UNIVERSITATEA „HYPERION“ BUCUREŞTI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
DREPT PROCESUAL CIVIL
Anul III, semestrul I
Conf. univ. dr.
Mara Ioan
2011
CUPRINS
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE GUVERNEAZĂ PROCESUL CIVIL
3. ACŢIUNEA CIVILĂ
4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL PROCESUL CIVIL CIVIL
5. COMPETENŢA
6. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCEDURALE
– I Drept procesual civil –
1
CUPRINS
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE GUVERNEAZĂ PROCESUL CIVIL
3. ACŢIUNEA CIVILĂ
4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL PROCESUL CIVIL CIVIL
5. COMPETENŢA
6. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCEDURALE
– I Drept procesual civil –
1
INTRODUCERE p rocesual civil (I) se studiază în anul II I Modulul intitulat Drept procesual vizează dobândirea de competenţe în domeniul procedurii civile.
semestrul I şi
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe absolut necesar pentru formarea ta profesională. Competenţele pe care le vei vei dobândi sunt următoarele: următoarele: integrarea dreptului procesual civil în cadrul disciplinelor juridice; explicarea unor idei, proiecte, procese, prec um şi a conţinuturilor
teoretice şi practice ale acestei discipline;
argumentarea principiilor privind dreptul procesual civil; interpretarea normelor de drept civil şi drept procesual civil cu situaţiile concrete ;
în raport
înţelegerea etapelor şi fazelor procesului civil dar şi al tuturor activităţilor, actelor şi faptelor ce le presupune un proces . Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare: 1. Noţiuni introductive 2. Principiile fundamentale care guvernează guvernează procesul civil 3. Acţiunea civilă 4. Participanţii la procesul civil 5. Competenţa 6. Actele de procedură şi termenele t ermenele procedurale Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii: Citeşti modulul cu maximă atenţie. Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le adnotezi în spaţiul alb rezervat. Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse. Mimezi evaluarea finală, autopropunându autopropunându -ţi o temă şi rezolvând -o fără să apelezi la suportul scris.
Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici d e ce ai eliminat anumite secvenţe. În caz de rezultat îndoielnic, î ndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare. Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări de verificare pe care le vei regăsi r egăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare. Vei răspunde r ăspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu -te de suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat. N.B. Informaţia de specialitate
oferită de curs este minimală. Se impune, în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei minimale recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
– I Drept procesual civil –
2
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definiţia, fazele şi etapele procesului civil 1.2. Definiţia dreptului procesual civil. 1.3. Izvoarele dreptului procesual civil
1.4. Normele de procedură civilă Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să delimitezi fazele şi etapele unui proces civil ; să descrii dreptul procesual civil ca disciplină; să identifici izvoarele dreptului procesual civil; să descrii normele de procedură. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
1.1. Definiţia, fazele şi etapele procesului civil Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege. Procesul civil parcurge două faze: faza judecăţii şi faza executării silite. Faza judecăţii cuprinde judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac. Judecata în primă instanţă parcurge trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. În cadrul etapei scrise părţile se încunoştinţează reciproc, prin intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării şi cererii reconvenţionale, asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii susţinerilor acestora. Etapa dezbaterilor este o etapă complexă ce se desfăşoară în sediul instanţei de judecată şi, de regulă, la mai multe termene de judecată. Această etapă dă părţilor posibilitatea de a- şi susţine în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, de a administra probe, de a pune concluzii. Cea de- a treia etapă – etapa deliberării şi pronunţării – intervine – intervine după închiderea dezbaterilor. Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu şi la ea participă numai judecătorii care au luat parte la judecată. Pronunţarea hotărârii – spre deosebire de deliberare – are – are loc întotdeauna întotdeauna în şedinţă şedinţă publică. Partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă i nstanţă poate să o atace cu apel, declanşând o nouă judecată în fond. După rămânerea definitivă a hotărârii se poate declara recurs care este considerat ca o cale extraordinară de atac, deoarece se poate exercita numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 304 din C.pr.civ.). Legea permite şi exercitarea unor căi extraordinare de atac, de retractare: r etractare: contestaţia în anulare şi revizuirea. – I Drept procesual civil –
3
Faza executării silite intervine în
cazul hotărârilor judecătoreşti judecătoreşti susceptibile de fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, dar şi în cazul altor titluri executorii, în situaţia în care nu îşi execută de bună voie obligaţia. Nu întotdeauna procesul civil trebuie să urmeze ambele ambele faze. 1.2. Definiţia dreptului procesual civil. Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor referitoare la drepturile subiective ori interesele civile, precum şi la modul de executare silită a titlurilor executorii. 1.3. Izvoarele dreptului procesual civil
Au valoare de izvor de drept Constituţia, Codul de procedură civil, Codul civil, Codul muncii, Leg ea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea avocaturii, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea 304/2004 privind organizarea judiciară ş.a. 1.4. Normele de procedură civilă Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii. a) În funcţie de obiectul lor, normele de procedură se împart în norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu -zise. Normele de organizare judecătorească judecătorească reglementează compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public, numirea şi avansarea magistraţilor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea instanţei. Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională, precum şi repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială). Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de judecată al pricinilor civile şi de executare silită a titlurilor executorii iar sediul principal al acestora îl reprezintă C.pr.civ. b) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de procedură se împart în norme generale şi norme speciale. Normele generale sau de drept comun sunt acelea care se aplică în orice materie şi în toate cazurile, în afară de cele pentru care legea prevede altfel. Normele speciale reglementează anumite materii expres stabilite de lege.
c) În funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu, normele de procedură se împart în norme imperative şi norme dispozitive. Normele imperative sunt cele care impun părţilor o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele. Normele dispozitive sunt cel e care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a părţilor, ori protejează interesele uneia dintre părţi prin posibilitatea acesteia acesteia de a deroga de la dispoziţiile dispoziţiile pe care le cuprind. cuprind. 1.5. Acţiunea normelor de procedură civilă Normele de procedură ca şi celelalte norme juridice se aplică în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
a) Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Actele de procedură efectuate sub imperiul legii legii vechi rămân bine efectuate efectuate dacă au au respectat dispoziţiile dispoziţiile
– I Drept procesual civil –
4
acelei legi şi nu trebuie refăcute iar după intrarea în vigoare a legii noi actele de procedură vor fi efectuate potrivit acestei legi. Astfel, legile de procedură sunt de imediată aplicare atât la cauzele noi, cât şi la cauzele vechi care au fost începute sub incidenţa legii abrogate. Precizări: – normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplic are, deoarece au un caracter imperativ, reglementează modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor judecătoreşti; – normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare. – în ceea ce priveşte admisibilitatea dovezilor privind acte juridice se aplică legea în vigoare la data încheierii acestora; –probele care constituie mijloace tehnice sunt admisibile potrivit legii în vigoare la data la care se solicită efectuarea lor; – administrarea probelor se face după legea în vigoare în acel moment. - în materia executării silite, legea nouă este de imediată aplicare chiar dacă la momentul la care s- a obţinut titlul executoriu era aplicabilă o altă lege. b) Aplicarea în spaţiu a normelor de procedură civilă Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii, ceea ce înseamnă că legile române se aplică pe întreg teritoriul ţării. Consecinţe: – normele de procedură române se aplică doar litigiilor ce se soluţionează de către instanţele române. – în principiu, este exclusă aplicarea normei procedurale străine pe teritoriul statului nostru;
– dacă se solicită, de către o autoritate străină, efectuarea unei comisii rogatorii, aceasta se face după norma procesuală română; – hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în ţara noastră numai după ce se încuviinţează urmărirea silită de către instanţa română competentă. Există şi hotărâri recunoscute de plin drept, cum este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. c) Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Pentru cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România art. 18 alin. 1 din Constituţie menţionează că aceştia se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Totodată, cetăţenii străini şi apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, fazele şi etapele procesului civil .
Drept procesual civil – I
5
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază, în câteva fraze, noţiunea de drept procesual civil .
Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege. Procesul civil parcurge două faze: faza judecăţii şi faza executării silite. Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor referitoare la drepturile subiective ori interesele civile, precum şi la modul de executare silită a titlurilor executorii. Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii. Normele de procedură ca şi celelalte norme juridice se aplică în timp, spaţiu şi asupra persoanelor. Nu uita!
Teme referate
1. 2. 3. 4. 5.
Fazele şi etapele procesului civil Noţiunea şi clasificarea normelor de procedură civilă Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă Aplicarea în spaţiu a normelor de procedură civilă Aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedură civilă
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Drept procesual civil – I
procesual civil,
vol. I şi II, Editura
6
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE CARE GUVERNEAZĂ PROCESUL CIVIL
2.1. Definiţie 2.2. Principiul contradictorialităţii 2.3. Principiul dreptului la apărare 2.4. Principiul rolul ui activ al judecătorului 2.5. Principiul disponibilităţii 2.6. Principiul legalităţii 2.7. Principiul aflării adevărului 2.8. Principiul continuităţii 2.9. Principiul nemijlocirii
2.10. Principiul publicităţii 2.11. Principiul oralităţii Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să identifici diferitele principii ale procesului civil; să descrii fiecare principiu în parte.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore
2.1. Definiţie Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară. 2.2. Principiul contradictorialităţii Contradictorialitatea în procesul civil constă în posibilitatea acordată părţilor de a participa în mod activ la prezentarea şi argumentarea drepturilor lor şi dovedirea acestora în cursul desfăşurării judecăţii. Prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările lor, precum şi dovezile pe care înţeleg să le folosească (art. 112 şi 115 C. pr. civ.). La primirea cererii de chemare în judecată (art. 114 alin. 1 coroborat cu art. 114 indice 1 alin. 1 şi 2 C. pr. civ.) preşedintele fixează termenul de judecată şi va dispune citarea părţilor. Înainte de a trece la examinarea pricinii instanţa este obligată se verifice, atunci când o parte lipseşte, dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită. În condiţiile în care partea care lipseşte nu a fost legal citată, conform dispoziţiilor art. 85 C.pr.civ., judecata se amână (art. 107 C.pr.civ.) dispunându -se refacerea procedurii de citare.
Drept procesual civil – I
7
Principiul
contradictorialităţii asigură atât dreptul părţilor de a prezenta şi discuta întregul material probator, cât şi dreptul părţilor de a -şi expune părerea şi argumentarea ei în fapt şi drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluţionate. Caracterul contradictoriu subzistă şi în comunicarea hotărârilor judecătoreşti în cazul când acesta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului (art. 266 alin. 3 C.pr.civ.).
Principiul contradictorialităţii se aplică în condiţii similare şi la judecata căilor de atac.
Caracterul contradictoriu al judecăţii este asigurat şi în cazul în care la judecată se prezintă numai o parte sau chiar ambele părţi lipsesc, în acest caz trebuind ca cel puţin una din ele să fi solicitat judecata în lipsă. În etapa deliberării şi pronunţării hotărârii, contradictorialitatea este înlăturată. Judecata unor cererii cu caracter de urgenţă, (ordonanţa preşedinţială, asigurarea dovezilor, sechestrul asigurător, poprire asigurătore, îndreptarea erori lor materiale) se poate face fără citarea părţilor, însă contradictorialitatea este restabilită deoarece judecata căilor de atac se face întotdeauna cu citarea părţilor. Contradictorialitatea îşi găseşte aplicarea şi în faza executării silite, debitorul fiind încunoştinţat prin somaţie despre pornirea executării. Somaţia fiind un act de procedură, se face în forma scrisă şi se comunică potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea citaţiilor şi actelor de procedură prevăzute Nerespectarea principiului contradictorialităţii este sancţionată cu nulitatea hotărârii. 2.3. Principiul dreptului la apărare Art. 24 din Constituţie prevede că dreptul la apărare este garantat şi că în tot parcursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales din oficiu. Art. 15 din Legea nr. 304/2004 dispune că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. În sens larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să -şi apere interesele, iar în sens restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a şi angaja un apărător. Realizarea dreptului de apărare se realizează şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, printr -un sistem de principii: independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, colegialitatea, egalitatea, gratuitatea.
De asemenea, organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti presupune că partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă are dreptul de a provoca o nouă judecată de fond prin exercitarea apelului, iar apoi un control de legalitate prin declararea recursului, fără ca instanţa de apel, respectiv recurs, soluţionând cauza, să creeze o situaţie mai grea părţii. Dreptul de apărare se realizează şi prin unele dispoziţii procedurale. Conform art. 85 C.pr.civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea lor, afară numai dacă părţile dispun altfel, deoarece numai în măsura în care părţile au fost încunoştinţate de data şi locul judecăţii îşi pot pregăti apărarea. Hotărârea pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate atrage nulitatea.
Prin formularea cererii de chemare în judecată, reclamantul are obligaţia să arate în cuprinsul acesteia următoarele elemente: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registru comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul
Drept procesual civil – I
8
bancar. Dacă locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările privind procesul; 2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar î n cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional; 3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă; 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; 5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; 6. semnătura. Şi pârâtul trebuie să arate în scris apărările sale şi mijloacele de probă prin întâmpinare. Potrivit art. 115 C.pr.civ., întâmpinarea va cuprinde: – excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. – răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; – dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere; – semnătura. Caracterul obligatoriu al întâmpinării asigură egal itatea de mijloace, de „arme”. Potrivit art. 132 alin. 1 C.pr.civ., la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Probele nepropuse în condiţiile arătate nu vor mai putea fi invocate în tot cursul procesului, însă, sancţiunea decăderii nu îşi îndeplineşte efectele în situaţiile anume prevăzute de dispoziţiile art. 138 C.pr.civ., şi anume: – când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o poate prevedea; – când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; – când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de un avocat. Sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, rezultă din art. 136 şi art. 138 alin. 1 C.pr.civ. Aceasta se rezumă numai la posibilitatea de administrare a probelor, nu şi la celelalte posibilităţi de apărare. Art. 171 C.pr.civ. prevede că partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă, va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice. Dreptul de apărare se realizează şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. 2.4. Principiul rolului activ al judecătorului Judecătorului are obligaţia să stăruie, prin toate mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive, a împrejurărilor de fapt şi de drept. Procedura acuzatorială se bazează pe faptul că acordă părţi lor posibilitatea de a avea un rol determinant în faza dezbaterilor, deoarece, procesul civil este un proces al intereselor private şi este normal să constituie, mai întâi, un obiect de interes pentru părţi şi după aceea, pentru judecător, părţile sau avocaţii care le reprezintă având un rolul determinant în conducerea dezbaterilor. Art. 129 alin. 1 C.pr.civ. precizează că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să -şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1 precum şi să -şi probeze pretenţiile şi apărările. Judecătorul, în cadrul conflictului dintre părţi, trebuie să
Drept procesual civil – I
9
adopte o poziţie neutră, un rol pasiv până în momentul în care părţile îi vor aduce elementele necesare formării convingerii sale, în vederea pronunţării hotărârii. Procedura inchizitorială se caracterizează prin faptul că, judecătorul manifestă rolul activ de a conduce dezbaterile, ceea ce înseamnă că, acestea nu sunt lăsate la discreţia părţilor. Rolul hotărâtor îl are judecătorul, prin soluţionarea litigiului. Rolul activ al judecătorului se manifestă, conform art . 129, prin aceea judecătorul, în tot cursul procesului conduce desfăşurarea acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui în toate fazele pr ocesuale pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Art. 128 alin. 2 C.pr.civ. prevede că preşedintele poate deschide, suspenda şi ridica şedinţă. Preşedintele completului exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinei şi bunei -cuviinţe. El poate înlătura din sala de şedinţă pe cei care nu mai au loc, pe minori, pe cei care au o ţinută necuviincioasă şi care tulbură mersul dezbaterilor. Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se află şi vreuna din părţi, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi sub sancţiunea nulităţii i se vor aduce la cunoştinţă toate faptele petrecute în lipsa sa precum şi declaraţiilor celor ascultaţi (123 alin.1 C.pr.civ.). În condiţiile în care partea îndepărtată din sala de şedinţă a fost asistată de avocat, iar acesta a rămas mai departe în sală, dispoziţia legală nu este aplicabilă. Art. 114¹ C.pr.civ. prevede că preşedintele, deîndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată fixează termenul de judecată pe care, sub semnătură îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia. Celelalte părţi vor fi citate conform legii. În situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost trimisă prin poştă, se citează şi reclamantul. Preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului odată cu citaţia, copii de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisuri, punându -i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul de stabilit pentru judecată. Cu ocazia fixării termenului preşedintele, dacă s -a solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii. Rolul activ al judecătorului se manifestă şi sub forma că, la primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte îi va pune în vedere reclamantului, când este cazul, să completeze sau să modifice cererea. Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea, în condiţiile art. 303 alin. 5 C.pr.civ. să o înapoieze părţii prezente dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile. În cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare. Rolul activ al judecătorului se manifestă şi sub aspectul că va pune în vedere părţilor termenul şi condiţiile în care se pot solicita probe şi contraprobe. Va explica părţilor consecinţele unor acte de dispoziţie pe care intenţionează să le facă. Dacă judecătorului i se înfăţişează acte de dispoziţie sub forma renunţării achiesării, tranzacţiei trebuie să verifice dacă aceste acte nu urmăresc vreun scop ilicit sau să nu prejudicieze alte persoane. În cazul în care se constată că actul de dispoziţie urmăreşte un alt scop decât cel legal, cererea va fi respinsă şi în consecinţă judecat a cauzei va fi continuată.
Drept procesual civil – I
10
Judecătorul este în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea de drept pe care acestea le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, precum şi să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. În virtutea rolului activ, judecătorul este în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept necesare soluţionării cauzei, în limitele stabilite de dispoziţiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ. Rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, astfel că instanţa de judecată nu poate iniţia cereri noi pe seama părţilor în litigiu. 2.5. Principiul disponibilităţii Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le -ar putea parcurge.
Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi: 1. Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul
2. Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării 3. Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr -o tranzacţie 4. Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată 2.6. Principiul legali tăţii Deşi nu este consacrat expres principiul legalităţii se deduce din numeroase dispoziţii legale. Art. 124 alin. 1 din Constituţie statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, actul de justiţie izvorând din normele legale şi forţa lui de executare derivă din lege.
Principiul legalităţii exprimă cerinţa respectării legii atât în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, cât şi în ce priveşte înfăptuirea ei. Procedura de soluţionare a proceselor este numai cea prevăzută de legea substanţială şi procesuală. Rezultatele stabilirii stării de fapt şi determinarea legii aplicabile se concretizează în elaborarea actului jurisdicţional, denumit hotărâre judecătorească. Potrivit art. 261 C.pr.civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: 1. arătarea instanţei care a pronunţată -o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; 2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s -au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; 3. obiectul cere rii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;
4. arătarea concluziilor procurorului; 5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s- au înlăturat cererile părţilor; 6. dispozitivul;
7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
Drept procesual civil – I
11
8. arătarea că pronunţarea s -a făcut în şedinţa publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa semnăturilor poate fi complinită oricând în cursul procesului. Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii. 2.7. Principiul aflării adevărului Principiul aflării adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 C.pr.civ., care obligă pe judecători să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. Acesta trebuie să guverneze activitatea de înfăptuire a justiţiei, exprimând cerinţa ca toate faptele cauzei care se judecă să fie stabilite în deplină concordanţă cu realitatea. Noţiunea de adevăr include pe faptele pricinii. Principiul adevărului este premisa că judecătorul depune toate eforturile în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, astfel încât hotărârea pronunţată să corespundă adevărului. 2.8. Principiul continuităţii Principiul continuităţii presupune ca judecata cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de aceeaşi judecători într -o singură şedinţă care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii. Aceasta înseamnă că principiul continuităţii presupune respectarea cumulativă a două condiţii: – unicitatea completului de judecată, respectiv soluţionarea întregului proces de către aceeaşi judecători; – continuitatea şedinţei de judecată, respectiv soluţionarea cauzei într -o singură şedinţă. Din motive obiective, în numeroase cazuri, procesul civil nu se poate finaliza cu pronunţarea unei hotărâri la primul termen de judecată. De aceea, în cadrul procesului civil român, principiul continuităţii are o aplicare limitată, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunţată de aceeaşi judecători care au judecat cauza, sub sancţiunea nulităţii hotărârii. 2.9. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi imediat întreg materialul probatoriu necesar soluţionării cauzei. Particularităţile şi dificultatea activităţii de judecată constă în împrejurarea ca judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, trebuind să cerceteze nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale, au diind martorii care au perceput personal faptele pe care le relatează sau dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului în vederea analizării probelor materiale. O asemenea cercetare a probelor nu este posibilă întotdeauna, astfel că instanţa este nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele percepute de la alte persoane, situaţii în care trebuie să se acorde deosebită atenţie aprecierii unor asemenea probe.
Principiul nemijlocirii prezintă anumite excepţii: - atunci când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini prin delegaţie de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în aceea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor. - oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile sau să le dobândească, recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acelor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în
Drept procesual civil – I
12
viitor. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea. Dacă cererea se face pe cale principală, adică înainte de începerea procesului, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei locului unde se găseşte proba, iar, dacă cererea se efectuează pe timpul judecăţii, competenţa revine instanţei care judecă pricina. - orice persoană, care are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului aceasta stare de fapt. Procesul- verbal de constare stării de fapt va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă. în cazul declarării necompetenţei dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. - când se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor. - încheierea prin care s -a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează a fi păstrate. 2.10. Principiul publicităţii Publicitatea înseamnă că procesul civil, cu excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi a oricăr ei alte persoane care vrea să urmărească modul în care se desfăşoară judecata proceselor la o instanţă judecătorească şi poate asista chiar dacă este străină de procesele ce se judecă. De la principiul publicităţii există unele excepţii, deoarece în anumite situaţii prezenţa publicului în sala de judecată poate aduce grave prejudicii atât actului de justiţie, cât şi în interesul părţilor. Potrivit art. 121 alin. 2 C.pr.civ., instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afara apărătorilor lor, de cel mult două persoane desemnate de ele. De regulă pentru părţi nu există judecată secretă, însă, în anumite situaţii, se impune rezolvarea unor incidente procedurale fără prezenţa părţilor (art. 31 alin. 1 C.pr.civ.). La cererea părţii interesate sau din oficiu instanţa poate dispune ca şedinţa să fie secretă, dar, întotdeauna măsura va fi motivată. Măsura luată poate privi întregul proces sau numai o parte a acestuia. Conform art. 121 alin. 3 C.pr.civ. pronunţarea hotărârii ea se face întotdeauna în şedinţă publică. 2.11. Principiul oralităţii Principiul oralităţii este prevăzut în art. 127 C.pr.civ., potrivit căruia pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel. Exemple de referiri la principiul oralităţii: - propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (art. 29 alin. 1 C.pr.civ.); - dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă (art. 68 alin. 2 C.pr.civ.); - partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice (art. 171 C.pr.civ.); - când instanţa
a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuşi prin cerere şi întâmpinare (art.186 al in. 1 C.pr.civ.).
Drept procesual civil – I
13
Oralitatea vizează întreagă activitate de judecată, însă, unele acte de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă, cum ar fi, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, hotărârea judecătorească. De asemenea, susţinerile orale ale părţilor şi ale altor participanţi, se consemnează în acte scrise, precum încheieri, depoziţii de martori, procese -verbale, concluzii scrise.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, principiul contradictorialităţii.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază, în câteva fraze, principiul dreptului la apărare.
Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activi tate judiciară. Contradictorialitatea în procesul civil constă în posibilitatea acordată părţilor de a participa în mod activ la prezentarea şi argumentarea drepturilor lor şi dovedirea acestora în cursul desfăşurării judecăţii. În sens larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să -şi apere interesele, iar în sens restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător. Judecătorului are obligaţia să stăruie, prin toate mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive, a împrejurărilor de fapt şi de drept. Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le -ar putea parcurge. Principiul legalităţii exprimă cerinţa respectării legii atât Nu uita!
Drept procesual civil – I
14
în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, cât şi în ce priveş te înfăptuirea ei. Principiul aflării adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 C.pr.civ., care obligă pe judecători să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. Acesta trebuie să guverne ze activitatea de înfăptuire a justiţiei, exprimând cerinţa ca toate faptele cauzei care se judecă să fie stabilite în deplină concordanţă cu realitatea. Principiul continuităţii presupune ca judecata cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de aceeaşi judecători într -o singură şedinţă care se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii. Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi imediat întreg materialul probatoriu necesar soluţionării cauzei. Publicitatea înseamnă că procesul civil, cu excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei alte persoane care vrea să urmărească modul în care se desfăşoară judecata proceselor la o instanţă judecătorească şi poate asista chiar dacă este străină de procesele ce se judecă. Teme referate
1. Principiul contradictorialităţii 2. Principiul dreptului la apărare 3. Principiul rolului activ al judecătorului 4. Principiul disponibilităţii 5. Principiul publicităţii 6. Principiul oralităţii
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Drept procesual civil – I
procesual civil,
vol. I şi II, Editura
15
3. ACŢIUNEA CIVILĂ 3.1. Noţiune 3.2. Elementele acţiunii civile 3.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile 3.4. Clasificarea acţiunilor civile Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să descrii acţiunea civilă ; să identifici elementele acţiunii civile; să dezvolţi condiţii de exerciţiu; să clasifici acţiunile civile. Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
3.1. Noţiune Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege Dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea unei persoane de a se adresa instanţei de judecată dar şi posibilitatea reclamantului de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului. 3.2. Elementele acţiunii civile a) Părţile acţiunii civile sunt persoanele între care s -a legat raportul juridic dedus judecăţii respectiv persoana care se pretinde titularul dreptului subiectiv şi persoana despre care se pretin de că a nesocotit dreptul subiectiv. Acestora li se pot adăuga şi terţe persoane care intrând în proces, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor iniţiale, dobândesc calitatea de părţi. b) Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului. Acesta trebuie să fie licit, posibil şi determinat. c) Cauza acţiunii civile. Prin cauza acţiunii înţeleg scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi pri n motivele speciale care au determinat partea să acţioneze. Cauza acţiunii civile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – să existe, adică persoana care se adresează justiţiei să urmărească un scop; – să fie reală, adică, exercitarea acţiunii civile să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmăreşte să -l obţină prin hotărâre judecătorească; – să fie licită şi morală, ceea ce înseamnă că trebuie să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.
Drept procesual civil – I
16
3.3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile a. Afirmarea unui drept subiectiv de către persoana care solicită o pretenţie judiciară. Potrivit art. 109 C.pr.civ., oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competen te. Dreptul subiectiv civil afirmat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie recunoscut şi ocrotit de lege; - să fie exercitat în limitele legii; - să fie exercitat cu bună-credinţă; - să fie actual. Dacă reclamantul nu justifică un dr ept subiectiv, cererea se va respinge ca neîntemeiată. Dacă dreptul nu este actual, cererea se va respinge ca prematură, cu posibilitatea ca reclamantul la împlinirea termenului sau a condiţiei să formuleze o nouă cerere. b. Interesul. Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia. Condiţia interesului trebuie îndeplinită la punerea în mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată şi în toate fazele acţiunii civile. Interesul trebuie să îndeplinească unele cerinţe: - să fie legitim, - să fie personal şi direct, - să fie născut şi actual. Dacă instanţa va constată că acţiunea este lipsită de interes sau nu sun t îndeplinite condiţiile cerute de lege, o va respinge ca fiind lipsită de interes. c. Capacitatea procesuală. Capacitatea procesuală de folosinţă este aceea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a -şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a -şi îndeplini singură obligaţiile procesuale. Potrivit art. 42 C.pr.civ., persoanele care nu au exer ciţiul drepturilor lor nu pot
sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor. Actele de procedură civilă, îndeplinite de o persoană fără capacitate de folosinţă, sunt nule. Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.
d. Calitatea procesuală. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titular al dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde obligat în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală pasivă). Reclamantul trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei cu care înţelege să se judece. După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începer ea dezbaterilor, fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului. În cursul procesului, drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale, fie activă, fie pasivă. Transmisiunea calităţii procesuale poate fi legală sau convenţională.
Drept procesual civil – I
17
Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie. Dacă se constată lipsa calităţii procesuale, instanţa, va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. 3.4. Clasificarea acţiunilor civile a. În funcţie de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de chemare în judecată sunt: cereri principale, cereri accesorii şi cer eri incidentale. Cererile principale sunt acelea prin care se declanşează procedura judiciară. Cererile accesorii sunt acelea care depind de cererile principale.
Cererile incidentale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, însă sunt formulate într -un proces deja început. Cererile accesorii şi incidentale sunt în competenţa instanţei în drept să judece cererea principală (art. 17 C.pr.civ.). Anumite cereri pot fi formulate numai pe cale principală ori numai pe cale accesorie şi există cereri accesorii şi incidentale care trebuie soluţionate din oficiu de către instanţa investită cu cererea principală. Terţul care formulează o cerere incidentală dobândeşte calitatea de parte iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă. Hotărârea este supusă termenului de apel sau recurs prevăzut de lege pentru acţiunea principală chiar dacă se atacă soluţia dată privind cererea accesorie sau incidentală iar termenul de apel sau recurs este altul. b. În funcţie de scopul material, acţiunile sunt: acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire de drepturi. Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv solicită instanţei obligarea pârâtului la respectarea dreptului, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Sunt acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în revendicare, acţiunea prin care se valorifică o creanţă, acţiunea prin care se solicită daune – interese pentru repararea unei pagube cauzate printr- o faptă ilicită. Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizare, au un obiectiv limitat, prin care reclamantul solicită instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existen ţa unui drept al său, sau inexistenţa unui pretins drept al pârâtului împotriva sa. Cererea este inadmisibilă dacă partea are posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea dreptului. Hotărârea pronunţată referitor la acţiunea în constatare nu constituie titlu executoriu şi în consecinţă nu poate fi pusă în executare. Acţiunile în constituire de drepturi sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă în sensul de a crea între părţi o nouă situaţie juridică. Prin acţiunile în constituire de drepturi se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi juridice noi între părţi. c. În funcţie de natura dreptului subiectiv ce se valorifică distingem: acţiuni nepatrimoniale, acţiuni patrimoniale (acţiunile personale, acţiunile reale şi acţiunile mixte).
Drept procesual civil – I
18
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, elementele acţiunii civile .
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază, în câteva fraze, condiţiile de exerciţiu al acţiunii civile .
Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege Dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea unei persoane de a se adresa instanţei de judecată dar şi posibilitatea reclamantului de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului. Elementele acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi cauza. Condiţiile de exerciţi ale acţiunii civile sunt: afirmarea unui drept subiectiv de către persoana care solicită o pretenţie judiciară, interesul , capacitatea şi calitatea procesuale. Nu uita!
Teme referate
1.
Afirmarea unui drept subiectiv de către persoana care solicită o pretenţie judiciară.
2. Interesul 3. Capacitatea procesuală 4. Calitatea procesuală 5. Clasificarea acţiunilor civile
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Drept procesual civil – I
procesual civil,
vol. I şi II, Editura
19
4. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL 4.1. Enumerare
4.2. Instanţa de judecată 4.3. Părţile în procesul civil Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să identifici participanţii la procesul civil; să descrii instanţele de judecată; să stabileşti compunerea şi constituirea instanţei; să identifici incidentele procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei să stabileşti părţile procesului civil . Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore 4.1. Enumerare
Participanţii procesului sunt: instanţa de judecată, părţile, organul de executare, alte persoane şi organe. Procurorul participă la activitatea de judecată în materie civilă atât în calitate de parte sub aspect procesual, cât şi ca organ de stat în vederea respectării dispoziţiilor legale. 4.2. Instanţa de judecată 4.2.1. Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit de lege să soluţioneze litigiul cu care a fost investită. Potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/20 04 privind organizarea judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. În limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe militare. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege. Activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii procesuale: cercetarea cauzei şi soluţionarea ei. Cercetarea cauzei de către instanţa de judecată constă în stabilirea situaţiei de fapt ca urmare a administrării probelor solicitate de părţi sau ordonate din oficiu. Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată constă în pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin aplicarea textului de lege în funcţie de situaţia de fapt stabilită. În activitatea judiciară, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. 3 din Constituţie) şi trebuie să respecte şi celelalte principii fundamentale care guvernează procesul civil. 4.2.2. Compunerea şi constituirea instanţei a) Compunerea inst anţei Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.
Drept procesual civil – I
20
Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară, republicată, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr -un judecător. De la regula prevăzută de dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, se prevede o excepţie, respectiv cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în prima instanţă de complete formate din doi judecători şi doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează. Apelurile şi recursurile se judecă în complet format din doi judecători respectiv trei judecători. Astfel, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de unul dintre membrii acestuia, iar compunerea completelor de judeca tă este stabilită de colegiile de conducere la începutul anului, urmărindu -se asigurarea continuităţii completului (art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată). La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată se compun din 3 judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecătorii de la celelalte secţii desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (art. 31 din Legea nr. 304/2004). Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile Unite, completul de 9 judecători iar în cadrul secţiilor orice complet când participă la judecată. În lipsa preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şedinţele la care acesta trebuie să ia parte vor fi prezidate de vicepreşedinte sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr. 304/2004). Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească astfel că este greşit să se vorbească despre necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într -o compunere nelegală. Greşita compunere a completului de judecată poate fi invocată pe cale de excepţie. Excepţia greşitei compuneri a completului de judecată este o excepţie de procedură şi poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţa din oficiu. Asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr -o încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul. În cazul în care excepţia greşitei compu neri a completului de judecată a fost admisă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul din cadrul aceleiaşi instanţe se va face pe cale administrativă de către preşedintele instanţei. Dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă, încălcarea normelor care reglementează compunerea instanţei poate fi invocată prin intermediul apelului sau recursului.
b) Constituirea instanţei. Prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei cu toate persoanele şi organele prevăzute de lege. Astf el, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari în conflictele de muncă şi procurorul. Rolul grefierului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinit de către magistratul asistent.
Cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi asistenţi judiciari.
Drept procesual civil – I
21
Potrivit Codului de procedură civilă procurorul poate solicita strămutarea pentru siguranţa publică (art. 38); poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, poate în condiţiile legii să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri iar în anumite cazuri să ceară punerea în executare a hotărârilor (art. 45); participă la cercetarea locală când prezenţa sa este cerută de lege (art. 217); poate pune întrebări celui chemat la interogatoriu (art. 219). Procurorul participă alături de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale în anumite materii. 4.2.3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei 4.2.3.1. Incompatibilitatea constă în împrejurarea în care un judecător este oprit să participe la judecarea unei cauze, pricini în cazurile expres prevăzute de lege. Art. 24 C.pr.civ. prevede trei cazuri de incompatibilitate: 1. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într -o pricină
nu poate lua parte l a
judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. 2. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casarea cu trimitere. 3. Judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor, expert sau arbitru. Judecătorul trebuie să fi fost efectiv audiat ca martor sau a exercitat efectiv însărcinarea de expert sau arbitru în cauza ce i -ar reveni spre soluţionare. În cursul judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu. Asupra excepţiei de incompatibilitate instanţa se pronunţă printr -o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul. După pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti excepţia d e incompatibilitate poate fi invocată pe calea apelului sau recursului. Incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare judecătorească imperative, astfel că, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor este nulitatea absolută. 4.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într -unul din cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini. Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi. Potrivit art. 27 din C.pr.civ., judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii: 1. când el, soţul său, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al pat rulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi; 2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din a ceste persoane; 3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii;
Drept procesual civil – I
22
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător; 5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării; 6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi; 7. dacă şi -a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă; 8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri; 9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv, şi una din părţi sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv. Articolul 28 din C.pr.civ. prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii. Nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător. Normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme imperative iar cele care reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive. Competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu pricina în care s -a pus problema abţinerii şi recuzării. În alcătuirea completului de judecată nu poate intra judecătorul care s -a abţinut sau a fost recuzat. Dacă s -au abţinut sau au fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară. Judecătorul ştie că există motive de recuzare împotriva sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii. Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte existenţa motivului de recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri. Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris pentru fiecare judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri. În cazul în care motivele de recuzare s- au ivit după ce dezbaterile au început, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce le -a cunoscut. Potrivit art.29 alin. (3) din C.pr.civ., judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine , situaţie în care instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra abţinerii. Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu, fără prezenţa părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu art. 31 alin. 1 C.pr.civ. Proba cu int erogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea motivelor de recuzare. În cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un act procedural. Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va pronunţa printr -o încheiere care se citeşte în şedinţă publică. Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se retrage din completul de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător. Potrivit art. 34 alin. (1) C.pr.civ., încheierea prin care s -a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac. De asemenea, nici încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă vreunei căi de atac. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art. 34 alin. 2 C.pr.civ.). Alineatul (3) al art. 34 C.pr.civ. prevede că atunci când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă. Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recu zare, cu
Drept procesual civil – I
23
excepţia prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7 C.pr.civ., se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor. 4.3. Părţile în procesul civil 4.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil . În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti. În raportul juridic civil litigios ce constituie chiar obiectul procesului civil, sunt implicate două subiecte: s ubiectul activ, respectiv titularul dreptului civil care formează conţinutul raportului juridic civil şi care pretinde că acel drept civil material i-a fost încălcat sau contestat de către cel căruia îi incumbă obligaţia civilă corelativă şi care este subi ectul pasiv. Art. 41 alin.1C.pr.civ. defineşte partea ca fiind aceea persoană care are folosinţa drepturilor civile. Reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat drepturile reclamantului.
Noţiunea de părţi nu interesează numai acţiunea civilă propriu -zisă, ci şi orice mijloc de apărare, iar promovarea căii de atac poate aparţine pârâtului din cererea de chemare în judecată care devine apelant ori recurent etc. 4.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces Pentru a fi parte într -un proces civil o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile: să pretindă un drept, să justifi ce un interes, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală. 4.3.3. Coparticiparea procesuală reprezintă situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi (litisconsorţiu procesual). În afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces este necesar ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză. Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă sau obiectivă. Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice. Coparticiparea subiectivă poate fi: activă; pasivă; mixtă. Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează contopirea procesuală a mai multor acţiuni, într -un singur proces sub condiţia ca între aceste acţiuni să aibă aceeaşi cauză. Coparticiparea procesuală poate fi iniţială sau ulterioară. Coparticiparea procesuală iniţială presupune faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată. Coparticiparea procesuală poate fi şi ulterioară când se formează pe parcursul judecăţii prin introducerea unei terţe persoane în proces. Coparticiparea procesuală este facultativă sau necesară. Coparticiparea procesuală necesară apare atunci când participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este obligatorie.
4.3.4. Participarea terţilor în procesul civil Această formă de intervenţie a terţului este una forţată, căci el este chemat în judecată de către parte. Intervenţia poate fi iniţiată şi de către terţ însuşi. Mijlocul procedural prin care terţul intervine sau este chemat să intervină într un proces pe rol este cererea incidentală iar condiţia care trebuie îndeplinită este interesul, respectiv posibilitatea de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. 1. Intervenţia voluntară
Drept procesual civil – I
24
În cadrul instituţiei intervenţiei voluntare se distinge intervenţia „în interes propriu” şi intervenţia „în interesul uneia din părţi”. Intervenţia voluntare constă în posibilitatea, recunoscută de lege, unei persoane de a interveni într -un proces în curs, prin introducerea unei cereri de intervenţie la instanţa investită cu acţiunea principală, în scopul apărării unui drept propriu, respectiv de a sprijini apărarea uneia dintre părţi. În funcţie de scop se disting două forme de intervenţie voluntară, intervenţie voluntară principală şi intervenţie accesorie. 1.a. Intervenţia principală Caracteristici:
– terţul care are interes în a-şi apăra un drept subiectiv, propriu, poate deveni intervenient principal într -un proces pe rol; – interesul respectiv dreptul subiectiv pretins de terţul intervenient are legătură cu raportul de drept material supus judecăţii în acţiunea principală; – cel puţin din punct de vedere formal cererea de intervenţie în interes propriu va respecta prevederile referitoare la cererea de chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces; – cererea de intervenţie principală se poate introduce numai la prima instanţă şi numai înainte de închiderea dezbaterilor, adică înainte ca părţile să fi pus concluzii în fond. Potrivit art. 50 alin. (3) C.pr.civ. cererea de intervenţie poate să fie înaintată instanţei de apel, dar numai „cu învoirea părţilor”, şi până la închiderea dezbaterilor. – în legătură cu cererea de intervenţie principală instanţa se va pronunţa prin încheierea de încuviinţare în principiu a acesteia. Încuviinţarea în principiu are drept consecinţă faptul că intervenientul a devenit parte în proces. Cererea sa se va judeca odată cu cererea principală, disjungerea nefiind posibilă decât dacă prin judecarea conexă s-ar pricinui întârzierea judecării cererii principale (art. 55 C.pr.civ.); –prin introducerea cererii de intervenţie are loc o prorogare de competenţă a instanţei; – încheierea prin care se pronunţă instanţa asupra încuviinţări în principiu a cererii de intervenţie este una interlocutorie şi se poate ataca numai odată cu fondul; – deşi a devenit parte în proces şi se bucură de toate drepturile conferite de această poziţie, intervenientul nu poate efectua acte de procedură retroactiv; –cererea de intervenţie nu cunoaşte norme prohibitive dar este inadmisibilă în acţiunile cu caracter personal. 1.b. Intervenţia accesorie Caracteristici: - intervenţia
accesorie reprezintă un mijloc de apărare în favoarea părţii pentru care intervenientul accesoriu intervine în litigiu; - intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţă procesuală faţă de partea a cărei apărare o sprijină; - cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi reprezintă o cerere accesorie; - instituţia disjungerii nu se poate aplica în acest caz, căci cererea accesorie nu
se poate judeca separat de cererea principală ; - introducerea cererii de intervenţie accesorie se poate face chiar şi „înaintea instanţei de recurs”; - intervenientul accesoriu nu poate face acte de procedură care nu ar fi în interesul respectivei părţi. 2. Intervenţia forţată
Drept procesual civil – I
25
Instituţia intervenţiei forţate este reglementată de legea procesuală în trei forme:
– chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 – 59 C.pr.civ.); – chemarea în garanţie (art. 60 – 63 C.pr.civ.); – arătarea titularului dreptului (art. 64 – 66 C.pr.civ.). În oricare dintre aceste forme terţul intervine în procesul în curs urmare a voinţei unei părţii şi nu din propria sa voinţă. 2.a. Chemarea în judecată a altor persoane Finalitatea sa constă în posibilitatea oricăreia dintre părţi de a extinde cadrul procesual la o terţă persoană dar numai dacă aceasta ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Extinderea litigiului faţă de terţi presupune un interes şi anume acela de a soluţiona raporturi juridice conexe într -un singur cadru procesual. Din punct de vedere formal cererea trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 C.pr.civ. pentru cererea de chemare în judecată. Din punct de vedere procedural, în cazul în care este făcută de reclamant, cererea de intervenţie în interes propriutrebuie făcută până la închiderea de zbaterilor în faţa primei instanţe (art. 57 alin. 3 C.pr.civ.). Când cererea este făcută de pârât, acesta se depune odată cu întâmpinarea iar când există dispoziţie expresă că nu este obligatorie depunerea întâmpinării, cererea de chemare în judecată a altor persoane se poate depune cel târziu la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea nerespectării acestor termene este aceeaşi ca şi în cazul cererii reconvenţionale, şi anume judecarea separată. Persoana chemată în judecată are poziţia procesuală de reclamant şi nu de pârât, indiferent de faptul că interesul de a face hotărârea ce se va pronunţa opozabilă faţă de acest terţ, aparţine reclamantului sau pârâtului. 2.b. Chemarea în garanţie Elementul definitoriu pentru instituţia chemării în garanţie este posi bilitatea legală a oricărei părţi dintr -un proces pe rol de a introduce în cauză o terţă persoană – garant al obligaţiei de despăgubire – pentru situaţia în care respectiva parte va pierde procesul introdus pe cale principală. Art. 60 alin. (2) C.pr.civ. instituie posibilitatea ca şi cel chemat în garanţie de către una din părţile litigante să cheme, la rândul său, în garanţie o altă persoană. Cererea de chemare în garanţie trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Din punctul de vedere al momentului până la care se poate depune cererea de chemare în garanţie, legea distinge după cum este introdusă de pârât (art. 61 alin. (1), teza a doua C.pr.civ.) ori reclamant (art. 61 alin. (2) C.pr.civ.). Dispoziţiile le gale din materia chemării în judecată a altor persoane se aplică întocmai. Sancţiunea nerespectării termenului legal pentru introducerea cererii de chemare în garanţie este judecarea separată. Potrivit art. 62 C.pr.civ., trebuie respectată procedura de c omunicare, respectiv citare, iar cel chemat în garanţie, odată introdus în proces, devine parte şi poate alege dacă se va substitui sau nu în toate drepturile procesuale ale celui garantat iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi opozabilă. Conform art. 63 alin. (2) C.pr.civ., instanţa poate dispune disjungerea, numai dacă judecarea laolaltă a cererii accesorii cu cea principală ar întârzia judecata cererii principale. Aprecierea asupra acestei chestiuni aparţine numai instanţei. Chematului în garanţie are poziţia unui pârât. 2.c. Arătarea titularului dreptului
Drept procesual civil – I
26
Arătarea titularului dreptului reprezintă posibilitatea reală ce o are pârâtul care deţine cu titlu precar pentru altul un lucru sau exercită un drept asupra lucrului, în numele altuia, parte într -o acţiune reală, de a arăta titlul precar sub care deţine lucrul ori exercită dreptul, prin faptul de a cere să fie introdus în cauză titularul dreptului. Ea aparţine în mod exclusiv pârâtului, parte într -un proces pendinte, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii, precum: – pârâtul să aibă calitatea de detentor precar în raport de drept material supus judecăţii; – acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real. Momentul depunerii este odată cu întâmpinarea ori înaintea începerii dezbaterilor asupra fondului cauzei, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Art. 66 alin. (1) C.pr.civ. instituie în mod expres posibilitatea ca cel introdus în cauză ca titular al dreptului să se substituie pârâtului din acţiunea reală, principală, care în acest caz va fi scos din judecată. Pentru aceasta, legea cere şi ca reclamantul să consimtă. În ipoteza în care reclamantul nu consimte ca terţul arătat titular al dreptului să se substituie procesual pârâtului, terţul poate lua parte la proces, în calitate de intervenient ori judecata poate să continue în aşa fel încât să nu se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. În cazul în care, în urma dezbaterilor ar rezulta că terţul este într -adevăr titularul dreptului real în litigiu, respectiva cerere de chemare în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind greşit îndreptată, respectiv formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. 4.3.5. Reprezentarea părţilor în procesul civil Regula este că părţile pot fi reprezentate în exerciţiul drepturilor lor procedurale (art. 67 alin. (1) C.pr.civ.). În mod excepţional reprezentarea nu poate funcţiona, partea fiind obligată să se înfăţişeze personal la judecată. În acest sens art. 131 alin. 1 C.pr.civ., conferă primei instanţei dreptul de a solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate, în scopul de a încerca împăcarea părţilor. Instituţia reprezentării părţilor (reprezentare judiciară) constă în posibili tatea legală a părţilor din proces să îşi exercite drepturile procesuale, printr -o altă persoană numită reprezentant (mandatar – avocat sau neavocat) şi care acţionează în numele şi în interesul părţii ce l -a mandatat în acest sens. Mandatul, în situaţia în care partea în litigiu este o persoană fizică, poate fi dat fie unui profesionist în drept – avocat, fie unui neprofesionist mandatar, cel mult licenţiat în drept. În cazul în care partea este persoană juridică, dreptul de reprezentare a acesteia revine fie avocatului, fie consilierului juridic, angajat al respectivei părţi – persoană juridică. Reprezentarea prin mandatar neavocat prezintă următoarele caracteristici: − calitatea de reprezentant se dovedeşte prin procură sau prin însăşi cererea de chemare în judecată dacă aceasta conţine o precizare expresă în acest sens; − procura trebuie să fie una ad litem (art. 68 alin. (1), teza 1 C.pr.civ.); este vorba despre o procură în formă autentificată şi specială; dacă există totuşi o procură generală ea trebuie să cuprindă dispoziţie expresă, de natură ad litem (art. 67 alin. (2) C.pr.civ.);
− sfera de întindere a dreptului de reprezentare vizează toate actele procedurale, mandatul fiind presupus dat pentru toate actele judecăţii cu excepţia actelor procesuale de dispoziţie (renunţare, achiesare, tranzacţie) pentru care art. 69 alin. 1 C.pr.civ. instituie obligaţia de a exista o procură specială în acest sens;
Drept procesual civil – I
27
– dreptul de reprezentare prin mandatar neavocat nu se manifestă şi în posibilitatea de a pune conc luzii, cu anumite excepţii prevăzute expres şi limitativ de art. 68 alin. (5) şi (6) C.pr.civ.; – conţinutul dreptului de reprezentare este mai larg şi în cazul reprezentării legale (în cazul când reprezentat este un minor) ori judiciare (având ca izvor o hotărâre judecătorească), căci nici în această situaţie – prevăzută de art. 70 C.pr.civ. – asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie; – condiţiile de încetare a mandatului judiciar sunt prevăzute în art. 71– 72 C.pr.civ., şi se s upune unui regim special, derogatoriu de la dreptul comun al mandatului.
În ceea ce priveşte asistenţa judiciară, aceasta priveşte persoanele care nu şi ar putea exercita dreptul constituţional de a accede la justiţie, datorită costurilor. Ea constă în apărarea şi asistarea gratuită a părţii care îndeplineşte cerinţele legale, de către un avocat delegat de barou, în conformitate cu art. 75 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ. Dovada calităţii de reprezentant se face prin: – procură specială ad litem – pentru mandatarul neavocat; – împuternicire avocaţială (în baza contractului de asistenţă juridică) – pentru mandatarul avocat;
– împuternicire – pentru consilierul juridic care reprezintă persoana juridică; – hotărâre judecătorească, dispoziţie de curatelă, acte de stare civilă – pentru reprezentarea legală ori judiciară. Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie în temeiul art. 161 C.pr.civ. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant duce la anularea cererii numai dacă nu va fi acoperită până la termenul pe care îl acordă instanţa în acest scop.
Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, sancţiunea fiind aceeaşi iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu şi -a dovedit calitatea de reprezentant.
4.3.6. Participarea procurorului în procesul civil Potrivit art. 45 C.pr.civ., procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. Art. 45 alin. (2) C.pr.civ. prevede că titularul dreptului în interesul căruia a pornit acţiunea procurorul, şi care nu poate avea decât calitatea de minor, interzis sau dispărut, va fi introdus în proces. Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) C.pr.civ., rezultă calitatea sa de reclamant. Hotărârea pe care o va pronunţa instanţa îl priveşte şi îi este opozabilă. Prevederile art. 45 alin. (5) C.pr.civ. îi conferă procurorului dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunţate în cauze cu minorii, interzişii ori dispăruţii, adică să acţioneze în numele părţii pe care o protejează şi prin cererea de executare a hotărârii care îi este favorabilă şi poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri. Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a pune concluzii în orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Alin. (4) al aceluiaşi articol instituie obligativitatea procurorului de a participa şi pune concluzii în cazurile prevăzute de lege (de exemplu: punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei, declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească şi anularea hotărârii de declarare a morţii ).
Drept procesual civil – I
28
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, care sunt părţile în procesul civil .
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază, în câteva fraze, Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces.
Participanţii procesului sunt: instanţa de judecată, părţile, organul de executare, alte persoane şi organe. Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit de lege să soluţioneze litigiul cu care a fost investită. Potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. În limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe militare. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege. În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti. Nu uita!
Teme referate
1. 2. 3. 4. 5.
Compunerea şi constituirea instanţei de judecată Abţinerea şi recuzarea Coparticiparea procesuală Reprezentarea părţilor în procesul civil Participarea procurorului în procesul civil
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Drept procesual civil – I
procesual civil,
vol. I şi II, Editura
29
5. COMPETENŢA 5.1. Noţiuni introductive 5.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti 5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti 5.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate 5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să delimitezi competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti; să identifici întinderea competenţei instanţei sesizate ; să dezvolţi incidentele procedurale cu privire la instanţa sesizată . Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore
5.1. Noţiuni introductive 5.1.1. Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanţe judecătoreşti (ori a unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit litigiu (pricină). 5.1.2. Normele de competenţă în materie civilă. Clasificarea competenţei În funcţie de autoritatea competentă distingem între norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională (reglementează atribuţiile sistemului judiciar în ceea ce priveşte aptitudinea sa legală de a soluţiona raporturile litigioase deduse judecăţii). La rândul lor, normele de competenţă jurisdicţională se subclasifică în norme de competenţă materială şi norme de competenţă teritorială. În legătură cu normele de competenţă materială trebuie să distingem şi după cum se referă la instanţa de drept comun ori la instanţe specializate. Normele de competenţă materială stabilesc atribuţiile jurisdicţionale pentru fiecare categorie de instanţe, aşa încât vor determina competenţa materială funcţională a acestora. Dar există şi altă categorie de norme de competenţă materială care stabilesc atribuţiile instanţelor de a judeca în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului, situaţie în care se determină competenţa materială procesuală. Normele de competenţă teritorială se subclasifică în norme ce reglementează competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială exclusivă (excepţională).
Drept procesual civil – I
30
După cum se aplică sau nu, în toate cazurile şi în orice materie şi normele de competenţă se diferenţiază în norme generale şi norme speciale, care reglementează în mod expres o anumită materie şi îşi au sediul în legi speciale. După caracterul conduitei procesuale pe care o impun, normele de competenţă se împart în norme imperative şi norme dispozitive. Din caracterul normelor rezultă un alt criteriu de a clasifica competenţa în absolută şi relativă. Competenţa absolută este instituită prin norme imperative şi priveşte competenţa generală şi jurisdicţională cu excepţia celei teritoriale care, fiind reglementată de norme legale dispozitive, este competenţă relativă; desigur competenţa teritorială exclusivă fiind exceptată ca absolută. 5.2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti 5.2.1. Prin competenţă generală se desemnează acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi, statale şi nestatale, cu atribuţii jurisdicţionale. Conform art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege Atunci când o instanţă judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competenţa unei jurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ea nu poate soluţiona acea pricină, întrucât s -ar încălca competenţa generală, iar hotărârea pe care o va pronunţa va fi lovită de nulitate absolută. 5.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate Controlul de constituţionalitate a legilor este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Totalitatea atribuţiilor Curţii ce alcătuiesc competenţa acesteia, sunt prevăzute în art. 146 din Constituţie şi vizează controlul a priori şi a posteriori, cât şi celelalte atribuţii. Deciziile Curţii, date atât în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate (control a priori) cât şi a excepţiilor de neconstituţionalitate (control a posteriori), prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (doar acestea făcând obiect al controlului de constituţionalitate) sunt puse în executare prin aceea că obligă Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile din legea fundamentală. De la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial, prevederile în vigoare, neconstituţionale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligaţia nu a fost îndeplinită, acestea îşi încetează efectele, de drept. Incidenţa directă a controlului de constituţionalitate asupra regulilor de procedură civilă vizează controlul a posteriori şi constă în faptul că doar în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate (vizând o lege sau o ordonanţă invocată ca temei de drept în cauză). În această situaţie instanţa va sesiza Curtea Constituţională printr -o încheiere ce va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei – însoţită de dovezile propuse de părţi. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, caz în care va sesiza Curtea printr-o încheiere motivată ce va cuprinde susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă 5.2.3. Competenţa în materia controlului financiar Controlul jurisdicţional financiar revine instanţelor de judecată, specializate în contencios administrativ şi fiscal. În conformitate cu prevederile art. 140 alin (1), teza a 2-a, din Constituţie, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate. În cadrul curţilor de apel
Drept procesual civil – I
31
funcţionează şi tribunale specializate, iar în cadrul tribunalelor funcţionează şi secţii, sau după caz, complete specializate. 5.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ În ceea ce priveşte dreptul comun în materia contenciosului administrativ, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 554/2004, care în art. 1 prevede că orice persoană, care se consideră vătămată într -un drept al său ori într -un interes legitim, de către o autoritate publică printr -un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptul ui pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i -a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într -un drept al său ori într -un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.
Acţiunea în justiţie care se formulează în temeiul Legea nr. 554/2004 este denumită acţiune directă. Pentru sesizarea instanţei se cer a fi respectate următoarele condiţi i: - actul administrativ atacat să fie emis de o autoritate publică, inclusiv lipsa răspunsului autorităţii publice emitente în termenul prevăzut de lege - actul să producă o vătămare unei persoane fizice sau juridice într -un drept recunoscut de lege sau într -un interes legitim - persoana care se consideră vătămată într -un drept al său ori într -un interes legitim să fi efectuat procedura prealabilă. Potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul poporulu i, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau ale celor ce privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă. Competenţa de a soluţiona acţiunile directe în contencios administrativ revine secţiilor specializate din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel. Recursul se judecă, după caz, de instanţa ierarhic superioară. Instanţele judecătoreşti speciale de contencios admin istrativ sunt competente să judece litigiile având obiect actele administrative exceptate de la controlul instituit de Legea nr. 554/2004 şi pentru a căror desfiinţare şi modificare se prevede o altă procedură judiciară, prin legi speciale. De exemplu, în materia contravenţiilor, a litigiilor pentru plata ajutorului de şomaj, a unor litigii din materie electorală. În ceea ce priveşte jurisdicţiile speciale administrative, acestea rezolvă litigii expres prevăzute în competenţa lor prin legi speciale, iar hotărârile luate de aceste organe pot fi atacate în instanţă, conform principiului constituţional al liberului acces la justiţie. De exemplu, procedura administrativ - jurisdicţională din materia impozitelor şi taxelor, ori la litigiile din domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, ori la cele din domeniul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici. 5.2.5. Competenţa în materie electorală În materie electorală se face distincţia între felul alegerilor (locale, parlamentare, prezidenţiale), pentru fiecare existând un act normativ ce reglementează inclusiv competenţa instanţelor de judecată. În ceea ce priveşte alegerile locale instanţa competentă a judeca contestaţia este judecătoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală în speţă, în raport de caracterul local, respectiv central al acesteia. Împotriva hotărârii instanţei care a judecat contestaţia, şi care nu se comunică, se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunţare.
Drept procesual civil – I
32
În ceea ce priveşte alegerile parlamentare, instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială se află respectiva circumspecţie. Şi în acest caz hotărârea pronunţată în urma judecării contestaţiei nu se comunică iar împotriva ei se poate face recurs la instanţa ierarhic superioară. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşa încât împotriva sa nu există cale de atac. În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale competenţa aparţine Curţii Constituţionale. 5.2.6. Competenţa în alte materii a. Competenţa în materia litigiilor de muncă Competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti. Potrivit art. 284 Codul muncii competenţa generală a instanţelor şi competenţa teritorială se stabileşte după domiciliul, reşedinţa ori sediul reclamantului. Secţii specializate în materie funcţionează în cadrul curţilor de apel, iar în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate care acestea au competenţa generală în cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. b. Competenţa în materia litigiilor de dreptul familiei
În această materie, competenţa generală se împarte între autoritatea tutelară şi instanţele judecătoreşti. Conform Legii nr. 272/2004, instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la: – persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor; – modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti; – decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti; – reluarea exerciţiului drepturilor părinteşti. Măsurile de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de domiciliu ori în a cărei rază a fost găsit copilul. Competenţa revine autorităţilor tutelare pentru a soluţiona: – cererea copilului care a împlinit vârstă de 14 ani ce are ca obiect schimbarea locuinţei; – cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul său minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt dar nu există o hotărâre de stabilire a locuinţei copilului la unul dintre părinţi, potrivit art. 99 Codul familiei. Competenţa în materia adopţiei. Evaluarea şi încuviinţarea adopţiei sunt de competenţa tribunalului. c. Competenţa în materia actelor de stare civilă Competenţa instanţei judecătoreşti în materia actelor de stare civilă este prevăzută în art. 10, art. 21, art. 58 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: – în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act ori să înscrie o menţiune, potrivit atribuţiilor sale; – când declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului; instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată; – anularea, modificarea, rectificarea ori completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrisă pe acesta se vor face numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată de judecătoria în a cărei rază
Drept procesual civil – I
33
teritorială domiciliază persoana interesată; înscrierea se face prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător. Competenţa generală în această materie se împarte între instanţa de judecată şi serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor. d. Competenţa în materie succesorală Competenţa se împarte între instanţa de judecată şi notarul public, după cum procedura civilă are caracter contencios, respectiv necontencios. Procedura notarială este una prealabilă, părţile se pot adresa direct instanţei competente. În situaţia în care procedura decurge amiabil în faţa notarului procedura notarială necontencioasă se va finaliza prin eliberarea certificatului de moştenitor. În situaţia în care există neînţelegeri între moştenitori, notarul este în drept să suspende procedura urmând ca părţile să se adreseze instanţei de judecată. 5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti Instituţia competenţei jurisdicţionale are ca finalitate delimitarea atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti în interiorul sistemului judiciar. Formele competenţei jurisdicţionale sunt: – competenţa materială (ratione materiae), prin intermediul căreia urmează să se stabilească nivelul instanţei care este competentă să soluţioneze litigiul, ceea ce presupune stabilirea instanţei competente pe „verticala” sistemului judiciar; – competenţa teritorială (ratione personae vel loci), prin intermediul căreia se va stabili care dintre instanţele de acelaşi grad (de acelaşi nivel pe „orizontală”) este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiul. 5.3.1. Competenţa materială (ratione materiae) Competenţa materială (sau de atribuţiune) este definită ca fiind forma competenţei prin care se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul judiciar. 5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei Art. 1 din C.pr.civ. dispune asupra competenţei materiale a judecătoriilor: 1) judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe; 2) judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3) judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Judecătoriile sunt competente material de a judeca în primă instanţă: - procesele şi cererile în materie comercială al cărui obiect are o valoare de până la 1 miliard lei (rezultă din art. 2 pct.1 lit. a); - procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are valoare mai mică sau egală cu 5 miliarde lei precum şi cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau,
după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (rezultă din art. 2 pct.1 lit. b). judecătoriile exercită controlul judecătoresc asupra hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi a altor organe de acest fel, în cazurile prevăzute de lege. Pentru a exercita acest control judecătoresc se impun două condiţii, necesarmente cumulativ: - judecătoria, trebuie sesizată printr -o plângere al cărei obiect îl face o atare hotărâre, de natură administrativă;
Drept procesual civil – I
34
competenţa instanţei trebuie prevăzută în norme de competenţă din legi speciale, în mod expres. 5.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului În conformitate cu art. 2 C.pr.civ., tribunalele judecă în primă instanţă: a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevalu abil în bani; b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neeval uabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar; c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel; e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială; f) procesele şi cererile în materie de expropriere; g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei; h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale; i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine. Potrivit art. 2 pct. 2 C.pr.ci v., în calitate de instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Art. 2 pct. 3 C.pr.civ. prevede competenţa tribunalelor de a judeca ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, -
potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Art. 2 pct. 4 C.pr.civ. dispune că tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Art. 35. alin. 1 şi 36 alin. 3 din Legea nr. 30 4/2004 instituie tribunalele specializate, respectiv secţiile, sau după caz, completele specializate pentru: – cauze civile; – cauze penale; – cauze comerciale; – cauze cu minori şi de familie; – cauze de contencios administrativ şi fiscal; – cauze p rivind conflicte de muncă şi asigurări sociale. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează. 5.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel Art. 3 C.pr.civ. stabileşte competenţa materială a curţilor de apel în a judeca: 1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
Drept procesual civil – I
35
tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cauzuri expres prevăzute de lege; 4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2004 dispune că în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu materia şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale, ori pentru alte materii. 3.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În temeiul art. 4 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interes ul legii; 3. abrogat;
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Art. 21 din Legea nr. 304/2004 prevede competenţa Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, a Secţiei comerciale şi a celei de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În conformitate cu art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, secţiile Înaltei Curţi au competenţa exclusivă de a soluţiona şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive, sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel. Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 p revede competenţa specială pentru completul de 9 judecători de a funcţiona ca instanţă disciplinară şi o competenţă diversă în alte cauze, prevăzute expres în competenţa sa prin lege. Competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de a asigura o jurisprudenţă unitară la nivel naţional este prevăzută de art. 25 lit. b din Legea nr. 304/2004. 5.3.2. Competenţa teritorială Sediul materiei competenţei teritoriale de drept comun îl constituie cu precădere art. 5-16 C.pr.civ. Normele care reglementează competenţa teritorială au caracter dispozitiv (deci părţile pot deroga de la ele) cu excepţia normelor care stabilesc competenţa materială în materie de stare şi capacitate a persoanelor, a celor incidente prevederilor art. 13- 16 C.pr.civ. şi în unele situaţii prevăzute de norme speciale, când au caracter imperativ. 5.3.2.1 Competenţa teritorială de drept comun Cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul (art. 5 C.p.civ). Dacă pârâtul are domiciliul în străină tate sau domiciliul nu este cunoscut, cererea se depune la instanţa reşedinţei sale din ţară. Dacă ambele (domiciliul şi reşedinţa) sunt necunoscute reclamantului, instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află domiciliul ori reşedinţa reclamantului. Potrivit art. 7 C.pr.civ. dacă pârâtul este persoană juridică instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţiei îşi are sediul principal. Dacă pârâtul este o asociaţie ori o societate fără personalitate juridică, art. 7 alin. (3) C.pr.civ. prevede că instanţa competentă este cea în raza căreia îşi are domiciliul persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s -a încredinţat preşedenţia sau direcţia respectivei formaţiuni. Dacă nu se cunoaşte domiciliul ori persoana cu rol de cond ucere, cererea se poate depune la instanţa de domiciliu a oricăruia dintre asociaţi.
Drept procesual civil – I
36
Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, aceasta se poate depune la instanţa în raza căreia îşi are domiciliul oricare dintre pârâţi, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice, singura condiţie este de a avea calitatea de debitor principal, după cum dispune art. 9 C.pr.civ. Conform art. 8 C.pr.civ. atunci când calitatea de pârât aparţine statului, direcţiilor generale ori altor organe de stat, când are incidenţă competenţa alternativă între instanţele fie din capitala ţării, fie din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliu reclamantul. În cazul Bucureştiului, competenţa aparţine Judecătoriei sector 4 Bucureşti. Regulile competenţei de drept comun se aplică tuturor categoriilor de acţiuni civile, cu excepţia celor pentru care legea a prevăzut o altă competenţă. 5.3.2.2 Competenţa teritorială alternativă (facultativă) În anumite cazuri reclamantul are dreptul de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Art. 9 C.pr.civ. stabileşte că, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, reclamantul poate alege instanţa de la domiciliul oricăruia dintre ei. Dacă există şi obligaţi accesorii, aceştia nu pot constitui criteriu de alegere a instanţei competente; condiţia fiind ca pârâtul, în funcţie de al cărui domiciliu se alege instanţa, să fie debitor principal. Art. 10 C.pr.civ. prevede pentru cazuri în care, pe lângă instanţa de drept comun (de la domiciliul pârâtului), mai sunt competente şi alte instanţe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locală prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii; 2. în cererile ce izvorăsc dintr -un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul; 3. în cererile ce izvorăsc dintr -o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată; 4. în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii; 5. în cererile izvorâte dintr -un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa obişnuită, deosebită de ceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii; 7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului; 8. în cererile ce izvorăsc dintr -un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s -a săvârşit acel fapt. Art. 11 C.pr.civ. stabileşte instanţe deopotrivă competente în materie de asigurare terestră, după: domiciliul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s -a produs accidentul.
Odată aleasă instanţa, reclamantul nu mai poate reveni. 5.3.2.3 Competenţa teritorială exclusivă (excepţională) Această formă a competenţei teritoriale este cea care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile. Normele de competenţă teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moştenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situaţii reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum şi în materii necontencioase. Art. 13 C.pr.civ. prevede că instanţa competentă în materia acţiunilor imobiliare este cea în a cărei circumscripţie se află bunul imobil în litigiu. În ipoteza
Drept procesual civil – I
37
în care imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe, se aplică norma de competenţa teritorială de drept comun. Art. 14 C.pr.civ. stabileşte că în materie de moştenire este competentă instanţa în a cărei circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul. Art. 15 C.pr.civ. stabileşte competenţa instanţei unde se află sediul principal al societăţii comerciale. Art. 607 C.pr.civ. stabileşte, în materie de divorţ, competenţa în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. 5.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate Prin însăşi introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa competentă instanţa este investită nu numai să soluţioneze toate capetele de cerere, dar şi obligată să o facă. 5.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului Mijloacele de apărare ale pârâtului cuprind apărările pe fond, cât şi excepţiile procesuale iar uneori pot atrage şi soluţionarea unor chestiuni prejudiciale, ori pot fi convertite într -o formă de „atac” – în cazul introducerii unei cereri reconvenţionale. „Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Odată investită instanţa prin introducerea cererii de chemare în judecată, de către reclamant, aceasta este competentă să judece toate problemele litigioase ce apar în cursul judecăţii, fie că sunt invocate de reclamant ori de pârât. De la regula extinderii competenţei există şi excepţii iar acestea se referă la chestiunile prejudiciale. În faţa instanţei sesizate prin introducerea cererii de chemare în judecată, judecata se suspendă până la soluţionarea chestiunii prejudiciale de către instanţă competentă. 5.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile incidentale şi accesorii
Potrivit reglementărilor art. 17 C.pr.civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Ca excepţii, cel puţin în ceea ce priveşte unele incidente de procedură, ori în anumite circumstanţe în care acestea se ivesc şi când competenţa de soluţionare nu mai revine instanţei sesizate prin cererea de chemare în judecată, de exemplu în: art. 23 C.pr.civ., cu privire la instituţia delegării ori în art. 39 C.pr.civ., cu privire la instituţia strămutării. 5.4.3. Prorogarea de competenţă Prorogarea legală există atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii. Regula este exprimată de art. 17 C.pr.civ, potrivit căruia cererile accesorii şi incidentale fiind în căderea instanţei competente să judece cererea principală . În afara prevederilor art. 17 C.pr.civ., instituţia prorogării legale de competenţă este incidenţă în oricare alte situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, art. 164 C.pr.civ. se referă la conexitate şi instituie posibilitatea ca părţile să ceară întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă legătură între ele. Competenţa revine instanţei mai întâi investită, cu excepţia situaţiei în care ambele părţi cer trimiterea la una dintre celelalte instanţe şi a situaţiei în care o pricină este de competenţa unei anumite instanţe iar părţile nu o pot înlătura. Prorogarea judecătorească (judiciară) intervine în situaţiile î n care, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de jurisdicţie a altei instanţe, cum sunt următoarele cazuri:
Drept procesual civil – I
38
– delegarea instanţei (art. 23 C.pr.civ.) ori administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie;
– cererea de recuzare, în cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul (art. 33 C.pr.civ.);
– strămutarea pricinilor (art. 40 C.pr.civ.); – casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art.312 alin. 5 C.pr.civ.).
Prorogarea convenţională (voluntară) se produce în cazurile în care legea procesuală îngăduie părţilor să deroge normele de competenţă supletive, aşa încât, părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de prorogare este convenţia părţilor. Pentru a opera se cer întrunite următoarele condiţii: – condiţiile de valabilitate a oricărei convenţii priv itoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, în conformitate cu art. 948 Codul civil; – convenţia părţilor să fie expresă, indiferent dacă există sau nu un înscris constatator;
– în convenţie să fie determinată instanţa aleasă în mod clar, precis şi neechivoc;
– instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut. 5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată Incidentele procedurale vizează acele situaţii în care, deşi instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu fie pe deplin obiectivă. 5.5.1. Delegarea instanţei În împrejurări excepţionale datorită cărora instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, legea instituie posibilitatea părţii de a cere instanţei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, să judece cauza. 5.5.2. Strămutarea pricinilor Potrivit art. 37 C.pr.civ. strămutarea pricinii de la o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:
– când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei; – pentru motive de bănuială legitimă; – pentru motive de siguranţă publică. Conform art. 39, în primul caz cererea se depune la instanţa imediat superioară iar în celelalte două cazuri, la instanţa supremă. Art. 40 C.pr.civ. dispune că cererea se judecă în camera de consiliu. Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea, instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata. 5.5.3. Excepţia de necompetenţă Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într -o cale de atac. Dacă necompetenţa se invocă după ce s -a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.
Potrivit art. 158 alin. (1) C.pr.civ., instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.
Drept procesual civil – I
39
Excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii. Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii. 5.5.4. Conflicte de competenţă Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză generează un conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ. Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanţe se declară competente şi este negativ când două sau mai multe instanţe se declară ne competente. Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune îndeplinirea condiţiilor: – să fie două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină, cu respectarea condiţiei triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză; – instanţele să s e declare necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; – declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce; – cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze pricina. Procedura de soluţionare a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s -a ivit conflictul: – tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripţia sa teritorială; – curtea de apel, când conflictul s -a ivit între două judecătorii care nu ţin de circumscri pţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza teritorială a curţii de apel şi când conflictul s-a ivit între două tribunale şi între o judecătorie şi un tribunal, din raza sa teritorială; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când conflictul a apărut între două curţi de apel ori instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; – instanţa judecătorească superioară instanţei în conflict, când conflictul s -a ivit între o instanţă de judecată şi un organ cu activitate jurisdicţională ori un tribunal arbitral.
Conflictul este soluţionat în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.
Drept procesual civil – I
40
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază, în câteva fraze, întinderea competenţei instanţei sesizate .
Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege a unei instanţe judecătoreşt i (ori a unui alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit Nu uita!
litigiu
Prin competenţă generală se desemnează acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi, statale şi nestatale, cu atribuţii jurisdicţionale. Instituţia competenţei jurisdicţionale are ca finalitate delimitarea atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti în interiorul sistemului judiciar. Formele competenţei jurisdicţionale sunt: – competenţa materială (ratione materiae), prin intermediul căreia urmează să se stabilească nivelul instanţei care este competentă să soluţioneze litigiul, ceea ce presupune stabilirea instanţei competente pe „verticala” sistemului judi ciar; – competenţa teritorială (ratione personae vel loci), prin intermediul căreia se va stabili care dintre instanţele de acelaşi grad (de acelaşi nivel pe „orizontală”) este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiul. Incidentele procedurale vizează acele situaţii în care, deşi instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu fie pe deplin obiectivă. Teme referate
1. 2. 3. 4. 5. 6.
Normele de competenţă în materie civilă Competenţa în materia litigiilor de muncă Competenţa în materia litigiilor de dreptul familiei Competenţa materială Competenţa teritorială Întinderea competenţei instanţei sesizate
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil,
vol. I şi II, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Drept procesual civil – I
41
6. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCEDURALE Noţiunea actului de procedură 6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5.
Clasificarea
Condiţii pentru întocmirea actelor de procedură Noţiunea şi clasificarea termenelor procedurale Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi a termenelor procedurale
Obiectivele specifice unităţii de învăţare Nu uita! Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Teme referate
Bibliografie minimală Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: să identifici actele şi termenele procedurale; să dezvolţi condiţiile cerute pentru întocmirea actelor de procedură; să identifici diferitele categorii de termene procedurale să descrii sancţiunile pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi a termenelor procedurale . Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore
Noţiunea actului de procedură Actul de procedură civilă reprezintă acea manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate. 6.1.
6.2. Clasificarea A. După subiecţii de la
care emană, distingem între acte procedurale ale instanţei, părţilor, terţelor persoane şi organelor de executare silită. Actele instanţei. Principalul act al instanţei este hotărârea prin care se soluţionează conflictul dintre părţi. Având în vedere finalitatea diferită a actelor instanţei se poate distinge între actele de decizie, actele de comunicare şi actele de documentare procesuală . Acte de decizie sunt hotărârile judecătoreşti propriu -zise, precum şi toate celelalte decizii luate de instanţă cu privire la unele incidente procedurale ori cu privire la impulsionarea procesului civil (încheierile de şedinţă prin care se iau diferite măsuri). Actele de comunicare sunt acele acte prin intermediul cărora instanţa de judecată încunoştinţează părţile despre anumite măsuri (citarea părţilor sau a altor participanţi, repunerea cauzei pe rol, citarea la interogatoriu etc.) sau prin care sunt comunicate unele acte de procedură (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea de apel etc.). Actele de documentare procesuală sunt, în general, acele acte prin intermediul
cărora se consemnează unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi
Drept procesual civil – I
42
(procesul-verbal de consemnare a unei mărturii, procedural precede actul de documentare.
a declaraţiei unui interpret etc.). Actul
Actele părţilor sunt actele prin care se promovează pretenţii în justiţie (cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, cererea de chemare în garanţie etc.) şi actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la drept, tranzacţia etc.). Actele terţelor persoane sunt destinate să lărgească cadrul procesual cu privire la subiectele procesului sau chiar cu privire la obiectul acestuia.
Actele organelor de executare silită (somaţia, ordonanţa de adjudecare e tc.), sunt destinate aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într -un titlu executoriu. La aceste categorii mai pot fi adăugate şi actele altor participanţi procesuali (procurorului, expertului, martorului etc.). B. După forma de manifestare a voin ţei
subiectului procesual distingem între acte de procedură verbale şi acte de procedură scrise. C. Acte de procedură obligatorii şi acte de procedură facultative. Sunt acte obligatorii majoritatea actelor îndeplinite de către instanţa de judecată (hotărâ rile judecătoreşti, încheierile de şedinţă, comunicarea unor acte de procedură, citarea părţilor etc.)
Majoritatea actelor procedurale ale părţilor au un caracter facultativ ( cererile de intervenţie accesorie, promova rea unor pretenţii prin intermediul unei acţiuni reconvenţionale, exercitarea căilor legale de atac etc.) D. După numărul manifestărilor de voinţă ce concură la formarea actului de procedură distingem între acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale (cazul amânarea cauzei prin acordul tuturor părţilor litigante, al tranzacţia judiciare etc.) D. În funcţie de cadrul în care se îndeplineşte un act de procedură, distingem între acte judiciare şi acte extrajudiciare. Majoritatea actelor de procedură au un caracter judiciar. Există însă şi unele acte care se aduc la îndeplinire anterior promovării acţiunii civile, cum ar fi cele luate în cadrul procedurii asigurării dovezilor . E. După fazele în cadrul cărora se îndeplinesc actele de procedură, distingem între acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă, acte specifice judecăţii în faţa instanţelor de control judiciar şi acte de executare silită . Condiţii pentru întocmirea actelor de procedură 6.3. În ce priveşte condiţiile de formă, sunt condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele legii au fost îndeplinite. Excepţie. Anumite acte produc efecte prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (invocarea de excepţii, solicitarea de dovezi, invocarea unor incidente procedurale etc.) instanţa având obligaţia de a le consemna în încheierea de şedinţă, dar pot fi întocmite şi în scris. Menţiunea în act că cerinţele legii au fost respectate nu este prevăzută în mod expres de lege, iar în privinţa actelor de procedură care se realizează oral de părţi ea nici nu poate fi concepută. În orice caz legalitatea actului se apreciază de instanţă în raport cu celelalte cerinţe de validitate impuse de lege, instanţa fiind obligată să verifice dacă actele părţilor sunt întocmite în conformitate cu legea şi dacă prin ele nu se urmăreşte un scop contrar ordinii de drept.
Actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba română. Ele trebuie îndeplinite numai în termenele prevăzute de lege, iar în unele cazur i doar în anumite faze ale procesului civil. De asemenea, actele de procedură se îndeplinesc, de regulă, la sediul instanţei şi în cadrul unei şedinţe publice. Cererile. Cererea constituie mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică solicită instanţei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale.
Drept procesual civil – I
43
După efectele pe care le produc şi după scopul urmărit de către părţi distingem între cererile introductive de instanţă şi cererile incidente. Cererile introductive de instanţă sunt acelea prin intermediul cărora se declanşează activitatea instanţei în vederea soluţionării unui litigiu (cererile formulate de către reclamant şi prin care acesta urmăreşte soluţionarea unui litigiu concret). Cererile incidente sunt acelea care se for mulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului procedural cu privire la părţi sau la obiectul judecăţii, fie soluţionarea unor incidente ivite în cursul judecăţii. Asemenea cereri pot fi formulate de reclamant, de către pârât dar şi de către terţele persoane spre a lărgi cadrul procesual stabilit iniţial. Cererile incidente formulate de reclamant poartă denumirea de cereri adiţionale sau modificatoare, întrucât prin ele se urmăreşte modificarea sau completarea cererii iniţiale. În cadr ul procesului civil se pot formula şi alte cereri incidente de către reclamant, cum sunt cele privitoare la administrarea probelor, invocarea unor excepţii de procedură, soluţionarea unor incidente procedurale. Ca regulă, pârâtul formulează doar simple ce reri incidente, respectiv cereri prin care urmăreşte doar exercitarea apărării şi pe cale de consecinţă rezolvarea unor incidente legate de administrarea probelor sau excepţiilor de procedură. Totuşi, pârâtul are şi el posibilitatea de a formula cereri incidente a căror semnificaţie depăşeşte cadrul unei simple apărări (cererea reconvenţională). În general, cererile incidente se află într -un raport de dependenţă faţă de cererea principală, în sensul că soluţionarea acestora depinde de modul de rezolvare a cererii principale. De aceea, cererile incidente au în raport de cererile introductive de instanţă un caracter accesoriu. Prin excepţie raportul de accesorialitate nu este prezent în cazul unor cererilor incidente (cererea reconvenţională) . Potrivit art. 82 C.pr.civ. cererea trebuie să cuprindă arătarea instanţei căreia i se adresează; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului; obiectul cererii; semnătura. Forma scrisă a cererii este obligatorie. Prin excepţie, conform art. 82 alin. 2 C.pr.civ. atunci când partea, din orice motive, nu poate semna cererea, „judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere”. Arătarea instanţei constituie un element necesar doar pentru cererile introductive de instanţă, iar nu şi pentru cererile incidente, întrucât ele se promovează tocmai în legătură cu pretenţiile principale sau cu apărările părţilor şi se formulează în cursul judecăţii, respectiv în faţa unei instanţe deja sesizate. Neindicarea instanţei la care se adresează cererea poate determina nulitatea acesteia în măsura în care s -a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel 8art. 105 alin. 2 C.pr.civ.). Condiţia privind părţile, obiectul şi semnătura au un caracter esenţial. În lipsa numelui nu se pot identifica părţile faţă de care soluţia ar urma să se pronunţe cu putere de lucru judecat. Fără arătarea obiectului nu se poate concepe o acti vitate de soluţionare a unei cereri, de vreme ce lipseşte o pretenţie în legătură cu un drept sau interes legitim. Lipsa semnăturii creează incertitudine cu privire la manifestarea de voinţă a părţii, în sensul sesizării reale a instanţei. Lipsa elementelor esenţiale ale unei cereri atrage în mod necesar nulitatea acesteia.
Indicarea domiciliului sau reşedinţei părţilor reprezintă un element necesar doar în cazul cererilor introductive de instanţă. În celelalte cazuri lipsa acestor elemente nu atrage, în principiu, nulitatea cererii. Dacă cererea este făcută de un mandatar al părţii acesta este obligat, potrivit art. 83 alin. 1 C.pr.civ., să alăture procura în original sau în copie autentificată. De asemenea,
Drept procesual civil – I
44
reprezentantul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale – (art. 83 alin. 3 C.pr.civ.). Potrivit art. 84 C.pr.civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea
unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”. Dacă însă obiectul cererii nu este clar precizat, instanţa trebuie să oblige partea în cauză să facă precizările necesare spre a se putea stabili conţinutul şi finalitatea petiţiei. Noţiunea şi clasificarea termenelor procedurale 6.4. Termenul desemnează durata de timp, stabilită de lege sau de judecător, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă este oprită întocmirea unui anumit act de procedură. 1. După modul de stabilire distingem între termenele legale, judecătoreşti şi convenţionale. Termenele legale sunt stabilite în mod expres de lege. Au acest caracter termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, termenele prevăzute pentru pronunţarea şi redactarea hotărârii, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi comunicarea unor acte de procedură. Termenele legale se subdivid la rândul lor în termene legale perfecte (fixe) şi termene legale imperfecte. Termenele legale perfecte sunt stabilite în mod uniform de lege, respectiv fără putinţa de a fi modificate de către instanţa de judecată. Termenele imperfecte se caracterizează prin posibilitatea modificării lor de către judecător, fie în sensul prelungirii, fie în sensul scurtării duratei lor. Termenele judecătoreşti sunt acelea pe care instanţa le stabileşte în cursul procesului. Aceste termene se caracterizează prin aceea că ele pot fi schimbate, reduse sau prelungite de instanţa de judecată, în funcţie de necesităţi. Astfel, de pildă, în ipoteza în care pârâtul locuieşte în străinătate instanţa poate stabili un termen mai îndelungat (art. 1141 alin. 4 C.pr.civ.). 2. După caracterul lor, termenele de procedură pot fi: imperative sau prohibitive. Termenele imperative sau active sunt acelea care impun exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor acte de procedură în perioada de timp stabilită ( termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, termenul pentru depunerea acţiunii reconvenţionale etc.).
Termenele prohibitive sau de inhibiţie sunt acelea care interzic înăuntrul lor îndeplinirea vreunui act de procedură. Astfel, art. 434 C.pr.civ. interzice organului de executare să procedeze la efectuarea vânzării, în materia executării silite mobiliare, în mai puţin de două săptămâni de la data procesului -verbal de sechestru sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 431 alin. 2. 3. După modul lor de calcul, termenele de procedură sunt clasificate în termene statornicite pe ani, luni, săptămâni, zile şi ore . După efectele pe care le produc, termenele de procedură se împart în termene absolute şi termene relative. Termenele absolute sunt acele termene care prescriu o conduită obligatorie, atât pentru părţi cât şi pentru instanţă, astfel că nerespectarea acestora determină aplicarea sancţiunii decăderii sau a nulităţii. Termenele relative sunt acelea care nu influenţează în mod hotărâtor asupra desfăşurării procesului. Nerespectarea acestor termene nu conduce la aplicarea de sancţiuni procedurale ci poate atrage doar sanc ţiuni pentru judecători. Are acest caracter termenul de 7 zile pentru pronunţarea hotărârii (art. 260 alin. 1 C.pr.civ.), precum şi acela de 30 de zile pentru motivarea ei (art. 264 alin. 1 C.pr.civ.). 3. Durata termenelor de procedură. Potrivit art. 102 C.pr.civ.: „Termenele încep
să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”. Legea recunoaşte şi altor acte o valoare echivalentă cu aceea a comunicării (aplicarea principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice) :
Drept procesual civil – I
45
termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută numai o dată cu somaţia de executare (art. 284 alin. 2 C.pr.civ.); b. dacă apelul a fost declarat înainte de comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată pe data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3 C.pr.civ.); c. termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a solicitat comunicarea de la data când a cerut -o (art. 102 alin. 2 C.pr.civ.). Momentul împlinirii termenului de procedură îl reprezintă data la care actul de procedură mai poate fi îndeplinit (în cazul termenelor imperative), respectiv momentul de la care se poate proceda valabil la întocmirea actului (în cazul termenelor prohibitive). Potrivit art. 104 C.pr.civ.: „Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui”. 4. Calcularea termenelor de procedură. Potrivit art. 101 C.pr.civ., termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se împlinesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Dacă termenul începe să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească într -o lună care nu are o asemenea zi, el se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii. Potrivit art. 101 alin.1 C.pr.civ., termenele se calculează pe „zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s -a sfârşit termenul”. Conform art. 101 alin. 2 C.pr.civ., termenele statornicite pe ore „încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare”. Prin urmare, în calculul termenului nu se va lua în considerare timpul scurs în ziua îndeplinirii actului de procedură; termenul va începe să curgă de la ora 0 a zilei următoare. Potrivit art. 101 alin. 5 C.pr.civ., termenul care se sfârşeşte într -o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Dispoziţiile prevăzute în art. 101 alin. 5 C.pr.civ. se aplică tuturor termenelor procedurale, legea nefăcând din acest punct de vedere nici o distincţie. 6.5. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi a termenelor procedurale 1. Nulitatea. Prin nulitate se desemnează, în general , sancţiunea ce se poate aplica în cazul nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic. Clasificarea nulităţilor. În funcţie de natura normelor procedurale încălcate distingem între nulităţile absolute şi relative. Nulităţile absolute pot fi invocate în orice fază a procesului civil; pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu; viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite. Nulităţile relative: pot fi ridicate numai in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat; pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost edictată norma procedurală încălcată; viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi acoperite. După izvorul lor distingem între nulităţile exprese şi cele virtuale. Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil, fără ca sancţiunea nulităţii să fie prevăzută expres. După raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură distingem între nulităţile proprii şi cele derivate. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într -un raport de dependenţă funcţională. a.
Drept procesual civil – I
46
Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc. Nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează. În prezent, nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, trebuie să fie constatate pe cale judecătorească. Condiţiile generale ale nulităţii , art. 105 alin. 2 C.pr.civ., sunt: - nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil; - producerea unei vătămări; - vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. Nulitatea nu poate fi constatată decât după ce ea a fost invocată în anumite condiţii. Potrivit art. 108: „Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii. Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce. Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”. Potrivit art. 108 alin. 1 C.pr.civ., nulităţile absolute pot fi ridicate în orice stare a pricinii, adică atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs. Astfel, nulităţile procesuale nu se caracterizează prin imprescriptibilitate. Nulităţile relative pot fi invocate numai într -o anumită fază procesuală. În acest sens art. 108 alin. 3 C.pr.civ. precizează: „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond Nulităţile relative privitoare la însăşi hotărârea pronunţată nu pot fi invocate decât pe calea apelului. Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost respinse, pe calea apelului. De asemenea, nulităţile relative determinate de însăşi activitatea instanţei de control judiciar pot fi invocate, în faţa instanţei respective, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare. Invocarea nulităţilor se realizează prin două modalităţi: excepţia de nulitate şi căile de atac. Excepţia de nulitate reprezintă singura modalitate de invocare a nulităţii în faţa instanţei de fond, deoarece judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei . În cazul în care excepţia a fost respinsă de instanţa de fond, sau când nulitatea vizează însăşi hotărârea atacată, neregularităţile procedurale vor putea fi reiterate, respectiv invocate, în faţa instanţei de control judiciar. Posibilitatea regularizării actelor de procedură este prevăzută în mod expres în art. 106 alin. 2 C.pr.civ.: „Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură”.
Drept procesual civil – I
47
Efectele nulităţii în procesul civil se concretizează, în principal, în invalidarea actului de procedură. Ineficienţa actului de procedură se produce din momentul declarării nulităţii de către instanţa competentă. Nulitatea determină ineficienţa actului şi înlăturarea efectelor ce s-au produs deja, indiferent de natura normelor de procedură încălcate. Dacă prin actul anulat s -au luat anumite măsuri acestea nu se vor mai aduce la îndeplinire; dacă actele s -au executat între timp ele nu vor fi luate în considerare, în sensul că nu -şi vor realiza funcţia lor procesuală. Regula potrivit căreia actul nul nu are niciun efect vizează numai funcţia procedurală a acestuia. Aceast a înseamnă că actul poate produce totuşi unele efecte deşi a fost anulat de instanţă, altele decât acelea destinate realizării funcţiei procedurale ale actului. Astfel, de exemplu, o tranzacţie anulată pentru vicii de ordin procedural poate conţine o mărturisire cu privire la dreptul dedus în justiţie. De asemenea, o cerere de chemare în judecată, chiar dacă a fost anulată, poate fi folosită, în funcţie de conţinutul ei, ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă. Conform art. 106 C. pr.civ.: „Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare”. 2. Decăderea reprezintă pierderea unui drept procedural ca urmare a neexercitării sale înăuntrul termenului statornicit de lege. Potrivit art. 103 C.pr.civ.: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr -o împrejurare mai presus de voinţa sa”. Sancţiunea decăderii nu operează în cazul termenelor prohibitive. După încetarea împiedicării, va începe să curgă un nou termen de procedură. Potrivit art. 103 alin. 2 C.pr.civ. „actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 z ile de la încetarea împiedicării”. Pentru acordarea beneficiului repunerii în termen mai este necesar ca: partea să indice motivele împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acesteia şi actul de procedură să fi e îndeplinit înăuntrul aceluiaşi term en. Repunerea în termen reprezintă un beneficiu pe care legea îl acordă părţii în drept să îndeplinească un act procedural. Cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu faţă de cererea principală. Prin urmare, competenţa de soluţiona re a cererii incidente revine instanţei sesizate cu acţiunea principală. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repunerii în termenul de apel sau de recurs. Neformularea cererii de repunere în termen şi neîndeplinirea actului înăuntrul aceluiaşi termen de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage după sine chiar aplicarea sancţiunii decăderii. Repunerea în termen are ca efect redobândirea dreptului procedural ex tunc şi în toată plenitudinea sa. Decăderea are ca efect principal stingerea tuturor posibilităţilor de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal. 3. Perimarea reprezintă sancţiunea ce priveşte întreaga activitate judiciară şi care este determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului. Potrivit art. 248 alin.1 C.pr.civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Perimarea,
la fel ca şi nulitatea, „se constată din oficiu sau la cererea părţii”. Dreptul de a invoca perimarea aparţine părţii interesate, aceasta fiind de regulă pârâtul, iar în faza apelului sau recursului, intimatul. Înainte de a fi constatată de către instanţa competentă perimarea trebuie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor (art. 252 alin. 1 C.pr.civ.).
Drept procesual civil – I
48
Sancţiunea perimării se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţa competentă, a condiţiilor prevăzute de lege. P erimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate actele îndeplinite în cauză. Reclamantul va avea posibilitatea de a introduce o nouă acţiune dacă între timp nu s -a prescris dreptul la acţiune. Părţile vor putea folosi dovezile administrate doar dacă instanţa competentă apreciază că nu este necesară refacerea lor. Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, condiţiile cerute pentru întocmirea valabilă a actelor de procedură.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, sancţiunile a plicabile pentru nerespectarea termenelor de procedură.
Nu uita! Actul de procedură civilă reprezintă acea manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate. În ce priveşte condiţiile de formă, sunt condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului că cerinţele legii au fost îndeplinite. Prin excepţie, anumite acte produc efecte prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (invocarea de excepţii, solicitarea de dovezi, invocarea unor incidente procedurale etc.) instanţa având obligaţia de a le consemna în încheierea de şedinţă, dar pot fi întocmite şi în scris. Termenul desemnează durata de timp, stabilită de lege sau de judecător, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă este oprită întocmirea unui anumit act de procedură. Teme referate
1. Clasificarea actelor de procedură civilă 2. Condiţiile de validitate ale actelor de procedură civilă 3. Nulitatea actelor de procedură civilă 4. Decăderea 5. Perimarea
Bibliografie minimală M. Tăbârcă, Tratat de drept Universul Juridic, Bucureşti, 2008 Drept procesual civil – I
procesual civil,
vol. I şi II, Editura
49
TESTE FINALE DE AUTOEVALUARE
Sancţiunile pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actul de procedură civilă şi a termenelor procedurale sunt: a) nulitatea, decăderea, perimarea; b) decăderea, sechestru, poprirea; c) nulitatea, decăderea, sechestru. 1.
2. a) b) c)
Nulitatea se invocă: prin excepţia de nulitatea şi căile de atac; numai prin excepţia de nulitate; numai prin căile de atac.
Cererile prin intermediul cărora se declanşează activitatea instanţei în vederea soluţionării unui litigiu s unt: 3.
a)
cereri incidente;
b)
cereri scrise;
c)
cereri introductive de instanţă.
4.
Actele de procedură în funcţie de cadrul în care se definesc pot
a)
verbale;
b)
multilaterale;
c)
extrajudiciare.
fi:
Care dintre următoarele condiţii este o condiţie generală a nulităţii, ca sancţiune pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură: arătarea obiectului cererii; a) b) producerea unei vătămări; c) semnătura. 5.
Sancţiunea care este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului se numeşte: 6.
a)
perimare;
b)
decădere;
c)
nulitate.
Judecătoriile sunt competente material de a judeca în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare: a) mai mică de 100.000 RON; 7.
b)
Drept procesual civil – I
peste 100.000 RON;
50
c)
mai mică sau egală cu 500.000 RON.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru întocmirea actelor de procedură sunt: a) condiţii de fond; b) condiţii de formă; c) condiţii de fond şi de formă. 8.
9. a)
În procedura de calcul a termenului: nu se iau în calcul zilele libere (sărbători legale); ziua la care începe şi ziua la care se sfârşeşte termenul intră în
b) durata termenului;
când ultima zi cade într -o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. c)
10. Formele competenţei jurisdicţionale sunt:
a) materială; b) exclusivă; c) administrativă. 11. Conform competenţei materiale a judecătoriei, aceasta judecă:
a) toate procesele şi cererile, în primă instanţă, în afara celor date prin lege altor instanţe; b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administrative publice; c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege altor instanţe. 12.
În funcţie de competenţa materială, care dintre următoarele instanţe judecă procesele şi cererile în materie comercială: a) judecătoria; b) tribunalul; c) curtea de apel. 13. Care sunt con diţiile în
care operează perimarea: a) cererea trebuie să fie făcută în formă autentică; b) cererea trebuie să fi fost prelucrată; c) cererea trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 1 an. 14. Perimarea îşi produce efectele faţă de: a) toate părţile;
Drept procesual civil – I
51
b) inculpat;
c) partea vătămată. 15. Termenul de perimare curge:
a) de la data întocmirii cererii; b) de la data fixată de partea vătămată; c) de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză. 16. Nulitatea actului de procedură civilă: a) este absol ută în cazurile în care este prevăzută expres de lege; b) este absolută ori de câte ori a provocat părţii o vătămare; c) este necondiţionată de vătămare în cazul necompetenţei. 17. Termenele legale:
a) sunt stabilite în cursul procesului de către instanţă ; b) au caracter excepţional; c) sunt stabilite în mod expres de lege. 18. În cazul alegerilor parlamentare, instanţa competentă este: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) Tribunalul, în a cărei competenţă teritorială se află circumscripţia în cauză; c) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 19.Perimarea:
a) se pronunţă în camera de consiliu, sau în şedinţă publică; b) poate fi contestată şi din oficiu; c) nu poate fi pronunţată în cazul ordonanţei preşedinţiale. 20. Excepţia de nulitate absolută poate fi invocată: a) doar de către partea vătămată; b) oricare dintre părţi, procuror sau judecătorul din oficiu; c) doar de către inculpat. 21. Sistemul de calcul al termenelor pe a. termenul .
zile libere semnifică: nu intră în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s -a sfârşit
Drept procesual civil – I
52
b. se ia în calcul doar ziua excluderea zilei de pornire a acestuia . c.
de împlinire a termenului de procedură, cu
nu se iau în calcul duminicile şi sărbătorile legale . 22. Se va prelungi până la sfârşitul primei
a.
zile de lucru următoare : termenul care include zile de sărbătoare legală .
b.
termenul prohibitiv .
c.
termenul care se sfârşeşte într -o zi de sărbătoare legală . Pot fi invocate în orice fază a procesului civil : nulităţile intrinseci . nulităţile absolute. nulităţile proprii. 23.
a. b. c.
24.
Nulitatea relativă se invocă :
a.
de orice parte.
b.
numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului . de judecător .
c.
25. a. b. c.
Nulitatea :
determină invalidarea actului de procedură . poate atrage şi nulitatea actelor următoare . se poate extinde şi asupra actelor anterioare sau concomitente
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. a; 2.a; 3.c; 4.c; 5.b; 6.a; 7.c; 8.c; 9.c; 10.b; 11. a, b; 12. b; 13. c; 14. a; 15. c; 16. c; 17.c; 18.c; 19 b; 20.b; 21.a; 22.c; 23.b; 24.b; 25.a.
Drept procesual civil – I
53
BIBLIOGRAFIE (DE ELABORARE A CURSULUI): Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, ClujNapoca, 1983. D. C. Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ, Editura
AII Beck, Bucureşti, 2001. Dicţionarul de drept procesual civil,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983. E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, vol.I, Institutul de Arte Grafice
„Lupta" N. Stoilă, Bucureşti, 1932. E. Heroveanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Iaşi, 1926; F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2004. F. Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2006; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2001. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura ALL Beck, 1993
G. Boroi, O. Spineanu Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; G. Tocilescu, Curs de procedură civilă - Partea a II-a, Iaşi, 1889. Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992. Gh. Botea, Ale. Ţiclea, I. Leş, B. Vlad, Gh. Stancu, V. Lozneanu, Instituţii de drept civil şi drept procesual civil , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Gh.Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Hilsenrad, V.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957. I Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Editura Servo-Sat, Arad, 2001. I. Deleanu, D. Buia, Drept procesual civil, Universitatea Babeş-Bolyai, 1989; I. Deleanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura Servo -Sat,2004; I. Leş, Codul de procedură civilă, ediţia a II-a comentariu pe articole, Editura
ALL Beck, Bucureşti, 2005; I. Leş, Principii şi instituiţi de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. I. Leş, Verginel Lozneanu, Drept procesual civil, Editura Academica, Bucureşti, 2004; I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii publice, ediţia a IXa, revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, proceduri speciale, Supliment, TUB, Bucureşti , 1988; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 I.P. Filipescu, Drept internaţional privat,
vol. II, Editura Actami, Bucureşti
1997.
Drept procesual civil – I
54