A supraveghea si a pedepsi Nasterea inchisorii Micha el Foucault In cadrul acestei lucrari autorul porneste de la intrebarea „ ce a deter eterm minat nat
privar ivarea ea
de
liberta ertate te
pri privita vita
ca
si sc sco op
al
redr edresar esariii
individului?”. Obiectul acestei carti fiind asa cum afirma si autorul: „ o istorie corelativa a sufletului modern si a unei noi puteri de a judeca; o genealogie a asctului complex stiintifico-juridic pe care puterea punitiva se sprijina, in care isi extrage justificarile si regulile de functionare, prin care isi isi exti extind nde e efec efecte tele le si in sp spat atel ele e caru caruia ia isi isi disi disimu mule leaz aza a exor exorbi bita tant nta a sing singul ular arit itat ate” e”..
Astf As tfel el
el
abor aborde deaz aza a
prob proble lem ma
pute puteri riii
mode modern rne e
sub su b
multiplele ei fatete analizand atat raportul dintre putere si cunoastere, dar si strategiile si modalitatile prin care puterea este aplicata. Aceasta tema este este una una impor importan tanta ta pentr pentru u a putea putea intele intelege ge ce a determ determin inat at apari aparitia tia inchisorilor, inchisorilor, al caror scop este de a reabilita delicventi si nu de a-i pedepsi. Fouc Foucau ault lt cons consid ider era a ca deli delicv cven enta ta a fost fost fact factor orul ul care care a dete determ rmin inat at inte inteme meie iere rea a unei unei noi noi inst instit itut utii ii,, poli politi tia. a. Toto Totoda data ta el cons consid ider era a ca se supravegheaza de la inceputul modernitatii, dar pedeapsa este valabila dintotdeauna. In acest demers autorul porneste de la descrierea unui supliciu prezentand cazul in care un condamnat trebuia sa isi recunoasca public greseala fiind executat apoi intr-un mod de-a dreptul infricosator. Apoi
prezinta o lege care reglementa modul de desfasurare al vietii din inchisori si pune accentul pe faptul ca suplicili in epoca noastra au disparut si ca pedeapsa tine sa devina „ partea cea mai ascunsa a procesului penal”, in acest fel justitia scapand de partea de violenta care o caracteriza mai inainte. „Disparitia suplicilor a dus la disparitia spectacolului, dar si la slabirea dominatiei asupra corpului”, atentia penalitatilor avand acum ca si obiectiv sufletul. Se pune accent pe faptul ca sistem penal este format astazi din foarte multe institutii si ca de cand functioneaza acest nou sistem ( secolele XVIII-XIX ) operatiunea penala „ s-a incarcat cu elemente si persoane extrajuridice ”. Studierea mecanismelor punitive nu ar trebui axata doar pe efectele „ represive” ale acestora ci si pe efectele pozitive ale acestora precum faptul ca pedeapsa are o functie sociala complexa. Daca acuma sistemul penal are ca si obiectiv sufletul, supliciul este definit de Jaucourt ca „ pedeapsa corporala, dureroasa, mai mult sau mai putin atroce”. Pentru ca o pedeapsa sa poata fi considerata un supliciu aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii: sa produca o anumita cantitate de suferinta care sa poata sa fie masurata, sau macar evaluata si ierarhizata; „ moartea reprezinta un supliciu in masura in care nu este pur si simplu o simpla privare de dreptul la viata, ci ocazia si termenul-limita al unei gradari calculate de suferinta”; „moartea-supliciu este o arta de a mentine viata in suferinta”. Supliciul penal nu este orice pedeapsa corporala ci este un mod de a produce suferinta astfel incat urmeaza un ritual organizat care are ca si scop stigmatizarea victimelor si manifestarea puterii ce pedepseste.
Pentru stabilirea adevarului in cazul unui delict sunt foarte importante probele, acestea fiind clasificate astfel : probe adevarate, directe sau legitime ( marturiile ) si probe indirecte, conjecturale, artificiale ( argumentative ); probele manifeste ( demne de luat in seama ), probele imperfecte sau usoare; probele „ urgente sau necesare ” ( nu permit dubii); probele semi-complete ( indicii relative); „ inceputuri de proba ”( indicii indepartate ). Aceste au functie operatorie deoarece daca aceste indicii sunt luate separat poat avea un anumit efect juridic, astfel in timp ce probele complete pot avea ca si rezultat orice fel de condamnare insa pedepsele semicomplete putand duce doar la pedepse corporale. Indiciile pot fi combinate intre ele dupa anumite reguli precise astfel de exemplu doua probe semicomplete pot forma o proba completa. Cea mai importanta proba este marturisirea deoarece aceasta este o proba cu un impact foarte mare incat nu mai este necesar sa fie cautate alte probe. Dreptul penal se foloseste pentru a obtine marturisirea de juramant si de tortura. Obtinerea adevarului prin intermediul torturii este o modalitate de a face sa iasa un indiciu la suprafata, cel mai important care poate fi considerat temeiul unei marturisiri. Trupul apare din nou in prim- plan in momentul in care are loc executarea propriu-zisa a sentintei. Astfel ritualul de a plimba si de a expune corpul isi propune sa faca actul juridic lizibil pentru toata lumea. Acest ritual: face din condamnat „ vestitorul propriei lui condamnarii ”, repeta scena marturisirii, fixeaza supliciul pe crima insasi, executia joaca rolul unei ultime incercari. Supliciul face parte din randul ceremoniilor prin care puterea se manifesta fiind inteles si ca un ritual politic, jucand o
functie juridico-politica prin faptul ca regele sa razbune afrontul adus persoanei
sale.
Acesta
se
desfasoara
printr-un
intreg
ceremonial,
cuprinzand o asa numita scena de confruntare fiind vorba despre actiunea dintre calau si corpul condamnatului. Suplicile erau considerate a fi adevarate atrocitati, la acestea participand si poporul a carui prezenta era necesara pentru buna lor desfasurare, avand rol de spectator sau de martor. Autorul descrie in continuare ritualul de executie si asa zisul „ discurs de esafod ” punand in evidenta importanta acestuia. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea incepe o lupta impotriva suplicilor, mai ales din partea filosofilor, teoreticienilor de drept, juristilor si oamenilor legii. Acestia doreau sa dispara „ confruntarea corp la corp intre razbunarea moranhului si mania inabusita a multimii” si datorita actiunii acestora supliciul a devenit intolerabil. Marii „ reformatori ” ( Beccaria, Servan, Dupaty etc.) au impus „ imblanzirea ” aparatului jurdic prin ameliorarea pedepselor, dar asta nu insemna ca cei vinovati sa scape ci se vroia ca pedepsele sa fie mai domolite si sa pedepseasca mai bine orice tip de delict. Aceasta reforma vine dintr-o politica diferita de a privi delictele si nerespectarea legii. Pentru a putea intelege aceasta reforma, autorul ne prezinta o paralela intre sistemul juridic din Vechiul Regim si a celui din secolul XVIII. Sub Vechiul Regim anumite clase erau privilegiate stabilindu-se diferite limite de nerespectare a legii sau erau cazuri in care anumite ordine nu erau respectate existad asupra lor o consimtire tacita a puterii, neglijenta sau neputand fi impuse si aplicate. Asadar observam ca in acest sistem
ilegalitatile erau destul de frecvente. In jumatatea secolului al XVIII-lea o data cu cresterea bogatiei, tinta ilegalitatilor erau bunurile si avem de acuma de a face cu un ilegalism popular a carui victime erau in principal taranii. Burghezia considera ilegalismul insuportabil atunci cand era vorba de proprietatea funciara., dar cu toate aceste furtul a devenit principalul delict. Ideea promovata era acea ca infractiunile trebuie pedepsite cu fermitate. Principiile noii reforme se formuleaza prin prisma teoriei generale a contractului presupundandu-se ca cetateanul accepta legea, cu riscul de a fi pedepsit tocmai de legea pe care el a sustinut-o.Pedeapsa se cere a fi totusi una umana indiferent de infractiune. Observam totodata si o alta perspectiva in ceea ce ii priveste pe infractori, un exemplu ilustrativ fiind cel al criminalului care este vazut ca un tradator, un raufacator, dreptul de a pedepsi fiind deplasta dinspre razbunarea suveranului spre apararea cetatenilor, in special a vietii publice. Scopul pedepselor este acela de impiedica infractiunilor. Pentru a da un cadru propice puterii punitive aceasta urmareste mai multe reguli precum: regula cantitatii minimale- se considera ca o crima este comisa pentru ca aduce avantaje, dar daca acestea i s-ar atasa un dezavantaj mai mare atunci crima nu ar mai fi asa de dorita; regula idealitatii suficiente – „ daca motivul unei crime il constituie avantajul pe care
criminalul crede
ca-l obtine,
eficacitatea pedepsei rezida in
dezavantajul la care trebuie sa astepte”; regula efectelor lateraleconsidera ca impactul cel mai mare al pedepsei trebuie sa se rasfranga asupra celor care nu au comis greseala si daca am fi siguri ca vinovatul nu ar mai putea repeta greseala ar fi destul sa-i facem pe cei din jur ca
aceasta a fost pedepsit pentru a se feri sa faca asemenea greseli; regula deplinei certitudinii – ideea de ce inseamna crima si presupusele avantaje ale acesteia trebuie sa fie asociata cu ideea unei pedepse care este deja stabilita o data cu inconvenientele care decurg din aceasta, totodata legile care definesc crimele si pedepse trebuie sa fie foarte clare si date publicitatii astfel incat fiecare sa aiba acces la ele; legea adevarului comun —inculpatul trebuie considerat nevinovat pana la proba contrarie, iar pentru a-i dovedi vinovatie judecatorul trebui sa foloseasca instrumente comune si nu forme rituale, anchetele trebuind sa se bazeze pe dovezi empirice; regula specificarii optimale- sustine ca este necesar ca toate infractiunile sa fie clasificate si reunite pe specii astfel incat sa nu raman nimic pe dinafara, este nevoie de „ un cod exhaustiv si explicit, care sa poata defini crimele si sa fixeze pedepsele”. Aceste reguli promoveaza „blandetea” si sustin ca tinta pedepselor nu trebuie sa fie trupul ci sufletul mai precis, reprezentarea faptelor in mintea noastra. Foucault considera ca arta de a pedepsi trebuie sa se bazeze „pe o tehnologie a reprezentarii” si cel mai important este sa gasim pentru crima aceea pedeapsa care sa faca din aceasta infractiune o idee total neaceptabila. Un nou arsenal al pedepselor denumit „ semne-obstacol ” trebuie sa indeplineasca mai multe conditii pentru a putea functiona: sa fie cat mai arbitrar; pedeapsa sa fie in conformitate cu delictul; relatia dintre natura delictului si natura pedeapsei trebuie sa fie clar stabilita; „ sa micsoreze dorinta ce face crima atragatoare, sa mareasca avantajul ce face pedeapsa de temut”, „ pedeapsa sa-l starneasca si sa-l stimuleze pe om mai mult decat a putut greseala sa-l incante”; pedeapsa trebuie sa
„ transforme, modifice, stabileasca semne, amenajeze obstacole; timpul sa fie un „ operator al pedepsei ”; durata pedepsei trebuie sa fie indeajuns de mare; pedepsele trebuie considerate firesti, fiind un mijloc de recompensa pe care vinovatul il ofera tuturor oamenilor pe care crima sa ia afectat; suportul exemplului trebuie sa fie lectia; pedeapsa trebuie sa fie publica, dar nu are ca scop instaurarea terorii; detinuti sa poate fi vizitati o data pe luna pentru ca acestia sa poata vedea care este consecinta greselilor si suferinta pe care acestea o provoaca. Pentru a reduce numarul crimelor, cei care faceau asemenea atrocitati nu mai trebuiau sa fie priviti ca niste eroi ci actiunile lor vor trebui sa fie privite ca unele negative fara sa aiba nimic care sa poate fi apreciat. Deoarece se considera ca inchisoare nu pedepseste ci doar priveaza de libertate, multi s-au razvratit impotriva acesteia cerandu-se uneori desfiintarea lor. De aceea a fost nevoie de o reglementare a statutului juridic al acestor institutii astfel ca apare modele de inchisori. Un prim model este cel al inchisorii Rasphius din Amsterdam. Aceasta era destinata in principal cersetorilor si raufacatorilor tineri si se ghida in functie de 3 principii: durata pedepsei putea fi stabilita de conducerea institutiei in functie de modul de purtare al detinutului, munca era obligatorie si se desfasura in comun, iar in schimbul acesteia primeau un salariu. Detinuti respectau un program foarte strict, ghidat de un program de restrictii si obigatii ferme, dar si de supraveghere continua. Un alt model este Casa de forta din Gent/Gand organizarea acesteia plecand de la faptul ca majoritatea delictelor se datoreaza lipsei de activitate, astfel ei organizau munca penala in jurul unor necesitati economice, de acea cine vroia sa traiasca
trebuia sa munceasca. Cel mai renumit model este cel al inchisorii din Philadelphia deoarece era strans legat de conceptiile sistemului politic american. Presupunea munca obligatorie si permanenta ocupare a detinutilor. Institutia se finanta din munca acestora, dar la randul lor detinute erau remunerati si acest lucru era facut pentru ca acestia sa aiba o sansa de a fi reintegrati moral si material atunci cand vor fi eliberati. Activitatea era foarte stricta, totul fiind supravegheat permanent, fiecare moment al zilei fiind destinat unui anumit scop clar stabilit. Izolarea nu era totala, fiind astfel tratati doar cei care riscau pedeapsa cu moartea sau care era pedepsiti pentru ceva anume in interiorul inchisorii. Caracteristic acesteia este principiul nonpublicitatii pedepsei, executarea pedepsei desfasurandu-se in secret, certitudinea ca detinutul isi ispaseste pedeapsa fiind considerata suficienta pentru a oferi un exemplu. Scopul principal al inchisoarii era acela de transformare a spiriului, detinuti avand acces si la religie. Scopul pedepselor nu este acela de a face uitata infractiunea ci de a transforma autorul acesteia prin intermediul unei tehnici de corectie. La sfarsitul secolului al XVIII-lea existau 3 metode de a organiza puterea punitiva: prima aflata inca in functiune si se sprijina pe vechiul drept monarhic, pedepsirea fiind un ceremonial de suveranitate uzand de stigmatele rituale ale razbunarii, celealate doua se refera la o „conceptie preventiva, utilitara, corectiva a unui drept de a pedepsi ce apartine intregii societatii”, pedepsele sunt in acest caz o „ procedura de recalificare a indivizilor ca subiecti de drept”.
In continuare autorul se ocupa de ceea ce inseamna corpurile docile. Astfel ia cazul soldatilor care desi la inceputul secolul XVII
aveau o
imagine ideala, in a doua jumatate a secolului al XVIII- lea soldatul a devenit ceva ce se fabrica dintr-un corp inapt in masina de care este nevoie. Docilul este „ corpul care poate fi supus, utilizat, transformat si perfectionat”, iar notiunea de „ docilitate” reuneste corpul analizabil si corpul manipulabil. Schemele docile aducand nou in primul rand scara la care se efectueaza controlul, in al doilea rand obiectul controlului ( este avuta in vedere economia, eficienta miscarilor si organizarea interna ). Omul umanismului modern s-a nascut tocmai din atentia acordata lucrurilor marunte si detaliilor. In ceea ce priveste arta repartizarilor disciplina este cea care se ocupa de repartizarea indivizilor in spatiu urmand urmatoarele tehnici: delimitare si specificare unui loc „ separat de toate celelalte si inchis asupra lui insusi”; principiul localizarii elementelor ( cadrilajului )
care
urmarea care fiecare individ sa fie la locul lui; regula amplasarii functionale ce avea ca si scop crearea unor spatii pentru utilizari diverse; elementele sunt intersanjabile acest lucru datorandu-se faptului ca fiecare se defineste prin „ locul pe care il ocupa intr-o serie si prin distanta care-l desparte de celalalte elemente”. In ceea ce priveste controlul activitatii, acesta se facea prin: programul zilnic de activitate; elaborarea temporala a
actului-
referindu-se
la
o
schema
anatomo-cronologica
a
comportamentului; corelarea corpului cu gestul- „ un corp bine disciplinat formeaza contexul operational al celui mai marunt dintre gesturi ”;
articularea
corp-obiect-care are
o
functie
de sintetizare; utilizarea
exhaustiva. Organizarea genezelor individuale prezinta transferul de cunostiinte de care ucenicul are parte pentru a ajunge maestru. Astfel pentru a instruirea sa fie eficienta aceasta este organizata prin intermediul anumitor procedee scoase in evidenta de organizarea militara: impartirea timpului in intervale; organizarea intervalelor temporale in scheme; trecerea printro care sa indice daca subiectul a atins nivelul statutar; organizarea seriilor dupa nivel, vechime si grad. Disciplina nu mai este doar „ o arta de a organiza corpurile , de a extrage din acestea timp si de a cumula acest timp, ea trebuie sa compuna fortele in vederea obtinerii unui apart eficace”, acest lucru obtinandu-se prin faptul ca: corpul individual devine un obiecte ce poate fi miscat si pus in relatie cu alte componente; seriile cronologice sunt piese intr-un mecanism pe care disciplina le combina pentru a forma un timp compus; ordinele sunt folosite pentru a sustine activitatea individului acestea fiind clar si concise. Se pare ca disciplina fabrica 4 tipuri de individualitate: celulara, organica, genetica si combinatorie. Pentru a mentine disciplina apare si supravegherea si o data cu tehnicile care o fac sa fie discreta si sa vada ceea ce trebuie sa vada fara ca macar sa fie observata. Acest lucru se rasfrange si asupra arhitecturii cladirilor care permitea supravegherea care se extinde in toate ramurile de la scoli , la spitale si uzine, aceasta fiind incredintata unui responsabil. Sanctiunile care sunt folosite pentru pedepsirea indisciplinei variaza de la pedeapsa fizica usoara, la privari minore si mici umiliri. Autorul ne prezinta
pedepsele care sunt date, relatia dintre recompensa si sanctiune, repartizarea pe ranguri sau care marcheaza diferentele si ierarhizeaza calitatile, avand ca si scop pedeapsa sau recompensa. In ceea ce priveste examinarea aceasta combina „ tehnicile ierarhiei care supravegheaza si pe acelea ale sanctiunii care normeaza”. Se prezinta organizarea spitalului ca aparat de „ examinare ”, acesta respectand normele de disciplina si devenind locul potrivit al disciplinei medicale.
Importanta
examenului
este
data
de
faptul
ca
acesta
„ interverteste economia vizibilitatii in exercitarea puterii ”, „ determina si inscrierea individualitatii intr-un camp documentar”, face din fiecare individ un „ caz ”. Acesta se afla in centrul procedurilor ce „ constituie individul ca efect si obiect al puterii”, el asigura functiile de repartizare si disciplinare, de compunere optima a aptitudinilor Panopticon-ul este considerat a fi un loc in care este posibil experimentarea pe oameni si analiza transformarilor care le-au fost determinate acestora. Acesta trebuie inteles ca un model generalizabil de functionare care stabilieste raporturile dintre putere si viata cotidiana, servind la corectarea prizonierilor, la educarea scolarilor, la paza celor cu tulburari psihice, la ingrijirea bolnavilor etc. In ceea ce priveste schema panoptica aceasta este menita sa starpunga corpul social devenind o functie generalizata a acestuia. Se reliefeaza doua imagini ale disciplinei, disciplina-bloc care este aflata la marginea societatii si se ocupa exclusiv de
efecte negative (
stoparea
raului )
si disciplina-mecanism ce
amelioreaza exercitarea puterii facand-o mai rapida si mai eficace. Extinderea institutiilor disciplinare a dus la : inversarea functionala a
formelor
de
disciplina;
diseminarea
mecanismelor
disciplinare
si
etatizarea lor. In cazul politiei aceasta a primit rolul de consfinti o generalizare a formelor de disciplina la nivelul statului. In ceea ce priveste formarea societatii disciplinare observam ca: formele de disciplina au ca si scop asigurarea ordonarii oamenilor, disciplina este o modalitate panoptica a puterii, formele de disciplina iau un caracter tehnologic. In ultima parte se vorbeste despre formarea inchisorilor care s-au contituit inafara aparatului juridic fiind nu prea recente si absolut necesare societatii. Inchisoarea permite cuantificarea pedepsei in functie de timp si este forma cea mai nemiljlocita si
civilizata dintre toate formele de
pedepsire prezentate pana acum. Aceasta se bazeaza pe privarea de libertate si redresarea individului fiind cu camp activ in care detinutul isi desfasoare toate activitatile zilnice. Aceasta institutie are la baza mai multe obiective: principiul izolarii care sustine ca izolarea ii ofera individului mediul prielnic pentru autoreformare, programul detinutilor are in vedere si munca deoarece aceasta ii recalifica din hoti in muncitori docili, ea tinde sa devina un instrument de modulare al pedepsei. Desi universul inchisorilor pare unu sumbru, totusi detinuti pot fi si ajutati: sa isi constientizeze greseala si in cazul unei bune purtari puteau fi eliberati conditionat, pedeapsa nu trebuie sa fie privita ca fiind mai mult decat lipsa libertatii. Delicventul este definit ca fiind „o unitate biografica, nucleu de periculozitate, exponent al unui tip anormal, iar delicventa poate fi privita ca razbunarea inchisorii impotriva justitiei. Autorul descrie faptul ca majoritatea detinutilor sunt recidivisti si ne arata modul in care cei noi invata de la cei vechi anumite teripuri pentru a
pacali legea, datorita stigmatizarii caruia acestia sunt supusi dupa ce ies dintr-un astfel de mediu ei se intorc mereu de unde au plecat, considerand ca recidiva este singura solutie de a supravietui. O data cu reforma din 1945 s-au constituite cele sapte precepte universale alea optimei „ conditii penitenciare”. Acestea sunt : detentia penala sa aiba ca si scop transformarea comportamentului individuluiPrincipiu al corectiei; detinuti sa fie separati in functie de pedeapsa – Principiu al clasificarii; pedepsele sa poate fi modificate in functie de comportament – Principiu al modularii pedepselor; munca sa fie baza transformarii si socializarii treptate- Principiu al muncii privite ca obligatie si drept; obligatia educarii detinutului- Principiu al educarii penitenciare; asigurarea controlului
de catre
personal specializat
–
Principiu
al
controlului tehnic al detentiei; masuri de control si de asistenta pana la readapatare- Principiu al institutilor anexe. Foucault avanseaza ideea ca delicventa este datorata organizarii sociale deficitare si faptul ca poltia si inchisorile au un rol important in combaterea acesteia desi exista anumite „ defecte ” in aplicare ( de exemplu detinuti nu sunt toti tratati la fel, cei care provin din clase superioare avand adeseori parte de privilegii). In ultima parte ne este prezentat universul carceral, inca de la modul de desfasurare al unui proces cat si viata in detaliu din inchisoare, cu toate aspectele ei: munca , educare, ingijiri medicale etc. Aceasta carte ne ofera o imagine complexa si coerenta a ceea ce a insemnat si inseamna puterea si cum a evoluat aceasta in cadrul sistemului juridic care ne guverneaza societatea, astfel autorul ne prezinta o lumea diversa de la suplici terifante chiar si la nivel imaginar la
„ ameliorarea pedepselor” si la constituirea a ceea ce azi putem numi universul „ pedepselor datorate actelor impotriva societatii” si anume inchisorile. Putem spune ca aceasta lucrare este un studiu monografic si istoric asupra evolutiei modului de pedepsire pe care inteligenta umana l-a constituit si perfectionat de-a lungul timpului pentru a-si reglementa desfasurarea interioara in beneficiul binelui public.
