Drept Procesual Penal (semestrul 2)

5/12/2018

Dre pt Proc e sua l Pe na l (se me str ul 2) - slide pdf.c om

PARTEA SPECIALĂ CAPITOLUL I URMĂRIREA PENALĂ Seciunea I Consideraii generale privind urmărirea penală §1. Obiectul urmăririi penale Potrivit art. 200 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existena infraciunilor, la identificarea f ăptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Pe lângă preocupările legate de rezolvarea laturii penale, în obiectul urmăririi penale se cuprind şi aspectele privind latura civilă a cauzei, atunci când aciunea civilă se exercită din oficiu şi în situaia în care încadrarea juridică a faptei are în vedere prejudiciul produs prin infraciune, cum ar fi în cazul furtului care a produs consecin e deosebit de grave (respectiv un prejudiciu de peste dou ă miliarde de lei).

§2. Limitele urmăririi penale Urmărirea penală, ca fază a procesului penal, se situează între două momente procesuale care marchează iniierea şi finalizarea acesteia, din care o limită iniială şi alta finală1. Limita iniială coincide cu declanşarea procesului penal prin dispoziia privind începerea urmăririi penale, care se materializează printr-o rezoluie sau un proces-verbal, după cum sesizarea organului de urmărire penală s-a f ăcut prin plângere sau denun, în primul caz, ori din oficiu, în cel de-al doilea. Limita finală este marcată de soluia dată de procuror: de trimitere în judecată a inculpatului prin rechizitoriu, când se sesisează 1

M. Apetrei, op. cit., pag. 183

http://slide pdf.c om/re a de r/full/dre pt-proc e sua l-pe na l-se me str ul-2

208

1/209

5/12/2018


instana de judecată sau de neurmărire, care poate fi de clasare, de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale.

§3. Principiile de desf ăşurare a urmăririi penale Codul nostru de procedură penală nu prevede în mod expres principiile în baza cărora se desf ăşoară urmărirea penală, revenind această misiune literaturii de specialitate.

1. Lipsa de contradictorialitate a urmăririi penale În faza de urmărire penală, contradictorialitatea nu se manifestă ca o caracteristică procesuală esenială pentru că nici funciile procesuale nu sunt delimitate cu rigurozitate şi nici pările nu se confruntă ca în condiiile judecăii. Dar, în cursul urmăririi penale se regăsesc şi elemente de contradictorialitate: participarea părilor la percheziii, cercetări la faa locului, reconstituiri; soluionarea plângerilor împotriva actelor de urmărire penală de procuror sau chiar de instana de judecată; rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor preventive de către instana de judecată.

2. Urmărirea penală se desf ăşoară preponderent, în scris În faza de urmărire penală procedura scrisă este o cerină de documentare procesuală1, căpătând eficacitate şi relevană juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub form ă scrisă2.

§4. Alte aspecte privind urmărirea penală Potrivit art. 201 Cod procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Procurorii, în dubla lor calitate, efectueaz ă personal urmărirea penală în unele cauze prevăzute în mod expres de lege sau în altele în care consideră necesar şi supraveghează activitatea de cercetare penală. Din cuprinsul art.202 Cod procedură penală rezultă şi obligaia organului de urmărire penală de a explica părilor din proces drepturile 1 2

V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 11 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II pag. 15


209

2/209

5/12/2018


lor procesuale, precum şi cea de a strânge date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infraciunii, şi orice alte date de natură să servească la soluionarea cauzei. În desf ăşurarea urmăririi penale, art. 203 Cod procedură penală prevede că organul de urmărire dispune asupra actelor sau m ăsurilor procesuale prin ordonană, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluie motivată. Când legea prevede că un act sau o m ăsură procesual ă trebuie să fie încuviinată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanei sau al actului procesual rămâne la procuror.

Seciunea a II-a Competena organelor de urmărire penală §1. Noiuni generale Competena organelor de urmărire penală are două înelesuri1, unul privind dreptul şi obligaia organelor de urmărire penală de a proceda la urmărirea unei anumite cauze şi altul referitor la repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuiilor unui anumit organ de urmărire penală.

§2. Competena organelor de cercetare penală Prin cercetare penală se înelege orice activitate de urmărire penală, în sensul legii, efectuat ă în mod nemijlocit de către organele de cercetare penală, după normele de competenă prevăzute de lege, cu excepia celor date în competena exclusivă a procurorului ori efectuate personal de către procuror în calitate de titular unic al func iei procesuale a învinuirii în procesul penal 2.

1 2

V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 28 Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol.I, pag. 118


210

3/209

5/12/2018


Fac parte din coninutul cercetărilor penale toate activităile ce formează obiectul urmăririi penale stabilit prin art. 200 Cod procedură penală.

1. Competena organelor de cercetare penală ale poliiei judiciare Potrivit art. 207 Cod procedură penală, cercetarea se efectuează de organele de cercetare ale poliiei judiciare, pentru orice infraciune care nu este dată în mod obligatoriu în competena altor organe de cercetare. Poliia judiciară este constituită din ofieri şi ageni de poliie specializai în efectuarea activităilor de constatare a infraciunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.1 Atribuiile organelor de poliie sunt stabilite prin art. 15 din Legea 218/2002 dintre care ne referim la cele cuprinse la lit. g, privind desf ăşurarea, potrivit competenei stabilite prin lege, a unor activităi pentru constatarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi efectuarea cercetărilor în legătură cu aceste fapte. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu sufer ă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competena lui. În această situaie, art. 213 Cod procedură penală prevede că lucrările efectuate se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităii organului ce le-a f ăcut, procurorului competent.

2. Competena organelor de cercetare penală speciale În anumite cazuri datorită naturii infraciunilor savârşite sau având în vedere calitatea f ăptuitorului, legiuitorul a prevăzut în mod expres că urmărirea penală se efectuează de organe de cercetare speciale. Această reglementare este cuprinsă în art. 208 Cod procedură penală, care prevede că cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale: 1

Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcionarea poliiei judiciare publicată în M. Of. nr. 869/23.09.2004


211

4/209

5/12/2018


-ofierii anume desemnai de către comandanii unităilor militare, corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant; -ofierii anume desemnai de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infraciunile savârşite de militari în afara unităilor militare. Cercetarea poate fi efectată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană; -ofierii anume desemnai de către comandanii centrelor militare pentru infraciunile de competena instanelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanii centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar; -ofierii Poliiei de frontieră anume desemnai pentru infraciunile de frontieră; -căpitanii porturilor, pentru infraciunile contra siguranei navigaiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infraciunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguran a navei sau a navigaiei. În cazurile menionate în art. 208 lit. a, b şi c, cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prev ăzute. Întrucât pentru ofierii poliiei de frontieră şi căptanii porturilor nu se face meniunea caracterului obligatoriu al competenei lor, s-a tras concluzia că pentru infraciunile date în competena lor se poate efectua cercetarea şi de către organul de cercetare al poliiei, care are competena generală. Organele de cercetare penală speciale au o dublă subordonare în raport cu celelalte organe judiciare şi anume: una ierarhică faă de organul superior, în raport cu ministerul din care fac parte şi alta pe linie de cercetare penală, faă de procuror. Prima categorie de subordonare este administrativă, iar cea de-a doua este o subordonare funcională. În situaia celei de-a doua subordonări, organele de cercetare penală au obligaia să execute


212

5/209

5/12/2018


dipoziiile legale ale procurorului, f ără ca organul ierarhic superior să aibă posibilitatea de a le înlătura.1

§3. Competena procurorului în efectuarea urmăririi penale Potrivit art. 201 alin. 1 Cod procedur ă penală, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală2, iar art. 60 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciar ă , stabileşte ca o primă atribuie a Ministerului Public efectuarea urmării penale în cazurile şi în condiiile prevăzute de lege.

1. Compena generală a procurorului în activitatea de urmărire penală În baza art. 209 alin. 2 Cod procedur ă penală, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală, în cauzele pe care le supraveghează. Se consideră3, pe bună dreptate, că procurorul are poziia de principal organ de urmărire penală şi, în această calitate, are dreptul de a efectua urmărirea penală în orice cauză, dacă socoteşte necesar, competenă care este facultativă. Competena procurorului este nelimitată, în sensul că poate să efectueze urmărirea penală pentru orice infraciune şi, în cadrul acestei competene generale, în mod obligatoriu, în cazul infraciunilor enumerate în art. 209 alin.3 Cod procedur ă penală.

2. Competena obligatorie a procurorului în activitatea de urmărire penală Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu de c ătre procuror în baza art. 209 alin. 3 Cod procedur ă penală: -în cazul infraciunilor prevăzute în Codul penal: art. 155-173, 174-177, 179, 189 alin. 3-5, 190, 191, 211 alin. 4, 212, 236, 236 1, 239, 1

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea Generală, Ed. Paideea, Bucureşti, 1993, p. 173; În acelaşi sens, a se vedea, M. Apetrei, Organele de cercetare penală speciale, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 76-77 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 576, din 29 iunie 2004 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 60


213

6/209

5/12/2018


2391, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 şi 356-361; -în cazurile la care se refer ă Codul de procedură penală: -art. 27 pct. 1 lit. b)-e): infraciunile săvârşite cu intenie care au avut ca urmare moartea unei persoane; infrac iunile privind sigurnaa naională a României prevăzute în legi speciale (art. 19 – 21 din Legea nr. 51 din 29.07.1991 privind siguran a naională a României); infraciunea de spălare a banilor, precum şi infraciunile privind traficul şi consumul de droguri; -art. 281 pct. 1 lit. b), c) şi pct. 5: infraciunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instane, precum şi de notarii publici; infraciunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeene; cauzele privind extrădarea; -art. 282 pct. 1 lit. b): infraciunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalului militar teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele de pe mlângă aceste instane. -art. 29 pct. 1: infraciunile săvîrşite de senatori şi deputai; de membrii Guvernului; de judecătorii Curii Constituionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curii de Conturi şi de preşedintele Consiliului Legislativ; de mareşali, amirali, generali; de şefii cultelor religioase organizate în condi iile legii şi de ceilali membri ai Înaltului Cler, care au cel pu in rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; de judecătorii şi magistraii asisteni de la Înalta Curte de Casaie şi Justiie, de judecătorii de la curile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lâng ă aceste instane; -infraciunile împotriva proteciei muncii prevăzute în art. 34-38 din Legea nr. 90 din 12 iulie 1996; -în cazul altor infraciuni date prin lege în competen a sa. Cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror au fost determinate după natura şi gravitatea infraciunii, precum şi după calitatea persoanei1. În cazul infraciunilor de primire de foloase necuvenite urmărirea penală se va efectua în mod obligatoriu de procuror în baza

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 61, 62;


214

7/209

5/12/2018


art. 22 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, publicat ă în M.O. nr. 219 din 18.05.2000.1 În cazurile menionate este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la parchetul de pe lângă instana care potrivit legii, judecă cauza în primă instană. Potrivit art. 209 alin. 6 C.pr.pen., procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot îndeplini oricare dintre atribuiile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, pot infirma actele şi măsurile acestora dacă sunt contrare legii şi pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competena acestora, din dispoziia conducătorului parchetului ierarhic superior.2

§4. Actele încheiate de comandanii de nave sau aeronave şi de personalul poliiei de frontieră Articolul 215 Cod procedură penală stabileşte că obligaiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe: -comandanii de nave şi aeronave pentru infraciunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comand ă se află în afara porturilor şi aeroporturilor; -agenii de poliie de frontieră, pentru infraciunile de frontieră (art. 23 din O.U. nr. 104/2001). Aceste organe pot efectua percheziii corporale asupra f ăptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine, îl pot prinde pe f ăptuitor, caz în care îl predau de îndat ă procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă; Potrivit art. 27 lit. e din O.U. nr. 104/2001 poliistul de frontieră, în exercitarea atribuiilor ce îi revin, are dreptul să efectueze controlul persoanelor şi al bagajelor..., atunci când există indicii temeinice de săvârşirea unei infraciuni la regimul frontierei de stat. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuat ă, 1

OUG nr. 103/2004 pentru modificarea OUG nr. 43/2002 privind Parchetul Naional Anticorupie, publicată în M.Of. 1097/24.11.2004 2 OUG nr. 72/30.09.2004 pentru completarea art. 209 C.pr.pen.


215

8/209

5/12/2018


împreună cu mijloacele materiale de probă (art. 215 alin. 4 Cod procedură penală). Când infraciunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele menionate curg de la ancorarea navei ori de la aterizarea aeronavei pe teritoriul român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

§5. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală 1. Consideraii generale Potrivit art. 60 lit. b din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public are ca atribuie supravegherea activităii de cercetare penală efectuată de poliie şi de alte organe, iar în exercitarea acestei atribu ii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penal ă. Pentru a evita luarea unor măsuri greşite şi pentru a se asigura o aducere la îndeplinire în cât mai bune condiii a măsurilor dispuse de procuror1, art. 216 alin. 4 Cod procedură penală prevede că procurorul ia măsuri şi dă dispoziii în scris şi motivat. Obiectul supravegherii de către procuror a activităii de urmărire penală, precum şi principiile specifice ale acestei activit ăi, determină anumite caractere ale supravegherii urm ăririi penale care o deosebeşte de supravegherea de către procuror a activităii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a sanciunilor aplicate2. Procurorul exercită supravegherea de pe poziia de conducător al urmăririi, cu drept de interven ie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărire efectuate de organele aflate sub supravegherea sa. În aceast ă privină art. 27 lit. b din Legea nr. 304/2004, prevede că procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală. Supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se desf ăşoară din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalităii şi temeiniciei. 1 2

V. Dongoroz, în colab., op. cit. P.S., pag. 33 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 70

216


9/209

5/12/2018


Supravegherea se desf ăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă scrisă, ca şi urmărirea. O asemenea trăsătură este firească, deoarece supravegherea urmăririi penale constituie prin ea îns ăşi, un act de urmărire penală1.

2. Procurorul competent să efectueze supravegherea urmăririi penale În baza art. 209 alin. 4 Cod procedur ă penală, este competent să exercite supravegherea asupra activităii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanei care, potrivit legii, judecă în primă instană cauza. În prezent, competena de supraveghere nu mai are în vedere organul de cercetare supravegheat, ci competen a procurorului de a sesiza instana de judecată în cauza respectivă. Aceasta înseamnă că într-o cauză de competena judecătoriei, supravegherea va fi exercitată de procurorul de la parchetul de pe lâng ă această instană, indiferent de nivelul organului de poliie care a efectuat cercetarea penală. Aceeaşi regulă se aplică şi în cauzele de competena seciilor maritime şi fluviale ale instanelor din Constana şi Galai (art. 4 din Decretul nr. 203/1974).

3. Supravegherea din oficiu Pentru ca procurorul să-şi poată exercita atribuiile de supraveghere a activităii de cercetare penală trebuie să aibă cunoştină de cauzele aflate în curs de cercetare. În acest sens, organele de cercetare penală sunt obligate, conform art. 218 alin. 2 Cod procedură penală, să încunoştineze de îndată pe procuror despre infraciunile de care au luat cunoştină. Din acest moment, procurorul desf ăşoară, din oficiu, supravegherea, de pe poziia de conducere şi control a activităii de cercetare penală. Supravegherea din oficiu se desf ăşoară prin două modalităi: verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare pentru care consideră necesară prezena sa.

1

Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. I. Pag. 131


217

10/209

5/12/2018


Potrivit art. 275 Cod procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urm ărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta fie la organul de cercetare penal ă.

4. Mijloace juridice prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală În exercitarea activităii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. Aceste măsuri şi dispoziii se iau şi se dau în scris şi motivat, fiind obligatorii pentru organele de cercetare penal ă.

a) Trecerea cauzei de la un organ la altul În baza art. 217 Cod procedură penală, procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. O asemenea m ăsură poate fi determinată de împrejurarea că în cauza penală s-a f ăcut o cerere de abinere sau recuzare, ori adunarea probelor s-ar putea face în condi ii mult mai bune de către organul căruia i se trimite cauza penală în vederea efectuării urmăririi1. b) Autorizarea, încuviinarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor acte de cercetare penală. În efectuarea actelor de cercetare organele de cercetare penală se bucură de o independenă relativă faă de procuror, având o anumită iniiativă. Totuşi, pentru unele acte legea pretinde să existe o autorizare, încuviinare, aprobare sau avizare din partea procurorului. Autorizarea este actul procurorului prin care se împuterniceşte organul de cercetare penală să efectueze un act de cercetare penală. Autorizarea trebuie să fie dată întotdeauna înaintea efectuării actului. Încuviinarea este actul procurorului prin care acesta î şi exprimă acordul cu efectuarea unui act de urm ărire penală. Acest act 1

V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 33


218

11/209

5/12/2018


poate fi şi ulterior actului de urmărire efectuat. Un asemenea act este prevăzut de art. 114 Cod procedur ă penală, privind exhumarea în vederea constatării cauzelor morii. Confirmarea 1 reprezintă o ratificare ulterioară a actului de cercetare penală, de către procuror, care se dă după efectuarea actului, dacă se apreciază că este legal şi temeinic. Confirmarea dă valabilitate actului şi permite producerea efectelor juridice ale acestuia care erau suspendate2. Astfel, confirmarea procurorului de a nu se începe urmărirea penală şi confirmarea rechizitoriului de către primul procuror, atunci când urmărirea se efectuează de procuror sunt acte f ără de care primele nu ar produce efecte juridice. Aprobarea este actul procurorului prin care acesta consimte la efectuarea unui act de urmărire penală. În această privină art. 117 alin. 2 Cod procedură penală prevede că internarea învinuitului sau inculpatului în instituii sanitare de specialitate în vederea efectu ării expertizei psihiatrice se face de organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului. Avizarea este actul prin care procurorul î şi exprimă acordul cu organul de cercetare penală la luarea unei măsuri a cărui competenă revine altui organ. Astfel, conform art. 156 alin. 1 Cod procedur ă penală, prelungirea duratei arestării preventive se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectueaz ă urmărirea penală avizată de procurorul care exercită supravegherea.

c)Dispoziii obligatorii date de procuror Procurorul poate să dea dispoziii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dispoziiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penal ă. Dacă acest organ are de f ăcut obiecii, poate sesiza pe prim procurorul parchetului său, când dispoziiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, f ără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare prim procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronune. d) Infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale

1 2

Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 137 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 76


219

12/209

5/12/2018


Infirmarea înseamnă desfiinarea actului de cercetare, care nu mai produce astfel efecte juridice 1. În acest sens, art. 220 Cod procedur ă penală prevede că atunci când un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziiilor legale, o infirmă motivat. După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul de cercetare sau îl poate reface personal, cu respectarea dispoziiilor legale.

5. Modalităi de exercitare a supravegherii asupra urmăririi penale efectuate de procuror Procurorul care efectuează urmărirea penală, fiind subordonat conducătorului parchetului din care face parte, este permanent supus controlului acestuia, realizându-se o supraveghere din oficiu2. În baza principiilor subordonării şi a controlului ierarhic procurorul ierarhic superior are dreptul să dea dispoziii obligatorii procurorului din subordine, ori să preia activitatea acestuia, iar atunci când se impune, poate infirma actele şi măsurile luate în cursul urmăririi penale. În cazurile prevăzute în art. 278 Cod procedură penală, este reglementată supravegherea la plîngere, când primul procuror sau procurorul ierarhic superior au posibilitatea să verifice măsurile luate sau actele efectuate de procuror şi cu acest prilej le poate menine sau infirma, dacă sunt temeinice şi legale sau nu. Dispoziii asemănătoare întâlnim în Codul de procedură penală polonez. Astfel, potrivit prevederilor art. 306, alin. 1 şi 2, partea nemulumită de m ăsura luată de procuror se poate adresa cu plângere la procurorul ierarhic superior. Dacă procurorul ierarhic superior nu admite plângerea este obligat, potrivit art. 306 alin. 2, să o trimită instanei de judecată. Instana poate să menină măsura luată de procuror sau să o desfiineze. În această ultimă ipoteză, instana restituie cauza procurorului pentru refacerea şi completarea actelor procesuale vizate (art. 330 alin. 1)

1 2

Ibidem, pag. 78 M.Apetrei, op. cit., pag. 196


220

13/209

5/12/2018


Seciunea a III-a Efectuarea urmăririi penale

§1.Sesizarea organelor de urmărire penală 1. Modurile de sesizare generale a organelor de urmărire penală Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înelege mijlocul prin care acesta ia cuno ştină, în condiiile legii, despre săvârşirea unei infraciuni, determinând obligaia acestuia de a se pronuna cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infraciune1.

a) Plângerea Potrivit art. 222 Cod procedură penală, plângerea este încunoştinarea f ăcută de o persoană sau de o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal (căruia îi corespunde art. 159 Cod penal nou), căreia i s-a cauzat o v ătămare prin infraciune. Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea f ăptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă (art. 222 alin. 2 Cod procedură penală). Plângerea se poate face personal sau prin mandatar special, situaie în care procura se ataşează la plângere. Plângerea f ăcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte. b) Denunul

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 82


221

14/209

5/12/2018


Articolul 223 Cod procedură penală prevede că denunul este încunoştinarea f ăcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică, despre săvârşirea unei infraciuni. Denunul este o modalitate mai largă de sesizare a organelor de urmărire penală, intrucât persoana care îl face nu este circumstan iată ca în cazul plângerii1. Singura condiie pentru cel care face denun ul este să nu fie persona vătămată prin infraciune sau un substitut procesual al acesteia. Dacă persoana vătămată nu are capacitate de exerciiu sau unitatea prejudiciată nu are personalitate juridică, înştiinarea f ăcută despre săvârşirea unei infraciuni va fi considerată denun2.

c) Sesizarea f ăcută de persoane cu funcii de conducere şi de ali funcionari Potrivit art. 227 Cod procedură penală, orice persoană cu funcie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 Cod penal (art. 159 Cod penal nou) sau cu atribuii de control, care a luat cunoştină de săvârşirea unei infraciuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penal ă şi s ă ia m ăsuri să nu dispară urmele infraciunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. Aceste obligaii revin şi oricărui funcionar care a luat cunoştină despre săvârşirea unei infraciuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia î şi îndeplineşte sarcinile. Omisiunea sesizării organelor judiciare este sancionată potrivit art. 263 Cod penal (c ăruia îi corespunde art. 339 Cod penal nou). Obligaii asemănătoare sunt stabilite şi prin legi speciale cu dispoziii penale. Astfel, în art. 23 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 se prevede că, persoanele cu atribuii de control sunt obligate să înştiineze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârşirii infraciunilor, abilitat de lege, cu privire la orice dat ă din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit legii. O altă obligaie de sesizare este stabilită în art. 24 din aceeaşi lege. Neîndeplinirea cu rea credină a obligaiilor prevăzute în art. 23 şi 24 din legea menionată, constituie infraciuni şi se pedepsesc potrivit art. 262 din Codul penal (art. 338 Cod penal nou). 1 2

N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 56 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 85


222

15/209

5/12/2018


d) Sesizarea din oficiu Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârşit o infraciune (art. 221 alin. 1 Cod procedur ă penală). Se înelege că sunt avute în vedere alte modalităi de sesizare decât plângerea sau denunul. Căile prin care organul de urm ărire află despre săvârşirea unei infraciuni sunt următoarele1: propriile constatări provenite din culegerea de informaii în baza obligaiilor de serviciu: denunuri anonime, informaii din presă, radio sau televiziune; zvonul public; constatarea infraciunilor flagrante; cercetarea altor fapte; etc. Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un propces-verbal în care consemneaz ă cele constatate cu prilejul verificărilor efectuate. 2. Moduri de sesizare speciale Sunt moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală: plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege şi manifestarea dorinei guvernului străin, în cazul infraciunii prevăzute în art. 171 Cod penal (art. 279 Cod penal nou). Aceste moduri de sesizare a organelor de urmărire penală constituie derogări de la regula obligativităii procesului penal.

a) Plângerea prealabilă Plângerea prealabilă este încunoştiinarea f ăcută de către persoana vătămată printr-o infraciune din cele pentru care legea condiionează punerea în mişcare a aciunii penale de o asemenea manifestare, prin care î şi exprimă voina de tragere la răspundere penală a f ăptuitorului. Plângerea prealabilă este reglementată atât în Codul penal prin art. 131 (art. 143 Cod penal nou) şi 132 (art. 144 Cod penal nou), cât şi în Codul de procedură penală (art. 279, 286). Ea are un caracter mixt, întrucât constituie un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către persoana vătămată, dar este şi o condiie pentru punerea în mi şcare a aciunii penale. Legea prevede că plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată, personal sau prin mandat special, în termen de două luni de la data când este cunoscut 1

A.Şt. Tulbure, Manual de drept procesual penal, Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 85


223

16/209

5/12/2018


f ăptuitorul. Potrivit art. 131 alin. 5 Cod penal (art. 143 alin. 5 Cod penal nou), în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciiu ori cu capacitate de exerciiu restrânsă, aciunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Uneori legea prevede c ă în cazul unor infraciuni cum sunt cele prevăzute de art. 180 (art. 185 Cod penal nou) şi art. 181 Cod penal (art. 186 Cod penal nou), ac iunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, atunci când faptele sunt s ăvârşite asupra 1 membrilor de familie . Când f ăptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penal ă pentru identificarea lui.

b) Sesizarea organului prevăzut de lege Când potrivit legii punerea în mişcare a aciunii penale se face la sesizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia. Sesizarea organelor competenete ale căilor ferate este o condiie necesară impusă de art. 278 Cod penal (art. 379 Cod penal nou) pentru punerea în mişcare a aciunii penale în cazul infraciunilor contra siguranei circulaiei pe căile ferate prevăzute în art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespund cu art. 374-376 Cod penal nou). Sesizarea comandantului este cerută de art. 337 Cod penal (art. 491 Cod penal nou) în cazul infraciunilor contra ordinii şi disciplinei militare, de art. 348 alin. 2 Cod penal (art. 492 Cod penal nou) pentru sustragerea de la serviciul militar şi de art. 355 Cod penal (art. 510 Cod penal nou) pentru infraciunile prevăzute de art. 353, 354 Cod penal (art. 508, 509 Cod penal nou). Sesizarea conducătorului unităii căreia îi aparine nava pentru infraciunile prevăzute de art. 108-114 din Decretul nr. 443/1972 şi sesizarea comandantului navei pentru cele din art. 117-119 ale aceluiaşi act normativ. Sesizarea Consiliului Concurenei în cazul infraciunii prevăzute de art. 63 alin. 1 din Legea concuren ei nr. 88/1996. c) Autorizarea organului prevăzut de lege 1

Aceste articole au fost modificate prin Legea nr. 197 din 13.XI.2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 568 din 15.XI.2000


224

17/209

5/12/2018


Potrivit art. 5 alin. 2 Cod penal (art. 12 Cod penal nou), punerea în mişcare a aciunii penale pentru infraciunile cărora li se aplică principiul realităii legii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de Casaie şi Justiie. În cazul săvârşirii de infraciuni de către persoanele cu o anumită calitate este necesară autorizarea din partea autorităii menionate de Constituie sau de alte legi. Potrivit art. 72 din Constituie, deputatul sau senatorul nu poate fi reinut, arestat, percheziionat sau trimis în judecat ă penală, f ără încuviinarea Camerei din care face parte. Cererea de obinere a încuviinării Camerei din care face parte deputatul sau senatorul se face de către Ministrul Justiiei şi se adresează Preşedintelui Senatului sau Camerei Deputailor, după caz. Art. 109 pct. 2 din Constituie dispune că numai Camera Deputailor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciiul funciei lor, prevedere preluată şi de art. 9 din Legea privind responsabilitatea ministerială, nr. 115 din 28 iunie 1999 1. Magistraii nu pot fi cercetai, reinui, arestai, percheziionai sau trimişi în judecată f ără încuviinarea Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 42 din Legea nr. 317 din 2 iunie 2004, iar art. 27 alin. 2 din Legea nr. 54/1993, republicat ă în 1999, are în vedere magistraii militari.

d) Exprimarea dorinei guvernului străin Acest mod special de sesizare a organelor de urm ărire penală rezultă din art. 221 alin. 3 Cod procedură penală, ce face trimitere la art. 171 alin. 2 Cod penal (art. 279 Cod penal nou), care prevede c ă aciunea penală se pune în mişcare la dorina exprimată de guvernul străin în cazul infraciunilor contra reprezentantului unui stat str ăin. În cazul modurilor de sesizare speciale, organele de urm ărire penală nu au dreptul de a începe urmărirea f ără o plângere prealabilă, o sesizare sau autorizare din partea guvernului străin, dar pot iniia demersurile necesare pentru a le obine. Art. 225 Cod procedură penală prevede că sesizarea specială trebuie f ăcută în scris şi semnată de către 1

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 1999


225

18/209

5/12/2018


organul competent şi va cuprinde datele cerute şi pentru plângere (art. 222 alin. 2).

§2. Actele premergătoare 1. Noiune Actele premergătoare sunt mijloace de investigaie prin care se verifică sesizarea cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aceste acte au un caracter facultativ şi au drept scop formarea convingerii organului de urmărire penală asupra temeiniciei sesizării primite şi pentru a decide cu privire la începerea urm ăririi penale. Prin urmare, actele premergătoare se plasează în timp, după sesizarea organului de urmărire penală, dar sunt anterioare începerii urmăririi penale, fiind efectuate în vederea acestei începeri 1. Este inadmisibil a fi efectuate înainte de începerea urm ăririi penale acte care ar implica efectuarea lor în cadrul urm ăririi penale, cum sunt: luarea unei măsuri preventive sau asiguratorii, de ocrotire sau de sigurană, precum şi ascultarea ca învinuit2.

2. Organele competente Art. 224 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală reglementează posibilitatea efectuării actelor premergătoare de către mai multe organe. -Procurorul, ca organ de urmărire penală, are competena de a efectua acte premergătoare, atât în cauzele pe care le instrumentează personal, cât şi în cele în care supravegheaz ă cercetările penale3. -Organele de cercetare penală Potrivit prevederilor art. 201 alin. 3 Cod procedură penală, ca organe de cercetare ale poliiei judiciare funcionează lucrători specializai din Ministerul Administraiei şi Internelor anume desemnai 1

V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 38 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 98; N. Volonciu, op. cit. P.S., vol. II, pag. 64; V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 38; I. Neagu, op. cit., pag. 423 3 A.Şt. Tulbure, op. cit., pag. 184; N.Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 60; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 74; I. Pop, Consideraii în legătură cu actele premergătoare efectuate de procuror în cursul urmăririi penale, R.R.D., nr. 7/1971, pag. 24-26 2


226

19/209

5/12/2018


de ministrul respectiv, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie sau sunt desemnai şi funcionează în alt mod, potrivit unor legi speciale. -Lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribu ii în domeniul siguranei naionale1. Art. 6 din Legea nr. 51/1991 stabileşte că organele de stat cu atribuii în domeniul siguranei naionale sunt: Serviciul Român de Infromaii, Serviciul de Informaii Externe, Serviciul de Protecie şi Pază, Ministerul Apărării Naionale, Ministerul Administraiei şi Internelor şi Ministerul Justiiei, prin structuri interne specializate. Pentru ca aceste organe să poată efectua acte premergătoare trebuie să fie îndeplinite cumulativ, următoarele condiii: să fie desemnate în acest scop; să privească fapte care constituie ameninări la adresa siguranei naionale; să existe o autorizaie, din partea procurorului, în cazul efectuării unor acte (art. 13 din Legea nr. 51/1991) În cazurile care impun înl ăturarea unor pericole iminente pentru sigurana naională se pot întreprinde activităile premergătoare enumerate de lege, chiar f ără autorizarea procurorului, aceasta urmând a fi solicitată, de îndată ce există posibilitatea dar, nu mai târziu de 48 de ore.

3. Finalizarea actelor premergătoare a) Procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare Potrivit art. 224 alin. 3 Cod procedură penală, constatările organului de urmărire penală rezultate cu prilejul efectuării actelor premergătoare se materializează într-un proces-verbal, care poate constitui mijloc de probă. Acest proces-verbal trebuie să curpindă datele menionate în art. 91 Cod procedură penală şi nu trebuie confundat nici cu procesul-verbal de constatare ori de sesizare din oficiu şi nici cu cel de începere a urmăririi penale. În măsura în care actele premergătoare vor confirma săvârşirea vreunei infraciuni se va dispune începerea urmăririi penale, iar 1

I.D. Cristescu, Discuii în legătură cu subiecii care pot efectua acte premergătoare, Dreptul nr. 5-6/1994, pag. 147; A.Şt. Tulbure, op. cit., pag. 185; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 76-78


227

20/209

5/12/2018


procesul-verbal de consemnare a celor constatate va avea foră probantă, urmând a se corobora cu alte probe ce se vor administra în cauz ă.

b) Neînceperea urmăririi penale Atunci când organul de cercetare penală constată că din cuprinsul sesizării sau din actele premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a aciunii penale din art. 10, cu excepia celui de la lit. b1 este obligat să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu se începe urm ărirea penală. Atunci când procurorul constată că nu sunt întrunite condiiile arătate în art. 228 alin. 4 Cod procedur ă penală, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale. Restituirea se face prin rezoluie motivată. În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală, o confirmă prin rezoluie motivată şi înştiinează despre aceasta persoana care a f ăcut sesizarea. În cazul în care procurorul efectuează personal acte premergătoare, va dispune prin rezoluie neînceperea urmăririi penale, f ără a întocmi un referat cum este obligat organul de cercetare penal ă, iar soluia sa nu este supus ă confirmării. Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urm ărirea penală, procurorul infirmă rezoluia şi restituie actele organului de urmărire dispunând începerea urmăririi penale (art. 228 alin. 6). 1

§3. Desf ăşurarea urmăririi penale 1. Începerea urmării penale A. Condiii Pentru începerea urmăririi penale sunt necesare dou ă condiii: una pozitivă, să existe o sesizare legală despre săvârşirea unei infraciuni şi alta negativă, să nu existe vreunul din cazurile de 1

vezi Legea nr. 480/8.11.2004 pentru modificarea şi completarea C.pr.pen.


228

21/209

5/12/2018


împiedicare a punerii în mişcare a aciunii penale prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, cu excepia celui de la lit. b1. Fiecare din aceste condiii implică o examinare atentă a actului de sesizare sau a procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare. În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia începerea urmăririi penale nu este un atribut exclusiv al organelor de urm ărire penale, ci şi al instanei de judecată. Astfel s-a susinut că procesul-verbal întocmit de instană în cazul constatării infraciunilor de audienă, are rolul unui act de începere a urmăririi penale1. Ali autori au considerat că numai atunci când se dispune arestarea preventivă a învinuitului, procesul-verbal al instanei (prin care se constată săvârşirea unei infraciuni de audienă) este şi act de începere a urmăririi penale.2 De asemenea, s-a arătat că actul prin care preşedintele dispune arestarea preventivă a învinuitului, potrivit art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, este încheierea de şedină.3 Acestor ultime observaii li s-au adus precizări interesante în sensul că pe lângă obişnuita încheiere de şedină întocmită la fiecare termen de judecat ă şi în care se va face meniune că s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului conform art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, se va întocmi o încheiere distinctă de încheierea de şedină, prin care se dispune începerea urmăririi penale. O altă ipoteză în care instana poate dispune începerea urmăririi penale apare în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, când (în baza art. 388 raportat la art. 337, 336 şi 333 Cod procedură penală) instana poate dispune arestarea preventivă a învinuitului. În cazul în care instana se desesizează (restituind cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale) şi apreciază că este cazul să dispună arestarea preventivă a persoanei asupra căreia s-a extins procesul penal, va putea dispune luarea acestei m ăsuri prin sentina de

1

I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 698-699 E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 232 3 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, p. 136 2


229

22/209

5/12/2018


desesizare care reprezintă şi actul de începere a urmăririi penale faă de acea persoană.1

B. Actele procedurale privind începerea urmăririi penale Potrivit art. 228 alin. 1 şi 3 Cod procedură penală, urmărirea penală se începe prin rezoluie sau proces-verbal. -Rezoluia este un act simplu care constă într-o meniune facută direct pe sesizare şi cuprinde data, temeiul legal, dispozi ia de începere a urmăririi penale, denumirea infraciunii, încadrarea juridică, numele şi prenumele f ăptuitorului, când sunt cunoscute, şi semnătura organului de urmărire penală. -Procesul-verbal este un act complex care se foloseşte în cazul sesizării din oficiu şi trebuie să cuprindă data şi locul unde este încheiat, numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, descrierea faptei şi încadrarea juridică, numele, prenumele şi adresa f ăptuitorului, când sunt cunoscute, dispoziia de începere a urm ăririi penale şi semnătura organului de urmărire penală. Începerea urmăririi penale poate avea loc în două modalităi: ”in rem”, când organele de urmărire penală dein date despre săvârşirea unei infraciuni, dar nu se cunoaşte autorul şi ”in personam” când se cunoaşte persoana f ăptuitorului. Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se men ionează cine este f ăptuitorul şi dacă acesta este sau nu cunoscut. În doctrină s-a susinut punctul de vedere potrivit căruia prevederile art. 224 alin. 3 Cod procedură penală în sensul că „procesulverbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă” sunt neconstituionale deoarece probele şi suportul lor legal, „mijloacele de prob ă”, integrându-se în sfera largă a actului procesual al administrării probelor, această activitate nu poate avea loc decât după ce s-a pornit procesul penal. În consecin ă, procesul-verbal la care se face referire în art. 224 alin. 3 Cod procedur ă penală poate constitui cel mult un document pentru un control intern al organelor de urmărire penală.2 1

Anca-Lelia Lorincz, Despre posibilitatea instanei de a dispune începerea urmăririi penale, Dreptul, nr. 2/2004, p. 175. 2 I. Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual al actelor premergătoare, Dreptul, nr. 10/2003, p. 210-212


230

23/209

5/12/2018


Nu îmbrăişăm această opinie care reprezintă o interpretare prea restrictivă şi nefundamentată ştiinific a prevederilor art. 224 alin. 3 Cod procedură penală. Împrejurarea că actele premergătoare se efectuează înainte de începerea urmăririi penale, deci în această fază a procesului penal nu pot fi audiai martori, a fost interpretată în sensul că persoanele care au fost ărul nu pot fi trase la totuşi audiate ca martori şi nu au declarat adev 1 răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Observaia este corectă deoarece numai după începerea urmăririi penale se pot administra probe, inclusiv audieri de martori, şi numai în aceste condiii persoana audiată ca martor ar putea răspunde pentru mărturie mincinoasă.

2. Efectuarea cercetării penale A. Cercetarea penală cu punerea în mişcare a aciunii penale a) Consideraii generale În principiu, această modalitate se poate întâlni în orice cauz ă complexă sau care prezintă o gravitate mai mare. Cu prilejul audierii învinuitului sau inculpatului, organele judiciare au obligaia să-i încunoştineze, înainte de a li se lua prima declaraie, despre dreptul de a fi asistai de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare (art. 6 alin. 5 Cod procedur ă penală). Reinerea şi arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului se poate lua numai cu asigurarea efectiv ă a asistenei juridice. Potrivit art. 234 Cod procedură penală, dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a aciunii 1

C. Sima, Actele premergătoare şi infraciunea de mărturie mincinoasă, Revista de Drept penal, Anul IX; nr. 1/2002, p. 116-118


231

24/209

5/12/2018


penale, face propuneri în acest sens, pe care le înainteaz ă procurorului, ca unic titular al exercitării aciunii penale în cursul urmăririi penale. Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se poate face şi ”in rem” dacă nu se cunoaşte f ăptuitorul, punerea în mişcare a aciunii penale nu este posibilă dacă nu se cunoaşte cine este f ăptuitorul, fiindcă aciunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva unei persoane certe. Organul de cercetare penală, când întocmeşte propunerea ce se înaintează procurorului, trebuie să indice probele care susin învinuirea şi motivele pentru care cercetarea urmeaz ă a se desf ăşura cu punerea în mişcare a aciunii penale. În cazul în care procurorul î şi însuşeşte propunerea organului de cercetare penală, dispune prin ordonană motivată, punerea în mişcare a aciunii penale împotriva învinuitului. Se va întocmi o singură ordonană indiferent de numărul de învinuii şi al infraciunilor comise, deşi în practică se emite câte o ordonană pentru fiecare învinuit. Ordonana de punere în mi şcare a aciunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă meniunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Prin punerea în mişcare a aciunii penale, învinuitul devine inculpat, deci parte în proces cu drepturile şi obligaiile recunoscute de lege.

b) Arestarea preventivă a inculpatului Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt întrunite şi condiiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propuneri procurorului şi în această privină. Această propunere poate fi f ăcută odată cu cea privind punerea în mi şcare a aciunii penale, dar poate fi f ăcută şi ulterior.

c) Continuarea cercetării penale După îndeplinirea formalităilor de punere în mişcare a aciunii penale şi de arestare preventivă a inculpatului, procurorul dispune


232

25/209

5/12/2018


continuarea cercetării penale de către organul care are cauza în cercetare, căruia îi trimite dosarul. Organul de cercetare penal ă continuă efectuarea actelor de cercetare, fiind obligat s ă respecte şi dispoziiile date de procuror. Inculpatul este chemat, dacă se află în stare de libertate sau se dispune aducerea lui când este de inut şi cu acest prilej organul de cercetare penală îi pune în vedere că a fost pus sub inculpare, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaii cu privire la drepturile şi obligaiile pe care le are.

d) Extinderea cercetării penale În cursul cercetării penale este posibil s ă fie descoperite noi fapte penale în sarcina inculpatului ori împrejur ări noi ce pot atrage schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mi şcare aciunea penală sau date cu privire la participarea şi a altor persoane la săvârşirea acestei fapte. În asemenea împrejurări, potrivit art. 238 Cod procedură penală, organul de cercetare penală face propuneri pe care le înaintează procurorului, pentru ca acesta să decidă în privina extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice. Extinderea cercetării penale se dispune de procuror prin ordonană1. Dacă administrarea probelor s-a epuizat şi cauza este lămurită pe deplin, organul de cercetare va face propuneri corespunz ătoare procurorului.

e) Prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului Prezentarea materialului de urmărire penală se situează la sfârşitul cercetării penale şi constituie un moment de contact obligatoriu între organul de cercetare penală şi inculpat Potrivit art. 250 Cod procedură penală, prezentarea materialului de urmărire penală constă în trei operaiuni succesive: i se pune în vedere inculpatului că are dreptul de a lua cunoştină de lucrările de urmărire penală, arătându-i-se şi încadrarea juridică a faptei cercetate; i se asigură posibilitatea de a lua cunoştină de materialul de urmărire penală prin citirea acestuia de către inculpat sau de către organul de 1

Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 165; A.Şt. Tulbure, op. cit.,pag. 192


233

26/209

5/12/2018


cercetare, dacă inculpatul nu ştie să citească; este întrebat dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraii suplimentare. Despre aducerea la îndeplinire a dispoziiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penal ă întocmeşte proces-verbal în care consemnează şi declaraiile, cererile şi răspunsurile inculpatului. Dacă inculpatul a formulat cerei noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonană admiterea sau respingerea lor. Când au fost efectuate noi acte de cercetare penal ă, sau dacă se constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală.

f) Terminarea cercetării penale cu punere în mişcare a aciunii penale După prezentarea materialului de urmărire penală, dacă inculpatul nu a propus noi probe în ap ărare sau propunerea sa a fost găsită neîntemeiată, ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor f ăcute şi se menin temeiurile pentru trimiterea în judecată, cercetarea penală se consideră terminată. În acest caz organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoit de un referat, care trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a aciunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică a faptei. Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să cuprindă, pe lângă meniunile generale, fapta sau faptele reinute în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică. În situaia când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mul i inculpai, referatul trebuie să curpindă meniunile arătate cu privire la toate faptele şi la toi inculpaii şi, dacă este cazul, trebuie s ă se arate pentru care se propune trimiterea în judecatăa şi pentru care se propune o alt ă soluie.

B. Cercetarea penală f ără punere în mişcare a aciunii penale


234

27/209

5/12/2018


a) Cauzele în care cercetarea penală are loc f ără punerea în mişcare a aciunii penale Această cercetare se caracterizează printr-o intervenie redusă a procurorului în activitatea organului de cercetare penal ă, prin participarea persoanelor interesate – învinuit, persoan ă vătămată – f ără a avea calitatea de pări în procesul penal şi, prin urmare, prin drepturi procesuale mai restrânse ale învinuitului. Este vorba de cauze mai simple în care cercetarea penal ă se poate face mai rapid, însă există riscul ca administrarea probelor s ă se facă f ără respectarea dispoziiilor legale. Din acest motiv legea prevede supravegherea procurorului asupra activităii de cercetare penală, care se exercită din oficiu sau la plângerea persoanelor interesate.

b) Efectuarea cercetării penale cu învinuii în cauză În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare aciunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală, inând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze, dacă există învinuit în cauză, şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe în acuzare, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştină învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare. Pentru realizarea ascultării învinuitului cu ocazia terminării urmăririi penale f ără punere în mişcare a aciunii penale se cer a fi îndeplinite cumulativ condiiile: -să existe învinuit în cauză, întrucât în caz contrar cercetarea penală nu poate fi considerată terminată; -împotriva învinuitului să existe suficiente probe de vinov ăie din care să rezulte că este posibilă tragerea acestuia la răspundere penală. După ce organul de cercetare penal ă îl ascultă pe învinuit, îi aduce la cunoştină învinuirea întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare. Procurorul primind dosarul are obligaia, potrivit art. 257 Cod procedură penală, să îl cheme pe învinuit şi să-i prezinte materialul de urmărire penală în conformitate cu dispoziiile art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.


235

28/209

5/12/2018


3. Suspendarea urmăririi penale A. Cazurile de suspendare a urmăririi penale Prin suspendarea urmăririi penale se înelege întreruperea temporară a urmăririi penale, ca urmare a unei împrejur ări prevăzute de  legea procesual penală şi survenită independent 1 de voin a organului de urmărire penală, a învinuitului sau inculpatului . Potrivit art. 239 Cod procedură penală, urmărirea penală se suspendă în cazul în care se constat ă printr-o expertiză că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la procesul penal.

B. Procedura suspendării urmăririi penale Atunci când organul de cercetare penal ă constată că sunt îndeplinite cerinele legale privind suspendarea urmăririi penale, trebuie să facă propuneri procurorului pentru a dispune suspendarea urmăririi penale, având obligaia de a înainta şi dosarul cauzei. Procurorul se pronună asupra suspendării prin ordonană, după examinarea propunerii f ăcute de organul de cercetare penală, iar în cazul în care efectueaz ă personal urmărirea penală poate lua această măsură, din oficiu sau la cerere.

C. Reluarea urmăririi penale după suspendare Potrivit art. 271 Cod procedură penală, reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea.2 Organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării prin ordonană. Constatarea încetării cauzei care a determinat suspendarea se face pe baza unei noi expertize medicolegale. După reluarea urmăririi penale dosarul se trimite organului de cercetare penală pentru continuarea cercetării. Atunci când procurorul efectuează personal urmărirea penală, după dispunerea reluării urmăririi penale, va continua administrarea probelor necesare. Continuarea 1 2

M.Apetrei, op. cit., pag. 208 vezi Legea nr. 480/8.11.2004 publicată în M.Of. nr. 1088/23.11.2004


236

29/209

5/12/2018


urmăririi penale nu mai este posibil ă, dacă între timp a intervenit un caz din cele prevăzute în art. 10 Cod procedură penală urmând a se pronuna scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale.

Seciunea a IV-a Finalizarea urmăririi penale de către procuror §1. Verificările efectuate de procuror după terminarea urmăririi penale 1. Verificarea legalităii şi temeiniciei actelor de cercetare penală După primirea dosarului de cercetare penală, procurorul procedează la verificarea actelor de cercetare penală sub aspectul legalităii şi al temeiniciei având obligaia de a se pronuna în termenul de 15 zile, care este de recomandare. Dacă în cauză sunt arestai, rezolvarea acesteia se va face de urgenă. Procurorul trebuie să verifice:1 -Dacă au fost efectuate actele de urm ărire penală constitutive: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a aciunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală şi întocmirea referatului cu propuneri de finalizare a urmăririi penale; -Dacă actele de cercetare penală au fost efectuate cu respectarea dispoziiilor legale, mai ales privind garaniile dreptului de apărare, în sensul punerii în vedere învinuitului sau inculpatului c ă are dreptul de a fi asistat de un apărător şi de a se asigura asistenă efectivă de către apărător când aceasta este obligatorie.

2. Restituirea cauzei la organul de cercetare penală Potrivit art. 265 alin. 1 Cod procedur ă penală, când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost 1

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 126


237

30/209

5/12/2018


respectate dispoziiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau potrivit dispoziiei art. 217 trimite cauza la alt organ de urm ărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale. Restituirea sau trimiterea cauzei spre completare sau refacerea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonană motivată care trebuie să cuprindă, pe lângă meniunile generale, indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori ref ăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite (art. 266 Cod procedură penală). Organul de cercetare are obligaia de a completa sau reface cercetarea penal ă potrivit dispoziiilor procurorului cuprinse în ordonană după care va întocmi un alt referat cu propuneri corespunzătoare cu soluionarea cauzei.

§2. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei 1. Închiderea urmăririi penale În sistemul Codului de procedură penală procesul penal poate lua sfârşit prin stingerea cauzei penale, chiar şi în faza urmăririi penale atunci când cauza de stingere este constatată în cursul acestei faze1. Soluiile de neurmărire penală sau de închidere a urmăririi penale nu trebuie confundate cu rezolvarea propriu-zisă a cauzei penale în adevăratul îneles, faă de care se deosebesc prin mai multe tr ăsături:2 -sunt aplicabile numai în fază de urmărire penală şi nu pun capăt procesului penal doar în această fază; -pot da cauzei o rezolvare numai în sens negativ; -nu produc efectele autorităii de lucru judecat, ca hotărârile judecătoreşti definitive. 1

V.Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice… op. cit., P.S., vol, II, pag. 48 N.Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 82 – 83; Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 168 - 169 2


238

31/209

5/12/2018


Finalizarea urmăririi penale se face de procuror, care poate dispune clasarea, scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale.

2. Clasarea cauzei Clasarea este o instituie proprie urmăririi penale şi constituie o modalitate de stingere sau de încheiere a urmăririi penale, când sunt întrunite cumulativ două condiii: -nu există învinuit în cauză; -se constată existena unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a aciunii penale (art. 10 Cod procedur ă penală). Soluia clasării nu poate fi adoptată înainte de începerea urmăririi penale1, întrucât art.11 punctul 1 lit. a Cod procedur ă penală, prevede că, în cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu dispune clasarea când nu există învinuit în cauză, ceea ce presupune că, în acest caz, urmărirea penală s-a început în rem. Clasarea se dispune prin rezoluie motivată, care trebuie să cuprindă temeiurile soluiei adoptate de către procuror, anume inexistena unui învinuit şi existena unuia din cazurile prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. În mod excepional, în cazul prevăzut de art. 262, punctul 2, lit. a Cod procedură penală, procurorul va da ordonană de clasare dacă, fiind sesizat de organul de crecetare penală cu referat de terminarea urmăririi penale, constată îndeplinirea condiiilor clasării cu privire la unele fapte2.

3. Scoaterea de sub urmărire penală Scoaterea de sub urmărire penală este unul din modurile prin care procesul penal poate lua sfîr şit în faza de urmărire penală. Potrivit art. 249 alin.1 Cod procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală are loc când se constat ă existena vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit. a-e şi există învinuit sau inculpat în cauză. Aceste cazuri sunt 1

Gh. Mateu, op. cit., P.S., Vol. I, pag. 182 Gh. Mateu, op. cit., P.S., Vol. I, pag. 182; Teofil Antoniu, Soluionarea cauzei penale prin clasare, R.R.D. nr. 7/1972, pag. 95 2


239

32/209

5/12/2018


incidente atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală; nu prezintă gradul de pericol social al unei infraciuni; nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lispeşte unul din elementele constitutive ale infraciunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prev ăzute de art.44-51 Cod penal (art. 22-33 şi 113 Cod penal nou). În toate aceste cazuri, neexistînd răspundere penală, legea penală nu este incidentă şi deci aciunea penală neavând obiect nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, pierzându-şi aptitudinea funcională nu mai poate fi exercitată1. Procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală prin rezoluie motivată în cazul în care urmărirea s-a efectuat f ără punere în mişcare a aciunii penale, şi prin ordonană motivată când în cauză este pusă în mişcare aciunea penală (art. 243 alin.2 şi 249 alin.2 Cod procedură penală). În cazul prevăzut în art. 10 lit. b1 Cod procedură penală, procurorul se pronună prin ordonană ca şi în cazul art. 262 alin.1 punctul 2 lit. a Cod procedur ă penală. Atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului pentru unele infraciuni şi scoaterea de sub urmărire penală pentru alte fapte precum şi în cazul când sesizarea instanei se face numai cu privire la unii inculpai, iar faă de alii se dă soluie de scoatere de sub urmărire penală, rechizitoriul va cuprinde toate soluiile, inclusiv cea de neurmărire, nefiind necesar a se întocmi şi o ordonană. Punerea în executare a ordonan ei prin care s-a aplicat sanciunea cu caracter administrativ a amenzii se face dup ă expirarea termenului de cinci zile, iar dacă s-a f ăcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia. Prin ordonana de scoatere se dispune totodat ă asupra: -revocării măsurii preventive, precum şi a măsurilor asiguratorii luate în vederea executării pedepsei amenzii; -confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte, afară de cele a căror proprietate este contestată, care se păstrează până ce se dă o hotărâre de către instana civilă; -revocării măsurilor asiguratorii privind reparaiile civile, afară de cazul când nu este înlăturată răspunderea civilă, caz în care se menin 1

V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice... op. cit., P.S., Vol. II, pag. 52


240

33/209

5/12/2018


măsurile asiguratorii timp de 30 de zile de la în ştiinarea despre soluia adoptată f ăcută pării civile, termen în care aceasta trebuie să introducă aciune la instana civilă, altfel măsurile asiguratorii încetează de drept; -cheltuielilor judiciare stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonând încasarea lor; -restituirii cauiunii în cazurile prevăzute de lege; -măsurilor de sigurană arătate în art.162, dacă au fost luate în cursul urmăririi penale, iar în cazul în care sunt men inute de procuror acesta are obligaia s ă sesizeze instana de judecată, pentru confirmarea măsurii internării medicale provizorii a învinuitului sau inculpatului. -restabilirii situaiei anterioare săvârşirii infraciunii. În această privină s-a pus problema dacă procurorul are competena să desfiineze un înscris constatat fals în faza de urm ărire penală. Opinia dominantă în doctrină este în sensul că procurorul nu poate dispune prin ordonană desfiinarea unui înscris constatat fals, şi trebuie să solicite instanei civile, în baza dispoziiilor art. 45 Cod civil cu aplicarea prevederilor art. 82, 111 şi 112 să dispună anularea actului.1

4. Încetarea urmăririi penale Încetarea urmăririi penale este un alt mod prin care procesul penal se poate termina în prima fază. Această soluie nu implică examinarea fondului cauzei, aşa cum se procedează la scoaterea de sub urmărirea penală ci constatarea existenei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j şi că există învinuit sau inculpat în cauz ă. În cazul în care organul de cercetare penal ă constată existena vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j, înaintează procurorului dosarul împreună cu propunerea de încetare a urmăririi penale. Procurorul primind dosarul va proceda la restituirea cauzei organului de cercetare penală pentru completarea urmăririi penale când nu sunt îndeplinite condiiile prevăzute de lege sau va dispune încetarea urmăririi penale dacă î şi însuşeşte propunerile f ăcute în cauză. Asupra încetării urmăririi penale, procurorul se pronună prin ordonană în cazul 1

Adrian-Ştefan Tulbure, Luarea de către procurori a unei soluii de netrimitere în judecată. Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, Dreptul nr. 2/2003, p. 205207


241

34/209

5/12/2018


în care aciunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluie motivată, când aciunea penală nu a fost pusă în mişcare.

5. Redeschiderea urmăririi penale Redeschiderea urmăririi penale este o cale de retractare sau reformare la îndemâna procurorului, care se limitează doar la soluiile de încetare a urmăririi penale şi de scoatere de sub urmărire penală şi se întemeiază pe constatarea ulterioară adoptării soluiei că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor m ăsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia solu ia1. Pentru a se dispune redeschiderea urmăririi penale şi deci reluarea urmăririi trebuie să fie îndeplinite condiiile prevăzute de art. 273 Cod procedură penală. Prevederile art. 273 au suferit importante modificări prin Legea nr. 281/2003. Astfel, potrivit alin. 11, redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când instana de judecată, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva ordonanei sau, după caz, a rezoluiei procurorului de scoatere de sub urm ărirea penală sau de încetare a urm ăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instana, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva rezoluiei de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, acesta poate reveni asupra neînceperii urmăririi şi dispune începerea urmăririi în condiiile prevăzute de lege. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonană motivată, după care se trimite cauza organului de cercetare penală pentru reluarea cercetării penale. Procurorul care a dispus redeschiderea are posibilitatea să continue personal urmărirea penală în cauză.

6. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului

1

A. Şt. Tulbure, op. cit., pag. 211


242

35/209

5/12/2018


Trimiterea în judecată a inulpatului reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală1 şi constituie un atribut exclusiv al procurorului în legislaia noastră procesual penală. Privită ca act procesual, trimiterea în judecat ă are dublă funciune: pune capăt fazei de urmărire penală şi serveşte la sesizarea instanei de judecată2. Trimiterea în judecată încheie deci o fază procesuală şi precede declanşarea celeilalte, constituind în felul acesta elementul de legătură între cele două faze. Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în judecată trebuie să fie îndeplinite condiiile3: -în cursul urmăririi penale să fie respectate dispoziiile legale care garantează aflarea adevărului; -urmărirea penală să fie completă şi să existe în cauză probele necesare şi legal administrate; -să existe fapta penală; -fapta să fie săvârşită de învinuit sau de inculpat; -învinuitul să răspundă penal. A. Procedura trimiterii în judecată Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriul procurorului, care este un act procedural scris de sesizare a instan ei de judecată. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lîngă instana competentă să judece cauza în primă instană, indiferent dacă a supravegheat activitatea organului de cercetare penală sau a efectuat personal urmărirea penală. Procedura dispunerii trimiterii în judecată, potrivit art. 262 alin. 1 punctul 1 Cod procedură penală îmbracă două modalităi, în funcie de împrejurarea dacă a fost sau nu pusă în mişcare aciunea penală în cursul urmăririi. Dacă aciunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriul prin care pune în mi şcare aciunea penală şi dispune trimiterea în judecată. Când aciunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecat ă. 1

N. Volonciu, op. cit., P.S. Vol. II, pag. 99 V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice..., op. cit., P.S., Vol. II, pag. 62 3 I. Neagu, op. cit., pag. 448-449 2


243

36/209

5/12/2018


În prima situaie, rechizitoriul este un act de inculpare şi de sesizare a instanei de judecată, iar în cea de-a doua, are numai ultimul rol.

B. Limitele şi coninutul rechizitoriului Rechizitoriul este format din trei pări1: -Partea introductivă în care se consemnează denumirea parchetului de la care emană, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea procurorului care îl întocmeşte, datele referitoare la persoana inculpatului şi la infraciunea la care se referă. -Expunerea constă în descrierea faptei reinute în sarcina inculpatului, a formei de vinovăie, a împrejurărilor cu relevană penală, precum şi a probelor administrate în acest scop. Se arat ă încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acesteia, care trebuie s ă ducă la concluzia că sunt îndeplinite toate condiiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Atunci când urmărirea s-a efectuat pentru mai multe fapte şi mai muli inculpai se va descrie în fiecare caz modul de participare şi încadrarea juridică pentru fiecare participant, dacă nu este o participare omogenă. Apoi se vor face referiri la latura civil ă arătânduse întinderea prejudiciului şi măsurile luate pentru repararea acestuia. Dacă s-a luat măsura arestării preventive, se va indica data lu ării acestei măsuri şi dacă este cazul, data revocării sau liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauiune. În cazul în care se dispune, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urm ărire penală sau încetarea urmăririi pentru unele fapte şi unii inculpai, expunerea trebuie să arate aceste fapte şi persoane, ca şi temeiurile care au determinat aceste soluii.

Dispozitivul cuprinde, de regulă, dispoziia de trimitere în judecată, cu indicarea inculpailor şi a faptelor pentru care s-a luat această măsură de punere în mişcare a aciunii penale şi de arestare preventivă a inculpatului, iar atunci când este cazul, dispoziia de scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi pentru unele fapte şi persoane. 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 142; A.Şt. Tulbure, op. cit., pag.207


244

37/209

5/12/2018


În rechizitoriu se va stabili instan a care va fi sesizată şi se vor indica numele şi prenumele persoanelor care urmează a fi citate în instană, cu menionarea calităii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.

C. Sesizarea instanei de judecată Potrivit art. 264 alin. 3 Cod procedur ă penală, sesizarea instanei de judecată se face de către procurorul care a dat, sau dup ă caz, a confirmat rechizitoriul. Atunci când urmărirea penală este efectuată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie sau de către parchetele de pe lângă curile de apel, ori de pe lângă tribunale, sau de către un organ de cercetare central ori judeean, procurorul stabileşte prin rechizitoriu căreia dintre instanele prevăzute în art. 30 alin. 1 Cod procedură penală îi revine competena de a judeca, inând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desf ăşurare a procesului penal. Înaintarea dosarului se face prin adres ă semnată de conducătorul parchetului, care nu produce efecte juridice ci constituie doar mijlocul obişnuit de corespondenă între autorităile judiciare, sesizarea instanei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde dispozi ia de trimitere în judecată1. Prin trimiterea dosarului la instana de judecată ia sfârşit urmărirea penală şi se deschide faza de judecat ă.

1



245

38/209

5/12/2018


CAPITOLUL II Procedura plângerii prealabile Seciunea I Instituia plângerii prealabile ia plângerii prealabile se înscrie ca o excepie de la Institu principiul oficialit ăii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere penală a f ăptuitorului1. Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voină a persoanei vătămate: încunoştiinează organele judiciare despre săvârşirea infraciunii şi î şi exprimă voina ca acea infraciune să fie urmărită sau judecată, ridicând impedimentul ce se opune activit ăii procesual penale. Ea are o natură juridică mixtă, constituind o instituie 1

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 460


246

39/209

5/12/2018


a dreptului penal, dar şi a dreptului procesual penal, fiind reglementat ă de Codul penal şi alte legi penale, precum şi de Codul de procedură penală1. Pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 din Codul penal şi art. 143 Cod penal nou), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementat ă ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea aciunii penale (art. 10 lit. f Cod de procedură penală). Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este necesară în cazul infraciunilor prevăzute de Codul penal în articolele: 180, 181, 184 alin. 1 şi 3, 192 alin. 1, 195, 196, 197 alin. 1, 205, 206, 210, 213, 214, alin. 1, 217 alin. 1, 220, 304, 305, 307 şi 320. Dintre acestea două fapte nu mai sunt incriminate ca infraciuni în noul Cod penal: insulta prevăzută în art. 205 şi adulterul prevăzut în art. 304 din Codul penal în vigoare. Între celelalte infrac iuni din Codul penal în vigoare şi noul Cod penal există următoarele corespondene: art 180 = art. 185; art. 181 = art. 196; art. 184 = art. 189; art. 192 = art. 208; art. 195 = art. 212; art. 196 = art. 214; art. 197 = art. 217; art. 206 = art. 225; art. 210 = art. 251; art. 213 = art. 256; art. 214 = art. 258; art. 217 = art. 263; art. 220 = art. 266; art. 305 = art. 228; art. 307 = art. 230 şi art. 320 = art. 364. Unele infraciuni sunt prevăzute şi în legi speciale cu dispoziii penale, cum este art. 33 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Plângerea prealabilă are, în actuala reglementare, un caracter indivizibil, care produce o extindere a plângerii prealabile peste voin a persoanei vătămate2. Indivizibilitatea este activă în cazul în care o fapt ă a produs o vătămare mai multor persoane şi antrenează răspunderea penală a f ăptuitorului, chiar dacă plângerea prealabilă s-a f ăcut sau se menine numai de către una dintre ele. Indivizibilitatea este pasiv ă atunci când fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanilor la

1

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 149 2 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 153; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, P.S., vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, pag. 115; Gh. Mateu, Procedură penală, P.S., vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 35; A.Şt. Tulbure, Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 217


247

40/209

5/12/2018


săvârşirea ei, chiar dacă plângerea penală s-a f ăcut sau se menine numai cu privire la unul dintre ei. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciiu ori cu capacitate de exerciiu restrânsă, ac iunea se pune în mişcare din oficiu.

Seciunea a II-a Condiiile de fond şi de formă pentru introducerea plângerii prealabile §1. Titularul plângerii prealabile Dreptul pării vătămate de a face plângere prealabilă este personal, dar ea poate fi f ăcută fie personal, fie prin mandat special. În ă este cazul în procesual care plângerea prealabileste f ăcutăădeprin cătredeclararea o persoanăpăf ărriiă calitate ă, nulitatea acoperit vătămate care î şi însuşeşte plângerea f ăcută pentru ea, cu condiia ca această manifestare de voină să aibă loc înaintea expirării termenului prevăzut de art. 284 Cod procedură penală. În cazul în care persoana v ătămată este lipsită de capacitate de exerciiu, plângerea prealabilă se introduce de către reprezentantul său legal – părinii sau tutorele pentru copiii sub 14 ani, iar în cazul persoanelor vătămate cu capacitate de exerciiu restrânsă, plângerea se face de aceasta, dar cu încuviinarea ocrotitorului său legal; plângerea introdusă de orice altă persoană nu produce efectele prevăzute de lege. şcare din În cazul minorilor, aciunea penal se poate în miprealabil oficiu, ă ăsau ă de indiferent dacă a fost formulat nu o pune plângere cei abilitai de lege.

§2. Termenul de introducere a plângerii prealabile Potrivit art. 284 alin. 1 Cod procedură penală, în cazul infraciunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângerea prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este f ăptuitorul.


248

41/209

5/12/2018


Deşi termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile este un termen substanial, este supus, în ce priveşte calcularea şi posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedur ă penală pentru termenele procedurale, care asigur ă o mai bună protecie persoanei vătămate. Plângerea prealabilă introdusă în mod greşit la organul de urmărire penală sau la instana de judecată necompetentă, dar în termenul de 2 luni este considerată valabilă şi este trimisă spre soluionare organului competent (art. 285 Cod procedură penală).

§3. Coninutul plângerii prealabile Coninutul plângerii prelabile este reglementat de art. 283 Cod procedură penală, care prevede că aceasta trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Pentru a căpăta caracterul unei plângeri prealabile se cere şi manifestarea de voină ca f ăptuitorul să fie tras la răspundere penală1. De regulă, plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă, care trebuie semnată de persoana vătămată2, însă dacă s-a omis semnătura, aceasta se poate face în fa a organului judiciar, după o prealabilă verificare. Este posibilă şi o plângere prealabilă f ăcută oral, dacă persoana vătămată nu ştie să scrie sau să semneze, ori când este f ăcută în şedina de judecată, în condiiile art. 286 Cod procedură penală, şi se consemnează într-un proces-verbal sau în încheierea de şedină.

Seciunea a III-a Plângerea prealabilă, mod special de sesizare a organelor de urmărire penală 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 163; Goerge Papu, Despre coninutul plângerii prealabile şi efectele neregularităilor în această privină, Dreptul nr. 5/2001, pag. 200 2 A.Şt. Tulbure, op. cit., pag.221; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 164;


249

42/209

5/12/2018


§1. Adresarea plângerii prealabile organului de cercetare penală sau procurorului Articolul 279 alin. 2 lit. b Cod procedur ă penală stabileşte că plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infraciuni decât cele arătat la lit. a, ceea ce înseamnă că sunt avute în vedere infraciunile prevăzute în Codul penal, de art. 181, 184 alin. 3, 192 alin. 1, 195, 196, 197, 214 alin. 1, 217 alin. 1, 304, 305, 307, 320, precum şi cele din legile speciale pentru care aciunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, cum sunt cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11 din 29.01.1991 privind combaterea concurenei neloiale, de art. 140, 141 şi 142 lit. a, c, j, l, n, şi o din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M.O. nr. 60/1996), ş.a. Între infraciunile sus-menionate din actualul Cod penal şi noul Cod penal există următoarele corespondene: art. 181 = art. 186; art. 184 = art. 189; art. 192 = art. 208; art. 195 = art. 212; art. 196 = art. 214; art. 197 = art. 217; art. 214 = art. 258; art. 217 = art. 230; art. 305 = art. 364; art. 307 = art. 230; art. 320 = art. 364. Fapta de adulter prevăzută în art. 304 din actualul Cod penal nu mai este incriminată în noul Cod penal. Organul de cercetare penală sau procurorul care primeşte plângerea prealabilă, o verifică şi, în cazul în care din cuprinsul acesteia nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a aciunii penale prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, dispune prin rezoluie începerea urmăririi penale, în caz contrar se va propune sau se va dispune neînceperea urmăririi penale.

§2. Plângerea prealabilă introdusă la organul de urmărire penală competent Când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător, şi controlor financiar de la camera de conturi judeeană sau contra uneia din persoanele arătate la art. 29 pct. 1, potrivit art. 279 alin. 2 lit.c Cod procedur ă penală, se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală. În aceste situaii plângerea prealabilă se adresează:


250

43/209

5/12/2018


-Parchetului de pe lângă curtea de apel, pentru faptele comise de un judecător de la judecătorie sau tribunal, ori de un procuror de la parchetele de pe lângă aceste instane, de un procuror şi controlor financiar de la Camera de conturi judeeană, precum şi de un notar public; -Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru faptele săvârşite de judecătorii de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar teritorial şi de procurorii de la parchetele corespunz ătoare; -Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie, pentru faptele judecătorilor de la curile de apel şi Curtea Militară de Apel, de judecătorii şi magistraii asisteni de la Înalta Curte de Casaie şi Justiie, precum şi de procurorii din parchetele corespunzătoare; -Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie, pentru infraciunile comise de senatori şi deputai, de membrii guvernului, judecătorii Curii Constituionale, membrii, judecători, procurori şi controlori financiari ai Curii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, mareşali, generali şi amirali, şefii cultelor religioase organizate în condiiile legii şi ceilali membri ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalentul acestuia, precum şi de procurorii de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie; -Comandantului unităii şi şefului comenduirii de garnizoană, pentru faptele comise de militari, cu excepia celor deja menionai. Urmărirea penală se desf ăşoară şi se finalizează după regulile de drept comun, fiind posibilă retragerea plângerii sau împăcarea părilor.

iuneaăaca IVact – ade sesizare Plângerea Sec prealabil a instanei de judecată §1. Infraciunile pentru care plângerea prealabilă se introduce la instana de judecată Potrivit art. 279 alin. 2 lit. a al Codului procedură penală, plângerea prealabilă se adresează instanei de judecată, în cazul


251

44/209

5/12/2018


infraciunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220. În noul Cod penal aceste infraciuni sunt prevăzute de texte corespunzătoare, astfel: art. 180 = art. 185; art. 184 alin.2 = art. 189; art. 193 = art. 210; art. 206 = art. 225; art. 210 = art. 251; art. 213 = art. 256; art. 220 = art. 206. Insulta prevăzută în art. 205 din actualul Cod penal nu mai este incriminată în noul Cod penal. Aceste prevederi se aplică şi în cazul infraciunilor prevăzute de art. 193 (art. 240 Cod penal nou), 205 (dezincriminat în noul Cod penal) şi 206 (art. 225 Cod penal nou) din Codul penal, s ăvârşite prin presă sau orice mijloace de comunicare în mas ă, dispoziie care a fost introdusă în art. 279 Cod procedură penală, prin Legea nr. 45/1993. În cazul furtului comis de mai multe persoane, dintre care numai unele îndeplinesc condiiile prevăzute de art. 210 Cod penal (art. 251 Cod penal nou) competena se prorogă în favoarea organului de urmărire penală. În literatura juridică mai recentă1 s-a pus problema dacă, în afară de infraciunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedur ă penală, mai există şi infraciuni prevăzute de legi speciale, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Problema prezintă un deosebit interes actual deoarece priveşte o faptă din cele cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societ ăile comerciale şi anume, dacă pentru infraciunea prevăzută în art. 266 alin. 1 pct. 2 (potrivit căruia fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societ ăii care foloseşte, cu rea credină, bunul sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui personal ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect), ac iunea penală se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabil ă. Discuiile au pornit de la o cauză judecată de instanele din Galai în faa cărora s-a pronunat o hotărâre de încetare a procesului penal pentru că lipseşte plângerea prealabilă. După rămânerea definitivă a hotărârii s-a declarat recurs în anulare care a fost respins cu motivarea că potrivit art. 108 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 în redactarea iniială, exercitarea aciunii penale aparine adunării generale care nu a adresat o astfel de cerere organelor de justiie. 1

vezi Gh. Vizitiu, Societăi comerciale. Aciune penală., Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 143-147


252

45/209

5/12/2018


În acord cu autorul notei critice la care ne-am referit mai sus, considerăm că au fost greşit interpretate dispoziiile art. 108 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 şi dispoziiile art. 362 Cod penal(art. 511 Cod penal nou), potrivit cărora „dispoziiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancionate prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel.” Pe de altă parte, prevederile din Codul de procedur ă penală se aplică şi cauzelor privitoare la fapte sancionate prin legi speciale, afară de cazul când legea specială dispune altfel. De asemenea, reamintim că în dreptul procesual penal, potrivit principiului oficialităii, actele necesare desf ăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul în care legea dispune altfel. Or nu există nici o dispoziie de drept procesual penal care s ă prevadă că în cazul infraciunii la care ne-am referit mai sus este necesar ă plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

§2. Introducerea plângerii prealabile la instana de judecată. Pentru ca instana de judecată să fie investită legal cu o plângere prealabilă se cer îndeplinite mai multe condiii şi anume1: -fapta să constituie o infraciune din cele enumerate în art. 279 alin. 2 lit.a Cod procedură penală; -f ăptuitorul să fie cunoscut, iar în caz contrar, persoana vătămată se poate adresa arganului de poliie pentru identificarea lui; -f ăptuitorul să nu aibă o calitate din cele menionate în art. 279 alin.2 lit.c Cod procedură penală, care atrage competena organului de urmărire penală, să fie respectate condiiile generale ale plângerii prealabile, cu privire la introducerea de persoana vătămată personal sau prin mandat special, la termenul de 2 luni şi la datele prevăzute în art. 283 Cod procedură penală. Plângerea prealabilă se adreseză judecătoriei, întrucât toate infraciunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedur ă penală sunt de competena acestei instane.

§3. Particularităile privind desf ăşurarea judecăii în cazul aciunilor directe 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 171; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. I, pag. 63; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 120;


253

46/209

5/12/2018


Desf ăşurarea judecăii în primă instană are loc potrivit regulilor obişnuite, cu unele excepii. Astfel, instana de judecată poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o infraciune care nu este prevăzută în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală şi pentru care nu era posibilă sesizarea directă a instanei de judecată. Ne vom afla într-o asemenea situa ie când instana de judecată a fost sesizată pentru infraciunea de lovire, însă se schimbă încadrarea juridică în tentativă la infraciunea de omor1 sau în tâlhărie, şi se trimite cauza procurorului, iar dup ă efectuarea urmăririi penale se întocmaşte rechizitoriu. Prin art. 2481 Cod procedură penală, text introdus prin Legea nr. 7/1973, se prevede o modalitate specială, în cazul infraciunilor arătate în art. 279 alin.2 lit. a, în sensul că lipsa nejustificată a pării vătămate la două termene consecutive în faa primei instane este considerată drept retragere a plângerii prealabile. Atunci când instana constată lipsa nejustificată a pării vătămate la două termene consecutive în faa primei instane, trebuie să considere că a operat retragerea plângerii prealabile şi să dispună încetarea procesului penal, însă inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului în baza art. 13 Cod procedur ă penală.

1

A se vedea Curtea Supremă de Justiie, s.p., dec. nr. 329/1995, Bul. Jur., 1995, pag. 323


254

47/209

5/12/2018


CAPITOLUL III JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANĂ Seciunea I Noiuni privind judecata §1. Judecata – fază principală a procesului penal Prin judecată ca fază a procesului penal, se înelege acea etapă procesuală care se desf ăşoară în faa instanelor penale din momentul 1

ş ă la soluionarea definitivă a cauzei penale . sesizăriiSub iniiale acesti pân aspect, în cadrul procesului penal judecata are un caracter necesar şi indispensabil pentru aplicarea sanciunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârşit infraciuni, fiind considerată faza principală a procesului penal2.

§2. Obiectul fazei de judecată penală 1 2

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Buc., 1997, pag. 478 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P.S., Ed. Cugetarea Iaşi, 1998, pag. 180


255

48/209

5/12/2018


Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală desf ăşurată de către instana de judecată cu participarea activă a procurorului şi a părilor asistate de apărători, având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sanciunea prevăzută de legea penală, sau prin achitarea acestuia ori încetarea procesului penal, când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale1. În cursul judecăii se aduc la îndeplinire trei obiective importante: se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii aduse inculpatului de a fi săvârşit infraciunea pentru care a fost trimis în judecată; se adoptă soluia corespunzătoare cu privire la aciunea penală şi la aciunea civilă exercitată în procesul penal; se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii adoptate de instana de judecată2. Potrivit prevederilor art. 317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare al instanei. În baza acestor dispoziii legale, instana nu este inută de încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitor. În cazul în care instana este învestită cu judecarea unei fapte căreia i s-a dat o încadrare juridică greşită prin rechizitor, nu se poate dispune achitarea inculpatului, ci schimbarea încadrării juridice a faptei.3

§3. Poziia procesuală a participanilor la judecata penală. 1. Poziia procesuală a instanei de judecată. Potrivit art. 287 Cod procedură penală, instana de judecată î şi exercită atribuiile în mod activ, în vederea afl ării adevărului şi al realizării rolului educativ al judecăii. Rolul activ trebuie să se manifeste

1

M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Buc., 201, pag. 242; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 181 2 Pentru detalii a se vedea Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 182; Gh. Mateu, Procedura penală, partea Specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 15 3 Curtea de Apel Iaşi, dec. pen. nr. 464/1.07.1999, Buletinul jurispridenei. Culegere de practică judiciară 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 139-141


256

49/209

5/12/2018


pe tot parcursul judecăii cu privire la orice chestiune, atât în latura penală cât şi în latura civilă, în orice etapă şi stadiu procedural1.

2. Poziia procesuală a procurorului în cursul judecăii Instana de judecată se constituie, de regulă, cu procuror, în sensul că acesta participă la şedina de judecată2. Participarea procurorului este obligatorie la toate instanele de judecată, cu excepia cauzelor soluionate de judecătorie, pentru care art. 315 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte unele condiii, dintre care menionăm pe cea privind pedeapsa de 3 ani sau mai mare prev ăzută de lege pentru infraciunea săvârşită. Prin participarea la judecată, procurorul veghează ca activitatea instanei de judecată, a părilor şi a apărătorilor să se desf ăşoare potrivit legii, iar în caz contrar, va aciona prin mijloacele ce-i sunt puse la dispoziie pentru asigurarea legalităii şi temeiniciei judecăii.

3. Poziia procesuală a părilor în cursul judecăii Calitatea procesuală a părilor a impus şi o reglementare distinctă şi anume: inculpatul participă la judecată în latura penală şi civilă, partea vătămată numai în latura penală, iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente numai în latura civilă, indiferent dacă judecata are loc în primă instană sau în căile de atac. Legea îi recunoaşte inculpatului mai multe drepturi procesuale decât celorlalte pări, întrucât acesta trebuie să se apere împotriva învinuirii penale şi a preteniilor civile ale pării civile. În cazurile prevăzute de lege, judecata inculpatului nu poate avea loc în lipsa sa, asigurându-i-se asistena juridică obligatorie, ceea ce nu se întâmplă şi în situaia celorlalte pări. Poziia de parte în proces încetează odată cu pronunarea unei hotărâri penale definitive.

4. Apărătorii şi reprezentanii

1 2

Dorin Ciuncan, Limitele rolului activ al instanei, R.D.P., nr. 2/1994, pag.149 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag.186


257

50/209

5/12/2018


Atunci când asistena juridică a inculpatului este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc sub sanciunea nulităii absolute, f ără participarea apărătorului ales sau numit din oficiu (art. 197 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Dacă avocatul ales nu se prezintă, judecata nu va putea avea loc, fiind necesar a se solicita delegarea unui avocat din oficiu. Acordarea asistenei juridice părilor din proces se face cu respectarea limitelor prevăzute de lege. Apărătorul poate asista partea din proces prin sfaturi privind modul cum trebuie să acioneze, sau prin preluarea în întregime a apărării acesteia, exercitând personal drepturile procesuale ale pării, în numele şi în interesul ei. În cazul în care partea nu este de acord cu apărătorul său trebuie să-şi exprime această poziie în faa instanei de judecată. Minorul sub 14 ani poate fi reprezentat de unul din părinii săi sau de altă persoană abilitată de lege.

§4. Principiile specifice fazei de judecată 1. Publicitatea şedinei de judecată. Publicitatea şedinei de judecată desemnează posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desf ăşurarea activităilor procesuale ori procedurale specifice judecăii1. Principiul publicităii este prevăzut în art. 6 par. 1 din Conven ia europeană a drepturilor omului, fiind consacrat de Constituia României în art. 127, de Legea nr. 304/2004, în art. 11 şi de Codul de procedură penală în art. 290. Legea are în vedere asigurarea accesului liber la judecat ă a oricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauză, iar nu prezena efectivă a acestora. Sub acest aspect, şedina de judecată devine publică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de judecată2. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedina de judecată, iar persoanele majore sunt admise în limita capacităii sălii de şedină. De la principiul publicităii legea prevede unele derogări. Dovada respectării dispoziiilor legale privind publicitatea şedinei de judecată se face cu ajutorul hot ărârilor judecătoreşti, care 1 2

Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 5 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 194


258

51/209

5/12/2018


potrivit art. 305 lit b Cod procedură penală, trebuie să cuprindă meniunea dacă şedina a fost sau nu publică. În cazul în care în partea introductivă a hotărârii nu se cuprinde nici o meniune cu privire la publicitatea şedinei de judecată, se consideră că au fost încălcate dispoziiile legale referitoare la publicitate, sanciunea fiind nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

2. Oralitatea şedinei de judecată. Prin natura sa, oralitatea constituie o garanie a judecăii deoarece creează posibilitatea tuturor participanilor la cauza penală să formuleze oral cereri şi să ridice excepii pe care le justifică poziia lor procesuală1. Oralitatea nu trebuie îneleasă numai ca modalitate în care se desf ăşoară activitatea procesuală, respectiv prin viu grai, ci şi în funcie de efectele juridice pe care aceasta le produce în faza de judecat ă2. Întrucât oralitatea este de esena şedinei de judecată, nerespectarea acestui principiu atrage sanciunea nulităii relative în condiiile art. 197 alin. 1 şi 4, Cod procedură penală, ce presupune existena unei vătămări ce nu poate fi înl ăturată decât prin desfiinarea hotărârii pronunate cu încălcarea acestui principiu.

3. Principiul nemijlocirii şedinei de judecată. Prin „nemijlocit” în sensul art. 289 Cod procedură penală, se înelege că actele procesuale şi procedurale efectuate în desf ăşurarea judecăii trebuie să fie îndeplinite direct în faa instanei, adică în şedina de judecată şi în prezena completului de judecată, 3 sub a cărui conducere, supraveghere şi garanie se efectuează judecata . Din momentul începerii dezbaterilor judiciare, când se pun concluzii asupra fondului la prima instan ă şi asupra căilor de atac exercitate, la instanele de control judiciar, se aplică integral nemijlocirea, în sensul că judecătorii care adoptă hotărârea trebuie să fie aceiaşi care au participat la dezbateri. Pentru aceast ă parte a judecăii se 1

V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 132 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol.II, pag. 153 3 V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 132 2


259

52/209

5/12/2018


asigură unicitatea completului de judecată sub protecia nulităii absolute.

4. Contradictorialitatea şedinei de judecată. Principiul contradictorialităii exprimă cerina ca funcia de învinuire să fie despărită de funcia 1jurisdicională, fiind pe o poziie procesuală egală cu funcia de apărare . În faza de judecată principiul contradictorialităii operează sub forma exprimată oral, spre deosebire de forma sa tacit ă care acionează în toate momentele desf ăşurării procesului penal2. Din punct de vedere practic participanii la proces au dreptul s ăşi spună cuvântul cu privire la orice chestiune de care depinde soluionarea justă a cauzei, iar concluziile asupra fondului sunt puse de către procuror şi de partea vătămată, care susine învinuirea, după care inculpatul, personal sau prin apărătorul său, formulează apărarea prin combaterea celor susinute de învinuire. De la principiul contradictorialităii orale se derogă în cazurile în care legea prevede că o instană poate soluiona cauza f ără citarea părilor, aşa cum este cazul prev ăzut de art. 391 alin. 1 Cod procedur ă penală.

§5. Structura fazei de judecată 1. Etapele judecăii Judecata în primă instană are un caracter necesar, indispensabil3 pentru realizarea scopului procesului penal, întrucât f ără o asemenea etapă nu se poate aplica sanciunea prevăzută de legea penală celui ce a săvârşit o infraciune. Judecata ca fază a procesului penal poate fi structurată în două cicluri procesuale: unul ordinar şi altul extraordinar, fiecare cuprinzând mai multe etape4.

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 200 V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 133 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 202 4 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 202; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 21 2


260

53/209

5/12/2018


2. Stadiile de desf ăşurare a fiecărei etape de judecată În principiu, orice etapă de judecată parcurge trei stadii procesuale şi anume: pregătirea şedinei de judecată, şedina de judecată, deliberarea şi adoptarea hotărârii1. Pregătirea şedinei de judecată presupune efectuarea unor acte care asigură buna desf ăşurare a şedinei de judecată cum sunt: fixarea termenului de judecată, citarea părilor, asigurarea asistenei juridice obligatorii, pregătirea dosarului pentru judecată, etc. Şedina de judecată se desf ăşoară în faa completului de judecat ă cu participarea procurorului şi a părilor aplicându-se principiile specifice judecăii – publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea. Deliberarea şi adoptarea hotărârii are loc în camera de consiliu, în prezena membrilor completului de judecat ă asupra soluiei ce trebuie adoptată. Fiecare stadiu de judecată cuprinde activităi de judecată specifice, care se deosebesc unele de altele.

Seciunea a II-a Dispoziii generale privind judecata §1. Pregătirea şedinei de judecată 1. Fixarea termenului de judecată Fixarea termenului la care va avea loc şedina de judecată se face, după înregistrarea dosarului, de către preşedintele instanei judecătoreşti, în cazul sesizării prin rechizitoriu, şi de către judecătorul de serviciu în cauzele în care sesizarea se face la plângerea prealabil ă a persoanei vătămate.

1

Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 22; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 204


261

54/209

5/12/2018


2. Citarea părilor şi a celorlalte persoane chemate la şedina de judecată Judecarea poate avea loc numai dacă pările sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. În acest scop, la fixarea termenului de judecată se dispune citarea părilor şi a celorlalte persoane pentru care legea prevede chemarea la şedina de judecată, potrivit art. 175-181 Cod procedură penală. În cazul plângerii prealabile directe, partea v ătămată care depune plângerea la judecătorul de serviciu, este încunoştiinată despre termenul fixat pentru judecată şi în acest caz nu se mai citează. În cazul în care cel citat se afl ă în stare de deinere se dispune şi aducerea sa la şedina de judecată.

3. Asigurarea asistenei juridice obligatorii În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului, dacă inculpatul nu are un avocat ales. Pările şi ap ărătorii lor iau cunoştină de dosar înainte de şedina de judecată.

4. Verificarea luării măsurilor pregătitoare Înainte de termenul fixat pentru şedina de judecată preşedintele completului are datoria de a verifica dac ă au fost citate toate pările şi celelalte persoane care trebuie s ă participe la judecată, dacă procedura de citare a fost corect îndeplinită, dacă este asigurată asistena juridică obligatorie şi dacă a fost afişată lista cauzelor. §2. Desf ăşurarea şedinei de judecată 1. Conducerea şedinei de judecată Potrivit prevederilor legale preşedintele completului deschide şedina de judecată, ia măsuri de ordine necesare, asigură solemnitatea


262

55/209

5/12/2018


judecăii, decide asupra chestiunilor ce nu sunt date în competen a instanei, procedează la administrarea probelor şi încuviinează punerea întrebărilor persoanelor ascultate, prin intermediul său ori direct. Când o parte a fost îndepărtată din sala de şedină pentru motive de indisciplină este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştină actele eseniale efectuate în lipsa ei şi îi citeşte declaraiile celor ascultai. În timpul în care partea este îndep ărtată din sala de şedină apărătorul ei poate acorda asistena juridică necesară.

2. Constatarea infraciunilor de audienă Prin infraciune de audienă se înelege fapta penală săvârşită în cursul şedinei de judecată1. Într-o asemenea situaie preşedintele completului de judecată constată fapta şi îi identifică pe f ăptuitori încheind un proces-verbal. Când învinuitul arestat este una dintre pări, trimiterea la procuror se va face după încheierea dezbaterii cauzei sau amânării acesteia, deoarece o parte din proces nu poate fi înl ăturată de la dezbateri.

3. Verificările prealabile efectuate de instana de judecată Judecata, indiferent de etapă, nu se poate desf ăşura f ără o sesizare valabilă a instanei competente. De aceea, art. 300 alin. 1 Cod procedură penală, prevede că instana este datoare să verifice, din oficiu, la prima înf ăişare, regularitatea actului de sesizare. Dacă instana constată că actul de sesizare nu este legal întocmit, dispune înlăturarea lipsurilor, fie de îndată, când este posibil, fie acordă un termen în acest scop. Neregularitatea actului de sesizare se poate referi la neata şarea numărului necesar de copii după rechizitoriu, la lipsa semnăturii persoanei vătămate de pe plângerea prealabilă, etc.2 În cazul în care înlăturarea lipsurilor nu este posibilă în cursul judecăii, se procedează la restituirea dosarului procurorului în vederea refacerii actului de sesizare sau se constată nulitatea lui, procedându-se în consecină. 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 207 M. Apetrei, op. cit., pag. 255


263

56/209

5/12/2018


4. Rezolvarea chestiunilor incidente Potrivit art. 302 Cod procedură penală, instana este obligată să pună în discuie cererile şi excepiile arătate în art. 301 sau excepiile ridicate din oficiu şi să se pronune asupra lor prin încheiere motivată. De aici rezultă că, dreptului procurorului şi părilor de a formula cereri şi de a se ridica excepii în cursul desf ăşurării judecăii îi corespunde obligaia instanei de a pune în discu ie cererile şi excepiile respective, precum şi excepiile ridicate din oficiu. Cererile şi excepiile formulate de procuror şi de pări, precum şi cele invocate din oficiu, după discutarea în contradictoriu în şedina de judecată, pot fi admise sau respinse. În primul caz, se poate ajunge la declinarea competenei, restituirea cauzei la procuror sau la respingerea apelului sau recursului ca inadmisibil sau tardiv 1, iar în cel de-al doilea se procedează la judecarea cauzei în continuare.

5. Suspendarea judecăii Judecata poate fi suspendată, ca şi urmărirea penală, când se constată pe baza unei expertize medico-legale c ă inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată. Într-o astfel de situaie, instana dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Încheierea dată în primă instană prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea. Procesul penal suspendat se reia din oficiu de îndat ă ce inculpatul poate participa la judecat ă. Procesul se reia din stadiul în care se afla în momentul în care s-a dispus suspendarea.

6. Notele privind desf ăşurarea procesului Conform prevederilor art. 304 Cod procedură penală, în cursul şedinei de judecată grefierul ia note cu privire la desf ăşurarea

1



264

57/209

5/12/2018


procesului. Procurorul şi p ările pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. Preşedintele, din oficiu, poate cere grefierului să ia notă despre unele amănunte pe care instana le consideră că prezintă interes.

7. Încheierea de şedină După şedina de judecată, pe baza notelor luate, grefierul va consemna modul cum s-a desf ăşurat activitatea procesuală în faa completului la orice instană şi în orice stadiu al fazei de judecat ă, precum şi actele orale realizate. Această consemnare se face printr-o încheiere de şedină, potrivit art. 305 alin. 1 Cod procedur ă penală, cu excepia cazului în care hot ărârea se pronună în ziua în care a avut loc judecata, când nu se mai întocmeşte o încheiere separată. Încheierea de şedină face posibil controlul legalităii şi temeiniciei judecă îî, iar lipsa acesteia este de natură să atragă sanciunea nulităii absolute a întregii şedine de judecată, deoarece reprezintă unica modalitate de constatare a publicităii şedinei de judecată, a compunerii instanei, precum şi a prezenei procurorului, a inculpatului arestat sau minor ori a apărătorului când asistena juridică este obligatorie, potrivit legii 1.

§3. Dispoziii generale privind deliberarea şi pronunarea hotărârii 1. Deliberarea Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de judecată se sf ătuiesc asupra solu2iei pe care trebuie să o adopte cu privire la cauza care a fost judecat ă . Completul de judecată deliberează în secret, pentru a se evita orice imixtiune în activitatea judec ătorilor sau intimidarea acestora în legătură cu exprimarea liberă a voinei lor. Secretul deliberării constituie o garanie a independenei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. 1

Pentru detalii a se vedea Gh. Mateu, Valorificarea regulilor commune privind judecata în jurisprudena penală, Dreptul nr. 12/1999, pag. 90-108; C.S.J., s. pen., d. 764/1998, R.D.P. nr. 1/2000, pag. 133 2 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 212


265

58/209

5/12/2018


Deliberarea are loc în camera de consiliu şi uneori poate avea loc în sala de şedină, cu condiia să se păstreze caracterul secret al deliberării1.

2. Luarea hotărârii Noiunea de hotărâre judecătorească presupune două accepiuni: una de soluie dată cauzei şi alta de instrument scriptic care constat ă această soluie. În sens larg, prin hot ărâre judecătorească se înelege actul prin care instana soluionează cauza penală sau rezolvă orice problemă în cursul judecăii. În sens restrâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al instanei prin care se pune cap ăt judecăii.2 În baza art. 308 Cod procedură penală, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecat ă asupra soluiilor date chestiunilor supuse deliberării. Hotărârea se poate lua în unanimitate de voturi sau cu majoritate de voturi, îns ă în acest caz motivarea opiniei separate este obligatorie. Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opineazâ pentru soluia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de p ărerea sa. Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenă. În acest scop, completul de judecată se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele instanei ori cu un judecător desemnat de preşedinte. În cazul în care completul este compus dintr-un singur judec ător soluia este cea pe care o adoptă acesta. Odată luată hotărârea, se va proceda la trecerea acesteia în cuprinsul unui act procedural numit minută.

3. Minuta Potrivit art. 309 Cod procedură penală, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă coninutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta poate fi definită ca fiind actul 1

V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 150; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 213; Gh. Mateu, op. cit., pag. 101 2 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 490


266

59/209

5/12/2018


procedural în formă scrisă în care se consemnează rezultatul deliberării şi care se redactează imediat. Ea trebuie să cuprindă toate meniunile prevăzute de lege pentru dispozitivul hotărârii, respectiv soluia dată în latura penală şi în latura civilă a cauzei, care este diferită, în raport de etapa de judecat ă şi de gradul de jurisdicie în care s-a luat hotărârea. Minuta se semnează de toi membrii completului de judecată, după care nu mai poate fi modificată, deoarece instana nu mai poate reveni asupra hotărârii luate şi consemnate în minută. De la norma general ă, foarte sintetică, înscrisă în art. 309 Cod procedură penală care prevede că minuta trebuie să aibă coninutul pentru dispozitivul hotărârii, practica judiciară a impus unele particularităi metodologice care in seama de specificul cauzei supuse judecăii şi a soluiei adoptate de instană: cauze penale la prima instană, la instana de apel sau în recurs, hotărâri de condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, hotărâri privind suspendarea condiionată a executării pedepsei, judecarea faptelor săvârşite de minori, amânarea sau întreruperea execut ării pedepsei, contopirea pedepselor, etc.1

4. Pronunarea hotărârii Pronunarea hotărârii se face, în baza art. 310 Cod procedură penală, în şedină publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La pronunare nu este obligatorie prezena întregului complet de judecată şi nici a procurorului sau a părilor, care nu se citează de grefier. După pronunarea hotărârii, soluia dată se trece şi în condica de şedină a instanei judecătoreşti.

5. Felul hotărârilor judecătoreşti În procesul penal instanele judecătoreşti pot pronuna, potrivit art. 311 Cod procedură penală, trei feluri de hotărâri: sentine, decizii şi încheieri. 1

I. Surdescu, R. A. Popa, Minuta-act al deliberării în procesul penal. Aspecte metodologice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 40 şi urm.


267

60/209

5/12/2018


Sentina penală este hotărârea pronunată de prima instană sau prin care aceasta se dezinvesteşte f ără a soluiona cauza. Sunt sentine hotărârile de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal pronunate de judecătorie, tribunal, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaie şi Justiie, precum şi de una din instanele militare corespunzătoare. Decizia penală este hotărârea prin care instana de judecată se pronună asupra apelului sau recursului, precum şi asupra recursului în anulare, sau la rejudecarea cauzei după admiterea căii de atac. În concepia legiuitorului, decizia este hotărârea pronunată de o instană judecătorească ierarhic superioară care a soluionat o cale de atac împotriva hotărârii pronunate de instana inferioară în grad. Încheierile sunt toate clelalte hotărâri date de instane în cursul judecăii. Prin încheiere se rezolvă toate chestiunile de care depinde soluionarea justă a cauzei şi se iau măsurile necesare pentru buna desf ăşurare a judecăii. Sunt încheieri care se dau dup ă pronunarea sentinei sau deciziei în vederea înlăturării erorilor materiale ori a omisiunilor v ădite (art. 195 şi 196 Cod procedură penală).

6. Redactarea şi semnarea hotărârilor Potrivit art. 310 alin. 2 şi 312 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârea instanei se redactează în cel mult 20 de zile de la pronun are, de unul din judecătorii care au participat la soluionarea cauzei. Termenul de 20 de zile prevăzut de lege este de recomandare, încât nerespectarea lui nu este de natur ă să atragă vreo sanciune procesuală1.

Seciunea a III-a Desf ăşurarea judecăii în primă instană §1. Trăsăturile judecăii în primă instană

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 218; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 50; M. Apetrei, op. cit., pag. 262


268

61/209

5/12/2018


Specificul judecăii în primă instană este determinat de scopul acesteia: aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instana de judecată, prin efectuarea unei cercetări judecătoreşti şi desf ăşurarea dezbaterilor judiciare, iar în raport de constat ările f ăcute, se soluionează latura penală prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal şi latura civilă prin obligarea sau nu la desp ăgubiri civile1.

1. Obiectul judecăii în primă instană Potrivit art. 317 Cod procedur ă penală, judecata în primă instană se m ărgineşte la faptă şi la persoana ar ătată în actul de sesizare a instanei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. În cazul în care sesizarea instanei se face prin plângerea persoanei vătămate, obiectul judecăii în primă instană îl constituie fapta şi persoana menionată în plângere.

2. Participanii la judecata în primă instană La desf ăşurarea acestei activităi, în afară de instană, pot participa procurorul, pările şi alte persoane a căror prezenă este necesară pentru soluionarea cauzei penale.

A. Participarea instanei de judecată Instana de judecată este subiectul oficial dominant în aceast ă fază a procesului penal, f ără prezena acesteia neputându-se concepe înf ăptuirea judecăii2. În afara cazurilor arătate în art. 315 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul participă la şedinele care au loc la judecătorie în cazul reabilitării judecătoreşti, contestaiei în anulare, revizuirii, etc. 1 2

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 222 I.Neagu, op. cit., pag 497


269

62/209

5/12/2018


Participarea procurorului în cauzele penale în care prezen a sa nu este obligatorie este lăsată la aprecierea acestuia. Deşi legea nu precizează, dreptul de apreciere al procurorului nu poate dep ăşi limitele subordonării ierarhice1. Potrivit art. 316 alin. 1 Cod procedură penală în desf ăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, inând seama de probele administrate. În exercitarea rolului său activ, procurorul trebuie să-şi spună părerea asupra tuturor problemelor ridicate de p ări sau de apărare, el putând formula cereri, ridica excepii şi pune concluzii motivate. B. Participarea inculpatului Inculpatul poate fi judecat şi în lipsă, dacă procedura de citare este îndeplinită, considerându-se că acceptă o astfel de procedură (art. 291 Cod procedură penală). Când instana consideră necesară prezena inculpatului la proces poate dispune aducerea acestuia la termenul următor. Potrivit art. 314 Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc decât în prezena inculpatului, când acesta se află în stare de deinere, iar aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. Starea de deinere poate fi în cauza aflată pe rol, în altă cauză, sau când inculpatul se află în executarea altei pedepse. Pentru inculpatul minor se prevede obligativitatea prezenei sale la judecata în primă instană, sub sanciunea nulităii absolute, dar legea permite ca, în cazul în care minorul se sustrage de la judecată, acesta să poată fi judecat în lipsă (art. 484 Cod procedură penală).

C. Participarea altor persoane Alături de pări, la judecarea cauzelor în primă instană pot participa şi alte personae, martori, experi sau interprei. Participarea acestor personae este incidentală, deoarece nu urmăresc un interes personal în cauză, rolul lor fiind diferit, drepturile şi obligaiile lor procesuale fiind corespunzătoare calităii pe care o au. 1

N.Volonciu, op. cit., P.S., vol II, pag 179


270

63/209

5/12/2018


§2. Structura judecăii în prima instană 1. Măsurile premergătoare şedinei de judecată Măsurile premergătoare sunt acele activităi, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul sesiz ării instanei şi începutul şedinei de judecată, efectuate pentru a pune dosarul în stare de judecată1, constituind aşa-zisa procedură preliminară2. Potrivit art. 313 Cod procedură penală, preşedintele instanei, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziie pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată. Potrivit art. 294 Cod procedură penală, preşedintele instanei, odată cu fixarea termenului de judecată ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cauzele penale în care asisten a juridică este obligatorie potrivit legii. Totodată, preşedintele instanei ia măsuri pentru ca inculpatul, celelalte pări şi apărătorii să poată consulta dosarul, iar când inculpatul se află în stare de deinere să poată lua contact cu apărătorul său.

2. Şedina de judecată în primă instană Desf ăşurarea şedinei de judecată în primă instană presupune o serie de activităi care pot fi grupate în momente distincte: începutul şedinei de judecat ă, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului. Începutul şedinei de judecată este marcat de parcurgerea în mod succesiv a următoarelor momente procesuale: deschiderea şedinei de judecată; strigarea cauzei şi apelul celor citai; verificarea legalităii sesizării instanei; verificări privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experii şi interpreii; lămuriri, excepii şi cereri3. În vederea asigurării ordinii şi solemnităii şedinei de judecată, este necesar ca, la începutul acesteia, pre şedintele completului să 1

Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 60 V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed.a II-a, Buc., 1941, pag. 290 3 Gh.Mateu, Începutul şedinei de judecată în primă instană, în teoria şi practica raporturilor procesual-penale, Dreptul, nr. 1/1999, pag. 57 2


271

64/209

5/12/2018


declare şedina deschisă1. Apoi se atrage atenia celor prezeni la judecată să respecte ordinea şi disciplina în sala de şedină, preşedintele completului de judecată având dreptul să ia anumite măsuri, care se înscriu în aşa-zisul drept de poliie a şedinei. Acest moment are loc doar la începutul şedinei de judecată, însă măsurile necesare meninerii ordinii şi caracterului solemn al acesteia se men in pe tot parcursul judecăii.

A. Verificările prealabile din oficiu Potrivit art. 300 Cod procedură penală, instana este datoare să verifice din oficiu, la prima înf ăişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constată că sesizarea nu este f ăcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înl ăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

B. Verificări privitoare la inculpat Potrivit art. 318 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, preşedintele verifică identitatea inculpatului, iar în cazul când acesta se afl ă în stare de deinere, se încredinează dacă a primit copia actului de sesizare a instanei cu cel puin 3 zile înaintea termenului de judecată. Dacă inculpatul major aflat în stare de libertate lipse şte de la judecată, aceasta va putea avea loc şi în absena lui cu condiia ca procedura de citare să fie îndeplinită în mod legal. Dacă procedura de citare este viciată, judecata se amână, iar inculpatul se citează din nou.

C. Măsuri privind martorii, experii şi interpreii După apelul martorilor, experilor şi interpreilor, preşedintele cere martorilor prezeni să părăsească sala de şedină şi le pune în vedere să nu se îndepărteze f ără încuviinarea sa. Dispoziia legală privind scoaterea martorilor din sala de şedină are drept scop înlăturarea posibilităii ca martorii ascultai mai târziu să fie influenai de declaraiile martorilor ascultai mai înainte2. 1 2

I.Neagu, op. cit., pag. 505 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 167


272

65/209

5/12/2018


Experii r ămân în sala de şedină, afară de cazul în care instana dispune altfel (art. 319 alin. 2 Cod procedură penală). O asemenea concluzie se impune şi în cazul interpreilor care trebuie să rămână în sală pentru a face traducerile necesare.

D. Lămuriri, excepii şi cereri În baza rolului său activ preşedintele este obligat la începutul judecăii să explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces (art. 320 Cod procedură penală). Apoi, preşedintele întreabă pe procuror şi pe pări dacă au de formulat excepii, cereri sau de propus probe noi. Cererile şi excepiile ridicate de procuror sau de p ări, precum şi excepiile ridicate din oficiu capătă caracter de chestiuni incidente, instana fiind obligată să le pună în discuie şi s ă se pronune asupra lor prin încheiere motivată1.

3. Cercetarea judecătorească A. Consideraii generale Cercetarea judecătorească este activitatea procesuală specifică judecăii în primă instană, în care se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală2. În cadrul cercetării judecătoreşti se desf ăşoară o activitate asemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmăririi penale, dar în alte condiii procesuale3. Cercetarea judecătorească are ca obiect4: -readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca o cerină a principiului nemijlocirii şedinei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de c ătre instana de judecată; -administrarea oricăror alte probe necesare în vederea l ămuririi cauzei sub toate aspectele în vederea afl ării adevărului. Potrivit art. 321 alin. 1 Cod procedură penală, instana începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se afl ă în stare de 1

N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 189 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol.II, pag. 169 3 Gr.Theodoru, op. cit. P.S., pag 241 4 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 169 2


273

66/209

5/12/2018


judecată, respectiv când au fost aduse la îndeplinire toate măsurile premergătoare prevăzute de lege. Momentul procesual al începerii judecăii este marcat prin dispoziia dată de preşedinte grefierului pentru a citi actul de sesizare a instanei, care trebuie să se facă în întregime1, pentru ca inculpatul, celelalte pări şi publicul aflat în sala de şedină să ia cunoştină de faptele supuse judecăii. Acest moment are efecte juridice, deoarece se marchează limita până la care se poate face constituirea de parte în proces şi se pot prezenta excepiile sancionate cu nulitate relativă. După acest moment constituirile de parte şi excepiile devin tardive şi nu mai pot fi invocate de p ări ci numai din oficiu de c ătre instana de judecată, în condiiile art. 197 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală2. După citirea actului de sesizare, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi-l lămureşte cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întreb ări coinculpailor, celorlalte pări, martorilor, experilor, precum şi a da explicaii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Această obligaie ărare al inculpatului şi funcionează ca o garanie a dreptului de ap constituie o expresie a rolului activ al instanei3.

A. Ascultarea inculpatului După încetarea cercetării judecătoreşti, ascultarea inclupatului este primul act procesual, prioritate justificat ă de poziia acestuia în procesul penal. Inculpatul fiind subiectul central al procesului penal, el trebuie să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate, să administreze noi probe şi să exercite dreptul său de apărare4. Incuplatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întreb ări de către preşedinte şi ceilali membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilali inculpai şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Când inculpatul î şi schimbă, total sau parial, declaraiile date anterior, preşedintele instanei îi cere explicaii asupra contrazicerilor 1

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1966, C.D., 1966, pag. 69 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 243 3 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 173 4 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 172 2


274

67/209

5/12/2018


dintre declaraiile sale, la nevoie dând citire declaraiilor anterioare. Instana este îndrituită să înlăture total sau parial o declaraie anterioară asupra căreia inculpatul a revenit, numai în m ăsura în care retractarea este motivată temeinic cu date de natură să formeze convingerea că exprimă adevărul1. Incuplatul nu poate fi obligat să dea declaraii, iar când acesta refuză să declare, instana dispune citirea declaraiei pe care a dat-o anterior (art. 325 alin. 2 Cod procedur ă penală).

B. Ascultarea celorlalte pări După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte pări, potrivit dispoziiilor care reglementează ascultarea acestora (art. 326 Cod procedur ă penală). Dispoziiile art. 326 Cod procedură penală fac trimitere la dispoziiile privitoare la ascultarea inculpatului (art. 323-325) care se vor aplica, în mod corespunz ător şi la ascultarea acestora. Totuşi, spre deosebire de cazul inculpatului, în caz de refuz al vreuneia dintre p ări de a face declaraii în faa instanei, aceasta nu dispune citirea declaraiilor date de parte în cursul cercet ării penale. După ce persoana ascultată ca parte vătămată a fost identificată, preşedintele completului de judecată trebuie să o lămurească cu privire la drepturile sale procesuale. Atunci când în aceeaşi cauză sunt mai multe pări vătămate, pări civile sau pări responsabile civilmente, acestea pot fi ascultate separate, dacă interesul aflării adevărului o cere. C. Ascultarea martorului, expertului sau interpretului Potrivit art. 327 alin. 2 Cod procedură penală, martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziia f ăcută poate să-l citească în instană, însă procurorul şi p ările au dreptul să-l examineze iar instana poate dispune reinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. Declaraiile anterioare pot fi citite, în întregime sau în parte, atunci când martorul nu-şi poate aminti unele fapte sau împrejur ări. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibil ă instana 1

A se vedea T.S., s.p., dec.nr.63/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, pag. 65


275

68/209

5/12/2018


dispune citirea depoziiei dată de acesta în cursul urm ăririi penale şi va ine seama de ea la judecarea cauzei (art. 327 alin. 3 Cod procedur ă penală). De asemenea, instana dispune citirea declaraiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraii care sunt în contrazicere cu cele date anterior (art. 327 alin. 4 Cod procedur ă penală). Potrivit art. 327 alin. 6 Cod procedur ă penală, dispoziiile pentru ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător şi în caz de ascutare a expertului sau interpretului.

D. Administrarea de probe noi Continuarea cercetării judecătoreşti prin administrarea probelor noi se dispune de instană atunci când această administrare nu comportă operaiuni complicate şi nu implică riscul unor repetate amânări în soluionarea cauzei1. Instana se pronună motivat asupra propunerilor de probe noi, prin admiterea sau respingerea lor. Dacă nu au fost solicitate probe noi sau când cererea a fost respinsă, cercetarea judecătorească se consideră terminată şi se trece la dezbaterile judiciare.

E. Terminarea cercetării judecătoreşti După ce a fost epuizată administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele, cercetarea judecătorească se consideră terminată. Cercetarea judecătorească se consideră terminată când: nu s-au formulat cereri noi; cererile formulate au fost respinse; cererile formulate au fost admise şi cercetarea judecătorească a fost completată2.

§3. Dezbaterile judiciare 1. Importana şi ordinea dezbaterilor judiciare 1 2

V. Dongoroz, în colab, op. cit., P.S., vol. II, pag. 178 I.Neagu, op. cit., pag.514


276

69/209

5/12/2018


Dezbaterile judiciare constituie o caracteristică a activităii de judecată întrucât se desf ăşoară în toate etapele judecăii, dar au trăsături specifice la judecata în primă instană, deoarece poartă asupra soluionării legale şi temeinice a aciunii penale şi a aciunii civile exercitate în faa instanei de judecată1. Ca orice activitate procesuală, dezbaterile trebuie să se desf ăşoare într-o ordine prestabilită şi sub conducerea instanei care, prin preşedintele său, trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt a subiecilor procesuali, participani la dezbateri2. Potrivit art. 340 alin. 1 Cod procedur ă penală, se dă cuvântul mai întâi procurorului, apoi pării vătămate, pării civile, pării responsabile civilmente şi inculpatului. Această ordine are în vedere, mai întâi, să ia cuvântul cei care susin învinuirea şi preteniile civile, apoi să intervină cei ce combat aceste susineri, iar ultimul cuvânt acordat prin lege incuplatului se explică prin necesitatea ca instana de judecată să primească, întotdeauna, ultimele explicaii în apărare ale inculpatului3. Este posibil ca dezbaterile judiciare să aibă şi o ordine restrâns ă, atunci când la şedina de judecată în primă instană nu participă procurorul sau când lipsesc unele pări din proces. În această situaie pările prezente la proces vor pune concluzii în ordinea men ionată.

2. Desf ăşurarea dezbaterilor judiciare Coninutul şi limitele dezbaterilor sunt determinate de pozi ia procesuală a fiecăruia dintre participani. a) Procurorul de şedină pune concluzii, atât în latura penal ă, cât şi în latura civilă a cauzei. b) Partea vătămată pune concluzii în latura penală a cauzei prin susinerea învinuirii, prin indicarea probelor care o confirmă, încadrarea juridică a faptei săvârşite şi sanciunea penală ce urmează a i se aplica incuplatului. c) Partea civilă pune concluzii cu privire la aciunea civilă pe care a pus-o în mişcare şi a exercitat-o în faa primei instane, ori care a 1

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 250 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 191 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 251 2


277

70/209

5/12/2018


fost pusă în mişcare şi exercitată din oficiu, în cazurile prev ăzute de lege. d) Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu privire la latura civilă, demonstrând că nu sunt date condiiile răspunderii civile cerând respingerea aciunii civile exercitate împotriva sa. e) Inculpatul pune concluzii, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei. Dacă inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, va indica probele care stabilesc lipsa de temeinicie a învinuirii. În cazul în care acesta a recunoscut fapta, va putea argumenta că nu este prevăzută de legea penală, ci de cea civilă, sau că nu prezintă gradul de pericol social al unei infraciuni, şi în consecină va cere achitarea sa. 3. Ultimul cuvânt acordat inculpatului personal Ultimul cuvânt al incuplatului apare ca un moment distincit al judecăii, când preşedintele completului înainte de a se încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt inculpatului, personal. Rezultă că dreptul la ultimul cuvânt al inculpatului nu poate fi exercitat de ap ărător în numele celui asistat, şi constituie o garanie a dreptului de apărare, deoarece îi dă posibilitatea să-şi exprime liber poziia în legătură cu fondul cauzei1.

4. Încheierea şedinei de judecată După terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvânt acordat personal inculpatului, preşedintele declară închisă şedina de judecată, trecându-se la deliberare şi la luarea hotărârii. Potrivit art. 342 Cod procedură penală, instana, când socoteşte necesar, poate cere părilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise, cuprinzând un rezumat al concluziilor orale. Procurorul şi pările pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instană. Modul de desf ăşurare a şedinei de judecată, precum şi un rezumat al concluziilor puse de către procuror şi p ări, sunt consemnate în încheierea de şedină, sau în prima parte a sentin ei, dacă pronunarea s-a f ăcut în aceeaşi zi. 1

M.Apetrei, op. cit., pag. 278


278

71/209

5/12/2018


5. Aspecte legate de cercetarea judecătorească În cursul cercetării judecătoreşti pot să apară anumite situaii care impun aplicarea instituiilor reglementate de art. 332 – 337 Cod procedură penală şi anume: restituirea cauzei la procuror; schimbarea încadrării juridice; extinderea obiectului judecăii; extinderea aciunii penale; extinderea procesului penal.

A. Restituirea cauzei la procuror Restituirea cauzei la procuror poate fi f ăcută când cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent sau când este necesară completarea urmăririi penale.

a) Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale Articolul 332 alin. 1 Cod procedură penală prevede un singur caz de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, când cercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel competent. Restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale se poate dispune de instana de judecată dacă nerespectarea dispoziiilor legale se constată înainte de terminarea cercetării judecătoreşti (art. 332 alin. 1 Cod procedură penală).

b) Restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale Potrivit art. 333 alin. 1 Cod procedură penală, în tot cursul judecăii instana se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faa instanei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.


279

72/209

5/12/2018


Pentru a putea dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiii1. a) Necesitatea administrării de probe noi să rezulte din activitatea desf ăşurată de prima instană în cadrul cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor judiciare. b) Urmărirea penală să fie incompletă. Sub acest aspect este necesar să se constate că în cursul urmăririi penale nu au fost administrate toate probele necesare afl ării adevărului. c) Administrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti s-ar face cu mare întârziere, cum ar fi efectuarea unor cercet ări la faa locului, care implică prezena simultană a mai multor persoane, efectuarea unor expertize care ar necesita o perioad ă îndelungată de timp. d) Completarea urmăririi penale să privească în exclusivitate elementele ce formează obiectul judecăii, respectiv fapta sau faptele pentru care inculpatul este trimis în judecată. Restituirea cauzei la procuror se poate cere de c ătre procuror sau de către pările din proces, şi poate fi invocată, din oficiu, de către instana de judecată, iar procedura de restituire este comun ă ambelor feluri examinate. Instana se pronună asupra cererii de restituire, dispunând admiterea sau respingerea ei. În cazul admiterii cererii, cauza se restituie procurorului care a f ăcut sesizarea pentru refacerea sau completarea urmăririi penale. Atunci când procurorul nu este de accord cu restituirea dosarului, considerând că urmărirea penală a fost legal şi complet efectuată poate declara recurs împotriva sentinei de restituire, urmând ca instana de recurs să decidă în cauză (art. 332 alin. 3 Cod procedură penală).

B. Schimbarea încadrării juridice a) Procedura de schimbare a încadrării juridice a faptei

1

Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P.S., Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 258; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 90


280

73/209

5/12/2018


Încadrarea juridică a faptei are importană atât pentru aplicarea corectă a legii penale, cât şi pentru modul de desf ăşurare a judecăii1. Astfel, în raport de încadrarea juridică a faptei depinde competena organelor judiciare, în anumite situaii compunerea completului de judecată, obligativitatea prezenei procurorului şi a apărătorului la şedinele de judecată potrivit legii, etc. Din acest motiv, articolul 334 Cod procedură penală prevede procedura de urmat pentru schimbarea încadrării juridice a faptei pentru a permite cu uşurină aplicarea corectă a legii penale şi pentru a garanta inculpatului dreptul la apărare. Schimbarea încadrării juridice a faptei penale pentru care inculpatul a fost trimis în judecată poate avea loc numai dacă instana de judecată reine ca fiind săvârşită aceeaşi faptă ce face obiectul rechizitoriului, chiar dacă sunt reinute sau înlăturate împrejurări la care rechizitoriul nu se referă, dar care nu schimbă substana faptei imputate2. Schimbarea încadrării juridice poate fi cerută de procuror şi de pări şi se invocă din oficiu de către instana de judecată. Cererea de schimbare a încadrării juridice se formulează de regulă3 în cursul dezbaterilor judiciare când se pune problema determin ării încadrării juridice sub care urmează a fi condamnat inculpatul, cu ocazia deliberării când instana poate ajunge la concluzia schimbării încadrării juridice în urma analizei probelor, sau în timpul cercetării judecătoreşti, dacă de noua încadrare juridică depinde competena şi compunerea instanei de judecată sau o altă instituie procesuală de care depinde continuarea judecăii. Potrivit formulării art. 334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice poate avea loc oricând în faza de judecată a procesului penal şi în orice stadiu procesual4. În cazul în care schimbarea încadrării juridice urmează a se face într-o infraciune mai gravă, procedura se va iniia din timp în cursul judecării pentru a se da posibilitatea inculpatului să-şi organizeze apărarea. În cazul în care instana schimbă încadrarea juridică înainte de terminarea cercetării judecătoreşti şi constată că în cauza supusă judecăii s-a efectuat cercetarea de un organ necompetent, potrivit art. 332 alin.1 Cod procedură penală se desesizează şi restituie cauza

1

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 262 Ibidem, pag. 263 3 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 263 4 Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 104 2


281

74/209

5/12/2018


procurorului care procedează potrivit art. 268 alin. 1 Cod procedură penală. Nerespectarea procedurii de schimbare a încadrării juridice a faptei este sancionată cu nulitatea relativă, încât, pe de o parte, inculpatul trebuie să solicite punerea în discuie şi acordarea posibilităii pregătirii apărării, iar pe de alt ă parte, dacă schimbarea încadrării juridice s-a produs în cursul deliberării, trebuie să dovedească existena vreunei vătămări cauzate de modul cum a procedat instan a.

b) Efectele schimbării încadrării juridice Schimbarea încadrării juridice a faptei se produce, de regulă, cu prilejul soluionării cauzei în fond, ceea ce atrage individualizarea soluionării pedepsei în raport de noua încadrare juridic ă. Sunt însă şi cu privire cazuri în care schimbarea încadrării juridice produce efecte la desf ăşurarea judecăii în continuare, în primă instană1. a) Declinarea competenei dacă noua încadrare juridică atrage competena unei instane superioare ori a unei instane de altă categorie (militară). Nu se declină competena, ci se judecă în continuare cauza atunci când noua încadrare juridică, rezultată în urma cercetării judecătoreşti, atrage competena unei instane ierarhic inferioare (art. 41 alin. 1 Cod procedură penală). b) Trimiterea cauzei completului de judecat ă corespunzător noii încadrări juridice, dacă noua încadrare presupune o altă compunere a instanei de judecată. c) Asigurarea participării la şedina de judecată a procurorului şi a ap ărătorului, atunci când noua încadrare pretinde prezen a acestora în mod obligatoriu la process (art. 315 şi 171 Cod procedură penală). d) Chemarea persoanei vătămate în faa instanei pentru a-şi preciza poziia procesuală, în situaia în care se schimbă încadrarea juridică dintr-o infraciune pentru care aciunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu, într-o infraciune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dacă persoana 1

Gr. Teodoru, op.cit., P.S. p. 266


282

75/209

5/12/2018


vătămată declară că înelege să facă plângere, judecata continuă, iar în caz contrar se încetează procesul penal în baza lipsei plângerii prealabile (art. 286 alin. 2 Cod procedur ă penală). e) Trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale, în cazul în care prima instan ă, fiind sesizată cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate, schimbă încadrarea juridică într-o infraciune pentru care este necesar rechizitoriul procurorului

C. Extinderea obiectului judecăii în primă instană a) Limitele obiectului judecăii în primă instană şi posibilitatea extinderii lui Procedura de extindere a obiectului judecăii trebuie să îndeplinească două cerine:1 să asigure o cale simplă şi rapidă de extindere a obiectului judecăii, pentru ca judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare de indivizibilitate şi conexitate să se desf ăşoare operativ; să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care se extinde procesul penal garaniile necesare apărării împotriva noii învinuiri care li se aduce.

b) Condiiile de extindere a obiectului judecăii Extinderea obiectului judecăii în primă instană în modalităile prevăzute în art. 335 – 337 Cod procedur ă penală este diferită, dar prezintă condiii care sunt aplicabile în toate cazurile2. a) Cauza să se afle în curs de judecată în primă instană, condiie care se explică prin necesitatea de a se asigura părilor posibilitatea de a parcurge cele trei grade de jurisdicie prevăzute de lege. b) Extinderea să fie posibilă. Pentru aceasta este necesar să fie descoperite elementele noi în cursul judecăii în primă instană până la pronunarea hotărârii asupra fondului3. Procedura de extindere trebuie

1

Gr.Theodoru, op. cit. P.S., pag. 268 V.Rămureanu, Instituia procesuală a extinderii procesului penal, R.R.D., nr. 1/1970, pag. 26; Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 109-111; Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 269-271 3 T.S., s.p., d.nr. 2365/1975, C.D., 1975, pag. 503 2


283

76/209

5/12/2018


să se realizeze în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât elementele noi care justifică extinderea nu pot să apară decât în acest stadiu procesual. c) Să existe o dispoziie din partea organului competent. Având în vedere că extinderea obiectului judecăii înseamnă practic o nouă sesizare a instanei, competena revine procurorului ca titular al aciunii penale, iar în subsidiar instanei, în cazurile şi în condiiile prevăzute de lege. d) Asigurarea dreptului la apărare în legătură cu noile acte materiale, noile fapte şi noile persoane. După extinderea obiectului judecăii, legea prevede unele garanii ale dreptului la apărare: -Punerea în discuia inculpatului a actelor materiale sau a faptelor noi, şi ascultarea acestuia cu privire la ele; -Punerea în vedere inculpatului a dreptului de a solicita l ăsarea cauzei la urma şedinei de judecată sau amânarea ei la un alt termen în vederea pregătirii apărării şi propunerii de noi probe; -Comunicarea învinuirii noii persoane împotriva căreia s-a extins procesul penal şi ascultarea ei; -Administrarea probelor necesare în legătură cu obiectul extins al judecăii; -Punerea de concluzii în apărare în legătură cu actele materiale, faptele şi persoanele pentru care s-a extins obiectul judecăii.

D. Extinderea aciunii penale pentru alte acte materiale Potrivit art. 335 alin. 1 Cod procedură penală, extinderea aciunii penale are ca obiect “alte acte materiale” care intr ă în coninutul infraciunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecat ă. Textul menionat are în vedere situaia în care cu privire la unele infrac iuni continuate, complexe sau de1 obicei, actul de sesizare se referă doar la o parte din actele componente . Extinderea presupune existena obiectivă a unor acte materiale noi descoperite în timpul judecăii care fac parte din con inutul aceleiaşi infraciuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecat ă. Existena actelor materiale şi săvârşirea lor de către inculpat la care se referă hotărârea definitivă de condamnare nu mai sunt puse în discuia părilor; pedeapsa urmează a fi stabilită în raport de ansamblul 1

Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 112


284

77/209

5/12/2018


actelor materiale săvârşite; se desfiinează hotărârea anterioară, f ără a se putea pronuna o pedepasă mai uşoară decât cea pronunată anterior (art. 43 Cod penal, corespunzător art. 56 Cod penal nou).

E. Extinderea procesului penal Extinderea procesului penal este regelementată în trei forme diferite prin coninutul lor şi anume: extinderea pentru alte fapte – în rem; extinderea cu privire la alte persoane – în personam; extinderea referitoare la alte fapte şi alte persoane – în rem şi în personam1.

A) Extinderea procesului penal pentru alte fapte Extinderea obiectului judecăii are loc potrivit art. 336 alin. 1 Cod procedură penală, când în cursul judecăii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infraciunea pentru care este trimis în judecată. Atunci când procurorul participă la judecată, poate cere extinderea procesului penal, iar procedura se desf ăşoară în două etape. a) Procurorul solicită instanei extinderea procesului penal, care poate respinge sau admite cererea. În cazul în care instan a respinge cererea procurorului, judecata va continua în limitele iniiale ale actului de sesizare. Dacă instana admite cererea, trebuie să dispună prin încheiere extinderea procesului penal pentru aceste fapte. Extinderea procesului penal echivalează cu începerea procesului penal pentru noile fapte2. b) După extinderea procesului penal de c ătre instană, procurorul are posibilitatea să adopte mai multe poziii: -să declare că pune în mişcare aciunea penală pentru aceste fapte împotriva inculpatului. -să declare că nu pune în mişcare aciunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condiiile art. 333 Cod procedură penală, situaie în care instana poate reveni asupra extinderii procesului penal şi judecă numai infraciunea cu care a fost sesizat ă iniial, sau poate 1 2

V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 186; M.Apetrei, op. cit., pag.275 Gr.Thodoru, op. cit., P.S., pag. 274


285

78/209

5/12/2018


satisface cererea procurorului privind trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale. În cazul în care procurorul nu participă la judecată, situaie care are în vedere infraciunile prevăzute de art. 180 alin. 1 şi 184 alin. 1 Cod penal (art. 185 şi 189 Cod penal nou), instana extinde din oficiu procesul penal, sau la cererea pării vătămate, prin încheiere, producându-se o autosesizare cu judecarea unor fapte penale. În caz de trimitere a cauzei la procuror se aplic ă şi dispoziiile art. 332 alin. 3 şi 4 Cod procedură penală.

B) Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane Instituia extinderii procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată prin articolul 337 Cod procedură penală şi are în vedere două modalităi distincte: a) Prima modalitate este prevăzută de art. 337 alin. 1 teza I Cod procedură penală, în sensul că în cursul judecăii se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului. b) A doua modalitate, face obiectul tezei II din art. 337 alin. 1 Cod procedură penală, şi are în vedere situa ia în care, în cursul judecăii, se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Procedura de extindere este aceeaşi ca în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte. Spre deosebire de extinderea procesului penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane în oricare dintre modalităile sale nu poate fi cerută decât de către procuror, în conformitate cu art. 337 alin. 1 partea final ă Cod procedură penală. Având în vedere că extinderea procesului penal cu privire la alte persoane echivalează, practic, cu o nouă sesizare a primei instane, în actuala reglementare competena revine în primul rând procurorului ca titular al funciei procesuale a învinuirii în procesul penal, când acesta participă la şedina de judecată, precum şi instanei de judecată, când procurorul nu participă la şedina de judecată. Declaraia orală a procurorului prin care menionează expres că pune sau nu pune în mi şcare aciunea penală faă de o altă persoană în


286

79/209

5/12/2018


cursul judecăii şi care este consemnată în încheierea de şedină, nu poate fi asimilată cu un act sau o măsură a procurorului pe care acesta le dispune în cursul urmăririi penale, în anumite condi ii şi care sunt supuse unui alt regim juridic, specific acestui stadiu procesual şi, în consecină, exercitarea unei plângeri, potrivit art. 278 Cod procedur ă penală, împotriva unei asemenea încheieri este inadmisibil ă. Pe de altă parte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane în cazul în care procurorul particip ă la şedina de judecată constituie un atribut exclusiv al procurorului, iar instana, atât timp cât procurorul nu solicită extinderea procesului penal, nu are posibilitatea nici să extindă, nici să dispună trimiterea cauzei la procuror.1

C) Dispoziii privind măsurile preventive, de sigurană şi asiguratorii În baza art. 338 Cod procedură penală, în cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instana dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de sigurană prevăzute în art. 113 şi 114 Cod penal (corespunzând art. 130 şi 131 Cod penal nou), asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privin a cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror.

6. Deliberarea şi hotărârea primei instane de judecată Potrivit art. 343 Cod procedură penală, completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt, care se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului şi apoi, în măsura în care s-a reinut că acesta a săvârşit fapta ce formează obiectul judecăii, asupra chestiunilor de drept privind răspunderea penală şi sanciunea ce urmează a se aplica inculpatului. După rezolvarea laturii penale, se d ă răspuns chestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul cauzat prin infraciune, existena răspunderii civile a inculpatului şi a pării responsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităilor de reparare a prejudiciului. 1

I.C. Morar, Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, Revista de drept penal, Anul X, nr. 1/2003, p. 135-142


287

80/209

5/12/2018


În fine, completul de judecată deliberează asupra măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielile judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluionare a cauzei. Rezolvarea chestiunilor de fapt se obine prin operaiunea de apreciere a probelor.1 Prin aprecierea completă şi corectă a probelor, prima instană poate să constate că nu au fost lămurite toate împrejurările cauzei şi că se impune administrarea de probe noi. În aceste condiii, instana repune cauza pe rol, prin încheiere, în baza art. 344 alin.1 Cod procedură penală, dispunând să se administreze probele necesare. Dacă lămurirea împrejurărilor cauzei se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instana o va pune în discuie în aceeaşi şedină, dacă este posibil, sau în altă şedină în continuare.

A. Luarea hotărârii Luarea hotărârii prin care se soluionează cauza este actul ăi procesuale şi jurisdicional de realizare a scopului întregii activit totodată de înf ăptuire a justiiei în cauza respectivă2. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului de voină a membrilor completului de judecată, care pot decide prin unanimitate sau majoritate. În acest sens, toi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni, iar preşedintele î şi spune părerea cel din urmă (art. 343 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală).

B. Soluiile ce pot fi luate în latura penală a cauzei Potrivit art. 345 alin. 1 Cod procedură penală, instana hotărăşte prin sentină asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

a) Condamnarea inculpatului

1 2

Gr.Thodoru, op. cit., P.S., pag.278 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol.II, pag.196


288

81/209

5/12/2018


Condamnarea1 este soluia cea mai frecvent întâlnită în practica judiciară, pe care o dă prima instană atunci când constată că inculpatul a săvârşit cu vinovăie infraciunea ce face obiectul judecăii. Sentina de condamnare trebuie s ă fie motivată în fapt, prin menionarea probelor din care rezultă că fapta a fost săvârşită de inculpat cu vinovăie şi în ce împrejurări; şi în drept, prin examinarea elementelor constitutive ale infraciunii în raport de situaia de fapt reinută pentru a se stabili că fapta săvârşită constituie infraciunea pentru care inculpatul este condamnat.

b) Achitarea inculpatului Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedur ă penală, achitarea inculpatului se pronună de instană dacă din probele administrate rezultă vreunul din cazurile din art. 10 lit. a-e Cod procedură penală, care trebuie motivat.

c) Încetarea procesului penal Prima instană încetează procesul penal în baza art. 345 alin. 3 şi art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, când constată existena vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit f-j, sau din cele de nepedepsire, cum ar fi retragerea mărturiei mincinoase, denunarea faptei de către mituitor, anularea uneia din căsătorii în cazul bigamiei, etc.

C. Soluiile ce pot fi luate în latura civilă a cauzei În baza art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instana se pronună prin aceeaşi sentină şi asupra aciunii civile. Soluiile ce urmează a se da aciunii civile depind de cele date ac iunii penale, privind existena infraciunii şi a vinovăiei inculpatului2. 1

Pentru detalii a se vedea Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 146-152 Pentru detalii a se vedea V.Păvăleanu, Drept procesual penal, P.G., Ed. Lumina Lex, Buc., 2001, pag. 219 2


289

82/209

5/12/2018


Când rezolvarea preteniilor civile ar provoca întârzierea soluionării aciunii penale, instana poate dispune disjungerea aciunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedină (art. 347 Cod procedură penală). Potrivit art. 348 Cod procedură penală, instana chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronună asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute de art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinarea totală ori parială a unui înscris şi restabilirea situaiei anterioare săvârşirii infraciunii.

D. Soluionarea chestiunilor privind cheltuielile judiciare În articolul 349 Cod procedură penală, se prevede că, instana se pronună prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziiilor prevăzute în art.189-193. Rezultă că instana va stabili cuantumul cheltuielilor judiciare, precum şi persoanele care urmează să le suporte, după regulile cuprinse în art. 191 şi 193 Cod procedură penală. La stabilirea sumei ce urmeaz ă a fi suportată de fiecare din pările procesului penal, instana va ine seama nu numai de cheltuielile f ăcute în cursul judecăii, ci şi de cele avansate de stat în cursul urmăririi penale.

E. Pronunarea şi comunicarea hotărârii a. Pronunarea hotărârii Potrivit art. 358 alin. 2 Cod procedură penală, ceea ce se pronună este dispozitivul hotărârii sau minuta. Pronunarea hotărârii se face în mod obligatoriu în şedina publică, realizându-se prin aceasta un interes social, deoarece se asigur ă drepturile părilor din process şi, mai ales, rolul educativ al procesului penal. Pronunarea hotărârii face parte din şedina de judecată, care, cu excepiile prevăzute de lege, trebuie să fie întotdeauna publică. Din acest motiv, nerespectarea dispoziiilor legale privind pronunarea


290

83/209

5/12/2018


hotărârii în şedină publică, atrage sanciunea nulităii absolute prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod deprocedură penală.

b. Comunicarea hotărârii În situaia în care pările au lipsit atât la judecat ă, cât şi la pronunare, art. 360 Cod procedură penală prevede că li se comunică copii de pe dispozitivul hot ărârii. Inculpatului deinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronun area hotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul hot ărârii, iar după redactarea hotărârii li se comunică copii de pe acestea.

§4. Sentina penală Sentina penală este actul procesual prin care prima instană rezolvă conflictul de drept dedus în faa sa. Ea trebuie să conină constatarea soluiilor date de instană, însoită de arătarea temeiurilor de fapt şi de drept. Sentina penală trebuie să fie recunoscută ca un act al autorităii judecătoreşti, însă pentru aceasta trebuie să aibă anumite caracteristici:1 -se pronună în numele legii; -să fie legală, în sensul de a constitui rezultatul unei activităi procesuale desf ăşurate potrivit legii de procedură penală şi de a aplica în mod corect legea penală şi cea civilă la cazul concret judecat; -să fie temeinică, în sensul de a cuprinde adev ărul depre faptele cauzei, când aplică o sanciune just individualizată şi când motivează corect şi convingător soluia adoptată; -să aibă importană social-politică, având un rol de apărare a ordinii de drept, dar şi a drepturilor şi libertăilor cetăeneşti; -să aibă importană din punct de vedere procesual, deoarece prin pronunarea ei ia sfârşit etapa judecăii în primă instană, iar dacă devine definitivă în această etapă capătă caracter executoriu şi autoritate de lucru judecat.

1. Structura şi coninutul sentinei penale 1

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag.280; Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 164-166

291


84/209

5/12/2018


Coninutul hotărârilor judecătoreşti penale trebuie să corespundă realizării următoarelor obiective1: -să permită verificarea dacă judecata s-a desf ăşurat cu respectarea legii şi în special a dispoziiilor care garantează drepturile părilor şi asigură stabilirea adevărului; -să constituie o garanie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăii nu este lăsat de către instană în afara examinării şi că soluia pronunată este rezultatul firesc al acestei examin ări; -să asigure exacta executare a celor hotărâte de instană. În scopul atingerii acestor obiective hotărârea judecătorească este structurată în trei pări: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul. Partea introductivă sau practicaua poate fi întocmită în două variante, în funcie de momentul când a avut loc pronunarea2. Atunci când hotărârea se pronună în ziua în care a avut loc judecata, nu se mai întocmeşte o încheiere separată de şedină potrivit art. 305 Cod procedură penală şi meniunile pe care aceasta trebuie să le cuprindă devin meniuni obligatorii pentru sentină. Dacă pronunarea a avut loc în altă zi, se întocmeşte încheierea de şedină, iar practicaua hotărârii are un coninut mai limitat şi cuprinde, potrivit art. 355 Cod procedură penală, următoarele meniuni: denumirea instanei care a judecat cauza, data pronunării hotărârii, locul unde s-a judecat cauza, precum şi numele membrilor completului de judecată, procurorului şi grefierului, f ăcându-se precizarea că celelalte date sunt trecute în încheierea de şedină. Expunerea sau considerentele sentinei penale cuprinde constatările la care a ajuns instana cu privire la fapta care a generat conflictul de drept penal, la temeiurile răspunderii penale a inculpatului, la probele pe care se întemeiază aceste constatări şi alte date în legătură cu soluionarea cauzei3. Potrivit art. 356 alin. 1 Cod procedur ă penală, expunerea trebuie să cuprindă: datele privind identitatea părilor; descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, 1

S.Kahane, Structura şi coninutul hotărârilor judecătoreşti în lumina prevederilor noului cod de procedură penală, R.R.D., nr. 6/1969, pag. 24 2 I.Neagu, op. cit., pag. 535 3 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 202


292

85/209

5/12/2018


precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru solu ionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înl ăturate, motivarea soluiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluia dată în cauză. Expunerea trebuie să fie concordantă cu dispozitivul sau cu minuta, în sensul că cele constatate nu pot avea altă soluie decât cea prevăzută în dispozitiv. Dispozitivul cuprinde, potrivit art. 357 alin. 1 Cod procedur ă penală, datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluia dată de instană cu privire la infraciune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadreaz ă, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază, potrivit art. 11, precum şi soluia dată cu privire la repararea pagubei. În cazul în care s-a dispus condamnarea, dispozitivul sentin ei va trebui să cuprindă şi pedeapsa aplicată inculpatului (principală, complementară sau accesorie), individualizată potrivit legii şi modalităile de executare. Când instana face aplicarea art. 867 din Codul penal, în dispozitiv se menionează condiiile în care se execută pedepasa la locul de muncă şi că inculpatul este lipsit de drepturile menionate în art. 71 Cod penal (art. 79 Cod penal nou), pe durata prevăzută în text. (În noul Cod penal nu mai este reglementată executarea pedepsei la locul de muncă ci numai pedeapsa în folosul comunităii.) În cazul aplicării art. 861 Cod penal (art. 101 Cod penal nou), dispozitivul trebuie să menioneze măsurile de supraveghere la care se va supune condamnatul precum şi obligaiile stabilite de instană în baza art. 863 Cod penal (corespunzând art. 103 Cod penal nou). Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, potrivit art. 357 alin. 2 Cod procedură penală, după caz, cele hotărâte de instană cu privire la: deducerea reinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asiguratorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluionare a cauzei. Dispozitivul trebuie să cuprindă totdeauna meniunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat şi menionarea datei când hotărârea a fost pronunată şi că pronunarea s-a f ăcut în şedină publică. Sentina este semnată de membrii completului de judecată şi de


293

86/209

5/12/2018


către grefier, în condiiile art. 312 Cod procedur ă penală. Dispozitivul trebuie să fie conform cu minuta şi să conină toate meniunile prevăzute de lege. Lipsa unor men iuni eseniale, de care depinde executarea sentinei, cum sunt identitatea inculpatului, încadrarea juridică dată faptei, nedeterminarea pedepsei aplicate, a soluiei în latură civilă, atrag nulitatea sentinei penale.

2. Efectele sentinei penale Sentina penală, chiar nedefinitivă, produce unele efecte1: -dezînvesteşte prima instană de judecarea cauzei, care nu mai are dreptul de a dispune asupra ei sau s ă revină asupra soluiei adoptate. -curgerea termenului de apel sau de recurs, timp în care dispoziiile penale sau civile din sentin ă se suspendă pentru partea care nu a declarat apel sau recurs şi nici n-a fost exercitat ă această cale de către procuror, sentina penală devine definitivă la expirarea termenului de apel sau de recurs şi încetează suspendarea executării ei; -primirea cererilor de apel sau de recurs în condiiile prevăzute de art. 367 alin. 1 Cod procedur ă penală.

1

Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 293; Gh.Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 173


294

87/209

5/12/2018


CAPITOLUL IV CĂILE DE ATAC ORDINARE Seciunea I Căile de atac în procesul penal §1. Noiunea de căi de atac Căile de atac sunt mijloacele prev ăzute de lege prin care se creează posibilitatea reexaminării unei hotărâri judecatoreşti spre a se îndrepta eventualele erori săvârşite cu ocazia soluionării cauzei. Judecata în căile de atac implică, în mod necesar, parcurgerea primei etape a fazei de judecată şi existena unei hotărâri pronunate în primă instană. Dar nu toate căile de atac sunt îndreptate împotriva ă ă instană, întrucât unele căi de atac au sau pot hot date în prim avearârii ca obiect o hot ărâre pronunată în c ăile de atac, cum ar fi recursul, contestaia în anulare, revizuirea şi recursul în anulare.

§2. Condiiile de exercitare a căilor de atac


295

88/209

5/12/2018


Pentru exercitarea unei căi de atac este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiii:1 a) Să existe o hotărâre judecătorească prin care a fost soluionat fondul cauzei (sentină, decizie) sau vreun incident ori chestiune premergătoare rezolvării cauzei în fond (încheiere). b) Calea de atac să fie prevăzută de lege. Această condiie, în realizarea ei în practică, presupune că: -nu se pot folosi ambele căi de atac – apelul şi recursul – dacă pentru hotărârea în discuie, legea prevede doar o singură asemenea cale de atac; -nu se poate face uz de o cale de atac mai înainte de a se folosi o altă cale de atac la care trebuie să se recurgă mai întâi, potrivit legii (de exemplu: nu se poate declara recurs dacă este deschisă calea apelului); -nu se poate pretinde instanei superioare să primească o cale de atac, cât timp instana inferioară nu s-a desesizat; -meniunea greşită f ăcută de instană în cuprinsul hotărârii nu acordă pării o cale de atac la care nu are dreptul şi nici nu o poate lipsi de calea legală de atac, iar denumirea greşită dată de parte căii de atac nu atrage respingerea formală a cererii, ci instana o va soluiona în cadrul ei legal; c) Persoana căreia legea îi recunoaşte în mod abstract dreptul de a folosi calea de atac – trebuie s ă aibă un interes direct; d) Să fie declarate în termenul prevăzut de lege, care este fix (peremtoriu), ceea ce înseamnă că după expirarea termenului titularul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac respectiv ă.

§3. Clasificarea căilor de atac a) După caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate, căile de atac pot fi ordinare şi extraordinare. Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desf ăşurat, de regulă, 1

Gh.Mateu, Procedura penală, Partea specială, vol. II, Ed.Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 181-183; V.Papadopol şi C.Turianu, Apelul penal, Ed.Şansa, Buc., 1994, pag. 1819


296

89/209

5/12/2018


în orice cauză penală. În procesul penal din ara noastră sunt căi de atac apelul şi recursul. Căile de atac extraordinare1 sunt cele care se îndreaptă împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive, care nu fac parte din ciclul obişnuit al procesului penal, fiind intrate în puterea lucrului judecat. Legisla ia noastră actuală consacră patru căi de atac extraordinare: contestaia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii. b) După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, căile de atac se clasific ă în căi de atac de fapt şi căi de atac de drept. În cadrul căilor ordinare de atac, apelul este întotdeauna o cale de atac de fapt şi de drept, deoarece cauza este supus ă în întregime unei noi judecăi în faa instanei de control. Recursul are un efect devolutiv predominant de drept.2 În mod excepional, recursul are un efect total devolutiv, în cazurile în care hotărârile judecătoreşti nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.

Seciunea a II-a Apelul §1. Consideraii generale privind apelul Apelul este o cale de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instana superioară3. Apelul prezintă anumite trăsături caracteristice:4 -este o cale de atac ordinar ă care aparine desf ăşurării obişnuite a procesului penal şi se îndreaptă împotriva hotărârii nedefinitive pronunate de prima instană, împiedicând trecerea acesteia în puterea lucrului judecat. 1

D.V.Mihăescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed.Şt., Buc., 1970, pag. 7 2 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 376 3 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 304 4 Gh.Mateu, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română (I), D.nr. 2/1994, pag. 20-22; V.Papadopol, C.Turianu, op. cit., pag. 29


297

90/209

5/12/2018


-este o cale de atac asupra fondului, în sensul c ă se verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate în dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instana de apel, însă în vederea soluionării apelului instana poate da o nouă apreciere probelor aflate în dosar şi poate administra orice probe noi pe care le consider ă necesare1. -este o cale de atac de reformare, întrucât în situaia admiterii apelului hotărârea atacată este desfiinată, în întregime sau în parte, cauza urmînd să primească o nouă rezolvare dată de instana de apel sau de cea căreia i s-a trimis cauza spre soluionare. Sunt supuse apelului următoarele sentine:2 a) Sentinele penale prin care prima instană a soluionat aciunea penală şi aciunea civilă sau numai una dintre ele. Sunt susceptibile de apel şi sentinele prin care a fost soluionată numai aciunea civilă prin admiterea sau respingerea ei, ca de exemplu în cazurile când, după decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, s-a continuat judecarea aciunii civile împotriva moştenitorilor acestuia (art. 21 Cod procedură penală) sau a fost disjunsă aciunea civilă de cea penală şi judecată separat.3 b) Unele sentine pronunate în cadrul soluionării unor căi extraordinare de atac. Astfel, poate fi atacată cu apel sentina prin care a fost respinsă în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admis ă sau respinsă în fond această cale de atac şi cea dată în cazul în care contestaia în anulare a fost introdusă la prima instană pe temeiul autorităii de lucru judecat. c) Sentinele pronunate de judecătorie sau tribunal, în baza art. 460 Cod procedură penală, ca instană de executare sau ca instană în a cărei rază teritorială se află locul de deinere, în soluionarea unor situaii legate de executarea hotărârilor penale, cum sunt schimbările necesare în executarea unor pedepse. d) Sentinele pronunate în cadrul unor proceduri speciale privind : rezolvarea cererilor de reabilitare şi recunoaşterea pe cale principală a hotărârilor judecătoreşti străine. Potrivit prevederilor art. 361 Cod procedură penală, nu pot fi atacate cu apel: 1

V.Dongoroz, Curs de drept penal şi procedură penală, Buc., 1946, pag. 889 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 349-350 3 Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Hotărâri penale supuse apelului, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 63-72 2


298

91/209

5/12/2018


a) Sentinele pronunate de judecătorii care privesc infraciunile menionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedur ă penală, pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanei de judecată. b) Sentinele pronunate de tribunalele militare privind infraciunile menionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, dacă au fost săvârşite de un militar până la gradul de căpitan inclusiv, care atrag, datorită calităii inculpatului, competena acestei instane militare, precum şi sentinele privind infraciunile contra disciplinei şi ordinii militare sancionate de lege cu pedepasa închisorii de cel mult doi ani. c) Sentinele pronunate de curile de apel şi Curtea Militară de Apel. d) Sentinele de dezinvestire. Sunt sentine de dezinvestire cele prin care se declină competena (art. 42 alin. 4), prin care se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau completarea urm ăririi penale (art. 300, 332, 333, 335) şi cele pentru care se trimite cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale (art. 285) sau completarea ei (art. 336, 337). Sunt supuse apelului următoarele categorii de încheieri: a) Încheierile prin care instana s-a pronunat asupra apărărilor formulate de pări şi asupra probelor solicitate, prin care s-au admis ori s-au respins cererile şi excepiile invocate de către procuror sau de către pări, ori din oficiu, dacă nu duc la investirea instanei; b) Prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiiei, cum ar fi reunirea cauzelor pentru conexitate, indivizibilitate, ori disjungerea lor, respingerea cererii de recuzare, extinderea aciunii penale sau a procesului penal şi disjungerea aciunii civile; c) Prin care se iau măsuri procesuale ca m ăsuri provizorii de sigurană şi cele asiguratorii; d) Încheierile de admitere în pricipiu a revizuirii. Există şi o categorie de încheieri care sunt supuse unui regim diferit: a) Încheieri care nu pot fi atacate cu apel 1:

1

Gh. Mateu, op. cit., P.G., vol. II, pag. 201-202


299

92/209

5/12/2018


-cele date în cauzele în care s-au pronunat sentine nesusceptibile de a fi atacate cu apel, cu excepia cazurilor prevăzute expres de lege; -prin care s-a admis sau s-a respins abinerea, precum şi aceea prin care s-a admis recuzarea; -prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar sau înscris dispărut; -cele pronunate în al doilea sau al treilea grad de jurisdic ie; -prin care s-a dispus suspendarea judecăii; -cele date în soluionarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale luate în primă instană; -prin care s-a confirmat m ăsura internării medicale ca măsură de sigurană luată anterior în mod provizoriu; b) Încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmeaz ă a fi judecate numai după pronunarea sentinei. Intră în această categorie încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experilor şi apărătorilor privind cheltuielile judiciare ce li se cuvin. c) Încheieri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de 1 atac : -Prin care s-a admis ori s-a respins abinerea şi cele prin care s-a admis recuzarea; -Prin care instana, sesizată de preşedinte, constatând că un dosar sau un înscris a dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi ref ăcut potrivit procedurii obişnuite, dispune reconstituirea acelui dosar sau înscris.

§2. Titularii apelului Titularii dreptului de apel sunt prevăzui în art. 362 lit. a-f din Codul de procedură penală, şi anume: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanei. În privina persoanelor care pot face apel pentru p ările din proces, 1

V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 44; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 242


300

93/209

5/12/2018


potrivit art. 362 alin. 2 Cod procedură penală, acestea sunt: reprezentantul legal, apărătorul, iar pentru inculpat şi soul acestuia.

1. Titulari ai dreptului de apel privind latura penală şi latura civilă A. Procurorul Potrivit art. 362 lit. a Cod procedur ă penală, procurorul poate face apel, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Acest drept nu este limitat sau subordonat dreptului părilor de a face apel. Apelul se declară de către procurorul din parchetul de pe lângă instana care a pronunat hotărârea ce trebuie atacată sau de către procurorul ierarhic superior, care poate să îndeplinească orice act de competena procurorului ierarhic inferior. În latura penală, procurorul poate face apel împotriva hot ărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. B. Inculpatul Art. 362 lit. b Cod procedură penală prevede că inculpatul poate declara apel în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesul penal. Dacă inculpatul a achiesat în faa primei instane asupra laturii civile, nu va putea cere în apel înlăturarea obligării la despăgubiri civile, întrucât asumarea acestei obligaii de către inculpat reprezintă o manifestare a dreptului său de a dispune, cu efectele juridice irevocabile1.

C. Partea vătămată Potrivit art. 362 lit. c Cod procedură penală, partea vătămată poate face apel în cauzele în care ac iunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală.

1

A se vedea C.S.J., s.p., dec. nr. 576/1990; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 53


301

94/209

5/12/2018


Legea condiionează apelul pării vătămate de îndeplinirea cumulativă a două condiii: infraciunea care face obiectul cauzei trebuie să fie dintre cele pentru care este necesar ă plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar apelul trebuie să vizeze numai latura penală a cauzei.

D. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă (art. 362 lit. d Cod procedură penală) Limitarea dreptului de apel al p ării civile şi al pării responsabile civilmente la latura civilă se justifică prin aceea că aceste pări sunt subieci în raportul procesual civil al ăturat procesului penal şi deci drepturile lor procesuale sunt circumscrise la ac iunea civilă1.

2. Titulari ai dreptului de apel privind dispoziiile care nu se referă la fondul cauzei a) Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite (art. 362 alin. 1 lit e Cod procedură penală) Aceste persoane sunt titulare ale unui drept de apel limitat împotriva soluiei dată de prima instană cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Ele nu sunt pări în procesul penal principal, care are ca obiect cauza judecată, dar au calitatea de subiec i procesuali şi, dacă drepturile lor referitoare la cheltuielile judiciare nu au fost luate în considerare sau au fost netemeinic sau nelegal stabilite, au interesul să atace actul procesual respectiv2.

b) Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanei (art. 362 alin. 1 lit. f Cod procedură penală) 1 2

V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 57 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 64


302

95/209

5/12/2018


În aceste cazuri, apelul este declarat împotriva încheierilor sau actelor instanei prin care au fost v ătămate interese ale unor persoane străine de cauza penală şi nu vizează aspecte legate de fondul acesteia 1. Astfel, poate declara apel persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate prin aplicarea sechestrului asigurator de bunuri care-i apar in în mod exclusiv, ori persoana care, f ără a fi parte în proces, a fost obligată să predea un lucru ori s-a dispus confiscarea special ă2 sau măsura asiguratorie a sechestrului asupra unui bun pe care-l posedă .

3. Reprezentanii şi substituiii procesuali a) Reprezentanii sunt persoane împuternicite – în baza legii sau a unui mandat convenional – să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte procesuale în numele şi în interesul unei p ări din proces, care nu dovedeşte sau nu poate să îndeplinească ea însăşi acele acte3 Reprezentarea poate fi legală atunci când împuternicirea î şi are sursa în lege şi convenională când calitatea de reprezentant derivă din mandat. b) Substituiii procesuali sunt persoane care, potrivit dispozi iilor legale, au, în anumite cazuri şi condiii, dreptul de a îndeplini unele acte procesuale în vederea realizării unor drepturi ale altor subieci procesuali. Substituitul care poate declara apel este ap ărătorul, pentru oricare titulari, şi soul, dar numai pentru inculpat.

§3. Termenul de declarare a apelului 1. Durata termenului de apel Termenul de apel este un termen procesual legal, deoarece durata sa este stabilit4 ă prin lege, neputând fi lungit sau scurtat de instana de judecată . Acest termen este absolut şi are caracter imperativ, în sensul că depăşirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă apelul a fost declarat dup ă împlinirea termenului, se va respinge ca tardiv 5. 1

I. Neagu, op. cit., pag. 545 T.S., s.p., dec.972/1971, R.R.D., nr. 4/1972, pag. 168 3 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 67 4 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 72 5 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 320 2


303

96/209

5/12/2018


În fine, termenul de apel este determinat şi fix, în sensul că durata sa fiind stabilită prin lege, este invariabilă. Potrivit art. 363 alin. 1 Cod procedur ă penală, termenul general de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Pentru unele cazuri urgente legea prevede un termen special de apel de 3 zile: Împotriva hotărârilor prin care s-au soluionat cererile ori propunerile de liberare condiionată (art. 450 alin. 4 Cod procedur ă penală); În cazurile soluionate după procedura specială de judecare a infraciunilor flagrante, dacă nu se trece la procedura obişnuită. Termenul de exercitare a apelului este cel prev ăzut de lege, chiar dacă în dispozitivul hotărârii atacate a fost indicat din eroare un alt termen sau un alt moment de când începe curgerea termenului.

2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror Pentru procuror, momentul de la care curge termenul de apel este diferit după cum a partcipat sau nu la proces (art. 363 alin. 2 Cod procedură penală). Atunci când procurorul a participat la dezbateri, termenul de apel curge de la pronunarea hotărârii. În prezent, când procurorul este obligat să participe la judecata în fond, la marea majoritate a cauzelor penale, cu excepia infraciunilor prevăzute de art. 180 alin. 1 şi 184 alin. 1 Cod penal (art. 185 şi 189 Cod penal nou), termenul de apel curge numai de la pronun area hotărârii.

3.Momentul de la care curge termenul de apel pentru pări Potrivit art. 363 alin. 3 Cod procedură penală, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunare, termenul curge de la pronunare. Pentru pările care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunare, precum şi inculpatul deinut ori pentru inculpatul militar în termen,


304

97/209

5/12/2018


militar cu termenul redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituii militare de învăământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical – educativ, care au lipsit de la pronunare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv 1.

4.Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane Potrivit art. 363 alin. 4 Cod procedură penală, în cazul prevăzut în art. 362 lit. e, calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronun area sentinei prin care s-a soluionat cauza. Judecarea apelului se face numai dup ă soluionarea cauzei când procesul a fost suspendat. Pentru toi titularii, în mod excepional, în procedura specială de judecată a infraciunilor flagrante, termenul de apel de 3 zile curge de la pronunare (art. 477 alin. 1 Cod procedur ă penală).

5.Repunerea în termen Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu-i sunt imputabile este repus în dreptul din care fusese dec ăzut după expirarea termenului de apel2. Pentru repunerea în termen se cer a fi îndeplinite, în mod cumulativ, două condiii: întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare şi cererea de apel să fi fost introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Prin „cauză temeinică de împiedicare”, datorită căreia apelantul a exercitat calea de atac dup ă expirarea termenului, se înelge, de regulă, un caz fortuit sau un caz de for ă majoră, cum ar fi un accident, o boală, o calamitate naturală3.

6. Apelul peste termen 1

Pentru detalii a se vedea V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 76-80 Gh. Mateu, op. cit., pag. 549-550 3 V. Dongoroz, în colab., P.S., vol. II, pag. 222 2


305

98/209

5/12/2018


Potrivit art. 365 alin. 1 Cod procedur ă penală, partea care a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, dup ă caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii execut ării dispoziiilor privind despăgubirile civile. Acest remediu procesual presupune două condiii cumulative şi anume: lipsa pării de la judecată cât şi de la pronunare la instana a cărei hotărâre se atacă; declaraia de apel peste termen s ă aibă loc în 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

§4. Procedura de declarare, de renunare şi de retragere a apelului 1. Declararea apelului Potrivit art. 366 Cod procedură penală apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să fie semnată de persoana care face declaraia. Procurorul şi oricare dintre pările prezente la pronunarea hotărârii pot declara apel oral în şedina în care s-a pronunat hotărârea, iar instana ia act de declaraie şi o consemnează într-un proces-verbal. Cererea de apel trebuie să cuprindă identitatea persoanei care o face, calitatea procesuală pe care o are, adresa sa, hot ărârea care se atacă şi manifestarea de voină de a supune hot ărârea verificării instanei de apel, precum şi semnătura celui care o face1. În cererea de apel se pot formula şi motivele pentru care este atacat ă hotărârea, însă acestea pot face obiectul unui memoriu separat, care se poate depune la instan a de apel. Meniunile greşite cu privire la felul c ăii de atac (recurs în loc de apel) ori la instana la care se depune cererea nu afectează valabilitatea declaraiei de apel2. 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 326; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 217 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 101-102


306

99/209

5/12/2018


Cererea de apel se depune la instan a a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 367 alin. 1 Cod procedură penală, dispoziie care înlesneşte părilor care folosesc această cale de atac să o depună la instana la care s-au judecat, pe care o cunosc şi permite trimiterea odată a tuturor declaraiilor de apel la instana care le va judeca, asigurându-se o soluionare a cauzei faă de toate pările nemulumite de hotărârea atacată.

2. Renunarea la apel Potrivit art. 368 alin. 1 Cod procedură penală, după pronunarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, p ările pot renuna în mod expres la aceast ă cale de atac. Renunarea nu are caracter definitiv până la epuizarea termenului de apel, întrucât în lege se prevede şi posibilitatea revenirii în acest termen. Declaraia de renunare se face în acleaşi mod ca şi declararea apelului, putând fi exprimată oral, în şedina în care s-a pronunat hotărârea, sau în scris, prin cerere depusă la prima instană. Faă de partea care a renunat la apel, hotărârea devine definitivă la data renunării, în latura civilă, şi la data expirării termenului de apel pentru latura penală1.

3. Retragerea apelului Retragerea apelului presupune existena unui apel declarat şi poate fi f ăcută atât de pări căt şi de procuror. Potrivit art. 369 alin. 1 Cod procedură penală oricare dintre pări î şi poate retrage apelul declarat până la închiderea dezbaterilor la instana de apel. Retragerea apelului trebuie să fie f ăcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deinere, printro declaraie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deinere. Declaraia de retragerea se poate face fie la instana a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instana de apel.

1



307

100/209

5/12/2018


Retragerea apelului dezinvesteşte instana sesizată prin declaraia de apel, care trebuie s ă ia act de noua manifestare de voin a a apelantului1. Retragerea apelului are ca efect r ămânerea definitivă a hotărârii primei instane la o dată anterioară celei rezultate din rezolvarea acestuia şi anume: -la data expirării termenului de apel, când apelul declarat a fost retras înlăuntrul termenului; -la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel.

§5. Efectele apelului Declararea apelului presupune o continuare a judec ării cauzei de către instana superioară şi produce, potrivit art. 370-373 Cod procedură penală următoarele efecte: suspensiv, devolutiv, neagravarea situaiei în propriul apel şi extensiv.

1. Efectul suspensiv Potrivit art. 370 Cod procedur ă penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Declararea apelului are ca efect imediat – produs ope legis – suspendarea executării dispoziiilor din hotârârea primei instane vizate prin declaraia de apel pe tot timpul judecăii căii de atac2. Efectul suspensiv al apelului este general, absolut şi constant, împiedicând ca hotărârea judecătorească să devină definitivă3.

2. Efectul devolutiv Devoluiunea poate fi integrală (ex integro), când în apel instan a capătă dreptul să reexamineze toate problemele care au format obiectul judecăii în primă instană şi parială (in partibus), când instana de apel 1

V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 119 V. Papadopol, C. Turianu. op. cit., pag. 121 3 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 255 2


308

101/209

5/12/2018


capătă dreptul să reexamineze numai o parte din problemele care au f ăcut obiectul judecăii în primă insană1. Apelul procurorului, declarat f ără nici un fel de precizare la ce fapte şi persoane se referă, are un efect integral, în sensul c ă devoluează cu privire la toate persoanele care au fost pări în proces, deoarece apără interesele generale ale societăii2. Procurorul poate însă restrânge declaraia sa de apel cu privire la anumite persoane, situaie în care devoluia apelului său este limitată numai la acele persoane.

3. Efectul neagravării situaiei în propriul apel Potrivit art. 372 Cod procedură penală, instana de apel, soluionând cauza, nu poate crea o situaie mai grea pentru cel care a declarat apel, iar în apelul declarat de procuror în favoarea unei p ări instana de apel nu poate agrava situaia acesteia. Această normă specială, cu caracter de principiu instituional cunoscut sub denumirea de non reformatio în pejus, constituie o derogare de la norma generală potrivit căreia orice act procesual efectuat de către o parte produce efecte faă de acea parte, indiferent dacă îi este sau nu favorabil3. Regula non reformatio în pejus în procesul penal produce următoarele consecine4: -limitează posibilitatea instanei de apel de a îndrepta hotârârile greşite la cazurile în care s-ar crea o situa ie mai favorabilă pentru partea care a declarat apel; -creează accesul liber oricărui titular la folosirea căii de atac a apelului, contribuind, prin aceasta, la l ărgirea controlului judecătoresc al instanei de apel asupra hot ărârilor primei instane. Efectul neagravării situaiei pării în propria sa cale de atac intervine numai atunci când exist ă doar apelul pării ori şi al unei pări

1

I. Neagu, op. cit., pag. 556; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 237; Curtea de Apel Buc., s. II pen., dec. nr. 2/A/1993, cu notă de V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 17-19 2 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 129; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 239 3 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 228 4 Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 243-244


309

102/209

5/12/2018


cu care formează un grup procesual, cum ar fi al inculpatului şi al pării responsabile civilmente1. Atunci când există şi apelul unei pări cu interese contrare, precum şi în toate cazurile când există apelul procurorului, în defavoare sau f ără nici o precizare de restrângere, se poate agrava situa ia oricăreia din pările care au declarat apel, întrucât agravarea este o consecin ă a căii de 2atac exercitate de procuror sau de c ătre partea cu interese contrare De regulă, apelul procurorului poate atrage atât agravarea c ăt şi atenuarea soluiei pronunate faă de una din pări. Procurorul poate declara apel şi în favoarea unei pări, situaie în care apelul procurorului se consideră că ar fi al pării în favoarea căreia a fost declarat, astfel încât nu se poate agrava situa ia acestei pări3.

4. Efectul extensiv al apelului În baza art. 373 Cod procedură penală, instana de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la pările care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privina lor, f ără să poată crea acestor pări o situaie mai grea. Legea permite extinderea efectului apelului cu privire la două categorii de persoane4: -pările care nu au declarat apel; -pările la care apelul nu se refer ă. Efectul extensiv al apelului se produce numai în anumite condiii5:

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 337 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 140 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 339 4 Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II. Pag. 245-246 5 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 341-342; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 246247; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 166-170 2


310

103/209

5/12/2018


-existena unui apel declarabil. Apelul trebuie s ă fie declarat în termen şi admisibil, căci numai o asemenea cale de atac produce devoluare şi extindere; -existena unor subieci procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun. Astfel, apelul unui inculpat permite instanei de control judiciar să extindă examinarea cauzei şi asupra situaiei altui inculpat care nu a declarat apel; -apelul declarat să fie de natură să creeze o situaie mai bună părilor care nu au declarat apel sau p ărilor la care apelul nu se refer ă1.

§6. Motivarea apelului2 Potrivit art. 374 Cod procedură penală, motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau prin memoriu separat, care trebuie să fie depus la instana de apel cel mai târziu până în ziua judecăii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecăii. Pot fi invocate ca motive de apel: -nerespectarea, în cursul urmăririi penale şi al judecăii în primă instană a dispoziiilor legale care reglementează desf ăşurarea procesului penal şi care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile procesuale ale părilor; -neadministrarea tutror probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele; -aprecierea necompletă sau greşită a probelor administrate; -aplicarea greşită a legii penale şi civile; -individualizarea necorespunzătoare a sanciunilor penale.

§7. Judecarea apelului3 1. Desf ăşurarea judecăii în apel 1

A se vedea Curtea de Apel Timişoara, dec. nr. 108/1993, D. nr. 2/1995, pag. 73 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 354-358; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 247; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 232-233; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 166-167 3 Gh. Mateu, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română (II), D. nr. 3/1994, pag. 27-37 şi Procedura penală, P.S., vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 253-279; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 359-373; I. Neagu, op. cit., pag. 564-572; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 264-274 2


311

104/209

5/12/2018


A Şedina de judecată în apel În vederea desf ăşurării şedinei de judecată în apel, normele procesuale penale prevăd o serie de activit ăi, apropiate de cele ale judecăii în primă instană, care pot fi grupate în momente distincte şi anume: verificările prealabile, cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare1.

a) Cercetarea judecătorească Judecata propriu-zisă a cauzei în faa instanei de apel – care urmează verificărilor prealabile – se poate înf ăişa în două modalităi, după cum instana de control judiciar dispune sau nu administrarea de probe noi2. Propunerile de probe noi trebuie s ă arate faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, probele şi mijloacele necesare. În ce priveşte admisibilitatea, concludena şi utilitatea probelor se dă cuvântul intimatului şi procurorului, care pot propune noi probe în combaterea celor propuse de apelant. Instana de apel, poate administra orice probe noi pe care le consideră necesare pentru soluionarea apelului. Ea se pronună, prin încheiere, asupra cererii de noi probe, având dreptul să le admită sau să le respingă. În cazul în care s-a admis administrarea de noi probe, se procedează la administrarea lor imediată, dacă este posibil, sau la amânarea cauzei pentru o nouă şedină de judecată, când vor fi administrate aceste probe. b) Dezbaterile judiciare În apelul părilor se dă cuvântul mai întâi apelantului, apoi intimatului şi în urmă procurorului. Dacă a declarat apel şi procurorul, acesta are cuvântul primul. B. Delibereare şi darea hotărârii

1

M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Buc., 2001, pag. 303-304; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 361-363; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 256-259; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 195-204 2 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 198


312

105/209

5/12/2018


Instana de apel deliberează asupra soluiei pe care trebuie s ă o pronune în cauză, în prezena tuturor judecătorilor care au participat la dezbateri. Minuta se semnează de toi membrii completului şi de grefier, se pronuna în şedină publică, în cel mult 15 zile de la data judec ării cauzei, de către preşedintele completului de judecată.

2. Soluiile la judecata în apel După delibereare, completul de judecată poate pronuna una din cele două soluii de bază prevăzute în art. 379 pct. 1 şi 2 Cod procedură penală, şi anume: respinge apelul meninând hotărârea dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori dacă apelul este nefondat; admite apelul1.

A. Respingerea apelului a) Respingerea apelului ca tardiv Apelul este tardiv atunci când a fost introdus cu înc ălcarea teremnului legal şi nu sunt întrunite condi iile pentru repunerea în termen sau pentru consideraea ca apel peste termen.

b) Respingerea apelului ca inadmisibil Apelul este inadmisibil când este îndreptat împotriva unor hotărâri pe care legea nu le supune apelului sau atunci când a fost declarat de o persoană căreia legea nu îi acordă acest drept. Inadmisibilitatea se înf ăişează ca o sanciune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.

c) Respingerea apelului ca nefondat Apelul este considerat nefondat dacă hotărârea atacată este în concordană cu dispoziiile legale şi corespunde adevărului, iar motivele de apel nu sunt întemeiate. Spre deosebire de primele dou ă situaii 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 365-368; I. Neagu, op. cit., pag. 567-571; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 261-269; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 268-272; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 211-243


313

106/209

5/12/2018


(tardivitate şi inadmisibilitate), în cazul respingerii apelului ca nefondat, instana face o judecată de valoare asupra hotărârii atacate

B. Admiterea apelului Admiterea apelului se dispune atunci când instana constată că soluia pronunată în cauză este greşită, sub aspectul stabilirii situaiei de fapt sau al aplicării normelor de drept penal, material sau procesual şi se impune desfiinarea ei şi darea unei noi hotărâri de către instana de apel ori de către cea a cărei sentină a fost desfiinată.

a) Admiterea apelului cu pronunarea unei noi hotărâri de către instana de apel Această soluie se dispune în toate cazurile în care se desfiinează hotărârea atacată f ără a se constata existena vreunei situaii care să impună trimiterea cauzei spre rejudecare. Desfiinarea sentinei penale poate fi totală sau parială. În cazul desfiinării totale instana de apel poate pronuna o soluie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, în latura penală şi de admitere sau de respingere a aciunii civile în latura civilă. În situaia desfiinării pariale, instana de apel agravează sau atenuează pedeapsa, modifică cuantumul despăgubirilor ori schimbă încadrarea juridică a faptei.

b) Admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către altă instană Instana admite apelul cu trimitere spre rejudecare în baza art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, când: -judecarea cauzei de către instana a cărei hotărâre a fost desfiinată a avut loc în lipsa unei pări nelegal citate; -judecarea cauzei la acea instană s-a f ăcut în lipsa unei pări care, deşi a fost legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiina despre această imposibilitate; -prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei; -instana care a pronunat hotărârea atacată cu apel nu era competentă potrivit legii.


314

107/209

5/12/2018


În primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instan a a cărei hotărâre a fost desfiinată, iar în ultimul caz rejudecarea cauzei revine instanei care, potrivit legii, este competentă să o rezolve.

C. Soluii şi chestiuni complimentare Potrivit art. 380 Cod procedură penală, dacă hotărârea a fost desfiinată pentru că s-a constatat existena vreuneia din situaiile arătate în art. 333, se dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua m ăsuri în vederea completării urmăririi penale. Deliberând asupra apelului, instana face, când este cazul, aplicaia dispoziiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde solu ionarea completă a apelului.

D. Limitele desfiinării hotărârii atacate cu apel Potrivit art. 382 alin. 2 Cod procedură penală, hotărârea primei instane poate fi desfiinată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă nu împiedică justa soluionare a cauzei.

Seciunea a III-a Recursul §1. Condiiile specifice de exercitare a recursului 1. Noiune Recursul este o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluie predominant în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege şi preponderent de reformare1.

1

Gr. Theooru, Teoria şi practica recursului penal, Ed. Junimea, 2002, p. 58


315

108/209

5/12/2018


2. Trăsăturile caracteristice ale recursului1 Recursul prezintă următoarele trăsături: -este o cale de atac ordinară ca şi apelul, întrucât este un act obişnuit în desf ăşurarea normală a procesului penal, care se efectueaz ă într-un termen fix, stabilit de lege la 10 zile, de regulă, şi înlătură posibilitatea ca hotărârea din ultimul grad de fond s ă devină efectivă şi executorie; -este o cale de atac comună care se exercită în toate cauzele penale; -este o cale de atac cu devolu ie predominant în drept, întrucât provoacă, de regulă, un control parial numai în drept. Recursul poate avea loc numai pentru nulităi de fond şi de formă, iar starea de fapt nu este supusă controlului acestei căi de atac decât în mod excepional2; -este, în principiu, o cale de atac ireveren ioasă, deoarece se adresează întotdeauna unor instane judecătoreşti superioare, spre deosebire de alte căi de atac de anulare, cum este contestaia în anulare, care se adresează aceleaşi inatane; -este o cale de atac admisibil ă în cazurile prevăzute de lege, întrucât instana de recurs examinează cauza în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală. Prin excepie, atunci când recursul este calea de atac ordinar ă unică, instana poate examina cauza sub toate aspectele; -este o cale de atac preponderent de reformare, iar în unele cazuri, este şi o cale de atac de anulare; -nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate pe baza probelor administrate în dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instan a de recurs. Prin excepie, atunci când recursul este unica cale de atac ordinară, instana de control judiciar nu mai este limitat ă la motivele de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală, ci trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

1

Gr. Theodoru, op. cit., pag. 56; I. Neagu, op. cit., pag. 575; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 283-286 2 Gr. Theodoru, Contribuii la caracterizarea recursului penal în actuala reglementare, R.D.P., nr. 1/1996, pag. 30


316

109/209

5/12/2018


3. Hotărârile penale supuse recursului1 Recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunate de instana de apel, şi, prin excepie, împotriva hotărârilor pronunate în primă instană, care nu sunt supuse apelului. La secia penală a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie pările pot folosi calea recursului şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judec ăii a fost întrerupt în faa curilor de apel (art. 27 din Legea nr. 56/1993, republicat ă în 1999).

A. Sentinele Sentinele pronunate de prima instană care nu sunt supuse apelului pot fi atacate cu recurs. În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac. Potrivit art. 3851 alin. 1 lit. a-d Cod procedură finală pot fi atacate cu recurs: -sentinele pronunate de judecătorii în cazul infraciunilor menionate în art. 279 alin. 2 lit. a, pentru care punerea în mi şcare a aciunii penale se face la plângerea prealabil ă a pării vătămate direct instanei de judecată, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; -sentinele pronunate de tribunalele militare în cazul infraciunilor menionate în art. 279 lit. a şi al infraciunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani; -sentinele pronunate de curile de apel şi curtea militară de apel; -sentinele pronunate de secia penală a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie; -sentinele de dezinvestire pronunate de judecătorii, tribunale, curi de apel şi Înalta Curte de Casaie şi Justiie, când au judecat în primă instană. Aceste cazuri nu sunt prev ăzute de art. 3851 Cod procedură penală, însă rezultă din dispoziiile art. 332-337, 285 şi 300 alin. 2 Cod procedură penală. Nu pot fi atacate cu recurs: 1

I. Neagu, op. cit., pag. 576-578; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 64şi urm. ; N.Volonciu, op. cit., P.S., vol.II, pag. 284-289; M. Apetrei, op. cit., pag. 309-312, Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 287-297


317

110/209

5/12/2018


- sentinele în privina cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dac ă legea prevede această cale de atac1. - sentina de declinare de competenă (art. 42 Cod procedură penală).

B. Deciziile Potrivit art. 3851 lit. e Cod procedură penală, pot fi atacate cu recurs deciziile pronunate, ca instane de apel, de tribunale, tribunalul militar teritorial, curile de apel şi Curtea Militară de Apel. Sunt supuse recursului şi deciziile pronunate de instana de apel în rezolvarea cererii sau propunerii de liberare condiionată, precum şi în soluionarea cererii de reabilitare. De asemenea, sunt susceptibile de recurs deciziile instan ei de apel, care constatând existena vreuneia din situaiile menionate în art. 333 Cod procedură penală, dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Nu sunt supuse recursului următoarele decizii: - deciziile instanei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei; - deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dac ă legea prevede această cale de atac; - deciziile instanei de recurs; - deciziile instanei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii; - deciziile care au soluionat contestaiile în anulare de competena instanei de recurs; - deciziile prin care au fost solu ionate conflictele de competenă.

C. Încheierile2 a) Încheieri care pot fi atacate cu recurs

1

I. Ionescu, Recursul în procesul penal potrivit reglementării actuale, R.P.D., nr. 1/1994, pag. 89 2 Gh. Mateu, Noua reglementare a recursului în procedura penală română (I), D. nr. 2/1995, pag. 145


318

111/209

5/12/2018


Încheierile pot fi atacate cu recurs, de regul ă, numai odată cu sentina sau cu decizia recurat ă, chiar dacă au fost date după pronunarea hotărârii (art. 3851 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). În această categorie sunt incluse: -încheieri care soluionează chestiuni premergătoare fondului cauzei şi au fost date în timpul judecăii şi anume: încheierile prin care instana dispune asupra administrării probelor sau cererilor formulate de pări, precum şi asupra excepiilor ridicate de acestea, în baza art. 301 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură penală, încheierile prin care instana ia măsuri pentru buna desf ăşurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată ori cele privind extinderea aciunii penale sau a procesului penal şi încheierile prin care se soluionează unele probleme în căile de atac extraordinare (privind admiterea, în principiu, a revizuirii); -încheieri care au fost date după pronunarea sentinei sau a deciziei recurate (de înlăturare a unor omisiuni vădite sau de îndreptare a erorilor materiale).

b) Excepii a) Încheieri care nu pot fi atacate cu recurs: -încheierile prin care s-a admis ori s-a respins ab inerea sau s-a admis recuzarea (art. 52 alin. 6 Cod procedură penală); -încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunat sentine sau decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

b) Încheieri care pot fi atacate cu recurs separat şi se judecă imediat: -încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. Sunt excluse din aceast ă categorie încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive. -încheierile prin care a fost suspendată judecata în primă instană (art. 303 alin. 3 Cod procedur ă penală);


319

112/209

5/12/2018


-încheierea dată în rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale (măsuri asiguratorii şi restituirea lucrurilor) luate în prima instană sau a modului de aducere a lor la îndeplinire (art. 168, 169 Cod procdură penală); -încheierea prin care s-a confirmat m ăsura internării medicale luate în mod provizoriu anterior (art. 162 alin. 6 Cod procedur ă penală); -încheierea prin care s-a soluionat plângerea împotriva1 ordonanei de arestare sau a celeia de a nu părăsi localitatea (art. 140 alin. 6 Cod procedură penală); -încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive (art. 179 alin. 7 Cod procedur ă penală);

c) Încheieri atacate separat cu recurs, care se judecă numai după pronunarea sentinei sau deciziei: -încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau ap ărătorului (art. 3853 alin. 2 Cod procedură penală).

§2. Motivele de recurs Motivele de recurs se referă la acele încălcări ale legii dintr-o cauză concretă de natură a se încadra într-unul din cazurile de casare. În pricipiu, motivele de recurs nu pot fi decât de drept, fiind determinate expres de lege prin art. 385 9 alin. 1 pct. 1-21 Cod procedur ă penală. Motivele recursului nu pot consta în erori de fapt, cu excepia erorii grave (art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală), ci numai în erori de drept. Erorile de drept pot fi1: -erori de drept formal sau procesual; -erori de drept material sau substanial. Instana de recurs nu declanşează un control asupra fondului cuzei, ci controlează doar dacă s-a aplicat corect dreptul la faptele constatate la instana de fond.

1

I. Neagu, op. cit., pag. 581


320

113/209

5/12/2018


1. Cazuri rezultând din nulităti absolute - Nu au fost respectate dispoziiile după materie sau după calitatea persoanei (pct. 1). - Instana nu a fost legal sesizat ă (pct. 2). - Instana nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 Cod procedură penală, sau a existat un caz de incompatibilitate (pct. 3). Acest caz prevede trei situa ii legate de alcătuirea completului de judecată. - în primul rând, nulitatea absolut ă operează atunci când instana este greşit compusă, atât sub aspectul constitutiv, căt şi cel funcional. - în al doilea rând, se are în vedere înc ălcarea principiului continuitătii completului de judecată, cum ar fi în cazul când au deliberat şi soluionat cauza ali judecători decât cei care au format completul de judecată la dezbaterile judiciare. - în fine, se are în vedere existena unui caz de incompatibilitate din cele prevăzute de art. 46-48 Cod procedură penală. - Şedina de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel (pct. 4). Nu va opera casarea atunci când, de şi legea prevede că şedina nu este publică, s-a desf ăşurat însă în prezena publicului, deoarece ceea ce se ocroteşte prin nulitatea absolută este publicitatea şedinei de judecată1. - Judecata a avut loc f ără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii (pct. 5). - Urmărirea penală sau judecata au avut loc în lipsa ap ărătorului când prezena acestuia era obligatorie (pct. 6). - Judecata s-a f ăcut f ără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori (pct. 7). - Instana nu s-a pronunat asupra unei fapte reinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (pct. 10). - Instana a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv (pct. 11). Sub acest aspect, admiterea de către tribunal a unui apel îndreptat împotriva unei sentin e a judecătoriei prin care şi-a declinat competena, atrage admiterea recursului, deoarece asemenea sentine nu sunt supuse niciunei căi ordinare de atac.

1



321

114/209

5/12/2018


2. Cazuri rezultând din nulităti relative -Când nu a fost efectuat ă expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi condiiile prevăzute în art. 117 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală (pct. 8). -Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaz ă soluia, ori motivarea soluiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înelege (pct. 9). Acest caz are în vedere trei situa ii1: -nemotivarea hotărârii judecătoreşti, ca omisiune esenială, apare ca viciu de procedură materializat în sentina sau decizia atacată, fiind rezultatul unei redactări greşite din partea judecătorilor. -contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărârii, cum ar fi reinerea în considerente că fapta nu este prevăzută de legea penală, iar în dispozitiv se prevede condamnarea inculpatului 2. -hotărârea nu stabileşte durata închisorii la care a fost condamnat inculpatul. -Instana nu s-a pronunat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri eseniale pentru pări, de natură să garanteze drepturile lor şi să influeneze soluia procesului (pct. 10). -Când judecata în primă instană sau în apel a avut loc f ără citarea legală a unei pări sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiina despre această imposibilitate (pct. 21)3. În prima situaie se cer condiiile: -partea să fi fost lipsă la şedina de dezbateri a cauzei în primă instană sau în apel; -partea lipsă să nu fi fost legal citată; Cea de a doua situaie impune: -existena unei împrejurări care, în funcie de cazul concret, s ă poată fi considerată ca neprevăzută şi de neînvins printr-un efort normal (un accident care imobilizează la pat, o boală gravă, o inundaie ori o înzăpezire)4; 1

Gr. Theodoru, op. cit., pag. 256; I. Neagu, op. cit., pag. 583 Curtea de Apel Buc., s. I-a p., d. nr. 552/1994, Culegere de practică în materie penală, 1994, pag. 209 3 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 401 4 Curtea de Apel Buc., s. a II-a p., d. nr. 187/1994, Culegere de practică judiciară pe anul 1994, pag. 170 2


322

115/209

5/12/2018


-existena unei împrejurări care să fi f ăcut imposibilă înştiinarea instanei de neprezentarea la judecată (internarea în stare de inconştienă, arestarea pării în altă localitate).

3. Cazuri de încălcare a legii materiale penale şi civile1 -Când nu sunt întrunite elementele consitutive ale unei infraciuni sau când s-a pronunat o condamnare pentru o alt ă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepia cazurilor prevăzute în art. 334-337 Cod procedură penală (pct. 12). Acest motiv cuprinde două situaii: -când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infraciuni. Este vorba de cazul în care deşi în hotărâre se face referire la infraciune, nu au fost stabilite faptele sau împrejurărilor de fapt care corespund elementelor constitutive ale infraciunii respective. -când instana a pronunat o hotărâre de condamnare pentru alt ă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, încălcându-se legea de procedură penală deoarece s-au depăşit limitele actului de sesizare. -Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 13). -Când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graiată ori a intervenit decesul inculpatului (pct. 15). Acest motiv cuprinde: -încălcarea autoritătii de lucru judecat, potrivit căreia o persoană faă de care s-a pronunat o hotărâre defintivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, (cu excepia art. 10 lit. f Cod procedură penală) nu mai poate fi urm ărită şi judecată pentru aceeaşi faptă nici chiar sub o încadrare juridic ă diferită; -existena unei cauze care înlătură răspunderea penală, cum sunt cauzele generale cuprinse în art. 119, 121-132 Cod procedură penală şi cele speciale cunoscute sub denumirea de cazuri de nepedepsire sau de impunitate;

1

Gr. Theodoru, op. cit., pag. 275 şi urm., Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 314

323


116/209

5/12/2018


-graierea pedepsei întrucât are ca efect înl ăturarea în parte sau în totalitate a executării pedepsei ori comutarea acesteia în una mai uşoară; -decesul inculpatului, întrucât are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale. -Când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul c ă fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gra iată (pct. 16). -Când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică (pct. 17). Principiul investirii în rem leagă instana de orice grad numai în privina faptei sau faptelor, nu însă şi în privina încadrării juridice. Fapta nu se poate modifica, dar încadrarea juridic ă da. Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărârii instanei de fond, indiferent de modificarea pedepsei pronunate anterior. -Când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 Cod penal (art. 87 Cod penal nou) sau în alte limite decât cele legale (pct. 14). -Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a f ăcut o greşită aplicare a legii (pct. 171). -Când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 19). -Când a intervenit o lege mai favorabil ă condamnatului (pct. 20).

4. Cazuri de verificare a situaiei de fapt reinută de instana de fond Potrivit art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală, constituie motiv de recurs, când s-a comis o eroare grav ă de fapt. Legea nu precizează ce


324

117/209

5/12/2018


se înelege prin ”eroare gravă de fapt”, revenind literaturii de specialitate de a defini acest concept.

§3. Motivarea recursului Recursul trebuie să fie motivat, în baza art. 38510 alin. 1 Cod procedură penală, fie în scris, fie oral, în faa instanei. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instan a de recurs cu cel puin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Termenul de 5 zile prevăzut de lege este un termen de regresiune şi se calculează pe unităi libere1. Prin derogare de la această regulă, în cazul în care este declarat împotriva hotărârii, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel, recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăii (art. 38510 alin. 3 Cod procedură penală).

§4. Efectele recursului2 1. Efectul suspensiv al recursului Potrivit art. 3855 Cod procedură penală, recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel 3. Pentru pările care nu au declarat recurs, sau la care recursul declarat nu se referă, hotărârea este executorie de la data expir ării termenului de recurs. Recursul procurorului, declarat f ără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziiilor din hotărârea atacată. Prin derogarea de la această regulă, recursul nu suspendă executarea dispoziiilor din hotărârea atacată în următoarele cazuri:

1

I. Neagu, op. cit., pag. 588 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 292-295; I. Neagu, op. cit., pag. 590-593; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 330-337; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 169şi urm. 3 V. Păvăleanu, Efectul suspensiv al recursului în cazul măsurilor preventive, Dreptul nr. 8/1996, pag. 113-115 2


325

118/209

5/12/2018


-când recursul este de competena Înaltei Curi de Casaie şi Justiie, cu excepia cazurilor prevăzute de lege (art. 28 din Legea nr. 56/1993); -luarea prin încheiere a unei m ăsuri preventive (art. 141 alin. 3 Cod procedură penală); -luarea, revocarea şi meninerea acestei măsuri prin sentină sau prin decizie (art. 350 alin. 4 Cod procedur ă penală); -confirmarea măsurii internării medicale provizorii (art. 162 alin. 6 Cod procedură penală); -suspendarea judecăii (art. 305 alin. 3 Cod procedur ă penală); -liberarea condiionată, cu excepia recursului declarat de procuror (art. 450 alin. 4 Cod procedură penală); -contestarea măsurii asiguratorii (art. 168 alin. 2 Cod procedur ă penală); -prelungirea arestării preventive (art. 159 alin. 9 Cod procedură penală).

2. Efectul devolutiv al recursului Potrivit art. 3851 Cod procedură penală, instana judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.În această ipoteză instana de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală. De la această regulă există o excepie înscrisă în prevederile art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, care se referă la infraciunile enumerate în dispoziiile art. 279 lit. a Cod procedură penală. Potrivit acestor prevederi, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacat ă cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instana este obligată ca în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, s ă examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la limitele devolutive ale judecării unui recurs ordinar al pării vătămate. Sunt avute în vedere posibilităile ca prin recursul ordinar vizând numai latura civilă a cauzei, instana de control judiciar să poată verifica din oficiu şi latura penală a cauzei.


326

119/209

5/12/2018


Îmbrăişând opinia pe care o considerăm dominantă şi corectă, apreciem că instana poate verifica din oficiu numai soluia dată laturii civile a cauzei şi asupra aspectelor precis determinate în motivele de recurs. În nici un caz nu ar putea fi extinse aceste motive de recurs cu privire la inculpatul care nu a declarat recurs, pentru a-i crea acestuia o situaie mai grea.1

3. Efectul extensiv al recursului Acest efect obligă instana de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la pările care nu au declarat recurs şi la acelea la care acestea nu se referă, abilitând-o să hotărască şi în privina lor f ără să le poată crea acestor pări o situaie mai grea (art. 3857 Cod procedură penală). Efectul extensiv are o singură limită privind neagravarea situaiei pării faa de care s-a f ăcut extinderea.

4. Efectul neagravării situaiei în propriul recurs În materia recursului, î şi găseşte aplicarea regula potrivit căreia nu se poate agrava situaia pării în propria cale de atac, cunsocută sub denumirea de non reformatio în pejus. Potrivit art. 3858 Cod procedură penală, instana de recurs, soluionând cauza, nu poate crea o situaie mai grea pentru cel care a declarat recurs. În recursul declarat de procuror în favoarea unei p ări, instana de recurs nu poate agrava situa ia acesteia. Această regulă este incidentă nu numai în recursul părilor, ci şi în recursul martorilor, expertului, interpretului, apărătorului sau al altor persoane, corespunzător soluiei pronunate. Instana de recurs nu poate agrava situaia unei pări în recursul declarat de procuror în favoarea acesteia, însă de la această regulă există două excepii: -când există şi recursul unei pări contrare; -cănd există recursul procurorului f ără rezerve.

§5. Renunarea la recurs 1

L. Herghelegiu, Parte vătămată. Recurs. Limite., Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 108-110


327

120/209

5/12/2018


Instituia renunării la recurs funcionează numai pentru pări, deoarece art. 3855 Cod procedură penală nu se referă şi la ali titulari. Până la expirarea termenului de recurs partea care a renun at la exercitarea acestei căi de atac poate reveni, însă numai în ce priveşte latura penală, întrucât potrivit legii, renunarea la recurs este irevocabil ă cu privire la latura civilă. Renunarea sau revenirea asupra renun ării poate să fie f ăcută personal sau prin mandatar special. Faă de partea care a renunat la recurs, hotărârea devine definitivă la data expirării termenului de recurs pentru latura penal ă.

§6. Retragerea recursului Declaraia de retragere a recursului trebuie s ă fie expresă, putând avea forma scrisă sau orală. Retragerea recursului se poate face la instana a cărei hotărâre a fost atacată, sau la instana de recurs. Recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior, însă nu poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

§7. Judecata în recurs 1. Obiectul judecăii în recurs Instana, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instana de recurs (art. 38514 Cod procedură penală).

2. Procedura de judecată1 Judecata în recurs prezintă următoarea structură: -măsuri pregătitoare; -şedina de judecată; -deliberarea şi luarea hotărârii. 1

Gh. Mateu, Noua reglementare a recursului în procedura penală română (II), D. nr. 3/1995, pag. 65; I. Neagu, op. cit., pag. 596; M. Apetrei, op. cit., pag. 316


328

121/209

5/12/2018


A. Măsuri pregătitoare a) Citarea părilor Preşedintele instanei de recurs, după primirea dosarului cauzei şi a declaraiei de recurs fixează termen de judecată şi, potrivit art. 38511 alin. 1 Cod procedură penală, judecarea se face cu citarea p ărilor. La judecata în recurs cel care a exercitat calea de atac poartă denumirea de recurent, iar partea care are interese opuse se nume şte intimat. Inculpatul aflat în stare de deinere trebuie adus la judecată, prezena sa fiind obligatorie indiferent de poziia procesuală pe care o are (art. 385 11 alin. 2 Cod procedură penală). Participarea procurorului la judecata recursului este obligatorie în toate cazurile.

b) Întocmirea raportului scris Potrivit art. 38512 Cod procedură penală, preşedintele instanei de recurs poate delega unul din judecători să facă un raport scris asupra recursului. La Înalta Curte de Casaie şi Justiie raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent. În ipoteza în care sunt mai multe recursuri ale unor p ări şi al procurorului, se va întocmi un singur raport cu privire la toate recursurile1.

B. Şedina de judecată în recurs Structura şedinei de judecată în recurs prezintă două particularităi: lipsa cercetării judecătoreşti şi existena unui raport. Desf ăşurarea şedinei de judecată în recurs cuprinde anumite momente distincte: începutul şedinei de judecată; citirea raportului şi dezbaterile.

a) Începutul şedinei de judecată 1

Gh. Mateu, Procedura penală, Partea Specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 343


329

122/209

5/12/2018


După deschiderea şedinei de judecată de către preşedintele completului, se verifică prezena părilor, îndeplinirea procedurii de citare pentru pările lipsă, prezena inculpatului aflat în stare de deinere şi participarea apărătorului ales sau din oficiu, când asistena juridică este obligatorie.

b) Citirea raportului Atunci când preşedintele completului constată că au fost respectate dispoziiile legale şi că nu există nici un impediment pentru desf ăşurarea judecăii, declară recursul în stare de judecată şi dă cuvântul judecătorului desemnat pentru citirea raportului. Lipsa raportului, neregularitatea sau necitirea lui se sancionează cu nulitatea relativă, care trebuie invocată la instana de recurs, înainte de a se intra în dezbateri 1.

c) Dezbaterile judiciare Potrivit art. 38513 Cod procedură penală, după citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în urmă procurorului, iar dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi pările au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are cel din urm ă cuvântul. d) Deliberarea şi pronunarea hotărârii După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea, care constă în verificarea hotârârii atacate pe baza probelor administrate în cauză şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instana de recurs. Instana de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală, depuse în termenul prevăzut de lege, sau care pot fi invocate din oficiu. Sunt examinate pe rând motivele de recurs formulate de procuror şi de pări iar în situaia în care unul din 1

I. Neagu, op. cit., pag. 598


330

123/209

5/12/2018


motivele invocate este întemeiat şi atrage casarea în întregime a hotărârii cu rejudecarea cauzei, nu se mai justific ă examinarea celorlalte motive de recurs; în caz contrar se examinează toate motivele de recurs. Hotărârea se pronună în şedină publică, de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier.

3. Soluiile la judecata de recurs Soluia instanei de recurs diferă după cum această cale de atac se exercită asupra unei hotărâri a instanei de apel când va fi corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute de lege, sau când se exercită asupra unei hotărâri nesupuse apelului, situaie în care se va examina cauza sub toate aspectele. Instana de recurs poate pronuna respingerea sau admiterea recursului.

A. Respingerea recursului Potrivit art. 38515 pct. 1 Cod procedură penală, instana, judecând recursul îl respinge, meninând hotărârea atacată: -dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; -dacă recursul este nefondat. Recursul este tardiv atunci când nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege şi nu poate fi considerat ca recurs peste termen sau nu sunt îndeplinite condiiile pentru repunerea în termen1. Recursul este inadmisibil când legea nu prevede că o hotărâre poate fi atacată cu recurs sau când o persoană nu are dreptul de a declara recurs. Recursul este nefondat atunci când motivele de recurs formulate în termen legal nu sunt întemeiate, fie datorită inexistenei erorii invocate, fie datorită neîndeplinirii condiiilor în care poate opera nulitatea, ori unei interpretări greşite a legii în criticarea hotărârii atacate, iar alte motive de casare invocabile din oficiu, nu au fost constatate2. 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 425; C.S.J., s. p., d. nr. 2285/1995, D. nr. 6/1996, pag. 115-116 2 Gr. Theodoru. op. cit., pag. 356 şi urm.


331

124/209

5/12/2018


B. Admiterea recursului şi casarea hotărârii1 cauzei

a) Casarea hotărârii recurate şi soluionarea concomitentă a

Această soluie intervine în situaiile prevăzute în art. 38515 pct. 2 lit. a şi b Cod procedură penală. -Când apelul a fost greşit admis, se casează hotărârea instanei de apel şi se menine hotărârea primei instane. Apelul se consideră că a fost greşit admis când era tardiv, inadmisibil sau nefondat. -Când inculpatul a fost condamnat sau a rămas condamnat la instana de apel, deşi în această cauză trebuia să se pronune achitarea sau încetarea procesului penal în baza art. 11 şi 10 lit. a-j Cod procedură penală, soluie care este numai în favoarea inculpatului.

b) Casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la instana a cărei hotărâre a fost casată În art. 38515 pct. 2 lit. c Cod procedur ă penală, sunt prevăzute trei cazuri în care se poate adopta soluia de casare cu trimitere spre rejudecare. -Când casarea s-a produs pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedur ă penală. -Atunci când recursul priveşte atât hotărârea primei instane cât şi hotărârea instanei de apel, admiându-se recursul şi dispunându-se rejudecarea de către instana a cărei hotărâre a fost casată, se va trimite cauza la prima instană, dacă ambele hotărâri au fost casate, sau la instana de apel când numai hot ărârea acesteia a fost casată. -În situaia în care Înalta Curte de Casa ie şi Justiie este instană de recurs, dacă admite recursul şi este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instana a cărei hotărâre a fost casată, sau când interesele justiiei o cer, de către o altă instană egală în grad.

c) Casarea hotărârii recurate cu reinere sau rejudecare de către instana de recurs 1

Gr. Tehodoru, op. cit., pag. 362-384; I. Neagu, op. cit., pag. 601-603; Gh. Mateu. op. cit., P.S., vol. II, pag. 349-352


332

125/209

5/12/2018


Această soluie este subsidiară şi se pronună în alte cazuri când nu se poate da vreo soluie din cele examinate. Dintre cazurile în care se aplică această soluie, când recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri a instanei de apel menionăm: neefectuarea în cursul urmăririi penale şi al judecăii a expertizei psihiatrice a inculpatului, în cazurile şi în condiiile prevăzute de art. 117 alin 1 şi 2 Cod procedură penală. Rejudecarea cauzei de către instana de recurs are loc în altă şedină decât cea în care s-a judecat recursul, situa ie care se explică prin aceea că fiecare reprezintă stadii procesuale distincte1.

d) Restituirea cauzei procurorului Instana de recurs poate adopta şi soluia de rstituire a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, în condiiile art. 333 Cod procedură penală, dacă constată că probele necesare pentru lămurirea unor împrejurări eseniale ale cauzei nu pot fi administrate în fa a instanei decât cu mare întârziere.

e) Soluionarea altor chestiuni referitoare la recurs Instana de recurs, în soluionarea cauzei după casare, face aplicarea dispoziiilor cu privire la repararea pagubei, la m ăsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare, la computarea deinerii preventive şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunarea hotărârii atacate cu recurs. În caz de casare a hotărârii instanei de fond, dacă aceasta a dispus arestarea inculpatului se va examina, cu ocazia deliberării, în ce măsură se mai justifică sau nu privarea de libertate.

§8. Rejudecarea cauzei după casare2 1. Instana competentă să judece cauza după casare După casarea hotărârii în recurs, rejudecarea cauzei poate avea loc la prima instană, la instana de apel sau la instana de recurs. Cauza 1

I. Neagu, op. cit., pag. 603 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 390-414; I. Neagu, op. cit., pag. 605-606; Gh. Mateu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 356-359 2


333

126/209

5/12/2018


se trimite spre rejudecare la prima instană când a fost casată şi hotărârea acesteia, sau la instana de apel, dacă a fost casată numai hotărârea acesteia. Rejudecarea are loc la instana de recurs atunci când s-a dispus casarea cu reinere.

2. Limitele rejudecării după casare Potrivit art. 38518 Cod procedură penală, instana de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanei de recurs, în m ăsura în care situaia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluionarea recursului. Sunt avute în vedre două situaii: una privind casarea în întregime a hotărârii recurate, care conduce la rejudecarea tuturor faptelor şi persoanelor la care se referă această hotărâre, atât în latura penal ă şi civilă, şi alta, când hotărârea este desfiinată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instana de rejudecare fiind obligat ă să se pronune numai în limitele în care hotărârea a fost casată1.

3. Procedura de rejudecare Potrivit art. 38519 Cod procedură penală, rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desf ăşoară după regulile generale de judecată şi cele ale judecăii în primă instană2, dar în limitele în care s-a dispus casarea, examinate anterior.

Seciunea a IV-a Autoritatea de lucru judecat §1. Efectele rămânerii definitive a hotărârii penale Hotărârea penală poate rănmâne definitivă la prima instană, la instana de apel sau la instana de recurs. Din momentul când a devenit defintiv ă, hotărârea penală sau civilă este executorie în toate dispoziiile sale iar autoritătile competente sunt obligate să le aducă la îndeplinire. 1 2

C.S.J., s. p., d. nr. 235/1993, D. nr. 4/1994, pag. 93 C.S.J., s. p., d. nr. 2064/1996, D. nr. 11/1997, pag. 129


334

127/209

5/12/2018


Hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, care decurge din caracterul irevocabil al acesteia, care nu poate fi desfiin ată decât în cazul admiterii unei căi de atac extraorinare.

§2. Autoritatea de lucru judecat, cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a aciunii penale Autoritatea de lucru judecat presupune existena a trei condiii: o hotărâre penală definitivă cu privire la aciunea penală, identitate de persoană şi de obiect. -Hotărârea definitivă pronunată de instană trebuie să fie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Face excepie de la această regulă hotărârea de încetare a procesului penal în baza art. 10 lit. f Cod procedură penală, care nu soluionează în fond aciunea penală, ci doar constată existena unui impediment în exercitarea ei. -Identitatea de persoană exprimă cerina ca între persoana faă de care s-a pronunat o hotărâre penală definitivă şi persoana care ar urma să fie urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă să fie identitate. -Identitatea de obiect se refer ă la aceeaşi faptă pentru care s-a pronunat o hotărâre penală definitivă şi fapta care ar urma să fie din nou imputată aceleiaşi persoane. Identitatea se refer ă la faptă şi nu la infraciune, ceea ce înseamnă că, atunci când fapta este aceeaşi, există identitate chiar dacă s-ar încadra într-o altă infraciune. Autoritatea de lucru judecat produce şi efectul de a împiedica revenirea asupra unor dispoziii cuprinse într-o hotărâre penală definitivă cu excepia unor cazuri în care legea dispune altfel (art. 447 şi urm. Cod procedură penală). Un mod original de reglementare a autorităii de lucru judecat este întâlnit în Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Potrivit prevederilor art. 22 ce poart ă titlul „Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori”, hot ărârea organului de urmărire penală de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale are aceeaşi valoare cu o hotărâre judecătorească definitivă. În alin. 3 al art. 42 se prevede c ă „hotărârea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de ăririi penale, precum şi hotărârea judecătorească încetare a urm definitivă împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire


335

128/209

5/12/2018


mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană, pentru aceeaşi faptă, cu excepia cazului când fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea pronunată”.

§3. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penle definitive în faa instanei civile sesizată cu judecarea aciunii civile În procesul penal aciunea civilă este accesorie aciunii penale şi deci soluionarea ei trebuie să fie în concordană cu soluia dată în aciunea penală cu privire la existena faptei, la săvârşirea ei de către inculpat şi la vinovăia acestuia, altfel se produce o contradicie în modul de soluionare a celor două aciuni. Aceeaşi regulă trebuie să fie aplicată şi atunci când aciunea civilă are ca obiect prejudiciile produse prin infraciunea săvârşită de inculpat şi se exercită în faa instanei civile, în sensul că instana civilă este obligată să accepte ceea ce a hotărât în mod definitiv instana penală cu privire la existena faptei, săvârşirea ei de către inculpat şi vinovăia acestuia. Atunci când instana penală nu s-a pronunat asupra unor chestiuni de fapt, instana civilă, care judecă aciunea civilă decurgând din fapta penală, este abilitată să le examineze şi să le soluioneze; astfel, dacă instana penală nu a statuat asupra existenei sau inexistenei culpei victimei la producerea pagubei, instana civilă este în drept să se pronune asupra acestei împrejurări producătoare de efecte juridice.

CAPITOLUL V CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC Seciunea I Caracteristicile căilor de atac extraordinare1

1

D.V. Mihaiescu, V. Ramureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Bucureşti, 1970, pag. 8-11; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 450-452; M. Apetrei, op.cit., pag. 323-324; I. Neagu, op.cit., pag. 607-608 Ştiinifică,


336

129/209

5/12/2018


Căile de atac extraordinare şi căile de atac ordinare au un scop comun, de a înlătura erorile de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărârile penale, având comune şi unele cazuri de exercitare, reguli de procedură şi soluii. Pe lângă aceste asemănări, căile de atac extraordinare au şi unele caracteristici care le deosebesc de căile de atac ordinare şi anume: - căile de atac extraordinare sunt îndreptate împotriva hot ărârilor penale definitive, iar cele ordinare împotriva hotărârilor penale nedefinitive; - în timp ce pentru căile de atac extraordinare legea procesuală penală fixează un număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse, în cazul căilor de atac ordinare legea fie c ă nu enumeră limitativ motivele, fie că instituie un numar mare de cazuri când acestea pot fi exercitate; - căile de atac extraordinare sunt situate în afara sistemului gradelor de jurisdicie, pe când căile de atac ordinare se înscriu în acest sistem; - exerciiul căilor de atac extraordinare, sub aspectul titularilor lor, este cu mult mai restrâns decât cel al căilor de atac ordinare; - termenele de exercitare a căilor de atac extraordinare sunt cu mult mai mari decât termenele de exercitare a căilor de atac ordinare; - în cazul unor căi de atac extraordinare reexaminarea cauzei se face numai după ce s-a desf ăşurat o procedură de admitere în principiu, pe când exercitarea unei căi de atac ordinare investeşte instana cu judecarea imediată a acestor căi de atac; - în timp ce căile de atac extraordinare nu suspendă prin exercitarea lor, executarea dispoziiilor cuprinse în hotărârea atacată, introducerea căilor de atac ordinare suspend ă de drept executarea dispoziiilor menionate în hotărârea atacată; - în timp ce căile de atac extraordinare au un regim special în ce priveşte instana competentă să judece (instana care le-a pronunat pentru unele şi Înalta Curte de Casaie şi Justiie, pentru altele), judecarea căilor ordinare de atac cade în competena instanei ierarhic superioare celei care a pronunat hotărârea atacată.

Seciunea II Contestaia în anulare


337

130/209

5/12/2018


§1. Consideraii introductive Contestaia în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instane care a pronunat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală şi să revină în 1 total sau în parte asupra solu iilor date acesteia . Contestaia în anulare are o natură juridică mixtă, fiind atât o cale de anulare, cât şi de retractare2. În afara esenei sale de remediu al hotărârii, propriu oricărei căi de atac, contestaia în anulare manifestă în anumite cazuri şi elementele unei excepii procesuale, cum ar fi în cazurile prev ăzute de art. 386 lit. a şi b Cod procedură penală, prin care se urmare şte repunerea pării lipsă la judecarea recursului în dreptul de a se rejudeca pricina în fa a aceleiaşi instane în prezena contestatorului3.

§2. Cazurile de contestaie în anulare Potrivit art. 386 Cod procedură penală, contestaia în anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi f ăcută numai în patru cazuri.

1. Când procedura de citare a pării pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instana de recurs nu a fost îndeplinită conform legii (art. 386 lit. a Cod procedură penală)

1

V. Dongoroz, în colab., Explicaii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pag. 247 2 I. Neagu, op.cit., pag. 610; N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 321 3 N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 322


338

131/209

5/12/2018


Acest caz de contestaie în anulare este justificat de dreptul pe care-l au pările de a fi prezente la şedina de judecată, în scopul apărării intereselor lor procesuale şi implică îndeplinirea urmatoarelor condiii1: Pentru termenul la care s-a judecat cauza de c ătre instana de recurs, procedura de citare faă de această parte nu a fost îndeplinită potrivit legii, în sensul că operaiile de emitere a citaiei, de înmânare a acesteia cât şi dovada modului de îndeplinire a procedurii de citare nu au fost efectuate deloc sau au fost efectuate în condiii ce nu asigură cunoaşterea de către parte a datei de desf ăşurare a şedinei de judecată la instana de recurs. Partea nu a fost prezentă la judecarea cauzei de către instana de recurs, aducându-i-se atingere dreptului său de a participa la judecată şi de a pune concluzii. Lipsa pării să se fi produs în faa instanei de recurs, când au avut loc dezbaterile judiciare, fie în stadiul judecării recursului fie la rejudecarea cauzei, după casare, de către instana de recurs. Lipsa pării nelegal citate la prima instană se poate invoca doar în apel, iar lipsa pării nelegal citate la judecata în apel se invocă prin recurs. •

•

•

2. Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instana de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiina despre această împiedicare (art. 386 lit. b Cod procedură penală) Pentru a se folosi acest caz de contesta ie în anulare se cer următoarele condiii cumulative2: Partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc şedina de judecată de dezbateri asupra recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, de către instana de recurs, iar procedura de citare a p ării să fi fost îndeplinită potrivit legii. Partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată al recursului sau la rejudecarea cauzei •

•

1 2

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 459-460 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 461


339

132/209

5/12/2018


după casare. Imposibilitatea de prezentare a p ării să fie datorată unor împrejurări care pot fi apreciate ca având un caracter excepional, de neînvins, şi să nu fi fost prevăzute în mod normal de parte, cum ar fi: aflarea inculpatului în stare de deinere, de internare într-un spital în stare grav ă, o epidemie ce a necesitat măsuri de carantină, întreruperea circulaiei ca urmare a unei înz ăpeziri, inundaii, încorporarea, concentrarea unei persoane, etc. Partea a fost în imposibilitatea de a în ştiina instana de recurs despre împiedicarea de a se prezenta la judecat ă, întrucât s-a aflat în stare de inconştienă sau mijloacele de comunicaie au fost întrerupte, condiii care trebuie să fie cumulative1.

•

3. Când instana de recurs nu s-a pronunat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute de art. 10, lit. f-i, cu privire la care existau probe în dosar (art. 386 lit. c Cod procedură penală) Instana să nu se fi pronunat asupra unei cauze de încetare a procesului penal prevăzute de art. 10 lit. f-i, indiferent dac ă a fost invocată de parte sau putea fi luat ă în considerare din oficiu. La dosar există probe din care rezultă existena unei cauze de încetare a procesului penal, omise de instana de recurs în soluionarea recursului.

4. Când împotriva unei persoane s-au pronunat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă (art. 386 lit d Cod procedură penală) Reglementarea acestui caz de contestaie a condus la instituirea unui remediu procesual prin care partea interesat ă obine restabilirea legalităii încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem2.

§3. Procedura de exercitare a contestaiei în anulare 1 2

A se vedea dec. de îndrumare a Plenului TS., nr. 24/1960, CD., 1960, pag. 67 I. Neagu, op. cit, pag. 615


340

133/209

5/12/2018


1. Condiii de fond A. Hotărârile penale susceptibile de contestaie în anulare În art. 386 Cod procedură penală sunt menionate hotărârile penale care pot fi atacate cu contestaie în anulare. Pentru primele trei cazuri prevăzute în art. 386 lit a, b şi c Cod procedură penală, poate fi atacată cu contestaie în anulare numai hotărârea penală pronunată de instana de recurs, care este o decizie. Pentru contestaia în anulare prevăzută în art. 386 lit d Cod procedură penală, aceasta se poate exercita împotriva ultimei hotărâri penale ramase definitive, care poate fi o sentină a primei instane, o decizie a instanei de apel sau o decizie a instan ei de recurs.

B. Titularii exerciiului contestaiei în anulare Potrivit art. 387 alin. 1 Cod procedur ă penală, contestaia în anulare poate fi f ăcută de oricare dintre pări, iar contestaia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit c şi d, şi de procuror.

C. Termenul de exercitare a contestaiei în anulare Potrivit art. 388 Cod procedură penală, termenul de exercitare a contestaiei în anulare este reglementat diferit în raport de cazul invocat şi de persoana care foloseşte calea de atac. Astfel, pentru motivele arătate în art. 386 lit a-c Cod procedură penală, contestaia în anulare poate fi introdusă de c ătre persoana împotriva căreia se face executarea, cel târziu în 10 zile de la începerea execut ării, iar de către celelalte pări în termen de 30 de zile de la data pronunării hotărârii a cărei anulare se cere1. Contestaia pentru cazul prevăzut de art. 386 lit d Cod procedură penală poate fi introdusă oricând. Deşi textul se referă la termenul de 10 zile de la începerea executării, nu înseamnă că nu se poate exercita contestaia în anulare şi înainte de începerea executării. Dacă se introduce contestaia de către procuror pentru cazul prevăzut de art. 385 lit. c Cod procedur ă penală, se consideră că 1

Tribunalul Municipiului Bucureşti, s.II-a p.,d. Nr. 389/1990, D. nr.4/1992, pag.81


341

134/209

5/12/2018


termenul este întotdeauna de 30 zile de la data pronunării hotărârii, deoarece el nu face parte dintre persoanele împotriva c ărora se face executarea şi, în consecină, niciodată nu se poate pune problema termenului de 10 zile de la începerea execut ării1.

2. Condiii de formă A. Cererea de contestaie în anulare Contestaia în anulare se exercită printr-o cerere scrisă formulată de partea interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr-o adresă a parchetului corespunzator. În cererea de contestaie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a-c Cod procedur ă penală, trebuie să se arate toate cazurile de contestaie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora (art. 387 alin. 2 Cod procedură penală). Cazul de contestaie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d Cod procedură penală, poate fi probat numai prin2 înscrisuri oficiale, respectiv copiile hotărârilor judecătoreti definitive .

B. Instana competentă să judece contestaia în anulare Potrivit art. 389 Cod procedură panală, contestaia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c se introduce la instana de recurs care a pronunat hotărârea a cărei anulare se cere, care poate fi, după caz, tribunalul sau curtea de apel, tribunalul militar teritorial sau Curtea Militară de Apel, ori Înalta Curte de Casa ie şi Justiie3. În cazul prevăzut de art. 386 lit. d Cod procedur ă penală, contestaia în anulare se introduce la instana la care a ramas definitivă ultima hotărâre.

§4. Procedura de judecată a contestaiei în anulare Instana sesizată poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere până la soluionarea contestaiei în anulare, evident cu 1

I. Neagu, op. cit., pag. 617 I. Neagu, op. cit., pag. 616 3 M. Apetrei, op. cit., pag. 330; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 468 2


342

135/209

5/12/2018


concluziile procurorului (art. 390 Cod procedură penală). Deci, suspendarea executării hotărârii atacate nu este obligatorie pentru instană, care poate aprecia, în raport de cazul invocat, dacă se justifică sau nu cererea de suspendare a execut ării pedepsei.

1. Admiterea în principiu a cererii Judecarea contestaiei în anulare pentru primele trei cazuri începe cu o procedură prealabilă consacrată examinării admisibilităii în principiu a cererii (art. 391 alin. 1 Cod procedur ă penală). În această etapă procesual ă instana examinează dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă cererea este f ăcută de o persoană care are calitatea procesuală cerută de lege, dacă cererea este motivată şi dacă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege. În cazul contestaiei în anulare întemeiată pe dispoziia art. 386 lit. d Cod procedură penală, nu se desf ăşoară procedura examinării în principiu, ci se trece direct la judecarea contesta iei.

2. Soluionarea contestaiei în anulare Instana, în compunerea prevăzută pentru judecata în recurs, în primele trei cazuri, sau pentru judecata în primă instană, în apel sau în recurs, după cum a rămas definitivă ultima hotărâre, în ultimul caz, deliberează în secret şi se pronună asupra cererii cu care a fost sesizată. Instana poate dispune respingerea sau admiterea constestaiei în anulare, pronunând o decizie în primele trei cazuri, iar în ultimul caz, o sentină, dacă judecă în primă instană, sau o decizie, când judecă în apel sau în recurs. La rejudecarea pe care o face instana după admiterea contestaiei în anulare, nu i se poate agrava situaia celui care a introdus cererea, aplicându-se regula non reformatio în pejus1.

Sectiunea a III-a Revizuirea 1

N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 333; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag 473; M. Apetrei, op. cit., pag. 332


343

136/209

5/12/2018


Revizuirea este o cale de atac de retractare deoarece prin ea nu se aduce o critică hotărârii atacate şi, prin urmare, nici la adresa completului de judecată care a dat acea hotărâre, ci se invocă descoperirea unor situaii noi care nu au fost cunoscute la soluionarea cauzei, care, dacă ar fi fost cunoscute în acea perioadă ar fi dus la o altă soluie.

§1. Cazurile de revizuire Codul de procedură penală prevede în art. 394 cinci cazuri de revizuire, atât în favoarea cât şi în defavoarea părilor din proces, care pot fi folosite pentru revizuirea laturii penale şi a laturii civile a cauzei.

1. Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi (art. 394 lit. a Cod procedură penală) Acest caz de revizuire este cel mai reprezentativ sub aspectul elementelor care conduc la înlăturarea erorilor judiciare existente într-o hotărâre definitivă, întrucât are în vedere descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instan a la soluionare a cauzei.1

2. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă (art. 394 lit. b Cod procedură penală) În cazul mărturiei mincinoase, eroarea judiciară î şi are sursa întro formă de fraudă procesuală despre care instana nu a avut cunostină la soluionarea cauzei. Pentru admisibilitatea acestui caz de revizuire trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiii: Un martor, expert sau interpret a săvârşit infraciunea de mărturie mincinoasă. Mărturia mincinoasă săvârşită de martor, expert, interpret s ă fi avut loc în cauza penală supusă revizuirii şi nu în altă cauză, căci eroarea de judecată a fost determinată de această fraudă procesuală. Mărturia mincinoasă să fi condus la pronunarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice (art. 394 alin. 3 Cod procedur ă penală).

1

. Neagu, op. cit., pag. 623


344

137/209

5/12/2018


Mărturia mincinoasă poate fi dovedită printr-o hotărâre judecătorească sau prin ordonana procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului.

3. Cazul de revizuire privind înscrisurile declarate false (art. 394 lit. c Cod procedură penală) Pentru existena acestui caz de revizuire sunt necesare două condiii1: Să existe un înscris fals care a servit ca temei al hot ărârii pronunate. Este necesar ca un astfel de înscris s ă fi fost declarat fals în cadrul unui proces penal, prin condamnarea penală a celui care l-a falsificat sau chiar prin achitarea lui sau încetarea procesului penal dac ă există vreo cauză care a înlaturat caracterul penal al faptei sau care a înlaturat răspunderea penală. Înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice.

4. Cazul privind comiterea unei infraciuni în legatură cu cauza a cărei revizuire se cere de către un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală (art. 394 lit. d Cod procedură penală) Pentru a putea fi invocat acest caz de revizuire sunt necesare urmatoarele condiii: Săvârşirea unei infraciuni de către un membru

al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, care să fi privit corectitudinea urmăririi sau judecăii. Infractiunea să fi fost săvârşită în legatură cu cauza a cărei hotărâre definitivă a fost atacată. 5. Cazul de revizuire privind hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 394 lit. e Cod procedură penală) •

•

1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 483; M. Apetrei, op. cit., pag. 336


345

138/209

5/12/2018


Pentru a reine acest caz de revizuire, se cer urmatoarele condiii1: Hotărârile definitive ale instanelor penale să soluioneze fondul cauzei. Sub acest aspect, se cere ca instan ele să se fi pronunat diferit asupra existenei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovaiei acestuia. Hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta. Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din dispozitiv, iar când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluiilor ce nu se pot concilia, se poate apela şi la considerentele care-l precizează. •

•

§2. Procedura revizuirii penale 1. Hotărârile penale supuse revizuirii Potrivit art. 393 Cod procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penal ă cât şi cu privire la latura civilă. Când o hotărâre priveşte mai multe infraciuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre f ăptuitori.

2 Persoanele care pot cere revizuirea Potrivit art. 396 Cod procedură penală, pot cere revizuirea: oricare parte din proces, în limitele calităii sale procesuale; soul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; procurorul poate din oficiu s ă iniieze procedura revizuirii; organele de conducere ale unităilor la care se referă art. 145 din Codul Penal, care au cunoştină despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sunt obligate să sesizeze procurorul. Asemenea informaii pot proveni de bună voie de la orice persoană fizică sau juridică, iar în cazul prevăzut de art. 265 Cod penal este obligatorie 2.

3 Termenul de introducere a cererii de revizuire 1 2

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 487-488. Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 490


346

139/209

5/12/2018


Articolul 398 Cod procedură penală reglementează în mod diferit termenul de introducere a cererii de revizuire, dup ă cum cererea este f ăcută în favoarea sau în defavoarea condamnatului. Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului. Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge: În cazul prevăzut în art. 394 lit. a, precum şi în cazurile prevăzute la lit. b, c şi d, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea; În cazurile prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d, dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hot ărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea. Pentru procuror, termenul de un an curge în cazul sesizării din oficiu, în aceleaşi condiii. •

•

4. Cererea de revizuire În baza art. 397 Cod procedură penală, cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instana care a judecat cauza în prima instană. Cererea se face în scris, cu ar ătarea cazului de revizuire pe care se intemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Introducerea cererii de revizuire se poate face înainte de începerea executării condamnării penale sau civile, în cursul executării condamnării penale sau civile, în cursul executării ei sau chiar după executare dacă este în termen1. Fiind o cale extraordinară de atac nu are efect suspensiv de executare.

5. Structura procedurii de revizuire în reglementarea română actuală

1



347

140/209

5/12/2018


Procedura revizuirii a pastrat, în principiu, structura anterioar ă, desf ăşurându-se într-o procedură prealabilă în faă procurorului şi alta în faă instanei de judecată, în două etape, examinarea în principiu şi judecarea în fond a cererii de revizuire. Procedura prelabilă în faă procurorului are în vedere verificarea temeiniciei cazului de revizuire invocat prin administrarea probelor propuse de revizuent, după care urmează sesizarea instanei de judecată, indiferent dacă cererea de revizuire este intemeiată sau nu. Procedura revizuirii parcurge în faa instanei de judecată două etape: examinarea în principiu şi judecarea în fond a revizuirii care se desf ăşoară în faa instanei ce a judecat cauza în prim ă instană, ceea ce îi conferă caracterul de cale de atac de retractare. Admiterea în principiu a cererii de revizuire înseamn ă că noile fapte şi împrejurări invocate sunt de natură să pună la îndoială faptele reinute prin hotărârea definitivă, recunoscându-se posibilitatea unei erori judiciare şi, prin urmare deschide procedura de rejudecare a cauzei în fond. Cea de-a doua etapă urmăreşte verificarea existenei erorii judiciare în raport de ansamblul probelor administrate, adoptând soluia care se impune. Întrucât judecarea revizuirii este de competena instanei care a judecat cauza în primă instană, procedura de judecata a revizuirii poate parcurge cele trei grade de jurisdicie prevăzute pentru ciclul ordinar al procesului penal – prima instana, apel şi recurs.

6. Procedura în faa procurorului Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pe lângă instana care a judecat cauza în prim ă instană. Dacă cererea de revizuire s-a facut de către un solicitant procurorul va dispune începerea procedurii prin rezoluie, iar în caz de sesizare din oficiu va întocmi un proces-verbal1.

1

N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 354


348

141/209

5/12/2018


Potrivit art. 399 Cod procedură penală, după introducerea cererii de revizuire, procurorul verifică dacă sunt întrunite condiiile prevăzute de lege privind titularul, termenul, cazul de revizuire invocat şi mijloacele de probă propuse. În lipsa unor meniuni prevăzute de lege, procurorul îi cere revizuentului să completeze sau să precizeze datele necesare. În cazul când este necesar ă efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonană, şi cere dosarul cauzei, dac ă este necesar. Administrarea probelor se poate face de c ătre procuror însă acesta poate delega organul de cercetare penală. Termenul de efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire, f ără ca legea să prevadă vreo sanciune în cazul nerespectării termenului. Potrivit art. 399 alin. 5 Cod procedură penală, după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanei competente. §3. Procedura de judecare a revizuirii

1. Instana competentă să judece revizuirea Procedura de judecare şi soluionare a cererii de revizuire se desf ăşoară în două etape: admiterea în principiu şi judecarea în fond a cererii, activitai care au loc în faa aceleiaşi instane de judecată. Sunt competente de a judeca revizuirea oricare dintre instanele judecătoreşti dacă au judecat cauza în prim ă instană1, inclusiv Înalta Curte de Casaie şi Justiie. Compunerea instanei care examinează cauza în principiu sau o rejudecă în fond, urmează regulile stabilite pentru completul de judecat ă în primă instană, deci va fi un singur judecător, cu excepia Înaltei Curi de Casaie şi Justiie unde vor judeca 3 (trei) judec ători.

2. Procedura de rejudecare a cauzei, după admiterea în principiu a cererii de revizuire

1

V. Dongoroz, în colab., op.cit., P.S., vol.II, pag. 271


349

142/209

5/12/2018


După admiterea în principu şi după dispunerea măsurilor necesare instana va proceda la rejudecarea cauzei, potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instană. Dacă gaseşte necesar, instana administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judec ăi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire (art. 405 Cod procedur ă penală).

3. Soluiile după rejudecarea în fond a cuzei În raport de concluziile la care a ajuns instan a de revizuire şi faă de cazul de revizuire invocat, instana poate pronuna următoarele soluii1: Respingerea în fond a cererii de revizuire în baza art. 406 alin. 4 Cod procedură penală, meninând hotărârea definitivă atacată. Această soluie se dispune dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, este tardivă sau neîntemeiat cazul de revizuire invocat. Respingerea în fond a revizuirii se dispune printr-o sentină motivată. Admiterea revizuirii şi anularea hotărârii definitive atacate numai în latura penală sau numai în latura civil ă, numai pentru unele fapte şi persoane. În acest caz se pronună o nouă hotărâre potrivit dispoziiilor de la judecata în primă instană (art. 406 alin. I Cod procedură penală), care poate să fie de achitare sau încetare a procesului penal, în locul condamnării şi invers, dacă revizuirea este totală. •

•

§4 Căile de atac Potrivit art. 407 Cod procedură penală, sentinele date cu privire la respingerea în principiu a cererii de revizuire sau cu privire la soluia de fond, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului. În cazul infraciunilor la care se referă art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, sentina primei instane poate fi atacată numai cu 1

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 503-504


350

143/209

5/12/2018


recurs, ceea ce înseamnă că hotărârea dată în procedura de revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac1.

Sectiunea a IV-a Recursul în anulare

§1. Consideraii generale

Recursul în anulare este o cale de atac extraordinar ă prin care pot fi atacate orice hotărâri penale definitive date asupra fondului, dar şi cu privire la chestiuni adiacente, cum ar fi m ăsurile preventive, măsurile de sigurană provizorii, procedurile de executare, etc2. Acest supracontrol judecătoresc, de competena exclusivă a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie, duce la amplificarea procesului penal peste limita ordinară a desf ăşurării sale cu o devoluie privind erorile de drept, dar şi unele de fapt, cu efecte atât în favoarea cât şi în defavoarea părilor şi cu posibilitatea de a se schimba sau modifica soluia adoptată (de reformare) cât şi de a se casa hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare altei instane (de anulare).

1. Condiiile de exercitare a recursului în anulare A. Hotarârile care pot fi atacate cu recurs în anulare Este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare orice hotărâre definitivă (art. 409 Cod procedură penală). Având în vedere existena a trei categorii de hot ărâri definitive (cele pronunate în primă instană nesusceptibile de apel, cele ale instanei de apel, precum şi cele ale instanei de recurs), deşi legea nu distinge, s-a susinut că sunt vizate hotărârile judecătoreşti devenite irevocabile în urma exercit ării ori neexercitării căilor de atac uzuale (apelul sau recursul). B. Titularul dreptului de a exercita recursul în anulare

1 2

Curtea de Apel Bucureşti, s. a II –a pen., dec. 218/1998, R.P.D nr. 4/2000, pag. 155 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 507

351


144/209

5/12/2018


În actuala reglementare titularul recursului în anulare este numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie, care poate promova această cale de atac, din oficiu sau la cererea ministrului justiiei.

C. Termenul de exercitare a recursului în anulare Potrivit art. 411 Cod procedură penală, recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar dup ă moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civil ă, numai dacă soluionarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale. Termenul de recurs în anulare expir ă în luna şi ziua corespunzatoare a anului următor; dacă aceasta este nelucrătoare termenul se prorogă până în prima zi lucrătoare ce urmează1.

2. Cazurile în care se poate exercita recurs în anulare 2 Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărârilor de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal se împart în două categorii: unele prin care recursul în anulare are efect cu privire la situaia părilor din proces şi alta care se referă numai la acele erori grave de drept şi de fapt care s-au produs în defavoarea condamnatului. În prima categorie sunt incluse acele cazuri care permit schimbarea sau modificarea soluiei din hotărârea definitivă, atât în favoarea cât şi în defavoarea oricărei pări, inclusiv a inculpatului. Cea de a doua categorie justifică exercitarea recursului în anulare pentru ca soluia atacată să fie schimbată sau modificată şi cazurile din prima categorie, dacă recursul în anulare este declarat în favoarea acestuia. Prin urmare, toate cazurile din a doua categorie justifică introducerea oricând a recursului în anulare în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate, dacă sunt în defavoarea condamnatului. Cazurile din prima categorie pot fi clasificate în cazuri în favoarea condamnatului, cazuri în defavoarea sa şi cazuri atât în favoare cât şi în defavoare. 1

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 513 M. Apetrei, op. cit., pag. 351-353; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 513-516; I.Neagu, op.cit., pag. 641-642; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 367-370 2


352

145/209

5/12/2018


A. Cazuri în favoarea condamnatului a) Când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infraciuni sau când instana a pronuntat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepia cazurilor prevăzute în art. 334-337(pct. 2); b) Când inculpatul a fost condamnat pentru o fapt ă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 3); c) Când persoana condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graiată ori a intervenit decesul inculpatului (pct. 5).

B. Cazuri în defavoarea inculpatului a) Instana nu s-a pronunat asupra unei fapte reinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (pct. 1). b) Când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul c ă fapta săvârşită de el nu este prev ăzută de legea penală sau când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul c ă există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului (pct. 6).

C. Cazuri atât în favoare cât şi în defavoarea inculpatului a) Când s-au aplicat pedepse gre şit individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal sau în alte limite decât cele prev ăzute de lege (pct. 4); b) Când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică (pct. 7); c) Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a facut o greşită aplicare a legii de natură să influeneze soluia procesului (pct. 7); d) Când s-a comis o eroare grav ă de fapt (pct. 8); e) Când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 9);


353

146/209

5/12/2018


D. Cazurile de recurs în anulare care poate fi declarat numai în favoarea condamnatului (art. 410 pct. II 1-9) a) Nu au fost respctate dispoziiile privind competena după materie sau după calitatea persoanei; b) Instana nu a fost sesizată legal; c) Instana nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate; d) Şedina de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; e) Judecata a avut loc f ără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) Judecata a avut loc f ără citarea legală a părilor sau cu procedura de citare neîndeplinită; g) Judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezena acestuia era obligatorie; h) Judecata s-a f ăcut f ără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori; i) Când nu a fost efectuat ă expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiiile art. 117 alin. 1 şi 2; j) Instana a admis o cale de atac neprev ăzută de lege sau introdusă tardiv.

§2. Exercitarea recursului în anulare În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie există o Secie judiciară penală în cadrul căreia se organizează verificarea hotărârilor definitive care cuprind erori de fapt şi de drept, în vederea constatării dacă acestea se încadrează în cazurile prevăzute în art. 410 Cod procedură penală. Propunerile în vederea exercit ării recursului în anulare se pot face de procurorii generali ai curilor de apel, de inspectorii din Ministerul Justiiei şi de pările din proces. Atunci când consideră necesar, procurorul general poate retrage motivat recursul în anulare, ceea ce împiedic ă examinarea sa de către Înalta Curte de Casaie şi Justiie (art. 414 Cod procedură penală).


354

147/209

5/12/2018


§3. Efectele exercitării recursului în anulare 1 Potrivit articolului 412 Cod procedură penală, judecând recursul în anulare, instana examinează cauza prin extindere şi cu privire la pările la care acestea nu se refer ă, putând hotară şi în privina lor, f ără a crea acestor pări o situaie mai grea. Devoluia se produce în raport de hotărârea definitivă atacată, de cazul de recurs în anulare invocat şi de partea în favoarea sau defavoarea căreia s-a actionat. Pot fi atacate soluiile care privesc latura penală, dar şi cele din latura civilă a cauzei.

§4. Procedura de judecare a recursului în anulare 2 1. Instana competentă Judecarea recursului în anulare este de competen a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie, după urmatoarele criterii: Secia penală judecă, în complet de trei judecatori, recursurile în anulare declarate împotriva hotărârilor pronunate de judecătorii, tribunale şi curile de apel (art. 22 din Legea nr. 56/1993, republicată în Monitorul Oficial nr. 56/1999); Completul de nouă judecatori judecă recursurile în anulare în cauzele în care secia penală a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie a pronunat sentine rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluionarea recursurilor ordinare (articolul 24 din Legea nr. 56/1993); Seciile unite judecă recursurile în anulare în cazurile în care completul de 9 judecători a pronunat decizii în recurs ordinar (articolul 26 litera a din Legea nr. 56/1993). 2. Judecarea recursului în anulare •

•

•

Potrivit articolului 413 Cod procedură penală, la judecarea recursului în anulare, declarat în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faă de care s-a încetat procesul penal, pările se citează. Dacă recursul este declarat în favoarea condamnatului, p ările se citează 1 2

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 417-518 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 518-522; M. Apetrei, op.cit., pag. 353-356


355

148/209

5/12/2018


când Înalta Curte de Casaie şi Justiie consideră necesar, precum şi în cazul când s-ar putea modifica desp ăgubirile civile. Pările prezente la judecarea recursului în anulare au dreptul la cuvânt, chiar dacă nu au fost citate. Desf ăşurarea judecăii recursului în anulare parcurge aceleaşi stadii ca la celelalte judecăi şi va cuprinde măsuri premergătoare şedinei de judecată, şedina de judecată propriu-zis ă, deliberarea şi darea hotărârii. După sesizare, Înalta Curte de Casaie şi Justiie, la cererea procurorului general sau a condamnatului, poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate, chiar când condamnatul a început executarea pedepsei.

3. Soluionarea recursului în anulare În urma judecării recursului în anulare instana poate pronuna două soluii: respingerea sau admiterea acestuia 1. Respingerea recursului în anulare se dispune când este inadmisibil, tardiv ori nefondat. Recursul în anulare este inadmisibil în cazul în care se ataca o hotărâre dată în alt recurs în anulare; este tardiv atunci când, în cazurile prevăzute de lege, a fost depăşit termenul de un an de la data ramânerii definitive a hotărârii atacate; este nefondat dacă se constată că nu este întemeiat cazul de casare invocat şi nu există un alt caz de casare care s ă poată fi luat în considerare din oficiu. Admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor atacate. Cum în cauză, după casare, nu mai există o hotărâre asupra fondului cauzei, se impune reluarea procesului într-o etapă anterioară, la prima instană, la instana de apel sau de recurs, f ără rejudecarea ei, potrivit art. 38515 Cod procedură penală, putându-se adopta urmatoarele soluii: -dacă hotărârea primei instane era corectă dar a greşit instana de apel sau de recurs, se desfiin ează deciziile date în apel sau în recurs şi se menine soluia primei instane; dacă hotărârea dată în apel este corectă iar cea din recurs este gre şită; -se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, când inculpatul a fost condamnat deşi erau încălcate prevederile art. 10 şi 11 pct. 2 lit b şi c Cod procedură penală; 1

M. Apetrei, op.cit., pag. 354; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 520-522


356

149/209

5/12/2018


Se dispune trimiterea spre rejudecare la instana a cărei hotărâre a fost casată, dacă există vreuna din următoarele situaii: -a operat nulitatea absolută cu excepia incompetenei, când trimiterea se face la instana competentă; -judecata a avut loc în lipsa unei p ări care nu a fost legal citat ă sau care, legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta la judecată şi de a înştiina instana despre această imposibilitate; -unei pări i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare a judecăii şi nu a putut să-şi facă apărarea; prin hotărârea atacată nu s-a rezolvat fondul cauzei. Se dispune rejudecarea de către Înalta Curte de Casaie şi Justiie în celelalte situaii. Cum la Instana Supremă nu se administrează noi probe la rejudecarea cauzei, se dispune trimiterea fie la instana a cărei hotărâre a fost casată fie la o altă instană de grad egal, atunci când interesele justitiei o cer. În situatia în care condamnatul se afl ă în curs de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casaie şi Justiie, admiând recursul în anulare şi pronunând casarea cu trimitere dispune asupra st ării de libertate a acestuia, care se transformă din executare de pedeapsă în masură preventivă, revocând-o sau meninând-o.

4. Limitele rejudecării cauzei după casarea în recursul în anulare Rejudecarea cauzei după casare, în recurs în anulare, se poate realiza după caz, de Înalta Curte de Casaie şi Justiie sau la instana de trimitere, în limitele în care s-a dispus casarea. În caz de casare cu trimitere, solu iile pronunate în drept de Înalta Curte de Casaie şi Justiie sunt obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situaia de fapt (art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată în 1999). Rejudecarea are loc după regulile etapei de judecată reluate.1 Astfel, dacă rejudecarea se face la prima instană se aplică procedura de judecată în prima instană iar dacă rejudecarea are loc la instana de apel sau recurs, aceasta se desf ăşoară potrivit procedurilor corespunzatoare. 1

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 522-523


357

150/209

5/12/2018


Hotărârea pronunată la rejudecare poate fi atacată cu apel sau cu recurs, după cum hotărârea iniială era susceptibilă de apel sau de recurs. Înalta Curte de Casaie şi Justiie dă o decizie definitivă, care nu mai poate fi atacată cu un alt recurs în anulare.

Seciunea a V a Recursul în interesul legii §1. Caracterizare generală Recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situaiei părilor din proces ci pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întregul teritoriu al ării1.

§2. Procedura recursului în interesul legii Potrivit art. 4142 Cod procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie, direct sau ministrul justiiei, prin intermediul procurorului general, au dreptul pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ării, să ceară Înaltei Curi de Casaie şi Justiie să se pronune asupra chestiunilor de drept care au primit o soluionare diferită din partea instanelor de recurs. Şedina de judecată a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie în secii unite este prezidată de preşedintele acestei instane la care trebuie s ă participe cel puin trei pătrimi din numărul membrilor în funcie. La şedina de judecată participă şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiie şi Casaie. Judecătorul delegat prezintă raportul cu privire la recursul în interesul legii, după care procurorul general pune concluzii prin care î şi susine cererea. După deliberare, Instana Supremă poate lua decizia numai cu majoritatea voturilor judecătorilor prezeni. 1

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 523


358

151/209

5/12/2018


CAPITOLUL VI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE Sectiunea I Punerea în executare a hotărârilor penale definitive ca ultimă faza a procesului penal


359

152/209

5/12/2018


§1. Structura şi limitele fazei de executare a hotărârilor penale definitive Executarea hotărârilor penale are ca obiect des ăvârşirea activităii de realizare a justiiei penale prin aducerea la înf ăptuire a celor decise prin hotărârile penale definitive. Prin urmare, judecata este urmată de o ultimă fază procesuală – executarea hotărârii penale definitive. Dacă executarea hotărârii penale este actul final al procesului penal, desf ăşurarea activităii de executare se prelungeşte şi după teminarea procesului penal. Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează prin aceea că este alcătuită din acte procesuale şi acte procedurale proprii, care nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal şi nici în cadrul executării propriu-zise a sanciunii penale.

§2. Autoritatea competentă să pună în executare hotărârile penale definitive În principiu, ar trebui să fie instana de executare în faă căreia a rămas definitvă hotărârea penală devenită executorie, însă în acest fel nu se poate asigura o eviden ă clară asupra executărilor penale întrucât sunt hotărâri care rămân definitive în apel sau în recurs. Din acest motiv, potrivit art. 418 Cod procedură penală, hotărârea instanei penale rămasă definitivă la prima instană de judecată, la instana de apel sau la instana de recurs se pune în executare de către prima instană de judecată. De la această regulă face exepie Înalta Curte de Casaie şi Justiie care a judecat cauza în primă instană, întrucât aceasta nu îndeplineşte niciodată atribuia de instană de executare. în acest sens, art. 418 alin. 2 Cod procedură penală stabileşte c ă hotărârile pronunate în primă instană de către Înalta Curte de Casaie şi Justiie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti. Când hotărârea ramâne definitivă în faa instanei ierarhic superioare, aceasta trimite de îndată instanei de executare un extras din


360

153/209

5/12/2018


acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare (art. 418 alin. 3 Cod procedură penală). În cazul liberării condiionate, legea face trimitere directă la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deinere sau de executare a pedepsei la locul de munc ă.

Sectiunea a II-a Condiiile şi modalităile de punere în executare a hotărârilor penale definitive Hotărârea penală devine definitivă în faa primei instane, a celei de apel sau de recurs, iar legea stabileşte momentul în care o hotărâre penală ramâne definitivă.

§1. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instane Articolul 416 Cod procedură penală stabileşte că hotărârile primei instane rămân definitive: 1. la data pronunării, când nu este supus ă apelului şi nici recursului, cum sunt sentinele de declinare de competenă (art. 42 alin. 4 Cod procedură penală); 2. la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când apelul declarat a fost retras înauntrul termenului; 3. la data retragerii apelului, dac ă aceasta s-a f ăcut după expirarea termenului de apel; ării termenului de recurs în cazul hot ărârilor 4. apelului la data sau expirdac ă apelul a fost respins, când nu s-a declarat nesupuse recurs în termen sau când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului; 5. la data retragerii recursului declarat împotriva hot ărârilor menionate la pct. 4, dacă retragerea s-a produs după expirarea termenului de recurs; 6. la data pronunării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menionate la pct. 4.

§2. Ramânerea definitivă a hotărârii instanei de apel


361

154/209

5/12/2018


Hotărârea instanei de apel rămâne definitivă la urmatoarele momente (art. 4161 Cod procedură penală): 1. la data expir[rii termenului de recurs, când apelul a fost admis f ără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; 2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul f ără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3. la data pronunării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menionate la pct. 1. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul încheierilor atacabile separat cu recurs, cum ar fi încheierile privind luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, cele privind suspendarea judec ăii şi confirmarea internării medicale, ca masură de sigurană provizorie (art. 141, 162, 303 Cod procedură penală).

§3. Ramânerea definitivă a hotărârii instanei de recurs Hotărârea instanei de recurs ramâne definitivă la data pronunării acesteia: Când recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faa instanei de recurs, f ără rejudecare; Cauza a fost rejudecată de către instana de recurs, după admiterea recursului; Când cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului (art. 417 Cod procedură penală). Momentul ramânerii definitive a hotărârii penale a primei  instan e, a instanei de apel sau a instanei de recurs este determinant nu numai în privina punerii în executare a acesteia, dar şi pentru aplicarea unor instituii ale dreptului penal şi civil.1 •

•

•

§4. Existena unor dispoziii ale hotărârii penale susceptibile de punere în executare2.

1 2

Gr.Theodoru, op.cit, P.S., pag. 538 T.S., s.p., d. nr. 2407/1979, C.D., 1979, pag. 481


362

155/209

5/12/2018


Hotărârea trebuie să soluioneze definitiv fondul cauzei, fie c ă se pronună cu privire la aciunea penală şi civilă, sau numai la una din ele. Dar, o hotărâre penală definitivă este executorie, fie din latura penală fie din latura civilă sau cu privire la chestiuni adiacente. Hotărârea de condamnare cuprinde în latura penală, de regulă, dispoziii care sunt susceptibile de executare. Astfel, pot fi puse în executare pedepsele aplicate, principale sau complimentare; măsurile educative sau de sigurană; amenzile judiciare şi cheltuielile judiciare avansate de către stat. În latura civil ă, sunt susceptibile de executare dispoziiile care obligă la despăgubiri civile, la restituirea lucrurilor, la restabilirea situaiei anterioare sau a altor prestaii civile, precum şi a sumelor acordate drept cheltuieli judiciare f ăcute de către pări.

§5. Modalităi de punere în executare a hotărârilor penale definitive 1. Punerea în executare a pedepselor principale În reglementarea actuală sunt trei feluri de pedepse principale: deteniunea pe viaă, închisoarea şi amenda penală.

A. Punerea deteniunii pe viaă

în executare a pedepsei închisorii sau a

Potrivit art. 420 Cod procedură penală, punerea în executare a pedepsei închisorii şi a pedepsei deteniunii pe viaă este declanşată prin emiterea mandatului de executare de către instana de executare. Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis se trimit două exemplare, după caz, organului de poliie, comandantului locului de deinere, când condamnatul este arestat sau comandantului unităii militare unde face serviciul militar cel condamnat (art. 421 Cod procedură penală). Pe baza mandatului de executare, organul de poliie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmâneaz ă un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deinere cel mai apropiat, căruia i se predă cel de-al doilea exemplar de pe mandatul de executare. Odat ă cu arestarea, dacă este cazul, se iau m ăsurile de ocrotire prevăzute în art.


363

156/209

5/12/2018


161 Cod procedură penală, faă de cei aflai în îngrijirea condamnatului. Dacă cel condamnat este deinut, comandantul locului de deinere îi înmânează un exemplar de pe mandatul de executare şi-i aduce la cunostină data când expiră durata pedepsei.

B. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă Potrivit art. 4221 Cod procedură penală, pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare. Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite câte un exemplar unit ăii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliie din localitatea în care î şi are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instana de executare consiliului local în a cărei rază teritorială î şi are domiciliul condamnatul (art. 4222 Cod procedură penală).

C. Punerea în executare a pedepsei amenzii penale Plata amenzii penale se face de condamnat la administraia financiară, care o face venit la buget. Art. 425 Cod procedură penală prevede două modalităi: în primul rând, se acordă condamnatului un termen de 3 luni, de la ramânerea definitivă a hotărârii, pentru a plăti în întregime amenda şi să depună recipisa la instana de executare, cu posibilitatea de e şalonare a plăii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare, şi obligaia de a prezenta periodic recipisa de plată. În al doilea rând, în cazul neîndeplinirii obligaiei de plată în întregime în termenul de 3 luni sau de neplată a unei rate, instana de executare dispune punerea în executare a amenzii penale astfel: -în cazul când cel condamnat este salariat sau realizeaz ă alte venituri din muncă, ori este pensionat, comunică unităii care face plata salariului sau oricărui venit din muncă, ori organului care dispune efectuarea plăii pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziia de a efectua reinerile în contul amenzii şi le varsă la bugetul de stat;


364

157/209

5/12/2018


-în cazul când cel condamnat nu se g ăseşte în vreuna din situaiile menionate, comunică organului financiar al consiliului local al localităii în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispoziia care priveşte aplicarea amenzii. Dacă în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului. Noul Cod penal, care potrivit prevederilor art. 512 din Legea 301 din 28 iunie 2004, urmează să intre în vigoare la un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (29 iunie 2004, respectiv, 28 iunie 2005) a adus modifiări fundamentale în modul de reglementare a pedepselor. Pentru prima dată s-a legiferat posibilitatea de a se aplica pedepse persoanelor juridice. De aceea un prim criteriu de clasificare a pedepselor este acela care le împarte în pedepse care se aplic ă persoanelor fizice şi pedepse care se aplic ă persoanelor juridice. Pedepsele care se aplică persoanelor fizice sunt de trei feluri: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii (art. 58 alin. 1). Pedepsele principale se împart în: pedepse principale pentru crime şi pedepse principale pentru delicte (art. 58 alin. 2). Pedepsele principale pentru crime sunt: a) deteniunea pe viaă; b) deteniunea severă între 15 şi 30 ani (art. 58 alin. 3). Pedepsele principale pentru delicte sunt: a) închisoare strictă între un an şi 15 ani; b) închisoare între 15 zile şi un an; c) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 şi 30 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei şi 1.000.000 lei; d) muncă în folosul comunităii, între 100 şi 500 ore. La data intrării în vigoare a noului Cod penal va intra în vigoare şi Legea nr. 294 din 28 iunie 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Încă din primele prevederi ale legii rezultă că executarea pedepselor se realizează în conformitate cu dispoziiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale prezentei legi (art. 1).


365

158/209

5/12/2018


Sunt multiple, complexe şi de mare dificultate problemele privind pedepsele, astfel cum sunt ele reglementate în noul Cod penal. Revine specialiştilor din acest domeniu sarcina, deloc u şoară, de a le explica şi comenta, în perioada premergătoare datei de 28 iunie 2005 când Codul penal va intra în vigoare. Deoarece executarea pedepselor principale, în comparaie cu pedepsele complementare şi pedepsele accesorii cunoaşte o reglementare fundamental diferită faă de cele prevăzute în actualul Cod penal, vom meniona în cele ce urmează câteva observaii pe care le considerăm a fi cele mai importante:

a. Executarea pedepselor principale privative de libertate Pedeapsa închisorii, a închisorii stricte, a deteniunii severe şi a deteniunii pe viaă se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare (art. 25 din Legea nr. 294/28.06.2004). Aceea şi lege prevede că se pot înfina şi următoarele categorii de penitenciare speciale: penitenciare pentru minori, penitenciare pentru femei şi penitenciare – spital, art. 26). În cadrul penitenciarelor se pot înfiina secii speciale de arestare preventivă în care pot fi deinute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest în altă cauză, precum şi arestai preventiv aflai în curs de judecată (art. 27). În raport cu gradul de limitare a libert ăii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desf ăşurare a activităilor şi condiiile de detenie legea stabileşte următoarele regimuri de executare a pedepselor privative de libertate: a) regimul de maximă sigurană; b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis (art. 32). Minorii aflai în executarea pedepsei privative de libertate sunt incluşi pe durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenă, consiliere şi supraveghere a minorilor, în func ie de vârsta şi de personalitatea fiecăruia (art. 40). Un spaiu larg este acordat în curpinsul legii drepturilor şi obliga  iilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Astfel, legea prevede garanii pentru exercitarea următoarelor


366

159/209

5/12/2018


drepturi:

dreptul la informaie, dreptul la petiionare, dreptul la corespondenă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul de a primi vizite, dreptul de a primi bunuri, dreptul la asistenă medicală, dreptul la asistenă diplomatică şi dreptul la încheierea unei căsătorii (art. 50-65). Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate au următoarele obliga  ii: a) să respecte prevederile prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a acesteia şi ale regulamentului de ordine interioară; b) să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală; c) să se supună perchezi iei corporale ori de câte ori aceast ă măsură este necesară; d) să întreină în mod corespunzător bunurile încredinate de administraia penitenciarului şi bunurile din dotarea unităilor unde prestează munca (art. 66). Legea prevede şi condiiile şi procedura liberă rii condi  ionate. Potrivit art. 86, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, inându-se seama de durata din pedepsa care mai rămâne de executat, vârsta, stare sănătăii, forma de vinovăie şi antecedentele sale penale, poate fi liberat condiionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, în condi iile Codului penal. Pedeapsa care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea liberării condiionate se calculează după cum urmează: a) în cazul în care munca este remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă, în cazul condamnailor majori şi 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnailor minori; b) în cazul activităilor cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, precum şi în cazul celor prestate în folosul comunităii, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnailor majori şi 3 zile executate pentru 2 zile de muncă, în cazul condamnailor minori; c) în cazul în care munca este prestată în condiiile prevăzute în art. 70 alin. 3, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; (art. 70 alin. 3 se refer ă la condamnaii care prestează muncă, pe baza acordului scris al acestora, în


367

160/209

5/12/2018


program de 10 ore pe zi şi nu mai mult de 50 de ore pe săptămână); d) în cazul în care munca este prestat ă în condiiile art. 70 alin. 4 se consideră 3 zile executate pentru 2 nopi de muncă (art. 70 alin. 4 se referă la munca prestată în timpul nopii, cu acordul scris al condamnatului, dar nu mai mult de 7 ore pe noapte şi 35 de ore pe săptămână); e) în cazul elaborării de lucrări ştiinifice sau invenii şi inovaii brevetate, se consideră 3 zile executate pentru 2 zile de muncă (art. 87). Liberarea condiionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cu participarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, în calitate de preşedinte, propune liberarea condiionată inând seama de fraciunea de pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care poate fi considerat ă ca executată pe baza muncii prestate, de conduita persoanei condamnate şi de eforturile acesteia pentru reintegrarea social ă, în special în cadrul activităii socio-educative, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, de responsabilităile încredinate, de recompensele acordate şi de sanciunile disciplinare aplicate, de antecdentele sale penae, precum şi de posibilităile de reintegrare a persoanei condamnate. Propunerea comisiei de admitere sau respingere a liberării condiionate, cuprinsă într-un proces-verbal scris şi motivat, împreună cu documentele ce atestă meniunile cuprinse în raport, se înainteaz ă judecătoriei în a cărei circumscripie se află locul de deinere şi se comunică persoanei condamnate. În vederea soluionării cererii de liberare condiionată a persoanei condamnate sau a propunerii formulate de comisie, instan a poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate (art. 88).

b. Executarea pedepselor principale libertate 1) Executarea muncii în folosul comunităii


neprivative

de

368

161/209

5/12/2018


Noul Cod penal nu mai reglementează executarea pedepsei la locul de muncă prevăzută în art. 867 din actualul Cod penal ci o altă modalitate, cu trăsături proprii, specifice, care o deosebesc de aceasta şi anume munca în folosul comunit ăii. Potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 294/28.06.2004, munca în folosul comunităii se execută în domeniul serviciilor publice gestionate de autorităile administraiei publice locale, în cadrul instituiilor publice la nivel local sau în cadrul asociaiilor şi fundaiilor abilitate în acest scop de instana de judecată. Abilitarea asociaiilor şi fundaiilor se acordă de instana de judecată în circumscripia căreia asociaia sau fundaia are sediul, la cerere, pe baza raportului judecătorului delegat pentru executarea pedepselor şi a documentelor prevăzute de lege care se anexeaz ă la cererea de abilitare (art. 8). Locul de executare a muncii în folosul comunităii trebuie să fie situat în circumscripia judecătoriei unde persoana condamnată are domiciliul (art. 14). Împotriva măsurilor privitoare la condiiile de executarea pedepsei persoana condamnată poate face plângere la judecătoria în a cărei circumscripie se află locul de executare a muncii în folosul comunităii. Plângerea se judecă potrivit art. 460 alin. 1 şi alin. 3-6 din codul de procedură penală care se aplică în mod corespunzător. Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la judecarea plângerii. Hotărârea instanei poate fi atacată cu recurs (art. 15).

2) Executarea pedepsei amenzii sub forma zilelor-muncă Executarea pedepsei amenzii sub forma zilelor-muncă în cazul nerespectării termenului de achitare integrală a aesteia sau a unei rate când plata amenzii a fost e şalonată se face potrivit dispoziiilor privind executarea silită a creanelor bugetare. Executorii bugetului au obligaia să comunice instanei de executare, la data achitării integrale a amenzii, executarea acesteia şi s ă încunoştiineze instana cu privire la orice împrejurare care împiedic ă executarea (art. 20).


369

162/209

5/12/2018


3) Executarea măsurilor preventive privative de libertate Reinerea şi arestarea preventivă în cursul urmăririi penale se execută în centrele de reinere şi de arestare preventivă, care se organizează şi funcionează în subordinea Ministerului Administraiei şi Internelor, iar arestarea preventivă în cursul judecăii se execută în centrele de arestare preventivă sau în secii speciale de arestare preventivă, care se organizează şi funcionează în subordinea Administraiei Naionale a Penitenciarelor. Organizarea şi funcionarea centrelor de reinere şi arestare preventivă, precum şi a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului Administra iei şi Internelor şi al ministrului Justiiei (art. 92). Reinerea se execută în temeiul ordonanei prin care s-a dispus reinerea potrivit Codului de procedură penală. Persoanele reinute sau arestate preventiv poartă costum civil. Persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă sau pot desf ăşura activităi socio-educative, în interesul centrelor de reinere şi arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventiv ă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea pedepselor (art. 93). 2. Punerea în executare a pedepselor complementare În prezent, legea prevede ca pedepse complimentare interzicerea unor drepturi (art. 54-66 Cod penal) şi degradarea militară (art. 67 Cod penal). Potrivit art. 426 Cod procedură penală, pedeapsa interzicerii exerciiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de c ătre instana de excutare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărui raza î şi are domiciul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi. Pedeapsa degradării militare se pune în executare, în baza art. 427 Cod procedură penală, prin trimiterea de către instana de executare a unei copii de pe hot ărâre, după caz, comandantului unităii militare din care a facut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

3. Punerea în executare a măsurilor de sigurană


370

163/209

5/12/2018


Instanele pot lua faă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală urmatoarele măsuri de sigurană: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o alt ă ocupaie; interzicerea de a se afla în anumite localităi; expulzarea străinilor; confiscarea specială (art. 112 Cod penal).1

A. Obligarea la tratament medical Potrivit art. 429 Cod procedură penală, măsura de sigurană a obligării la tratament medical luat ă printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direciei sanitare din judeul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faă de care s-a luat această măsură. Aceeaşi unitate sanitară va comunica de îndată persoanei faă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical locului unde urmeaz ă să i se facă tratament. Instana de executare comunică persoanei faă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenia că în caz de nerespectare a masurii luate se va dispune internarea medicală. Unitatea sanitară la care f ăptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată, potrivit art. 430 Cod procedură penală, să comunice instanei: a: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; b. sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare; c. când măsura dispusă de instană nu este sau nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezint ă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament; d. dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesar ă internarea medicală. 1

Prin Legea nr. 197 din 13.11.2000, publicată în M.O. nr.568 din 15.11.2000, la art. 112 Cod penal, s-a introdus ligera g, privind interdiciia de a reveni în locuina familiei pe o perioadă determinată


371

164/209

5/12/2018


În cazul când unitatea sanitară nu se află în raza teritorială a instanei care a dispus executarea, comunicarea se face judec ătoriei în a cărei raza teritorială se află unitatea sanitară.

B. Internarea medicală1 Măsura de sigurană a internării medicale luată pritnr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direc iei sanitare din judeul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faă de care s-a luat aceast ă măsură (art. 432 Cod procedură penală). Direcia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştiinând despre aceasta instana de executare. Unitatea sanitară la care s-a facut internarea este obligată, în cazul când consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştiineze judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară. Potrivit art.434 alin.1 Cod procedură penală, internarea medicală poate fi înlocuită sau poate înceta în cazul în care se consider ă că internarea nu mai este necesar ă. Competena de a dispune înlocuirea sau încetarea intern ării medicale revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară în care a fost internat f ăptuitorul, chiar în situaia în care măsura de sigurană a fost dispusă de o instana ierarhic superioară2. O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanei de executare.

C. Executarea altor măsuri de sigurană Potrivit art. 436 Cod procedură penală, măsura de sigurană a interzicerii unei funcii sau profesii şi m ăsura de sigurană a interzicerii de a se afla în anumite localităi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.

1

V. Pavaleanu, Practica instanelor în judeul Suceava în materie penală în semestrul I 1997, Internarea medicală, măsura provizorie, D. nr. 8/1998, pag. 100, pct.18 2 V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Codul de procedură penală adnotat, Partea Specială, vol. II, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pag. 501 (T.S., s.p., d. nr.877/1989)


372

165/209

5/12/2018


Acest organ are îndatorirea s ă asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de sigurană. Măsura de sigurană a interzicerii de a se afla în anumite localităi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boal ă sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea. Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luat ă măsura, ascultându-se şi concluziile procurorului şi apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

D. Executarea expulzării Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de sigurană a expulzării cetăeanului străin sau a persoanei f ără cetăenie, se face meniune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliie, care va proceda la efectuarea expulzării. Dacă măsura expulzării nu însoeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poli ie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă (art. 438 Cod procedură penală).

E. Executarea confiscării speciale Măsura de sigurană a confiscării speciale luată prin ordonană sau hotărâre se execută după cum urmează: lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozi iilor legii; când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate aceasta se face în prezena, după caz, a procurorului sau judec ătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei (art. 439 Cod procedur ă penală).

F. Interdicia de a reveni în locuina familiei pe o perioadă determinată1

1

M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, pag.369


373

166/209

5/12/2018


Potrivit art. 1181 Cod penal (art. 129 lit. e Cod penal nou), introdus prin Legea nr. 197 din 13.11.2000, când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenă cauzatoare de suferine fizice şi psihice asupra membrilor familiei, instana poate lua faă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuina familiei la cererea pării vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.

G. Punerea în executare a sanciunilor administrative aplicate în baza art. 91 Cod penal Sanciunile administrative pot fi dispuse de către procuror sau de către instana de judecată când se apreciază că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infraciuni şi se aplică prevederile art. 181 Cod penal (art. 19 Cod penal nou), dispunându-se scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului sau achitarea inculpatului. În aceste situa ii executarea sanciunilor se face în baza art. 441 1 Cod procedură penală.

H. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a chelutielilor judiciare avansate de stat Amenda judiciară se aplică în cursul urmăririi penale prin ordonană, iar în cursul judecăii prin încheiere şi se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii execută amenda penală (art. 442 Cod procedură penală).

I. Punerea în executare a dispoziiilor civile din hotărâre Hotărârea penală definitivă poate cuprinde, în soluionarea laturii civile, obligaia de a restitui lucrurile pării civile, de a se restabili situaia de fapt anterioară, de a fi desfiinat, total sau parial, un inscris şi de a plati despăgubiri civile şi cheltuielile judiciare pării care le-a efectuat.


374

167/209

5/12/2018


Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în p ăstrarea sau la dispoziia instanei de executare, art. 444 Cod procedură penală, prevede ca restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştiinate peroanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştiinării, persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Dispozitia hotărârii penale care declară un inscris ca fiind fals în total sau în parte, se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat, potrivit art. 445 Cod procedur ă penală. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face meniune despre aceasta pe fiecare pagin ă, iar în caz de anulare parială, numai pe paginile care conin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals s ă se facă meniune în scriptele unei unităi dintre cele la care se referă art. 145 în Codul penal (art. 159 Cod penal nou), i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre. Instana poate dispune, când constată existena unui interes legitim, eliberarea unei copii cu men iunile arătate în art. 445 alin.2 Cod procedură penală, de pe înscrisul sub semnatură privată falsificat. în aceleaşi condiii, instana poate dispune restituirea înscrisului oficial parial falsificat. Dispoziiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părilor se execută potrivit legii civile (art. 446 Cod procedură penală).

Seciunea a III-a Alte dispoziii privind executarea §1. Înlocuirea pedepsei deteniunii pe viaă


375

168/209

5/12/2018


În cazul în care cel condamnat la pedeapsa deten iunii pe viaă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, deteniunea pe viaă se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani. Înlocuirea pedepsei deteniunii pe viaă cu pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de către instana de executare, iar dac ă cel condamnat se află în stare de deinere, de către instana corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deinere. Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispozitiilor art. 420 – 423 (art. 448 Cod procedură penală).

§2. Înlocuirea pedepsei amenzii Atunci când cel condamnat se sustrage cu rea credin ă de la executarea amenzii, se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infraciunea săvârşită, inându-se seama de amenda achitată (art. 631 Cod penal, corespunzând art. 69 Cod penal nou). Potrivit art. 4491 Cod procedură penală, înlocuirea pedepsei amenzii în cazul prevăzut în art. 631 Cod penal (art. 69 Cod penal nou) se dispune de instana de executare. Sesizarea instanei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execut ă amenda.

§3. Înlocuirea pedepsei pentru militari În cazurile prevăzute de lege, executarea pedepsei închisorii care nu depăşeşte 2 ani de către militarii în termen se face într-o închisoare militară, dispoziie ce se aplică şi în cazul condamnailor care au devenit militari în termen în cursul judecăii la o instană civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în termen dup ă ramânerea definitivă a hotărârii de condamanare.

§4. Cazuri de modificări ale unor pedepse 1. Contopirea pedepselor în caz de concurs de infraciuni


376

169/209

5/12/2018


Potrivit art. 449 Cod procedură penală, pedeapsa pronunată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotarâri definitive, existena unui concurs de infraciuni. în această situaie trebuie să se procedeze, potrivit art. 36 Cod penal (art. 52 Cod penal nou), la contopirea pedepselor după regulile stabilite de art. 34, 35 Cod penal (art. 48, 49 Cod penal nou). Competena de a efectua contopirea pedepselor revine instan ei de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care condamnatul se află în stare de deinere ori în executarea pedepsei la locul de munc ă, instanei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. Sesizarea instanei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. în caz de contopire se scade din durata pedepsei durata deinerii preventive pentru toate infraciunile aflate în concurs, inclusiv cele pentru care anterior sesiz ării a beneficiat de amnistie.

2. Modificarea pedepsei în caz de descoperire a recidivei Articolul 39 alin. 6 Cod penal (art. 51 Cod penal nou) prevede că, dacă după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă instana aplică dispoziiile legale, după cum recidiva este postcondamnatorie sau postexecutorie.

3. Modificarea pedepsei în caz de descoperire de noi acte materiale care intră în coninutul infraciunii a cărei pedeapsă se execută Cu prilejul punerii în executare a pedepsei sau în cursul executării ei se poate constata că există o hotărâre definitivă cu privire la alte acte materiale care aparin aceleiaşi infraciuni. În acest caz, la cererea procurorului sau din oficiu, instana reuneşte cele două cauze penale şi pronună o nouă hotărâre cu privire la toate actele materiale aparinând aceleiaşi infraciuni, desfiinând hotărârile anterioare (art. 335 alin. 2 Cod procedur ă penală).


377

170/209

5/12/2018


4. Reducerea pedepsei pentru militari Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a mai ramas de executat se reduce cu o treime, iar dac ă s-a evideniat în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62 alin. 2 Cod penal).

§5. Alte cazuri de înlaturare sau de modificare a pedepsei 1. Intervenirea unei legi penale noi Potrivit art. 458 Cod procedură penală, când după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infraciune fapta pentru care s-a pronunat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instana ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal (art. 5, 7 şi 8 Cod penal nou). în baza acestor dispoziii, consecinele penale ale hotărârii judecătoreşti referitoare la faptele care nu mai sunt incriminate de legea penală nouă, încetează, iar dacă legea nouă este mai blândă, se aplică în mod obligatoriu, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special al închisorii pentru acea infrac iune, fie facultativ atunci când pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut prin legea nouă.1

2. Aplicarea amnistiei şi graierii Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graierii se fac de către un judecător de la instana de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecator de la instan a corespunzătoare în a cărei raza teritorială se află locul de deinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă (art. 459 Cod procedură penală). Aplicarea amnistiei şi graierii se face din oficiu. Dacă judecătorul de executare consideră că nu este cazul de a se aplica amnistia sau gra ierea, 1

Înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare (C.S.J., s.p., d. nr.77/1991, Deciziile C.S.J., 1990 – 1992, pag. 469)


378

171/209

5/12/2018


condamnatul poate sesiza instana din care face parte acest magistrat pentru a soluiona cererea sa.1

3. Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închisorii sau a deteniunii pe viaă2 A. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a deteniunii pe viaă Potrivit art. 453 Cod procedură penală, amânarea executării pedepsei închisorii sau a deteniunii pe viaă poate avea loc în trei cazuri. a. Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală, care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Constatarea bolii trebuie f ăcută printr-o expertiză medicolegală, care să stabilească că nu este posibilă tratarea bolii în cadrul reelei sanitare a Direciei Generale a Penitenciarelor, nefiind admisibilă cererea de amânare f ără efectuarea expertizei medico-legale şi f ără concluzia cu privire la imposibilitatea de a fi tratată boala la locul de executare a pedepsei. Refuzul condamnatului de a fi expertizat justific ă soluia respingerii cererii de amânare a executării pedepsei închisorii.3 b. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. Starea de graviditate trebuie stabilită printr-un act medico-legal, iar vârsta copilului prin certificatul de naştere. În acest caz, amânarea se acordă pentru orice infraciune indiferent de gravitatea acesteia. Amânarea executării durează, în cazul condamnatei gravide până la data naşterii, după care se acordă amânarea până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, dacă acesta traieşte şi este îngrijit de condamnată. Dacă copilul este abandonat, încetează amânarea întrucât această instituie are în vedere îngrijirea copilului. c. Când din cauza unor împrejurari speciale, executarea imediat ă a pedepsei ar avea consecine grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânat ă cel 1

Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 562 A. St.Tulbure, Amânarea şi întreruperea executării pedepesei închisorii sau deteniunii pe viaă, D.nr.8, 2000, pag.131-137 3 C.S.J., Secia penală, dec. nr. 2930/22.06.2000, Pandectele române nr. 4/2000, p. 48 2


379

172/209

5/12/2018


mult 3 luni şi numai o singură dată. În cazul în care s-a dispus amânarea executării pedepsei condamnatei pentru motivul că are un copil mai mic de un an, executarea poate fi din nou amânată în baza art. 453 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, fiind vorba de temeiuri juridice diferite.

B. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a deteniunii pe viaă Pentru întreruperea executării pedepsei în temeiul art. 453 alin. 1 lit c Cod procedură penală, este necesar ca familia condamnatului s ă se afle într-o situaie specială, care ar face ca executarea pedepsei s ă aibă consecine grave pentru condamnat. Cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a deteniunii pe viaă se poate face de către aceleaşi persoane ca la amânarea executării. În cazul în care cererea a fost f ăcută de o persoană neprevăzută de lege, condamnatul şi-o poate însuşi în cursul judecăii. Potrivit art.456 Cod procedură penală, instana competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instana de executare sau instana în a cărei rază teritorială se află locul de deinere sau, după caz, unitatea unde se execut ă pedeapsa la locul de muncă, corespunzatoare în grad instanei de executare1. Instana de executare, administraia locului de deinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa in evidena întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deinere, administraia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliie, în vederea executării. Administraia locului de deinere sau unitatea comunică instanei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

4. Liberarea conditionată şi încetarea executării pedepsei la locul de muncă A. Liberarea condiionată 1

Această competenă este exclusivă iar nu alternativă, C.S.J., s.p., d.nr 111/1998, R.D.P. nr. 3/1999, pag. 136


380

173/209

5/12/2018


Potrivit articolului 59 şi următoarele Cod penal (art. 71, 72 Cod penal nou), condamnatul la închisoare care a executat o parte din pedeapsa prin privare de libertate, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, poate fi liberat condiionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. Pentru condamnaii bolnavi, în vârstă sau minori, legea prevede condiii mai favorabile de liberare. Liberarea condiionată se dispune la cererea sau la propunerea f ăcută potrivit dispoziiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 din Codul penal (art. 74 Cod penal nou), de către tribunalul militar în a c ărui rază teritorială se află închisoarea militară1. Sesizarea instanei se face prin două modalităi: prin propunerea f ăcută de comisia ce functionează la locul de deinere, la care participă şi procurorul şi prin cererea celui condamnat. La propunere sau la cerere se anexeaz ă procesul-verbal al comisiei de propuneri, cu aprecierea acesteia. Instana poate să dispună admiterea cererii de liberare condiionată printr-o sentină, dacă sunt îndeplinite condiiile prevăzute de lege, iar în caz contrar, va respinge cererea. în ultima situaie, instana prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an. Sentina judecătoriei este supusă, după caz, apelului sau recursului, în termen de 3 zile, iar calea de atac exercitat ă de procuror este suspensivă de executare. Săvârşirea unei infraciuni după liberarea condiionată până la expirarea termenul de pedeapsă atrage revocarea liberării condiionate. Instana în faă căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deinere o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiionate. B. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă Dacă cel condamnat a executat o parte din durata pedepsei cu executare la locul de muncă şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, la cererea 1

C.S.J., s.p., d.nr161/1995, D. nr.2/1996, pag. 119 (locul de deinere este acela unde se află condamnatul la data când s-a facut cererea)


381

174/209

5/12/2018


sa sau a conducerii unit ăii unde condamnatul î şi desf ăşoară activitatea, instana poate dispune încetarea executării pedepsei (art. 861 Cod penal, corespunzând art. 101 Cod penal nou). Potrivit art. 4501 Cod procedură penală, încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa. Dispoziiile care reglementează soluiile pe care le poate pronuna judecătoria cu privire la liberarea condiionată, cele care se referă la fixarea unui termen pentru reînoirea cererii, la revocarea încetarii şi la căile de atac se aplică corespunzător şi încetarii executării pedepsei la locul de muncă. Instana în faă căreia hotărârea a ramas definitivă este obligată să comunice unităii unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliie din localitatea în care î şi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei. Noul Cod penal nu mai reglementează executarea pedepsei la locul de muncă ci executarea muncii în folosul comunit ăii. În legătură cu aceste aspecte facem trimitere la cele men ionate mai sus sub pct. 1 privind punerea în executare a pedepselor principale.

Seciunea a IV a Contestaia la executare Contestaia la executare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada execut ării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei.1 Potrivit art. 461 Cod procedură penală, contestaia contra executării hotărîrii penale se poate face în urm ătoarele cazuri: a) Când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. După admiterea contestaiei şi anularea executării, instana de executare dispune comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii pării în drept pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs.2 1 2

Gr. Theodoru, op. cit, P.S., p. 568 ibidem, p. 569


382

175/209

5/12/2018


b) Când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare. c) Când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare. d) Când se invocă amnistia, graierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. -Amnistia poate constitui caz de contestaie la executare numai atunci când a intervenit după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar înlăturarea executării pedepsei nu s-a f ăcut din oficiu de către judecătorul delegat, sau acesta a respins cererea de aplicare a amnistiei sub motivaia că cel condamnat este exceptat de lege, prin contestaie la executare se poate ob ine, de la instana de executare, aplicarea amnistiei omise sau refuzate de a fi aplicat ă.1 -Graierea pedepsei intervenită în cursul executării hotărârii. se aplică de către judecătorul delegat cu executarea, iar în cazul în care aceasta consideră că graierea nu operează, condamnatul poate introduce contestaii la executare, urmând ca prin procedura jurisdic ională, să se stabilească dacă graierea este sau nu aplicabil ă. -Legea se referă la orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei. Astfel, în caz de adulter, so ul inocent poate cere, după rămânerea definitivă a hotărârii, încetarea executării pedepsei în temeiul art. 304 al. 3 Cod penal. Apoi, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infraciune fapta pentru care s-a pronunat condamnarea, poate fi folosită contestaia la executare pentru încetarea execut ării pedepsei, a măsurilor de sigurană şi a măsurilor educative pronunate în baza legii vechi (art. 12 Cod penal) (art. 5 Cod penal nou). Tot astfel, pe această cale se poate cere reducerea obligatorie sau facultativ ă a pedepsei ce a mai r ămas de executat (art. 14 şi 15 Cod penal, corespunzând art. 7 şi 8 Cod penal nou). -Orice alt incident ivit în cursul executării pedepsei. Competena de a rezolva contestaia la executare revine unor instane diferite. în raport de cazul pe care se întemeiaz ă contestaia. Astfel, dacă cel condamnat este deinut, contestaia se introduce la instana corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 570


383

176/209

5/12/2018


locul de deinere, iar dacă execută pedeapsa la locul de muncă, la instana corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află unitatea unde acesta prestează munca. Competena nu este alternativă, ci este determinată de situaia condamnatului. Compunerea instanei este cea prevzută de lege pentru judecata în primă instană, cu un singur judecător. În cazul în care contestaia se referă la modul în care se execută dispoziiile civile ale hotărîrii sau cheltuielile judiciare acordate părilor, este competentă instana de executare, în primele două cazuri de contestaie, iar în cel de-al treilea instana care a pronunat hotărîrea ce se execută (art. 463 Cod procedură penală). Contestaia la executare pentru orice altă chestiune decât cea referitoare la cazurile prevăzute de art. 461 lit. a, b şi c Cod procedură penală, este de competena instanei civile, cum ar fi cea împotriva măsurilor asigurătorii . În cazul prevăzut de art. 461 lit. d Cod procedur ă penală, nu se poate face contestaie la executare în legătură cu dispoziiile civile, deoarece motivele ce pot fi invocate în acest caz de contesta ie privesc aspecte ce au incidenă numai asupra laturii penale a hotărârii ce se execută. Contestaia privitoare la amenzile judiciare este de competen a instanei care le-a pus în executare, iar rezolvarea se face dup ă aceleaşi reguli ce au fost examinate.

CAPITOLUL VII PROCEDURI SPECIALE Seciunea I


384

177/209

5/12/2018


Consideraii generale Procedura specială este definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desf ăşurare a procesului penal parial diferită de procedura obişnuită. Cuprinzând norme speciale faă de normele generale ale procedurii obişnuite, procedura specială are faă de aceasta poziia normelor speciale faă de normele generale. Pentru reglementarea unor proceduri speciale se folosesc criterii diferite. -Un prim criteriu, îl constituie anumite stări şi calităi ale persoanei trase la răspundere penală. Sub acest aspect, starea de minoritate a infractorului impune un mod special de urmărire şi de judecată, care să întărească protecia sa procesuală, având în vedere lipsa de maturitate a acestuia. -Un alt criteriu pentru instituirea unei proceduri speciale de urmărire sau de judecată îl poate constitui infraciunea săvârşită şi condiiile în care a fost descoperit ă.

Seciunea a II-a Urmărirea şi judecarea unor infraciuni flagrante §1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infraciuni flagrante Instituirea procedurii speciale pentru unele infraciuni flagrante răspunde, pe de o parte, unor interese de ordin procesual, deoarece în asemenea condiii sporesc valenele principiului operativităii în procesul penal, iar pe de altă parte, această procedură grăbeşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal.

§2. Noiunea de infraciune flagrantă Potrivit art. 465 alin. 1 Cod procedură penală, este flagrantă infraciunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după


385

178/209

5/12/2018


săvârşire. Acest sens are în vedere infraciunea tipică flagrantă, însă legea prevede şi o infraciune denumită cvasiflagrantă. Astfel, potrivit art. 465 alin. 2 Cod procedură penală, este considerată flagrantă şi infraciunea a cărui f ăptuitor, imediat după săvârşire - este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori surprins aproape de locul comiterii infraciunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-1 presupune participant la infraciune. Pentru existena stării de flagrantă nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, ci este necesară şi prinderea f ăptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta.

§3. Cazurile şi condiiile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infraciuni flagrante Procedura specială prevăzută de art. 466 Cod procedură penală se aplică numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ trei condiii: -Infraciunea să fie flagrantă, indiferent dacă îndeplineşte cerinele flagranei propriu-zise sau ale cvasiflagranei. Cu privire la această condiie facem trimitere la consideraiile precedente. -Infraciunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravante ale acestor infraciuni. La stabilirea acestor limite de pedeaps ă s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infraciuni de minimă importană, sancionate cu amendă sau cu închisoare până la un an, dar nici de prea mare gravitate, pedepsite cu pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, întrucât pentru acestea trebuie s ă existe garaniile procedurii obişnuite. -Infraciunea trebuie să fie săvârşită în anumite localităi, fie în anumite locuri în afara acestor localit ăi, prevăzute de lege. Art. 466 Cod procedură penală, are în vedere trei situaii şi anume: săvârşirea infraciunii flagrante în municipii sau oraşe, inându-se seama de aglomeraia care se poate produce şi de frecvena faptelor penale comise în asemenea localităi; în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, situate în afara municipiilor şi oraşelor, dar care presupun o anumită aglomeraie şi în orice loc aglomerat, permanent sau temporar, cum ar fi o întrunire, o competi ie sportivă sau o ceremonie religioasă desf ăşurată în afara oraşelor.


386

179/209

5/12/2018


§4. Alte aspecte privind procedura specială de urmărire şi judecare a unor infraciuni flagrante Potrivit art. 478 al. 1 Cod procedur ă penală, în caz de concurs de infraciuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infraciunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infraciunilor facându-se separat. În caz de indivizibilitate şi conexiune între infraciuni flagrante, îndeplinind condiiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente şi unor infraciuni care nu îndeplinesc aceste condiii, se pot întrevedea două posibilităi:1 -dacă infraciunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infraciuni, se vor urma două proceduri diferite: pentru infraciunea flagrantă se va aplica procedura urgent ă, iar pentru celelalte infraciuni indivizibile şi conexe, procedura obişnuită; -dacă disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecarea se va face pentru toate infraciunile după procedura obişnuită. Articolul 479 Cod procedură penală prevede două cazuri în care infraciunea, deşi flagrantă şi întrunind condiiile prevăzute în art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale. -Dacă infraciunea este săvîrşită de un minor. În acest caz legea a stabilit o procedură specială de urmărire şi de judecare a infractorilor minori, cu garaniile necesare de protecie a acestei categorii de infractori. -Dacă infraciunea face parte dintre infraciunile prevăzute în articolul 279 alin. 2 lit. a Cod procedur ă penală, plângerea se adresează instanei de judecată f ără a se mai efectua urm ărirea penală. În aceste cazuri, organul de urmărire penală este obligat să constate prin procesverbal săvârşirea vreuneia dintre infraciunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a, urmând să trimită constatările f ăcute instanei sesizate prin plângerea prealabilă numai dacă persoana vătămată o cere în mod expres. În cazul infraciunilor prevăzute în art. 279 alin 2 lit. b şi c Cod procedură penală se aplică procedura de urmărire şi judecare a unor infraciuni flagrante numai dacă persoana vătămată a introdus plîngerea 1

Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 588


387

180/209

5/12/2018


prealabilă la organul de urmărire penală în termen de 24 de ore de la săvîrşirea infraciunii flagrante. În acest scop, persoana v ătămată este chemată şi întrebată de organul de urmărire penală dacă înelege să facă plîngerea în termenul mai sus arătat

§ 5. Procedura de urmărire şi de judecare a infraciunilor flagrante Această urgenă se manifestă prin termene scurte în care trebuie să se desf ăşoare urmărirea şi judecata. Această procedură specială cuprinde, în ceea ce priveşte urmărirea penală câteva activităi obligatorii şi anume: constatarea infraciunii flagrante, luarea măsurilor preventive şi trimiterea în judecată.1

1. Constatarea infraciunii şi cercetarea penală Potrivit art. 467 Cod procedură penală, organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemneaz ă cele constatate cu privire la fapta s ăvîrşită. În procesul-verbal se consemnează declaraiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe. Competena de a întocmi procesul-verbal revine organului de urmărire penală, deci organului de cercetare penală şi procurorului.

2. Luarea măsurilor preventive Organul de urmărire penală, care a constatat săvârşirea unei infraciuni flagrante pentru care se aplică procedura specială, este obligat potrivit art. 468 Cod procedură penală, s ă-1 reină pe învinuit pe o perioadă ce nu poate depăşi 24 de ore. Dacă reinerea se ia în mod obligatoriu în cazul procedurii flagrante, arestarea preventivă a învinuitului este lăsată la aprecierea procurorului care poate solicita judecătorului arestarea învinuitului. În situaia în care procurorul nu ia măsura arestării preventive a învinuitului cauza va trece la procedura obişnuită 1

I. Neagu, op. cit., p. 700


388

181/209

5/12/2018


Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a aciunii penale, î şi însuşeşte concluziile organului de cercetare penală, şi dă rechizitoriu prin care pune în mişcare aciunea penală. Cu acest prilej procurorul trebuie s ă-l asculte pe inculpat în prezena apărătorului şi să-i prezinte materialul de urmărire penală.

3. Trimiterea în judecată Potrivit art. 470 Cod procedură penală, procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronună în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, în baza art. 262, ori restituie cauza în temeiul art. 265. Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriul, prin care se pune în mi şcare aciunea penală, şi înaintează de îndată dosarul instanei competente, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, aceasta se efectuează potrivit procedurii obişnuite, aplicându-se în mod corespunzător art. 267 şi 268 Cod procedură penală.

§6. Măsuri pregătitoare şedinei de judecată În baza art. 472 C.pr.pen., pre şedintele instanei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului, dispunînd aducerea cu mandat a martorilor şi a pării vătămate. Inculpatul este adus la judecată, iar celelalte pări nu se citează. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Când instana constată că în cauză nu sunt întrunite aceste condiii, judecata se face potrivit procedurii obi şnuite.

§7. Judecata în primă instană Modul în care se desf ăşoară şedina de judecată în primă instană, în cadrul procedurii urgente este reglementat prin art. 473 C.pr.pen.


389

182/209

5/12/2018


Potrivit art. 476 C.pr.pen., instana examinează aciunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civil ă, iar preteniile acesteia pot fi soluionate f ără amânarea judecăii. Dacă persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal (art. 159 Cod penal nou), ori o persoan ă lipsită de capacitate de exercitare sau cu capacitate de exerciiu restrânsă, instana examinează aciunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluionarea aciunii civile nu duce la amânarea cauzei. Dac ă nu sunt îndeplinite condiiile alineatelor precedente, înstana rezervă soluionarea aciunii civile pe calea unei aciuni separate la instana civilă, care este scutită de taxe de timbru. În conformitate cu art. 475 C.pr.pen., instana este obligată să se pronune asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de de inere este adus la pronunare. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 ore, fa ă de 20 zile în cazul procedurii obişnuite.

§8. Apelul şi recursul Potrivit art. 477 C.pr.pen., termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunare,1 iar dosarul cauzei se înainteaz ă instanei corespunzătoare în următoarele 24 ore de la declararea căii de atac. Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenă. Legea nu fixează durata termenelor de judecată, dar se are în vedere stabilirea unor termene scurte. Întrucât dispozi iile privind procedura specială de urmărire şi judecare a unor infraciuni flagrante nu au în vedere exercitarea căilor extraordinare de atac şi nici executarea hotărârilor definitive pronunate în aceste cauze, se vor aplica dispoziiile de drept comun privind procedura obişnuită.2

Seciunea a III - a 1

Dacă în cursul judecăii s-a trecut la procedura obişnuită, termenul de apel şe de recurs va fi de 10 zile, T.S., s.p. nr. 1614/1976, CD, 1976, p. 474 2 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, p. 374


390

183/209

5/12/2018


Procedura specială de urmărire şi de judecare a infraciunilor de corupie asimilate sau în legătură directă cu acestea §1. Cauzele la care se referă această procedură specială Infraciunile supuse unei proceduri speciale sunt luarea de mit ă, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenă, însă necesitatea administrării mai îndelungate a probelor în cazul acestor fapte a determinat legiuitorul să stabilească termene de urmărire şi de judecată mai mari decât cele pentru procedura special ă a infraciunilor flagrante. Potrivit art. 5 din Legea nr. 78/2000, sunt infraciuni de corupie infraciunile prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, precum şi infraciunile prevăzute în legi speciale, ca modalităi specifice ale infraciunilor menionate din Codul penal, în funcie de calitatea persoanelor care le săvârşesc sau faă de care se săvârşesc faptele, în raport cu sectoarele activitate unde acestea seiunilor comit. de corupie Sunt infracdeiuni asimilate infrac infraciunile prev. la art. 10-13 din Legea nr. 78/2000. Prevederile acestei legi sunt aplicabile şi infraciunilor menionate la art. 17 care sunt în legătură directă cu infraciunile de corupie sau cele asimilate acestora.

§2. Persoanele cărora li se pot aplica măsuri de prevenire, descoperire şi sancionare a faptelor de corupie Potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, m ăsurile de prevenire, descoperire persoane: şi sancionare a faptelor de corupie se aplică următoarelor a) care exercită o funcie publică, indiferent de modul în care au fost învestite în cadrul autorităilor publice sau instituiei publice; b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influena, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăilor comerciale, companiilor naionale, societăilor naionale, unităilor cooperatiste sau ale altor ageni economici; c) care exercită atribuii de control potrivit legii;


391

184/209

5/12/2018


d) care acordă asistenă specializată unităilor prevăzute în lit. a şi b, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influena; e) care, indiferent de calitatea lor, realizeaz ă, controlează sau acordă asistenă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influena cu privire la: operaiuni care controlează circulaia de capital, operaiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacii comerciale interne şi internaionale; f) care dein o funcie de conducere într-un partid sau într-o formaiune politică, într-un sindicat, într-o organizaie patronală, ori într-o asociaie f ără scop lucrativ sau fundaie; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a - f, în condiiile prevăzute de lege.

§3. Urmărirea penală şi judecarea infraciunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 Prin noua lege s-au prevăzut dispoziii speciale privind descoperirea şi urmărirea infraciunilor de corupie, asimilate acestora sau în legătură directă cu ambele categorii (Cap. IV - Sec iunea a II-a).1 S-au instituit structuri specializate în acest domeniu, la nivel naional, Secia de combatere a corupiei şi criminalităii organizate, care funcionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie şi structuri teritoriale, servicii în cadrul parchetelor de pe lâng ă curile de apel şi birouri în cadrul Parchetelor de pe lâng ă tribunale (art. 28 al. 1 şi 2). Pentru infraciunile în legătură directă cu infraciunile de corupie şi cele asimilate acestora, procurorul specializat supravegheaz ă cercetările penale (art. 28 al. 3) 2 Prevederile legii se completează în ceea ce priveşte urmărirea şi judecata, cu dispoziiile Codului de procedură penală, atât în ceea ce priveşte procedura în cazul infraciunilor flagrante, cât şi cea referitoare la procedura obişnuită, după caz (art. 31).

1

I. Laşcu, L.C. Laşcu, O nouă reglementare în legătură cu infraciunile de corupie, D. nr. 10/2000, p. 3-12; M. Apetrei, op. cit., p. 400-408 2 Dorin Ciuncan, Competena procurorului specializat în combaterea corupiei, D. nr. 10/2001, p. 154-156


392

185/209

5/12/2018


Seciunea a IV-a Procedura în cauzele cu infractori minori §1. Ocrotirea minorilor în cazul procesului penal Instituirea unei proceduri speciale în cauze cu infarctori minori, se înscrie pe linia preocupării legiuitorului român de a asigura pentru această categorie de persoane lipsite de o maturitate deplin ă, un plus de garanii procesuale, care să servească într-un mod şi mai pregnant la îmbinarea laturii represive cu a celei educative, ătrsătură ce caracterizează în ansamblul său, sistemul nostru sancionator penal.1 Deşi în mod firesc, procedura specială ar trebui să fie aplicată minorului numai până la împlinirea vârstei de 18 ani, totu şi prin art. 483 C.pr.pen. se prevede că atunci când inculpatul era minor, la data sesizării instanei, se va aplica procedura specială, chiar dacă acesta a devenit major în timpul judecăii.

§2. Procedura de urmărire a infractorilor minori În cauzele cu infractori minori, urmărirea penală se desf ăşoară potrivit normelor procedurii obişnuite, în cea mai mare parte, care se completează cu alte două dispoziii legale privind chemarea unor persoane la ascultarea minorilor şi obligativitatea anchetei sociale. Aceste dispoziii, care derogă de la procedura obişnuită, sunt menite ca să asigure, pe de o parte ambiana potrivită ascultării minorului, iar pe de altă parte să ofere organelor judiciare unele elemente suplimnetare utile atât pentru lămurirea cauzei, sub toate aspectele sale, cât şi pentru individualizarea tratamentului sancionator.2 A doua derogare este prevăzută în art. 481 C.pr.pen. potrivit căreia atunci când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează delegatul autorităii tutelare, precum şi pe părini, iar când este cazul, pe tutore, 1

V. Dongoroz. în colab.; Explicaii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti; 1976, p. 375 2 V. Dongoroz, în colab. op, cit.P.S. vol. II, p. 378


393

186/209

5/12/2018


curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. A treia derogare este prevăzută de art. 482 al. 1 C.pr.pen., în sensul că, în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instana de jduecată are obligaia să dispună efectuarea anchetei sociale. Această dispoziie nu trebuie interpretată în sensul că, în mod alternativ, unul 1din cele două organe judiciare va dispune efectuarea anchetei sociale. Obligativitatea dispunerii anchetei sociale pentru organul de urmărire penală există întotdeauna când în cauză se desf ăşoară urmărirea penală. Această obligaie revine instanei de judecată numai atunci când minorul a săvârşit o infraciune pentru care punerea în mişcare a aciunii penale se face la plângerea prealabil ă a persoanei vătămate şi aceasta se poate adresa direct acestui organ judiciar (art. 279 al. 2 lit. a Cod procedură penală). Obligativitatea efectuării anchetei sociale subzistă în toate cazurile cu infractori minori, chiar dac ă în cursul urmăririi penale aceştia au 2devenit majori, întrucât acest act serve şte la individualizarea sanciunii.

§3. Judecarea infractorilor minori Potrivit art. 483 alin. 1 C.pr.pen., cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competen ă obişnuită, de către judecători anume desemnai potrivit legii. Instana compusă potrivit dispoziiilor menionate rămâne competentă să judece, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârşit infraciunea în timpul cât era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanei împlinise vârsta de 18 ani (art. 483 al. 2 Cod procedur ă penală). La judecarea cauzei se citează, în afară de pări, autoritatea tutelară şi părinii iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenă este considerată ca necesară de c ătre instană. 1

I. Neagu, op. cit., p. 710 T.S., s.p. nr. 3510/1972, CD, 1972, p. 482, Trib. Jud. Sibiu, dec. pen. nr. 150/1990, D. nr. 1/1992, p. 86 2


394

187/209

5/12/2018


Cum legea nu distinge, citarea persoanelor men ionate are loc indiferent dacă inculpatul minor a împlnit vârsta de 16 ani, a şa cum se întâmplă în cursul urmăririi penale. Potrivit art. 485 C.pr.pen., şedina în care are loc judecarea infractorului minor se desf ăşoară separat de celelalte şedine şi nu este publică. Când inculpatul este minor sub 16 ani, instan a, după ce-l ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din instană, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenă negativă asupra minorului. Atunci când în aceeaşi cauză sunt mai muli inculpai, dintre care unii minori şi al ii majori, cauzele se disjung, în una desf ăşurânduse judecata după procedura specială, iar în cealaltă după procedura obişnuită. Judecata în apel şi în recurs în cauzele cu infractori minori se desf ăşoară după procedura specială, aplicându-se dispoziiile derogatorii examinate (art. 493 Cod procedur ă penală). Participarea procurorului este obligatorie la judecarea cauzelor cu infractori minori în prim ă instană, în apel şi în recurs (art. 315, 376 11 şi 385 al. 4 C.pr.pen.).

§4. Executarea mustrării Potrivit art. 487 C.pr.pen., în cazul cînd s-a luat faă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedina în care s-a pronunat hotărârea. Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei s ăvârşite, în sf ătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totodată atenia că dacă va săvârşi din nou o infraciune, se va lua faă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeaps ă (art. 102 din Codul penal, corespunzând art. 116 Cod penal nou). Această măsură se execută de către prima instană imediat, la pronunare, chiar dacă hotărârea prin care s-a pronunat nu este definitivă, întrucât numai în aceste condiii î şi poate produce efectele


395

188/209

5/12/2018


mustrarea aplicată minorului.1 Măsura mustrării se poate lua şi faă de inculpatul care a devenit major la pronunarea hotărârii.2

§5. Punerea în executare a libertăii supravegheate Potrivit art. 448 C.pr.pen., când instana a luat faă de minor măsura libertăii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedina în care este pronunată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituiei speciale căreia i s-a încredinat supravegherea sunt de faă. Când punerea în executare nu se poate face în aceea şi şedină, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute de lege. Măsura educativă a libertăii supravegheate constă, potrivit art. 103 Cod penal (art. 117 Cod penal nou), în l ăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebit ă, care curge de la data punerii în executare. Supravegherea poate fi încredin ată, după caz, părinilor minorului, celui care 1-a adoptat sau tutorelui.

§6. Internarea minorului într-un centru de reeducare Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Această măsură se ia faă de minorul în privina c ăruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare (art. 104 Cod penal, respectiv, art. 119 Cod penal nou). Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare şi revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea acestei măsuri se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în prim ă instană pe minor (art. 491 al. 1 C.pr.pen.).

1 2

Gr. Teodoru, op. cit., P.S., p. 609 Plenul TS., dec. îndr.nr. 1/1971., CD, 1971, p. 29


396

189/209

5/12/2018


§7. Internarea înr-un institut medical educativ Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia fa ă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaie (art. 105 Cod penal, corespunzând art. 120 Cod penal nou). Această măsură se dispune de instana competentă să judece cauza în care minorul este implicat. În lipsa unor dispozi ii speciale de punere în executare, se vor aplica prin analogie dispoziiile din art. 432 C.pr.pen., referitoare la punerea în executare a măsurii de sigurană a internării medicale, care se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direciei sanitare din judeul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faă de care s-a luat această măsură. Judecătoria sau tribunalul care 1-a judecat în prim ă instană pe minor, are competena să dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical educativ (art. 491 al. 2 C.pr.pen.). Potrivit art. 4911 C.pr.pen., executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate fi amânat ă sau întreruptă în cazurile şi în condiiile prevăzute în art. 453 şi 455 C.pr.pen. Revocarea sau meninerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau dintr-un institut medical educativ, când minorul a săvârşit din nou o infraciune, se dispune de instana competentă sa judece acea infraciune (art. 492 C.pr.pen.).

Seciunea a V-a Alte proceduri speciale §1. Reabilitarea judecătorească


397

190/209

5/12/2018


1.Condiiile reabilitării judecătoreşti Reabilitarea este o instituie a dreptului penal care face să înceteze decăderile şi interdiciile, precum şi incapacităile care rezultă din condamnare (art. 133. Cod penal), realizându-se reintegrarea social ă a condamnatului în temeiul bunei sale conduite.1 Codul nostru de procedură penală reglementează două forme de reabilitare: de drept şi judecătorească, care se difereniază prin condiiile care se cer a fi îndeplinite şi prin modul în care operează această instituie.2 Astfel reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu dep ăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infraciune (art. 134 Cod penal, respectiv, art. 151 Cod penal nou). Când condamnarea este mai gravă, reabilitarea se poate obine pe cale judecătorească, cu îndeplinirea condiiilor de termen, comportare a condamnatului şi posibilităile materiale de viaă ale acestuia (art. 135-136 Cod penal, respectiv, art. 152, 153 Cod penal nou). Reabilitarea de drept produce efecte „ope legis" la îndeplinirea termenului prevăzut de lege şi a condiiei de a nu fi săvârşit o altă infraciune, iar reabilitarea judecătorească se acordă de instana de judecată, după o procedură specială. Dacă o persoană are interesul legitim de a i se recunoaşte că a operat reabilitarea de drept, are posibilitatea de a se adresa instan ei judecătoreşti, care are competena să constate această situaie.3 Potrivit art. 495 C.pr.pen., cererea de reabilitare judec ătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia de so sau de rudele acestuia. Soul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului, dar numai cu îndeplinirea condiiilor prevăzute de art. 135 şi 136 Cod penal.4 Cererea de reabilitare trebuie să cuprindă următoarele meniuni:

1

V. Dongoroz, în colab., op. cit., vol. II, p. 387 Gh. Nistoreanu, în colab., Manual de drept procesual penal, P.S., Ed. Europa Nouă, Bucureşti, 1999, p. 316 3 Plenul T.S., dec. îndr. nr. 8/1969, p. 63 4 Dacă cererea era prematură pentru condamnat, nici soia şi nici rudele apropiate nu pot cere reabilitarea, TS, Sec. pen. .d.nr. 103/1975, RRD nr. 6/1976, p. 53 2


398

191/209

5/12/2018


-adresa condamnatului, iar cînd cererea este f ăcută de altă persoană, adresa acesteia; -condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunată această condamnare; -localitatea unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducererea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; -temeiurile cererii de reabilitare, care justifică admiterea cererii; -indicaiile utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluionarea cererii. La cerere se anexează actele din care rezultă îndeplinirea condiiilor cerute de Codul penal pentru acordarea reabilit ării.

2. Judecarea cererii de reabilitare Potrivit art. 494 C.pr.pen., este competentă să se pronune asupra reabilitării judecătoreşti, fie instana care a judecat în primă instană cauza în care s-a pronunat condamnarea, pentru care se cere reabilitarea, fie instana corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul. În situaia în care între timp s-a schimbat competen a de judecată în fond a cauzei, competentă a se pronuna asupra reabilitării este instana competentă să judece cauza în primă instană la data introducerii cererii.1 Atunci când judecata în primă instană a fost de competena unei instane militare, prin „instană corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul” se înelege instana civilă corespunzătoare în grad.2 În cazul hotărârilor de condamnare pronunate de instane străine. care au fost recunoscute de instanele din ară, competentă a se pronuna asupra reabilitării judecătoreşti este prima instană care a pronunat recunoaşterea.3 Dacă nu sunt îndeplinite aceste condi ii, cererea se respinge pentru situaiile prevăzute în art. 497 C.pr.pen. şi anume: -când a fost introdusă înainte de termenul legal; 1

Plenul TS dec. îndr. nr.8/1969, CD, 1969. p. 63 TS, s.p. d.nr. 2815/1975, CD, 1975, p.324 3 V. Dongoroz, în colab., op.cit., P.S., vol, II, p, 388 2


399

192/209

5/12/2018


-când lipseşte meniunea prevăzută în art. 495 al. 2 lit. a, privind adresa condamnatului şi petiionarul nu s-a prezentat la termenul de înf ăişare; -când lipseşte meniunea prevăzută în art. 495 al. 2 lit. b - e şi petiionarul nu a completat cererea la prima înf ăişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea complet ării. După respingerea cererii de reabilitare, se poate introduce o nouă cerere după împlinirea termenului legal, dacă prima cerere a fost respinsă ca prematură, iar în lipsa celorlalte men iuni cererea de reabilitare poate fi repetată oricând, îndepărtându-se lipsurile anterioare. În cazul în care cererea este complet ă, şi f ăcută în termen, instana trece la soluionarea ei în baza art. 498 C.pr.pen. Hotărârea prin care instana rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunată de instana de apel este supus ă recursului (art. 501 C.pr.pen.). După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instana dispune să se facă meniune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea (art. 502 C.pr.pen.). Potrivit art. 139 Cod penal (art. 137 Cod penal nou), reabilitarea judecătorească este anulată dacă, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o alt ă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare. În acest caz, în baza art. 503 C.pr.pen., procurorul poate cere instanei care a soluionat cererea de reabilitare de a dispune după aceeaşi procedură anularea reabilitării, înlăturându-se şi meniunea de pe hotărârea de condamnare.

§2. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept Articolul 504 Cod procedură penală, reglementează două cazuri care dau dreptul la reparaie şi anume condamnarea pe nedrept a oricărei persoane şi privarea de libertate în mod greşit.


400

193/209

5/12/2018


-Primul caz are în vedere că orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hot ărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, întrucât prima hotărâre chiar nedreaptă fiind nu devine în principiu executorie în sistemul nostru de drept. -Al doilea caz este prevăzut de art. 504 al. 2 Cod procedură penală, în sensul că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior, pentru motivele prevăzut de art. 10 lit. a, Cod procedur ă penală, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripia, amnistia sau dezincriminarea faptei. Repararea pagubei pentru privarea sau restrângerea de libertate pe nedrept se acordă numai în cazul în care s-a produs un prejudiciu deosebit de grav care depăşeşte substanial pe cel produs în mod normal printr-o astfel de măsură. Aciunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăită, potrivit art. 506 Cod procedură penală, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de c ătre persoanele care se aflau în întreinerea sa. Aciunea poate fi pornită în termen de 18 luni de la r ămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanei de scoatere de sub urmărire penală. Instana civilă competentă este tribunalul în a c ărei rază teritorială domiciliază persoana îndreptăită la reparaii, iar aciunea civilă se îndreaptă împotriva statului, care este citat prin Ministerul Finanelor Publice. Judecarea aciunii se face potrivit normelor de drept procesual civil, iar reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul material şi moral pe care 1-a suferit, instan a putând admite sau respinge aciunea. Potrivit art. 505 alin. 2 Cod procedur ă penală, reparaia constă în plata unei sume de bani sau, inându-se seama de condiiile celui îndreptăit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, reparaia poate consta în constituirea unei rente viagere, ori din obliga ia ca pe


401

194/209

5/12/2018


cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a c ărei libertate a fost restrânsă să fie încredinat unui institut de asistenă socială şi medicală. Persoanele îndreptăite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă stabilită potrivit legii şi timpul cât au fost private de libertate. În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit dispoziiilor art. 506, statul are aciune în regres împotriva aceluia care cu rea-credină sau din gravă neglijenă a provocat situaia generatoare de daune (art. 507 Cod procedură penală).

§3. Procedura în caz de dispariie a înscrisurilor judiciare Potrivit art. 508 Cod procedură penală, în cazul dispariiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care apar ine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal, prin care constată dispariia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi ref ăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonană sau instana de judecată prin încheiere dispune, în baza art. 509 Cod procedură penală, după caz, înlocuirea sau reconstiturea dosarului ori înscrisului dispărut. Încheierea instanei se dă f ără citarea părilor, afară de cazul când instana consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instana de judecată, înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluionate, de instana la care dosarul se găseşte în conservare. Când constatarea dispariiei s-a f ăcut de un organ de urmărire penală sau de o instană de judecată, altele decât cele arătate, organul de urmărire penală sau instana de judecată care a constatat dispariia trimite organului de urmărire penală sau instanei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut (art. 510 Cod procedură penală). Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instana de judecată ia măsuri pentru obinerea copiei, care ine locul înscrisului


402

195/209

5/12/2018


original până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficial ă i se eliberează o copie certificată de pe aceasta (art. 511 Cod procedur ă penală). Reconstituirea înscrisului dispărut se face când nu exist ă o copie oficială a acestuia, iar reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le con inea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de prob ă. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonana organului de urmărire penală, confirmată de procuror sau prin hotărârea instanei dată cu citarea părilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunată de instana de apel este supusă recursului (art. 512 Cod procedură penală).

§4. Cooperarea judiciară internaională în materie penală 1. Consideraii generale Cooperarea judiciară internaională este guvernată în prezent de Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciar ă internaională în materie penală, intrată în vigoare la 1 septembrie 2004, cu excepia titlului III (Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare şi predare care, potrivit art. 189 va intra în vigoare la data ader ării României la Uniunea Europeană. Începând cu data aderări României la Uniunea Europeană, dispoziiile titlului III vor înlocui, în relaiile cu statele membre ale uniunii Europene, dispoziiile în materie de extrădare. Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrog ă Legea nr. 704/2001 privind asistena judiciară internaională în materie penală. La aceeaşi dată se abrogă: - Legea nr. 296/2001 privind extrădarea; - Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate; - Ordonana Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplic ării conveniilor internaionale în materie de tansfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privin a predăriipreluării condamnailor, aprobată prin Legea nr. 113/2000; - Art. 519-521 din Codul de procedură penală.


403

196/209

5/12/2018


S-a creat asfel un cadru juridic unitar în materia cooper ării judiciare internaionale în materie penală care aduce importante noutăi în acest domeniu între care menionăm: 1) Acordarea asistenei judiciare internaionale în materie penal ă este subordonată principiilor constituionale, principiilor fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român; 2) Pentru fiecare formă de cooperare judiciară internaională a fost avută în vedere armonizarea legii cu prevederile noilor instrumente ale Uniunii Europene: Convenia privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995, Convenia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996, Convenia Uniunii Europene privind asisena judiciară internaională în materie penală din 29 mai 2000 şi deciziacadru din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchet ă; 3) Transpunerea în dreptul intern prin dispoziiile Titlului III, care va intra în vigoare la data ader ări României la Uniunea Europeană, a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. În cele ce urmează vom prezenta elementele de noutate întâlnite în formele de cooperare judiciară internaională în materie penală reglementate de Legea nr. 302/2004.

2. Asistena judiciară internaională În comparaie cu vechea reglementare cuprisă în Legea nr. 704/201, Legea nr. 302/2004 permite comunicarea directă între autorităile judiciare române şi cele străine. Astfel, cererile de asistenă judiciară internaională pot fi transmise direct de autorităile judiciare, solicitante autorităilor judiciare solicitate în cazul în care instrumentul juridic internaional aplicabil în relaia între statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. De asemenea, legea permite folosirea pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, a mijloacelor electronice, în special a fax-ului (nefiind exclusă nici folosirea altor mijloace electronice, precum e-mail-ul, dacă autenticitatea şi confidenialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.


404

197/209

5/12/2018


Legea nr. 302/2004 reglementează pentru prima dată audierile prin videoconferină (art. 164), ca alternativă la cererea obişnuită de comisie rogatorie internaională. Astfel, în cazul în care o persoană se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoan ă să compară personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferină. Este necesar însă ca în cererea de videoconferină să se precizeze motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. Audierea are loc întotdeauna în prezena magistratului român competent, asistat, după caz, de un interpret, efectuându-se îns ă direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne. Martorul sau expertul au dreptul de a fi asistai, după caz, de un interpret şi pot invoca dreptul de a nu depune m ărturie. De asemenea, dacă sunt întrunite condiiile legale, se pot lua m ăsuri de protecie a martorului. O altă noutate adusă de lege priveşte constituirea echipelor comune de anchetă (art. 168). Textul transpune în dreptul intern deciziacadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, un instrument important de luptă împotriva criminalităii organizate, precum şi dispoziiile pertinente ale Conveniei Uniunii Europene din 29 mai 2000. Potrivit art. 1 din decizia-cadru, „Prin acord, autorităile competente din două sau mai multe state membre pot înfiina echipe comune de anchetă pentru un scop precis şi o durată determinată, care poate fi prelungită prin acordul părilor, în vederea efectuării unei anchete penale şi unul sau mai multe dintre statele membre care au înfiinat echipa”. În aplicarea acestor norme europene, legea română prevede că, „în vederea facilitării soluionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchet ă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate”. Potrivit legii, componena echipei este decisă de comun acord, persoanele desemnate de partea română având calitatea de membri, iar


405

198/209

5/12/2018


cei desemnai de statul/statele străin(e), calitatea de membri detaşai. Un membru al echipei va fi desemnat conducătorul acesteia fiind în mod obligatoriu reprezentant al autorităii judiciare române (procuror). O altă procedură prevăzută de Convenia Uniunii Europene privind asistena judiciară în materie penală, care a fost reglementată şi de legea română este supravegherea transfrontalieră. Legea prevede că, sub rezerva existenei unor dispoziii contrare în convenia aplicabilă în relaia cu acel stat, agenii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supravegheaz ă pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infraciuni care dă loc la extrădare sau o persoană faă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menionate mai sus, sunt autorizai să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenă judiciară prezentată în prealabil (art. 169).

Transferul de procedură în materie penală cunoaşte serioase îmbunătăiri faă de Legea nr. 704/2001. Noua lege reglementeaz ă atât solicitarea transferului de către autorităile române, cât şi preluarea de către România a procedurii penale. Exercitarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniiate de către autorităile judiciare române pot fi transferate unui stat străin care declară că le preia, în condiiile stabilite de art. 110 din lege. Pentru a se putea solicita transferul procedurii trebuie să fie îndeplinite următoarele condiii: - fapta trebuie să constituie infraciune, potrivit legii române şi legii statului solicitat; - fapta trebuie să fie sancionată de lege cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani; - transferul procedurii penale să servească intereselor unei bune administrări a justiiei sau să favorizeze reintegrarea socială în caz de condamnare. Autoritatea judiciară română competentă să solicite transferul este instana căreia îi revine competena să soluioneze cauza în primă instană. La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care instana dispune, motivat, transferul, la cererea motivat ă a Ministerului Public sau a inculpatului ori din oficiu.


406

199/209

5/12/2018


Împotriva încheierii se poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunare sau de la comunicare, dup ă caz. Cererea de transfer al procedurii penale este transmisă prin Ministerul Justiiei, însoită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză. În ceea ce priveşte cererile de preluare a procedurii penale, acestea se adresează Ministerului Justiiei, în faza de judecată, şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie în faza de urmărire penală. Cererea de preluare a urm ăririi penale se soluionează de parchetul de pe lângă curtea de apel în circumscripia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judec ăii se soluionează de secia penală a curii de apel în circumscripia c ăreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită.

3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor Legea nr. 302/2004 reglementează procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor penale, facilitând aplicarea Conveniei europene privind valoarea internaională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 iunie 1970. Potrivit art. 115 alin. 2 din lege, în vederea execut ării pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine, autorităile competente ale statului de condamnare formulează o cerere de recunoaştere şi executare. Articolul 116 instituie unele condiii speciale de admisibilitate a cererii de recunoaştere şi anume: a) condamnarea trebuie să fie pronunată pentru o faptă penală de competena instanelor statului solicitat; b) în cazul în care condamnarea a fost pronunată în absena condamnatului, acesta să fi avut posibilitatea de a recurge la o nouă procedură de judecată sau de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii; c) hotărârea de condamnare nu conine dispoziii contrare principiilor fundamentale de ordine publică ale statului român; d) fapta nu face obiectul unui proces penal în România; e) fapta constituie infraciune, potrivit legii penale române;


407

200/209

5/12/2018


f) condamnatul este cetăean român, străin sau apatrid cu domiciliul în România; g) executarea hotărârii în România poate servi la favorizarea integrării sociale a condamnatului sau la repararea pagubei provocate prin infraciune; h) durata pedepselor sau a măsurilor de sigurană aplicate prin hotărâre este mai mare de un an; i) condamnatul î şi dă consimământul. De asemenea, potrivit alineatelor urm ătoare, hotărârea străină poate fi executată dacă condamnatul se află în executarea, în România, a unei pedepse pentru o altă faptă decât cea stabilită prin setina a cărei executare este cerută, precum şi atunci când extrădarea condamnatului a fost refuzată pentru faptele la care se refer ă hotărârea a cărei executare se solicită ori atunci când România a acordat, în prealabil, extr ădarea cetăeanului român. Executarea hotărârilor pronuate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infraciunilor, astfel cum acestea sunt definite prin Convenia europeană privind valoarea internaională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibil ă cu condiia ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea să exercite o cale de atac în faa unei instane judecătoreşti (art. 117). Cererea de recunoaştere a hotărârii străine a cărei executare se solicită se transmite Ministerului Justiiei, căruia îi revine competena de a exectua controlul de regularitate internaională. După caz, cererea se transmite de către Ministerul Justiiei procurorului general competent, în vederea sesizării instanei competente, ori se restituie motivat. Autorităile judiciare competente sunt curtea de apel în circumscripia căreia, după caz, domiciliază, î şi are reşedina sau a fost identificat condamnatul şi, respectiv, parchetul de pe lângă aceasta. În condiiile prevăzute de art. 122 din lege, executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunată de instanele române poate fi delegată unui stat străin. Acceptarea de către statul străin a delegării executării are ca efect renunarea de către satul român la executarea pe teritoriul României. Cererea de delegare a executîrii unei hot ărâri într-un stat străin este formulată de instana de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului.


408

201/209

5/12/2018


4. Extrădarea A. Condiii pentru extrădare Legea 302/2004 reia condiiile privitoare la faptă, gravitatea pedepsei şi la persoană, dar introduce şi câteva elemente de noutate foarte importante, la care ne vom referi în cele ce urmeaz ă. Astfel, dacă în vechea reglementare neîndeplinirea condi iei dublei incriminări era întotdeauna un motiv de respingere a cererii de extrădare, alineatul 2 al articolul 26 permite acordarea extr ădării şi dacă fapta nu este prevăzută ca infraciune de legea română, dacă pentru fapta respectivă este exclusă cerina dublei incriminări printr-o convenie internaională la care România este parte. Această reglementare are în vedere tendina de diminuare, pe plan european, a rolului acestei condiii, în contextul evoluiei rapide a criminalităii, care cunoaşte noi forme, tendină care este reflectată edificator în decizia-cadru privind mandatul european de arestare. La fel de importantă şi cu valoare de noutate absolut ă este reglementarea condiiilor de extrădare din România a cetăenilor români. Această posibilitate a fost reglementată, ca excepie, în legea de revizuire a Constituiei. Constituia României, republicată după revizuirea prin referendum, statuează regula potrivit căreia cetăenii români nu pot fi extrădai din România (art. 19 alin. 1), apoi în alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că „prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăenii români pot fi extrădai în baza conveniilor internaionale la care România este parte, în condi iile legii şi pe bază de reciprocitate”. Legea nr. 302/2004 acordă cetăenilor români o protecie adecvată însă, în spiritul dispoziiilor din Constituia revizuită, prevede în art. 24 că „cetăenii români pot fi extrădai din România în baza conveniilor internaionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel puin una din următoarele condiii: a) în vederea efectuării urmăriri penale şi a judecăii, dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România;


409

202/209

5/12/2018


b) persoana extrădată domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; c) persoana extrădată are şi cetăenia statului solicitant; d) persoana extrădată a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene”. În concluzie, extrădarea unui cetăean român poate fi aprobată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiii: - extrădarea propriilor cetăeni să fie permisă de convenia aplicabilă în relaia cu statul solicitant; - statul solicitant să acorde, la rândul lui, extrădarea propriilor cetăeni; - să fie întrunită cel puin una din condiiile menionate în art. 24 sus-menionat.

B. Procedura extrădării din România (extrădarea pasivă) Legea nr. 302/2004 oferă persoanei extrădate garanii procesuale suplimentare faă de Legea nr. 296/2001 privind extrădarea. Între acestea menionăm dispoziia potrivit căreia măsura arestării provizorii în vederea extrădării va fi reanalizată la fiecare 30 de zile. De asemenea, se prevede c ă măsura arestării provizorii nu poate depăşi 40 de zile până la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, iar din momentul primirii documentelor de extr ădare această măsură poate fi prelungită în continuare, f ără a putea depăşi însă 6 luni. Aceeaşi lege stabileşte expres condiiile în care arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi poate fi prelungită. Astfel, potrivit dispoziiilor art. 45 alin. 9, „în cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv, de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii”. Deci numai din momentul ieşierii de sub puterea mandatului emis pentru faptele săvârşite pe teritoriul României persoana extrădată intră sub puterea mandatului de arestare în vederea extrădării şi numai această perioadă va fi computată din pedeapsa aplicată pe teritoriul statului solicitant.


410

203/209

5/12/2018


Potrivit prevederilor art. 44, procedura judiciară este de competena curii de apel în circumscripia c ăreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă. Hotărârea de extrădare se transmite de îndată, prin intermediul procurorului general competent, Ministerului Justiiei. Spre deosebire de Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, noua lege elimină ordinul ministrului justiiei pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive prin care se dispune extrădarea, un extras al acesteia fiind considerat bază legală suficientă pentru predarea extrădatului (art. 58 alin.1). În scopul predării, Ministerul Justiiei informează Ministerul Administraiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate.

C. Procedura solicitării extrădării de către România (extrădarea pasivă) În comparaie cu Legea nr. 296/2001 privind extr ădarea, Legea 302/2004 aduce interesante clarificări şi precizări utile pentru aplicarea unitară a prevederilor sale. Astfel, potrivit art. 67 alin. 2, „instan a de executare sau instana care a emis mandatul de arestare preventivă apreciază, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii condiiilor prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea”. De asemenea, noul act normativ transferă competena formulării cererii de extrădare dela ministrul justiiei la preşedintele seciei penale a curii de apel în circumscripia căreia se află instana care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii sau mandatul de aresatre preventivă ori a aplicat măsura de sigurană (art. 66). Noua lege limitează rolul Ministerului Justiiei la examinarea îndeplinirii condiiilor de regularitate internaională, transmiterea cererii de extrădare şi alte proceduri strict administrative. Atunci când se constată că nu sunt întrunite condiiile de regularitate internaională pentru a se transmite cererea de extrădare,ministrul justiiei emite un ordin care poate fi atacat cu recurs la Secia Penală a Înaltei Curi de Casaie şi Justiie, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaie şi Justiie, în termen de 5 zile de la comunicare.


411

204/209

5/12/2018


Procedura prevăzută în articolul 67 are caracter confiden ial, până în momentul în care statul solicitat este investit cu cererea de extrădare.

5. Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în baza unui mandat de arestare şi predare Prevederile Legii nr. 302/28 iunie 2004 (Titlul III) transpun, pentru prima dată, în dreptul intern, decizia-cadru privind mandatul european de arestare şi predare între statele membre ale Uniunii Europene. Deşi dispoziiile Titlului III, potrivit art. 189 alin. 1 vor intra în vigoae la data aderării României la Uniunea European ă, ele trebuie de pe acum cunoscute deoarece reprezintă cel puin pentru România, adevărate inovaii în această materie. Decizia-cadru privind mandatul european de arestare reprezint ă o materializare a hotărârii luată în cadrul Consiliului European de la Tampera din 15 şi 16 octombrie 1999, ca între Statele Membre ale Uniunii Europene să se înlocuiască procedura formală de extrădare cu o procedură de predare simplificată. Prin noul sistem de predare, în baza unui mandat european de arestare, se elimină etapa administrativă şi se înlesneşte cooperarea în materia persoanelor care se sustrag urmării penale, predării şi executării pedepselor care se realizează aproape exclusiv între autorităile judiciare din Statele Membre ale Uniunii Europene, autorităile centrale putând evental asista autorităile judiciare competente sau să aibă rolul de autorităi transmiătoare. Potrivit noului sistem, în cazul în care o persoană dintr-un Stat Membru se sustrage, după caz, urmăririi penale, judecării, respectiv executării pedepsei pe teritoriul acelui Stat Membru, autoritatea judiciară competentă a Statului Membru (denumită autoritate judiciară emitentă) în cauză emite un mandat de arestare european, în baza uunei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de cel puin 1 an sau a unui mandat de arstare preventiv ă, pe care îl transmite spre executare autorităii judiciare competente din Statul Membru pe teritoriul căruia este localizată persoana în cauză (denumită autoritate judiciară de executare).


412

205/209

5/12/2018


Condiiile de predare în baza unui mandat european de arestare şi regulile de predare ale noului sistem sunt similare cu cele din sistemul clasic de extrădare. În ceea ce priveşte condiiile privitoare la faptă, noul sistem instituie anumite excepii de la regula dublei incriminări. Astfel, în cazul unor infraciuni foarte grave, menionate la articolul 2, într-o list ă care poate fi completată ulterior de Consiliu, între care: participaia la o organizaie criminală, terorismul, traficul de persoane, traficul ilicit de droguri etc.), predarea se acordă f ără a se verifica existena dublei incriminări. Spre deosebire de procedura comun ă de extrădare, în cadrul căreia nu erau prevăzute anumite limite de timp ce trebuie respectate, în noua reglementare (art. 17 din decizia-cadru) un mandat de arestare european va fi tratat şi executat de urgenă, termenul limită fiind de 10 zile, în cazul în care persoana a cărei predare este solicitată consimte la predare, respectiv, de 60 de zile, în celelalte cazuri, cu posibilitarea prelungirii cu alte 30 de zile. De asemenea, pentru predarea efectivă a persoanei care face obiectul unui mandat de arestare european, articolul 23 instiuie o limită de timp scurtă de zile, cu posibilitatea prelungirii, în anumite circumstane. În limitele impuse de decizia-cadru,legiuitorul român a stabilit care sunt autorităile judiciare române de executare şi, respectiv, emitente. De asemenea, în aceleaşi limite, legiuitorul român a stabilit, potrivit legii şi principiilor fundamentale de drept, procedurile de executare şi emitere a unui mandat european de arestare, modalit ăile de transmitere, precum şi motivele de refuz. Astfel, autorităile judiciare române emitente sunt instanele judecătoreşti, iar ca autorităi judiciare de executare au fost desemnate curile de apel (art. 178). De asemenea, potrivit art. 81 din lege, instanele române pot emite un mandat european de arestare în urm ătoarele condiii: a) în vederea efecuării urmăririi penale sau a judecăii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an;


413

206/209

5/12/2018


b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni, ori în vederea executării unei măsuri de sigurană; c) în vederea executării unei măsuri de sigurană privative de libertate mai mare de 4 luni. În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis de autorităile judiciare române trebuie distins între situaia în care se cunoaşte locul unde se afl ă persoana solicitată şi situaia în care acest loc nu este cunoscut. În primul caz, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite direct autorităii judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaie poate fie să decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaii Schengen, fie să transmită mandatul european de arestare prin Interpol (art. 82). Autorităile judiciare române potr trasmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Dacă nu este posibiliă utilizarea SIS (Sistemul de Informaii Schengen), transmiterea se poate face prin Interpol. De asemenea, mandatul european de arestare poate fi trasmis şi prin sistemul de telecomunicaii ale Reelai Judiciare Europene (R.I.E.). Atunci când nu se cunoaşte autoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă trebuie să efectueze cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale R.I.E., pentru a ob ine informaiile necesare de la Statul membru de executare. Autorit ăile judiciare române vor transmite o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiiei. Legea nouă face distincie între faptele pentru care predarea poate fi subordonată condiiei dublei incriminări. Aceste fapte, în număr de 32, sunt menionate în art. 2 din decizia-cadru şi preluate ca atare de art. 85 alin. 1 din lege. În art. 88 alin. 2 din lege sunt reglementate urm ătoarele motive obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare: a) Când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru,altul decât statul emitent, cu condiia ca, în cazul condamnării, sanciunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să


414

207/209

5/12/2018


fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graiată ori infraciunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) Când infraciunea pe care se bazeaz ă mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităile române au, potrivit legii române, competena de a urmări acea infraciune; c) Când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română. Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzat ă, de asemenea, de autoritatea judiciară română de executare dacă nu este întrunită condiia dublei incriminări, pentru alte fapte decât cele menionate în art. 85 alin. 1, precum şi în alte şapte situaii menionate de art. 88 alin. 2. Alte dispoziii care trebuie reinute se referă la un număr de trei condiii speciale pentru predare: - în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul execuării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre preonunată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinei de judecată care a condus la hotărârea proinunată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezena sa; - în cazul în care infraciunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este sancionată cu pedeapsa deteniunii pe viaă sau cu o măsură de sigurană privativă de libertate pe viaă, dispoziiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a m ăsurii de sigurană aplicate ori liberarea condiionată, după executarea a cel puin 20 de ani din pedeapsa sau măsura de sigurană aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenă; - cetăenii români sunt predai în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a


415

208/209

5/12/2018


judecăii cu condiia ca, în cazul în care se va pronun a o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Hotărârea asupra predării, când este definitvă, se comunică de autoritatea judiciară de executare autorităii judiciare emitente (art. 94). Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităile judicare române pentru o fapt ă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăii sau până la executarea pedepsei. În această situaie, dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă (art. 97).


416

209/209

Drept Procesual Penal (semestrul 2)

Recommend Documents