ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI 22.09.2010 CURS I Noţiuni generale
Definiţie. Anatomia este ramură a ştiinţei biologice care se ocupă cu studierea morfologiei organismului (formă, mărime, structură). Fiziol Fiziologi ogiaa se ocupă ocupă cu studie studierea rea funcţi funcţiilo ilorr pe care le îndepl îndepline inesc sc organel organele, e, aparatele şi sistemele. Ramuri: Anatomia descriptivă – compararea din punct de vedere morfologic şi funcţional a organelor între ele. Anatomia Anatomia topografică topografică – se ocupă cu descrierea locului unui organ în cadrul organismului. Anatomia microscopică - cuprinde citologia (studiază intimitatea celulelor) şi histologia (intimitatea ţesuturilor). Celula reprezintă unitatea morfo-funcţională a organismului cu cea mai mică dimensiune capabilă să îndeplinească multiple funcţii: mişcare, transport, excitabilitate, diferenţiere, înmulţire. În organism se găsesc celule libere cum sunt hematiile, ovulele, leucocitele care au forma globuloasă şi altele asociate în ţesuturi care pot avea diferite forme în funcţie de ţesutul din care fac parte: stelate şi piliforme în ţesutul nervos; fuziforme în cel muscular; cubice, piramidale, aplatizate în epitelii. Toate celulele din organism au dimensiune microscopică de ordinul micronilor; cele mai mici de 4-5 microni sunt unii neuroni din cerebel; 5-6 microni hematiile iar cele mai mari ovulele 180-200 microni. Structura celulei: membrana, citoplasma si nucleul. Membrana se formează din condensarea citoplasmei conferindu-i o rezistenţă
mare şi o select selectivi ivitat tatee mărită, mărită, struct structură ură trilam trilamela elară ră având având un strat strat mij mijloc lociu iu lipid lipidic ic delimitat de către o parte şi cealaltă de strat periodic. Pe suprafaţa unor celule se găsesc nişte glicoproteine care au rol imunologic. Unele celule au membrana prevăzută cu prel prelun ungi giri ri temp tempor orare are de natura natura pseu pseudop dopod odel elor or,, valu valuri rilo lorr şi ondul ondulaţ aţii iilo lorr iar iar alte altele le prelungiri permanente reprezentate de cili, flageli care asigură deplasarea celulei în spatiu. celule leii form format atăă din din subs substa tanţ nţaa Citoplasma – compone componenta nta constant constantă ă a celu fundamentală numită hialoplasmă datorită conţinutului mare de hidrogen deoarece din punct de vedere chimic citoplasma e formată din 50% apă şi conţine 60 din cele 105 elemente chimice unele în cantitate mai mare: carbon, oxigen, hidrogen, calciu, sodiu, potasiu, fosfor, iar altele în cantitate mai mică: fier, zinc, brom, iod. În citopl citoplasm asmăă se găsesc găsesc organi organite te celula celulare re şi incluz incluziuni iuni intraci intracitop toplas lasmat matice ice.. Organitele celulare sunt de 2 feluri: comune (reprezentate de ribozomi, rizozomi, aparatul Golgi Golgi care care îndep îndepli lines nescc func funcţi ţiii comu comune) ne) şi spec specif ific icee (repr (repreze ezent ntat atee de miof miofib ibri rile le,, neurofibrile, corpii Nissl care îndeplinesc funcţii specifice).
1
Incluziunile intracitoplasmatice – formaţiuni efemere reprezentate de proteine, lipide, vitamine, pigmenţi (melanina dă culoarea părului, tenului, irisului; hemoglobina dă culoarea sângelui. Nucleul este componenta fundamentală a celulei(pentru că e stocată informaţia genetică), plasată aproximativ în centru şi reprezintă 1/3 până la 1/20 din volumul citoplasmei. Unele celule au un singur nucleu şi se numesc mononucleare. Celulele lipsite de nucleu se numesc anucleare( hematiile = globulele roşii, leucocitele = globulele albe, trombocitele). Substanţa fundamentală din nucleu – carioplasma în timpul diviziunii celulare când mai multe celule fuzionează pierzându-şi membrana şi păstrând mai mulţi nuclei se formează un sinciţiu, caracteristic fibrelor musculare striate. Când în interiorul unei celule nucleul se divide în mai mulţi nucleoli, se formează plasmodiile. Caracteristic osteoblastelor , la microscop, în nucleu se observă filamentele de cromatină care în timpul diviziunii celulare se lipesc şi formează cromozomii vizibili la microscopul optic. Rolul nucleului este de a stoca informaţia genetică conţinând cei 2 acizi: ARN şi ADN; ARN – matricea care preia şi transmite informaţia. Nucleul mai are rol în diviziunea celulară şi metabolismul celulei. Funcţiile celulei: Funcţia de mişcare se realizează atât în interiorul celulei cât şi în exterior prin
deplasarea acestora cu ajutorul cililor şi flagelilor dintr-un loc în altul. Funcţia de transport – datorită permeabilităţii membranei între mediul intracelular şi extracelular se realizează schimbul de apă şi substanţe nutritive realizânduse metabolismul cu cele 2 laturi ale sale: anabolism şi catabolism. Funcţia de excitabilitate – celulele au capacitatea de a reacţiona la stimuli fizici, chimici, mecanici, biologici. Funcţia de diferenţiere se realizează din momentului apariţiei oului sau zigotului când în urma diviziunii celulare acestea se multiplică, unele plasându-se la periferie şi intrând în alcătuirea epiteliilor şi sistemului nervos, altele se plasează în mijloc intrând în alcătuirea muşchilor şi scheletului iar altele în interior intrând în alcătuirea organelor interne. Funcţia de înmulţire sau de diviziune celulară. Sunt 3 tipuri de diviziuni: - diviziunea directă (amitoza) prin care se divide în acelaşi timp citoplasma şi nucleul; - diviziunea indirectă (mitoza) caracteristică majorităţii celulelor; la acest tip de diviziune nucleul trece prin 4 faze :profaza, metafaza, anafaza, teleofaza. Între aceste faze se interpune o interfază, moment în care celulele acumulează substanţa de care are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta; - diviziunea seducţională (meioza) caracteristică numai celulelor sexuale. Prin acest tip de diviziune se formează gameţii care conţin jumătate din numărul de cromozomi ai sexului numindu-se gruparea haploidă. Prin unirea gametului feminin cu cel masculin rezultă oul sau zigotul cu nr. perechi de cromozomi notaţi cu „2n” – grupare diploidă. Cromozomii care se aseamănă între ei ca formă şi mărime = autozomi „xx2” iar cromozomii care se deosebesc = heterozomi „xy2”. Gruparea hiploidă la femei 2n”xx” iar la bărbaţi 2n”xy”. 29.09.2010.
2
CURS 2
ŢESUTURILE Prin ţesut se înţelege asocierea mai multor celule care îndeplinesc aceeaşi funcţie şi care sunt legate între ele printr-o substanţă intercelulară = ciment iar în alte ţesuturi (osos, cartilaginos, sanguin) celulele sunt legate cu o mare cantitate de substanţă intercelulară = substanţă fundamentală. În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc, ţesuturile se împart în: - Ţesut epitelial. - Ţesut conjunctiv. - Ţesut muscular. - Ţesut nervos. - Ţesut sanguin. Ţesutul epitelial – provine din cele 3 foiţe embrionare (endoderm, ectoderm, mezoderm). Este format din celule aşezate unele lângă altele care se sprijină pe o membrană bazală. Formarea celulelor din ţesutul epitelial este diferită (cubice, piramidale, piriforme, aplatizate). Hrănirea ţesutului epitelial se face de către ţesutul conjunctiv care îl însoţeşte în profunzime şi care este puternic vascularizat. Ţesutul epitelial este de 3 feluri: - de acoperire; - glandular; - senzitiv. Ţesutul epitelial de acoperire intră în alcătuirea pielii şi căptuşeşte lumenul organelor interne şi a vaselor de sânge. În funcţie de numărul de straturi ale celulelor care îl alcătuiesc este şi el de 3 feluri: - simplu – format dintr-un singur rând de celule; - pseudostratificat – format dintr-un singur rând de celule de înălţime diferită din care numai unele ajung la suprafeţei intră în alcătuirea traheii şi bronhiilor; - pluristratificat – format din mai multe straturi de celule, ultimul strat se sprijină pe o membrană bazală iar stratul superficial vine în contrast cu aerul, unele celule se cheratinizează, mor şi se deshuamează (desprind) fiind înlocuite cu altele noi datorită capacităţii lui germinative. Ţesutul epitelial glandular este specializat în secreţie şi excreţie. Totalitatea proceselor prin care se secretă un produs poartă numele de secreţie care se varsă direct în celule şi se numesc exocrine sau direct în sânge şi se numeşte endocrine. Celulele exocrine se găsesc în glande (salivare, sudoripare, glanda mamară). În funcţie de modul cum se elimină această secreţie, glandele exocrine sunt de mai multe feluri: - melocrine: când secreţia se realizează prin polul apical al celulei; - holocrine: când se secretă întregul pol al celulei; - apocrine: când se secretă întreaga celulă. Ţesutul epitelial senzitiv este specializat în recepţionarea stimulilor interni şi externi. Îl găsim în segmenta periferice ale analizatorilor. (vizual, gustativ…)
3
Ţesutul conjunctiv. Deşi în organism îl găsim în cantitate foarte mare, el nu vine niciodată în contact cu mediul extern. Este format din celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Celulele conjunctive numite condroblaste (tinere) şi condrocite (mature) au rolul de a secreta substanţa fundamentală. În funcţie de natura ţesutului in care intră, celulele poartă mai multe denumiri: fibroblast, fibrocit, histocit, plastocit, mastocit. Fibrele conjunctive sunt de: - reticulină: intră în alcătuirea organelor interne moi (ficat, splină); - colagenul - şi elastină; intră în alcătuirea ligamentelor şi tendoanelor. Substanţa fundamentală este de natură gelatinoasă şi constituie un rezervor de apă şi substanţe nutritive pentru celule. În funcţie de natura substanţei fundamentale şi de modul de orientare a fibrelor conjunctive, ţesutul conjunctiv este de 3 feluri: - moale; - semidur; - dur. Ţesutul conjunctiv moale – în funcţie de orientarea fibrelor conjunctive este de 3 feluri: neorientat, semiorientat şi orientat. Acest tip de ţesut intră în alcătuirea organelor interne moi. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) – este de 3 feluri: - hialin: intră în alcătuirea cartilagiilor de pe capetele articulare ale oaselor; - fibros: îl găsim în discurile intervertebrale; - elastic: intră în alcătuirea pavilionului urechii şi în epiglotă. Ţesutul conjunctiv dur (osos) – este format din celule tinere (osteoblaste) şi mature (osteocite) care secretă substanţa fundamentală, care este impregnată cu o mare cantitate de săruri, de calciu şi fosfor. (2:1). În procesul de osificare a osului apar nişte celule mai mari numite osteoane care au în conţinutul lor un număr mare de nuclei care sunt plasate în nişte calităţi în substanţa fundamentală. În procesul de formare a osului se întâlnesc 2 etape: - etapa econdrală: constituie etapa primară de osificare; - etapa desmală: constituie etapa secundară de formare a osului. Lamele osoase sunt aşezate sub forma unor lame concentrice în jurul unui canal numit Hawers iar când între aceste lame osoase se delimitează nişte spaţii aerolare (pline cu aer) se formează ţesutul osos spongios pe care îl găsim în capetele articulare (epifize) iar în diafiză (corpul osului) se găseşte ţesutul osos compact.
4
Ţesutul muscular este de 3 feluri: - striat; - neted; - cardiac. Ţesutul muscular striat intră în alcătuirea musculaturii scheletice şi reprezintă adevărate sinciţii. În sarcoplasma (substanţa fundamentală) se găsesc miofibrile cu mai mulţi nuclei şi cu diferite strii transversale. Ţesutul muscular neted – miocitul sau leiocitul prezintă în sarcoplasma celulară diferite elemente specifice numite mioglobine iar celulele prezintă un singur nucleu şi nu prezintă strii transversale. Acesta intră în alcătuirea musculaturii organelor interne. (ex. rinichii) Ţesutul muscular cardiac – intră în alcătuirea muşchiului inimii. Miocitul sau leiocitul prezintă mai mulţi nuclei şi nu prezintă strii transversale. În acest tip de ţesut mai intră şi ţesutul nodal de origine embriologică cu rol de reglarea automatismului cardiac. (bătăile ritmice ale inimii). Ţesutul nervos – este format din celule nervoase care este cea mai specializată celulă din organism cu rol în recepţionarea stimulilor interni şi externi şi din celule nevralgice (celule doici) cu rol de a proteja şi hrăni neuronul. Neuronul este format din - un corp central = pericarion; - 2 tipuri de prelungiri, multiple sau comune = dendrite; - o altă prelungire unică = axon. Aceste prelungiri sunt acoperite de 3 teci: - teaca de mielină: este întreruptă; - locul de întrerupere = teaca Schwan; - teaca Hellne acoperă cele 2 teci, este de natură conjunctivă şi este întreagă. Ţesutul sanguin este singurul ţesut de natură lichidă din organism care este fromat din substanţa fundamentală (plasma) în care plutesc elementele figurate: - globulele roşii (hematiile = eritrocite); - globulele albe (leucocite) – rol în imunitatea corpului; - trombocitele – rol în hemostază (oprirea sângelui).
5
06.10.2010. CURS 3
Aparatul locomotor de susţinere şi mişcare - cuprinde : Osteologia care se ocupă cu studierea scheletului. Miologia se ocupă cu studierea muşchilor. Artrologia se ocupă cu studierea articulaţiilor. Definiţie. Totalitatea oaselor legate între ele prin mijloace naturale numite articulaţii formează scheletul care reprezintă partea pasivă a aparatului de susţinere şi mişcare asupra cărora acţionează muşchii care reprezintă partea activă a aparatului de susţinere şi mişcare. OSTEOLOGIA În organism se găsesc mai multe tipuri de oase.: - oase lungi: ex. humerusul, femurul pe care le întâlnim la membre şi prezintă canal medular; - oase late: ex. omoplatul, ilium (la membrul inferior); - oase alungite: coastele (nu prezintă canal medular); - oase scurte: cu cele 3 dimensiuni aproximativ egale. Ex. vertebrele(coloana vertebrală), carpiene(mâini), tarsiene(picior). Pe suprafaţa oaselor se întâlnesc proeminenţe şi escavaţii nearticulare------Structura osului. Efectuând o secţiune sagitară prin os în diafiză (corpul osului), se găseşte ţesut osos compact iar în epifize (capetele articulare ale oaselor proximal şi vistal) se găseşte ţesut osos spongios. Osul e îmbrăcat de membrană periost care are rolul în ridicarea osului şi în refacerea fracturilor. Ţesutul osos compact este căptuşit în interior de o altă membrană numita endo
6
