va face după ce, în prealabil, persoana care urmează să facă recunoaşterea va descrie principalele caracteristici ale obiectului în cauză. Această activitate se desfăşoară în prezenţa a doi martori asistenţi, iar în legătură cu modul cum a fost realizată şi cu rezultatul obţinut se încheie un proces-verbal la care se anexează şi fotografiile executate asupra obiectului recunoscut alături de celelalte obiecte asemănătoare. recunoaşterea persoanei după fotografie, procedeu tactic folosit în scopul identificării unei persoane (făptuitor, victimă, martor) dintr-un număr de fotografii, ce reprezintă mai multe persoane, care vor fi lipite (cusute) pe un carton alb sau pe procesul-verbal de identificare, după caz, numerotate, sigilate si ştampilate. Se vor prezenta apoi persoanei ce face recunoaşterea cerâdu-i să indice persoana cunoscută şi, în caz afirmativ, să menţioneze numărul fotografiei în care este reprezentată. Despre modul cum se desfăşoară această activitate şi despre rezultatul ei se vor face menţiuni în procesul verbal încheiat în conformitate cu prevederile legale. recunoaşterea persoanei din grup, v. prezentarea pentru recunoaştere. recuzarea expertului, procedură prin care persoana învestită cu această calitate de organul judiciar poate fi îndepărtată dintre participanţii la proces. De altfel, r. este o modalitate de invocare a incompatibilitaţii şi poate fi ridicată de oricare dintre părţi, în tot cursul procesului, oral sau scris, cu arătarea motivului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării. Cererea de recuzare se face de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. refacerea constatării tehnico-ştiinţifice, activitate desfăşurată de specialist sau de tehnician pe baza dispunerii organului judiciar, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, când se apreciază că raportul nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise. reflector portabil (în cercetarea la faţa locului), dispozitiv mobil de iluminat care dirijează fluxul luminos al unei surse de lumină pe o anumită direcţie sau într-o anumită zonă. R. se utilizează pentru efectuarea fotografiei judiciare la faţa locului şi a unor fotografii de laborator atunci când este necesară iluminarea artificială. refractometrie (în expertiza criminalistică), metodă de analiză bazată pe determinarea indicelui de refracţie. În criminalistică se foloseşte pentru determinarea conţinutului în substanţă dizolvată (zahăr) în probe de băuturi în scopul stabilirii eventualelor
falsificări. regiune papilară, sector dintr-o amprentă digitală, palmară sau plantar, care ajută la descrierea şi la poziţionarea detaliilor caracteristice. Regiunile papilare digitale sunt: bazală, marginală şi centrală. Cele trei regiuni prezintă trei sisteme de creste papilare distincte, care prin direcţia de dirijare şi formă se deosebesc unele de altele; în regiunea bazală se întâlnesc creste relativ orizontale, paralele cu şanţul de flexiune; în regiunea marginală creste papilare puternic curbate în sus, care merg paralel cu marginea vârfului degetului; în regiunea centrală sunt creste care descriu laţuri, cercuri, spirale introduse unele în altele. Cele trei regiuni se întâlnesc într-un punct comun formând delte. reguli privind identificarea criminalistică, cerinţe care trebuie respectate în procesul efectuării expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice având ca obiect identificarea criminalistică. Principalele r. consacrate de practica criminalistică sunt: identificarea criminalistică are ca obiect urmele create în procesul savârşirii unei infracţiuni şi se realizează numai în măsura în care există urme cu valoare de identificare; identificarea criminalistică are ca scop stabilirea factorului creator al urmei şi nu a vinovăţiei penale; procesul examinării comparative a caracteristicilor generale şi individuale ale urmei şi ale modelului de comparaţie se va efectua pe modele cu acelaşi grad de provenienţă (urma formă cu impresiunea obiectului inclus în cercetarea de identificare); mulajul urmei formă cu mulajul impresiunii creată cu obiectul inclus în cercetarea de identificare; imaginea fotografică a urmei formă cu imaginea fotografică a impresiunii create cu obiectul inclus în cercetarea de identificare; urma materie cu obiectul inclus în cercetarea de identificare pentru reconstituirea întregului; substanţa urmei materie cu substanţa din masa căreia se presupune că provine aceasta; necesitatea evidenţierii şi explicării ştiintifice a tuturor neconcordanţelor constatate în procesul examinării comparative; limitarea concluziilor identificării criminalistice strict la persoana, obiectul sau fenomenul supuse cercetării de identificare; concluziile identificării criminalistice să fie în strictă concordanţă cu performanţele ştiinţifice ale aparaturii, ale metodelor şi ale tehnicilor de cercetare utilizate. reguli tactice ale efectuării cercetării la faţa locului, cerinţe tactice care îşi au aplicabilitate pe tot parcursul cercetării la faţa locului, fiind de natură să asigure buna organizare şi desfăşurare a acestei activităţi în conformitate cu principiile generale ale tacticii criminalistice. Aceste reguli sunt, în principal, următoarele: 1) Reguli tactice generale: nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului; efectuarea cercetării complete la faţa locului, independent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări; asigurarea caracterului organizat al executării sarcinilor de către membrii echipei de cercetare; utilizarea aparaturii şi a tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile locului săvârşirii infracţiunii; consemnarea în cursul efectuării cercetării la faţa locului a tuturor constatărilor făcute, a datelor şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză; asigurarea pentru martorii asistenţi a tuturor condiţiilor necesare pentru a asista la toate activităţile ce se întreprind la faţa locului în actul cercetării. 2) Reguli tactice specifice: a) reguli privind activităţile premergătoare cercetării la faţa locului: deplasarea cu maximă operativitate la faţa locului; acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor; luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente; asigurarea pazei, protejarea obiectelor şi conservarea urmelor
prezente la locul săvârşirii infracţiunii; identificarea martorilor oculari şi a altor persoane care se găsesc la faţa locului şi obţinerea primelor relatări de la acestea; b) reguli privind faza statică a cercetării la faţa locului: orientarea de ansamblu a locului săvârşirii infracţiunii şi fixarea criminalistică a acestuia prin fotografie, film, schiţă; stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii; sectorizarea (zonarea) locului faptei; examinarea cu prioritate a urmelor şi a obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau de dispariţie; descoperirea şi fixarea prin fotografiere şi filmare a poziţiei obiectelor corp delict şi a urmelor; interpretarea urmelor; c) reguli privind faza dinamică a cercetării la faţa locului: examinarea amănunţită şi fixarea criminalistică a caracteristicilor şi a detaliilor individuale proprii fiecărui obiect şi fiecărei urme; excluderea, prin comparare la faţa locului, a urmelor ce aparţin victimei sau altor persoane ce nu interesează; trimiterea urgentă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea persoanei sau a obiectului care le-a creat; ridicarea criminalistică şi ambalarea obiectelor corp delict şi a urmelor în vederea trimiterii lor la laboratoarele de expertiză; d) reguli privind fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului: redactarea imediată a procesului-verbal de cercetare la faţa locului; întocmirea planşelor cu fotografiile judiciare cu aspecte şi urme de la faţa locului; întocmirea schiţelor şi a desenelor. reîntoarcerea, detaliu caracteristic de identificare într-o amprentă papilară. Este constituită dintr-o creastă papilară care în traseul său, după un drum oarecare, descrie o buclă şi se întoarce paralel cu sensul de ducere. R. este detaliul cel mai valoros cunoscut în dactiloscopie, fiind extrem de rar. Statistic s-a constatat că la o sumă de 4000 detalii caracteristice diferite se găseşte o reîntoarcere, deci o probabilitate de apariţie de 0,0002 (certitudinea în calculul probabilităţii este egală cu 1). relevarea scrisului acoperit, activitatea specialistului sau a expertului de punere în evidenţă a scrisului acoperit. Posibilitatea evidenţierii scrisului acoperit (cu cerneală, tuş ori cu un alt material sau prin haşurare cu tocul, cu creionul etc.), este dependentă de următorii factori: natura şi culoarea materialului cu care s-a acoperit scrisul (comparativ cu materialul folosit la executarea acestuia), mărirea intervalului de timp dintre scrierea textului şi acoperirea sa, gradul de presiune exercitat în momentul scrierii, calitatea şi culoarea hârtiei, prezenţa altui text sau a altei pete pe verso-ul actului, volumul textului alterat şi a celui nealterat. În acest scop se utilizează examinarea actului pe ambele parţi cu lumină dirijată sub un unghi mic de incidenţă şi prin transparenţă, fotografierea cu filtre de lumină care să atenueze culoarea petei, şi să mărescă intensitatea trăsăturilor scrise, examinarea în radiaţii infraroşii (cu condiţia ca materialul de scriere să fie opac pentru ele, iar cel care-1 acoperă penetrabil) şi Röentgen, metoda difuzo-copiativă (cu condiţia ca materialul de scris să migreze în stratul gelatinos al hârtiei fotografice, iar materialul cu care s-a acoperit scrisul să fie inert), metoda stingerii luminiscenţei. În cazul în care prin metodele enunţate nu se reuşeşte să se citească scrisul acoperit, se procedează la înlăturarea petei cu solvenţi chimici sau pe cale mecanică. Condiţia eficienţei procedeului chimic este aceea ca materialul care acoperă scrisul să se dizolve în solventul folosit, iar materialul de scriere să fie insolubil sau să se dizolve într-un grad mult mai redus. Relevarea unui scris executat cu colorant bazic şi acoperit cu colorant acid sau invers se poate obţine şi cu ajutorul electroforezei, care constă în deplasarea particulelor coloidale sau în suspensie spre polul opus al încărcăturii lor, prin electroliză. Pentru înlăturarea pe cale mecanică a petei care acoperă scrisul se folosesc
materiale cu proprietăţi uşor adezive: hârtie fotografică nedevelopată şi nefixată, dar îmbibată în prealabil în apă pentru ca stratul de gelatină să se înmoaie, albuş de ou fiert, plastilină albă, cauciuc brut. Scrisul acoperit (îndeosebi cu tuş negru) se mai poate pune în evidenţă şi prin efectul ultrasunetului în mediu lichid. În asemenea mediu, propagarea ultrasunetului (minimum 20 000 Hz, adică 20 000 de vibraţii pe secundă) este însoţită şi de fenomenul cavitaţiei sonore, în sensul că în lichid se formează bule de aer care produc pulsaţii de presiune de ordinul sutelor de atmosfere, în stare să provoace distrugerea suprafeţei unui corp solid aflat în zona de spargere a bulelor, în cazul nostru a stratului de tuş ce acoperă scrisul. Ca medii de propagare a ultrasunetului se folosesc boraxul, clorura de amoniu, clorhidrina, morfolina (dietilenimiooxid), tetrametafosfatul de sodiu trisubstituit, alcoolul etilic, care au asupra tuşului nu numai o acţiune mecanică, dar şi una chimică, de natură să grăbească procesul de curăţire a petei. relevarea scrisului şters, punerea în evidenţă a scrisului înlăturat prin ştergere pe cale mecanică ori chimică este posibilă, în principal, după urmele materialului de scriere care se mai păstrează - de regulă în formă latentă - pe hârtie şi după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural. Reconstituirea imaginii iniţiale după urmele materialului de scriere se face prin diverse metode fizico-chimice, cum sunt: metoda contrastării imaginii, examinarea în radiaţii invizibile, analiza prin luminiscenţă, metoda reacţiei de culoare, metoda difuzo-copiativă ş.a. Pentru relevarea urmelor de presiune (a căror particularitate este în funcţie de intensitatea apăsării, de tipul instrumentului cu care s-a scris, de gradul său de duritate şi de ascuţire, precum şi de calitatea şi grosimea hârtie) se aplică următoarele metode: crearea contrastului de umbră, tratarea cu vapori de iod sau cu soluţii pe bază de iod, tratarea cu substanţe pulverulente şi ridicarea cu ajutorul mulajului. Scrisul alterat prin ştersături se relevă uneori după urmele lăsate pe sugativă, pe o hârtie care se găsea dedesubt în timp ce s-a scris sau pe o altă hârtie cu care s-a aflat mai mult timp în contact. În cazul întocmirii actului în două sau în mai multe exemplare, scrisul şters se mai poate reconstitui, de asemenea, după urmele lăsate pe hârtia copiativă folosită. relevarea urmelor, operaţiune criminalistică de punere în evidenţă a urmelor latente (invizibile) descoperite la locul săvârşirii infracţiunii. R. se realizează prin aplicarea mai multor procedee: pudrare-prăfuire; aburire cu vapori de iod sau de acid fluorhidric; tratarea cu soluţie chimică (ninhidrină, roşu de Sudan III, azotat de argint etc.) şi iluminarea dirijată incidentă. reluarea cercetării la faţa loculul, continuarea efectuării cercetării locului săvârşirii infracţiunii de îndată ce au încetat cauzele pentru care cercetarea a fost întreruptă. Întreruperea şi reluarea cercetării la faţa locului au loc în situaţii deosebite, de exemplu când locul săvârşirii infracţiunii este foarte vast, prezintă unele particularităţi care impun desfăşurarea activităţilor într-un interval mare de timp (2 sau mai multe zile) ori au survenit impedimente care nu mai permit continuarea cercetării (lăsarea nopţii când cercetarea trebuie făcută neapărat la lumina zilei; începerea unei ploi torenţiale; descoperirea anumitor surse de pericol care impun întreruperea cercetării până la îndepărtarea lor etc.). La întreruperea cercetării se iau măsuri de conservare şi de protejare a urmelor care nu au fost încă examinate, se procedează la încuierea şi sigilarea locului cercetat, atunci când situaţia permite aceasta, şi se asigură paza pe toată perioada de timp până la reluare, în aşa fel încât să se evite orice modificare a locului
săvârşirii infracţiunii de către persoane interesate sau în mod întâmplător. repetarea cercetării la faţa locului, efectuarea din nou a cercetării locului săvârşirii infracţiunii. Această activitate se face de regulă atunci când: prima cercetare criminalistică s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ; prima cercetare s-a efectuat în condiţii nefavorabile care au influenţat negativ buna desfăşurare a ei; în raport cu infracţiunea săvârşită se presupune, în mod logic, că la faţa locului trebuie să se găsească urme şi alte mijloace materiale de probă a căror prezenţă nu a fost însă constatată la prima cercetare. reproducerea (redarea), al treilea stadiu de formare a declaraţiilor, care constă în capacitatea persoanei ascultate de a relata verbal sau în scris evenimentele pe care le-a perceput. reticul, placă transparentă pe care sunt trasate linii orizontale şi verticale la distanţe egale. Serveşte la vizarea precisă a obiectelor în vederea determinării poziţiei lor. În dactiloscopie, prin extensia termenului, s-a dat aceeaşi denumire şi altor două plăci transparente de la lupa dactiloscopică. Pentru a le deosebi, în vocabularul tehnic dactiloscopic s-au dat următoarele denumiri: a) r. cu grilă care se foloseşte la transmiterea codificată a amprentelor digitale; b) r. cu cercuri concentrice, care serveşte la întocmirea formulei monodactilare şi c) r. cu linie de calcul care se utilizează la numărarea crestelor pe linia delto-centrală. revolver, armă de foc care poate fi militară, civilă sau sportivă. Caracteristic revolverului este butoiaşul ce se roteşte în jurul axului său, care constituie, în acelaşi timp, magazia şi camera cartuşului, mai exact camerele cartuşelor (5-12, în funcţie de modelul revolverului). În raport cu construcţia armei, percuţia se face prin armarea manuală a cocoşului sau numai prin apăsarea pe trăgaci, moment în care butoiaşul se învârte şi cocoşul se armează. În cadrul expertizei criminalistice poate fi identificat după urmele lăsate pe glonţ, pe tubul de cartuş şi după urmele sonore ale împuşcăturii. rezoluţia aparatului, calitate folosită în analiza fizico-chimică privind posibilitatea de a diferenţia şi de a releva caracteristicile substanţei analizate. De exemplu, r. unui microscop - posibilitatea de mărire a unor detalii ale obiectului observat; r. unui spectrofotometru pentru I.R. - calitatea de a diferenţia două benzi de absorbţie aflate la o distanţă mai mică de 0,19 cm-1 etc. ricoşeu, schimbarea direcţiei de zbor a glonţului când acesta atinge un obstacol sub unghiuri mici de incidenţă. Unghiul de ricoşare este în funcţie de unghiul sub care glonţul a atins obstacolul, precum şi în funcţie de consistenţa acestuia. În general, viteza glonţului ricoşat este mai redusă decât viteza anterioară, fiind totodată invers proporţională cu mărimea unghiului de incidenţă. Direcţia şi distanţa ricoşeului mai depind şi de faptul dacă glonţul s-a deformat (şi în ce măsură) în momentul atingerii obstacolului. În acelaşi timp se pot întâlni şi devieri ale traiectoriei provocate de factori uneori greu de depistat, care se abat de la regulile cunoscute. ridicarea urmelor, operaţiune tehnico-criminalistică de ridicare din locul săvârşirii infracţiunii a urmelor, a imaginii acestora ori a obiectului care le poartă sau le conţine.
R. se efectuează în procesul cercetării la faţa locului folosindu-se următoarele procedee şi tehnici criminalistice: ridicarea urmelor materie prin recoltare directă de pe suportul pe care au fost descoperite folosind ca tehnici de lucru răzuirea, desprinderea, ridicarea cu spatula, absorbirea cu aspiratorul, cu seringa sau cu pipeta, prinderea cu penseta, solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate, atragerea cu magnetul etc.; ridicarea urmelor prin transferare cu folii adezive; ridicarea obiectelor purtătoare de urme; ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare sau desen şi efectuarea mulajelor urmelor de adâncime. Rondelă, v. cartuş.
S salivă (urmă de s.), lichid vâscos care conţine 99% apă, 0,3% substanţe anorganice, restul fiind format din elemente celulare degenerate provenite din glande, din mucoasa bucala şi din limfonoduli, o floră microbiană şi substanţe organice. Prin observare macroscopică în lumină naturală proiectată lateral, s. apare strălucitoare, în radiaţii ultraviolete apare luminiscentă albicioasă. Recunoaşterea s. se poate face prin identificarea proteinelor cu reactiv albastru de bromfenol - clorură mercurică, cu care formează coloraţie albastră. Stabilirea speciei de la care provine se face pe baza reacţiei cu seruri precipitante. Stabilirea grupei sanguine a persoanei de la care provine când are caracter secretor se face folosindu-se metoda Holzer, cu ser sanguin din grupa 0. Pentru caracter secretor se tratează un fragment din pată cu fitoaglutină anti H şi apoi eritrocite din grupa 0. Dacă s. provine de la persoană secretoare, activitatea fitoaglutinei scade. În urma expertizei se poate concluziona asupra: prezenţei salivei în urmele existente pe obiectele prezentate; specia de la care provine; dacă factorul creator este secretor sau nesecretor; grupa sanguină căreia aparţine persoana de la care provine; mecanismul de formare al urmei. În caz că se prezintă şi o probă de comparaţie, se poate stabili provenienţa probabilă de la persoana suspectă. Pentru modelul de comparaţie se recoltează de la persoana suspectă: 5 ml sânge sau 3-5 picături sânge pe o lamă hematologică; 2-3 ml salivă care se introduc într-o eprubetă după care se inactivează prin fierbere într-un vas cu apă timp de 30 minute sau 2-3 mucuri de ţigări fumate de persoana respectivă. sarcina administrării probelor, activitate de adunare a probelor de către organul judiciar în cursul procesului penal în scopul aflării adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. sarcina ascultării, obligaţie procedurală a organului judiciar care constă în ascultarea unor persoane (martori, invinuiţi, inculpaţi, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente) în scopul aflării unor fapte, stări, împrejurări ori alte elemente de natură să servească la stabilirea adevărului într-un proces penal. sarcinile cercetării la faţa loculul, 1. Examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată a locului unde s-a săvârşit infracţiunea. 2. Căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă. 3. Determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a instrumentelor folosite. 4. Determinarea locurilor
de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite momente ale săvârşirii infracţiunii. 5. Identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată (făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente etc.). 6. Adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite. 7. Efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice. 8. Luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare. schimbarea situaţiei de fapt, modificările care pot interveni în câmpul infracţional, după părăsirea lui de către infractor. S. se poate produce atât din cauza unor împrejurări obiective, de exemplu a intemperiilor, cât şi din cauza unor împrejurări subiective, precum intervenţia curioşilor. În asemenea situaţii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. schiţa locului faptei, reprezentare grafică a situaţiei la faţa locului, prin care se redau în sistem ortogonal elemente esenţiale din câmpul infracţional, mărite sau micşorate la scară. S. ajută la înţelegerea mai exactă a tabloului real al câmpului iufracţional, ilustrând ceea ce s-a exprimat prin scris în procesul-verbal. Schiţa trebuie să se completeze reciproc cu procesul verbal, cu fotografia şi cu filmul judiciar. La întocmirea schiţei trebuie respectate următoarele reguli: exactitatea; cotarea; întocmirea la scară; orientarea (după punctele cardinale, nordul indicându-se cu ajutorul unei săgeţi); claritatea; reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice; individualizarea (prin menţionarea următoarelor: titlul, scara, organul de care aparţin participanţii la cercetare, data, locul şi cauza în care s-a efectuat; numele, prenumele şi semnăturile participanţilor, ale celui care a executat schiţa, ale color ce au efectuat măsurătorile şi ale martorilor asistenţi). Pentru întocmirea schiţei locului faptei se folosesc următoarele procedee principale : a) schiţa executată în proiecţie orizontală este procedeul cel mai des utilizat în practică şi se mai numeşte desen în plan orizontal, deoarece prezintă obiectele şi celelalte elemente ale locului savârşirii infracţiunii văzute de sus. Schiţa în proiecţie orizontală redă cel mai fidel poziţia unor clădiri, obiecte şi urme, căile de acces spre locul faptei, drumul parcurs de infractor (iter criminis), traseul parcurs de câinele de urmărire etc. Prin acest procedeu poate fi redat locul faptei în toată complexitatea sa în cazuri de incendiu, explozii, catastrofe de cale ferată, accidente rutiere, în care sunt angajate mai multe vehicule, precum şi în situaţii în care locul infracţiunii este situat într-un apartament, avion, vagon de cale ferată, tunel, galeria unei mine etc. b) schiţa executată în proiecţie verticală, prin care obiectele sunt văzute în plan vertical atât din faţă - proiecţie verticală frontală, cât şi din lateral - proiecţie verticală laterală. Schiţa executată în proiecţie verticală frontală poate reda elemente de construcţie, faţade şi pereţi interiori ai unor clădiri pe care se află urme, corpuri delicte etc. Se realizează atunci când situaţia de la faţa locului impune şi este însoţită întotdeauna de un desen executat în proiecţie orizontală. Poate fi completată cu o fotografie a obiectelor principale, de detaliu sau a urmelor descoperite. Este foarte utilă îndeosebi atunci când se reprezintă o instalaţie industrială, pereţii unei mine sau ai unui tunel etc. Schiţa executată în proiecţie verticală laterală reprezintă obiectele văzute tot în plan vertical, dar din profil. Se întocmeşte mai rar, fiind suplinită, de cele mai multe ori, de schiţa în proiecţie verticală frontală, care se realizează mai uşor. c) rabatarea planurilor de proiecţie (sau metoda cutiei desfăşurate) prin care se rea lizează într-un singur plan schiţa unor corpuri tridimensionale (camere, dulapuri etc.) şi care constă în rotirea planului lateral pânsă ajunge în prelungirea planurilor vertical şi lateral pe
suprafaţa orizontală. În acest fel cele trei suprafeţe apar într-un singur plan, centrul schiţei cuprinzând planul orizontal, iar marginea planurile verticale. d) schiţa în secţiune se execută în scopul redării unor detalii ce nu se pot vedea în planurile nesecţionate din care este alcătuit obiectul cercetat. În realizarea schiţei se utilizează planuri paralele cu celelalte trei planuri de proiecţie, determinând astfel secţiuni orizontale, transversale şi longitudinale. În afară de schiţa locului faptei, în timpul cercetării la faţa locului se mai pot întocmi şi alte genuri de schiţe: schiţa de orientare, care redă, pe lângă locul faptei, punctele de acces, locul de unde au fost executate fotografiile, locul pe care 1-au ocupat martorii în momentul producerii infracţiunii (dacă este cazul) şi altele. Întocmirea acestei schiţe este obligatorie în once situaîie; schiţa unei porţiuni din locul faptei şi a obiectelor principale, care redă anumite zone sau porţiuni ale locului faptei şi obiectele principale; schiţa urmelor, care redă la scară mărită sau micşorată diferite categorii de urme descoperite la faţa locului; schiţa de detaliu, care redă anumite caracteristici pe care le prezintă diferitele obiecte sau elemente din câmpul infracţional; schiţa unor acţiuni sau activităţ, care ajută la înţelegerea şi interpretarea celor petrecute la faţa locului prin reprezentarea înlănţuită a unor acţiuni ale făptuitorului, a mecanismului formării urmelor, a succesiunii fazelor în anumite procese tehnologice sau evenimente etc. S. poate fi folosită în cadrul procesului penal, potrivit prevederilor procedurale, ca anexă a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, care constituie mijloc de probă. scriere, mijloc de fixare a gândirii cu ajutorul semnelor grafice. Prin s. sunt reprezentate sunetele şi cuvintele unei limbi. Scrierea alfabetică de astazi este rezultatul unei îndelungate dezvoltări a societăţii umane, fiind strâns legată de evoluţia limbii ca mijloc de comunicare între oameni. Ea a fost precedată de scrierea pictografică (redarea obiectelor şi a ideilor prin desene simbolice, sugestive) şi hieroglifică (redarea noţiunilor prin figuri de fiinţe şi de obiecte). S. nu este un fenomen înnăscut, ci un act volitiv, conştient, care se formează începând de regulă cu vârsta şcolară. În procesul învăţârii scrierii se formează deprinderi care asigură realizarea unui scris cursiv. În criminalistică, s. este privită ca obiect de cercetare, incluzând în noţiunea sa scrisul şi limbajul scris. scriere speculară, tipică, în general, pentru scrisul cu mâna stângă. S. constă în redarea semnelor grafice sau a unor părţi ale acestora prin mişcări inverse faţă de cele obişnuite. „Răsturnarea“ şi citirea unui asemenea scris se poate face cu oglinda, de unde şi denumirea de „oglindă“ a scrisului de pe verso-ul unor acte obţinute prin intermediui hârtiei copiative puse în două, în aşa fel încât imaginea să apară nu numai pe al doilea exemplar, dar şi pe verso-ul primului exemplar. Imagineas speculară se poate „răsturna“ şi prin procedee fotografice. scripte de comparaţie, înscrisuri, probe grafice şi specimene de semnături necesare pentru compararea cu scrisul sau cu semnătura în litigiu, în vederea stabilirii autorului. S. sunt de două tipuri: piese întocmite anterior dispunerii expertizei, cunoscute sub denumirea de „scris liber“, şi piese scrise sau semnate la cererea organelor judiciare, care constituie probe grafice experimentale. Atât unele, cât şi altele trebuie să fie corespunzătoare situaţiei concrete care se examinează. Ca regulă generală se poate menţiona că s. trebuie să fie cu atât mai numeroase cu cât volumul grafismului în litigiu
este mai redus, respectându-se bineînţeles condiţia ca ele să fie adecvate cazului concret analizat. scris arcadat, v. forma scrisului. scris ascuţit, v. presiunea scrisului. scris cifric, varietate a scrisului care prezintă unele particularităţi. Se remarcă, în primul rând, numărul mai redus de semne grafice (doar zece) faţă de numărul literelor, ceea ce diminuează volumul materialului grafic de examinat în vederea identificării autorului. De asemenea, trebuie subliniată simplitatea constructivă a cifrelor, executate, în genere, din trăsaturi drepte şi arcadate, astfel încât se înregistrează mai puţine caracteristici grafice decât la scrisul literal. Cel mai adesea, cifrele nu sunt legate între ele, astfel că elemental de unire a semnelor grafice lipseşte frecvent. Menţiunile cifrice sunt, desigur, lipsite şi de caracteristicile limbajului scris. Caracteristicile scrisului cifric sunt de trei genuri: a) caracteristici privind modul de scriere a datei actului, a sumei, a greutăţii şi a altor menţiuni cifrice, modul de numerotare a paginilor etc.; b) caracteristici topografice, referitoare la amplasarea menţiunilor cifrice pe act; c) caracteristici grafice. Acestea din urmă se împart în generale şi individuale, avându-se în vedere gradul de evoluţie a scrisului, factura sa generală, presiunea, dimensiunea şi înclinaţia cifrelor, precum şi legarea lor (când se constată). De asemenea, se reţin particularităţile constructive ale cifrelor şi ale combinării acestora, forma trăsăturilor din care sunt compuse (dreaptă, arcuită, circulară, sinuoasă, buclată etc.), modul de începere şi de finalizare a acestora (îngroşat, subţiat, cu punct), locul de intersectare a trăsăturilor, orientarea şi succesiunea mişcărilor, numărul acestora la o cifră, repartizarea presiunii în cadrul elementelor şi a semnului grafic în ansamblul său. La examinarea scrisului cifric trebuie să se ţină seama ca unele categorii de persoane având aceeaşi profesie (de exemplu contabilii) scriu de obicei asemănător. scris cilindric, v. presiunea scrisului. scris (semnătură) de comparaţie, v. scripte de comparaţie. scris comprimat, v. spaţierea scrisului. scris estompat, v. presiunea scrisului. scris experimental, v. scripte de comparaţie. scris filiform, v. dimensiunea scrisului. scris fusiform, v. presiunea scrisului. scris ghirlandat, v. forma scrisului. scris gladiolat (ingladiat), v. dimensiunea scrisului. scris grupat, v. continuitatea serisului.
scris lăbărţat, v. spaţierea scrisului. scris legat, v. continuitatea scrisului. scris liber, v. scripte de comparaţie. scriere (semnătură) în litigiu, termen utilizat pentru desemnarea grafismului a cărui autenticitate urmează să se stabilească prin expertiză criminalistică. S. se consideră şi acela rezultat din modificarea conţinutului unui act. Acelaşi termen se foloseşte pentru textele dactilografiate, în privinţa căruia se pune problema identificării maşinii la care sau scris şi uneori chiar a dactilografului. scris măcinat, v. presiunea scrisului. scris de mână, scris realizat pe baza mecanismului reflex fondat pe interacţiunea analizatorilor kinestezic, auditiv şi vizual - care reprezints sistemul de mişcări propriu şi individual fiecărei persoane. Conţinutul principal al acestei deprinderi îl constituie însă sistemul de mişcări ale scriptorului, format şi consolidat în procesul învăţării şi practicării scrisului. Mişcările de scriere sunt multiple. Flexiunea, extensiunea, abducţia şi aducţia se pot însă considera ca principale. Primele două privesc mişcările pe verticală, prin care se realizează trăsăturile coborâtoare şi cele urcătoare. Ultimele se referă la deplasarea organului efector pe orizontală, fiind mişcări ale muşchilor abductori şi aductori, prin care se îndepărtează şi se apropie mâna de axul median al corpului. Răspândite sunt, de asemenea, mişcările dextrogire şi sinistrogire, precum şi mişcările de avansare a scrisului. Deşi procedeul scrierii, în ansamblul său, este un act volitiv, conştient, totuşi el presupune o largă automatizare, fiind executat de regulă întrun ritm rapid, fără o programare şi fără o reprezentare completă a mişcărilor, fără o concentrare a atenţiei scriptorului asupra acestora. Toate aceste considerente constitute de fapt fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după scrisul de mână. scris ornat, v. forma scrisului. scris patologic, scrisul persoanelor care suferă de diverse maladii temporare sau cronice şi mai ales de dereglări neuropsihice. In s. se produc modificări (mai mult sau mai puţin pronunţate) ale caracteristicilor grafice faţă de scrisul normal. Din cauza slăbiciunii fizice, a scăderii tonusului muscular, precum şi a afectării altor funcţii ale organismului, scrisul patologic se caracterizează printr-o dezorganizare generalî a grafismului, prin pierderea siguranţei mişcărilor şi prin instabilitatea caracteristicilor sale de ansamblu şi individuale. La bolnavii psihici, în cazurile de leziuni ale creierului (traumatice, vasculare, inflamatorii), de hipertensiune intracraniană, paralizie progresivă, schizofrenie etc., au loc importante tulburări neuropsihologice ale personalităţii, care se manifestă în tulburări ale scrisului (simultan cu tulburările desenului şi ale limbajului oral). Se încalcă echilibrul activităţii nervoase superioare, raportul dintre excitaţie şi inhibiţie, capacitatea de reglare şi de control a reacţiilor. Drept consecinţă, apar fenomene de disgrafie, agrafie, paragrafie şi ataxie. Scrisul capătă uneori un aspect haotic, cu dezalinieri ale literelor (în cuvinte) şi a rândurilor, cu inegalitatea spaţiilor dintre ele, cu marginile textului şi cu alineatele neregulate etc. De asemenea, se pot
intâlni trăsături zigzagate şi tremurate, litere înzorzonate, folosirea în execs a majusculelor la începutul cuvintelor, semne grafice parazitare, precum şi multe retuşări, dintre care unele incorecte sau inutile. După dispariţia cauzei care a provocat tulburarea scrisului, persoana poate reveni la grafismul anterior. Unele boli pot determina formarea din nou a deprinderilor de scriere. În cadrul expertizei de identificare a autorului sunt necesare scripte de comparaţie, executate sub influenţa aceloraşi factori care au generat deformările patologice ale scrisului. Este important să se facă distincţie între acestea şi modificările scrisului rezultate din deghizare ori din contrafacere. Confundarea lor poate duce la erori de apreciere a caracteristicilor scrisului şi, în final, la o soluţionare greşită a problemei identităţii scriptorului. scris rond, v. forma scrisului. scris scaliform, v. linia de bază a scrisului. scris simplificat, v. forma scrisului. scris în stare de ebrietate, scris executat de persoane în stare de ebrietate. La scrisurile inferioare, modificările apar din stadiul de uşoară ebrietate, pe când la scrisurile evoluate ele apar în genere în faze de beţie medie. În toate cazurile are loc o reducere a coordonării mişcărilor şi o dezorganizare a grafismului, manifestată în inconstanţa dimensională a trăsăturilor şi a înclinatiei acestora. Scrisul devine greu lizibil, literele se deformează, apar semne grafice aliterale, precum şi construcţii literale cu minus de elemente. Linia de baza a scrisului se dezaxează de la orizontală, devenind frântă la scrisul executat în fază avansată de ebrietate. Se constată, de asemenea, înlocuirea unor litere şi a unor cuvinte sau omiterea acestora, repetarea unor semne grafice, renunţarea la semnele de punctuaţie ori înlocuirea acestora cu alte trăsături. La alcoolicii cronici sunt caracteristice trăsăturile tremurate şi unghiulare, precum şi poligonarea elementelor orale şi semiorale, acestea din urmă putând apărea însă şi la alcoolicii ocazionali. scris tocat, v. continuitatea scrisului. scris unghiular, v. forma scrisului. secretor - nesecretor, proprietate prezentă la 80% din populaţie de a poseda în serul sanguin, în limfa tisulară, în salivă, în sperma sau în alte lichide biologice sau ţesuturi, antigena (aglutinogena) caracteristică grupei sanguine din care face parte, adică A, B sau AB. Caracterul secretor se notează cu Se, cel nesecretor (cei care nu an această proprietate) cu se. Caracterul Se permite determinarea grupei sanguine din urma de salivă, spermă sau alte produse biologice, precum şi de pe obiecte care au venit în contact cu persoana (mucuri de ţigări, haine, lenjerie etc.). Pentru determinare se folosesc metodele de aglutinare a aglutinelor alfa, beta sau fitoaglutinelor cu aglutinogenele extrase cu ser fiziologic direct din urme. Pentru evitarea confuziilor este necesar să se execute şi probe martor, extrăgând cu ser fiziologic o parte din suport care nu poartă urme de lichide biologice. secţiunea transversală a firului de păr, suprafaţa obţinută prin secţionarea transversală a firului de păr. În ea se pot deosebi cuticula, zona medulară, granulele de
pigmenţi şi canalul medular, dacă există. Prin examinarea comparativă a secţiunilor transversale a două fire de păr, practicate la distanţe aproximativ egale de la rădăcina părului, se pot stabili caracteristici de asemănare sau de deosebire a celor două fire. semn grafic, termen folosit în expertiza scrisului pentru desemnarea literelor, cifrelor, semnelor de punctuaţie, ortografice, a celor matematice şi diacritice. S. se compune din trăsături şi elemente. Primele reprezintă linii trasate pe hârtie sau pe un alt snport, executate fără întrerupere şi fără schimbarea direcţiei de mişcare a instrumentului de scriere. Prin element se înţelege o parte constructivă a semnului grafic ce poate consta dintr-o singură trăsătnră sau mai multe. Trăsăturile şi elementele semnelor grafice sunt de mai multe feluri: a) drepte (verticale, oblice, orizontale), semi-ovalice şi ovalice, spiroidale (centrifuge, centripete, dextrogire, sinistrogire), arcadate, unghiulare, concave, convexe, urcătoare (ascendente), coborâtoare (descendente), de abducţie şi aducţie (orientate spre dreapta ori spre stânga). În raport cu forma trăsăturilor, unele elemente au denumiri speciale cum sunt, de exemplu, bastonata la minuscula „d“, voluta la majuscula „P“, bucla sau bucleta la minusculele „b“, „e“ etc. ; b) depasante, care depăşesc în sus sau în jos linia de bază a scrisului (de exemplu, minusculele „b“, „d“, „f“, „g“, „h“, „l“, „p“, „t“), şi nedepasante (minusculele „a“, „ c“, „e“, „m“, „n“, „o“, „u“); c) trăsături de legătură, prin care se unesc elementele unui semn grafic, precum şi semnele grafice între ele (în cuvinte etc.). Asemenea trăsături se mai numesc şi ducte, care pot fi ghirlandiforme, unghiulare, fusiforme, etirate; d) trăsături premergătoare şi finale ale unor semne grafice, care de cele mai multe ori nu sunt absolut necesare pentru construcţia acestora; astfel sunt, de pildă, croşetele (de forma unui cârlig ascuţit) şi gesturile grafice reflexe, produse spontan, fără control conştient şi care, de regulă, au o valoare individualizatoare marcantă; e) trăsături şi elemente complementare, cum sunt suprasemnele la minusculele „ă“, „i“, „î“ şi sedilele minusculelor „ş“, „ţ“. semnalment, detaliu fizic caracteristic unei persoane, după care aceasta poate fi identificată. semnalment dinamic, element fizic al unei persoane, care poate fi examinat numai în mişcare. De exemplu: ticuri nervoase, expresia feţei, timbrul vocii, pronunţia unor cuvinte, felul râsului, modul de a merge etc. semnalment special static, semn particular al unei persoane, (neg, tatuaj, cicatrice etc.). semnalment static, semn fizic exterior caracteristic unei persoane, care poate fi examinat permanent, în timpul repaosului, în mişcare sau după moarte. De exemplu: forma nasului, a buzelor, culoarea părului. semnalmente, totalitatea semnelor şi a trăsăturilor exterioare statice şi dinamice (funcţionale) care deosebesc o persoană de alta şi care asigură posibilitatea identificării prin descrierea semnalmentelor, potrivit regulilor metodei portretului vorbit. S. statice se referă la caracteristicile întregului corp (înălţime, grosime, forma capului şi a feţei etc., îndeosebi particularităţile de structură ale feţei şi ale urechii drepte). S. dinamice (funcţionale) se referă la caracteristicile persoanei care apar în timpul mişcării (ţinuta corpului, poziţia capului, mersul, vorbirea, mimica etc.).
semnatură, (sinonima cu „iscăltură“ şi „subscriere“), semn de certificare a unui înscris oficial sau neoficial. S. este tot un scris, fiind de fapt o varietate a grafismului unei persoane. S. se formează odata cu deprinderile de scriere şi este dominată, în general, de aceleaşi caracteristici care se întilnesc şi în scris. În acelaşi timp, ea prezintă şi unele particularităţi. Una dintre ele este aceea că semnătura poate fi redată şi prin semne grafice neliterale, fără a se diminua, din această cauză, caracterul ei individual. Un alt specific constă în aceea că la multe persoane semnătura este executată cu o coordonare mai precisă a mişcărilor faţă de scrierea textului, ca urmare a repetării mai frecvente şi, de multe ori, a exersării speciale în acest scop. O pondere specială o au caracteristicile topografice şi cele privind corelaţia mişcărilor, raportul dimensional al semnelor grafice ăi detaliile acestora. Este de reţinut că unele semnături se particularizează şi prin abrevierile care le preced, referitoare la profesie, grad militar, titlu ştiintific ce se integrează uneori în corpul lor prin monogramare cu semnul grafic de început al acestora. Nu trebuie omisă nici problema semnăturilor aşa-zis familiale, adică de asemănare între semnăturile soţului şi soţiei, ale părinţilor şi copiilor etc., ca urmare a influenţei reciproce. senzaţii, semnale senzoriale elementare, care apar atunci când organele de simţ recepţionează date izolate, fie din exteriorul, fie din interiorul organismului. Fiecare organ senzorial receptează date de diverse calităţi (văz, auz, gust, miros, ş.a.) şi de complexitate diferită (se sesizează obiectele, dar şi forma, culoarea, dimensiunea lor etc.). Unele date se conştientizează. Pentru formarea mărturiei au importanţă senzaţiile vizuale, auditive, gustative, olfactive şi tactile. Primele două categorii de senzaţii sunt mai importante, întrucât prin simţurile văz şi auz se pot percepe cele mai multe fenomene de natură a interesa organele judiciare. sertizare, denumire generică dată modurilor de fixare (asamblare) a proiectilului în tubul de cartuş. O primă modalitate este aceea de chernăruire în 2-3 puncte. Se cunosc însă şi chernăruiri de formă triunghiulară, ovalică sau sub formă de steluţe. Chernăruirile variază nu numai ca formă, dar şi în privinţa poziţiei lor faţă de marginea tubului, precum şi ca dimensiune a adânciturii formate în metal. Un alt mod de fixare a proiectilului este acela de presare segmentară a tubului, care pătrunde într-un şant circular aflat către baza glonţului. La unele tipuri de cartuşe se presează tot pe segmente marginile de sus ale tubului. Există şi presare punctată în lanţ, întâlnită în special la muniţie pentru armele de calibru redus. Răspândită este în prezent fixarea prin presare uniformă a întregii margini a tubului, care pîtrunde în cantul de pe glonţ. Se cunoaşte, de asemenea, fixarea prin introducerea forţată a glonţului în tubul cartuşului, deci fără presare. La acelaşi cartuş se pot întâlni modalităţi combinate de asamblare a proiectilului şi a tubului. Modurile de sertizare menţionate constituie elemente de determinare a apartenenţei generice a muniţiei, putând în acelaşi timp să servească la stabilirea faptului dacă proiectilul ridicat de la locul faptei şi tubul de cartuş (rămas eventual în detunător) au format corp comun. sfârşit de creasta papilară, locul unde se termină traseul unei creste papilare. Constituie detaliu caracteristic de identificare a unei amprente papilare. shoke, v. armă de vânătoare.
simbol dactiloscopic, semn convenţional, literal sau cifric, folosit pentru notarea unor caracteristici ale amprentelor papilare în scopul înscrierii lor în formula dactiloscopică. V. şi formula dactiloscopică decadactilară şi formula dactiloscopică monodactilară. sinistrografia, scrierea cu mâna stângă. În cazul existenţei unei deprinderi în acest sens, formate în mod natural la stângaci sau dobândite ulterior prin exerciţii, fie din cauza îmbolnăvirii sau pierderii mâinii drepte, fie din cauza dorinţei scriptorului de a scrie cu ambele mâini, grafismul se caracterizează prin automatizarea şi coordonarea superioară a mişcărilor şi prin constanţa caracteristicilor generale şi individuale. Acestea nu prezintă mari deosebiri faţă de scrisul obişnuit executat cu mâna dreaptă. Atunci când sinistrografia este ocazională, se produce o denaturare a scrisului obişnuit. Datorită lipsei deprinderilor, a stereotipului dinamic, mişcările sunt greoaie, neordonate, încete. Din coufruntarea tendinţei (fireşti din punct de vedere fiziologic) de îndepărtare de corp a mâinii şi a necesităţii de a se apropia totuşi de corp, pentru a scrie de la stânga la dreapta, rezultă un grafism neorganizat, inconstant din punct de vedere dimensional, al plasării literelor pe orizontală şi al înclinării (deşi predomină înclinarea spre stânga), precum şi din punctul de vedere al spaţiilor dintre semnele grafice şi al gradului de legare a acestora în cuvinte (în genere mai reduse decât în scrisul obişnuit). Se constată, de asemenea, construcţia diferită a aceloraşi litere, precum şi execuţii similare modelelor tipografice. Tipice pentru scrierea neobişnuită cu mâna stângă sunt imaginile speculare. Multe elemente şi semne grafice se execută cu mişcări de la dreapta spre stânga, iar cele finale sunt mult alungite în jos. Schimbarea orientării mişcărilor în cadrul aceleiaşi litere face ca aceasta să pară compusă din mai multe părţi. Din această cauză, unele trăsături, inclusiv cele de legatură, sunt frânte, unghiulare, ovalele au tendinţa de poligonare, apar tremurături, întreruperi, retuşări. Gradul de presiune î1 depăşeşte pe cel al scrisului obişnuit. Sinistrografia ocazională provoacă dereglări atât ale caracteristicilor grafice generale, cât şi ale celor individuale. Cu toate acestea, se menţin o serie de particularităţi ale scrisului executat cu mâna dreaptă, cum sunt gradul de evoluţie, forma generală a semnelor grafice, unele caracteristici de ordin topografic precum şi cele ale limbajului scris. sistemul criminalisticii, sistemul teoretic şi practic de organizare a activităţii de cercetare criminalistică. Asupra acestei noţiuni, al cărei conţinut a variat în timp, sunt păreri potrivit cărra sistemul criminalistic ar fi bipartit: partea tehnică şi partea tactica a criminalisticii, în timp ce în ultima vreme, în literatura de specialitate, se motivează sistemul quadripartit: a) introducerea în criminalistică şi identificarea; b) tehnica criminalistică; c)tactica criminaistică şi d) metodica specială de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni. Sistemul acceptat de marea majoritate a teoreticienilor şi practicienilor este cel tripartit a) tehnica criminalistică; b) tactica criminalistică; c) metodica specială de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni. sistemul G m, proteine serice, constituente ale grupelor gamaglobulinice, existente în serul sanguin. Se cunosc 5 grupe de gamaglobuline (1-5). Evidenţierea uneia dintre aceste grupe în urma de sânge şi în proba de comparaţie recoltată de la bănuit contribuie la creşterea graduluti de probabilitate ca urma să provină de la persoana respectivă. Evidenţierea acestora se face prin separare electroforetică din serul sanguin. Este folosită şi în expertiza filiaţiei, prezenţa la copil implicând existenţa fie în sângele
mamei, fie în al presupusului tată. sistemul de grupă M N, proprietate heteroimunologică a sângelui uman datorată antigenelor existente în hematii, determinate genetic de doua gene ablomorfe, fără posibilitate de dominanăţ (m, n). Formula genetică este m+m= grupa M; m+n= grupa M N; n + n = grupa N. Nu există variantă 0. Stabilirea fenotipului şi a genotipului este folosită pentru completarea tabloului ce prezintă caracteristicile specifice sângelui dintro urmă şi a celui recoltat de la bănuit, precum şi în expertiza filiaţiei. Determinarea grupelor M N în sângele proaspăt se face prin precipitarea antigenelor respective cu seruri anti M şi anti N, preparate prin imunizarea iepurilor de casă cu hematii umane din grupa 0-M, respectiv 0-N. Procedeele de lucru sunt cele descrise la determinarea grupelor A-B, metoda absorbţiei sau absorbţie-diluţie. sistemul de grupă Rh, sistem de grupe de gene C D E şi c d e, localizate pe membrana eritrocitelor umane, care determină proprietatea homo-imunologică a sângelui uman, adică proprietatea de a se forma anticorpi specifici (aglutinogene anti Rh) atunci când la persoane negative (care nu posedă factor Rh) se introduce un sânge cu gene C D E. 85% din populaţie posedă factorul D. Genele C D E au corespunzătoare antigenele c, d, e şi anticorpii anti c, anti d, şi anti e. Cele două grupe de gene (C D E şi c d e) pot forma 8 combinaţii fenotipice: c d e, C D E, C d e, C D e, c d E, c D e, C d E, c D e. Evidenţierea sistemului de grupă Rh prin aglutinare cu antiseruri, prezenţa sau absenţa aceloraşi gene în sângele din urmă şi în cel recoltat de la bănuit contribuie la mărirea gradului de certitudine privind provenienţa urmei. Determinarea sistemului de grupe Rh este folosită şi în expertiza filiaţiei, avându-se în vedere proprietăţile grupelor genelor acestui sistem de a fi antitipice, ablomorfe, şi obligativitatea existenţei cel puţin a unui factor din fiecare grupă, la fiecare individ. sistemul haptoglobinelor (Hp), proteine serice din grupa alfa 2 globulinelor constituente ale polimorfismului serului sanguin. Există 3 fenotipuri : Hp 1-1, Hp 2-2 şi Hp 2-1. Determinarea Hp se face prin electroforeză pe placă de geloză de amidon. Deoarece în urmele de sânge uscat Hp se găsesc sub formă uscată, saturate cu hemoglobina şi parţial alterată, este posibil ca separarea fenotipurilor să nu fie perfect distinctă, ele fiind întovărăşite de urme de hemoglobină care pot influenţa rezultatul reacţiei de evidenţiere. În urma expertizei Hp se pot formula concluzii de probabilitate cu privire la persoana de la care a provenit urma de sânge sau de imposibilitate de efectuare a expertizei ca urmare a alterării avansate a Hp. În cazul filiaţiei, Hp determinate la copil prezintă următoarele posibilităţi de ereditate: Copil
Mamă
Hp1-1
Hp 1-1
Hp 1-1
Hp 2-1
Hp 1-1 Hp 2-2
Hp 2-2 Hp 1-1
Hp 2-2
Hp 2-1
Tată posibil Hp 1-1 Hp 2-1 Hp 1-1 Hp 2-1 Hp 2-1 Hp 2-2
exclus Hp 2-2 Hp 2-2 Hp 1-1
Observaţii
Se exclude mama Se exclude mama
Hp 2-2
Hp 2-2
Hp 2-1
Hp 1-1
Hp 2-1
Hp 2-1
Hp 2-1
Hp 2-2
Hp 2-2 Hp 2-1 Hp 2-1 Hp 2-2 Hp 1-1 Hp 2-1 Hp 2-2 Hp 1-1 Hp 2-1
Hp 1-1 Hp 1-1
sânge, (urme de s.), urmă de ţesut uman (animal) fluid extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular, depus pe un suport, în procesul savârşirii unei infracţiuni sau care are legătură cu comiterea acesteia. La faţa locului, urmele de s. se pot forma: pe corpul sau pe îmbrăcămintea victimei şi a agresorului, pe obiectele găsite la faţa locului sau folosite de agresor, pe drumul străbătut de persoana care sângerează, prin contact direct, prelingere, îmbibare, stropire, ţâşnire etc. Aceste urme pot avea forme de mânjituri, picături, dâre, bălţi, fiind condiţionate de interacţiunea următorilor factori: natura şi forma suportului (înălţimea de cădere, unghiul de înclinaţie a picăturii pe suport), vechimea urmei, factorii mediului înconjurător, factori de ordin intern (putrefacţie), mobilitatea persoanei care sângerează şi a suportului (dâre) etc. Descoperirea urmelor se face prin observarea directă cu ochiul liber sau cu ajutorul surselor de iluminare sau de radiaţii U.V. Uneori sunt necesare lupe, microscoape de buzunar etc. Căutarea urmelor se face pe obiectele de îmbrăcăminte (de la exterior în profunzime), pe corpul victimei sau agresorului, la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, pe instrumentele folosite pentru comiterea infracţiunii. Uneori urmele de s. conţin şi alte urme materie (fire de păr, de textile, spermă, urme de ţesături). Interpretarea urmelor de s. la faţa locului poate furniza informaţii cu privire la: numărul făptuitorilor, contribuţia lor la producerea leziunilor, profesia făptuitorului, poziţia victimei faţă de făptuitor, modul de operare al făptuitorului, timpul scurs de la producerea faptei, informaţii asupra obiectului cu care s-a produs leziunea prin care s-a scurs sângele, traseul parcurs de persoana care sângerează. Expertiza criminalistică a acestor urme permite evidenţierea sângelui, stabilirea speciei de la care provine, a caracterului Se sau se, a grupei sanguine căreia îi aparţine şi uneori a sistemelor de proteine serice (Hp, Gm, M.N. etc.) care pot duce la formarea unui grup restrâns de persoane de la care poate proveni urma. Pentru evidenţierea sângelui se folosesc reacţii de orientare (r. cu luminol, r. Adler, Guarino, Kastle-Meyer) şi reacţii de certitudine (r. Taichmann, Gabriel-Bertrand şi Takayama). Stabilirea speciei de la care provine se face cu ajutorul imunoserurilor (anti H sau anti animal) folosind metodele Uhlenhut Cristovici-Wassermann sau Hartman-Toilliez. Stabilirea grupelor sanguine se realizează prin evidenţierea aglutininelor (alfa, beta) sau aglutinogenelor (A 0 B) prin metodele Lattes, sau Holzer (dacă urmele sunt vechi), Betth-Vincent sau Simonin (dacă urmele sunt mai proaspete). Caracterul Se sau se se stabileşte prin aglutinare cu seruri anti A, anti B sau fitoaglutinine. Pe baza rezultatelor expertizei criminalistice se pot formula concluzii : cert pozitive (urma conţine sânge uman aparţinând grupei A II Se; cert negative (urmele nu conţin sânge); de probabilitate (urmele sunt de sânge uman care aparţin probabil grupei A II); de imposibilitate (nu se poate stabili dacă urmele conţin sânge). Ambalarea urmelor de sânge proaspăt (lichid) se va face după prealabila uscare a suportului care poarta urmele.
slăbirea negativului, procedeu chimic de corectare a imaginilor fotografice negative, bazat pe reducerea cantităţii de argint din stratul fotosensibilizat al imaginii. sol (urme de s.), fragmentele de sol aduse la locul infracţiunii sau dislocate din acest loc, pe îmbracămintea, încălţămintea sau pe alte obiecte ale victimei sau ale făptuitorului, pe vehiculele sau pe instrumentele folosite în procesul infracţiunii ori în legătură cu aceasta. Aspectul urmelor de s. diferă după: natura solului (podzolic, cernoziomic, nisipos, argilos sau combinat), gradul de umiditate, impurităţile pe care le conţin (substanţe vegetale, minerale, zguri, reziduuri, etc.). Descoperirea urmelor se face prin observare directă cu ochiul liber sau cu ajutorul instrumentelor optice (lupă, microscop de buzunar), pe hainele sau obiectele victimei şi făptuitorului, precum şi în depozitul subunghial. Prin interpretarea lor la faţa locului se pot deduce informaţii cu privire la zona de provenienţă a solului, timpul scurs de la crearea urmei etc. Expertiza criminalistică se face prin examinare microscopică, spectrometrie de emisie, difracţie de raze X, spectrofotometrie de absorbţie atomică şi microscopie electronică. Prin aceste metode se stabilesc natura solului, granulaţia, compoziţia chimică, compoziţia cantitativă de diferite elemente anorganice conăţinute, formele cristaline existente, etc. soluţie etalon (în expertiza criminalistică), soluţie a unei substanţe, de concentraţie cunoscută, întrebuinţată pentru compararea rezultatelor în operaţiile de dozare prin metode fizico-chimice a unei soluţii cu concentraţie necunoscută a aceleiaşi snbstanţe. De exemplu: dozarea cantitativă a stupefiantelor prin spectrofotometrie în domeniul U.V. soluţie de referinţă (în ezpertiza criminalistică), soluţie care conţine solventul şi ceilalţi reactivi folosiţi pentru solubilizarea unei substanţe ce urmează să fie examinată prin spectrofotometria în U.V. şi vizibil. Folosirea ei exclude posibilitatea apariţiei în spectrul substanţei a benzilor de absorbţie datorate solventului şi reactivilor. sonogramă, transpunere grafică a caracteristicilor sonore generale şi individuale ale unui sunet sau ale unui zgomot. Pe s. se pot executa măsuratori şi examinări în vederea identificării persoanei sau a obiectului. sonograph (în expertiza criminalistică), analizor de spectru de audio frecvenţă cu care se realizează înregistrări grafice de orice tip, pentru un sunet complex, în domeniul de la 5 la 16.000 Hz. Semnalul de intrare este înregistrat mai întâi pe o pistă continuă a discului magnetic şi după aceea este redat pe sonogramă cu o viteză mare în timpul procesului de analiză. sondă metalică, mijloc tehnic folosit la percheziţie şi la cercetarea la faţa locului pentru căutarea şi descoperirea obiectelor ascunse în diferite locuri, cum ar fi: saltele, perne, plăpumi, părţile tapiţate ale mobilierului, în sol etc. Folosirea sondei metalice se face prin operaţii de împungere în locurile suspecte de a fi ascunzători. sonda stetoscopică, mijloc tehnic folosit la cercetăirile la faţa locului pentru descoperirea obiectelor ascunse servind la diferenţierea obiectelor străbătute sau a straturilor de sol, după sunetul diferit pe care îl emit.
spaţierea (pasul) scrisului, caracteristică generală, care se referă la numărul de semne grafice pe aceeaşi lungime a liniei de scriere. Mărimea „pasului“ este invers proporţională cu numărul de semne grafice pe aceeaşi unitate de lungime a rândului şi depinde, în ultimă instanţă, de lăţimea literelor şi mai ales de intervalul dintre ele în cuvinte. La un „pas“ mediu, intervalul este egal cu lăţimea unei litere. Când intervalul este de cca. 1/2 din lăţimea literei, scrisul se numeşte comprimat, înghesuit, iar când este mai mare decât lăţimea literei se numeşte risipit, lăbărţat. specialist criminalist, persoana cu cunoştinţe deosebite în domeniul criminatisticii, în special în cel al tehnicii criminalistice. Specialistul criminalist funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală care a dispus efectuarea constatării tehnico-ştiintifice. specimene de semnături, v. scripte de comparaţie. spectrofotometrie (în expevtiza criminalistică), metodă de analiză prin care se stabilesc caracteristicile unei substanţe în funcţie de comportarea ei într-un fascicul de radiaţii electromagnetice I.R., vizibile sau în U.V. Principiul metodei constă în determinarea intensităţii componentelor monocromatice ale spectrului substanţei studiate comparativ cu componentele de aceeaşi lungime de undă ale unui spectru de referinţă cunoscut. Se pot examina fie spectrele de absorbţie, fie cele de reflexie. După natura spectrului examinat ezistă spectrofotometrie în infraroşu, vizibil, ultraviolet sau de reflexie. În criminalistică, metoda este folosită pentru identificarea substanţelor necunoscute (toxice, produşi petrolieri, mase plastice, coloranţi etc.), pentru stabilirea concentraţiei în compus activ existent într-un amestec sau pentru stabilirea asemănărilor sau a deosebirilor dintre o probă în litigiu şi una de comparaţie. spectrofotometru (în expertiza criminalistică), aparat folosit în metodele spectrometrice de absorbţie (U.V., vizibil, I.R.), pentru măsurarea prin comparare a intensităţilor radiaţiilor monocromatice înainte şi după trecerea acestora prin substanţa examinată. Este constituit din: sursă de radiaţii (U.V., vizibile sau I.R.) monocromator, cuvă pentru probă şi receptor de radiaţii. Aparatele moderne sunt prevăzute şi cu inregistrator al semnalului electric produs în receptorul de radiaţii. Există s. pentru U.V., vizibil şi I.R., diferenţa între ele constând în tipul sursei, al monocromatorului şi al receptorului specifice fiecărui tip de radiaţii. Unele tipuri de aparate prezintă un singur monocromator şi receptor de radiaţii pentru domeniile U.V. şi vizibil. spectrofotometrie de absorbţie atomică (în expertiza criminalistică), metodă fizicochimică de analiză, folosită şi în criminalistică pentru determinarea unuia sau a mai multor elemente chimice existente într-o probă, prin măsurarea absorbţiei radiaţiei în vapori atomici produşi de probă, la o lungime de undă specifică şi caracteristică elementului de determinat. În expertiza criminalistică, metoda este folosită pentru cercetarea probelor care conţin microelemente cum sunt: soluri, sticlă, pelicule de vopsea, băuturi, fire de păr, metale, aliaje etc., sensibilitatea ei situându-se în jurul valorilor de 10-12-10-13 µg element. Rezultatul expertizei criminalistice se exprimă fie procentual în proba examinată, fie prin raportul unităţilor unuia sau a mai multor elemente comparativ cu cele existente în probe model de comparaţie.
spectrofotometrie de de rezonanţă magnetico-nucleară (în expertiza criminalistică), metodă de analiză bazată pe examinarea comportării nucleelor atomice într-un câmp magnetic exterior. Rezultatul examinării este concretizat printr-un spectru R.M.N. care prezintă curba absorbţiei de energie electromagnetică de către compusul studiat, în funcţie de câmpul magnetic aplicat. Metoda este folosită în special în examinarea compuşilor organici, stabilindu-se elementele şi formula structurală a lor, respectiv identificarea. În criminalistică este folosită pentru identificarea unor substanţe organice care constituie corpuri delicte. spectrograf (în expertiza criminalistică), aparat folosit pentru înregistrarea radiaţiilor electromagnetice (de la infraroşu la radiaţia X) pe plăci fotografice, având ca receptor o cameră fotografică. În criminalistică spectrograful este folosit în analiza spectrală de emisie a componentelor metalice existente în diferite probe. S. se compune din: sursă de energie, lăcaşul probei (capul electrozilor între care se produce arcul electric), colimator care transformă fasciculul divergent de radiaţii (emise de probă) în fascicul paralel, o piesă dispersivă (prismă sau reţea de difracţie) şi o cameră fotografică cu plăci fotografice. spectrometru do masă (în expevtiza criminalistică), metodă fizico-chimică de analiză, care se foloseşte la stabilirea compoziţiei izotopice a elementelor existente într-o substanţă organică, la stabilirea defectelor de masă şi a modului de formare a diferiţi nucleoni, la determinarea maselor atomice medii prin care se identifică elementele componente şi compoziţia cantitativă a probei analizate. Caracteristicile menţionate sunt deduse în urma observării şi interpretării proprietăţilor ionilor formaţi din substanţa de analizat prin bombardare cu un fascicul electronic, accelerarea şi separarea lor în funcţie de raportul masă/sarcină. Metoda este folosită pentru identificarea urmelor de substanţă organică, fiind superioară metodei spectrometrice R.M.N. sau I.R. prin aceea că nu necesită o purificare avansată a substanţei, necesitând o cantitate foarte mică de probă. spectrometru (în expertiza criminalistică), aparat spectral folosit pentru studierea spectrelor radiaţiilor electromagnetice (prin măsurarea intensităţii fiecărei componente monocromatice). Este asemănător spectroscopului, însă foloseşte ca receptor, în locul ochiului sau al camerei fotografice, alte dispozitive (celule fotoelectrice, pile termoelectrice, bolometre, etc.). spectroscop (în expertiza criminalistică), aparat cu ajutorul căruia se pot urmări vizual spectrele de emisie ale radiaţiei emise de o sursă de lumină sau spectrele de absorbţie a radiaţiei care a străbătut substanţa studiată. În criminalistică se foloseşte s. de buzunar pentru examinarea sângelui în vederea stabilirii intoxicaţiei cu oxid de carbon sau cu alţi produşi care modifică caracteristicile spectrale ale sângelui normal (methemoglobinizante). spectru, totalitatea liniilor spectrale obţinute prin descompunerea radiaţiilor electromagnetice complexe. a) S. de emisie, se referă la radiaţia emisă de sursă. b) S. de absorbţie, se referă la radiaţia absorbită de o substanţă. c) S. ultraviolet, se referă la radiaţiile din domeniul U.V. d) S. vizibil, se referă la radiaţiile din domeniul vizibil. e) S. infraroşu, radiaţia la care se referă este din domeniul infraroşu apropiat, f) S.
Ramann, se referă la radiaţia din domeniul I.R. îndepărtat. g) S. luminii (S. vizibil), totalitatea radiaţiilor electromagnetice a căror lungime de undă este cuprinsă între 340 şi 740 nm. h) S. atomic, caracteristic unei specii atomice, obţinut prin tranziţia electronilor în atomii elerrentelor. i) S. molecular, datorat tranziţiilor între nivelele energetice ale moleculelor aflate în stare liberă. spectru de emisie, spectrul unei radiaţii electromagnetice emise de o sursă. Poate fi de linii, de bandă sau coutinuu. În criminalistică sunt folosite pentru identificarea elementelor metalice existente într-o substanţă necunoscută, respectiv recunoaşterea acesteia sau stabilirea asemănării faţă de o substanţă probă de comparaţie. spectru etalon (în expertiza criminalistică), spectru de emisie sau de absorbţie corespunzător unui anumit element chimic sau unei substanţe cunoscute, care este folosit în procesul expertizei criminalistice pentru comparare cu spectrul corespunzător unei substanţe sau unui element necunoscut, în scopul identificării acestora. spermă (urmă de s.), lichid de secreţie a glandelor sexuale masculine, eliminat din cauze fiziologice sau patologice. Conţine spermatozoizi, forme imature ale acestora, celule epiteliale din căile spermatice, din glande anexe şi din uretră, toate incluse într-un lichid vâscos opalescent neuniform, care are pH-ul 7,2-7,8. Se poate găsi amestecată în lichidul vaginal sau depusă pe diverse suporturi. Constituie urmă criminalistică dacă a avut legatură cu infracţiunea comisă sau a fost formată în timpul savârşirii infracţiunii. Urmele se formează prin contactul spermei cu suportul respectiv, ca urmare a raportului sexual urmat de ejaculare, a masturbării, poluţiei nocturne, a actelor de perversiune sexuală sau a ejaculărilor spontane datorate unor afecţiuni ale sistemului nervos etc. Urmele de s. au formă de pete sau dâre gri-albicioase, cu margini neregulate, scorţoase. Aspectul poate fi influenţat de natura şi de culoarea suportului sau de vechimea lor. Căutarea şi descoperirea urmelor se face prin observarea directă a corpului victimei sau al bănuitului în regiunea pubiană, axilară, antero-internă a gambelor, anală etc., pe articolele vestimentare şi accesorii, lenjerie de pat, pe locul în care se află victima (sol, podea, covoare etc.), pe obiectele utilizate în scop igienic (vată, tifon, batiste, prosoape etc.). Din interpretarea urmelor la faţa locului se obţin informaţii cu privire la modul de formare, vechime, numărul persoanelor de la care provine, starea neuropsihică şi somatică a făptuitorului, etc. Expertizarea urmelor de s. se face prin: reacţii de orientare prin relevarea prezenţei spermei pe baza proprietăţilor fizice, prin observarea microscopicp în lumină naturală şi în radiaţii U.V. (fluorescenţă caracteristică), reacţii de probabilitate prin care se relevă caracteristici chimice, enzimatice şi imunologice cu grad de specificitate pentru spermă (r. cristalografice; r. Florence, Barberio, Cevidalli, Bocarius; r. cromatografice; r. spectrografice; determinarea fosfatazei acide, a creatininei, a fosfokinazei şi r. imunologice pentru determinarea speciei şi a grupei sanguine a persoanei creatoare), reacţii de certitudine: evidenţierea spermatozoizilor după colorare şi întocmirea spermocitogramei şi a măsuratorilor biometrice ale spermatozoizilor. Din rezultatele expertizei se pot formula următoarele concluzii: dacă urma este formată din s. sau conţine spermă, specia de la care provine, caracterul „Se“ sau „se“ şi grupa sanguină a persoanei de la care provine, numărul de persoane care au format urma, starea de sănătate a acestora, vechimea aproximativă a urmei; în caz că se prezintă şi probă de comparaţie, se poate preciza dacă spermatozoizii existenţi în probele examinate sunt asemănători, iar prin biometria celulei seminale se poate realiza
identificarea persoanei. Proba de comparaţie se recoltează de catre laboratoarele de expertiză medico-legală. spirală, forma caracteristică a nucleului unei amprente papilare din tipul cerc (bideltic), care este constituit dintr-o creastă papilară spiralată. stabilirea apartenenţei la gen, activitatea de stabilire a apartenenţei unui obiect la un anumit gen de obiecte, la o anumită grupă. Apartenenţa la gen se stabileşte pe calea studierii caracteristicilor generale, de grupă. Trăsăturile de grupă trebuie să fie prezente la toate obiectele din grupa respectivă. slabilirea întregului după părţi, metodă de reconstituire a unui obiect în expertiza criminalistică prin alăturarea particulelor materiale rămase la locul comiterii infracţiunii şi a altor resturi găsite la persoana suspectă. Se foloseşte frecvent la stabilirea locului de unde s-a detaşat o peliculă de vopsea în cazul unui accident, de unde s-a detaşat o aşchie de bâtă în cazul unei lovituri, de unde s-au detaşat cioburile de far, etc. stabilirea sexului după urmele osteologice, determinarea sexului după dimensiunile diferite pe care le au femurul, tibia, peroneul, humerusul, radiusul şi cubitusul la femeie faţă de bărbat. stabilirea taliei după urmele osteologice, determinarea taliei unei persoane după un cumul de dimensiuni oferite de femur, tibie, peroneu, humerus, radius şi cubitus. Dimensiunile constatate sunt unificate într-un tabel (al lui Rollet) şi, pe baza rezultatelor obţinute şi interpretate potrivit experienţei practice a expertului, se conchide asupra taliei aproximative a persoanei. stabilirea vârstei după urme osteologice, determinarea vârstei unei persoane după repere osoase ca: apariţa dentiţiei, a mugurilor dentari, prezenţa punctelor de osificare, caracteristicile anatomice ale osului, sudarea suturilor. stabilitate, v. fixitate. stabilitatea scrisului, însuşire a deprinderilor de scriere care face posibilă identificarea persoanei după scris. Formarea stereotipului dinamic, ca urmare a exerciţiilor de scriere şi a repetărilor, duce la automatizarea deprinderilor şi, deci, la stabilitatea grafismului. Aceasta se manifestă în constanţa caracteristicilor scrisului, a căror totalitate individualizatoare se menţine aceeaşi la texte sau la semnături executate la date diferite sau în conduţii diferite, inclusiv în conduţii neobişnuite. Stabilitatea scrisului este relativă, întrucât acesta poate suferi unele transformări în decursul timpului, în special în perioada de formare, care durează până la vârsta de 25-30 de ani. De asemenea, scrisul suportă modificări din cauza influenţei următorilor factori interni şi externi: poziţie incomodă în momentul scrierii, traumatismul mâinii, afecţiuni nervoase, boli de ochi, stări fiziologice deosebite (emoţii puternice, stare de ebrietate ş.a.), stări patologice, senilitate, anumite situaţii speciale care necesită un scris îngrijit sau un scris rapid etc. Acţiunea oricăreia din cauzele arătate se poate concretiza în modificări ale unor caracteristici grafice. Cu toate acestea, nu are loc o schimbare radicală a scrisului, nu se modifică întregul sistem al mişcărilor devenite deprinderi, ceea ce constituie
dealtfel criteriul pe baza căruia se identifică autorul unui grafism. stabilitatea vocii, însuşire a vocii ce se instalează după pubertate, când aceasta se stabilizează pentru tot restul vieţii până la batrâneţe, ceea ce presupune că trăsăturile generale şi individuale proprii anatomiei şi fiziologiei aparatului fonator al fiecărei persoane işi menţin o stare relativ neschimbătoare. Odată cu înaintarea în vârstă, scade debitul vocal, respectiv numărul mediu de sunete sau de cuvinte emise în unitatea de timp. De multe ori se instalează chiar un fel de răguşeală, o frecvenţă mai joasă şi o intensitate mai slabă. stadiile procesului identificării, etape ale procesului de identificare. Acestea sunt: a) cercetarea separată, care are ca obiect stabilirea caracteristicilor identificatoare ale obiectelor examinate. Trăsăturile caracteristice ale obiectului căutat se stabilesc numai cu ajutorul reflectării acestuia. Trăsăturile caracteristice ale obiectului verificat se studiază pe modele special obţinute şi în cazuri de excepţie nemijlocit; b) cercetarea comparativă, care constă în compararea caracteristicilor generale şi individuale ale obiectului căutat şi a celui verificat şi în stabilirea deosebirilor şi a asemănărilor; c) demonstraţia, care serveşte la fundamentarea concluziilor expertului; d) formularea concluziei constituie ultima şi cea mai de răspundere etapă în procesul de apreciere a rezultatelor comparării şi demonstraţiei; vor fi avute în vedere mai întâi deosebirile, după care se va trece la examinări. starea de funcţionare a armei de foc, starea unei arme de foc care îi permite să execute în bune condiţiuni toate operaţiile conform proiectului pe baza căruia a fost realizată. Constituie una din sarcinile expertizei balistice, dar totodată poate constitui şi o problemă specială a acesteia, formând obiectul independent al expertizei. Stabilirea stării de funcţionare a armei este necesară organelor judiciare pentru a şti dacă se putea trage cu ea şi, mai ales, pentru a se determina dacă este posibilă declanşarea focului - în anumite condiţii - fără a se apăsa pe trăgaci. (În practica judiciară se invocă adesea o asemenea cauză a producerii împuşcăturii la locul faptei.) Arma de expertizat se examinează mai întâi în exterior, în stare montată, urmărindu-se funcţionalitatea mecanismelor. Mai înainte de toate, se verifică dacă în magazie sau în detunător există vreun cartuş. În cazul când arma este blocată, se recomandă efectuarea unei roentgenografii sau gammagrafii, care să redea starea pieselor din interior şi faptul dacă arma este sau nu încărcate. După verificarea generală a mecanismelor armei şi constatarea posibilităţii de a se trage cu ea, se procedează la trageri experimentale cu cartuşe de verificare sau numai cu tuburi de cartuş, deci fără g1onţ. Examinarea detaliată a pieselor armei se face după demontarea acesteia. Se urmăreşte starea pieselor, şi anume dacă acestea sunt atacate de coroziune, dacă prezintă deformări, fisuri ori rupturi, dacă sunt prea uzate, în ce măsură interacţionează între ele. În situaţia când se presupune ce arma se putea descărca fără apăsare pe trăgaci, se verifică şi gradul de efort asupra trăgaciului pentru ca acesta să declanşeze percutorul armei. Verificarea se face cu ajutorul dinamometrului sau prin atârnarea de trăgaci a unor greutăţi. Datele obţinute se raportează la datele tehnice standard ale armei respective. stereocamera Wild, aparat semiautomat folosit pentru realizarea schiţei locului săvârşirii infracţiunii. S. funcţionează pe principiul stereofotogrammetriei în stabilirea dimensiunilor liniare ale locului faptei, precum şi ale obiectelor pe baza coordonatelor
spaţiale şi se compune din 2 ansamble: camera de teren, care înregistrează pe material fotosensibil imaginile de la faţa locului, şi autograful cu masa de desen pentru realizarea schiţei propriu-zise. stereofotografie, fotografie constituită din două imagini ale aceluiaşi obiect fotografiat din unghiuri diferite. stereofotogrammetrie, ramură a fotogrammetriei care foloseşte procedeul fotografiilor duble, permiţând astfel realizarea contururilor obiectelor şi stabilirea înălţimilor acestora. stereotip dinamic, sistem de reflexe condiţionate format ca urmare a repetării în aceeaşi succesiune a condiţiilor din mediul înconjurător. S. fundamentează posibilitatea ştiinţifică a identificării persoanei după scris şi, în anumite limite, a infractorilor după modul de operare şi după maniera de executare a nodurilor şi a legăturilor. sticlă (urmă de s.), material amorf, izotrop, cu structură macromoleculară, cu strălucire caracteristică în spărtură, transparent, opac sau translucid pentru radiaţiile vizibile, incolor sau divers colorat. La încălzire se înmoaie înainte de topire. Sticla poate constitui urme materie în procesul săvârşirii unei infracţiuni, apărând sub forma obiectului întreg, a unor cioburi sau a unor bucăţi de masă topită, provenite din diferite obiecte (geam, geam de far, sticlă de ambalaj etc.) formate în timpul producerii infracţiunii, prin spargere, tăiere, rupere sau din cauza unei temperaturi ridicate. Forma, mărimea şi starea în care se găsesc cioburile pot furniza date cu privire la obiectul din care provin sau la modul de formare a lor. Uneori cioburile rămân anexate plasei de sârmă dacă provin dintr-un geam armat; cele de la sticla securit au mărime asemănltoare şi formă relativ regulată; dacă marginile nu au aşchii, aceasta poate fi un indiciu că au fost formate în urma tăierii cu un diamant, etc. Descoperirea acestor urme se face prin observare directă sau cu ajutorul lupei. Se pot găsi la locul producerii infracţiunii sau la o distanţă oarecare de acesta (accidente de circulaţie), pe hainele făptuitorului sau ale victimei, în autovehicul sau pe drumul parcurs de acesta după producerea infracţiunii. Uneori urmele de sticlă descoperite la locul săvârşirii infracţiunii sunt purtătoare ale altor urme materie care au legătură cu infracţiunea cercetată (impresiuni digitale, urme de toxice, de ruj, de fire de păr, de fibre textile etc.). Din interpretarea urmelor se pot obţine informaţii asupra: făptuitorului (prezenţa urmelor de sticlă pe haine), obiectului creator, numărului de lovituri şi succesiunea acestora, obiectului din care provine, timpului scurs de la comiterea infracţiunii, stabilirii unor imprejurări în care s-a produs fapta. Expertiza acestor urme se poate face prin examinarea traseologică, fizicochimică, spectroscopie de emisie, putând să se răspundă la următoarele întrebări: a) care este natura sticlei (cioburilor) prezentate: de geam, securit, de oglindă, de far etc.; b) dacă cioburile prezentate provin dintr-un anumit obiect; c) care este compoziţia chimică a cioburilor prezentate; d) modul de formare a cioburilor; e) dacă au aceeaşi compoziţie chimică, grosime, indice de refracţie ca şi proba de comparaţie; f) dacă cioburile au făcut corp comun cu obiectul prezentat. stliou cu bilă, instrument de scriere acţionat manual, denumit astfel datorită bilei montate la capătul ce face contactul cu hârtia şi care în timp ce se scrie antrenează prin rotire pasta din rezervor. Trăsăturile realizate cu un asemenea instrument prezintă unele
particularităţi, cum ar fi: aglomerarea din loc în loc a pastei (formarea aşa-ziselor lacrimi), crearea de urme de adâncime în stratul hârtiei şi, uneori, zgârierea suprafeţei acesteia, fie de către bilă, fie de către marginile lăcaşului acesteia. stres 1. Situaţie, stimul ce pune organismul într-o stare de tensiune; 2. Însăşi starea de tensiune deosebită a organismului, prin care acesta îşi mobilizează toate resursele sale de apărare. S. poate fi controlat, măsurat şi evaluat în scopul aflării adevărului cu privire la faptele penale şi la făptuitor datorită modificărilor survenite în: tensiune-puls, respiraţie, rezistenţa electrodermică şi voce. striagraf, variantă a aparatului profilograf, concepută special pentru a fi utilizată în examinarea criminalistică a urmelor formă create de instrumente şi de gloanţe. striaţie, fiecare dintre dungile paralele în adâncime şi în relief, foarte fine, de regulă microscopice, din compunerea unei urme create prin frecare, cum sunt urmele de pe gloanţe, urmele create de pilă, de daltă, de cuţit, de topor etc. subgrupă sanguină, totalitatea variantelor structurale posibil existente în cadrul unei grupe sanguine. De exemplu: în sistemul de grupe A, 0, B, grupa A prezintă subgrupele Al, A2 şi A3. Determiuarea subgrupei sanguine măreşte precizia privind apartenenţa urmei de sânge la una din grupele principale. subscriere, v. semnatură. substanţe adjuvante, substanţe adăugate unor produse alimentare, medicamente, vopseluri etc., care au rolul de a modifica unele caracteristici fizico-chimice (gust, miros, culoare) ale produsului respectiv sau de a dilua componentul principal (ex. esenţe, aromatice, talc, amidon, clorură de sodiu în coloranţi, etc.). Prezenţa sau absenţa lor sau existenţa în concentraţii diferite decât cele prevăzute în standarde sau în norme interne constituie caracteristici individuale ale urmelor materie respective, evidenţierea lor putând duce la stabilirea falsificării produsului expertizat. subtip de desen papilar, grup de desene papilare care au o configuraţie asemănătoare a regiunii centrale şi aceeaşi poziţie a deltei. Constituie o subdiviziune a tipului de desen papilar. supliment de expertiză, activitatea suplimentară de expertiză necesară pentru lămurirea completă a obiectului expertizei. S. se dispune în situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă. Suplimentul de espertiză se efectuează fie de către acelaşi expert, fie de către altul. suportul scrisului, obiectul pe care se scrie şi care de obicei este hârtia. Scrisul însă se poate executa şi pe alte suporturi, cum ar fi pânza, lemnul, metalul, sticla, pielea. Practica de expertiză cunoaşte numeroase cazuri de scriere pe garduri, pe uşi, pe ferestre, pe pereţi, pe asfalt ori pe beton, precum şi pe alte obiecte, inclusiv pe pământ, în nisip, pe zăpadă. Caracieristicile scrisului unei persoane pot fi modificate de natura suportului folosit. Această împrejurare va fi avută în vedere în cadrul analizei grafice
pentru stabilirea scriptorului. supraproiecţie (în expertiza scrisului), metodă de examinare în expertiza criminalistică realizată prin suprapunerea prin proiecţie a două imagini fotografice aduse la aceeaşi dimensiune, cu scopul de a se verifica dacă figurile pe care ele le reprezintă coincid. supraproiecţie antropologică, v. aparat de supraproiecţie. sursă de lumină coerentă, sursă care emite lumina formată din două fascicule între care există o diferenţă de fază bine definită şi constantă, permiţând câmpurilor de lumină să interfereze între ele. Lumina coerentă este folosită la realizarea hologramelor şi a filtrajului optic. suspect, v. bănuit.
Ş şant flexoral, încreţitură a pielii de pe degete, palmă şi talpă a piciorului care se formează în dreptul unei articulaţii. În expertiza dactiloscopică sunt cunoscute şanţurile flexorale ale falangetei, falanginei, falangei, ale regiuuilor digito-palmară şi hipotenară. Fiecare şanţ de flexiune al unui individ are o formă particulară a grupului de încreţituri şi constituie puncte de coincidenţă în expertiza dactiloscopică, cu aceeaşi valoare de identificare ca şi detaliile caracteristice ale crestelor papilare. şant papilar, intervalul dintre două creste papilare. ştergerea scrisului, procedeu de modificare actului. Ştersătura mecanică a scrisului poate fi pusă în evidenţă în cursul expertizei criminalistice prin: deteriorarea structurii stratului superior al hârtiei, care afectează încleierea fibrelor ce duce la scămoşarea lor şi la pierderea luciului hârtiei în porţiunea respectivă; diminuarea grosimii hârtiei când acţiunea mecanică este mai puternică; eventualele urme ale colorantului trăsăturilor din scrisul înlăturat; urme de presiune în stratul hârtiei (vizibile în special pe verso-ul actului) rămase de la scrisul sters; difuzia cernelei folosite la scrierea altor menţiuni în locul celor îndepărtate; afectarea liniaturii imprimate a hârtiei sau a desenului de protecţie. Stersăturile chimice se pot evidenţia prin unul sau mai multe din următoarele asptecte: prezenţa zonelor mate, a petelor gălbui sau albicioase, care se datorează dizolvării materialului de încleiere şi reacţiilor altor constituenţi ai hârtiei; creşterea porozităţii şi a fragilităţii hârtiei, în locul unde a fost alterată; difuzia, lăţirea trăsăturilor de cerneală executate în porţiunea atacată şi schimbarea nuanţei de culoare a acestora, ca urmare a interacţiunii cu resturile solventului rămas pe hârtie; deteriorarea liniaturii imprimate a înscrisului, a desenului de protecţie şi a unor semne grafice aflate în apropierea celor alterate; prezenţa unor trăsături din scrisul şters. Pentru detectarea ştersăturilor în acte, expertiza criminalistică utilizează metode fizice şi chimice, cum sunt: observarea cu ajutorul lupei şi al microscopului, combinată cu dirijarea adecvată a luminii, examinarea hârtiei prin transparenţă, tratarea cu substanţe pulverulente, cu vapori de iod şi cu, soluţii chimice, examinarea în radiaţii ultraviolete, măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei, reacţii chimice de punere în evidenţă a substanţei folosite la :ştergere.
T tactica ascultării învinuitului (inculpatului), activitate complexă care constă în utilizarea, în conformitate cu legea, în timpul ascultării a unor metode şi a unor procedee tactie specifice de valorificare a mijloacelor de probă, a altor date privitoare la acestea şi la împrejurările comiterii infracţiunii, în scopul aflării adevărului în cauză. T. presupune atât pregătirea ascultării, cât şi desfăşurarea acesteia. 1. În cadrul pregătiirii ascultării se realizează următoarele activitaăţi: studierea materialului probator al cauzei, cunoaşterea personalităţii învinuitului (inculpatului), însuşirea unor cunoştinţe de specialitate şi a terminologiei specifice cauzei cercetate, stabilirea modului în care se va desfăşura ascultarea; organizarea locului unde urmează să se desfăşoare; planul de ascultare (chestionarul) cu problemele de lămurit şi întrebările ce vor fi adresate; citarea şi aducerea învinuitului (inculpatului) la locul nude se face asrcultarea. 2. Desfăşurarea ascultării trebuie să se realizeze corespunzător cerinţelor stabilite de codul de procedură penală şi regulilor tacticii criminalistice, ceea ce presupnne să se facă într-o anumită ordine, individual, cu asigurarea dreptului la apărare, cu parcurgerea a trei etape: a) Prima etapa constă în verificarea identităţii învinuitului (inculpatului), în cadrul căreia se urmareşte şi obţinerea unor date referitore la studii, loc de muncă, ocupajie, situaţie militară, antecedente penale şi altele, care să permită formarea unei imagini cu privire la personalitatea sa; aducerea la cunoştinţă a învinuirii, cu precizarea textului de lege în care fapta este incriminată. I se pune în vedere să declare tot ceca ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea adusă, cerându-i să dea o declaraţie scrisă personal despre aceasta. Dacă învinuitul (inculpatul) nu poate sau refuză să dea declaraţie scrisă, se va face o menţiune în procesul-verbal care se încheie. b) În etapa a doua a ascultării, învinuitul (inculpatul) este lăsat să relateze liber tot ceea ce are de spus în legătură cu învinuirea ce i se aduce. El trebuie sa fie ascultat cu tact şi răbdare, să nu fie întrerupt decât în situaţia în care se constată că. se îndepărtează prea mult de la fapta şi învinuirea asupra cărora este ascultat. Uneori, în cursul relatării libere, învinuitul (inculpatul) poate să facă declaraţii şi despre alte fapte şi împrejurări care exced faptei pentru care este învinuit. c) Ultima etapă a ascultării consta în punerea întrebărilor şi în ascultarea răspunsurilor date, care vor fi consemnate în declaraţia scrisă. De modul cum vor fi formulate şi adresate întrebările (clare, concise, la obiect, să nu fie sugestive etc.) vor depinde şi răspunsurile date de învinuit (inculpat) şi respectiv aflarea adevărului în cauză. Fixarea arătărilor învinuitului (inculpatului) se face în declaraiţii scrise personal de învinuit (inculpat) şi in declaraţii scrise de organul de urmărire penală. tactica ascultării martorului, complex de procedee ce se folosesc în funcţie de psihologia fiecărei persoane ascultate, în strictă conformitate cu legea, potrivit regulilor tacticii criminalistice, în scopul de a obţine de la aceasta reproduceri complete cu privire la fapte şi la împrejurări care pot servi la aflarea adevărului în cauză. tactica confruntării, v.confruntarea. tactica criminalistică, ansamblul de metode şi procedee tactice bazate pe tezele generale teoretice ale criminalisticii, pe folosirea logicii, a psihologiei, a eticii judiciare şi a altor ştiinţe, aplicate în cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţunilor, în scopul obţinerii de rezultate maxime cu o cheltuială minimă de efort, de mijloace şi de timp.
tactica efectuării cercetării la faţa locului, v. cercetarea la faţa locului. tactica efectuării percheziţiei, totalitatea metodelor şi procedeelor folosite în pregătirea, desfăşurarea şi fixarea rezultatelor percheziţiei, în conformitate cu legea, cu regulile criminalistice ţinând seama de psihologia persoanei percheziţionate, în scopul descoperirii şi ridicării din anumite locuri sau de la diferite persoane a obiectelor şi înscrisurilor ce au legatură cu cauza şi care sunt necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar. Dintre metodele şi procedeele tactice folosite în efectuarea percheziţiei menţionăm: observarea percheziţionatului, examinarea obiectelor şi a persoanelor percheziţionate cu ajutorul razelor Roentgen, ultraviolete etc., examinarea cu ajutorul metodei comparative, folosirea câinelui de urmărire etc. tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere, totalitatea metodelor şi procedeelor folosite de organul judiciar în pregătirea, desfăşurarea şi fixarea rezultatelor la prezentarea pentru recunoaştere a unei persoane, cadavru, animal sau obiect, în scopul identificării acestora, pe baza examinării nemijlocite sau a fotografiilor lor, de către o persoană care le-a văzut anterior. tactica efectuării reconstituirii, ansamblul metodelor şi procedeelor tactice folosite în pregătirea, desfăşurarea şi fixarea rezultatelor reconstituirii, în scopul verificării, în totalitate sau în parte, a condiţiilor în care s-a săvârşit o faptă şi pentru precizarea unor date. În cadrul pregătirii pentru reconstituire se reazează două categorii de activităţi: a) activităţi efectuate până la deplasarea la locul reconstitufrii; b) activităţi ce se întreprind la locul reconstituirii, înainte de începerea acesteia. Din prima categorie fac parte: stabilirea scopului reconstituirii; determinarea cantităţii şi calităţii reproducerilor artificiale care urmează să fie efectuate şi ordinea lor; stabilirea participanţilor la reconstituire şi rolul lor (în raport cu obiectul reconstituirii); pregătirea mijloacelor materiale de probă sau a obiectelor întrebuinţate în timpul savârşirii faptei şi care vor fi folosite la reconstituire (înlocuirea acestora dacă sunt periculoase); stabilirea mijloacelor de transport, a mijloacelor tehnice necesare şi verificarea for; stabilirea condiţiilor de realizare a reconstituirii (loc, timp, vizibilitate, audibilitate, meteorologie etc.) care să fie cât mai asemănătoare cu cele care au existat la producerea evenimentului, dacă astfel pot influenţa rezultatul reconstituirii; întocmirea planului de recontituire şi instruirea efectivelor. Activităţile ce se întreprind la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia sunt: invitarea martorilor asistenţi şi a reprezentantului unităţii (dacă reconstituirea se desfăşoară în incinta acesteia); verificarea locului unde se va efectua reconstituirea şi reamenajarea lui dacă e nevoie (dacă s-au produs modificări); organizarea pazei locului reconstituirii şi a învinuitului; dispunerea participanţilor la reconstituire şi reinstruirea acestora cu privire la atribuţiunile care le revin; stabilirea modalităţilor de legătură între participanţi. Desfăşurarea reconstituirii începe cu întrebarea celorlalti participanţi, de către organul judiciar care conduce această activitate, dacă au obiecţii cu privire la condiţiile în care urmează să se efectueze reconstituirea sau dacă mai consideră necesare eventuale amenajări, fapt care va fi menţionat în procesul-verbal care se întocmeste. După ce se constată pertinenţa condiţiilor, se trece la realizarea activităţilor stabilite în raport cu scopul şi felul reconstituirii; organul care conduce reconstituirea invită participanţii să ocupe locurile stabilite şi dsă semnalul de începere a experienţelor; se execută apoi activităţile ce se
impun potrivit scopului reconstituirii (şi repetarea lor când e cazul); se fac notări asupra acestora şi a rezultatelor obţinute. Reconstituirea se desfăşoară cu respectarea unor reguli tactice privind participanţii, condiţiile de realizare (de loc, timp, vizibilitate, meteorologice etc.), cantitatea şi calitatea reproducerilor, toate acestea pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului activităţii întreprinse. Rezultatele reconstituirii se fixează prin procesul-verbal de reconstituire, la care se pot anexa, după caz, filme, fotografii, schiţe, înregistrări pe bandp magnetică sau video care se fac în cursul desfăşurării reconstituirii. tactica prevenirii, sistem complex de reguli generale, procedee şi măsuri pentru împiedicarea săvârşirii de fapte penale şi, atunci când acestea au avet loc, pentru împiedicarea producerii urmărilor socialmente periculoase. tactica testării la poligraf, sistem de reguli şi procedee ştiinţifice folosite de examinator în faza dinaintea testării (pre-test), în timpul testării propriu-zise, în etapa imediată după terminarea testului (post-test), în etapa interpretării diagramelor şi uneori în procesul reexaminării. talia persoanei, valoarea metrică a înălţimii unei persoane măsurate de la planul plantelor până la planul paralel cu acesta în care este conţinut vertexul. T. prezintă interes în identificarea critninalistică a făptuitorului şi în interpretarea urmelor în contextul locului săvârşirii infracţiunii. T. făptuitorului necunoscut poate fi estimată pe baza urmei de încălţăminte create la faţa locului prin aplicarea relaţiei în care T = talia persoanei şi p = mărimea urmei de încălţăminte.
p=
8,6 T ⋅ + 0,05 30 2 ,
tatuaj, desen imprimat pe pielea umană care nu se poate şterge. Constituie semnalment folosit la reconstituirea portretului unei persoane după metoda portretului vorbit. tehnica criminalistică, ansamblul de teze ştiinţifice, metode, mijloace şi procedee tehnice, elaborate pe baza tezelor teoretice generale ale criminalisticii şi datelor ştiinţelor naturii şi ale celor tehnice, în scopul folosirii lor, în concordanţă cu legea procesuală, pentru descoperirea, păstrarea, fixarea şi examinarea probelor şi a obiectelor care pot deveni probe, precum şi pentru prevenirea infracţiunilor. telemetru, instrument optic destinat efectuării de măsurări ale distanţelor în teren. Se foloseşte pentru punerea la punct a obiectivului fotografic. teleobiectiv, obiectiv fotografic care se ataşează aparatelor de fotografiat, folosit la fotografierea obiectelor situate la distanţă mare. televiziune în circuit închis, mijloc de examinare a urmelor infracţiunii conectat la microscoapele comparative, care permite efectuarea cercetării comparative în condiţiuni mult superioare celor clasice. Permite şi examinarea prin suprapunere a urmelor formă. teoria identificăii criminalistice, sistemul de noţiuni, principii şi metode care asigură baza ştiinţifică a rezolvării problemei identificării obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor după urmele lor şi folosirea rezultatelor obţinute în activitatea judiciară.
termenul de expertiză, termenul în care trebuie executată expertiza criminalistică. Are în vedere data pe care o fixează organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pentru depunerea raportului de expertiză de către expert. Când expertiza este efectuată de un insitut sau de un laborator criminalistic, organul judiciar nu va fixa termen de execuţie. teste P.S.E. (evaluatorul de stres psihologic), seturi de întrebări realizate după regulile metodologiei P.S.E. Acestea sunt elaborate de către examinator şi constau în următoarele categorii de întrebări: neutre, despre fapte cunoscute ca fiind reale, întrebări la care subiectul să fie obligat să disimuleze adevărul, întrebări cu încărcătură, întrebări de control şi întrebări fictive. În procesul exminării P.S.E. cu ajutorul vocii se pot folosi teste: cu întrebări generale (G.Q.T.), cu întrebări amestecate, testul sincerităţii faţă de testul minciunii, testul tensiunii de vârf, testul de compoziţie pe zone, testul de simulare şi altele. teste preliminare, reacţia de identificare prin care se evidenţiază caracterele specifice genului căruia aparţine un material având rol orientativ pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiilor analitice ulterioare. T. se efectuează de obicei cu ajutorul reactivilor generali sau aplicând procedee fizice generale cum sunt: încălzirea, determinarea proprietăţilor magnetice, solubilitatea în anumiţi solvenţi etc. În criminalistică sunt folosite pentru interpretarea în timpul cercetării la faţa locului a urmelor materie găsite cu aceast ocazie (de exemplu : este sau nu sânge), sau pentru orientarea analizelor într-un anumit grup de substanţe posibil prezente în urma materie prezentată. teste poligraf, seturi de întrebări întocmite după regulile stabilite de metodologia poligraf. Acestea sunt: testul de bază, care cuprinde întrebări neutre, întrebări cu încărcătură şi întrebări de control; testul cu întrebări amestecate, în care aranjamnetul întrebărilor va fi modificat faţă de testele anterioare, iar uneori se va modifica chiar topica în cadrul întrebărilor; testul de „da“, efectuat prin instruirea subiectului pentru a spune „da“ la toate întrebările ce i se pun, inclusiv la cele relevante; testul complex de culpabilitate, care constă în pregătirea şi punerea întrebării despre un fapt fictiv de natură similar, care apare ca fiind real; testul vârfului de tensiune, care constă în punerea unei serii de întrebări din care numai una sau câteva au legătură cu cauza cercetată. textile (urmă de t.), materiale în a căror compoziţie intră fibre textile, naturale sau chimice, indiferent de forma în care se prezintă (fibre, fire, semifabricate, ţesături, tricotaje, confecţii etc.). Fibrele naturale provin de la animale (lână, păr, mătase naturală) sau de la vegetale (bumbac, in, cânepă etc.), iar cele chimice pot fi artificiale (mătase artificială de diferite tipuri) sau sintetice (acrilice, poliamide, poliesterice etc.). În funcţie de natura lor, prezintă caracteristici morfologice, comportare specifică faţă de reactivi chimici şi coloranţi, precum şi spectre diferite de rotaţie vibraţie în infraroşu. Firele rezultă din asocierea mai multor fibre textile, care pot fi răsucite sau împletite. Firele se deosebesc între ele prin natura şi culoarea fibrelor componente, prin modul de răsucire. Ţesăturile se deosebesc între ele prin natura, culoarea, numărul fibrelor, tipul şi modul de răsucire ale firelor constituente, modelul ţesăturii şi prin destinaţia lor. Urmele
de produse textile pot fi constituite din materialele respective ca atare sau din fragmente de dimensiuni diferite. Urmele păstrează caracteristicile generale şi individuale ale materialului din care provin. Ele pot purta şi urme ale obiectului creator, ale modului de formare (rupere, tăiere) sau ale altor materiale cu acre au venit în contact (ulei, sânge, diferite soluţii etc.).Descoperirea urmelor se face prin observare directă cu ochiul liber sau cu ajutorul instrumentelor optice (lupe, microscoape de buzunar etc.). Ambalarea lor se face în hârtie sau în material plastic, după uscarea prealabilă a celor care au fost umede. Expertiza criminalistică a t. se face prin metode traseologice, analiză structurală, chimică, spectroscopică şi cromatografică, putându-se stabili: natura lor, culoarea, modul de formare, provenienţa, dacă prezintă asemănări calitative şi cantitative cu cele ale materialului model de comparaţie, dacă provin din acesta, respectiv dacă au format un întreg înainte de crearea urmei. timp de înjumătăţire, timp în care jumătate din numărul total din nucleele radioactive existente într-un material se dezintegrează. T. este caracteristic fiecărui element radioactiv, determinarea lui servind la identificarea elementului respectiv. Valorile t. corespunzătoare izotopilor radioactivi se găsesc întabelate în literatura de specialitate. În critminalistică, valoarea t. serveşte, împreună cu alte caracteristici ale radiaţiilor emise de izotopii radioactivi, la identificarea elementelor anorganice conţinute în urmele analizate prin metoda activării cu neutroni. timpul în care s-a comis fapta, perioada de timp scursă din momentul punerii în aplicare a hotărârii infracţionale şi până la ieşirea din câmpul infracţional. Se poate determina pe baza urmelor descoperite în procesul cercetării la faţa locului. Pe baza datelor obţinute de specialiştii criminalişti în urma examinării urmelor şi în urma experimentelor judiciare efectuate la fatţa locului, aceştia pot furniza organelor de urmărire unele elemente cu privire la: timpul necesar efectuării unor acte pregătitoare, timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracţional până la ieşirea lui din acesta, timpul consumării infracţiunii, timpul scurs din momentul consumării infracţiunii până la începerca cercetării la faţa locului. tip combinat, tip complicat de desen papilar care se divide în două snbtipuri: trideltic şi quatrodeltic. El este format din combinarea regiunilor centrale a două tipuri de desene papilare simple: un laţ şi un cerc (bideltic) sau din două cercuri (bideltice). În primul caz se formează subtipul trideltic, în cel de-al doilea caz subtipul quadrodeltic. titularul semnăzurii, persoana pe numele căreia se află semnătura, fie că aceasta este literală, aliterală sau are o alcătuire mixtă. În cadrul expertizei criminalistice, mai întâi se verifică dacă semnstura aparţine titularului şi apoi dacă a fost executată de către o altă persoană. toaletarea cadavrului, operaţiune tehnico-medico-legală prin care fizionomia unui cadavru este adusă aproape de aspectul din timpul vieţii. T. este o operaţiune prealabilă obligatorie efectuării identificării crintinalistice a cadavrelor cu identitate necunoscută. toxic (urmă de t.), substanţă străină care, pătrunsă în organism, provoacă alterări funcţionale sau lezionale, determinând o stare patologică denumită intoxicaţie. În expertiza criminalistică urmele de toxic sunt considerate subsţantele toxice ca atare,
soluţiile sau amestecurile acestora cu alte materiale, inclusiv alimente, prezente la locul savârşirii infracţiunii, indiferent de forma sub care se găsesc. Pot fi de origine minerală, vegetală, animală sau de sinteză, organice sau anorganice, gaze, lichide sau solide, cu sau fără culoare şi miros, vizibile sau invizibile, ca atare prezenţa lor fiind evidenţiată prin efectele produse de ele asupra victimei sau a obiectelor de la locul săvârşirii infracţiunii. Descoperirea acestora se face prin observare directă, după miros sau aspect (culoare, stare de agregare), efectele produse asupra victimei sau obiectelor de la faţa locului. Se pot folosi şi mijloace optice (lupe, microscop de buzunar, lampă de U.V., detector de radiaţii etc.). În cazul toxicelor gazoase sau sub formă de vapori se folosesc hârtii sau tuburi indicatoare, specifice fiecăruia dintre aceste toxice. Expertiza toxicologică judiciară se efectuează în laboratoare specializate, folosind metode de analiză chimice şi fizico-chimice (cromatografice, reacţii de culoare, precipitate, spectrometrie de absorbţie, de emisie, R.M.N., de masă etc.), prin care se pot stabili existenţa unui toxic, denumirea lui, concentraţia, asemănarea sau deosebirea din punct de vedere al compoziţiei calitative sau cantitative cu cea a unei substanţe model de comparaţie; prin metode biologice şi biochimice se stabileşte toxicitatea urmei respective, gradul de periculozitate al ei. Se mai pot stabili provenienţa dintr-un anumit material sau dint-o anumită substanţă, dacă aceasta a putut suferi transformări în organismul victimei, ocupaţia sau materialele esistente constant la locul de muncă al făptuitorului sau al victimei, dacă prejudiciile create prin infracţiunea respectivă puteau fi cauzate de toxic, efectul acestuia asupra victimei sau asupra obiectelor cu care a venit in contact. Pentru evitarea pericolului de intoxicare a cejui care participă la cercetarea la locul faptei, în caz că s-au descoperit urme de toxice, se va apela la un specialist. De regulă, manipularea, recoltarea, ambalarea, transportarea acestor urme se vor face cu grijă deosebită, evitându-se contactul direct (tactil sau prin miros), fiind interzis gustatul. Ambalarea urmelor de t. se face în vase din sticlă sau din material plastic rezistent la acţiunea acizilor sau a bazelor. Transportnl se va face de regulă prin delegaţi. Producerea, deţinerea şi comercializarea unor toxice (stupefiante şi unele cu toxicitate deosebită) sunt reglementate prin lege. toxicologie judiciară, domeniu al ştiinţei criminalistice care se ocupă cu analiza, identificarea şi stabilirea caracteristicilor biochimice ale substanţelor toxice care constituie urme criminalistice, în scopul obţinerii de probe judiciare. toxicomanie, obişnuinţa consumării continue şi în cantităţi progresive de substanţe toxice sau alimentare (alcool), care produc stări de euforie. T. duce la apariţia unor tulburări psihice şi fizice (somatice) din ce în ce mai grave, care conduc la demenţă sau chiar la moarte prematură. După denumirea toxicului consumat, t. se numeşte morfinomanie, codeinomanie, heroinomanie, haşişomanie etc. traductor de infraroşu, dispozitiv adaptabil la microscopul comparator care generează raze infraroşii sub incidenţa cărora se examinează microscopic urmele suplimentare ale împuşcăturii şi documentele. trageri experimentale, trageri care se execută cu armele de foc suspecte în procesul expertizei balistice judiciare, efectuate în încăperi anume amenajate sau la locul faptei, prin care se urmăresc: a) verificarea stării de funcţionare a armei; b) stabilirea distanţei de la care s-a tras, a eficacităţii proiectilului etc ; c) obţinerea de goanţe şi tuburi de
cartuşe pentru eşantionarea comparativă în vederea identificării armei cu care s-a tras; d) obţinerea zgomtotului specific împuşcăturii şi înregistrarea sa pe bandă magnetică în vederea identificării armei cu care s-a comis fapta penală. În timpul t., proiectilul şi cartuşul pot fi filtrate cu aparate speciale care realizează între 8000 şi 1 000 000 de secvenţe pe secundă. traiectoria persoanei în cădere, distanţa pe orizontală dintre punctul de unde cade un corp şi locul de cădere. T. se stabileşte prin calcule matematice care permit stabilirea relaţiei dintre distanţa pe orizontală, poziţia iniţială, cea finală şi distanţa verticală pe care o parcurge corpul în cădere. traiectoria picăturilor de sânge, traiectoria parcursă de o picătură de sânge care se loveşte de o suprafaţă netedă. În asemenea situaţii conturul petei are forma unei elipse, iar unghiul sub care picatura atinge suprafaţa poate fi determinat cu aproximaţie. De exemplu: după ce a parcurs traiectoria „T“, o picătură de sânge formează o pată cu suprafaţa „S“, planul traicctoriei fiind perpendicular pe „S“. Dacă sunt măsurate valorile a şi b a1e petei sub formă de elipsă, proporţia dintre a şi b este egală cu sinusul unghiului q, format de suprafaţa suportului cu tangenta la traiectoria picăturii. Astfel, dacă b=9 şi a=15, sin q
=
9 = 0,60 15
şi q=37° (aproximativ).
traiectoria proiectilului, v. elemetele tragerii. traseograf, dispozitiv mecanic în care este priens un instrument cu lamă: cuţit, daltă, şurubelniţă topor etc. Prin înclinări la diverse unghiuri şi prin apăsări de forţe diferite ale instrumentului montat în traseograf, lama este purtată pe a suprafaţă pe care se creează striaţii experimentale ale instrumentului, în vederea identificării obiectului creator du urme. traseologie, domeniu al criminalisticii care are ca obiect elaborarea metodelor şi stabilirea mijloacelor tehnice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor create de instrumente folosite la comiterea unei infracţiuni. trăsătură dinamică, v. semnalment dinamic. trăsătură grafică, v. semn grafic. trăsătură specială statică, v. semnalment special static. trăsătură statică, v. semnalment static. trărsături intersectate, trăsături (de regulă grafice) care se intersectează. Constatarea unei succesiuni anormale a trăsăturilor ce se intersectează constituie un element concludent al modificării actului prin adăugire ori a preexistenţei semnăturii pe acel act. În mod normal, t. ulterioare trebuie să se suprapună peste cele anterioare, deoarece, în mod logic, rândul care urmează se scrie după cel precedent, iar semnătura se execută la sfârşitul textului. Când însă această ordine firească se încalcă, astfel încât trăsăturile rândului anterior se află deasupra celui ce urmează, sau t. ultimului rând al textului apar
pestee trăsăturile care alcătuiesc semnătura, înseamnă că acel rând sau întregul text s-a scris ulterior. Posibilitatea determinării ordinii de executare a t. depinde de situaţiile concrete cercetate, precum şi de procedeele tehnice aplicate. În locul intersecţiei a două trăsături au loc o serie de transformări fizico-chimice generate de acţiunea mecanică a instrumentului scriptural şi de interacţiunea materialelor de scriere între ele, pe de o parte, şi între acestea şi hârtie, pe de altă parte (absorbţie, difuzie, osmoză etc.). Dintre factorii care iufluenţează imaginea intersecţiei trăsăturilor se notează calitatea hârtiei, îndeosebi gradul de încleiere, modul de finisare (satinarea) şi starea suprafeţei; genul instrumentului scriptural, în special forma vârfului; natura materialelor de scriere, culoarea, intensitatea acestora; condiţiile concrete de scriere (ritmul scrierii, viteza de execuţie a celor două trăsături, gradul de presiune, orientarea t., înclinarea instrumentului scriptural); intervalul de timp scurs între executarea primei t. şi a celei ulterioare. Elementele mai tipice care atestă ordinea cronologică de executare a două t. sunt următoarele: contiunitatea trăsăturii superioare, implicit întreruperea celei inferioare; deplasarea unor particule din materialul trăsăturii anterioare pe direcţia mişcării instrumentului scriptural cu care se execută trăsătura ulterioară; inundarea - în cazul scrierii cu cerneală - a trăsăturii aflate dedesubt, care se manifestă prin lăţirea trăsăturii de deasupra în zona intersecţiei. Un rol important în stabilirea ordinii de execuţie a t. î1 au experimentările prealabile, făcute în afara cazului cercetat, precutn şi în legătură cu speţa anume ce se cere elucidată. În cadrul experimentărilor se va încerca să se reproducă, pe cât posibil mai exact, elementele şi condiţiile intersecţiei în litigiu: hârtie, materiale de scriere, instrumente scripturale, orientarea trăsăturilor, viteza de scriere, presiune, interval de timp între executarea trăsăturilor etc. Când împrejurările permit, este bine ca o parte a experimentărilor să se facă pe actul suspect de fals. Studiul intersecţiei t. impune, în primul rând, folosirea largă a microscopnlni, inclusiv a celui stereoscopic. O importanţă deosebită o are iluminarea intersecţiei. Este indicat ca fasciculul de lumină să fie orientat din diferite părţi şi sub diverse unghiuri de incidenţă, alegându-se poziţia optimă, care relevă în gradul cel mai înalt succesiunea. Ca tehnici de stabilire a succesiunii trăsăturilor intersectate se mai pot utiliza: macro’fotografia cu ajutorul filtrelor de lumină, prin care se diferenţiază tenta (cromtatică a t.; macrofotografiaîn radiaţii ultraviolete (cu iluminare verticală), când una dintre trăsături este executată cu creion care conţine grafit cu un înalt grad de reflexie a acestor radiaţii; analiza prin luminiscenţă; spectrofotometria de reflexe; copierea trăsăturilor pe un alt suport (hârtie, materiale foto, peliculă de polivinil etc.), ocazie cu care t. de deasupra apare continuă, iar cea aflată dedesubt discontinuă; tratarea locului intersecţiei cu vapori de amoniac sau acizi concentraţi (azotic, clorhidric, tricloracetic) care, prin reacţiile date, poate evidenţia inundarea materialului de scriere din trăsatura de deasupra sau continuitatea acesteia. Alterarea actului prin adăugiri poate fi constatată şi prin examinarea intersecţiei scrisului cu îndoiturile hârtiei. Plierea repetată a hârtiei duce la deteriorarea încleierii acesteia, la deranjarea fibrelor şi, deci, la mărirea gradului de absorbţie pe liniile îndoiturilor. Când toate părţite actului sunt scrise deodată, materialul de scriere va prezenta acelaşi aspect de-a lungul întregii îndoituri. Adăugirea unui scris pe un asemenea act va fi marcată fie de întreruperea trăsăturii în locul intersectiei, fie, în cazul scrierii cu cerneală, de difuzia acesteia. trideltic, subtip de desen papilar cu trei delte care face parte din tipul combinat. trifurcaţie, creastă papilară care într-un punct se ramifică în trei braţe. Constituie un
detaliu caracteristic de identificare într-o amprentă. trusă antropologică, valiză în componenţa căreia intră: şublere (de dimensiuni mari şi medii), orbitometru, ruletă, palatometru, dermatometru, pelvimetru (mare şi mic) şi dinamometru. T. poate fi folosită pentru executarea de examinări antropometrice la: cadavre, urme de natură osteologică, reconstrucţia trăsăturilor morfofizionomice ale craniului, efectuarea de cercetări ale obiectelor de uz vestimentar şi examinarea urmelor formă create pe diferitele părţi ale corpului omenesc. trusă criminalistică, valiză, geantă sau cutie special amenajată în care se ţin aparate, instrumente, alte obiecte şi substanţe de primă necesitate, folosite în exercitarea atribuţiilor tehnico-criminalistice la faţa locului şi în alte împrejurări care implică participarea criminalistului. În raport cu natura instrumentelor pe care le conţin, trusele criminalistice se împart în două grupe: truse universale, utilizate pentru executarea operaţiunilor tehnico-criminalistice de bază; truse cu destinaţii speciale, utilizate pentru executarea unei anumite operaţiuni tehnicocriminalistice. trusă criminalistică cu destinaţie specială, valiză, geantă sau cutie special amenajată care conţine aparate, instrumente, substanţe strict necesare pentru executarea unei anumite operaţiuni tehnico-criminalistice. Principalele t. sunt: trusă foto; trusă cu substanţe chimice pentru marcare; trusă pentru examinarea cadavrelor neidentificate; trusă cu reactivi pentru testarea stupefiantelor; trusă de film; trusă pentru microurme. trusă criminalistică universală, valiză sau geantă special amenajată care conţine aparate, instrumente, alte obiecte şi substanţe necesare pentru executarea principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice în procesul cercetării la faţa locului. Instrumentarul t. este grupat astfel: instrumentar pentru orientare în teren, pentru marcarea locului cercetat şi pentru executarea de măsurători; instrumentar pentru căutarea, descoperirea, relevarea, transferarea şi ridicarea urmelor; instrumentar pentru executarea mulajeior; iustrumentar pentru amprentarea persoanelor; instrumentar pentru întocmirea schiţei şi a desenelor; alte instrumente cu utilizări diverse. trusă pentru examinarea cadavrelor neidentificate, trusă criminalistică cu destinaţie specială conţinând instrumentar, substanţe şi materiale pentru toaletarea şi restaurarea fizionomiei cadavrului, precum şi pentru operaţiile de identificare ale acestuia. trusa film, trusă criminalistică cu destinaţie specială pentru protecţia şi pentru transportul în teren ale aparaturii şi ale instrumentarului necesar executării filmului judiciar sau a videofilmării. T. conţine: aparatul de filmat sau videomagnetofonul, accesoriile acestora, materiale fotosensibile sau benzi magnetice. trusa foto, trusă criminalistică cu destinatţie specială pentru protecţia şi pentru transportul în teren ale aparaturii şi ale instrumentarului necesar executării fotografiei judiciare. T. conţine: aparat fotografic, obiective diferite, teleobiectiv, fir declanşator, exponometru, parasolar, filtre diferite, casete cu material fotosensibil, şină de glisare. trusă pentru microurme, valiza care conţine un dispozitiv electric cu ventilator careaspiră microurmele printr-o tijă direct pe o bandă de scotch, unde se produce şi
protejarea lor cu o peliculă adezivă. Dispozitivul este dotat cu un microscop monocular şi cu o sursă de luminat care permit examinări preliminare necesare descrierii lor în procesul verbal de cercetare la faţa locului. T. mai conţine un redresor pentru încărcarea acumulatorului şi un set de sonde interschimbabile ce se folosesc în funcţie de specificul locului de unde se recoltează microurmele. trusă cu reactivi pentru testarea stupefiantelor, trusă criminalistică cu destinaţie specială, conţinând seturi de tuburi cu reactivi pentru verificarea stupefiantelor şi pungi pentru recoltarea substanţelor cercetate. trusă pentru relevarea urmelor de metale, valiză în care se găsesc sprayuri cu soluţii relevatoare şi o lampă U.V. de intensitate mare, cu ajutorul căreia se pot pune în evidenţă urmele lăsate de obiectele metalice pe pielea umană. trusă cu substanţe chimice pentru marcare, trusă criminalistică cu destinaţie specială, conţinănd substanţe chimice de marcare a diferitelor obiecte sau valori, precum şi mijloacele tehnice necesare preparării şi aplicării acestor substanţe şi verificării rezultatelor obţinute. tub de cartuş, piesa care uneşte elementele componente ale cartuşului, protejează încărcatura de pulbere şi asigură obturaţia gazelor în timpul tragerii, împiedicând scăparea lor din canalul ţevii pe la culată. Tuburile de la cartuşele pentru armele de tip militar sunt metalice, iar cele pentru armele de vânătoare sunt confecţionate, în marea lor majoritate, din carton, cu excepţia părţii inferioare, care este metalică. Se disting tuburi cilindrice al căror diametru interior coincide cu calibrul armei şi tuburi în formă de sticlă, la care numai gâtul are diametrul egal cu calibrul armei. În partea de jos a tubului se află locaşul pentru montarea capsei, care este unit cu cavitatea interioară a tubului prin orificiile de amorsare, care servesc la transmiterea flăcării de la capsă la încărcătura de pulbere.
Ţ ţeava armei, parte principală a armei, de care depind calităţile balistice ale acesteia. La armele de tip miltar, ţeava se compune din camera cartuşului (detunător) şi partea ghintuită, unite între ele prin conul de racordare. La armele de vânătoare cu ţeava lisă, se distinge o primă parte a acesteia de formă tronconică şi o a doua parte cilindrică. Unele ţevi sunt strangulate la gură (construcţie Shoke), pentru obţinerea unui efect de grupare mai pronunţată a alicelor.
U unghiul de câmp al imaginii, unghiul format în centrul optic al obiectivului aparatului fotografic de dreptele care unesc acest centru cu extremităţile diagonalei câmpului imaginii înscris în cercul de claritate sau cu mijloacele laturilor cadrului imaginii. Valoarea u. variază în funcţie de obiectiv şi este determinată, în principal, de distanţa focală şi de deschiderea utilă ale obiectivului fotografic. În general, valoarea u. la
majoritatea obiectivelor fotografice este cuprinsă între 30° şi 45°, valori mult mai mari sau mai mici fiind întâlnite la obiective cu destinaţii speciale. unghiurile de impact al glonţului, unghiurile formate de linia traiectoriei glonţului cu planul orizontal, cu planul vertical şi cu planul ţintei în punctul de contact al glonţului cu ţinta. Valorile u. sunt folosite ca bază de calcul în aplicarea metodelor de determinare a direcţiei de tragere şi de stabilire a locurilor în care s-au aflat trăgătorul şi persoana în care s-a tras, în momentnl tragerii. unghiul mersului, unghiul format între axa longitudinaliă a urmei piciorului sau a încălţămintei şi linia direcţiei de mers. U. este specific fiecărei persoane, el poate fi diferit de la un picior la celălalt ale aeleiaşi persoane şi constituie un element esenţial şi constant al cărării de urme care este valorificat în procesul identificării criminalistice. urmă, orice modificare materială, produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite şi elementele componente ale mediului în care şi-a desfăşurat activitatea infracţională. În sens larg, prin urmă unii autori înţeleg cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acţiunii infractorului sau totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârşirea unei infracţiuni. Se emit păreri în literatura de specialitate potrivit carora prin urmă, în sens restrâns, se înţelege reprezentarea structurii exterioare a unui obiect sau a unei substanţe. urmă de adâncime, urmă care se formează prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării. În numeroase cazuri urmele de adâncime conţin atât porţiuni statice, cât şi dinamice sub formă de striaţii. De exemplu, fundul urmei create de încălţăminte va reda conturul talpii San tocului (portiuni statice) iar rnarginile vor reproduce sub forma de striaţii caracteristice ale muchiei tălpii (porţiuni dinamice). urmă biologică, urmă materie care provine de la vieţuitoare (om, animale, plante). De exemplu: sânge, ţesuturi, fire de păr, seminţe, frunze etc.). urmă de cauciuc, v. material plastic. urmă concepţională, urmă stocată în memoria unei persoane cu privire la un fapt seăvârşit, perceput şi memorat de subiect sau de către alte personae, care permite fondarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului, martorului, minorului şi părţii vătămate, precum şi a reacţiilor prezentate de subiect în timpul testării la poligraf şi cu ajutorul vocii. urme create de fenomene, totalitatea modificărilor produse la faţa locului în procesul incendiilor, exploziilor sau catastrofelor. De exemplu: urme caracteristice de scurtcircuit; urme create de scurgerea curentului de înaltă tensiune; modificările produse în atmosferă de unele explozii etc. urmă dinamică, urma formată în procesele de alunecare şi de frecare ale suprafeţelor obiectului creator şi ale obiectului primitor de urmă. În această categorie se includ
urmele create de: plinurile dintre ghinturile ţevii armei pe glonţ; neregularităţile tăişului unui cuţit sau topor pe suprafaţa obiectului tăiat; deraparea roţilor autovehiculelor; urmele de dinţi şi, după studii mai recente, chiar şi urmele lăsate de desenul papilar. urmă formată prin ardere, modificare produsă la locul săvârşirii infracţiunii prin prezenţa de resturi carbonizate sau cenuşi ale unor corpuri sau substanţe de natură organică. U. prezintă interes în identificarea critninalistică întrucât permite stabilirea fenomenului care a avut loc şi, după caz, determinarea substanţei antrenate în procesul de combustie. urmă formată prin topire, modificare produsă la locul săvârşirii infracţiunii prin prezenţa unei topituri, de regulă resolidificată prin răcire şi mai rar în stare de substanţă lichidă. De exemplu: picături de metal topit, de ceară de lumânare, de material plastic etc. Urma creată prin topirea conductorilor electrici în procesul unui scurt-circuit are aspect caracteristic şi se numeşte perlare. U. prezintă interes în identificarea criminalistică întrucât permite stabilirea substanţei solide din care s-a format şi a fenomenului care s-a produs. urmă formă, urmă produsă prin modificarea formei corpurilor primitoare ca rezultat al acţiunii factorilor creatori. Este, în general, o reproducere a construcţiei exterioare a acestora. Forma, împreună cu toate caracteristicile sale, are rolul principal în identificarea factorului creator. U. poate fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării, stropirii etc. În categoriea urmelor formă se includ şi urmele create prin căderea de substanţă lichidă, semilichidă sau vâscoasă de la înălţimi diferite, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni (picături de sânge, urină, apă, ulei, benzină, vopsea etc.). Examinarea acestor urme oferă date în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de consumare a actelor care le-au produs. urmă lăsată de animale, urmă creată în câmpul infracţiunii prin modificările produse de copite, gheare, coarne, aripi, colţi şi parţial de pene, păr, produse biologice, precum şi urmele de miros. urmă lăsată de obiecte, totalitatea modificărilor produse la locul săvârşirii infracţiunii de obiectele folosite în comiterea faptei. În această categorie intră urmele lasate de: obiectele de încălţăminte, obiectele de îmbrăcăminte, instrumentele de spargere sau de scriere, vehicule, noduri şi legături, armele de foc, de maşinile de scris, magnetofoane, video- magnetofoane, aparate de fotografiat şi de filmat. urmă lăsată de om, totalitatea modificărilor, produse ca urmare a contactului corpului omenesc cu obiectele din mediul înconjurător, precum şi din mişcările complexe ale acestuia iniţiate, deliberate şi coordonate de activitatea cerebrală. Din această categorie fac parte: modificările produse din contactul mâinilor, picioarelor, feţei, dinţilor, buzelor şi a altor părţi ale corpului cu obiectele din câmpul infracţional, produsele biologice de natură umană, vocea si vorbirea, scrisul, modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor, urmele de miros, etc. urmă lăsată de vegetale, totalitatea modificărilor produse în câmpul infracţional de frunze, ramuri, seminţe şi de vegetale prelucrate (cafea, tutun, iasca etc.), precum şi
resturi materie din aceste vegetale, produse biologice de origine vegetală. urmă în litigiu, urmă lăsată la locul comiterii infracţiunii de către făptuitor sau victimă, de obiectele folosite la comiterea infracţiunii, de cele care sunt produsul infracţiunii. Prin expertiza criminalistică a u. se poate ajunge la indentificarea persoanei, a obiectului sau a fenomenului creator. urmă materie, produse, substanţe sau particule de natură organică sau anorganică aparute în procesul săvârşirii unei infracţiuni care, prin compoziţia şi aspectul lor, pot avea importanţă criminalistică. Din această categorie fac parte: urmele biologice de natură animală şi vegetală, urmele de produse petroliere, urmele de materiale plastice, urmele de vopsea, urmele de metale, urmele de sol, urmele de natură pulverulentă, urmele de sticlă, urmele de hârtie, urmele de cerneluri, tuşuri şi pastă de scris, urmele de produse textile, urmele de substanţe toxice, urmele de incendii şi cele de explozii. urmă de natură anorganică, urmă de substanţă chimică în molecula căreia nu există atomi de carbon. urmă de natură organică, urmă de substanţă care contine în molecula sa atomi de carbon legaţi între ei, de hidrogen, azot, oxigen, sulf, clor etc. Provin de obicei din organismele vii. Ex.: proteine, glucide, lipide, hidrocarburi etc. urmă poziţională, schimbarea poziţiei iniţiale a obiectelor şi a lucrurilor care au legatură cu comiterea unei infracţiuni. De exemplu, descoperirea la locul faptei a unei uşi întredeschise sau ceasul spart la o anumită oră constituie urme poziţionale. Această categorie de urme este mai puţin valorificată. urmă sonoră, urma creată de emisia vocală sau de zgomotul diferitelor obiecte în procesul de mânuire a lor. Caracteristicile generale şi individuale ale acestora pot conduce la identificarea sursei de emisie. Din această categorie fac parte: urmele sonore ale vocii şi vorbirii, urmele sonore ale împuşcăturii, urmele sonore ale maşinilor de scris, urmele sonore ale încălţămintei, urmele sonore ale monedelor false etc. urmă statică, urmă formată în situaţia în care cele două corpuri - corpul creator şi corpul primitor de urmă - intră în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece între ele. De exemplu: urma tălpii încălţămintei rămasă pe pământ moale, forma crestelor papilare, conturul instrumentelor de forţare imprimat în tocul uşii, conturul dinţilor pe pielea victimei, forma reliefului benzii de rulare a anvelopelor pe nisip, praf sau asfalt fac parte din categoria urmelor statice. urmă de suprafaţă, urmă care apare ca rezultat al unor depuneri sau al unor preluări de substanţă de pe suprafaţa unui obiect care vine în contact cu alte obiecte, fară a schimba forma corpului purtător. Acestea pot fi de stratificare, atunci când obiectul creator depune pe obiectul primitor un strat dintr-o substanţă oarecare, şi de destratificare, atunci când un obiect ridică de pe obiectul primitor un strat fin de substanţă care se afla pe acesta. Urmele dee stratificare sau de destratificare pot fi vizibile sau invizibile (latente). Tot în cadrul urmlor de suprafaţă trebuie incluse şi acelea care redau conturul unui obiect ca urmare a protejării locului ocupat de acesta. De exemplu: tabloul,
covorul, tapiţeria sau alt obiect va lăsa pe suprafaţa unde a stat conturul său, printr-o culoare mai deschisă faţă de restul suprafeţii asupra căreia a acţionat fumul, caldura, lumina şi alţi factori degradanţi. urme create pe scoarţa cerebrală, v. modificări la nivelul scoarţei cerebrale produse în percepţia tabloului infracţional. urmele principale ale împuşcăturii, urme create de proiectil sau de părţi ale acestuia, prin străpungere, formarea unei înfundături (canal orb) sau prin atingerea lui tangenţială (ricoşeu). În primul caz, urma se constituie din orificiul de intrare, eventual din canal, dacă obiectu1 este mai gros, şi din orificiul de ieşire. În a doua situaţie există numai orificiul de intrare şi canalul înfundat (orb). Orificiul de intrare, care, în genere, corespunde cu diametrul proiectilului, are, de regulă formă circulară şi se caracterizează prin lipsă de material şi margini orientate pe direcţia de pătrundere a proiectilului. Orificiul de ieşire este, de obicei, mai mare decât cel ce intrare şi are marginile orientate în afară. Delimitarea certă a orificiilor de intrare şi de ieşire se poate face pe baza stabilirii factorilor suplimentari ai împuşcăturii. În cazul armelor de vânătoare se formează un singur orificiu de intrare când se trage de la distanţă mică şi mai multe orificii când distanţa este mai mare, din cauza dispersiei alicelor. În funcţie de condiţiile concrete de tragere, orificiile de intrare şi de ieşire pot prezenta şi forme atipice. Astfel, în unele materiale textile (tricotate) şi elastice poate să nu apară lipsă de material, orificiul de intrare să nu aibă formă circulară şi să nu fie mai mic decât cel de ieşire. Aceste aspecte au loc îndeosebi când se trage cu ţeava lipită sau de foarte aproape, când proiectilul este deformat ca urmare a ricoşeului sau când se trage cu o armă cu ţeava retazată ori de construcţie meşteşugărească şi cu muniţie necorespuzătoare. Uneori proiectilul se fragmentează, formând mai multe orificii de intrare de formă neregulată.
V „valul curioşilor“, termen folosit pentru persoanele aflate la locul unde s-a săvârşit o infracţiune sau în apropierea acestuia şi care, din curiozitate, pătrund sau încearcă să intre în câmpul infacţiunii, putând astfel să distrugă, în totalitate sau în parte, urmele şi să creeze altele. De aceea, paza locului faptei şi îndepărtarea curioşilor sunt printre primele măsuri care se iau în astfel de cazuri, oprind astfel pătrunderea la faţa locului a aşa-zisului „val al curioşilor“. variabilitatea scrisului 1. Proprietatea scrisului unei persoane în care apar caracteristici grafice diferite şi, mai ales, forme sau particularităţi constructive ale aceluiaşi semn grafic. 2. Proprietatea unei persoane de a realiza două sau mai multe variante de scris sau de semnătură. În acest sens, se pot nota scrierea foarte îngrijită a unor acte (diplome, certificate ş.a.), scrierea desenatorilor tehnici, a contabililor, scrierea obişnuită cu mâna stângă, scrierea într-o limbă străină, semnarea în mod diferit, în raport de natura actului etc. Noile variante ale scrisului apar, de regulă, după consolidarea variantei de bază, a scrisului cursiv; obişnuit. Gradul de deosebire dintre varianta priucipală şi variantele suplimentare diferă de la caz la caz, uneori fiind atât de pronunţat încât cu greu se poate aprecia dacă provin de la aceeaşi persoană. Varietatea caracteristicilor grafice şi a scrisului în ansamblul său nu impietează însă asupra identificării scriptorului. Ea trebuie avută în vedere de către expert atât în faza comparării scrisurilor, cât şi în faza aprecierii
caracteristicilor constatate. În felul acesta se va face distincţia între deosebirile grafice datorate executării a două scrisuri de către persoane diferite şi deosebirile datorate variabilităţii scrisului aceleiaşi persoane. vechimea actului, problemă ce se pune în situaţia în care trebuie stabilită data reală la care s-a întocmit un act sau o parte a acestuia. Pentru stabilirea vechimii relative a actului se întreprind două genuri de cercetări: unele referitoare la metamorfoza materialelor de scriere, la schimbările suferite de acestea în funcţie de timpul scurs de la întocmirea actului şi altele referitoare la anacronisme. Sub primul aspect, este de reţinut mai întâi că hârtia care serveşte ca suport pentru materialele de scriere oferă relativ puţine indicii asupra datei întocmirii actului (grad de îngălbenire etc.). La aceasta se adaugă faptul că un scris recent se poate executa pe o hârtie foarte veche sau pe o hârtie învechită artificial. În ceea ce priveşte materialele aplicate prin scriere pe hârtie, trebuie menţionat mai întâi faptul că creionul simplu de grafit, creioanele colorate, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative nu prezintă metamorfoze notabile, de natură să furnizeze elemente asupra vârstei lor. Celelalte materiale de scriere, îndeosebi cernelurile, oferă o serie de indicii de constatare a vechimii actelor. E1e sunt susceptibile de transformari odată cu trecerea timpului, dar trebuie reţinut că aceste transformări depind şi de alţi factori, de care trebuie sa se ţină seama la aprecierea datei întocmirii actului. Ca elemente constatabile, de natură să ofere informaţii asupra timpului de când cerneala este aplicată pe hârtie, se pot nota nuanţa de culoare (gradul de oxidare), solubilitatea, copiabilitatea, viteza de reacţie la tratarea cu diverşi reactivi chimici, migrarea clorurilor sau sulfaţilor în stratul hârtiei. Anacronismele într-un act pot fi relevate de numeroase elemente ale acestuia: hârtia, materialul de scriere, instrumentul scriptural folosit, ortografia, evoluţia şi aspectul scrisului, conţinutul actului, carcterele dactilografice, impresiunea de ştampilă, timbrul aflat pe act ş.a. Toate acestea pot fi în neconcordanţă cu data înscrisului, fie că ele nu existau în acea perioadă, fie că aveau altă formă, alte particularităţi, fie că împrejurarile despre care se menţionează în act nu avuseseră loc san nu puteau fi cunoscute. Importante elemente de determinare relativă a datei întocmirii actelor le pot oferi şi textele dactilografiate. Se ştie că mecanismele şi piesele maşinilor de scris se dereglează, se uzează în cursul exploatării lor. Momentul apariţiei defecţiunilor şi irtervalul de timp cât au durat acestea se constată prin analiza actelor dactilografiate în perioada când se presupune că s-a întocmit actul în litigiu. Constatarea unor neconcordanţe evidente va atesta irealitatea datei inserate în actul supus examinării. Nu mai puţin importante, ca surse de determinare a vechimii actului, sunt timbrele şi mărcile. În funcţie de data emiterii şi de timpul cât s-au aflat în circulaţie, ele pot furniza indicii preţioase asupra posibilităţii sau imposibilităţii întocmirii actului la data inserată în el. Existenţa pe un act a unor timbre sau a unor mărci care însă nu fuseseră emise la data pe care o poartă acel act constituie o dovadă peremptorie a fictivităţii sale. Valoarea potenţială a oricăruia dintre criteriile de mai sus se poate fructifica numai dacă cercetătorul se află în posesia unor colecţii cât mai complete de hârtie, de instrumente scripturale, de texte dactilografiate, de ştampile, de timbre etc., cunoscând în acelaşi timp datele când ele au apărut sau au încetat să fie fabricate ori emise. vechimea împuşcăturii, stabilirea datei când s-a tras ultima oară cu arma, după urmele rămase pe şeava acesteia. Elementele care se iau în consideraţie sunt: eventualul miros de pulbere arsă, modificările aspectului exterior şi ale compoziţiei chimice a
reziduurilor rămase în arma tragerii, prezenţa şi intensitatea coroziunii în interiorul ţevii. Toate aceste aspecte depind însă de mai mulţi factori, cum ar fi: faptul dacă după tragere arma a fost san nu curăţată, condiţiile în care aceasta a fost păstrată (temperatura şi umiditatea aerului, agenţi chimici etc.), faptul dacă în momentul ridicării ei pentru cercetări capetele ţevii au fost înfundate cu vată sau cu un alt material, natura pulberii folosite ş.a. La o ţeavă curăţată şi unsă după ultima tragere se pot lua în calcul gradul de vâscozitate a unsorii, precum şi cantitatea depunerilor de praf ori a altor corpuri străine. Examinările fizico-chimice se fac direct la capetele ţevii, precum şi pe urmele prelevate din interiorul acesteia, de obicei cu vată înfăşurată pe vergea. verificarea expertizei criminalistice, activitatea de verificare a unei expertize de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată care a dispus-o. V. se referă la completitudinea răspunsurilor expertului, adică în ce măsură acesta a răspuns sau nu la toate întrebările, la metodele ştiinţifice folosite de expert, precum şi la faptul dacă au fost respectate întocmai normele legale care reglementează activitatea de expertiză. verificarea ipotezelor, v. verificarea versiunilor. verificarea versiunilor, activitate care are ca obiectiv verificarea versiunilor criminalistice. V. se face în mod paralel, iar nu consecutiv, considerând aprioric că una sau alta dintre ele este mai probabilă. O versiune se consideră verificată de realitatea faptelor atunci când ea a rămas singura valabilă, veridicitatea ei nefiind contrazisă de niciun material al cauzei, iar celelalte au fost înlăturate motivat pe parcursul verificării. La stabilirea ordinii executării activităţilor pentru verificarea versiunilor se va ţine seama să se acorde prioritate celor care au ca scop fixarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă care pot să se schimbe ori să dispară, împiedicarea săvârşirii altor infracţiuni, a dispariţiei persoanelor bănuite etc. Tot ca prioritate se vor executa şi activităţile ale căror rezultate au importanţă pentru toate versiunile elaborate sau pentru o parte dintre acestea. versiunea criminalistică, rezultatul unui proccs de gândire în cadrul căruia, pe baza datelor faptice stabilite la un moment dat, a cunoştinţelor şi a experienţei organului de urmărire penală, se elaborează presupuneri cu privire la un anumit fapt sau la mai multe care au importanţă pentru cauză. V. este deci o presupunere bazată pe datele existente în cauză, pe cunoştinţele şi pe experienţa organului de cercetare penală. Ea nu exclude existenţa altor posibilităţi de explicare a faptelor la care se circumscrie. V. poate fi justă sau injustă. Numai o versiune justă este verificabilă. O versiune este justă atunci când presupunerea este corect formulată, logică şi se confirmă prin verificări. Uneori se foloseşte în loc de v. termenul de ipoteză. videofonograma judiciară 1. Sistemul tehnico-ştiinţific de captare, de imprimare şi de redare a imaginii şi a sunetului infracţiunii, folosită în scopul prevenirii şi descoperirii unor asemenea fapte, identificării făptuitorilor şi dovedirii vinovăţiei. 2. Banda magnetică pe care s-au înregistrat în totalitate sau în parte imaginea şi sunetul unor scene infracţionale în timpul comiterii faptei sau în cursul procesului penal ori civil. V. poate fi folosită la fixarea situaţiei şi a urmelor din câmpul infracţional, la constatarea unor fapte penale, la fixarea reconstituirii, a experimentelor, a procesului de prezentare spre recunoaştere, a declaraţiilor învinuitului, inculpatului, martorului, părţii vătămate, a
confruntării, a unei examinări psihiatrice sau psiholog,ice, pentru examinaxea în laboratoarele de expertiză criminalistică şi în scop didactic. video magnetofon, v. magnetoscop. viteza iniţială a proiectilului, viteza de deplasare a proiectiluli la ieşirea din ţeavă în momentul încetării presiunii gazelor asupra lui. Ea depinde de valoarea presiunii gazelos şi de durata acţiunii acestora. La rândul ei, presiunea gazelor este în funcţie de felul pulberii, de greutatea încărcăturii şi de lungimea ţevii. viteza scrisului, caracteristică generală legată direct de dinamica scrierii, de automatismul mişcărilor şi de cursivitatea redării semnelor grafice. Tempoul de scriere, care poate fi rapid, mediu sau încet, se determină în funcţie de configuraţia semnelor grafice, de modul cum sunt începute, terminate şi legalte între ele, de poziţia trăsăturilor însoţitoare etc. Ritmul accelerat de scriere, spre exemplu, se caracterizează prin continuitatea mişcărilor, simplificarea construcţiei literelor, legarea semnelor grafice, deplasarea spre dreapta a barelor şi a semnelor diacritice, prin tendinţa de spaţiere şi de dilatare sau de filiformizare a scrisului, precum şi printr-o intensitate redusă a apăsării în procesul scrierii. vizare fotografică, acţiune tehnico-fotografică de dirijare a aparatului fotografic în scopul de a realiza încadrarea în câmpul imaginii a subiectului de fotografiat în limitele dorite şi punerea la punct a obiectivului pentru a asigura claritatea imaginii. vizor fotografic, dispozitiv optic al aparatului fotografic care permite încadrarea, după dorinţă, în câmpul imaginii a subiectului care interesează şi obţinerea clarului imaginii prin punerea la punct a obiectivului fotografic. Vizoarele fotografice se împart în două mari categorii: vizoare sistem reflex mono-obiectiv, la care vizarea se face prin obiectiv iar axa optică a vizorului coincide cu axa optică a obiectivului, şi vizoare sistem reflex cu două obiective sau cu vizare directă, la care axa optică a vizorului nu coincide cu axa optică a obiectivului, producând efectul cunoscut sub denumirea de eroare de paralaxă. Cele mai indicate pentru efectuarea fotografiei judiciare operative sau de examinare sunt vizoarele sistem reflex mono-obiectiv. vocea, rezultatul vibraţiilor periodice ale presiunii aerului în cavităţile supraglotice, cu participarea mecanismului liguo-palatal. În criminalistică v. face obiectul cercetărilor ştiinţifice în vederea identificării vorbitorului. vocogramă, reprezentarea grafică a undei sonore a vocii şi a vorbirii. V. poate fi: în bandă lată, care permite cercetarea pe verticală a frecvenţei formanţiale şi pe orizontală a duratei; în bandă îngustă, care permite examinarea notei fundamentale, a armonicilor şi a frecvenţei tonului fundamental; în secţiune, care oferă date despre amplitudinea în funcţie de frecventă la un moment preselecţionat; tridimensională (de contur), în care liniile de contur sunt trasate 1a intervale de 6 dB, descriind o reprezentare topografică şi care asigură o gamă mai mare a discriminării amplitudinii. volută, v. semn grafic.
vopsea (urmă de v.), dispersie peliculogenă în care faza dispersată este o suspensie de pigmenţi şi de materiale de umplutură într-un lichid (ulei, sicativ, apă, răşină etc.) care are proprietatea de a colora şi de a acoperi diferite suporturi. Urmele criminalistice constituite din vopsele sunt considerate vopselele ca atare, fragmente de pelicule de vopsea desprinse de pe suporturi sau urme (ştersături, praf) de vopsea rezultate în urma impactului suportului purtător de vopsea cu alte obiecte, care reprezintă obiectul infracţiunii sau au vreo legatură cu infracţiunea comisă, găsindu-se la locul săvârşirii acesteia. Sub denumirea generică de urme de vopsele se înţeleg urmele de lacuri, emailurile, grundurile, chiturile, chiturile de culoare, vopselele intermediare şi cele ca atare. Urmele de pelicule de vopsele se caracterizează prin forma lor (care se poate încadra în masa peliculei din care provin) şi prin numărul straturilor de vopsele, divers colorate şi cu grosimi diferite. Uneori apar sub forma unor ştersături, dungi sau pete, în special când apar pe suporturi moi (haine). Aceste urme apar cel mai des în cazul accidentelor de circulaţie şi în furturile prin spargere. În cazul accidentelor se formează în urma impactului a două sau mai multe vehicule, a unui vehicul în mişcare cu un obstacol static sau cu corpul unei persoane. Urmele de vopsea rămân atât pe obiectele care s-au întâlnit în timpul impactului, cât şi pe teren (şosea) în locul în care a avut loc impactul. În cazul furturilor, urmele de vopsea rămân atât pe obiectele asupra cărora s-a acţionat pentru pătrunderea în locul unde se va produce infracţiunea (uşi, ferestre etc.), cât şi pe obiectele cu care s-a acţionat pentru forţarea acestora. Descoperirea acestor urme se face prin observare directă cu ochiul liber sau cu ajutorul mijloacelor optice de observare (lupă, microscop de buzuuar etc.). Pentru descoperirea lor este necesară observarea atentă, putând fi amestecate cu praf, cu noroi sau cu alte materiale existente la locul săvârşirii infracţiunii. Expertiza urmelor de vopsea se face prin metode traseologice, prin observare directă şi microscopică, prin analiza chimica privind caracteristicile chimice (solubilitate, rezistenţă la acizi sau la baze), cromatografie de gaze şi spectrometrie de absorbţie în domeniul I.R. pentru stabilirea naturii liantului (lichidului de dispersie), spectrometrie de emisie şi spectrometrie de absorbţie atomică pentru identificarea pigmenţilor sau a materialelor de umplutură. Prin expertiză se pot stabili următoarele date: caracteristicile morfologice ale vopselei (culoare, număr şi succesiune de straturi, compoziţie chimică a pigmenţilor, a materialelor de umputură şi a lianţilor); dacă peliculele provin de la o vopsire originală, tipul vehiculelor la care se folosesc asemenea vopsele; dacă urma prezentată are caracteristici asemănătoare cu cele ale modelului de comparaţie şi dacă probele respective pot proveni dintr-un întreg. vorbirea, act individual de exteriorizare a gândirii, în care se pot distinge combinaţiile în alcătuirea cărora subiectul utilizează codul exprimării articulate cu ajutorul mecanismului psiho-fizic. Din punct de vedere criminalistic, v. face obiectul expertizelor de identificare a persoanelor.
Z zaharimetru, v. refractometrie. zona bazală, parte a desenului falangetei, care se formează din linii drepte sau convexe, situate între desenul central şi cuta interfalangică. zona centrală, parte a desenului falangetei, formată din liniile desenului central, care se
pot prezenta în formă de cercuri, spirale, laţuri etc. Se mai numeşte şi zona nucleară şi prezintă cea mai mare importanţă pentru identificarea dactiloscopică. zona marginală, partea exterioară a desenului falangetei, constând din creste papilare în formă de arc care, de fapt, dau conturul falangetei. zona de unde provine firul de păr, regiunea capului din care provin firele de păr. Aceasta poate fi determinată după: lungimea, grosimea, forma, prezenţa coloranţilor artificiali, a ondulaţiilor, precum şi după forma secţiunii transversale. De exemplu: firele de păr din regiunea capilară au, de regulă, lungimea mai mare de 10 cm., grosimea cuprinsă între 60 şi 100 µ, secţiunea transversală este rotundă sau ovoidală, poate fi vopsit, capul distal poate fi sfacelat, rupt sau rotunjit.
