DRAGU CREŢU
CONSTANTIN TĂNASE
- PARTEA SPECIALĂ NOTE DE CURS
Editura Universitară Danubius, Galaţi 2014
Copyright 2014 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorilor
Editura Universitară Danubius este recunoscută Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (cod 111)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CREŢU, DRAGU Drept procesual penal : partea specială : note de curs / Dragu Creţu, Constantin Tănase. - Ed. a 2-a. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2014 ISBN 978-606-533-330-7 I. Tănase, Constantin 343(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi Tel.: 0236.477171
2
CUPRINS Abrevieri ……………………….......................................................................13
Titlul I – URMĂRIREA PENALĂ Capitolul I – Dispoziţii generale......................................................................15 Secţiunea I – Obiectul urmăririi penale.............................................................17 Secţiunea a II-a – Limitele urmăririi penale ...................................................19 Secţiunea a III-a – Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale.....................19 §1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală..........19 §2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale...................................................20 §3. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale......................................21 §4. Caracterul preponderent al formei scrise................................................21 Secţiunea a IV-a – Organele de urmărire penală..............................................21 Capitolul II – Competenţa organelor de urmărire penală...........................25 Secţiunea I – Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare............25 Secţiunea a II-a – Competenţa organelor de cercetare speciale........................26 Secţiunea a III-a – Competenţa procurorului în faza urmăririi .......................27 Secţiunea a IV-a – Condiţii pentru realizarea urmăririi penale de către procuror.....................................................28 Secţiunea a V-a – Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală..............................................29 Secţiunea a VI-a – Actele încheiate de unele organe de constatare...................29 Capitolul III – Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală..............................................31 Secţiunea I – Obiectul supravegherii urmăririi penale......................................31 Secţiunea a II-a – Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale....................................................................33 Secţiunea a III-a – Exercitarea supravegherii...................................................34 Secţiunea a IV-a – Modalităţi de exercitarea supravegherii..............................34 Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale...................................................37 Secţiunea I – Sesizarea organelor de urmărire penală.......................................37 §1. Plângerea................................................................................................38 §2. Denunţul.................................................................................................40
3
§3. Sesizarea din oficiu................................................................................41 §4. Plângerea prealabilă...............................................................................41 Secţiunea a II-a – Desfăşurarea urmăririi penale............................................42 §1. Începerea urmăririi penale......................................................................42 §2. Suspectul................................................................................................44 §3. Renunțarea la urmărirea penală...............................................................44 §4. Punerea în mişcare a acţiunii penale......................................................45 §5. Arestarea preventivă a inculpatului........................................................46 §6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpatul în cauză..........................48 §7. Extinderea cercetării penale...................................................................49 Secţiunea a III-a – Suspendarea urmăririi penale.............................................50 §1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe parcursul sau la terminarea urmăririi penale..........................................51 Secţiunea a IV-a – Clasarea...............................................................................52 Secţiunea a V-a – Terminarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale...............................................54 Capitolul V – Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței..............................55 Secţiunea I – Rezolvarea cauzelor.....................................................................55 Secţiunea a II-a – Procedura trimiterii în judecată............................................56 Secţiunea a III-a – Rechizitorul........................................................................57 §1. Actul de sesizare a instanţei...................................................................58 §2. Sesizarea instanţei de judecată...............................................................59 §3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt organ de urmărire penală........................................................................60 §4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asigurătorii...................................................................61 Capitolul VI – Reluarea urmăririi penale......................................................62 Secţiunea I – Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale................62 §1. Reluarea urmăririi penale după suspendare............................................62 §2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire.........................................63 §3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale................................63 Capitolul VII – Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală............................................................... 65 Secţiunea I – Dreptul de a face plângerea.........................................................65 §1. Plângerea contra actelor procurorului....................................................66 §2. Plângerea împotriva soluției de neurmărire............................................67 Secţiunea a II-a – Procedura de soluţionare a plângerii....................................69 Secţiunea a III-a – Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră prelimina............................................................................70
4
Secţiunea a IV-a – Plângerea prealabilă ca mod special de sesizare a organelor de cercetare penală.............................71 §1. Noţiune...................................................................................................71 §2. Titularul plângerii prealabile..................................................................72 §3. Conţinutul plângerii prealabile...............................................................73 §4. Termenul de introducere a plângerii prealabile......................................74 §5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală............75 §6. Camera preliminară.................................................................................76 A.Obiectul, durata și măsurile premergătoare..............................................76 B. Procedura de cameră preliminară.............................................................77 C. Soluții ce se pot dispune în cadrul procedurii de cameră preliminară...............................................................................................77 D.Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară..... 78
Titlul II – JUDECATA Capitolul I – Dispoziţii generale privind judecata........................................79 Secţiunea I – Consideraţii generale privind judecata........................................79 Secţiunea a II-a – Principiile specifice fazei de judecată..................................80 a) publicitatea şedinţei de judecată..............................................................81 b) oralitatea şedinţei de judecată.................................................................82 c) nemijlocirea.............................................................................................82 d) contradictorialitatea.................................................................................83 Secţiunea a III-a – Reglementări generale privind judecata.............................83 a) rolul activ al instanţei de judecată...........................................................84 b) locul unde se desfăşoară judecata...........................................................84 Secţiunea a IV-a – Reglementări generale privind pregătirea şedinţei de judecată.............................................................85 a) fixarea termenului de judecată................................................................85 b) desemnarea şi compunerea completului de judecată..............................85 c) citarea părţilor şi a altor persoane...........................................................86 d) asigurarea apărării...................................................................................86 e) alte măsuri premergătoare ......................................................................87 Secţiunea a V-a – Atribuţiile preşedintelui completului de judecată.................87 Secţiunea a VI-a – Rezolvarea chestiunilor incidente.......................................88 Secţiunea a VII-a – Suspendarea judecăţii........................................................89 Secţiunea a VIII-a – Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată................90 Secţiunea a IX-a – Încheierea de şedinţă...........................................................90 Secţiunea a X-a – Deliberarea...........................................................................91 Secţiunea a XI-a – Minuta.................................................................................91
5
Secţiunea a XII-a – Pronunţarea hotărârii.........................................................92 §1. Felurile hotărârilor..................................................................................93 §2. Redactarea şi semnarea hotărârii............................................................93 Capitolul III – Procedura de judecată în prima instanţă.............................94 Secţiunea I – Trăsăturile specifice ale judecăţii în primă instanţă.....................94 a) scopul judecăţii în primă instanţă............................................................94 b) participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală...................................94 c) obiectul judecăţii în primă instanţă.........................................................96 Secţiunea a II-a – Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă..............................97 §1. Norme privind desfăşurarea judecăţii.....................................................97 §2. Fixarea termenului .................................................................................97 §3. Verificări privind arestarea inculpatului.................................................98 §4. Citarea părţilor........................................................................................98 §5. Asigurarea apărării.................................................................................99 §6. Afişarea listei cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat.......99 Secţiunea a III-a – Şedinţa de judecată în primă instanţă.................................99 §1. Începutul judecăţii..................................................................................99 §2. Cercetarea judecătorească....................................................................101 §3. Ascultarea celorlalte părţi.....................................................................102 §4. Ascultarea martorilor............................................................................102 §5. Terminarea cercetării judecătoreşti.......................................................104 §6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii...........................................104 Secţiunea a IV-a – Dezbaterile judiciare........................................................105 Secţiunea a V-a – Schimbarea încadrării juridice............................................107 §1. Deliberarea și hotărârea primei instanțe de judecată............................108 §2. Soluțiile ce se pot pronunța de prima instanță......................................109 §3. Cuprinsul sentinţei................................................................................110 §4. Efectele hotărârii penale.......................................................................112 Capitolul III – Căile de atac ordinare..........................................................113 Secţiunea I – Aspecte generale cu privire la căile de atac...............................113 Secțiunea a II-a - Clasificări ale căilor de atac...............................................115 Secţiunea a III-a – Apelul................................................................................117 §1. Scurt istoric...........................................................................................117 §2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor......................................................118 §3. Hotărârile supuse apelului....................................................................119 §4. Titularii dreptului de apel.....................................................................119 §5. Termenul de declarare a apelului..........................................................120 §6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel................................120 §7. Repunerea în termen.............................................................................121
6
Secţiunea a IV-a – Declararea apelului...........................................................122 §1. Depunerea declaraţiei de apel...............................................................122 §2. Motivarea apelului................................................................................123 §3. Renunţarea la apel................................................................................123 §4. Retragerea apelului...............................................................................123 §5. Persoanele care pot retrage apelul........................................................124 §6. Condiţiile retragerii apelului................................................................125 §7. Efectele retragerii apelului ..................................................................125 Secţiunea a V-a – Efectele apelului.................................................................126 §1. Efectul suspensiv..................................................................................126 §2. Efectul devolutiv al apelului................................................................127 §3. Limitele efectului devolutiv.................................................................128 §4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel........................................129 §5. Efectul extensiv al apelului..................................................................130 Secţiunea a VI-a – Judecarea apelului.............................................................131 §1. Măsuri premergătoare judecăţii............................................................132 a) fixarea termenului de judecată.........................................................132 b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului................132 c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare.................................133 d) desemnarea completului de judecată................................................133 §2. Desfăşurarea judecăţii apelului............................................................133 §3. Deliberarea şi luarea hotărârii .............................................................134 §4. Chestiuni complementare.....................................................................136 §5. Hotărârea instanţei de apel...................................................................136 §6. Efectele deciziei...................................................................................137 §7. Procedura de rejudecare.......................................................................137 Capitolul IV – Căile extraordinare de atac..................................................138 Secţiunea I – Consideraţii generale.................................................................138 Asemănări și deosebiri între căile extraordinare de atac și căile ordinare de atac...............................................................139 Secțiunea a II-a – Recursul în casație.............................................................140 Considerații generale.......................................................... 140 Secţiunea a III-a – Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în casație............. 142 Secţiunea a IV-a – Declararea recursului........................................................143 §1. Titularii recursului în casație................................................................143 §2. Termenul de declarare a recursului în casație.......................................144 Secţiunea a V-a – Efectele recursului în casație..............................................144 §1. Efectul suspensiv de executare.............................................................144 §2. Efectul devolutiv..................................................................................145 §3. Efectul extensiv al recursului...............................................................145 Secţiunea a VI-a – Cazurile în care se poate face recurs în casație.................146
7
Secţiunea a VII-a – Motivarea recursului în casație........................................147 Secţiunea a VIII-a – Procedura recursului în casație.......................................147 §1. Procedura de comunicare şi admiterea în principiu.............................147 §2. Raportul scris........................................................................................148 §3. Dezbaterile recursului în casație...........................................................149 §4. Soluţionarea recursului în casație.........................................................149 Secţiunea a IX-a – Contestaţia în anulare........................................................150 §1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare................................150 §2. Cazurile de contestaţie în anulare.........................................................151 §3. Cererea de contestaţie în anulare..........................................................152 §4. Termenul de introducere.......................................................................152 §5. Instanţa competentă..............................................................................153 Secţiunea a X-a – Procedura de judecată a contestaţiei în anulare..................153 §1. Suspendarea executării.........................................................................153 §2. Admiterea în principiu..........................................................................154 §3. Procedura de rejudecare.......................................................................154 Secţiunea a XI-a – Revizuirea cauzelor penale...............................................155 §1. Noţiune.................................................................................................155 §2. Natura juridică......................................................................................155 §3. Hotărârile supuse revizuirii..................................................................156 §4. Cazurile de revizuire............................................................................156 §5. Persoanele care pot cere revizuirea......................................................159 §6. Cererea de revizuire..............................................................................159 §7. Termenul de introduce a cererii............................................................160 §8. Instanța competentă .............................................................................161 §9. Admiterea în principiu..........................................................................161 §10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu.......................162 §11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu........................163 §12. Recursul în interesul legii...................................................................163
Titlul III – EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE Capitolul I – Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale.................................................165 Secţiunea I – Punerea în executare a hotărârilor penale definitive.................165 Secţiunea II-a – Caracterul executoriu al hotărârilor penale...........................166 §1. Momentul în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive.....166 a) Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe.............................166 b) Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel și a hotărârii pronunțate în calea de atac a contestației ........................................167 §2. Instanţa de executare............................................................................167
8
§3. Judecătorul delegat cu executarea........................................................167 Secţiunea a III-a – Modalităţi de punere în executare a hotărârilor penale definitive.............................................168 §1. Punerea în executare a pedepselor principale.......................................168 §2. Obiecţii privind identitatea...................................................................170 §3. Punerea în executare a amenzii penale.................................................170 §4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală..........170 Secţiunea a IV-a – Punerea în executare a pedepselor complementare...........172 a) Interzicerea exerciţiului unor drepturi...................................................172 b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare.............................174 Secţiunea a V-a – Punerea în executare a măsurilor de siguranţă...................174 a) Punerea în executare a obligării la tratament medical..........................174 b) Înlocuirea tratamentului medical...........................................................175 c) Punerea în executare a internării medicale............................................176 Secţiunea a VI-a – Executarea altor măsuri de siguranţă................................176 a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii.................................................................176 b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi...............................................................................177 c) Punerea în executare a măsurii expulzării.............................................177 d) Executarea confiscării speciale.............................................................179 e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată..........................................179 Capitolul II – Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârilor penale definitive................................180 Secţiunea I – Cazurile de schimbare în executarea unor pedepse...................180 §1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere..................................................................................180 §2. Liberarea condiţionată..........................................................................181 a)Aspecte introductive..........................................................................181 b)Aspecte procesuale.............................................................................182 Secţiunea a II-a – Amânarea şi întreruperea pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă......................................................184 §1. Aspecte generale...................................................................................184 §2. Cazuri de amânare................................................................................184 §3. Titularii cererii de amânare..................................................................186 §4. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării.......................186 §5. Instanţa competentă..............................................................................187 §6. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă......................................................................188
9
Secţiunea a III-a – Înlăturarea sau modificarea pedepsei...............................188 §1. Intervenirea unei legi penale noi..........................................................188 §2. Amnistia şi graţierea.............................................................................189 Secţiunea a IV-a – Procedura la instanţa de executare....................................189 Secţiunea a V-a – Contestaţia la executare......................................................189 §1. Consideraţii introductive......................................................................189 §2. Cazurile de contestaţie la executare.....................................................190 §3. Instanţa competentă..............................................................................191 §4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare.........192
Titlul IV – PROCEDURILE SPECIALE Capitolul I – Acordul de recunoaștere a vinovăției.....................................193 Secţiunea I – Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției........................193 Secţiunea a II-a – Condițiile de încheiere a acordului....................................194 Secţiunea a III-a – Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia...............194 Capitolul II – Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice ....................196 Secţiunea I – Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice.............................................................................................................196 §1. Aspecte generale...................................................................................196 §2. Competenţa teritorială..........................................................................196 §3. Măsurile preventive..............................................................................197 Capitolul III – Procedura în cauzele cu infractori minori...........................199 §1. Consideraţii preliminare.......................................................................199 §2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori.................................202 a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor...................................203 b) Obligativitatea referatului de evaluare...........................................203 §3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată.................................204 §4. Desfăşurarea judecăţii..........................................................................206 §5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori.................................207 Capitolul IV – Alte proceduri speciale.........................................................208 Secţiunea I – Procedura reabilitării judecătoreşti............................................208 §1. Dispoziţii generale................................................................................208 §2. Instanţa competentă..............................................................................208 §3. Titularii cererii de reabilitare................................................................209 §4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare......................210 §5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă..........................210 §6. Soluţionarea cererii...............................................................................211
10
Secţiunea a II-a – Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept.................212 §1. Aspecte generale...................................................................................212 §2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei.......................................212 §3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere a acţiunii pentru recuperarea pagubei...................................................................213 §4. Instanţa competentă..............................................................................213 §5. Acţiunea în regres.................................................................................214 Secţiunea a III-a – Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare.....214 Secţiunea a IV-a – Procedura dării în urmărire penală....................................215 Capitolul V – Asistenţa juridică internaţională în materie penală............217 Secţiunea I – Noţiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională..............................................................217 §1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală...........218 §2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română...........................218 Secţiunea a II-a – Extrădarea..........................................................................219 §1. Noţiune, natura juridică şi clasificare...................................................219 §2. Condiţii pentru extrădare......................................................................220 §3. Procedura extrădării.............................................................................221 a) Extrădarea activă..............................................................................221 b) Extrădarea pasivă............................................................................. 223 Secţiunea a III-a – Mandatul de arestare european.........................................224 Secţiunea a IV-a – Comisia rogatorie internaţională.......................................228 §1. Audierile prin videoconferinţă..............................................................228 §2. Constituirea echipelor comune de anchetă...........................................229 §3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor.....................................................229 §4. Comunicarea actelor de procedură.......................................................229 Secţiunea a V-a – Transferul de proceduri în materie penală..........................230 §1. Consideraţii generale............................................................................230 §2. Procedura transferului..........................................................................230 Secţiunea a VI-a – Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine....231 §1. Consideraţii generale............................................................................231 §2. Procedura de recunoaştere a hotărârilor...............................................232 §3. Executarea hotărârilor penale străine...................................................232 §4. Rejudecarea în caz de extrădare...........................................................232 Decizii pronunţate în recurs în interesul legii în materie procesual penală de secţiile unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în perioada 2004-2007....................................................233 Bibliografie .....................................................................................................349
11
12
13
ABREVIERI
A.S.U.I., S.J.
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, Ştiinţe Juridice alin. Alineat B.J Casaţie şi Justiţie Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi al Înaltei Curţi de Justiţie C.D. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem C.pen. Codul penal C.proc.pen. Codul de procedură penală C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului C.A. Curtea de apel Dec. Decizie Dec.de îndrumare Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie J.N. Justiţia Nouă L.P. Legalitatea populară R.A.P.J.P 1 Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1975 - 1980 P.L. Pro lege R.D.P. Revista de Drept Penal R.R.D. Revista Română de Drept
14
15
Titlul I URMĂRIRE PENALĂ Capitolul I Dispoziţii generale Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind reglementată în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art. 285341. Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor procesului penal datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate pe parcursul desfăşurării ei. Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării făptuitorului, strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea trimiterii în judecată. Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat realizarea reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi atribuţii specifice acestei faze procesuale. Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către autorităţile judiciare, părţile, subiecții procesuali principali și al ți subiec ți procesuali din proces, îndeplinind un obiect limitat în realizarea scopului procesului penal1. Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal. În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are drept unic scop strângerea de probe care sunt necesare procurorului 1
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.
16
competent, pentru a dispune trimiterea în judecată sau a soluţiei de netrimitere în judecată. Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de investigare a faptei şi etapa de investigare a persoanei. Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor judiciare competente (poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin inculparea unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act formal. În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea penală împotriva ei purta denumirea de suspect. Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi penale urmată de decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când, din cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că această persoană a săvârşit fapta investigată. Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire, cu sau fără aplicarea unei sancţiuni, în cazuri în care gravitatea infracţiunii este redusă, măsura este proporţională cu gravitatea învinuirii, iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă pentru a pune capăt tulburării provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea inculpatului. Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor sancţiuni, va fi supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta principiul potrivit căruia judecătorul este garantul libertăţilor fundamentale. Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se începe urmărirea penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitorului, denumită procedura de cameră preliminară, astfel încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu poate conduce la o condamnare. Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin administrarea de probe.
17
Secţiunea I Obiectul urmăririi penale Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului penal român, potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a Codului de procedură penală. În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936, urmărirea penală constituia o activitate exercitată de către procuror sau partea vătămată prin care se punea în mişcare acţiunea penală în faţa instanţei de judecată. Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub denumirea de „Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”. Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de strângere a probelor pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului sau sesizarea judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării instrucţiei prealabile. Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă, activitate ce consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de trimitere în judecată sau de scoaterea de sub urmărire. În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956, cabinetele de instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală desfăşurându-se sub forma cercetării penale şi anchetei penale. Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta miliţie) iar ancheta penală era instrumentată de procurori. Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi conţinut2, din care rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în care se strâng şi se verifică probele cu privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă făptuitorul stabilindu-se răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată. Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de procedură penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvâr șit o infracțiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei persoane se înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, p.23. 2
18
organele de cercetare penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune trimiterea în judecată sau eventual clasarea sau renun țarea la urmărirea penală. Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere orice infracţiune indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă, infracţiune consumată, infracţiune continuă, etc.). Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infrac țiune” are în vedere aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât ca persoane fizice, cât şi ca identitate 3. Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul administrat a lămurit cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi penale4 şi prezintă importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a cauzei. Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi acte procesuale şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele procesuale5. Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în judecată) iar actele procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în general de organele de cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea percheziţiilor, instrumentarea rechizitorului). Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile pe cale le supraveghează (art.324 alin.(2) C.proc.pen.) şi să delege, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală în cazurile în care efectuiază urmărirea penală potrivit legii (art. 324 alin.(3) Cod procedură penală).
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.25. 4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.10; I.Neagu Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339. 5 Idem 3
19
Secţiunea a II-a Limitele urmăririi penale În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele fixate între momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării activităţii de urmărire penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate fi trimitere în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală. Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv, existând posibilitatea plângerii la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 340 și 341 Cod de procedură penală. Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa funcţională şi materială a organelor de cercetare penală. Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa unor sancţiuni procedurale penale. Secţiunea a III –a Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală se desfăşoară pe baza unor trăsături specifice fazei respective. Dintre acestea, în doctrină6 se apreciază că pot fi considerate specifice fazei de urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală; lipsa de publicitate a urmăririi penale; caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi caracterul preponderent al formei scrise. §1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, în faza de urmărire penală, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministerului justiţiei7.
6 7
I. Neagu, op.cit.p.401 Art.132 (1) din Constituţia României.
20
Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63 alin.(1) din Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de organele de poliţie judiciară şi de alte organe de cercetare penală. Astfel, potrivit art.303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor8. În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse. §2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul secret al urmăririi penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din cauza penală nu aveau cunoştinţă despre anumite activităţi efectuate de organele de cercetare penală9, ci în sensul că actele aflate în cauza respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi oficiali, cauza nefiind publică. Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la 1968, au diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a o transforma într-o fază cu caracter public10. Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat regula potrivit căreia procedura din cursul urmăririi penale este ne publică. Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a probatoriilor. Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură penală, dă posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o perioadă determinată de timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. Art.219 (2) Cod de procedură penală. Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date. 10 Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”. 8 9
21
§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar, şi anume procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de învinuire, apărare şi de soluţionare a cauzei penale11. Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi penale, ca de exemplu în cazul confruntării; 12 în cazul arestării inculpatului de către instanţa de judecată, după ascultarea sa etc. Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în rezolvarea cauzelor. §4. Caracterul preponderent al formei scrise Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se realizează în forma scrisă. Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine preponderentă, căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub forma scrisă13 iar pe de altă parte pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris prin cerere şi memorii scrise. Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii posibilităţii limbajului oral între participanţii în cauza penală. Secţiunea a IV-a Organele de urmărire penală Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile înscrise în art. 30 și 55-59, organele de urmărire penală care realizează activităţile ce au loc în această fază procesuală. Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., organele de urmărire penală sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale. În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare 14 funcţionează lucrători specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul Gr. Theodoru, op.cit.p.51 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999. 13 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113. 14 Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în M.Of. nr.869 din 23 septembrie 2004. 11
12
22
Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general15. Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin. (5) C.pr.pen.: ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie16. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul structurilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism17. Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia 18, adunând probele atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale. Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului sau inculpatului, înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a fi asistat de un apărător când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei împotriva sa”. Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006. Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea nr.54/2004. 17 Art.27 din Legea nr.508/2004. 18 Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală. 15 16
23
Într-o speţă19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că informaţiile conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul procesului, scurgându-se o lungă perioadă de timp între momentul inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu rapiditatea derulării fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere reclamantului (inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut. Într-o altă cauză 20 referitoare la „recalificarea juridică a faptei imputate celui acuzat”, constând în schimbarea încadrării juridice din „deturnare de fonduri” (la prima instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de apel), reclamantul a invocat faptul că această recalificare juridică l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat din timp cu privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată. În practica judiciară21, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306 C.pr.pen, alături de alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmării penale şi sesizarea instanţei, determină refacerea urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art.334 Cod procedură penală. În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează propuneri prin referat (art. 286 alin. 4). Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de art.286 alin.(2) C.proc.pen. Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi atestă aducerea la îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile procesuale22. Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea condițiilor legale de întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de dispoziţie23. A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în “Recueil 2000- IX”, p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed. I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219 20 A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în Recueil 2001- II”, op.cit.p. 220 21 Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.8, ICCJ, Secţia penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122. 22 Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115. 23 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530. 19
24
Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate. Propunerile se concretizează prin referate24, alteori procese-verbale25. Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.26
Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu propuneri pentru luarea unor măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod procedură penală). 25 Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării (art.88 Cod procedură penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214). 26 Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. 24
25
Capitolul II Competenţa organelor de urmărire penală A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a verifica dacă un organ are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea urmăririi în cauza respectivă. Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, în Titlul III, capitolul II al părţii generale a Codului de procedură penală, este reglementată competenţa materială, competenţa teritorială şi competenţa funcţională. Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele de probă27. În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Secţiunea I Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de Legea nr. 364/2004, potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne. Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare. Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală. În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207 Cod procedură penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală, pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală. Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă materială generală. 27
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528
26
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare penală speciale. Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii care nu fac parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a încunoştinţa de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare cu privire la cele constatate şi de a le înainta, actele încheiate 28. Organele Serviciului Român de Informaţii29, nu pot efectua acte de cercetare penală, dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională. În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 C.proc.pen., dispoziţiile prevăzute în art.30-36 C.proc.pen., se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Secţiunea a II-a Competenţa organelor de cercetare speciale Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite sau având în vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare speciale. Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire penală numai în condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării structurii din care fac parte,în cazul săvârșirii infrac țiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a naviga ției ori a personalului. Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare obligatorie şi exclusivă30 cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se referă art.54 alin.(2) Cod procedură penală.
Art.3 din Legea nr.364/2004. Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare. 30 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209 28 29
27
Secţiunea a III-a Competenţa procurorului în faza urmăririi Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea penală poate fi efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând dispoziţii care să-i interzică acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei asemenea activităţi. Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie pentru procuror. Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a procurorului sunt stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a calității persoanei. Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror: a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art. 289-294 din Codul penal; c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție; e) în alte cazuri prevăzute de lege. Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuiază, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior când: a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; c) există pericolul de tulburare a ordinii publice; d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. 28
În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad, procurorii pot infirma actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu caracter intern31. Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca efectuarea urmăririi penale să fie făcută în mod obligatoriu de către procuror şi în alte cauze. În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii dacă sunt date în scris şi în conformitate cu legea. Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi penale şi nici concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi contestate la Consiliul Superior al Magistraturii. Secţiunea a IV-a Condiţii pentru realizarea urmăririi penale de către procuror Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în aceleaşi condiţii ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de organele de cercetare penală32. Unele din actele procurorului care efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul anumitor organe superioare33 ( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328 alin. (1) Cod de procedură penală). Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul principiului controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau infirmarea acestuia34. Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie contrasemnate de procurorii care îi coordonează.
Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.21 33 Idem 34 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.23 31 32
29
Secţiunea a V-a Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, se aplică după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor săvârşite în ţară (art.41 C.proc.pen.), sau cele privitoare la infracţiunile săvârşite în străinătate (art.42 C.proc.pen.). Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 281 alin.(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de urmărire penală fiind obligat să-şi verifice competenţa după ce a fost sesizat. Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va declina competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă. Dispoziţiile art. 59 C.proc.pen., permit o extindere limitată a competenţei organelor de cercetare penală, în cazurile în care actele de cercetare nu suferă amânare. Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării trebuie realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un organ ierarhic inferior35. Secţiunea a VI-a Actele încheiate de unele organe de constatare Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62, categoriile de organe de constatare ce pot încheia acte de constatare în cazul săvârşirii de infracţiuni. Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorită ților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în 35
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.25
30
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infrac țiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi calităţii produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din regimul vamal, fiscal, etc. O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept public pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; de exemplu: actele de constatare întocmite de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale în materia Codului aerian (Legea nr.29/1997). Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a cadrul Jandarmeriei Române36. Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, au dreptul de a face perchezi ții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală. Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane: - comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau a aeroporturilor; - agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră; Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale, de a verifica lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe făptuitor şi a-l preda de îndată procurorului. Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă. Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art.215 alin.(1) C.proc.pen., sunt constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia României, care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil, chiar dacă sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire penală37. Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în M.Of. nr.1175 din 13 decembrie 2004. 37 Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în M.Of. nr.597 din 11 iulie 2006. 36
31
Capitolul III Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire penală reprezintă principala sarcină a acestuia 38 având în vedere că marea majoritate a infracţiunilor sunt instrumentate de către organele de cercetare penală. Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului general al procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor constituţionale şi a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului. Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt înscrise în art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative, precum Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Secţiunea I Obiectul supravegherii urmăririi penale Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza urmăririi penale este dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 C.proc.pen., dar şi de alte reglementări cuprinse în alte acte normative. Potrivit art.299 alin.(1) C.proc.pen., în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În literatura de specialitate39, s-a arătat că procurorul, ca organ de supraveghere, are îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.202; N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti, p.29. 39 Gr. Theodoru, opt.cit.p. 547 38
32
efectuată cu celeritate40, în mod complet şi cu respectarea dispoziţiilor legii. Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale....”. Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau o „dată anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante. Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală41. O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se apreciază termenul rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că acestea sunt: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului (inculpatului) şi comportamentul autorităţilor42. Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio persoană să nu fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legea penală. Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni43. Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire penală diferă faţă de supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a sancţiunilor aplicate. Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărire penală efectuate de organele aflate sub supravegherea sa: supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se exercită din
I.Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p.105 A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în “Recueil....” 1998 – III- citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, p.cit.,p163. 42 A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539. 43 Gr. Theodoru, op.cit.p.549. 40 41
33
momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei44. Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic, necondradictoriu şi în formă scrisă45. Secţiunea a II-a Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent să exercite supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală, procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza respectivă. Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie nu va putea supraveghea cercetarea penală efectuată de organul de poliţie competent, dacă infracţiunea este de competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului. În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele de competenţa instanţelor militare. Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de procurorii de la secţiile maritime şi fluviale ale parchetelor corespunzătoare instanţei care judecă în primă instanţă cauza. Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere diferite. Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, nu ar exista o activitate de supraveghere a actelor de cercetare46. Potrivit unei alte opinii47, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procurori, supravegherea se exercită de către primulprocuror al parchetului din care face parte, de către adjunctul acestuia sau de procurorul şef de secţie în baza regulamentului de ordine interioară. Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul procuror, supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior. Idem Idem 46 I.Neagu, opt.cit.p.47 47 Gr.Theodoru, op.cit.p. 550 44 45
34
Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât din verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de primprocurorul parchetului sau după caz de procurorul ierarhic superior. Secţiunea a III-a Exercitarea supravegherii Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să dispună după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza după încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia. În literatura de specialitate48 s-a susţinut că o asemenea măsură se impune pentru a asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau operativitate. O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de abţinere sau recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu întârziere. Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune că, atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror. În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele de poliţie judiciară. Secţiunea a IV-a Modalităţi de exercitare a supravegherii Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3) din Constituţia României potrivit cărora, parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, art. 300 alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o formulare mai cuprinzătoare, 48
N. Volonciu, op.cit.p.30
35
arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială. Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a activităţii de cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în curs de soluţionare. Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat la cunoştinţă. După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de cercetare penală având la îndemână următoarele mijloace: - poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau săl efectueze personal; Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală asigură respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da eficienţă mai mare actului efectuat49. - verificarea lucrărilor de cercetare penală. În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la verificarea lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea consultării, a dovezilor de la dosarul de cercetare penală, acesta fiind obligat să le trimită, cu toate actele, materialele şi datele referitoare la faptele care formează obiectul cercetării. Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei confirmări, atunci când legea prevede aceasta 50 (de ex., în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se pronunţa, procurorul trebuie să verifice actele care au stat la baza propunerii). Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de exemplu, percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia prealabilă a judecătorului care poate fi solicitată de procuror). Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organelor de cercetare penală, însă valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului (de exemplu, exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)
49 50
Gr. Theodoru, op.cit.p.151. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27
36
În literatura juridică51 se susţine că aprobările date de procuror, în conformitate cu art. 303 alin.(1) C.proc.pen., încuviinţarea, autorizarea, confirmarea anumitor acte de cercetare penală, reprezintă mijloace de exercitare a supravegherii. Potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organelor de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse. Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă. După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul de cercetare penală sau îl poate reface personal. Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în care se constată că au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestora conforma art.197 Cod procedură penală. Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale52. În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca procurorul să conteste măsura de infirmare la instanţa de judecată. Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind declarate neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile art.132 din Constituţia României.
I.Neagu,op.cit.p.50; N. Volonciu, op.cit.p.29; Gr.Theodoru, op.cit.p.552 Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64, precizăm că acesta a mai fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie 2006. 51 52
37
Capitolul IV Efectuarea urmăririi penale Secţiunea I Sesizarea organelor de urmărire penală Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei fapte penale şi informarea organului de urmărire penală. Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se poate face în lipsa unei sesizări legale. Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea penală53. Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de declanşare a activităţii procesuale54. Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura juridică se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune55. Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în literatura de specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de clasificare56. Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi externă şi internă. Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în doctrină ca moduri obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri speciale de sesizare, întâlnite în situaţia în care anumite persoane au obligaţia să informeze despre săvârşirea unei infracţiuni, aceste moduri fiind denumite şi referinţe obligatorii57 . V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36. 54 E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70. 55 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82 56 A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N. Volonciu. Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55; Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83. 57 V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26 53
38
Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară58. Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa organului de urmărire penală. Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior prin faţa unui alt organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un organ de urmărire penală îşi declină competenţa altui organ). În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod, deoarece organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală. Sub acest aspect, art.288 alin.(2) C.proc.pen., prevede că, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora59. § 1. Plângerea Potrivit art.289 alin.(1) C.proc.pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi timp o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate60. În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de sesizare. I.Neagu, op.cit.p.51. Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1, art.196, art.197 alin.1, art.210, art.2093, art.213, art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu dispoziţii penale ( de ex. Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În practica judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind societăţile comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a acţionarilor societăţii. Un alt punct de vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost exprimat în literatura de specialitate, susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii penale. Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990 republicată şi a Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.282 1 din legea nr.31/1990, text introdus prin Legea nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222. 60 I. Neagu, op.cit.p.419 58 59
39
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registr și ul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă. Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei61. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii. În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie în care trebuie să fie semnată de petiţionar. Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seama de ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare din oficiu. Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea într-un proces-verbal de organul care o primeşte. În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a reglementat următoarele categorii: a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune: pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de către părinţi, tutore, curator; b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special; c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai persoanei vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru părinţi; d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie). Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
61
Idem
40
§ 2. Denunţul În conformitate cu art. 290 C.proc.pen., denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de către o altă persoană decât persoana vătămată prin infracţiune. Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor prin atragerea acestora în sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvârşire au luat la cunoştinţă şi despre cei care le-au comis62. Potrivit art. 410 şi art. 267 Cod penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod expres aceasta. De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infrac țiuni contra securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409 constituie infracțiune. În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de însuşi cel care a săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei. De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea penală, potrivit art. 267 Cod penal. Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de conducere sau de control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile, date prin lege, în competenţa acestei instituţii. Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării revine persoanelor cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din 62
Gr. Theodoru, op.cit.p.560.
41
unitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor de serviciu iau cunoştinţă de aceste infracţiuni. Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni în afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire penală prin formularea unui denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură penală. Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) C.proc.pen., prevede că denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. §3. Sesizarea din oficiu Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei infracţiuni în mod direct şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o sesizare din oficiu. Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de informare în masă, denunţuri anonime, zvonul public, cercetarea altor fapte, din activitatea serviciilor de informaţii, etc. §4. Plângerea prealabilă Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare, dacă este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca urmare, nu începe şi nici continua urmărirea penală63. Potrivit art. 295 alin.(1) C.pr.pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. Termenul de introducere a acesteia este de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvâr șirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvâr șirea faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei 63
Gr. Theodoru, op.cit.p.561
42
vătămate minor sau incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal. Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instan ța de judecată se trimite pe cale administrativă, organului judiciar competent. La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care organul de cercetare penală costată tardivitatea plângerii prealabile înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare. Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare. În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
Secţiunea a II-a Desfăşurarea urmăririi penale §1. Începerea urmăririi penale Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi.64 Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare etapă este compusă din stadii procesuale 65, prima dintre acestea fiind începerea urmăririi penale. Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă importanţă pentru că determină limita în timp a declanşării procesului
64 65
I. Gorgăneanu, op.cit.p.37 Gr. Theodoru, op.cit.p.80.
43
penal şi poziţia procesuală a participanţilor fixându-le drepturile şi obligaţiile66. Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 288 dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1). Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a), c) și g), data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special, stabilindu-se astfel momentul începerii urmării penale. Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de clasare. În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată restituie actele67 organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin ordonanță motivată. Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea urmăririi penale nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de preşedintele completului de judecată, ci prin încheierea instanţei de judecată. Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a activităţilor care formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului penal68. Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală. În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, potrivit art.4797 Cod de procedură penală, organul judiciar comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993 p.64. 67 Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă. 68 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.,p.40. 66
44
Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod despre acuzaţiile ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să curgă termenul privitor la durata rezonabilă a procesului penal69 . §2. Suspectul Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului. Când acesta devine cunoscut70 apare posibilitatea începerii urmăririi penale „in personam,” adică împotriva făptuitorului. Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la răspundere penală având o persoană certă. Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte suspect până la punerea în mişcare a acţiunii penale. Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 C.pr.pen. (drepturile inculpatului), încheindu-se în ac.st sens un proces-verbal. Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire aceste garanţii ale dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod procedură penală, dar şi a art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale71 şi atrage incidenţa prevederilor art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală. §3. Renunțarea la urmarirea penală În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renun ța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvâr șire, cu N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228; C.E.D.O., cauza Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, op.cit.p.12 70 Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V. Dongoroz, op.cit.p.256. 71 C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan, op.cit.p.505; C.E.D.O., cauza Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu, A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit.p.8. 69
45
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există interes public în urmărirea acesteia. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații: a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunită ții, pe o prestperioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere. În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligații din cele enumerate, stabile ște prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obliga țiile asumate prin acord de mediere cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței. Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen. și dispozițiile privind măsurile dispuse, dintre cele prevăzute la alin. (3) al art. 318. Ordonanța se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. §4. Punerea în mişcare a acţiunii penale Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infrac țiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1). Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mi șcare a ac țiunii penale este aceea a existenței unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă, adică rațională sau acceptabilă, că o persoană a săvâr șit o infracțiune. A doua condiție are în vedere inexistența vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale. 46
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către organul de urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se eliberează inculpatului o copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura. Dacă apreciază a fi necesar, procurorul îl audiază personal pe inculpat și îi eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă inculpatul lipse ște nejustificat, se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea fără a-l audia. Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa trebuie să se refere la toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute. §5. Arestarea preventivă a inculpatului Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) C.proc.pen.,propune motivat luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept. Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul săvâr șirii infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc. În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de solu ționare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertă ți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu. Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipse ște nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării de sănătate, din cauză de for ță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fa ța 47
judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror. Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată. Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o în țelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă. Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertă ți respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut. Dacă sunt întrunite condi țiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertă ți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu). Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertă ți a dispus asupra măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertă ți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi îndeplinite pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor categorii de persoane precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii, magistraţii- asistenţi, membrii Guvernului României. Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor. 48
Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi sau arestaţi numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii72. Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în condiţiile art. 234 Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit art. 242 din acelaşi Cod. §6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale vor fi continuate, cu excepţia situaţiei în care intervine o cauză de suspendare a urmăririi penale. În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în prezenţa unui apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă învinuirea şi drepturile pe care le are, conform metodologiei prezentate anterior. Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit normelor de drept internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare recomandată. La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în străinătate, se va ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa inculpatului, poate formula cereri şi depune memorii. Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-ise confidenţialitatea convorbirilor. Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate aspectele. Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile pentru care s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea de libertate se impune în continuare, procurorul care supraveghează 72
Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
49
urmărirea penală, poate face propunere de prelungire a duratei arestării preventive cu încă 30 de zile. §7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată fapte noi în sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mi șcare a acțiunii penale. Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la cunoștință calitatea de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați, încadrarea juridică, drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât acţiunea penală fiind pusă în mişcare, nu ridică alte probleme. În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în sarcina inculpatului, iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor. Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă noua încadrare juridică atrage competenţa altui organ, cauza va fi trimisă acelui organ73. „Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă constatarea că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta care formează obiectul cercetărilor74. N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.103. 74 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88. 73
50
Secţiunea a III-a Suspendarea urmăririi penale Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca suspectul sau inculpatul să participe efectiv la administrarea probatoriilor, astfel încât să-şi organizeze o apărare eficientă. Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată urmare a unor fapte obiective, neimputabile acestuia, activitatea de urmărire penală trebuie întreruptă. Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală, rezultă că principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit sau inculpat să ia parte la urmărire este starea de boală gravă 75. Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o expertiză medico-legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe medicale sau a unui certificat medical. Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale fa ță de o persoană. Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă şi la momentul săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea sa, se va dispune clasarea în baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură penală (existenţa unei cauze de neimputabilitate). Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, care trebuie să cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului76. Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie, suspectului sau inculpatului şi persoanei vătămate77. În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală gravă în care se află inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi penale prevăzut de art.239 Cod de procedură penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de art.711 din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se referă la întreruperea audierii învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-ar putea pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol. 76 Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu măsurile de siguranţă prevăzute în art.162 C.proc.pen., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau inculpatului într-o instituţie spitalicească sau chiar tratament la domiciliu. 77 În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale 75
51
În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului. Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmării penale. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului. §1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe parcursul sau la terminarea urmăririi penale Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se finalizează cu trimiterea inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la răspundere penală, însă există şi posibilitatea constatării unor impedimente de natură a împiedica exercitarea acţiunii penale. Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune sau că a fost comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină amnistia, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în care se dispune clasarea. Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale cât şi la terminarea acesteia. Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată de necesitatea administrării de probe care să formeze convingerea organelor de urmărire penală că se impune o asemenea rezolvare a cauzei. Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.
suspendate în această situaţie, deschide din nou posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.
52
Secţiunea a IV-a Clasarea Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea acesteia atunci când se constată că a intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.16 alin. (1) C.proc.pen. Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu privire la suspecții sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de clasare. Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în întregime a cauzei penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură cu aceasta intervine un motiv de împiedicare a exercitării acţiunii penale; sau deşi sunt mai multe fapte intervine moartea unicului suspect sau inculpat)78. Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspec ți sau inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre susecți sau inculpaţi ori numai anumite fapte. Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce constituie temeiuri de achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de clasare, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile de achitare, excluzând pe cele de încetare a procesului penal, prioritate având cazurile de achitare79. Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de achitare sau mai multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte ordinea prevăzută în art.16 alin.(1) C.proc.pen., în sensul că va face aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în ordinea din textul menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în cauză. Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra prevederilor graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată. În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită prescripţia răspunderii penale. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.83 79 ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732 78
53
În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire prevăzute de lege, pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă suspectul sau inculpatul cere continuarea procesului penal. Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul împreună cu propuneri de clasare. Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă. Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se pronunţe asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea. Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de încetare a urmăririi penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertă ți revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pentru care se dispune această măsură. De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, 80 a cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând încetarea lor, restituirea continuării în cazurile prevăzute de lege. Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate. În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți comunică prin adresă administraţia locului de detenţie, dispoziţia de a-l pune în libertate pe învinuit sau inculpat. 81 Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea. Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de cercetare care mai trebuie efectuate.
A se vedea, Decizia nr.XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M.Of. nr.119 din 8 februarie 2006. 81 Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (M.Of. nr.1088 din 23 noiembrie 2004) 80
54
Secţiunea a V-a Terminarea urmăririi penale Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează dosarul procurorului însoțit de un referat. Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum și date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă aceste date cu privire la toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la urmărire. În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora. Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere. Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă acesta (art. 302). Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală. Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce urmeză a fi administrate.
55
Capitolul V Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței Secţiunea I-a Rezolvarea cauzelor Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul: a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvâr șită de inculpat și că acesta răspunde penal; b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală, potrivit dispozițiilor legale. Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală. De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este complet epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc82. Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este procurorul, întrucât acesta este titularul acţiunii penale. Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile procurorului83. Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului de instrucţie, acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o ordonanţă de trimitere în judecată, care constituia astfel un act jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată. Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată. Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin administrarea de probe. Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată. V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol.II, p.62 83 Gr. Theodoru, op.cit., p.611 82
56
Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii exerciţiului acţiunii penale. În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire în cazul în care aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public. Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă, procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală. Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu închisoarea până la un anumit cuantum. În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act al unui juriu, constituit ca o instanţă de trimitere în judecată. După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15 zile, să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora. Verificarea lucrărilor de urmărire penală84constă în: regularitatea sesizării sale, competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet al urmăririi penale, respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea adevărului, strângerii probelor necesare soluţionării cauzei şi legalităţii administrării probelor. Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de recomandare, nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar. În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu precădere. Secţiunea a II-a Procedura trimiterii în judecată Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un act procedural scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată85. Rechizitoriul86 se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit., p.64 Gr. Theodoru, op.cit., p.612 86 Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme procesuale străine. Cuvântul îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta, întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din 1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv, prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât după efectuarea instrucţiei şi rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia în cauza respectivă (Tr. Pop op.cit. vol.IV, p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed.Paideia, 1999, p.101). 84 85
57
supravegheat personal activitatea de urmărire penală a organului de cercetare penală, fie că a efectuat personal urmărirea penală. Potrivit art. 327 C.proc.pen., dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată sesizând instanța competentă. În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune prin acelaşi rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o soluţie de netrimitere în judecată. Secţiunea a III-a Rechizitoriul Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii rechizitoriului, sunt prevăzut în art. 328 C.proc.pen.. Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia procurorului (actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul de sesizare. Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Pe lângă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) C.proc.pen. rechizitoriul trebuie să cuprindă, datele privitoare fapta reţinută în sarcina inculpatului, încadrarea juridică, probele și mijloacele de probă pe care se întemeiază inculparea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. De asemenea, în rechizitoriu trebuie să se arate numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. În cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu privire la mai multe fapte şi faţă de mai multe persoane, se va întocmi un singur rechizitoriu. Rechizitoriul este format din trei părţi: În prima parte, numită şi partea introductivă se consemnează denumirea parchetului de la care provine rechizitoriul, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea procurorului care-l emite, date privitoare la persoana inculpatului şi infracţiunile la care se referă.
58
Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, situaţia de fapt reţinută, probele pe care se întemeiază încadrarea juridică dată faptei. Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată, numele, prenumele inculpatului sau inculpaţilor, fapta sau faptele pentru care s-a luat această măsură. Instanţa supremă a statuat că sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni este legală numai atunci când în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică, nefiind suficientă descrierea acesteia făcută în cuprinsul rechizitoriului 87. Până la pronunţarea acestei soluţii, practica instanţelor era constantă, în sensul că dacă fapta era descrisă în partea expozitivă, fără a fi menţionată în dispozitiv, instanţa era legal investită cu judecarea ei, întrucât potrivit art.371 C.proc.pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi persoana arătată în actul de sesizare88. Soluţia pronunţată de instanţa supremă comportă discuţii, în raport cu practica anterioară a instanţelor şi cu părerea majoritară a teoreticienilor. §1. Actul de sesizare a instanţei Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim- procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Verificarea89 se efectuiază sub aspectul legalității și temeiniciei. Legea nu stabileşte un termen pentru verificarea rechizitoriului însă în cazurile cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-37. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.210/1977 în C.D. 1977, p.340; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.511/1979, în C.D. 1979, p.498; C. Turianu, Limitele sesizării prin rechizitoriu instanţei de judecată, în Dreptul nr.6/2002, p.160-163. 89 În cazul rechizitoriilor întocmite de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se aplică reglementările cuprinse în art.222 din O.U.G. nr.43/2002, respectiv în art.20 din Legea nr.504/2004. 87 88
59
În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie procurorul care a efectuat verificarea confirmă rechizitoriul şi îl înaintează instanţei competente. Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie, rechizitoriul este infirmat. Verificarea rechizitoriului de către conducătorul parchetului sau de către procurorul ierarhic superior, după caz, constituie o modalitate obligatorie de exercitare a controlului ierarhic. Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate, pentru a fi comunicate inculpaților, se înaintează instanţei competente. A fost înlăturat termenul de 24 ore privitor la înaintarea dosarului şi a tuturor actelor necesare instanţei de judecată. §2. Sesizarea instanţei de judecată Înaintarea dosarului se face printr-o adresă semnată de conducătorul parchetului care nu produce efecte juridice, nu constituie actul de aprobare al rechizitoriului sau un mod de sesizare a instanţei ci reprezintă doar un mijloc administrativ de trimitere a dosarului instanţei competente. 90 Într-o altă opinie91, adresa de înaintarea dosarului nu produce efecte, ci constituie doar mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată. În practica judiciară,92 s-au evidenţiat două orientări cu privire la înaintarea rechizitoriului instanţei competente, prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorului ierarhic superior care semnifică formal exercitarea şi respectarea controlului instituit de art. 328 alin.(1) C.proc.pen.. Într-o primă opinie, instanţele au considerat că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 328 alin. (1) C.proc.pen., trebuie materializată printr-o menţiune expresă, ceea ce semnifică faptul că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu este echivalentă cu îndeplinirea obligaţiei instituite de textul citat. Într-o altă opinie contrară, instanţele au stabilit că verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat dacă acesta nu a fost infirmat fiind 90 91 92
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, op.cit. p.69 Gr. Theodoru, op.cit. p.616. I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.9 din 18 februarie 2008, nepublicată.
60
suficientă, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 328 alin.(1) C.proc.pen., semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului. Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008, a statuat, că dispoziţiile art.264 alin.(3) C.proc.pen. de la 1969 (anterior), se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”. §3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt organ de urmărire penală Urmărirea penală nu poate fi considerată terminată dacă aceasta nu este completă sau dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. În această situaţie, procurorul poate dispune, restituirea cauzei pentru completarea cercetărilor sau refacerea cercetărilor ori trimiterea cauzei la alt organ pentru completarea sau refacerea cercetărilor, potrivit art. 323 C.proc.pen.. Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea aceluiaşi organ ori trimite către alt organ întreaga cauză, pentru completarea sau refacerea cercetărilor. Procurorul poate reţine cauza pentru a proceda personal la completarea probaţiunii sau refacerea actelor de urmărire penală. Restituirea ori trimiterea cauzei pentru refacerea sau completarea cercetărilor se dispune de către procuror prin ordonanţă, când prin referatul întocmit de organul de cercetare penală s-a propus trimiterea în judecată. Ordonanţa cuprinde pe lângă menţiunile arătate în art.286 alin. (2) C.proc.pen. şi indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.
61
§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asigurătorii Potrivit dispozițiilor art. 330 C.pr.pen., când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii. Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranță cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri. Asupra acestor propuneri se pronunță, prin încheiere, judecătorul de cameră preliminară.
62
Capitolul VI Reluarea urmăririi penale Secţiunea I-a Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale Faza urmăririi penale se finalizează prin dispoziţia procurorului, act procedural scris, de trimitere în judecată a inculpatului. Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ori la sfârşitul acesteia, procurorul poate dispune suspendarea urmăririi penale, renunțarea la urmărirea penală sau clasarea cauzei. În urma pronunțării unei asemenea soluții, urmărirea penală poate fi reluată. Cazurile în care urmărirea penală poate fi reluată sunt: a) încetarea cauzei de suspendare; b) restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară; c) redeschiderea urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale constituie o activitate eventuală, cu caracter de excepţie, prin care, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, se realizează reactivarea cursului urmăririi penale.93 Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit o cauză care împiedică punerea în mi șcare a ac țiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1) C.proc.pen. §1. Reluarea urmăririi penale după suspendare Când situaţia care a determinat suspendarea urmăririi penale încetează, organul de cercetare penală care constată această situaţie înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării urmăririi penale. Dacă procurorul apreciază că a încetat cauza de suspendare, el dispune prin ordonanţă reluarea urmăririi penale, după care restituie dosarul organului de cercetare penală pentru a continua urmărirea ce fusese întreruptă. 93
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.p.80
63
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen., precum și dispoziția de reluare a urmăririi penale. §2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b). Când restituirea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale se vor menționa și actele ce urmează a fi efectuate. În ambele situații, procurorul efectuiază urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare penală, dispunând prin ordonan ță actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate. §3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, trimițând dosarul la organul de cercetare penală. Dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Când constată să suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu reacredință obligațiile stabilite cu prilejul renunțării la urmărirea penală, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sanc țiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a suspectului sau inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a redeschis urmărirea penală. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă. 64
Când s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispozi țiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală. În raport cu dispozițiile legale privind reluarea urmăririi penale, se poate aprecia că aceasta constituie un remediu procedural aplicabil în cazul soluțiilor de netrimitere în judecată, având ca temei descoperirea sau apariția unor fapte și împrejurări noi, necunoscute la data dispunerii soluției.
65
Capitolul VII Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală Secţiunea I-a Dreptul de a face plângere În vederea sporirii garanţiilor privind libertatea persoanei, Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art. 336-341 a prevăzut posibilitatea celor interesaţi de a se plânge împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Potrivit art.23 pct.10 din Constituţia României şi art.5 alin.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii în cazul în care consideră că este ilegală, are dreptul să se adreseze instanţei de judecată. Pot formula plângere nu numai persoanele care participă ca părţi în procesul penal, ci orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau o măsură procesuală.94 În literatura de specialitate,95 s-a susţinut că, sub aspectul naturii juridice, plângerea reglementată în dispoziţiile art. 336 şi urm. C.proc.pen., reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a modalităţii de control al legalităţii acestora. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se deosebeşte de plângerea penală reglementată ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală în art. 289 C.proc.pen.. În practica judiciară, s-a constatat că plângerea poate fi făcută atât de persoana vătămată prin soluţia de netrimitere în judecată, cât şi de o organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia drepturilor omului, fundaţie, ş.a.Prin sintagma „orice alte persoane” nu s-a dorit limitarea sferei titularilor, ci dimpotrivă extinderea acestora, fie persoane fizice, fie persoane juridice de drept privat, urmând ca vătămarea intereselor legitime să fie dovedită. 95 Gh. Mateuţ, op.cit., p.219 94
66
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii luate sau a actului efectuat de organul de cercetare penală. În vederea rezolvării plângerii depuse la organul de cercetare penală, art. 337 C.proc.pen., impune ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care, a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Conform art. 99 lit.i din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive imputabile constituie abatere disciplinară. Dacă în urma rezolvării plângerii procurorul ia unele măsuri sau dă dispoziţii organului de cercetare penală, acestea vor fi comunicate de îndată şi organului de cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, un exemplar al acesteia comunicându-se persoanei care a făcut plângerea. §1. Plângerea contra actelor procurorului Dispoziţiile art. 339 C.proc.pen., disting două categorii de acte ale procurorului, împotriva cărora persoanele interesate pot formula plângere dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime: a) actele efectuate de procuror; b) actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor date de procuror. Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza dispoziţiilor date de procuror se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.96 În cazul în care petentul nu a formulat plângere la procurorul ierarhic superior celui care a luat o măsură sau a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, şi a adresat o plângere directă instanţei competente, înainte de introducerea alin.(3) al art.278 1 C.proc.pen., plângerea era respinsă ca inadmisibilă şi nu se dispunea scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia procurorului ierarhic superior spre competentă soluţionare. 96
67
În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. În cazul soluțiilor declasare ori de renunțare la urmărire ,plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă, potrivit art. 339 alin.(4). Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva actelor procurorului se comunică persoanei care a făcut plângerea.97 În literatura de specialitate s-a susţinut că există similitudine între plângerea contra actelor şi măsurilor procurorului şi cea prevăzută în art. 408 C.proc.pen. (apelul)98 şi că plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală are natura juridică a unei căi de atac. 99 §2. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire În urma modificării Codului de procedură penală de la 1969 prin Legea nr.281/2003 a fost introdus art.278 1, care reglementa controlul judecătoresc asupra soluţiilor de netrimitere în judecată pronunţate de procuror. Introducerea acestui text s-a datorat faptului că în mai multe rânduri Curtea Constituţională100 a decis că prevederile art. 278 C.proc.pen. (anterior) erau neconstituţionale numai în măsura în care nu împiedică pe cel nemulţumit de rezolvarea de către procuror a plângerii sale, să se adreseze instanţei de judecată în temeiul art. 21 din Constituţie. Potrivit dispozițiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit Semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei căreia îi aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia sau ordonanţa nu înseamnă că acesta şi-a însuşit şi motivarea din rezoluţie; I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.62 din 14 martie 2005, în B.J., baza de date. 98 I. Neagu, op. cit., p.97 99 Gh. Mateuţ, op. cit., p.219 100 Curtea Constituţională, decizia nr.486/1997, publicată în M. Of. Nr.105 din 6 martie 1998. 97
68
art.277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzute în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1) al art.2781 C.proc.pen., curgea de la data expirării acestui termen. Din interpretarea dispoziţiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., rezulta că, după respingerea plângerii persoana ale cărei interese erau vătămate, nu se mai putea adresa în continuare procurorului ierarhic, la fel ca în cazul celorlalte măsuri sau acte de urmărire penală, ci direct instanţei de judecată.101 Respingerea plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior constituie o procedură prealabilă obligatorie 102ce condiţionează exercitarea plângerii potrivit art.2781 alin.(1) C.proc.pen. Actualul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, a preluat aceasta instituție, perfecționând-o în sensul simplificării și sporirii celerității. Astfel, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. prevede că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă de procurorul ierarhicsuperior, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Dacă plângerea nu a fost rezolvată în 20 de zile, dreptul de a face plângere va fi exercitat oricând după împlinirea acestui termen în care trbuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
Prin decizia nr.XII din 12 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că plângerea adresată instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acesta să fie atacate în prealabil conform art.278 la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă. Având în vedere modificările aduse art.278 1 prin Legea nr.356/2006, soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, trebuie reconsiderată, în sensul că, potrivit alin.(13) al art.2781, plângerea greşit îndreptată nu va mai fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi trimisă procurorului competent pentru a proceda în conformitate cu art.278. 102 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit., p.157. 101
69
Secţiunea a II-a Procedura de soluţionare a plângerii Plângerea se depune la instanța competentă unde se trimite judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent. Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și pârților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Dosarul cauzei va fi trimis judecătorului de cameră preliminară de către procuror în 3 zile de la primirea comunicării. Dacă plângerea a fost depusă la procuror, dosarul se va transmite odată cu plângerea. Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. Dacă în cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții: a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală; c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situa ție mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. Dacă în cauză s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară dispune una dintre următoarele soluții: 1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sanc ționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală egectuate cu încălcarea legii și: a)respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; 70
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al solu ției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situa ție mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. Încheierea prin care s-a dispus una din soluțiile prevăzute de lege, cu excepția celei de a se începe judecata este definitivă. Încheierea prin care sa admis plângerea, s-a desființat soluția atacată și s-a dispus începerea judecății (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) poate fi contestată. Secţiunea a III-a Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă. Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții: a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății; b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost gre șit soluționate. Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
71
Secţiunea a IV-a Plângerea prealabilă ca mod special de sesizarea a organelor de cercetare penală §1. Noţiune În unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lăsată de legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate precizându-se că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal. Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor judiciare şi în al doilea rând ca o expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea să fie urmărită. Instituţia plângerii prealabile spre deosebire de celelalte instituţii ce ţin de desfăşurarea procesului penal, are pe lângă reglementarea procesual penală şi o reglementare penală (art. 157-158 C. pen.), motiv pentru care are o natura juridica mixta, fiind o cauza de pedepsibilitate şi procedebilitate. Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea sancţiunii prevăzută de legea penală este condiţionată de existenţa acesteia.103 Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale. Sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai poate avea loc, urmare a abrogării art. 279 alin (2) litera (a) din Codul de procedură penală de la 1969 prin Legea nr. 356/2006, doar începerea urmăririi penale şi punere în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionata de plângerea prealabila. În această situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de procedebilitate.104 Codul penal actual prevede ca acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni: - lovirea sau alte violenţe - art. 193; - vătămarea corporală din culpă - art. 195; - amenințarea – art. 206; - hărțuirea – art. 208; 103 104
Gr. Theodoru, op.cit.p.150 Idem
72
- violul - art. 218 alin. (1) și (2); - agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1); - hărțuirea sexuală – art. 223; - violarea de domiciliu – art. 224; - violarea sediului profesional – art. 225; - violarea vieții private – art. 226; - divulgarea secretului profesional – art. 227; - furtul pedepsit la plângerea prealabilă - art. 231 alin. (1); - abuzul de încredere - art. 238; - abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239; - bancruta simplă – art. 240; - bancruta frauduloasă – art. 241; - gestiunea frauduloasă - art. 242; - distrugerea - art. 253 alin. (1) și (2); - tulburarea de posesie – art. 256; - asistența și reprezentarea neloială – art. 284; - abandonul de familie - art. 378; - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor - art. 379; - împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381; Desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi desfăşurarea procesului penal întrucât se poate împăca cu inculpatul. §2. Titularul plângerii prealabile Potrivit art. 295 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe care legea le prevede în acest sens. Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii penale rezultă şi din dispoziţiile art. 157 C. pen., potrivit căruia în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Aceste reglementari fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă un caracter personal determinat, indivizibil şi netransmisibil, raportat la caracterul infracţiunilor pentru care Codul penal prevede că este necesară o astfel de plângere105. Plângerea poate fi introdusă şi de o persoană juridică ce a suferit o 105
I. Neagu, op.cit., p.103
73
vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea penală de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.106 În această situaţie, plângerea poate fi introdusă prin reprezentantul său legal. Când persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, organul de cercetare penală se poate sesiza şi din oficiu, fără a fi obligat să verifice dacă cel îndreptăţit a introdus plângerea în termenul legal ori a declarat că nu face o astfel de plângere. Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu va putea introduce plângere prealabilă prin reprezentantul său legal, iar în cazul persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se va face de către acesta, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal. Persoana vătămată fiind singura care are dreptul exclusiv de a trage la răspundere pe o altă persoană pentru care a săvârşit una din acele infracţiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă. Conform art. 157 alin. (3) Cod penal, fapta care a adus o vătămare mai multor persoane va atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai către una dintre ele. Potrivit art. 157 alin. (4) Cod penal, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei. Plângerea prealabila poate fi formulată şi de o persoană juridică ce a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o astfel de plângere. Dacă după introducerea plângerii prealabile a intervenit decesul persoanei vătămate, procesul penal va continua întrucât decesul acesteia nu constituie o cauza din cele să conducă la stingerea acţiunii penale. §3. Conţinutul plângerii prealabile Potrivit art. 295 alin. (3), plângerea prealabilă trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege pentru plângere, Legea nu cere ca persoana vătămată să arate şi încadrarea juridică a faptei pe care o reclamă. Plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă dar şi oral în cazul în care persoana vătămată nu ştie să scrie. Plângerea prealabilă va fi semnată de persoana vătămată. 106
De exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute în art.213 şi 214 Cod penal.
74
§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile Potrivit art. 296 alin. (1), în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni, din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. In literatura de specialitate unii autori 107 au susţinut că termenul de introducere a plângerii prealabile este un termen de prescripţie a răspunderii penale şi trebuie calculat potrivit normelor de drept penal privitoare la termenele substanţiale, în timp ce alţi autori, consideră că este un termen de decădere,108 depăşirea lui atrăgând anularea plângerii prealabile şi a urmăririi efectuate. Intr-o altă opinie109 se apreciază că termenul de introducere a plângerii prealabile are un caracter special cu elemente substanţiale, dar şi de procedură. Potrivit acestei opinii, lipsa plângerii prealabile sau introducerii ei tardivă constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale. In consecinţă termenul, de 3 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu-se la dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se stinge în momentul în care nu a fost introdusă în termen plângerea prealabilă.110 Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluţii de fond respectiv clasarea. In acest sens este şi dispoziţia din art. 285 care prevede că plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. In aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul competent. Ca urmare termenul de 3 luni, deşi este un termen substanţial, este supus normelor din Codul de procedura penală.111
M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură penală, în RRD nr.9/1969, p.23 108 N.Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială, vol.II, Ed.Academiei Bucureşti, 1976, p.100. 109 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.577. 110 Gr.Theodoru, op.cit., p.577 111 I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.140. 107
75
§5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală Potrivit art. 295 alin (2), plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului potrivit legii. Când făptuitorul are calitatea de judecător, procuror, notar, militar, poliţist, deputat, senator etc., la momentul săvârşirii infracţiunii plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală. In aceste condiţii subiectul activ al infracţiunilor este un subiect circumstanţiat, iar competenţa este dată de calitatea persoanei care a comis infracţiunea. Organul competent să efectueze urmărirea penală în acest caz este procurorul. Atunci când făptuitorul nu deţine o anumită calitate plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt, cele mai multe, în competenţa judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la procurorul competent teritorial sau la organele de cercetare ale poliţiei judiciare. Dacă prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate organul de cercetare penală a fost sesizat cu mai multe infracţiuni din care, pentru unele infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă iar pentru alte infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu este posibilă disjungerea, într-un atare caz se va aplica procedura prevăzută de art. 44. In caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile. Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele prevăzute în Codul penal pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la plângerea prealabilă, organul de urmărire penală va chema persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că formulează plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. In caz contrar, procurorul va dispune clasarea. După înregistrarea plângerii prealabile, organul de cercetare penală al poliției judiciare sau procurorul va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă motivată. Art. 297 alin. (2), prevede ca "dacă într-o cauza în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să 76
facă plângere". Funcţie de manifestarea de voinţă, organul de cercetare penală, va continua sau nu cercetarea. Dacă partea vătămata nu înţelege să formuleze plângere prealabilă organul de cercetare penală va înainta procurorului actele dosarului cu propunerea de clasare. Având în vedere că plângerea prealabilă, ca instituţie de drept penal, este legată de condiţiile tragerii la răspundere penală, în doctrină 112 şi jurisprudenţă113 se admite că principiul mitior lex este aplicabil şi normelor de procedură penală referitoare la plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor. În cazurile penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, se aplică în mod corespunzător şi dispoziţiilor Legii nr.192/2006 privind medierea.114 §6. Camera preliminară A. Obiectul, durata și măsurile premergătoare Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instan ței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Procedura în camera preliminară nu poate depăși termenul de 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță. După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuie ște sau la adresa la care a solcitat comunicarea actelor de procedură. Totodată i se aduce la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de ași angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în func ție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 112 113 114
Gr.Theodoru, op.cit., p.57 G. Antoniu şi colab., op.cit.p.63-64 şi P. 72. Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai 2006.
77
de zile. În cazurile când asistența juridică a inculpatului este obligatorie, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. La expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori ridicare din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. B. Procedura în camera preliminară În situația în care s-au formulat cereri și s-au ridicat excep ții, eventual unele din oficiu, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenelor prevăzute de lege. Dacă se constată neregularități ale actului de sesizare, dacă sancționează, potrivit dispozițiilor art. 280-282 referitoare la nulită ți, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. În 5 zile de la comunicare, procurorul trebuie să remedieze neregulile actului de sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. C. Soluțiile ce sepot dispune în cadrul procedurii de cameră preliminară Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivatp, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului. Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării 78
instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a)rechizitoriul este nerrgulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei potrivit dispozi țiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de lege, respectiv 5 zile. În toate celelalte cazuri, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata de fond a cauzei. Dacă apreciază că instanța de sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50-51 C.pr.pen. referitoare la declinarea competenței și la conflictul de competen ță. Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecă ții exercită funcția de judecată în cauză. D. Contestația împotriva preliminară
încheierii
judecătorului
de
cameră
Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a solu ționat cererile și excepțiile și a dispus soluțiile prevăzute de lege, poate fi atacată cu contestație de procuror și inculpat. Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a hotărât prin încheiere și judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instan ța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contesta ția se judecă de completul competent, potrivit legii. În cadrul procedurii, judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cazurile în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive conform dispozițiilor legale (art. 207 C.pr.pen.)
79
Titlul II JUDECATA Capitolul I Dispoziţii generale privind judecata Secţiunea I Consideraţii generale privind judecata Verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii aduse inculpatului, în vederea stabilirii răspunderii penale şi a justei soluţionări a cauzei, revine instanţei de judecată. Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii. In art. 126 din Constituţia României se arată ca "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Rezultă astfel că singura autoritate cu atribuţii jurisdicţionale care prin hotărârile pronunţate cu putere de lege, stabileşte existenţa sau inexistenţa infracţiunii, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului trimis în judecată în vederea tragerii la răspundere penală, a acestuia este instanţa de judecată. Conceptul de judecată este susceptibil de două accepţiuni. In sens restrâns115 prin judecată se înţelege operaţia logică prin care completul de judecată soluţionează cauza cu care a fost investita. In sens larg116 prin judecată se înţelege un ansamblu de activităţi desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului cât şi a părţilor asistate de apărători, având ca finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu care instanţa a fost sesizată. V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti 1976, p. 119 116 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589 115
80
In literatura de specialitate,117 s-a spus ca judecata reprezintă faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal. In acest sens în cadrul şedinţei de judecată, instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării cauzei cât şi pe parcursul judecării ei.118 Această activitate procesuală nu conduce întotdeauna la rezolvarea conflictului de drept penal dedus judecaţii, scopul putând fi reprezentat de soluţionarea unor raporturi procesuale secundare aflate în legătură cu obiectivul principal, soluţionarea cauzei (de exemplu procedura arestării preventive) ori fără a fi conexe acestuia (de exemplu procedura reabilitării).119 Intr-o alta opinie, faza de judecată cuprinde activitatea procesuala şi procedurală desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a parţilor asistate de apărători, având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală sau prin achitarea sau încetarea procesului penal, când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.120 In sistemul nostru procesual controlul judecătoresc se realizează prin promovarea cailor de atac, respectiv judecata în apel şi în recurs. Secţiunea a -II-a Principiile specifice fazei de judecată Potrivit art. 351 şi art. 352, judecarea cauzei se face în faţa instanţei constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Din lecturarea acestor dispoziţii se desprind concluziile că principiile specifice fazei de judecată sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea. În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică oral, nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate. Nerespectarea acestei obligaţii constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 244 N. Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993, p. 138 119 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999, p. 243 120 Gr.Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.628 117 118
81
în art.6 paragraful 3 lit.d) din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Spre deosebire de trăsăturile specifice urmăririi penale care poate fi caracterizată ca nepublică şi preponderent scrisă judecata este publică. Caracterul judecaţii de fază principală a procesului penal determinat de aceste principii a influenţat literatura de specialitate de a considera publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de judecată ca principii fundamentale ale procesului penal raportând totul la partea specială.121 a) publicitatea şedinţei de judecată Conform art. 352 alin. (1) şedinţa de judecată este publică. Această dispoziţie o regăsim în art. 127 din Constituţia României, care prevede că şedinţele de judecată sunt publice în afară de cauzele prevăzute de lege şi în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestui principiu orice persoană care nu are calitate procesuală într-o pricină are accesul liber în sala de judecată.122 Cu toate acestea minorii sub 18 ani nu pot asista la şedinţa de judecată, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de păr ți sau martori (alin. (2) al art. 352). Dacă judecarea în şedinţă publică, ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. (3) al art. 352). Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea parţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată. Pe timpul cât şedinţa este secretă în sala de judecată nu sunt admişi decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. Dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute - art. 281 alin. (1) lit c). Având a se pronunţa în legătură cu principiul publicităţii şedinţei de judecată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că art.6 alin.1 Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea reglementării lor, în A.S.U.I., 1984,p.15. 122 Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public la dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc acestea este, prin destinaţie, „o sală de şedinţă” sau „un birou”, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.621/1997, C.P.J.P. 1997, p.258-259 în G. Antoniu, A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.,280 121
82
din Convenţie impune ca o condiţie distinctă a unui proces echitabil, publicitatea acestuia, în acest sens trebuind să fie înţeleasă fraza „Fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public”. Prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial al art.6 alin.1: derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice.123 b) oralitatea şedinţei de judecată Acest principiu semnifică faptul ca întreaga activitate procesuală desfăşurată în faţa instanţei de judecată asigură respectarea celorlalte doua principii specifice fazei de judecată, publicitatea şi contradictorialitatea. Cu toate că marea majoritate a activităţilor se desfăşoară oral, ele sunt redate şi în scris şi chiar înregistrate cu mijloace tehnice specifice. Acest principiu asigură totodată realizarea publicităţii şedinţei de judecată întrucât persoanele aflate în sala de şedinţă pot lua la cunoştinţă în mod direct de probele existente la dosar, ca urmare a exprimării orale. Dispoziţiile art. 351 se regăsesc şi în alte texte ca de exemplu: strigarea cauzei şi apelul celor citaţi (art. 358), ascultarea inculpatului (art. 378), ascultarea coinculpaţilor (art. 379), ascultarea martorului, expertului sau interpretului (art. 381), ultimul cuvânt al inculpatului (art. 389). Încălcarea acestor dispoziţii este sancţionată după caz cu nulitatea relativă sau absolută a hotărârii pronunţate. c) nemijlocirea Potrivit acestui principiu specific fazei de judecată, nemijlocirea a fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei.124 Nemijlocirea presupune că judecătorii din compunerea completului de judecată să cunoască direct probele ori să readministreze toate probele care au fost strânse pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, şi să administreze noi probe, cu excepţia cazurilor în care numai este posibil acest lucru. Cercetarea judecătorească presupune verificarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, readministrarea de noi probe astfel încât judecătorul să îşi formeze convingerea deplină în fundamentarea soluţiei pe care o va lua, asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei inculpatului. 123 124
A se vedea CEDO, decizia nr.8 decembrie 1983, paragraful 25, C. Bîrsan, op.cit.p.529. I.Neagu, op.cit.,p.575
83
Nemijlocirea presupune stabilitatea completului de judecată pe tot parcursul soluţionării cauzei. Schimbarea completului de judecată, poate avea loc doar până la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Dacă la termenul când au avut loc dezbaterile s-a acordat un nou termen, iar la acest ultim termen instanţa, deşi în altă compunere decât cea de la termenul precedent, nu a reluat de la început dezbaterile, ea a încălcat dispoziţiile art. 354 şi a pronunţat o hotărâre casabilă.125 d) contradictorialitatea Aşezarea judecaţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de "arme" între învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu aceleaşi mijloace procesuale: participarea la judecată, cu dreptul de a face cereri, a ridica excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa de judecată le poate admite sau respinge şi a adopta propria soluţie, constituie aspecte ale contradictorialităţii.126 Contradictorialitatea implică prezenţa parţilor la desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor. Acest principiu presupune că probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată să fie supuse discuţiei parţilor din proces. Principiul contradictorialităţii se manifestă atât în etapa cercetării judecătoreşti prin punerea în discuţia părţilor, a probelor administrate cât şi în etapa dezbaterilor, realizându-se astfel distincţia între acuzare şi apărare. Secţiunea a III-a Reglementări generale privind judecata Titlul III al părții speciale a Codului de procedura penală cuprinde reguli comune conform cărora se desfăşoară activitatea de judecată, indiferent de gradul jurisdicţional adică în prima instanţa, în apel ori în căile extraordinare de atac. Pentru asigurarea celerităţii soluţionării în mod legal şi temeinic a cauzelor deduse judecaţii, în oricare din aceste etape instanţele de judecată 125 126
C.A.Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr.911/1997, C.P.J.P. 1997, p.67-687. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p.643
84
îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecaţii. a) rolul activ al instanţei de judecata Referitor la rolul activ al organelor judiciare, principiu neformulat expres în textele noului Cod de procedură penală, dar care rezultă neîndoielnic din numeroase prevederi ale codului, putem aprecia că instanţa are obligaţia de administra probe şi din oficiu, nu numai la propunerea parţilor sau a procurorului, de a dispune unele masuri şi de a informa participanţii la proces cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ cu privire la existenta faptei, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, la tragerea la răspundere penală a inculpatului, stabilirea prejudiciului, angajarea răspunderii civile şi la orice alte aspecte care ţin de soluţionarea legală şi temeinică a cauzei. Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în şedinţa publică conform art. 349-352. Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la legalitatea obţinerii lor, cu respectarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi publicităţii şi după administrarea din oficiu sau la cererea parţilor a oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe această bază, să pronunţe soluţia ca unicul rezultat impus de probe.127 b) locul unde se desfăşoară judecata Aşa cum rezultă din art. 350, judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare şi în alt loc.
Secţiunea a IV-a 127
I.C.C.J. secţia penala, decizia nr.5567/28 octombrie 2004, nepublicată.
85
Reglementări generale privind pregătirea şedinţei de judecată a) fixarea termenului de judecată Potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu în sistem informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege. Această activitate presupune că, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv judecata se face de urgenţă şi cu precădere (art. 355). Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt arestați în altă cauză, în cazul infracţiunilor flagrante ori a celor de corupţie. b) desemnarea şi compunerea completului de judecată Potrivit art. 52 (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti. Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia. Cauzele date potrivit legii, în competenţa de prima instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă într-un complet format dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din doi judecători iar recursurile în complet format din trei judecători cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în aceasta lege se judecă în primă instanţă de complete formate dintr-un singur judecător.128 In cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. Deciza nr. V din 26.09.2005 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 123 din 9.02.2006 128
86
304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.129 In cazul completului format din doi judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţa, în condiţiile legii. Completul de divergenţa se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau a vice-preşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din trei judecători, în complet de 9 judecători şi în Secţiile Unite în complet format din cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie. c) citarea părţilor şi a altor persoane Potrivit art. 353 alin. (1), judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea parţilor, legal citate, nu împiedica soluţionarea cauzei. Dacă instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia din părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând, în acest scop, judecata. Dacă partea a fost prezentă la un termen, ea nu va mai fi citată pentru termenele ulterioare chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene. Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii iau în cunoştinţă noul termen de judecată. Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează. Militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen. d) asigurarea apărării In cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului - art. 356. Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei va lua măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de a lua la cunoştinţă de actele şi lucrările din dosar în tot cursul judecăţii şi de a lua contact cu apărătorul său. 129
Art. 57 din Legea 304/2004 a devenit art. 54 în urma republicării legii (M. of. 827 din 13.09.2005)
87
e) alte masuri pregătitoare Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a lua masurile necesare pentru ca, la termenul fixat, cauza să nu fie amânată. Tot preşedintele completului se va îngriji ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecata (art. 361 alin. (7)). La întocmirea listei se va tine seama de data înregistrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă. Secţiunea a V-a Atribuţiile preşedintelui completului de judecată Preşedintele completului de judecată îndeplineşte toate îndatoririle pe care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului. In cursul şedinţei de judecată preşedintele are următoarele atribuţii cu caracter general: a) conduce şedinţa de judecată şi asigură respectarea principiilor specifice desfăşurării judecăţii, îndeplinind şi alte atribuţii ce-i sunt conferite prin lege. Când soluţionarea cauzei este dată în competenţa judecătorului unic acestuia îi revin toate îndatoririle legate de buna desfăşurare a procesului penal. Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei putând lua masurile necesare în acest scop. Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând şi dispune apelul părţilor şi a celorlalte persoane citate. Grefierul îl încunoştinţează pe preşedinte care dintre persoanele citate au răspuns la apelul făcut. Preşedintele are îndatorirea de a stabili identitatea persoanelor prezente. Părţile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate. Potrivit art. 353, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Când instanţa consideră necesar prezenţa uneia din părţile lipsă amână cauza luând măsuri pentru prezenţa acesteia la termenul următor. 88
Persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze solemnitatea şedinţei iar în situaţia în care o parte din proces sau orice altă persoană aflată în sala de şedinţă preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare poate dispune îndepărtarea ei din sală. Partea îndepărtată din sală este chemată de preşedintele completului şi pentru ai asigura dreptul la apărare îi va aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa sa şi de a-i citi declaraţiile luate în lipsa sa, întrebând-o dacă are de formulat cereri. In scopul respectării ordinei şi solemnităţii şedinţei de judecată preşedinţii instanţelor de judecată dispun de forţe poliţieneşti din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. b) constatarea infracţiunilor de audienţă (art. 360). Fapta penală săvârşită în fata instanţei de judecată indiferent dacă aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc se numeşte infracţiune de audienţă (art. 360). Preşedintele completului de judecată va constata fapta şi identifica pe făptuitor după care va întocmi un proces verbal ce va fi înaintat procurorului. Dacă este cazul instanţa poate dispune arestarea preventiva a învinuitului iar preşedintele va emite un mandat de arestare al acestuia. Despre luarea măsurii arestării preventive se va face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreuna cu procesul verbal şi mandatul de arestare în vederea desfăşurării urmăririi penale. Secţiunea a VI-a Rezolvarea chestiunilor incidente În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridică excepţii şi pune concluzii. Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. Părţile pot să-şi exercite aceste drepturi fie personal fie prin apărător. In virtutea rolului activ al instanţei, preşedintele completului trebuie să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în care acestea nu înţeleg să le exercite, să le pună în discuţie din oficiu, în vederea justei soluţionări a cauzei. Secţiunea a VII-a 89
Suspendarea judecăţii Când se constată, pe baza unei expertize medico-legală că inculpatul suferă de o boala grava care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, instanţa va dispune suspendarea întregii cauze. Pentru a se putea dispune suspendarea judecaţii este necesar a se proba cumulativ că inculpatul suferă de o boală gravă şi, din cauza acesteia se găseşte în imposibilitate de a participa la judecată, împrejurări ce se constată exclusiv pe baza unei expertize medico-legale. Ca atare, suspendarea judecăţii nu se poate dispune pe baza adeverinţei medicale eliberată de un spital care atestă existenţa bolii. 130 Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus suspendarea, poate fi atacată separat cu contestație la instanţa superioară în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. contestația nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile. Potrivit art. 367 alin. (4), este susceptibilă de a fi atacată cu contestație numai încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei, nu şi încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea de suspendare. Aceasta din urma nefiind susceptibila a fi atacata separat cu contestație.131 Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei. În cazul în care, se cere extrădarea unei persoane din proces în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se afla cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Încheierea instanţei este supusă contestației în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa. Contestația se judeca în termen de 5 zile de la primirea dosarului. Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauza cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 764-R din 23.06.2000, B.J. 2000 p. 89 C.A. Suceava, decizia penală nr. 290 din 9.05.2005, B.J. sem. II/2004 sem. I/2005 sem. II/2005, p.93-94 130 131
90
disjungerea cauzei. Secţiunea a VIII-a Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice video sau audio. În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului. La cerere, părţile pot primi o copie de pe notele grefierului. Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor. În caz de contestare, de către părţile din proces, a notelor grefierului acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. Secţiunea a IX-a Încheierea de şedinţă Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde o parte introductivă cu privire la denumirea instanţei, identitatea judecătorilor, procurorului, grefierului, data şedinţei de judecată, menţiunea dacă a fost publică sau secretă, dacă s-a desfăşurat eventual în alt loc decât sediul instanţei, date privind identitatea părţilor prezente, a celor lipsă, menţiunea dacă au fost legal citate, identitatea apărătorilor. Partea descriptiva a încheierii de şedinţa cuprinde cererile şi excepţiile formulate de către părţi, concluziile procurorului, a părţilor, ultimul cuvânt al inculpatului. Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde măsurile luate în cursul judecaţii şi dispoziţia de amânare a pronunţării hotărârii pentru altă dată. Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o încheiere separată. Secţiunea a X-a Deliberarea (art. 391, art. 392, art. 394) 91
În vederea realizării scopului procesului penal şi după administrarea probelor cu privire la existenţa faptei şi făptuitorului cu privire la conflictul de drept dedus spre rezolvare instanţei de judecată, membrii completului vor delibera asupra soluţiei pe care urmează să o pronunţe. Deliberarea se desfăşoară în secret, în camera de consiliu iar hotărârea luată trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberărilor. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii trebuie să se facă de îndată după încheierea dezbaterilor, iar pentru motive temeinice poate fi amânată până la cel mult 15 zile. Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită judecarea cauzei se ia în complet de divergenţă. Obiectul deliberării constă asupra legalităţii şi temeiniciei acuzării cât şi asupra laturii civile a cauzei. Secţiunea a XI-a Minuta (art. 400) Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra masurilor preventive132 și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Minuta se întocmeşte în doua exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei iar celalalt se depune spre conservare, la dosarul de minute al instanţei. Prevederile art. 400, nefăcând nicio distincţie în raport cu felul hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. publicata in M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006. Completarea art. 309 prin Legea nr. 356/2006 constând in introducerea alin. (2) al acestui articol, potrivit căruia întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra masurilor preventive urmează soluţia reflectata în această decizie. 132
92
se pronunţă prin încheiere. Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 400 nefiind limitată la situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv, printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează într-o minuta. Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul deliberării se consemnează într-o minuta, aşa cum se prevede în art. 400 C.proc.pen.. Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu contestație, cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune că rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minuta. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la compunerea completului de judecată, dispoziţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţi absolute, potrivit art. 281 alin. (1) C.proc.pen.. În consecinţa, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute. Secţiunea a XII-a Pronunţarea hotărârii Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier (art. 405). Rezultă că la pronunţare nu participă toţi membrii completului de judecată. La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Soluţia dată în cauza rezolvată se trece în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti.
93
§1. Felul hotărârilor (art. 370) Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. §2. Redactarea şi semnarea hotărârii Hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare de către unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Când un membru al completului de judecată este împiedicat să semneze hotărârea aceasta va fi semnată de preşedintele completului, iar dacă acesta este împiedicat se semnează de către preşedintele instanţei făcându-se menţiune despre cauza care a determinat împiedicarea. Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul sef. Hotărârea nu va putea fi semnată de alţi judecători decât cei care au soluţionat cauza întrucât aceasta va fi lovită de nulitate relativă. Nesemnarea hotărârii de către grefier nu va atrage nulitatea hotărârii decât dacă se va constata că s-a produs vreo vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
94
Capitolul II Procedura de judecată în primă instanţă Secţiunea I Trăsăturile specifice ale judecăţii in prima instanţă. a) Scopul judecăţii în primă instanţă Judecata în primă instanţă are în vedere aşa cum o arată şi denumirea, verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare al instanţei şi pronunţarea uneia dintre soluţiile care pot fi date cauzei penale: condamnare, achitare, încetarea procesului penal. Judecata constituie faza principală a procesului penal, fiind încadrate şi cele doua faze procesuale prin care urmărirea penală pregăteşte judecata, iar punerea în executare a hotărârii judecătoreşti aduce la îndeplinire ceea ce a hotărât instanţa. Soluţionarea cauzei constă în activitatea procesuală şi procedurală, desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a părţilor în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiune şi inculpat, cu care a fost sesizată. Judecata se desfăşoară din momentul sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu sau plângere penală şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Ea poate cuprinde uneori şi activităţi de judecată desfăşurate după începerea executării pedepsei, dacă în acel moment se constată producerea unei erori judiciare şi în temeiul exercitării unei căi extraordinare cauza trebuie rejudecată. Scopul judecăţii coincide cu scopul procesului penal (art. 1). b) Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală La şedinţa de judecată în prima instanţă participă organul judiciar şi părţile prin a căror prezenţă îşi aduc contribuţia la soluţionarea cauzei deduse spre rezolvare. La judecată participă şi procurorul care în această fază nu mai deţine poziţia de "stăpân al procesului" căpătând o poziţie procesuală subordonată instanţei şi egală cu a părţilor. Organul de cercetare penală nu participă la judecată. 95
Activitatea de judecată are loc numai în prezenţa părţilor însă absenţa acestora dacă au fost legal citate nu împiedică desfăşurarea procesului. In cazul în care partea a fost împiedicată a se prezenta sau a cerut un nou termen de judecata, instanţei îi revine obligaţia de a amâna judecata. Necesitatea prezenţei părţilor este lăsată la aprecierea instanţei de judecata iar dacă aceasta consideră că este necesară va dispune citarea cu mandat de aducere (art. 257). Inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă instanţa apreciază că se impune această măsură în interesul rezolvării cauzei. Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie, fiind reglementată de art. 363. In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate. Când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 16, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată la prima instanţă este sancţionată cu nulitatea absoluta (art. 281 alin (1) lit. d) C.proc.pen.) Prin urmare, activitatea de judecată în primă instanţă are drept scop aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de judecată. In toate cazurile în care asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, participarea apărătorului este obligatorie. Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. Dacă apărătorul ales nu se prezintă la termenele de judecată, când prezenţa sa este obligatorie şi acesta nu-şi poate justifica lipsa, instanţa poate aplica apărătorului o amendă. Alături de organele judiciare şi de părţi, la judecata în primă instanţă participă şi alte persoane precum: martori, experţi, interpreţi. 96
Prezenta acestor persoane este asigurată prin intermediul instituţiei citarii părţilor. Lipsa nejustificată a martorului este sancţionată cu o amenda judiciară. c) obiectul judecăţii în prima instanţa Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 371, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătata în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se refera extinderea. În accepţiunea art. 371, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege numai simpla referire la o anumită faptă menţionată în rechizitoriu ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, de a investi instanţa.133 Dacă o astfel de condiţie nu este îndeplinită nu se poate susţine că instanţa a fost investită cu o faptă arătată în actul de sesizare. În practica judiciară au fost pronunţate soluţii neunitare în situaţia când în dispozitivul rechizitoriului nu au fost incluse toate faptele descrise în considerentele rechizitoriului. Astfel, s-a apreciat că descrierea în rechizitoriu a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este suficientă pentru legala învestire a instanţei, chiar dacă nu a fost arătată încadrarea juridică. Este însă necesar, ca fapta să fie înfăţişată în toate elementele ce prezintă relevanţă penală pentru a înlătura orice îndoială privitor la obiectul judecăţii.134 Instanţele s-au considerat legal sesizate cu faptele arătate în partea expozitivă a rechizitoriului chiar dacă acestea nu au fost menţionate expres în dispozitivul actului.135 Faptele circumstanţiatoare ale periculozităţii inculpatului, relevate ca atare în rechizitoriu, nu pot constitui temei al investirii instanţei neintrând în obiectul judecăţii.136 Prin decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, pronunţată de completul de 9 judecători, al Curţii Supreme de Justiţiei (denumită aşa la acea dată) s-a statuat contrar practicii instanţelor judecătoreşti, că pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu. C.S.J.,secţia penală, decizia nr.4427 din 10 octombrie 2003, nepublicată, în G. Antoniu, A.Vlăsceanu, A Barbu, op.cit.p.317. 134 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.605/1981, RRD nr.1/1982, p.67 135 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.511/1979, în RRD nr.10/1979, p.69. 136 Tribunalul Suprem, în complet de 7 judecători, decizia penală nr.2/1982, în RRD nr.1/1983, p.7172. 133
97
Sesizarea este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică. Considerăm corect acest punct de vedere, întrucât numai în acest mod pot fi respectate garanţiile procesuale şi procedurale ale inculpatului cât şi dispoziţiile privind legala sesizare a instanţei de judecată. Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecăţii în primă instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să aibă loc o judecată în primă instanţă. Dacă extinderea obiectului judecăţii se constată într-o cale de atac, după desfiinţarea hotărârii atacate cauza se rejudecă de către prima instanţă, cu care ocazie se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la alte fapte şi persoane.137 Secţiunea a -II-a Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă §1. Norme comune privind desfăşurarea judecăţii In fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de judecată: - luarea masurilor de pregătire a şedinţei de judecată; - desfăşurarea şedinţei de judecată; - deliberarea şi luarea hotărârii. Fiecare din aceste activităţi au o reglementare deosebita în raport cu etapa de judecată căreia îi aparţine dar sunt şi norme comune care le reglementează, indiferent din etapa din care fac parte. §2. Fixarea termenului de judecată În vederea repartizării dosarelor pe complete acestea sunt transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt preluate de preşedintele sau de unul din judecătorii completului care ia măsurile necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată. §3. Verificări privind arestarea inculpatului 137
Idem
98
În cauzele în care inculpaţii sunt trimişi în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice de îndată, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea acesteia. Prezenţa inculpatului este obligatorie ca şi asistarea acestuia de către un apărător. In cazul în care inculpatul nu se poate prezenta din motive independente de voinţa sa acesta va fi reprezentat de un apărător ales sau din oficiu. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin încheiere. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat. §4. Citarea părţilor Chemarea părţilor la judecata în primă instanţă are loc prin citaţie iar procedura se face după regulile din partea generala a Codul de procedură penală şi revine personalului auxiliar al instanţei. Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat. În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.259 alin.(11). În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, preşedintele sau vreunul dintre judecătorii completului de judecată, la primirea dosarului fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore, cu dispoziţia de a fi adus la judecată, comunicându-i-se totodată o copie a actului de sesizare, sau după încheierea judecătorului care a reţinut cauza spre judecare conform art.2781 C.proc.pen.. De asemenea, va fi citată persoana vătămată, partea civilă, sau partea responsabilă civilmente. Se citează în faţa primei instanţe, martorii, experţii şi interpreţii. §5. Asigurarea apărării Daca asistenta juridica este obligatorie preşedintele instanţei are obligaţia de a solicita baroului de avocaţi desemnarea unui avocat din oficiu. 99
§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat Lista de şedinţa cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul instanţei de judecata în acea zi, în ordinea lor de precădere şi se afişează cu 24 de ore înainte de termenul de judecata. Secţiunea a III-a Şedinţa de judecata în prima instanţă §1. Începutul judecăţii Judecata în primă instanţă (art. 371 - art. 407), este activitatea iniţială şi obligatorie a judecăţii cuprinzând întreaga activitatea care se desfăşoară în fata instanţei de la sesizarea ei prin rechizitoriu şi până la pronunţarea hotărârii penale. La termenul de judecată stabilit, judecata în primă instanţă se desfăşoară potrivit legii, în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu. Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea le reglementează amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului.138 La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declară şedinţa deschisă. Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a atrage atenţia că judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul din sală, trebuie să se integreze în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să respecte disciplina acesteia139. Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai repetă cu excepţia situaţiei în care şedinţa de judecată se întrerupe. Preşedintele completului dispune ca grefierul de şedinţă să facă apelul părţilor şi a celorlalte persoane chemate în judecată. Preşedintele completului de judecată este obligat să verifice identitatea inculpatului. 138 139
A se vedea S. Kahane, op.cit.p.252, N. Volonciu, op.cit.187 N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p. 187
100
In cazul în care inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se încredinţează dacă a primit copia actului de sesizare al instanţei iar în caz negativ, la cererea inculpatului, judecata se amână, preşedintele înmânând copia actului respectiv şi îngrijindu-se de a menţiona în încheierea de şedinţa acest fapt. După apelul părţilor preşedintele completului cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Legea prevede că experţii pot rămâne în sala de şedinţă, afară de cazul când instanţa dispune altfel. Martorii, experţii, interpreţii pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor. In exercitarea rolului activ, preşedintele completului de judecată are obligaţia să explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă. Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cererii sau propun efectuarea de probe noi. Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau de părţi, precum şi excepţiile ridicate din oficiu capătă caracter de chestiuni incidente. Instanţa este obligată să pună în discuţie chestiunile incidente şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. Retractarea totală sau parţială a declaraţiilor anterioare nu este de natură prin ea însăşi să înlăture acea declaraţie, deoarece s-ar lipsi de eficienţă probe administrate în mod legal. Instanţa poate totuşi înlătura declaraţiile asupra cărora s-ar revenit dar, numai în măsura în care retractarea este temeinic motivată şi împrejurările cauzei formează convingerea că relatările anterioare nu reprezintă realitatea.140 In cazul când se propun noi probe, trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Atât procurorul cât şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. §2. Cercetarea judecătorească
140
Trib. Suprem, secţia penală dec. nr. 63/1980, R.R.D., nr. 3/1981 p. 65
101
După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergătoare şi instanţa constată că nu există vreun impediment pentru buna desfăşurare a procesului va constata cauza în stare de judecată (art. 376). În cadrul acestei activităţi denumită în literatura juridică şi "anchetă judiciară", instanţa va readministra probele care au fost administrate în faza de urmărire penală putând administra şi probe noi. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească poate fi schimbată pentru buna desfăşurare a procesului penal. Dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia. Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succinta a actului de sesizare a instanţei după care explica inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Anterior modificării art. 322 C.pr.pen. de la 1969 prin Legea nr.356/2006, citirea actului de sesizare trebuia să fie făcută în întregime. 141 Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte că este necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului după ce se verifica identitatea acestuia. Declaraţiile orale ale inculpatului se consemnează de către grefier în scris la persoana întâi la dictarea preşedintelui şi se semnează după lectură de cel în cauză. Ascultarea se face după regulile prevăzute în partea generală a Codului de procedură penală. Inculpatul este lăsat să spună tot ce ştie despre fapta pentru care este trimis în judecata, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de către ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată care poate proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Când inculpatul face declaraţii care nu corespund cu cele date anterior, i se cer explicaţii asupra contrazicerilor, iar dacă refuză, instanţa va dispune citirea declaraţiilor anterioare. 141
Trib. Suprem., decizia de îndrumare nr. 19/1966, R.R.D., nr. I/1967, p. 166
102
In cauzele cu mai mulţi inculpaţi, regula este aceea ca fiecare inculpat se ascultă în prezenţa celorlalţi. Dacă instanţa considera necesar îi poate asculta pe inculpaţi separat iar după terminarea audierilor le vor fi citite în mod obligatoriu declaraţiile date de ceilalţi inculpaţi. Instanţa de judecată poate proceda la reascultarea unuia sau a mai mulţi inculpaţi în prezenta celorlalţi. Încălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotărârii dacă se va dovedi că inculpatul a suferit o vătămare în susţinerea apărărilor sale. §3. Ascultarea celorlalte părţi După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea părţii civile și părţii responsabil civilmente. Regulile de ascultare a inculpatului se aplica şi în cazul ascultării celorlalte părţi. §4. Ascultarea martorilor În vederea audierii, martorii sunt chemaţi pe rând în sala de judecată. După identificare şi prestarea jurământului potrivit normelor din partea generala a codului, se trece la audierea acestora. Martorul este lăsat să declare tot ce ştie în legătura cu faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus. Martorului i se pot pun întrebări de către instanţă şi de către procuror, de partea care l-a propus, precum şi de celelalte părţi. Martorul care posedă un înscris în legătura cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă, iar înscrisul poate fi reţinut la dosar în original sau în copie. În situaţia în care un martor numai poate fi audiat din motive bine întemeiate instanţa poate dispune citirea depoziţiei date în cursul urmăririi penale. Dacă cu ocazia audierii, martorul face afirmaţii contradictorii, instanţa poate dispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire penală.
103
În asemenea cazuri urmează a reţine numai acele declaraţii care, în raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate că exprimă adevărul, indiferent în ce stadiu al procesului au fost făcute.142 Lipsa martorilor poate conduce la concluzia că audierea acestora numai este necesară astfel că judecata va continua. In caz contrar, se va dispune amânarea cauzei în vederea audierii martorilor a căror lipsă nu este justificată. Atât procurorul cât şi părţile care au propus audierea unor martori pot renunţa în măsura în care numai este necesar audierea acestora, însă instanţa este obligată să pună această chestiune în discuţia părţilor. În urma ascultării martorii rămân în sală la dispoziţia instanţei până la terminarea cercetării judecătoreşti care se efectuează în şedinţa aflată în curs. Dacă instanţa constată că numai este necesar reaudierea martorului poate permite plecarea acestuia din sala de şedinţă. În continuarea cercetării judecătoreşti se procedează la prezentarea mijloacelor materiale de probă atunci când acestea există şi la administrarea de probe noi. Astfel dacă sunt necesare lămuririle unui expert se va proceda la ascultarea acestuia, sau dacă anumite dovezi pot fi făcute prin înscrisuri ele vor fi prezentate pentru a fi examinate de instanţă. Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei cercetări la faţa locului sau a unei reconstituiri, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile din partea generală a Codului de procedură penală. Instanţa îndeplineşte aceste activităţi în condiţiile proprii fazei de judecată, cu deplasarea întregului complet, a grefierului, prezenţa procurorului, a avocatului, citarea părţilor etc. Toate aceste activităţi efectuate se desfăşoară ca o continuare a şedinţei de judecată. 143 În cursul cercetării judecătoreşti, pot interveni anumite situaţii când în urma administrării unor noi probe sau în urma readministrării probelor din dosar instanţa să dispună restituirea cauzei la procuror pentru că urmărirea penală a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru completarea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.
142 143
Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 471/1979, Repert. pract. II, p. 248 S. Kahane, op. cit., p. 256
104
Toate aceste activităţi au loc înainte de a se termina cercetarea judecătorească însă acestea vor fi analizate distinct de această activitate. §5.Terminarea cercetării judecătoreşti Când instanţa constată că au fost administrate toate probele necesare în vederea aflării adevărului, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. După acest moment, dacă nu s-au formulat cereri noi sau dacă cererile propuse au fost respinse de instanţa ori dacă s-a efectuat completările cerute preşedintele v-a declara terminată cercetarea judecătorească (art. 387). §6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) C.pr.pen., în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepse ște cu deten țiune pe viață, inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa. În această situație instanța procedează la ascultarea inculpatului, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronun ță asupra cererii. Dacă admite cererea, instanța întreabă păr țile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Dacă respinge cererea, judecata se continua potrivit dispozițiilor comune. Dacă a dispus ca judecata să aibă loc conform procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate. În situația în care instanța constată, din oficiu,la cererea procurorului sau a părților că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești.
105
Secţiunea a IV-a Dezbaterile judiciare Dezbaterile judiciare este acea etapă a judecăţii în care procurorul şi părţile prin concluziile orale privind chestiunile de fapt şi de drept ale cauzei, prezintă instanţei din punctul de vedere al acuzării şi al apărării, existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a faptei, soluţia care trebuie pronunţata. Dezbaterea judiciară este obligatorie şi lipsa ei atrage nulitatea hotărârii pronunţate întrucât încălcă dreptul la cuvânt al procurorului şi dreptul la apărare al părţilor. Nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea acestui drept trebuie invocată în cursul dezbaterilor de către partea căreia nu i s-a dat cuvântul pentru că altfel nulitatea se acoperă. Ordinea de desfăşurare a dezbaterilor este cea prevăzuta în art. 388, cuvântul acordându-se mai întâi procurorului, apoi persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi în final inculpatului. Această ordine are în vedere necesitatea cunoaşterii de către părţi, în special de inculpat a argumentelor formulate în susţinerea învinuirii. Procurorul pune concluzii atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce priveşte latura civila a cauzei. El trebuie să demonstreze instanţei de judecata, legalitatea, temeinicia învinuirii, pericolul social al faptei săvârşite, împrejurările care se referă la persoana inculpatului cerând pedeapsa corespunzătoare. În cuvântul său procurorul este obligat să facă o analiză a probelor administrate, să indice încadrarea juridică corespunzătoare, să facă propuneri concrete privind soluţia ce urmează a fi dată, iar în caz de condamnare să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie să fie aplicată (cuantum, mod de executare). Persoana vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a cauzei şi are obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca ale procurorului. Partea civila are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile judiciare pe care le-a făcut. Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la răspunderea sa civilă dar poate demonstra şi inexistenta răspunderii civile a inculpatului sau o răspundere diminuată a acestuia.
106
Inculpatul, având ultimul cuvânt face o expunere a împrejurărilor care stabilesc nevinovăţia sa, sau a celor împrejurări care atenuează răspunderea sa penală sau civilă. Părţile când sunt asistate de apărător participă la dezbateri prin cuvântul apărătorilor. Apărătorul inculpatului poate pune concluzii pentru nevinovăţie când probele nu susţin vinovăţia. Dacă există probe de vinovăţie apărătorul, poate demonstra că fapta nu constituie infracţiune ci abatere, sau poate să primească o încadrare juridică mai uşoară. Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să demonstreze existenta circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsa mai blândă sau o altă modalitate de executare a pedepsei (renun țarea la aplicarea pedepsei, amînarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amenda penală). Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din dosar, trebuie să fie motivată şi bazată pe dispoziţiile legale. În cazul în care după ce s-a dat cuvântul tuturor părţilor, procurorul sau una din părţi vor să prezinte instanţei noi argumente atunci se dă cuvântul în replică cu obligaţia de a se respecta aceeaşi ordine. În tot cursul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă. Când dezbaterile se prelungesc ele pot fi întrerupte dar nu mai mult de 3 zile. Ultimul cuvânt al inculpatului personal este reglementat de art. 389. Înainte de a se încheia dezbaterile, preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal. In timp ce inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Cu această ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi precizări esenţiale, ultima sa apărare pentru justa soluţionare a cauzei. Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal poate atrage nulitatea hotărârii pronunţate dacă se va constata că exista o vătămare ce nu poate fi înlăturată. După terminarea dezbaterii judecătoreşti se declară închisă şedinţa de judecată trecându-se la deliberarea şi soluţionarea cauzei. Instanţa poate dispune ca părţile să depună concluzii scrise care să cuprindă susţinerile făcute oral. 107
Secţiunea a V-a Schimbarea încadrării juridice Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi sancţionează precum şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text.144 Dacă se constată în urma aprecierii probelor, că trebuie dată faptei o altă încadrare juridică şi că trebuie schimbată cu o alta, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării juridice i se creează o situaţie juridică mai uşoară inculpatului. Schimbarea încadrării juridice poate fi făcută dintr-o infracţiune consumată în tentativă şi invers din forma simplă în forma calificată şi invers, dintr-o infracţiune într-o alta infracţiune cu aceeaşi latura obiectivă, dar cu urmări sau împrejurări diferite.145 Când noua încadrare juridică e mai uşoară, nepunerea în discuţie a schimbării încadrării nu atrage nulitatea hotărârii deoarece se apreciază că inculpatul nu a suferit nici o vătămare. Schimbarea încadrării juridice trebuie să se refere la aceeaşi faptă deoarece atunci când sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a încadrării juridice, ci extinderea acțiunii penale. Schimbarea încadrării juridice are loc prin încheiere. Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea încadrării juridice instanţa este obligată să amâne judecata şi să-l citeze pe inculpat cu menţiunea noii încadrări juridice a faptei pentru ca acesta să-şi poată pregăti apărarea. Schimbarea încadrării juridice poate fi ceruta de procuror, de părţi sau invocată din oficiu de către instanţa de judecată. Funcţie de încadrarea juridică dată faptei se va determina competenţa instanţei de judecată şi chiar compunerea completului de judecată. Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată chiamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă, 144 145
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p. 181 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 344/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 72 - 73
108
instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar – dispune încetarea procesului penal. §1. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată Conform art. 392, după închiderea şedinţei de judecată instanţa procedează în camera de consiliu, în secret, la deliberare asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei. Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completă şi justă a probelor iar dacă instanţa constată că nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune prin încheiere repunerea cauzei în faza de judecată fixând un nou termen de judecată cu citarea părţilor. In acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecătoreasca. Daca instanţa constată că probele administrate nu sunt complete, atunci procedează la deliberare cu privire la existenta faptei, comiterea ei de către inculpat, vinovăţia acestuia. Instanţa deliberează asupra pedepsei ce trebuie aplicată inculpatului, asupra măsurilor de siguranţă şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive. Completul de judecata deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra masurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Membrii completului de judecată au obligaţia sa-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni, preşedintele fiind ultimul care îşi spune părerea. Pronunţarea hotărârii se face de către preşedintele completului, asistat de grefier şi explică părţilor după pronunţarea hotărârii că au dreptul la apel sau recurs. Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care e înfăptuită sarcina justiţiei în cauza penală. Hotărârea se pronunţă în numele legii şi dacă rămâne definitivă capătă putere de lege faţă de organele de stat, de instituţii şi faţă de persoanele la care se referă. Hotărârea penală trebuie sa îndeplinească doua condiţii fundamentale, legalitatea şi temeinicia acesteia. Hotărârea este legală când este rezultatul unei activităţi procesuale conform legii şi cuprinde soluţia corespunzătoare legii penale şi civile.
109
Hotărârea este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre faptele cauzei şi când aplică o pedeapsă just individualizată şi temeinic argumentată. §2.Soluţiile ce se pot pronunţa de prima instanţă Prima instanţă hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului şi după caz pronunţă condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepse, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Prin aceeaşi sentinţă instanţa rezolvă şi latura civilă a cauzei. Condamnarea inculpatului se pronunţă de prima instanţă când se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Hotărârea de condamnare trebuie să cuprindă motivarea temeinică a vinovăţiei inculpatului, încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa care trebuie individualizata în raport cu criteriile prevăzute în art. 74 Cod penal. Dacă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, are obligaţie să motiveze criteriile pe care le-a avut în vedere când a dispus una din aceste masuri. Sentinţa de condamnare trebuie să cuprindă pe lângă pedeapsa principală şi pedepsele complementare sau accesorii şi să arate motivele care au format convingerea instanţei în luarea acestor pedepse. Pronunţând hotărârea de condamnare, instanţa, dacă este cazul, se va pronunţa şi asupra măsurilor preventive arătând motivat menţinerea sau revocarea acestora. De asemenea prima instanţă are obligaţia în temeiul art. 72 Cod penal să dispună deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive, în cazul în care aceasta a fost luată anterior. Cu privire la latura civilă, prima instanţă va admite acţiunea în parte sau total, obligându-l pe inculpat în solidar cu ceilalţi inculpaţi dacă este cazul sau cu partea responsabila civilmente la acoperirea prejudiciului. Instanţa va respinge acţiunea civilă dacă aceasta nu este întemeiată, dacă paguba nu există sau dacă prejudiciul a fost acoperit. De asemenea, în situațiile prevăzute de lege, instanța poate lăsa ac țiunea civilă nesolu ționată (de exemplu în caz de achitare a inculpatului). Prin hotărârea de condamnare instanţa are obligaţia de a se pronunţa şi asupra mijloacelor materiale de probă, dispunând fie restituirea fie confiscarea lor. 110
Totodată instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare obligându-l pe inculpat la plata acestora. Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoiașă rezonabilă, că fapta există, constituie infrac țiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal. Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infrac țiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal. Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când există unul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) litera a) - d). Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j). Împotriva inculpatului achitat instanţa poate dispune una din măsurile de siguranţă (internarea medicală, confiscarea specială). În caz de achitare instanţa va revoca în mod obligatoriu măsura preventivă dispusă. In cazul în care achitarea este dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) litera b), fapta nefiind prevăzută de legea penală, acţiunea civilă nu va fi soluţionată de instanţa penală. Totodată în temeiul art. 274 și art. 275, instanţa are obligaţia de a se pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul procesului penal. Prin aceeaşi sentinţă instanţa se va pronunţa şi asupra măsurii preventive cât şi asupra acţiunii civile care poate fi admisă sau respinsă după caz. Acţiunea civila va fi nesoluţionată atunci când instanţa va pronunţa încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) litera e) şi i). Dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar întârzia soluţionarea acţiunii penale instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia după pronunţarea hotărârii privind latura penală. În toate cazurile când constată că prin infracţiune s-a adus o pagubă persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra laturii civile. §3. Cuprinsul sentinţei Sentinţa prin care prima instanţă rezolvă fondul cauzei cuprinde trei părţi: 111
a) partea introductivă denumită şi practicaua sentinţei, cuprinde menţiunile prevăzute în art. 370 alin (4) privind încheierea de şedinţa, respectiv: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde s-a judecat cauza, numele, prenumele membrilor completului, a procurorului, a grefierului. În hotărârile instanţelor militare se indică gradul militar al fiecărui membru al completului şi al procurorului iar când inculpatul e militar se menţionează şi gradul acestuia. b) expunerea sau considerentele sentinţei cuprinde date privind identitatea părţilor, descrierea faptei, încadrarea juridică a faptei, analiza probelor administrate. In caz de condamnare, hotărârea trebuie să cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă, forma şi gradul de vinovăţie al inculpatului, circumstanţele atenuante şi agravante, starea de recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa pronunţată, temeiurile de drept care justifică soluţia adoptată. c) dispozitivul hotărârii cuprinde date privitoare la inculpat, soluţia dată de instanţă privind infracţiunea cu indicarea în caz de condamnare a denumirii infracţiunii şi a textului în care se încadrează iar în caz de achitare sau încetare temeiul care justifică soluţia. Dispozitivul va cuprinde cele ce a hotărât instanţa privind deducerea, reţinerii arestării preventive, restituirea lucrurilor, confiscarea specială a bunurilor. Dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeauna menţiunea că hotărârea e supusă apelului cu arătarea termenului în care poate fi exercitata calea de atac, data când hotărârea a fost pronunţată şi faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Între expunere şi dispozitiv trebuie să existe o concordanţă deplină în sensul că soluţia din dispozitiv trebuie să fie susţinută de argumentarea din expunere. Între dispozitiv şi minută trebuie să existe unitate. Lipsa unor menţiuni esenţiale din sentinţă, ca lipsa identităţii judecătorilor din complet, compunerea instanţei, lipsa identităţii inculpatului, a faptei pentru care a fost condamnat, nedeterminarea pedepsei aplicate sunt sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. Hotărârea se semnează de membrii completului de judecată şi de către grefier. 112
Copii ale dispozitivului se comunică procurorului, părţilor și persoanei vătămate. Dacă inculpatul este arestat, un exemplar al minutei se comunică administrației locului de deținere. §4. Efectele hotărârii penale După pronunţare, sentinţa penală chiar dacă este supusă apelului produce unele efecte şi anume, prima instanţă se dezinvesteşte de judecarea cauzei nemaiavând dreptul să dispună asupra ei sau să revină asupra soluţiei date, începe să curgă termenul de apel pentru procuror și pentru părţi. Sentinţa chiar nedefinitivă este executorie în ceea ce priveşte inculpatul sau revocarea arestării preventive cât şi în luarea măsurilor asigurătorii şi de siguranţă. Sentinţa penală devine definitivă în situaţiile: a) în cazul în care împotriva sentinţei nu a fost declarat calea de atac a apelului; b) când nu s-a declarat apel în termenul prevăzut de lege; c) când apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins. Hotărârea penală definitiva este irevocabilă iar desfiinţarea ei şi înlocuirea cu o alta devine posibilă numai atunci când aceasta a fost modificată în urma exercitării unei cai extraordinare de atac. Hotărârea definitivă are autoritate de lucru de lucru judecat şi este executorie.
113
Capitolul III Căile de atac ordinare Secţiunea I Aspecte generale cu privire la căile de atac Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice 146 şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Ele reprezintă astfel, un remediu procesual susceptibil de folosire facultativă prin care se realizează o soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor deduse judecăţii.147 În pofida garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea în cele mai bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor soluţii legale şi temeinice, apar situaţii când hotărârea judecătorească este greşită, fie din cauza părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori nu şi-au putut formula apărările necesare, fie din cauza judecătorilor, care nu şi-au exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac constituie un remediu procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului. 148 În art. 128 din Constituţia României, s-a prevăzut că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”. Acest principiu recunoscut ca drept al fiecărei persoane, este consacrat şi de alte documente de drept internaţional. Astfel, art. 145 din Pactul internaţional, privind drepturile civile şi politice, prevede că „orice persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea, de către o jurisdicţie superioară, a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei aplicate”.
146 147 148
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, p.297. Idem Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.
114
De asemenea art. 13 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului garantează „un recurs în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate. Art. 5 paragraful 4 din Convenţie prevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală” În acelaşi sens şi art.2 paragraful 1 din Protocolul nr.7 adiţional la Convenţia europeană, dispune ca „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau condamnării de către o instanţă superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt reglementate de lege”. Rolul căilor de atac în procesul penal diferă, în raport cu titularii acestor căi. Faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi desfiinţată sau casată prin intermediul căilor de atac, stimulează părţile să aibă o poziţie activă în cadrul procesului întrucât speră într-o soluţie favorabilă. Pentru procuror, exercitarea căilor de atac constituie mijlocul practic prin care îşi aduce la îndeplinire obligaţia legală de a veghea la respectarea legalităţii în activitatea instanţelor astfel încât să nu fie afectate interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.149 Procurorul, prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie o instanţă superioară, fie chiar instanţa care a pronunţat hotărârea, solicitând pronunţarea unei alte hotărâri legale şi temeinice. Legea obligă instanţele, în căile de atac, să manifeste rol activ, să respecte dispoziţiile legale pe întreg parcursul judecăţii, să se preocupe de pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice. Noţiunea de control judiciar, ca funcţie a căilor de atac, este definită ca fiind dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar, instanţele judecătoreşti superioare, de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare lor şi de a desfiinţa sau de a casa, în tot sau în parte, acele hotărâri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice.150 149 150
Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.451 Idem
115
Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite.151 În procesul penal român actual apelul reprezintă singura cale de atac ordinară ce poate fi declanşată împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti. Beneficiul căilor de atac constituie o prerogativă conferită personal titularilor şi o condiţie subiectivă pentru admisibilitatea instituţiilor respective.152 Secțiunea a II-a Clasificări ale căilor de atac Căile de atac reglementate în Codul de procedură penală pot fi clasificate după mai multe criterii existente în doctrină 153 dintre care exemplificăm: a) în funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în ordinare şi extraordinare. Sunt căi de atac ordinare acelea pe care legea le conferă în mod formal, fără a cere îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se folosesc contra hotărârilor nedefinitive, care nu au intrat în puterea lucrului judecat (apelul). Sunt căi extraordinare de atac acelea pe care legea le conferă în mod excepţional şi pot fi exercitate numai împotriva unor hotărâri definitive, care au intrat în puterea lucrului judecat ( recursul în casa ție, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii). Între cele două categorii ale căilor de atac, există şi importante deosebiri în care sens menţionăm: - căile de atac ordinare sunt deschise întotdeauna părţilor interesate, pe când folosirea anumitor căi extraordinare este lăsată numai la îndemâna anumitor organe; - căile de atac ordinare se exercită într-un termen scurt, pe când cele extraordinare, într-un termen mai lung; V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p.206 V. Dongoroz, op.cit.p.319 153 I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul judiciar”, p.415 şi urm.; V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.7; V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.20. 151 152
116
- folosirea căilor ordinare atrage automat suspendarea executării hotărârii, pe când folosirea căilor extraordinare nu atrage o asemenea suspendare. Căile de atac extraordinare se îndreaptă întotdeauna împotriva unor hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat. b) în funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de admitere: - de reformare; - de anulare; - de retractare. Calea de atac este de reformare atunci când, fiind de competenţa instanţei superioare, dacă aceasta constată că hotărârea atacată este nelegală, ca urmare a unor erori de fapt sau de drept, o desfiinţează şi va pronunţa, ea însăşi, o nouă hotărâre în locul celei iniţiale.154 Calea de atac este de anulare în cazul în care, soluţionând-o, instanţa superioară, dacă constată existenţa unor erori de fapt sau de drept, se va limita la anularea acesteia urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Aceeaşi cale poate fi atât de reformare cât şi de anulare dar cu o pondere mai însemnată; apelul este o cale de atac preponderent de reformare şi preponderent, de anulare155. Calea de atac de retractare este aceea care nu se adresează instanţei superioare ci chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. În sistemul nostru procesual, calea de atac caracteristică de retractare este revizuirea. c) în raport cu natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judiciar declanşat, prin folosirea căilor de atac, acestea pot fi căi de atac de fapt şi căi de atac de drept. Căile de atac de fapt repun în discuţie toate constatările şi soluţiile adoptate prin hotărârea de atacată atât în fapt cât şi în drept. Căile de atac de drept pun în discuţie reexaminarea problemelor de drept. d) în raport cu limitele în care pot fi folosite, căile de atac se clasifică în comune şi speciale. Sunt căi de atac comune, cele ce pot fi folosite în toate cauzele penale, fără nicio limitare. Sunt căi de atac speciale, cele a căror folosire este limitată la anumite cauze. 154 155
Gr. Theodoru, op.cit. p.301 Idem
117
În literatura juridică de specialitate sunt cunoscute şi alte criterii de clasificare a căilor de atac. Sunt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinarăapelul, cum sunt legislaţiile din Anglia, SUA; alte legislaţii consacră ca singura cale de atac recursul cum au fost legislaţiile din fostele state ale Uniunii Sovietice. Legislaţia franceză consacră, pe lângă apel și recurs şi o a treia cale de atac ordinară- opoziţia. În literatura de specialitate franceză se consideră că sunt căi de atac ordinare numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecut printre căile de atac extraordinare.156 Secţiunea a III-a Apelul §1. Scurt istoric Apelul a fost cunoscut încă din dreptul roman unde, începând din anul 509 Î.Chr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnaţii aveau dreptul de a apela la popor, pe calea unei aşa-numite provoctio ad populum. Odată exercitat, apelul se judeca în urma convocării magistratului de către adunarea populară, care confirma sau infirma sentinţa, fără să o poată modifica, agrava sau atenua. În faţa adunării populare magistratul îşi asuma funcţia de minister public, în apărarea hotărârii sale. Erau şi situaţii în care nu exista apel. În procedura acuzatorială, sentinţa era pronunţată de un colegiu de juraţi, prezidat de un preot special, fără drept de vot. Juraţii reprezentau poporul iar judecata lor avea valoare de lucru judecat şi nu era supusă apelului. În accepţiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicţiile imperiale care aveau dreptul nu numai de a casa dar şi de a modifica hotărârile apelate. În dreptul canonic, instituţia apelului s-a clădit pe schema dreptului roman dar s-a simplificat şi adaptat spiritului moral şi de echitate al bisericii. Doctrina apelului a fost elaborată şi formulată în secolele XII-XIV, de către criminaliştii italieni, sub influenţa dreptului roman şi a dreptului canonic. 156
Gr.Theodoru, op.cit, p.718
118
Codicele de procedură penală, din 2 decembrie 1864, intrat în vigoare la 30 aprilie 1865, cuprindea dispoziţii în materia gradelor de jurisdicţie, respectiv reglementa separat apelul în materie corecţională şi apelul în materie poliţienească. Apelul se judeca de către Curtea Apelativă în circumscripţia căreia se afla tribunalul care a pronunţa hotărârea atacată. Apelul era suspensiv de executare dar Curtea avea obligaţia să-l soluţioneze în termen de 30 de zile de la sesizarea sa dacă era admis pentru violare de lege sau omisiunea vreunor forme legale hotărând, chiar ea, asupra fondului. Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 19 martie 1936, prevedea că apelul poate fi folosit exclusiv în materia hotărârilor date în primă instanţă de judecătorie şi de tribunal; hotărârile pronunţate în materie criminală de către curţile cu juraţi, nu puteau fi atacate cu apel. Puteau promova apel ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Calea ordinară a apelului a fost desfiinţată prin Legea nr.345 din 29 decembrie 1947, iar prin Legea nr.145 din 1 iulie 1993, a fost reintrodus în Codul de procedură penală de la 1969, apelul, revenindu-se astfel la regimul juridic tradiţional din România. §2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor Pentru exercitarea căii ordinare de atac a apelului trebuie îndeplinite următoarele condiţii.157 a) hotărârea judecătorească să fie dată în primă instanţă (art.408); b) hotărârea să nu fie definitivă; c) legea să nu interzică atacarea hotărârii; d) să existe un titular legal al apelului iar acesta să aibă interesul să-l folosească şi să-şi manifeste intenţia în acest sens; e) apelul să fie declarat în forma şi termenul prevăzut de lege.
157
Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.455
119
§3. Hotărârile supuse apelului Conform art. 408 alin.(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Pot fi atacate cu apel şi încheierile date în primă instanţă dar numai odată cu fondul. Legea prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se consideră a fi făcut şi împotriva încheierilor chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei (art. 408 alin.3). §4. Titularii dreptului de apel Potrivit art. 409, au calitatea de titulari ai dreptului de apel. a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. Apelul se declară de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa care a pronunţat hotărârea ce urmează a fi atacată. Atât teoria cât şi jurisprudenţa au apreciat că Ministerul Public poate declara apel şi în situaţia în care instanţa şi-a însuşit concluziile procurorului de şedinţă. Acest drept revenindu-i prim- procurorului parchetului din care face parte procurorul de şedinţă. b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Inculpatul poate declara apel personal sau prin mandatar special cât şi prin substituiţii procesuali pe care-i prevede legea. Persoana juridică, având calitatea de inculpat poate declara apel sau recurs prin reprezentanţii săi legali. c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală și latura civilă a cauzei și partea responsabilă civilmente, în ceea ce prive ște latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care solu ția din această latură a influiențat soluția în latura civilă. d) persoana vătămată , în ceea ce privește latura penală. 120
e)martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce prive ște cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate. f) orice persoană fizică ori judidică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instan ței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare. Cu excepția procurorului, pentru celelalte persoane, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat și de către soțul acestuia. §5. Termenul de declarare a apelului Potrivit art. 410 alin.(1) C.proc.pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune astfel, și curge de la comunicarea copiei minutei. Termenul de apel are caracterul unui termen legal imperativ. Neexercitarea dreptului de apel înlăuntrul acestui termen, atrage decăderea pentru titularul său, din acest drept şi nulitatea cererii, făcând astfel că hotărârea primei instanţe să treacă în puterea lucrului judecat. Este un termen absolut şi, prin urmare, decăderea operează de drept chiar dacă nu a fost invocată de procuror sau de partea potrivnică, instanţa fiind obligată să pună, din oficiu, în discuţia părţilor, tardivitatea apelului şi să-l respingă ca atare. Martorul, expertul, interpretul și avocatul pot exercita apelul de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Pentru celelalte persoane interesate termenul de apel este de 10 zile și curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea. §6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a momentului final. În cazul în care ultima zi a termenului de apel este o zi nelucrătoare (sâmbăta, duminica, o altă zi nelucrătoare, declarată sărbătoare legală sau o zi în care serviciul este suspendat), va avea loc o prorogare, în sensul că termenul va expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. 121
Zilele nelucrătoare din interiorul termenului sunt asimilate celor lucrătoare şi, deci, sunt luate în considerare la calcularea acestuia. Dacă cererea de apel a fost depusă la instanţă în ultima zi a termenului dar după expirarea timpului legal de lucru fiind însă înregistrată în aceeaşi zi, apelul se consideră făcut în termen întrucât termenul de apel se calculează pe zile şi nu pe ore. Apelul se consideră făcut în termen şi dacă a fost depus la o altă instanţă în termenul prevăzut de lege. Apelul este considerat a fi făcut în termen şi dacă a fost depus la administraţia penitenciarului sau la unitatea militară, urmând ca aceste aspecte să rezulte din data înregistrării apelului la aceste unităţi sau din atestarea făcută de către cele două administraţii. §7. Repunerea în termen Termenul de apel este un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac şi, pe cale de consecinţă, la respingerea lui ca tardivă. Sunt şi situaţii în care părţile au pierdut termenul de apel din motive ce nu le sunt imputabile şi au lipsit atât de la judecată cât şi la pronunţare, motiv pentru care, dispoziţiile art. 411 reglementează instituția repunerii în termen. Pentru ca partea care nu a reuşit să declarare apel în termen să poată beneficia de instituţia repunerii în termen trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii: - întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare;158 - cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia. Prin repunerea în termen, hotărârea atacată, care devenise definitivă la expirarea termenului de apel îşi pierde acest caracter.159 Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.
Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor invocate. În partea judiciară, s-a arătat că nu se poate reţine existenţa unei cauze temeinice de împiedicare în situaţia în care partea, după ce a asistat la pronunţare, s-a internat în spital pentru 8 zile, beneficiind ulterior de mai multe concedii medicale, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, nr.399/1995 în Culegere pe anul 1995, op.cit.p.20. 159 ICCJ, secţia penală, decizia nr.5902/2004, în R.D.P. nr.1/2006 p.152. 158
122
Secţiunea a IV-a Declararea apelului Apelul se declară prin cerere scrisă care trebuie să cuprindă: - numărul dosarului, data și numărul sentinței sau incheierii atacate; - denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată; - numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei care a semnat declarat apelul. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Modul în care este redactată trebuie să exprime în mod explicit voinţa de a declara apel. Semnătura este obligatorie şi poate aparţine apelantului, reprezentantului ori a apărătorului său şi, în cazul inculpatului, soţul sau soţia. În cazul în care cererea de apel nu este semnată de apelant, celelalte persoane trebuie să precizeze în cuprinsul acesteia, pentru cine declarară apel iar dacă cererea este formulată de un reprezentant convenţional, anexarea procurii speciale este obligatorie. Persoanele juridice constituite părţi civile, pot declara apel printr-o adresă oficială îndreptată instanţei de apel. Cererea de apel nesemnată şi neatestată, poate fi confirmată în instanţa de apel, prin semnare, fie de către titularul dreptului de apel, personal, fie de către reprezentantul lui. §1. Depunerea declaraţiei de apel Potrivit art. 413 alin.(1), cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.160 Depunerea cererii de apel în mod greşit la instanţa de apel, nu atrage anularea acesteia. Instanţa de apel la care s-a depus cererea are obligaţia să o înregistreze spre a-i da dată certă şi apoi să solicite primei instanţe, dosarul, în vederea judecării apelului.
Cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, depusă în termen la judecătorii şi trimisă de aceasta tribunalului după împlinirea termenului de apel, nu este tardivă, întrucât art.367 alin.(1) C.proc.pen. nu prevede o sancţiune pentru cazul când cererea de apel se depune, în mod greşit la o altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă. CSJ, s.penală, decizia nr.1460 din 21 martie 2003, BJ 2003, p.752-753. 160
123
Prin derogare de la dispoziţiile art. 413 alin.(1), persoanele aflate în stare de deţinere pot depune cererea de apel şi la administraţia locului de detenţie. Orice alte persoane cu drept de a face apel, pot preda cererea de apel, prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal. §2. Motivarea apelului Motivele de apel se formulează în scris prin chiar cererea de apel sau printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior însă cel mai târziu în ziua judecăţii. Motivele pot fi formulate şi oral, inclusiv la termenul de judecată. §3. Renunţarea la apel Articolul 414 alin.(1) este sediul materiei care reglementează renunţarea expresă la apel. Renunţarea expresă la apel este declaraţia prin care un titular al dreptului de apel arată în mod explicit că nu înţelege să se mai folosească de acest drept. Art. 414 alin.(1) prevede că pot renunţa la apel părţile și persoana vătămată. În literatura juridică de specialitate s-a apreciat însă că, în ceea ce-l priveşte pe procuror, acesta poate renunţa tacit la dreptul de apel prin nefolosirea acestei căi, sens în care poate să o facă printr-o declaraţie scrisă sau orală. Potrivit art. 414 alin. (2), asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, părţile pot reveni înlăuntrul termenului pentru declararea apelului. Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, în termenul de apel. §4. Retragerea apelului Folosirea facultativă a căii de atac de către titularii dreptului de apel, poate fi o alternativă şi la renunţarea acestei căi de atac înainte de a o folosi. Codul de procedură penală recunoaşte această posibilitate, de a retrage apelul, pentru părţile care le-au declarat însă, aceştia nu mai pot 124
reveni chiar dacă titularul de apel s-ar fi înşelat cu privire la consecinţele manifestării sale de voinţă.161 Retragerea apelului trebuie să fie pură şi simplă adică, necondiţionată. De aceea, oricare ar fi scopul în vederea căruia această retragere a fost făcută, instanţa de apel nu are posibilitatea de a verifica dacă acest scop este şi realizat.162 Instanţa de apel pusă în faţa declaraţiei de retragere a apelului, trebuie să verifice dacă această declaraţie satisface condiţiile de care depinde validitatea ei şi, în caz afirmativ, să ia act de manifestarea de voinţă a titularului respectiv.163 §5. Persoanele care pot retrage apelul Potrivit art. 415 alin.(1), apelul poate fi retras de persoana vătămată și de oricare dintre părţi. Retragerea apelului poate fi totală, când titularul dreptului de apel poate devolua, prin folosirea căii de atac, ambele laturi ale procesului penal şi parţial, numai cu privire la latura penală sau la latura civilă. În ceea ce-l priveşte pe procuror, din dispoziţiile art. 415 alin.(3) rezultă că procurorul care a făcut declaraţia de apel nu poate retrage apelul pe care l-a declarat. Legea recunoaşte însă această posibilitate, procurorul ierarhic superior adică procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa superioară celei care a soluţionat cauza. Prin această dispoziţie s-a urmărit, pe de o parte, determinarea procurorilor de a folosi cu mai mult discernământ dreptul de apel, evitându-se aglomerarea instanţelor cu apeluri nejustificate şi, pe de altă parte, asigurarea unui control riguros din partea procurorilor ierarhic superiori asupra modului în care subordonaţii lor folosesc calea de atac.164 Apelul declarat de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior poate fi susţinut de partea în favoarea căreia a fost declarat. Inculpatul minor nu poate retrage apelul indiferent dacă l-a declarat personal sau dacă acesta a fost făcut de reprezentantul legal (art. 414 alin.2). Dispoziţia cuprinsă în acest text de lege are caracter imperativ. De aceea, simpla prezenţă pasivă în instanţă a reprezentantului legal, alături de inculpatul minor, nu validează retragerea apelului făcută de minor. Traian Pop, Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.114. V.Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti, 1994, p.114. 163 De retragerea apelului se ia act prin decizie. 164 N.Volonciu, op.cit.,p.254. 161 162
125
Reprezentantul legal trebuie să facă el, în mod expres, declaraţia de retragere a apelului. §6. Condiţiile retragerii apelului În ceea ce priveşte timpul în care trebuie făcută declaraţia de retragere, art. 415 alin.(1) dispune că apelul poate fi retras oricând după declaraţia apelului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace declaraţia, aceasta poate fi făcută atât în scris cât şi oral dar, în toate cazurile, în mod expres. Declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută de apelant, personal, prin mandatar special sau de reprezentantul legal. Cerinţa prezentării unui mandat special când retragerea apelului se face prin mandatar, este impusă şi apărătorului care face declaraţia de retragere, indiferent dacă acesta a fost desemnat din oficiu sau a fost ales. Reprezentatul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate retrage apelul făcut, numai prin persoana reprezentată. Persoana aflată în stare de detenţie îşi poate retrage apelul printr-o declaraţie scrisă sau verbală, atestată ori consemnată într-un proces verbal încheiat de conducerea locului de detenţie. De asemenea, apelul poate fi retras şi oral, în faţa instanţei de apel. În ceea ce priveşte locul unde se face declaraţia de retragere a apelului, art. 415 alin.(1) prevede că aceasta poate fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. Declaraţia verbală de retragere a apelului se face numai în şedinţă, la instanţa de apel. §7. Efectele renunțării la apel și ale retragerii apelului Principalul efect al renunțării la apel și ale retragerii apelului este trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat. Acest efect se produce însă, în momente diferite raportate la momentul când a intervenit declaraţia de renunțare sau de retragere. Astfel, dacă s-a renunțat la apel, declarația făcându-se înlăuntrul termenului de apel, hotărârea va rămâne definitivă la data expirării termenului de apel. Când apelul este retras, așadar după împlinirea acestui termen, sentinţa va rămâne definitivă la data declaraţiei de retragere a apelului. 126
După ce şi-a retras apelul iar instanţa a luat act, prin decizie, de această declaraţie, persoana respectivă nu mai poate declara un nou apel şi nici recurs contra hotărârii pronunţate. În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin.(2), în caz de retragere a apelului, cheltuielile judiciare provocate de cererea de apel, vor fi suportate de cel ce şi-a retras apelul. Secţiunea a V-a Efectele apelului §1. Efectul suspensiv al apelului Efectul suspensiv al acestei căi de atac constă în aceea că în cursul termenului de atac şi, după aceea, în cursul judecăţii, hotărârea nu este definitivă şi, prin urmare, dispoziţiile acesteia sunt suspendate. Potrivit art. 416, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Efectul suspensiv a fost reglementat întrucât este cunoscut faptul că atât timp cât hotărârea nu este definitivă, inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Efectul suspensiv este general întrucât, în sistemul legii proceusal penale române, majoritatea hotărârilor pronunţate în primă instanţă sunt supuse apelului. Efectul suspensiv este absolut deoarece se produce ope legis (în virtutea legii) adică prin declararea oricărui apel, chiar atunci când este neîntemeiat. Efectul suspensiv este constant pentru că, odată ce apelul a fost declarat, el se manifestă în permanenţă, din momentul declarării şi până la soluţionarea căii de atac. Efectul suspensiv al apelului poate fi total sau parţial. Este total atunci când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, în întregime şi parţial când apelantul critică numai latura penală sau latura civilă.
127
§2. Efectul devolutiv al apelului Termenul de „devolutiv” provine din latinescu „devolvo” (vere, volvi, volutum) care înseamnă a face să se treacă, să se transmită ceva, de la un subiect la altul. În cazul căilor de atac este vorba de transmiterea unui drept, respectiv dreptul de a judeca, de la judecătorul de grad inferior la un judecător de grad superior.165 În această situaţie, cauza este repusă în discuţie pentru o nouă judecată. Efectul devolutiv al apelului nu promovează la instanţa căreia i se transmite cauza o reeditare a judecăţii care a avut loc ci o nouă judecată, cu caracter autonom şi care are drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.166 Prin efectul devolutiv al apelului nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi. Sub acest aspect, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată cu fapte ce nu au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte persoanele, ea nu poate nici să se pronunţe cu privire la persoanele care nu au figurat ca părţi în procesul soluţionat de prima instanţă.167 Întrucât prin hotărârea judecătorească sunt rezolvabile ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei, pe de o parte şi dat fiind că subiecţii procesuali au interese procesuale diferite, în raport cu calitatea lor procesuală, legiuitorul a reglementat în aşa fel efectul devolutiv al apelului încât instanţei de apel i se transmite dreptul de a face o nouă judecată, fie asupra tuturor aspectelor judecate în primă instanţă, fie numai asupra unora dintre aceste aspecte.168 Devoluţia cauzei în apel poate fi, aşadar, integrală, 169 când instanţa de apel capătă dreptul de a reexamina toate aspectele de fapt şi de drept şi parţială, când instanţa de apel reexaminează numai unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad. În stabilirea limitelor în care are loc devoluţia, art. 417 prevede că instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. V. Dongoroz, op.cit., p.322. V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.p.124. 167 Carmen Silvia Paraschiv, M.Damaschin, op.cit.p.488. 168 I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997,p.556. 169 T.Pop, op.cit.p.406; I.Tonoviceanu, V. Dongoroz, op.cit.p.448-449. 165 166
128
Limitele efectului devolutiv ale apelului sunt, aşadar, determinate de persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă declaraţia de apel şi calitatea pe care apelantul o are în proces. §3. Limitele efectului devolutiv Apelul declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii adică, în raport cu situaţia sa din proces chiar dacă aceste interese coincid cu cele ale unei alte părţi. Aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte pe martori, experţi, interpreţi şi apărători sau persoane ale căror interese au fost vătămate printr-un act al instanţei. O situaţie mai deosebită o are procurorul, care în proces reprezintă societatea, ceea ce presupune că în fiecare cauză penală trebuie să se stabilească o situaţie exactă şi să se facă o corectă aplicare a legii. 170 Sub acest aspect, apelul procurorului produce efect devolutiv atât în ceea ce priveşte faptele cât şi persoanele care au fost trimise în judecată. În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu privire la care hotărârea primei instanţe este considerată greşită, apelul trebuie considerat că se referă la acea hotărâre în totalitatea sa. 171 Acest efect devolutiv se răsfrânge deci, asupra tuturor faptelor şi persoanelor deduse judecăţii. În literatura juridică, persoanele care pot declara apel 172 au fost grupate în raport cu limitele diferite ale efectului devolutiv, determinate de calitatea lor în proces, în două categorii. În prima categorie au fost incluse persoanele care, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei şi măsurile procesuale adiacente fondului, adică procurorul şi părţile din proces. În cea de a doua categorie au fost incluse persoanele care nu pot devolua prin apel decât chestiunile auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă, adică martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite. Declaraţia de apel a procurorului, făcută fără rezerve, are un efect devolutiv integral, adică atât asupra faptei cât şi asupra persoanei.
V. Papadopol, C.Turianu, op.cit.129-131. Gh.Mateuţ, Procedura penală. Partea specială vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997, p.240. 172 Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr.2/19974, citat în Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit.p.490 170 171
129
În cazul în care declaraţia făcută de procuror este limitată, în sensul că este restrânsă numai la anumite fapte sau persoane, apelul va fi raportat numai la aspectele vizate în cererea de apel. În cazul în care declaraţia de apel a procurorului se referă numai cu privire la unul dintre inculpaţii trimişi în judecată, instanţa de apel nu va putea agrava situaţia celorlalţi inculpaţi. Dacă, însă, apelul a fost făcut în favoarea unuia dintre inculpaţi, instanţa de apel va putea examina cauza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi, nevizaţi prin declaraţia procurorului, cărora le va putea uşura situaţia. În cazul în care prin declaraţia de apel, procurorul îşi restrânge apelul în defavoare numai la anumite fapte, instanţa de apel nu are dreptul să ia în discuţie alte fapte, nici ca efect al devoluţiei, nici prin extindere deoarece efectul extinctiv se referă numai la persoane şi nu la fapte. Dacă, însă, apelul procurorului a fost declarat în favoare, instanţa de apel poate să examineze cauza şi cu privire la faptele nevizate prin declaraţia de apel dar fără a agrava situaţia inculpatului. În cazul în care procurorul a declarat apel în favoarea inculpatului, cu privire la latura penală a cauzei, instanţa de apel nu va putea să agraveze situaţia acestuia sub aspectul laturii civile deoarece ar încălca dispoziţiile art. 418 alin.(2), însă va putea să-i uşureze din acest punct de vedere situaţia, exonerându-l de plata despăgubirilor civile. Dacă apelul procurorului a fost declarat în favoarea inculpatului şi vizează numai latura civilă a cauzei, instanţa va putea să-i agraveze acestuia situaţia sub aspectul laturii penale întrucât nu avem de-a face cu un apel în favoarea inculpatului.173 Declaraţia de apel a inculpatului devoluează fără rezerve atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei fără a i se putea însă agrava situaţia căci operează regula „non reformatio in pejus” prevăzută de art. 418. Dacă inculpatul critică sentinţa numai sub anumite aspecte, instanţa va examina apelul, de asemenea, fără a-i agrava situaţia. Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. Apelul părţii responsabile civilmente are un efect devolutiv ca cel al părţii civile. §4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel Potrivit art. 418 alin.(1), instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel ce a declarat apel. 173
V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.131.
130
Acest efect are o aplicabilitate mai largă, exprimată prin dispoziţiile alin.(2) al aceluiaşi text, prin care se prevede că prin apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, nu se poate agrava situaţia acestuia. Acest apel declarat de procuror este considerat ca şi cum ar fi fost făcut de către parte şi provoacă aceleaşi efecte, fiind supus restricţiei din alin.(1) al art. 418. Rezultă că în apelul procurorului nu există decât două alternative şi anume, aceea de a uşura situaţia inculpatului când este făcut în interesul acestuia ori de a menţine soluţia adoptată de prima instanţă, prin respingerea apelului. În nici un caz, instanţa nu va putea să agraveze situaţia inculpatului, sub aspect penal sau civil. Cele mai frecvente situaţii le întâlnim în cazurile când apelul este declarat de inculpat, situaţie în care în propria lui cale, instanţa nu are cum a-i agrava situaţia. §5. Efectul extensiv al apelului Constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare, motiv pentru care apare ca un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei. Potrivit art. 419, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi, o situaţie mai grea.174 Pentru ca efectul extensiv al apelului să poată opera este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe un apel, valabil declarat; b) subiectul procesual faţă de care operează extinderea să nu fi declarat apel sau să nu fie vizat prin apelul declarat de un alt subiect procesual; c) să existe mai mulţi subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun, dintre care unul sau mai mulţi nu au declarat apel; e) să existe o unitate procesuală. În cadrul efectului extensiv al apelului, instanţa de apel trebuie să examineze cauza, prin extindere, nu numai cu privire la părţile din acelaşi grup procesual cu apelantul, care nu au folosit calea de atac a apelului, ci şi cu privire la cele care, deşi au declarat apel, l-au retras, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.142/A/1997, C.P.J.P. 1997, p.26. 174
131
Secţiunea a VI-a Judecarea apelului Oobiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei cât şi a oricăror probe noi, administrate în faţa instanţei de apel. Cu ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond. Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control asupra hotărârii apelate cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept, dând o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe. Verificarea are loc pe baza motivelor de apel însă instanţa, din oficiu, poate examina hotărârea sub toate aspectele. Aspectele de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, datorită efectului devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanţei, de regulă privesc existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii, existenţa sau inexistenţa datelor, a împrejurărilor sau situaţiilor invocate de către inculpat ca circumstanţe atenuante, gradul de participare a inculpatului la săvârşirea infracţiunii, temeiurile de fapt ale susţinerilor formulate în apărare. Instanţa trebuie să verifice dacă în cauză au fost administrate toate probele şi dacă au fost corect interpretate. Aspectele de drept de care este chemată să le examineze instanţa de apel, pot fi de drept substanţial sau de drept procesual. Dintre aspectele de drept substanţial sunt supuse atenţiei instanţei cele referitoare la încadrarea juridică a faptei, normele de încriminare, dispoziţiile referitoare la participaţia penală, la formele de săvârşire ale infracţiunii (consumată, tentativă), la formele de unitate infracţională (continuată, complexă), la pluralitatea de infracţiuni cât şi la alte coordonate care conduc la stabilirea infracţiunii.175 În ceea ce priveşte aspectele de drept procesual, instanţa trebuie să verifice, în principiu, modul în care au fost respectate dispoziţiile legale privind desfăşurarea procesului penal pe întreg parcursul acestuia respectiv la sesizarea instanţei, compunerea instanţei, publicitatea instanţei de judecată, participarea procurorului, asistarea inculpatului de către apărător 175
Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit., p.498.
132
atunci când acesta este obligatorie, potrivit legii, la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. În cazul în care instanţa de apel va constata că au fost încălcate anumite dispoziţii sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii, o va desfiinţa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond. §1. Măsuri premergătoare judecăţii a) fixarea termenului de judecată După primirea dosarului şi înregistrarea acestuia, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat va fixa termen pentru judecarea apelului. Jjudecata în apel va avea loc cu respectarea dispoziţiilor referitoare la judecata în primă instanţă. b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului Potrivit art. 420 alin. (1) și (2), judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de detenţie. La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrării sociale a infractorilor de la domiciliul minorului, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de instanţă. Prezenţa inculpatului minor la judecată este obligatorie cu excepţia cazului când acesta se sustrage de la judecată. Judecarea cauzei în lipsa inculpatului minor este nelegală, chiar dacă procedura de citare a fost îndeplinită, dacă nu s-a dovedit că acesta se sustrage de la judecat. Prezenţa inculpatului minor, cu excepţia cazului când acesta se sustrage de la judecată se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul penal. Omisiunea instanţei de a cita părinţii inculpatului minor, potrivit art. 508 alin.(3) C.proc.pen., nu constituie caz de nulitate absolută. 176
176
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.1702 din 26 martie 2004, nepublicată.
133
c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare Potrivit art. 356, judecătorul cauzei este obligat ca în toate cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de judecată, va lua măsuri şi pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Nerespectarea acestei dispoziţii, când asistenţa juridică, potrivit legii, este obligatorie, este sancţionată cu nulitatea absolut. Când inculpatul se află în stare de detenţie, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de a lua cunoştinţă de dosar şi să poată lua contact cu apărătorul său. d) desemnarea completului de judecată Compunerea completului de judecată este stabilită prin Legea nr.304/2004 de organizare judiciară. De regulă, apelurile se judecă în complet de 2 judecători, atât la tribunale cât şi al curţile de apel 177 nerespectarea compunerii completului fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Infracţiunile de corupţie se judecă în complet de un judecător la fond şi de doi judecători în apel (Legea nr.78/2000, Legea nr.161/2003, OUG nr.43/2002, modificată prin OUG nr.24/2004). §2. Desfăşurarea judecăţii apelului Judecarea apelului, ca şi judecarea cauzei în primă instanţă, are loc urmare a unor verificări prealabile ce au menirea să conducă, dacă procesul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 420, este în stare de judecată. În acest sens, instanţa trebuie să verifice regularitatea constituirii completului de judecată, prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare, asistenţa juridică obligatorie, regularitatea sesizării, legalitatea luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, rezolvarea oricăror excepţii sau cereri formulate de părţi. Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în faţa instanţei de apel. Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.
177
Art.54 alin.(2) şi (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
134
În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere a probelor administrate şi, în acelaşi timp, poate administra orice probe noi pe care le consideră pertinente, concludente şi utile cauzei. Dacă părţile nu au solicitat probe ori dacă au solicitat, le-au fost respinse, judecarea apelului se reduce la dezbaterile acestuia. Dezbaterile se rezumă la o confruntare în faţa instanţei de apel, a poziţiilor apelantului şi ale părţii opuse, având ca finalitate aflarea adevărului. Ordinea în care se desfăşoară această confruntare este stabilită de art. 420 alin. (6) , text care prevede că preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi, în urmă, procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are procurorul. În cazul în care hotărârea a fost atacată de mai multe părţi (inculpat, parte vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente) şi procuror, aceştia vor lua cuvântul în următoarea ordine: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente şi inculpat. Ultimul cuvânt trebuie să-l aibă întotdeauna, indiferent de calitatea sa, inculpatul (intimat sau apelant). Cercetarea judecătorească, are loc în cazul în care procurorul sau părţile solicită administrarea de noi probe în vederea soluţionării legale a cauzei. Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost administrate la urmărirea penală sau la prima instanţă. Instanţa de apel se pronunţă asupra probelor prin încheierea motivată. Ca şi la prima instanţă, la instanţa de apel, cercetarea judecătorească se consideră terminată odată cu epuizarea probatoriului. Acest moment procesual trebuie declarat şi constatat de preşedintele completului de judecată pentru a nu se reveni ulterior la administrarea de noi probe şi, implicit, la dezbaterea asupra fondului cauzei (art.387). §3. Deliberarea şi luarea hotărârii După încheierea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în vederea adoptării unei soluţii. Potrivit art. 420 alin.(8), instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează de toţi membrii completului de judecată. 135
Potrivit art. 421, instanţa , judecând apelul, pronunţă una din următoarele soluţii: 2) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată: a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă apelul este nefondat. Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen sau pentru a fi considerat ca apel peste termen. Termenul de apel fiind un termen peremptoriu, depăşirea lui atrage decăderea din exerciţiu dreptului de a ataca hotărârea. Apelul tardiv nu are efect extensiv. Dacă apelule este respins ca tardiv, instanţa nu examinează situaţia celorlalţi inculpaţi. Apelul este respins ca inadmisibil: - când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel; - când apelul a fost declarat de o persoană care nu are dreptul să facă apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea; - când apelul a fost declarat de o persoană care nu are interes personal. Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel, examinând hotărârea sub toate aspectele şi nu numai în motivele de apel invocate ci şi din oficiu, constată că aceasta este legală şi temeinică. Respingerea unui apel ca nefondat are loc şi în cazul când apelul este lipsit de obiect. Potrivit art. 421, pct.2, lit.a, instanţa admite apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Potrivit art. 421 pct.2, lit.b, admite apelul, desființează sentin ța primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.
136
§4. Chestiuni complementare În cazul chestiunilor complementare, instanţa deliberând asupra apelului face, când este cazul aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsuri reparatorii, la cheltuielile judiciare şi la oricare alte probleme de care depinde soluţionarea justă şi completă a apelului. Totodată, instanţa va verifica dacă s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive, şi adaugă dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. §5. Hotărârea instanţei de apel Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie (art.370 alin.(2) C.proc.pen.)178. Decizia instanţei de apel nu diferă ca structură de sentinţa primei instanţe şi are, ca şi aceasta, o parte introductivă numită şi practica, o expunere numită şi considerente şi un dispozitiv (valabil şi la judecata de fond). Partea introductivă trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art.424 care fac trimitere la art. 402, şi anume: data şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu, publică, numele şi prenumele judecătorilor, procurorului, grefierului, părţilor, apărătorilor şi a celorlalte persoane care participă în procesul penal. Expunerea sau considerentele cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care au condus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului sau atunci când s-a dispus trimiterea cauzei la procuror.179 Decizia va trebui să cuprindă şi faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite şi prin ce mijloace de probă, în cazul în care cauza a fost trimisă spre rejudecare. Art.311 alin.(2) C.proc.pen.. Potrivit art.383 alin.(1) C.proc.pen., decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunerea temeiurilor de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei şi, care, în decizie trebuie analizat fiecare dintre motivele de apel invocate de procuror şi de părţi, motivându-se temeiurile de fapt şi de drept care au condus la admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel. Prin urmare, dacă în declaraţia de apel a procurorului s-au invocat mai multe motive de apel, iar instanţa de apel nu le-a examinat, mărginindu-se să ridice în cuprinsul deciziei evoluţia judecăţii, pentru a conchide, fără a motiva, că sentinţa atacată este temeinică, fiind rezultatul unei stări de fapt reţinute, şi nu a analizat criticile formulate de procuror privind greşita schimbare a încadrării juridice şi achitarea nejustificată a inculpaţilor pentru una dintre infracţiuni, decizia instanţei de apel nu cuprinde modificările pe care se întemeiază soluţia, ceea ce constituie cazul de casare prevăzute în art.385 9 alin.(1) pct.9 C.proc.pen.ÎCCJ, secţia penală, decizia nr.3339 din 17 iunie 2004, B.J., 2004, p.879-880. 178 179
137
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Decizia trebuie să cuprindă, atunci când cauza a fost trimisă spre rejudecare, şi ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul urmează să-şi reia cursul. §6. Efectele deciziei Hotărârea instanţei de apel este definitivă și produce anumite consecinţe. Una dintre acestea este dezinvestirea instanţei de apel, de judecarea cauzei. Ca urmare, instanţa de apel nu mai poate să dispună asupra cauzei şi nici să revină asupra soluţiei pronunţate. Un alt efect al deciziei este acela că pronunţarea ei face posibilă punerea în executare a dispozițiilo cuprinse în dispozitiv. §7. Procedura de rejudecare Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate, se desfăşoară potrivit regulilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă. Limitele rejudecării sunt date de existenţa unei hotărâri pronunţate de o instanţă de judecată ierarhic superioară, prin care s-a stabilit anumite obligaţii pentru instanţa de rejudecare. Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2) şi art.373. Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Soluţionarea cauzei în fond are loc prin condamnarea ori achitarea inculpatului sau prin încetare procesului penal. Instanţa de rejudecare se pronunţă printr-o sentinţă, care este supusă apelului.
138
Capitolul IV Căile extraordinare de atac Secţiunea I-a Consideraţii generale Activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti se finalizează prin pronunţarea unor hotărâri, care în majoritatea covârşitoare sunt legale şi temeinice, fiind prezumate că reflectă adevărul, atât în latura penală cât şi în latura civilă, intrând în puterea lucrului judecat. Cu toate acestea, practica a demonstrat că deşi există hotărâri definitive, care au căpătat autoritate de lucru judecat, apar unele împrejurări, care scot în evidenţă unele erori de fapt sau de drept în soluţionarea unor cauze. În aceste condiţii, remediul procedural constă în instituirea unei căi extraordinare de atac. Căile extraordinare de atac aduc o atingere stabilităţii hotărârilor definitive, dar principiul aflării adevărului constituie un asemenea imperativ încât el trece înaintea puterii lucrului judecat.180 Existenţa în lege a căilor extraordinare de atac constituie, oricum, o recunoaştere şi o prezumţie de relativitate a autorităţii de lucru judecat relativitate firească pentru orice activitate umană.181 În literatura juridică,182 căile de atac reprezintă remedii procesuale, mijloace legale prin intermediul cărora se procedează în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, la respectarea erorilor pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale definitive. Prima cale de atac extraordinară introdusă în favoarea condamnatului în Codul de procedură penală român din 1864 a fost revizuirea,. Pe lângă revizuire, au fost introduse instituţiile recursului în anulare şi recursul în interesul legii.183 S.Kahane, op.cit.,p.299. V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea generală, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, p.209. 182 I.Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2002, p.738. 183 A se vedea art.443 şi 444 din Codul de la 1864. 180 181
139
În reglementarea actuală, căile extraordinare de atac sunt: recursul în casație, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Asemănări şi deosebiri între căile extraordinare de atac şi căile ordinare de atac Principala asemănare dintre cele două căi de atac este aceea că ambele sunt remedii procesuale având drept scop verificarea legalităţii hotărârii supuse controlului. Cazurile care determină folosirea căilor de atac extraordinare şi a celor ordinare sunt aproape identice (de exemplu, neîndeplinirea legală a procedurii de citare care a determinat lipsa unei părţi de la judecată, poate fi invocată în apel dar şi în recurs; acelaşi motiv poate fi invocat şi în cazul contestaţiei în anulare). Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt mult mai numeroase. În literatura juridică,184 au fost evidenţiate următoarele deosebiri: a) căile ordinare de atac, se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă, în timp ce căile extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive. Cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de atac ordinară, nu se poate promova o cale de atac extraordinară; aşadar, aptitudinea de a folosit o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a folosi o cale de atac extraordinară.185 b) căile de atac ordinare fac parte din ciclu obişnuit al procesului penal, în timp ce căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul procesual normal, exercitarea lor provocând o judecată situată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege;186 c) sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai restrânsă în raport cu a celor care exercită căile ordinare de atac (de exemplu, recursul în interesul legii are ca titular, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie); d) termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mult mai mari decât cele de declarare a căilor ordinare de atac; e) diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac. În timp ce pentru recursul în casație are loc o verificare cu privire la erorile de D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970, p.9 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450. 186 T.Pop, Drept procesual penal, vol.IV, Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497. 184 185
140
drept, în cazul celorlalte căi extraordinare de atac legiuitorul a prevăzut un număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse (pentru contestaţia în anulare se prevăd doar nouă cazuri, iar pentru revizuire șase cazuri). f) efectul suspensiv al apelului operează ope legis, în timp ce în cazul căilor extraordinară de atac, nu produc de drept acelaşi efect suspensiv; g) în timp ce căile ordinare de atac declanşează o nouă judecată, în cazul unor căi de atac extraordinare, reexaminarea cauzei se reia după ce sa desfăşurat o procedură de admitere în principiu;187 h) competenţa de soluţionare a apelului revine instanţei ierarhic superioare, celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar în cazul căilor de atac extraordinare competenţa revine instanţei care le-a pronunţat (contestaţia în anulare şi revizuirea). Recursul în interesul legii este în competenţa exclusivă a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie. Secţiunea a II-a Recursul în casație Consideraţii generale Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege întrucât se adresează spre rezolvare unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată. Atât Codului de procedură penală din anul 1936 cât şi Codul de la 1969 prevedeau pentru recurs (cale ordinară de atac) o devoluţie mai diversificată prin care instanţa de recurs avea posibilitatea de a face unele constatări de fapt şi unele aprecieri privind denaturarea probelor,188 fie în raport cu probele din dosar, fie în funcție de înscrisurile noi depuse în recurs. Parcurgerea gradelor de jurisdicţie: fond, apel, recurs constituia o posibilitate pentru părţile implicate într-un conflict de drept penal şi de drept procesual penal şi nu o obligativitate. Era ultima cale ordinară de atac.189 Recursul nu putea fi promovat atât timp cât hotărârea primei instanţe putea fi apelată. În mod obligatoriu, o hotărâre judecătorească trebuia Gr. Theodoru, op.cit.p.450. N.Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, op.cit.p.282-283. 189 În Constituţia României din 1923, se prevedea că recursul este de “ordin constituţional” fiind susceptibil de a fi declarat în orice cauză. 187 188
141
supusă mai întâi căii de atac a apelului şi apoi recursului cu excepţia infracţiunilor pentru care legea prevedea că punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și a altor situa ții prevăzute de lege (de exemplu – sentințele pronunțate de judecătorii). Spre deosebire de calea de atac a apelului, care era o cale devolutivă de atac, recursul era o cale de reformare, în sensul că rezolvarea lui era supusă unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată şi avea drept scop, în caz de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate sau înlocuirea ei cu o hotărâre bazată pe materialul probator corect administrat în cauză şi pe o interpretare justă a legii incidente în cauză. Recursul era o cale de atac cu devoluţie predominat în drept. „Această trăsătură este de natură a ne arăta că recursul îşi păstrează esenţa de a fi o cale de atac împotriva încălcării legii de procedură şi a celei substanţiale, dar nu în mod exclusiv, lăsându-ne posibilitatea ca, în cazul unor grave erori de fapt, în care soluţia adoptată nu corespunde adevărului, instanţa de recurs să intervină şi să restabilească adevărul, iar acolo unde nu este apel, recursul trebuie să înlocuiască lipsa căii de atac privitoare la situaţiile de fapt, având dreptul să stabilească situaţia reală de fapt a cauzei.”190 În literatura juridică,191 s-a mai susţinut că recursul era o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile date.192 În această situaţie recursul apărea ca o cale de atac exclusiv de 193 drept menită să controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunţate, iar în unele cazuri, era şi o cale de atac de anulare. Spre deosebire de apel unde în virtutea efectului devolutiv se proceda la o nouă judecată a cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept instanţa de recurs examina cauza în limitele cazurilor prevăzute în art.385 9 C.pr.pen. de la 1969. Aşadar, recurentul avea obligaţia de a arăta prin cererea de recurs cazurile de casare pe care îşi întemeia această cerere, fără însă ca această obligaţie să conducă la nulitatea recursului. Când recursul se constituia într-o cale de atac ordinară unică nu era limitat la cele 21 de cazuri prevăzute de art.385 9 C.pr.pen. de la 1969, Gr. Theodoru, op.cit.p.767 I,Neagu op.cit.p.698 192 N.Volonciu, op.cit., vol.II.p.280. 193 Gh.Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr.2/1995, p.43. 190 191
142
instanţa având obligaţia să examineze din oficiu întreaga cauză sub toate aspectele. Recursul în casație din actuala reglementare este o cale extraordinară de atac prin care se urmărește a se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate. Din această formulare rezultă fără echivoc faptul că recursul în casație este o cale de atac exclusiv în drept. Altfel spus, în cadrul acestei proceduri, hotărârea atacată va fi supusă analizei din perspectiva normelor de drept substanțiale și procesuale aplicate. Secţiunea a III-a Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în csație Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de cur țile de apel, ca instanțr de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casație: a)hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor; d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării; e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care ac țiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii; g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției. Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop ob ținerea condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.
143
Secţiunea a IV-a Declararea recursului Declaraţia de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Declaraţia de recurs făcută de persoana aflată în starea de detenţie poate fi depusă la administraţia locului de detenţie. Cererea de recurs în casație se formușează în scris și va cuprinde: -numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenumele li domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte; - indicarea hotărârii care se atacă; - indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora; - semnatura persoanei care exercită recursul în casație și/sau semnătura avocatului. La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia. §1. Titularii recursului în casație Potrivit art. 436 alin. (1) C.proc.pen., pot formula cerere de recurs în casație: a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; Recursul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în lipsa recursului formulat de partea civilă cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; c)partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte civilă a cauzei, iar referitor la latura penală, în măsura în care solu ția din această latură a influiențat soluția în latura civilă. Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmenye pot formula cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
144
Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul, nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras. §2.Termenul de declarare a recursului în casație Potrivit dispozițiilor art. 435 C.pr.pen. termenul de declarare a recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului, actualul cod a adoptat o viziune unitară în ce privește termenul de declarare a resursului în casație. Astfel, codul anterior prevedea pentru procuror că termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul curgea tot de la pronunţare.194 În celelalte cazuri precum şi în cazul inculpaţilor arestaţi, minori, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ ori pentru inculpatul internat într-un centrul de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. La cererea părţii interesate instanţa putea dispune repunerea în termenul de declarare a recursului sau putea constata declarat peste termen recursul respectiv. În ambele situaţii (repunerea în termen şi recursul peste termen), partea trebuie să facă dovada imposibilităţii obiective a exercitării căii de atac a recursului, în termenul prevăzut de lege. Procedura recursului în casație nu mai conține prevederi referitoare la repunerea în termen ori la recursul declarat peste termen. Secţiunea a V-a Efectele recursului în casație §1. Efectul suspensiv de executare Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casa ție sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2). Prin Decizia nr.XXIX din 9 octombrie 2006 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că termenul de declarare apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare. 194
145
În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse prin încheiere, completul care va judeca resursul în casa ție, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei. §2. Efectul devolutiv Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege transmiterea cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată la instanţa căreia îi revine atribuţia, potrivit legii să judece şi să soluţioneze acea cale de atac.195 Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia i se transmite cauza prin declararea căii de atac, o reeditare a judecăţii care a avut loc, ci o nouă judecată cu caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre care au fost greşit sau nelegal soluţionate. 196 Instanţa judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care l-a declarat și numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casație şi numai în raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces. Instanţa de recurs în casație examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație. În exercitarea controlului judiciar este obligatorie respectarea principiului „non reformatio in pejus” (neagravarea situaţiei în propria cale de atac). §3.Efectul extensiv al recursului în casație Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire la persoana care a declarat recurs în casație şi la persoana la care se referă recursul în casație, efectul extensiv obligă instanţa de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs în casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ și în privin ța lor, fără să le poată crea cestor părţi o situaţie mai grea (art. 443 alin. 1). Extinderea are loc faţă de persoanele din aceeaşi cauză, adică recursul în casație al unui unui inculpat permite instanţei de recurs să examineze cauza şi asupra celuilalt inculpat care nu a declarat recurs. 195 196
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, op.cit, 207, p.743 Idem
146
Extinderea nu poate avea loc faţă de o parte cu interese contrare, de exemplu de la inculpat la partea civilă. Extinderea poate opera numai dacă există un recurs în casa ție declarat în termen şi admisibil. Procurorul, chiar dacă după expirarea termenului de recurs în casa ție, poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea. Secţiunea a VI-a Cazurile în care se poate face recurs în casație În art. 438 alin. (1) C.pr.pen. sunt prevăzute „cazurile în care se poate face recurs în casație”, deşi în alte dispoziţii privitoare la recursul în casa ție se foloseşte expresia „motivele de casare”, „motivele de recurs în casa ție” sau „temeiurile invocate”. Cazurile de casare sunt erori de procedură şi de judecată prevăzute în art. 438 alin. (1), au un caracter general în sensul că se aplică în toate cazurile penale. Legea foloseşte denumirea „motive de recurs” atunci când se referă la acele încălcări ale legii într-o cauză concretă, de natură a se încadra întrunul din cazurile de casare. Motivele de recurs se formulează de către părţile din proces care au declarat recurs. Cazurile de casare sunt următoarele: 1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. Sub incidenţa acestui caz intră numai nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, nu şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială. În cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, dacă acesta din urmă nu a efectuat personal actele de urmărire penală sunt încălcate dispoziţiile privind competenţa după materie, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.438 alin.(1) pct.1 C.proc.pen.. Efectuarea cercetării penale de către alt organ de cercetare decât cel competent nu atrage nulitatea urmăririi penale. 2-6 abrogate; 147
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; 9-10 abrogate; 11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pdeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13-14 abrogate. Cazurile prevăzute în alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instan ța a omis să se pronunțe asupra lor. Dacă cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat resursul în casație nu mai poate formula o altă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat. Secţiunea a VII-a Motivarea recursului în casație Potrivit art. 437 alin (1) C.pr.pen., cererea de recurs în casa ție se formulează în scris și va cuprinde pe lângă datele de identificare a păr ții și cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora. Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului, observăm că legea impune motivarea recursului în casație prin cererea de recurs, nemailăsând posibilitatea formulării motivelor printr-un memoriu separat. Secţiunea a VIII-a Procedura recursului în casație §1. Procedura de comunicare și admiterea în principiu Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanțaa cărei hotărâre se atacă. Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu men țiunea că se pot depune concluzii scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, 148
la aceeași instanță. Nedepunerea acestor concluzii nu împiedică judecarea recursului în casație. În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, președintele instan ței sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise. Dacă cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiție sau este formulată împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu recurs în casație, președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație. Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format de un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și 438 ori dacă cererea este vădit nefondată,instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație. Dacă instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casa ție. §2. Raportul scris Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală de la 1969, președintele instanței de recurs, primind dosarul, fixa un termen pentru judecarea recursului şi putea delega, totodată, pe unul din membrii completului de judecată să facă un raport scris asupra recursului. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul putea fi întocmit de un judecător sau de un magistrat asistent. Raportul cuprindea următoarele date: c) obiectul procesului; d) soluţiile pronunţate de instanţe; e) faptele reţinute de ultima instanţă; - expunerea, pe scurt, a motivelor de recurs, fără a se arăta şi opinia raportorului; f) semnalarea cazurilor de casare din oficiu, arătate în art.385 9 alin.3. 149
Magistratul raportor trebuia să facă parte, în mod obligatoriu, din compunerea completului de judecată. Raportul mai trebuia să conţină observaţii cu referiri, dacă era cazul, la jurisprudenţa internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fără a se arăta opinia raportului. În raport trebuiau semnalate şi cazurile de casare arătate în art.385 9 alin.(2) C.pr.pen. de la 1969. Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții exprese referitoare la redactarea raportului, în general, la modul de redactare, la conținutului său și la cine îl întocmește. Cu toate acestea, unele prevederi ale noului cod se referă la întocmirea raportului, astfel încât se desprinde concluzia că acest raport se întocme ște și are un anume rol. Astfel, în art. 439 alin. (3) C.pr.pen. se arată că „magistratul asistent de la Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație (s.n.) va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.” De asemenea, în art. 440 alin. (1) se arată că admisibilitatea cererii de recurs în casa ție are loc în camera de consiliu, după depunerea raportului magistratului asistent. Concluzia indubitabilă este că raportul scris se întocmește și în cazul recursului în casație. §3. Dezbaterea recursului Potrivit art. 446 alin.(1), președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în casație declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Ca şi la judecata în fond, ultimul cuvânt îl are inculpatul. Deliberarea şi luarea hotărârii are loc ca şi în apel. §4. Soluţionarea recursului în casație Potrivit art. 448 alin. (1) C.pr.pen., instanţa, judecând recursul în casație, pronunţă una dintre următoarele soluţii: 1.respinge recursul în casație, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în casație este nefondat; 150
2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și: a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita aplicare a legii; b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instan ța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438. Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare alaturii civile, instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre afost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b) al art. 448. În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) al art. 448 instan ța de recurs în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată acelea și încălcări de lege ca în decizia recurată. În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă. Secţiunea a IX-a Contestaţia în anulare §1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulităţii privind actele de procedură.197 Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima oară de Codul de procedură penală din 1936, fiind prevăzută sub o dublă formă: contestaţia contra hotărârii şi contestaţia contra executării. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară având o natură juridică mixtă de anulare şi retractare.198 Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din împrejurarea că prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârii definitive, pronunţate prin îndeplinirea unor acte de procedură cu încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei în aceeaşi etapă a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii.199 197 198
I.Neagu, op.cit., p.273. V.Dongoroz, op.cit.,p.318; N.Volonciu, op.cit.,p.323
151
Caracterul de retractare rezultă din faptul că aceasta se adresează întotdeauna instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă atacată, provocând un autocontrol judecătoresc.200 §2.Cazurile de contestaţie în anulare Fiind o cale de atac extraordinară, cazurile în care poate fi introdusă contestaţia în anulare sunt limitativ prevăzute de lege, înlăturând posibilitatea promovării ei în alte condiţii decât cele prevăzute. Potrivit art. 426 C.proc.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a)când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei păr ți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; În acest caz contestaţia în anulare poate fi promovată de către persoana care a avut calitatea de parte în recurs şi faţă de care procedura de citare pentru termenul când cauza a fost soluţionată, nu a fost îndeplinită conform legii. Potrivit art. 353 C.proc.pen., judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părţile sunt legal citate şi procedura este legal îndeplinită. Dacă partea a fost prezentă în apel, dar procedura de citare nu fusese îndeplinită conform legii, nulitatea a fost acoperită şi partea nu mai poate invoca acest caz de contestaţie în anulare. Nu poate constitui motiv de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art.426 lit.a) C.proc.pen., împrejurarea că partea prezentă la un termen de judecata în apel nu a mai fost citată pentru termenele ulterioare cu excepţiile prevăzute de art. 353 alin.(2) C.proc.pen.. S-a apreciat în practica instanţelor judecătoreşti că, dacă pentru termenul când s-a judecată apelul condamnatul a fost citat la o adresă greşită, sau numai la una din adresele indicate, contestaţia în anulare, întemeiată pe acest caz, este admisibilă. b)când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât celcare a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.302. 200 V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, L.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit., vol.II, p.247. 199
152
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie , potrivit legii; f)când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asisten ța juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotârâri definitive pentru aceeași faptă. §3. Cererea de contestaţie în anulare Contestaţia în anulare poate fi formulată printr-o cerere scrisă 201 făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora. pentru motivele prevăzute în art.386 lit.a)-c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora. §4.Termenul de introducere Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute în art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere. Contestația în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusă oricând. Prin urmare, contestaţia poate fi introdusă chiar înainte de începerea executării şi în orice moment din perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a hotărârii penale şi cel târziu 10 zile de la începerea executării.202 Deşi legea nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a argumentat că cererea trebuie formulată în scris. 202 Instanţa va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art.386 lit.a)-c) şi e) C.proc.pen., ca inadmisibilă în principiu, dacă a fost introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea mai târziu de 10 zile de la începerea executării; ICCJ, secţia penală, decizia nr.6626 din 10 noiembrie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed.Hamangiu, 2007, p.193194. 201
153
Contestaţia în anulare formulată pentru cazul prevăzut în art. 426 lit.b) C.proc.pen., poate fi introdusă oricând de persoana împotriva căreia s-au formulat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă sau de către procuror. §5. Instanţa competentă Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronun țat hotărârea a cărei anulare se cere. Potrivit acestor dispoziţii, oricărei instanţe care soluţionează cazurile penale în apel îi revine competenţa de a soluţiona şi contestaţia în anulare. Contestaţia pentru cazul prevăzut la art.386 lit.b) C.proc.pen. se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Ca atare, în acest caz competenţă poate fi şi judecătoria sau tribunalul, întrucât hotărârile în urma soluţionării în primă instanţă la aceste instanţe, pot devenit hotărâri definitive. Participarea aceloraşi judecători la soluţionarea contestaţiei în anulare nu atrage incompatibilitatea acestora. Cu toate acestea, în literatura juridică 203 există opinia, că ar trebui să se reţină existenţa unei incompatibilităţi care impune rejudecarea recursului, după admiterea contestaţiei în anulare de către un alt complet. Secţiunea a X-a Procedura de judecată a contestaţiei în anulare §1. Suspendarea executării Potrivit art. 430 C.proc.pen., după introducerea contestaţiei în anulare şi până la soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Suspendarea executării hotărârii se dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Suspendarea executării se pronunţă până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Instanţa se poate pronunţa asupra suspendării executării hotărârii şi odată cu examinare admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare. Suspendarea executării hotărârii poate fi revocată în cursul judecării contestaţiei în anulare. 203
Gr.Theodoru, op.cit.,p.855
154
§2. Admiterea în principiu Legiuitorul a prevăzut o procedură prealabilă anterioară judecăţii contestaţiei în anulare denumită admitere în principiu. În cadrul procedurii admiterii în principiu, instanţa verifică, dacă contestaţia a fost formulată în termenul prevăzut de lege, dacă motivele invocate se încadrează în cazurile prevăzute de art. 426 C.proc.pen., şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite aceste condiţii, va admite în principiu contestaţia, fixează termen pentru judecarea în fond a contestaţiei şi dispune citarea părţilor interesate, prin încheiere. §3.Procedura de judecare La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultând părţile şi procurorul dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului, sau la rejudecarea cauzei după desființare. Când condamnatul se află în stare de detenţie şi are calitate de parte, judecarea contestaţiei nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia. În urma dezbaterii, dacă instanţa ajunge la concluzia că cererea este întemeiată, va dispune prin decizie admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea hotărârii atacate. Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea hotărârii instanţei de recurs în tot sau în parte. Instanţa poate desfiinţa hotărârea numai cu privire la faptele şi persoanele la care se referă contestaţia, atunci când în cauză există o pluralitate de fapte şi de persoane.204 Rejudecând apelul, instanţa poate pronunţa orice soluţie, fără a putea crea o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea anulată. Secţiunea a XI-a Revizuirea cauzelor penale §1. Noţiune
204
V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.259.
155
Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de judecată, spre deosebire de contestaţia în anulare prin care se înlătură erorile de procedură în desfăşurarea judecăţii în recurs. În soluţionarea cauzelor penale organele judiciare pot comite erori, în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, determinând pronunţarea unor soluţii nelegale şi netemeinice, având autoritatea de lucru judecat. În literatura juridică,205 s-a arătat că organele judiciare pot fi induse în eroare de materialul probator apreciat ca o evidentă expresie a adevărului, dar care în realitate este fructul unor fraude procesuale mărturii mincinoase, distrugeri, ascunderi ori substituiri de probe materiale, înscrisuri false, corupţie procesuală etc. sau rezultatul înşelător al unui concurs de impresionabile aparenţe şi coincidenţe mai convingătoare decât orice probe. §2.Natura juridică Revizuirea are o natură juridică tipică deosebită de celelalte căi extraordinare de atac. În timp ce contestaţia în anulare are în vedere numai greşeli de ordin procedural, revizuirea se bazează numai pe erori în stabilirea situaţiei de fapt. Dat fiind că prin exercitarea acestei căi de atac extraordinare se urmăreşte o reexaminare în fapt a cauzei penale, în literatura juridică 206 revizuirea a fost caracterizată ca fiind o cale de atac de fapt. Revizuirea a fost caracterizată ca fiind o calea de atac de retrocedare, întrucât în caz de admitere a cererii, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre.
§3.Hotărârile supuse revizuirii Pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, atât în latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu. Op.cit., p.257, în N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed.Paideia, Bucureşti, 1998, p.38. 206 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., vol.II, p.257. 205
156
Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori. Cum în raport de prevederile art. 452 C.proc.pen. pot fi supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat fondul cauzei, printr-o soluţie de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rezultă ca obiect al revizuirii nu pot face, sentinţele de dezinvestire a instanţei, hotărârile prin care se rezolvă o cerere de abţinere, hotărârile prin care se iau sau se revocă măsurile preventive, încheierile de şedinţă etc. §4. Cazurile de revizuire a) cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.a) C.proc.pen., priveşte descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Din redactarea textului, rezultă drept condiţie a revizuirii descoperirea de noi probe şi nu mijloace de probă necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pe calea revizuirii nu este posibilă prelungirea probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă. Soluţia de admitere a cererii de revizuire şi de achitare a revizuientului în baza reaudierii martorilor ascultaţi cu ocazia judecăţii în fond şi a aprecierii acestor probe, s-a apreciat ca fiind greşită.207 Revizuirea nu poate fi soluţionată pe baza unor probe noi care ar conduce la uşurarea situaţiei sau la agravarea prin schimbarea încadrării juridice ori prin modificarea pedepsei.208 Asemenea schimbări ale tratamentului juridic aplicat inculpatului sunt posibile, în alte cazuri de revizuire. S-a decis, că este inadmisibilă cererea de revizuire sprijinită pe apariţia unor împrejurări noi de natură a înlătura starea de recidivă, 209 ori a stabilirii stării de provocare.210 S-a apreciat că este inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde a se dovedi că despăgubirile civile au fost greşit stabilite ca întindere. 211 C.S.J., secţia penală, decizia nr.361 din 25 ianuarie 2001, B.J.2001, p.314-316, în G.Antoniu, A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.p.394. 208 Trib.Suprem, secţia penală, decizia nr.2487/1974 în RRD nr.4/1975 p.65. 209 Trib.jud.Braşov, decizia penală nr.806/1969, în RRD nr.2/1970, p.168. 210 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.2663/1971, în RRD nr.6/1976,p.170 211 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.187/1972, în CD din anul 1972, p.466 207
157
Cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.b) C.proc.pen. există atunci când un martor, un expert, sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere. Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe acest caz, se cere ca mărturia mincinoasă să fie determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale nu netemeinice de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza supusă revizuirii şi nu întro altă cauză. Pentru ca mărturia mincinoasă să constituie temei al revizuirii hotărârii judecătoreşti definitive, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 212 infracţiunea de mărturie mincinoasă să fi fost comisă de către un martor, expert sau interpret; mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau netemeinice, definitive; mărturia mincinoasă să fie dovedită prin mijloace exprese prevăzute de lege. Mărturia mincinoasă invocată drept temei al revizuirii, în acest caz, nu se poate dovedi decât prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin această ordonanţă s-a dispus asupra fondului cauzei. Legiuitorul foloseşte expresiile potrivit cărora organele arătate „nu pot” sau „nu au putut” examina fondul cauzei, aceasta întrucât cauzele de înlăturare a răspunderii penale decesul, amnistia, prescripţia, etc., pot interveni diferenţiat, fie înainte de începerea noului proces, fie după declanşarea lui. Al treilea caz de revizuire există atunci când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influiențat soluția pronunțată în cauză. Pentru dovedirea acestui caz de revizuire, înscrisul trebuie să fi fost declarat fals prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei. Legea nu distinge dacă este sau nu un fals material în înscrisuri oficiale, un fals intelectual sau este falsificat un înscris sub semnătură privată. Constatarea falsului se poate face şi în procedura de revizuire. Al patrulea caz prevede că revizuirea poate fi cerută când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de D.V.Mihăilescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.189. 212
158
cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influiențat soluția pronunțată în cauză (art. 453 alin.(1) lit.d) C.proc.pen.). O primă condiţie pentru reţinerea acestui caz de revizuire se referă la subiectul activ al infracţiunii, care trebuie să aibă calitatea de judecător, procuror ori persoană care a efectuat acte de cercetare penală în cauza a cărei revizuire se cere. Infracţiunea comisă trebuie să fie în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, în exercitarea sau legătură cu exercitarea atribuţiilor sale funcţionale.213 Pot fi astfel de infracţiuni, de exemplu, sustragerea unor înscrisuri din dosar, cercetarea abuzivă, abuzul în serviciu, favorizarea infractorului etc. Cazul de revizuire mai sus menţionat operează şi atunci când fapta nu constituie infracţiune datorită existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Dacă săvârşirea infracţiunii de către organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere nu a determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale ori netemeinice, aceasta nu constituie motiv de revizuire. Al cincilea caz de revizuire se întemeiază pe existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 453 alin. (1) lit.e) C.proc.pen.). Din analiza textului rezultă drept primă condiţie existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive penale care dau o rezolvare fondului cauzei şi nu mai pot fi îndreptate printr-o cale de atac extraordinară. Hotărârile judecătoreşti să aibă caracter penal. Hotărârile trebuie să fie inconciliabile, adică să se excludă una pe cealaltă. Inconciabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi să se refere la situaţii de fapt şi nu de drept. Pot fi hotărâri inconciliabile, dacă prin una dintre ele se dispune condamnarea inculpatului pentru anumite fapte, iar prin altă hotărâre nu se constată comiterea infracţiuni de complicitate de o altă persoană, la aceeaşi faptă. Ultimul caz de revizuire prevăzut de lege, respectiv de art. 453 alin. (1) lit. f) C.pr.pen., se referă la hotărârea întemeiată pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispozi ției constitu ționale 213
V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.267
159
continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instan ței civile, potrivit Codului de procedură civilă. §5. Persoanele care pot cere revizuirea Revizuirea poate fi exercitată, potrivit art. 455 alin.1 lit.a) C.proc.pen., de oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale (inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente). Astfel, inculpatul poate cere revizuirea atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei, iar partea vătămată numai în latura penală a cauzei. Revizuirea este singura cale de atac extraordinară pe care o poate exercita un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia în temeiul art. 455 alin.(1) lit.b) C.proc.pen.. Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. §6. Cererea de revizuire În conformitate cu art. 456 alin.(2) C.proc.pen., cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Cererea astfel redactată, se adresează instanței care a judecat cauza în primă instanță.
§7. Termenul de introducere a cererii Prevederile art. 457 C.proc.pen., reglementează diferenţiat termenul de introducere a cererii de revizuire, după cum cererea este introdusă în favoarea condamnatului sau în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal. Cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului, cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. (hotărârea 160
s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstitu țională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecin țele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;) când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Termenul de introducere a cererii de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal este conform art. 457 alin.(2) C.proc.pen., de 3 luni şi se calculează: a)în cazurile prevăzute de art. 453 alin. (l) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infrac țiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea. Revizuirea în defavoarea inculpatului achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal, nu se poate face dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
§8. Instanța competentă Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44 (competența în caz de reunire a cauzelor). Dacă după pronunţarea hotărârii definitive supuse revizuirii au intervenit modificări ale competenţei materiale ori după calitatea persoanei, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine instanţei competente să judece cauza în primă instanţă la data sesizării, 161
adică instanţei care a devenit competentă să judece cauza în primă instanţă în urma modificării legislative.214 Compunerea completului de judecată care soluţionează cererea de revizuire, este cea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în primă instanţă. Judecătorii care au soluţionat şi pronunţat hotărârea supusă revizuirii nu devin incompatibili de a participa la judecarea cererii de revizuire, deoarece revizuirea constituie o cale de atac extraordinară de retractare bazată pe fapte şi împrejurări necunoscute la judecata anterioară şi deci asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.215 §9. Admiterea în principiu Examinarea în principiu a cererii de revizuire implică verificarea condiţiilor prevăzute de lege, în camera de consiliu, fără citarea părților. Instanța examinează dacă: a)cererea a fost formulată în termen și de o persoană din cele prevăzute de art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4). Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire. În cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, dispune prin sențință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat, sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepție de la N. Volonciu, op.cit., p.358 V. Dongoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman, op.cit., p.153. 214 215
162
dispozițiile art. 16 alin.(1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instan ța va hotărâ potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Dacă, instanţa va admite în principiu cererea de revizuire, incheierea prin care a dispus această măsură este definitivă. Sentința prin care s-a respins cererea de revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea. §10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii, prin încheiere. Încheierea poate fi atacată cu contesta ție în 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare. Suspendarea executării hotărârii va dura până la soluţionarea cererii de revizuire. Dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, instanţa de revizuire poate lua oricare dintre măsurile preventive dacă sunt întrunite condiţiile legale. În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării.
163
§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu Rejudecarea cauzei în fond, reprezintă a doua etapă în soluţionarea cererii de revizuire, condiţionată de admiterea în principiu, desfăşurându-se potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă. Cu ocazia rejudecării, instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nouă probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire. Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrânsă şi o formă mai dezvoltată.216 Forma restrânsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci când eroarea judiciară este evidentă şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire. În acest caz, după concluziile revizuienţilor, ale intimaţilor şi ale procurorului instanţa procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întâi la admiterea în principiu şi apoi la soluţionarea cauzei în fond, printr-o nouă hotărâre, anulându-se hotărârea definitivă atacată cu revizuire. În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în principiu revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei. În funcţie de datele cauzei, instanţa poate dispune restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei executate. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge. Sentinţele prin care instanţa se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea. §12. Recursul în interesul legii Codul de procedură penală din anul 1936, prevedea recursul în interesul legii ca formă a recursului extraordinar pentru uniformizarea, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală.
216
Gr. Theodoru, op. cit., p.876
164
Recursul în interesul legii a fost desfiinţat în anul 1949, în locul său fiind introdusă cererea de îndreptare, transformată apoi în recurs în supraveghere, cale de atac care avea efect şi asupra părţilor din proces. 217 Prin Legea nr.5/1952 pentru organizarea judecătorească, plenul Tribunalului Suprem a fost investit cu dreptul de a adopta decizii de îndrumare, în vederea „aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată”. Această prevedere a fost înscrisă în Constituţia din 1965 şi apoi în Legea nr.58/1968 pentru organizarea judecătorească. Prin Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dat în competenţa acesteia de a judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii, iar prin Legea nr.45/1993 s-a introdus în Codul de procedură penală de la 1969 art.4142 care prevedea recursul în interesul legii ca o cale extraordinară de atac, fiind înlăturat dreptul instanţei supreme de a emite decizii de îndrumare. Recursul în interesul legii se exercită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi a colegiilor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiției, curţilor de apel, precum și a Avocatului Poporulu Înalta Curte, se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi sunt obligatorii pentru instanţe.
217
Gr.Theodoru, op.cit., p.882
165
Titlul III EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE Capitolul I Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale Secţiunea I Punerea în executare a hotărârilor penale definitive Săvârşirea unei infracţiuni conduce la naşterea unui conflict de drept penal substanţial care, la rândul său, determină declanşarea unui proces penal, ceea ce implică naşterea unui raport juridic procesual penal. Este ştiut faptul că procesul penal cuprinde trei faze: faza urmăririi penale, faza judecăţii, faza punerii în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive. Punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare are o importanţă deosebită atât pentru opinia publică dar şi pentru organele competente în acest caz. Caracterul autonom al acestei faze rezidă şi din anumite aspecte care o individualizează în raport cu alte activităţi judiciare ori extrajudiciare de executare efectivă a pedepsei. În literatura de specialitate opinia dominantă este aceea că punerea în executare a hotârârii constituie o fază distinctă a procesului penal pentru că obiectul său este deosebit în raport de cel pe care şi-l propune urmărirea penală şi judecata218. Faza procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale şi debutează prin primele activităţi judiciare pe care le întreprinde la instanţa de executare, judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare 2. Există şi opinia că V. Dongoroz s.a., op. cit., vol. II, p.299 2 N. Volonciu , op. cit., p. 377 3 T. Pop, op.cit., p. 3 4 V. Dongoroz s.a., op.cit.,vol. II, p. 298. 218
166
normele privind executarea hotărârilor penale aparţin dreptului penitenciar3. Apreciem corect punctul de vedere, potrivit căruia activitatea de punere în executare a hotărârilor penale, rămase definitive, constituie o fază autonomă, care se plasează în afara procesului penal. Procedura executării hotărârilor penale definitive se limitează la normele care reglementează modalităţile de punere în executare a dispoziţiilor din hotărârile penale definitive. Autonomia fazei punerii în executare a hotărârilor penale este determinată de anumite aspecte specifice ce caracterizează raporturile juridice procesual penale ca: obligativitatea, executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea 4. Secţiunea a II-a Caracterul executoriu al hotărârii penale §1.Momentul în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive Hotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul rămânerii lor definitive. Fixarea în timp a momentului la care rămân definitive hotărârile instanţelor penale este dată în art. 551 și art. 552 C. proc. pen. Rămânerea definitiva a hotararii primei instante Potrivit art.551, hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestației şi nici apelului; 2) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației: a) cand nu s-a declarat apel sau contestație în termen; b) cand apelul, sau după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 3) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta s-a produs dupa expirarea termenului de apel sau de introducere a contestației; 4) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația. a)
167
b) Ramânerea definitiva a hotărârii instanţei de apel și a hotărârii pronunțate în calea de atac a contestației Potrivit art. 552 C. proc. pen., hotărârile instanţei de apel rămân definitive la data pronunțării, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. Hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data pronunțării acesteia,atunci când contestația a fost admisă și procesul a luat sfârșit în fața instanței care o judecă. §2. Instanţa de executare Potrivit art. 553, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instan ța de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, se pun în executare, după caz, de către Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar. Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în fața instanței ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din aceea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărtării de către instanţa de apelsau, după caz, de către instanța ierarhic superioară. §3. Judecatorul delegat cu executarea Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse la îndeplinire de un judecător delegat cu executarea. Acest judecător acţionează în numele instanţei de executare, face parte din corpul de judecători şi este împuternicit în baza unei delegaţii speciale de a efectua punerea în executare a dispoziţiilor penale. Potrivit art. 554 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispozițiilor art. 597 și 598 (procedura la instanța de executare; contestația la executare). Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea nu coincid cu cele ale judecătorului delegat la locul de detenţie, potrivit dispozi țiilor legale privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti1, judecătorii delegaţi au următoarele atribuţii: 168
- urmăresc şi controlează modul în care se se emit şi comunică mandatele de executare şi supraveghează luarea tuturor măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a acestora, precum şi a celorlalte dispoziţii din hotărârile penale; - iau măsuri pentru rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării; - urmăresc ţinerea evidenţei amânărilor şi întreruperilor de executare a pedepsei închisorii , a detenţiunii pe viaţă şi a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare şi iau măsuri pentru emiterea adreselor de revenire; - sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare; - închid poziţiile din registrul de executări penale; - informează conducerea instanţei despre întârzierile nejustificate în executarea hotărârilor; - verifică păstrarea în bune condiţii a dosarelor şi a lucrărilor de executări; - rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a hotărârilor penale219. Secţiunea a III- a Modalităţi de punere în executare a hotărârilor penale definitive § 1. Punerea în executare a pedepselor principale Pedeapsa închisorii si pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare, emis de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevazut în art. 555 alin. (1) și 556. Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în trei exemplare si cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul si data hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată, textul de lege aplicat, timpul reţinerii si arestării preventive, Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti a fost publicat în M.Of. nr. 958/28.10.2005 219
169
ordinul de arestare si de deţinere, semnatura judecătorului delegat, ştampila instanţei de executare. În cazul în care cel condamnat se afla în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viată, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părasească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare. Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit doua exemplare organului de poliţie, când condamnatul este liber, comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat sau comandantului unităţii militare unde condamnatul face serviciul militar. Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de părăsire a ţării, se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. Pe baza mandatului de arestare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de arestare nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces - verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire generală, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau dupa caz procedează la ridicarea acestuia si iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. În cazul în care condamnatul a părăsit teritoriul statului român, existând informaţii în acest sens, organele de urmărire vor înştiinţa instanţa care a emis mandatul de executare a 170
pedepsei închisorii în vederea emiterii unui mandat european de arestare conform Legii nr. 302/2004 prvind cooperarea judiciară internaţională modificată prin Legea nr. 224/2006. § 2. Obiecţii privind identitatea Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea se procedează potrivit dispoziţiilor art. 153 care se aplică în mod corespunzător. Condamnatul va fi condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul. Instanţa poate dispune punerea în libertate a persoanei ce ridică obiecţiuni, prin încheiere, până la soluţionarea obiecţiunilor. Ulterior punerii în executare sunt aplicabile dispoziţiile art. 598 alin. (1 ) lit. b) C. proc. pen. privind contestaţia la executare. § 3. Punerea în executare a amenzii penale (art. 559) Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii, la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul de 3 luni, la cererea condamnatului, instanţa de executare va putea dispune eşalonarea amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare. În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în întregime sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozititiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii. §4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală Codul de procedură penală reglementează în art. 579-581 trei modalităţi distincte de punere, în executare a dispoziţiilor civile, după cum acestea se referă la: restituirea lucrurilor sau valorificarea celor neridicate; declararea unui înscris ca fiind fals; despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor. 171
Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrare sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanei în drept. În acest scop se face încunoştiinţarea persoanelor cărora urmează a li se restitui lucrurile. Acestea au obligaţia de a se prezenta pentru primirea lucrurilor în cel mult 6 luni de la încunoştiinţare. Dacă persoanele chemate nu se prezintă în termen, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa constată neprezentarea prin încheiere, dispunând prin acelaşi act predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legale. Este posibil, ca procedura de mai sus să nu se poată realiza, deoarece instanţa nu cunoaşte persoanele cărora trebuie să le restituie lucrurile şi deci nu a făcut încunoştiiţările impuse de lege. În acest caz dacă la epuizarea unui termen de 6 luni de când hotărârea a rămas definitivă, nimeni nu a reclamat predarea lucrurilor, acestea trec în patrimoniul statului, instanţa procedând în aceleaşi condiţii care s-au arătat anterior. Restituirea lucrurilor poate interveni în cursul urmăririi penale. În această situaţie dispoziţia este luată de procuror cu respectarea tuturor prevederilor aplicabile şi pentru instanţă. Dispoziţiile hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în totul sau în parte, se pune în executare de către judecătorul delegat. Se face menţiunea despre falsitatea actului pe fiecare pagină a acestuia în caz de anulare totală, sau numai pe paginile care conţin falsul în caz de anulare parţială. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. Uneori este necesar ca despre înscrisul fals să se facă menţiune şi în scriptele unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 c.pen. În asemenea situaţii, în vederea realizării menţiunii, instanţa trimite organizaţiei o copie de pe hotărâre. Cei interesaţi pot cere eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată care a fost declarat falsificat. Instanţa dispune eliberarea copiilor numai când constată existenţa unui interes legitim făcând pe paginile înscrisului menţiunile corespunzătoare care atestă falsitatea actului. În aceste condiţii, instanţa dispune şi restituirea înscrisurilor oficiale parţial falsificate. Înscrisul oficial declarat fals în integritatea sa nu se restituie. Problema desfiinţării totale sau parţile a unui înscris poate ridica probleme teoretice şi practice dintre care unele au fost abordate în doctrină. 172
Aastfel, s-a arătat ca în cazul desfăşurării unei urmăriri penale în legătură cu o infracţiune de fals în înscrisuri, când se scoate de sub urmărire penală în baza art. 10 lit.b1 C.pr.pen. de la1969, este posibilă atât dispunerea desfiinţării totale sau parţiale a înscrisului cât şi menţinerea acestuia. Deşi în mod obişnuit desfiinţarea înscrisului constituie un mod de reparare civilă, măsura poate avea în unele situaţii o natură juridică specială. De exemplu, este posibil ca în legătură cu falsificarea unui înscris să nu existe parte civilă şi nimeni să nu pretindă desfiinţarea actului. Chiar şi într-o asemenea situaţie instanţa urmează din oficiu să dispună desfiinţarea înscrisului întrucît el prezintă pericol prin posibilitatea eventualei lui folosiri sau încercări de folosire ulterioară. În mod obişnuit efectele soluţiei date acţiunii civile sunt limitate la părţile din proces, acest lucru fiind valabil şi în cazul desfiinţării unui înscris. În cazul special la care ne-am referit, efectele desfiinţării se produc erga omnas, întrucît capacitatea actului de a avea consecinţe juridice trebuie înlăturaă complet faţă de orice persoană, indiferent dacă a fost sau nu parte în proces. În literatura de specialitate s-a arătat, că desfiinţarea unui înscris trebuie dispusă chiar dacă actul a fost distrus, s-a pierdut ori nu poate fi produs din orice motiv. S-a justificat aceasta prin faptul că desfiinţarea nu se referă la existenţa fizică a înscrisului ci la capacitatea sa de a produce efecte juridcie, fiind posibil ca ulterior actul să se găsească, să apară într-o formă reconstituiă, să se producă o copie, fotocopie, etc. Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile 220. Secţiunea a IV-a Punerea în executare a pedepselor complementare (art. 562 - 565) a) interzicerea exercitării unor drepturi Potrivit art. 55 din Cod penal sunt pedepse complementare: interzicerea unor drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare. Pedeapsa complimentară a confiscării averii a fost abrogată prin dispoziţiile Legii 140/1996, pentru modificarea şi completarea Codului de 220
Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, 1997
173
procedura penala de la 1969, modificare ce a determinat şi abrogarea referitoare la punerea în executare a acestei pedepse, prin Legea 141/1996. Potrivit art. 66 C.pen., pedeapsa interzicerii unor drepturi constă în interzicerea exercitării pe o perioadă de 5 ani a următoarelor drepturi: a)dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte func ții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorită ții de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d) dreptul de a alege; e) drepturile părintești; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță; j) dreptul de a părăsi teritoriul României; k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instan ță; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instan ță; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță ori de a se apropia de acestea; o) dreptul de a se apropia de locuința,locul de muncă școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condi țiile stabilite de instanța de judecată. Este de remarcat faptul că interzicerea exercitării unui anumit drept presupune sau implică interzicerea exercitării altui drept. De exemplu, interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exerci țiul autorită ții de stat implică și interzicerea dreptului de a fi ales în autorită țile publice sau în orice alte funcții publice. Potrivit art.562, pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul precum şi organului care supraveghează executarea acestor drepturi. S-a apreciat în practica 174
instanţelor judecătoreşti că pedepsele accesorii nu trebuie puse în executare, întrucât condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea tuturor drepturilor care formează conţinutul pedepsei. Având în vedere hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabou şi Pârcălab c. României 221 instanţele au obligaţia să facă aplicarea prevederilor art. 55 și art. 66 C. pen., sau într-o altă opinie prevederile art. 55, art. 66 lit. a) C. pen., referitoare la drepturile de a fi ales şi art. 66 lit. b) C.pen., referitor la dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Executarea pedepsei complementare presupune o durată a executării pedepsei, ceea ce înseamnă că executarea pedepsei începe întrun anumit moment şi se termină într-un alt moment adică începe după executarea pedepsei închisorii după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei. b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare Potrivit art.69 alin.(1) C.pen., pedeapsa degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Aplicarea acestei pedepse este obligatorie pentru condamnaţii militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă şi este faculattivă în cazul condamnaţilor militari şi rezervişti care au săvârşit infracţiuni cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani. Potrivit art. 564, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe extrasul hotărârii de condamnare comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în a cărui rază teritorială domiciliază cel condamnat. Secţiunea a V-a Punerea în executare a măsurilor de siguranţă a) Punerea în executare a obligării la tratament medical Potrivit art. 109 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se dispune atunci cănd făptuitorul, din cauza unei boli, a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate. C.E.D.O. , cauza Sabou şi Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, M.Of. nr. 484 din 8 iunie 2005 221
175
Prin punerea în executare a acestei măsuri se urmăreşte înlăturarea unor stări de pericol, prevenirea comiterii unor infracţiuni de către o serie de inculpaţi. Punerea în executare are loc prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. La luarea masurii la tratament medical, persoana la care se referă masura trebuie să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii şi direcţiei sanitare. De asemenea, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura, că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară stabilită, atrăgându-i atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea medicală. Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de reţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a raportului medico-legal se face către administraţia locului de deţinere. Potrivit art.430, unitatea sanitară are anumite obligaţii faţă de cel care a fost obligat la această măsură pentru ca acesta să fie redat societăţii. De asemenea, unitatea sanitară are obligaţia să informeze instanţa cu privire la prezenţa condamnatului la tratament sau, în caz contrar, să solicite revocarea acestei măsuri. b) Inlocuirea tratamentului medical În cazul înlocuirii acestei măsuri instanţa de executare va dispune efectuarea unui raport medico - legal cu privire la starea de sănătate a persoanei fată de care este luată măsura. Dupa primirea raportului medico - legal si a concluziilor medicului de specialitate instanţa va asculta concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi apărătorul acesteia, precum si ale expertului şi medicului specialist, dispunând fie înlocuirea tratamentului fie internarea medicala.Măsura de siguranţă a obligării de tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranţă a internării medicale, în cazul agrăvării situaţiei medicale a bolnavului sau în cazul nerespectării de către acesta a tratamentului medical, doar cu avizul comisiei medicale competente conform art. 162 alin. 4 C.proc.pen. Competenţa de rezolvare a înlocuirii sau încetării internării medicale 176
revine judecătoriei. Asistenţa judiciară este obligatorie. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată de un medic specialist desemnat de aceasta. c) Punerea în executare a internării medicale Potrivit art. 110 C.pen., măsura de siguranţă a internării medicale se poate lua atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, şi o copie de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Primind comunicarea, direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea şi să încunoştinţeze de îndată instanţa de executare. După primirea formelor de executare de la instanţa de executare, direcţia sanitară judeţeană este obligată să stabilească unitatea unde va fi internată persoană faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să comunice instanţei de executare care este aceea unitate sanitară. Judecătorul delegat în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic , dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii. Secţiunea a VI-a Executarea altor măsuri de siguranţă a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii Potrivit art. 111 C.pen, măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se poate dispune împotriva celui care a săvârşit o faptă datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii. Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare, în conformitate cu dispoziţiile art.436, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului competent să ia această măsură. 177
Acest organ poate fi, de exemplu, atunci când măsura de siguranţă vizează un medic, direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară în care îşi desfăşoară activitatea medicul. b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii a mai fost condamnată anterior pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de acesta şi măsura interzicerii de a se afla în localitatea sau în alte locuri anume determinate prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite locuri se poate lua şi odată cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. În acest sens, interzicerea de a nu se afla în anumite locuri se poate dispune numai după rămânerea definitivă a hotărârii, în vreme ce obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură procesuală proprie putând fi luată, în faza de urmărirea penală, pe cel mult 30 zile, fie în faza de judecată până la soluţionarea cauzei. Potrivit art.436, această măsură se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, organului îndreptăţit să execute această măsură. Organul îndreptăţit este organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea. Nerespectarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 271 C.pen. c) Punerea în executare a măsurii expulzării Măsura expulzării constă în interzicerea cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre şi care a comis o infracţiune. Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. 178
Pentru executarea acestei măsuri instanţa de executare va proceda diferit, după cum măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii. Astfel, cînd prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se va face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii, că la data liberării condamnatului, acesta să fie predat organului de poliţie care va proceda la executarea expulzării ( art.438 alin.1). Când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. In vederea punerii în executare a măsurii expulzării organul de poliţie poate pătrunde în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă există motive serioase de a se crede că persoanele în cauză riscă să fie supuse la tortură în cazul în care urmează să fie expulzate, măsura de siguranţă a expulzării nu va mai fi dispusă.Conform art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar instanţa de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească doi ani. Dacă străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace financiare suficiente, Autoritatea pentru Străini solicită eliberarea documentelor de călătorie misiunilor diplomatice şi consulare ale statului al cărui cetăţean sau rezident este condamnatul. În cazul în care măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de 24 de ore, străinul va fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Executarea proriu-zisă a expulzării are loc prin îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării. Persoana supusă extrădării are posibilitatea de a formula contestaţie la executare. Conform art. 6 din Legea nr. 122/2006 împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
179
d) Executarea confiscării speciale Procedura de executare a confiscării speciale presupune, potrivit art. , ca lucrurile confiscate să fie predate organelor în drept a le prelua574 sau potrivit altor dispoziţii legale. Atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa procurorului sau a judecătorului, încheindu-se în acest sens un proces verbal care se va depune la dosarul cauzei. e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune la cererea persoanei vătămate în ipoteza în care se constată că prezenţa în locuinţă a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru infracţiuni de lovire sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice ori psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Prin membri de familie se înţelege, potrivit art. 177 C.pen., soţul sau ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună cu faptuitorul. Măsura de siguranţă poate fi luată pe o durată de cel mult 2 ani. Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare va comunica o copie de pe dispozitivul hotărârii, organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să supravegheze executarea ei. Organul în drept este organul de poliţie în a cărui rază teritorilaă se află familia celui condamnat la această măsură. Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se va face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în vedere celui condamnat că la data liberării se va prezenta la organul de poliţie.
180
Capitolul II Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârilor penale definitive Secţiunea I Cazuri de schimbare în executarea unor pedepse §1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere În cursul executării pedepsei se pot ivi anumite împrejurări de natura a schimba modul de executare a pedepsei. Potrivit art. 96 C.pen., dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă. Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării executării sub supraveghere aparţine instanţei care judecă sau care a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei competentă se poate face din oficiu sau la cererea procurorului (art. 583 alin. 1 C.proc.pen.). Instanţa poate dispune în situaţia în care condamnatul nu îndeplineşte măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, fie revocarea suspendării, fie prelungirea termenului de încercare stabilit iniţial, cu cel mult 3 ani. În situaţia în care instanţa, constată neîndeplinirea măsurilor de supraveghere şi a dispus prelungirea termenului de încercare, iar condamnatul a continuat să le încalce, va putea 181
dispune, revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi executarea acesteia în regim de detenţie. Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate obligaţiile civile prevăzute în art. 93 din Codul penal, partea interesată sau procurorul poate sesiza instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei ( art. 583 alin. 2 C. proc. pen.). §2. Liberarea condiţionată a) Aspecte introductive Concepută ca un substitutiv al pedepsei închisorii pentru o parte a acesteia, funcţionând ca un mijloc de stimulare a condamnatului cu bună purtare şi deci ca măsură de individualizare a pedepsei închisorii în faza executării acesteia, liberarea condiţionată a fost reglementată în cadrul unei institutii aparte încă la începutul secolului trecut.222 Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii,sub condiţia ca el sa nu săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin Legea de organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru minori, cu caracter de generalitate fiind introdusă abia prin Legea penitenciarelor din 1929.223 Codul penal de la 1936, în art 41, prevedea liberarea condiţionată ca ultima etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii. Instituţia a fost în vigoare până în 1950, cand a fost înlocuită, prin Decretul nr.72/1950, cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea în libertate necondiţionată înainte de termen, a condamnatului, pe baza muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul executării pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 care a abrogat Decretul nr.72/1950 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin intrarea în vigoare a noului Cod penal. S-a considerat ca liberarea condiţionată este preferabilă liberării înainte de termen.
C.Bulai,”Drept penal roman-partea generala”,Casa de Editura si Presa Sansa, S.R.L.,Buc.,1992,p.119. 223 V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,”Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, Ed.Academiei Romane,Buc.,2003,p.40. 222
182
Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost modificată în sensul măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute pentru a obţine liberarea condiţionată. Când există suficiente şi serioase indicii că pedeapsa închisorii aplicată condamnatului aflat în curs de executare şi-a atins scopul înainte de a fi expirat durata stabilită în hotărârea de condamnare, dispare necesitatea executării integrale, în regim de deţinere, a acestei pedepse. Ţinând seama de această realitate, Codul penal în vigoare reglementează, în art. 99-106 C.pen., ca o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei închisorii, liberarea condiţionată a condamnatului înainte de îndeplinirea duratei pedepsei. 224 Liberarea condiţionată are drept scop stimularea condamnaţilor, în timpul executării pedepsei în direcţia unei grabnice îndreptări. 225 b) Aspecte procesuale Potrivit dispoziţiilor din art. 587 C.proc.pen., liberarea condiţionată se acordă, la cererea sau propunerea făcută de către judecătoria în a cărei rază teritoriala se află locul de deţinere. Liberarea condiţionată poate fi dispusă la propunerea comisiei pentru liberarea condiţionată, comisie constituită în penitenciar potrivit legii privind executarea pedepselor, sau, în cazul în care această comisie apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea condiţionată, la cererea condamnatului, cererea se introduce de îndată ce sunt îndeplinite condiţiile de durată a privării de libertate, cu anexarea la propunere sau la cerere a procesului-verbal motivat al comisiei. În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar referitor la stabilirea momentului examinării de către instanţă a cererii de liberare condiţionată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, respectiv, dacă acestea trebuie împlinite în momentul introducerii cererii sau la data judecării ei. Potrivit dispoziţiilor art. 587 C.proc.pen., liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută de comisia de la locul de deţinere, conform prevederilor legii privind executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să verifice, mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 99 şi 100 din Codul penal. Pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în partea specială, Titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din 224 225
C.Bulai,”Manual de drept penal-partea generala”,Ed.All,Buc.,1997,p.550. V.Dongoroz.S.Kahane, I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,op.cit.,p.40.
183
acest capitol se aplică, în mod corespunzător. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin Decizia nr. LXVII din 15 octombrie 2007, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art. 99-100 din Codul penal, art. 75-77 din Legea nr. 275 din 20 iunie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi art. 587 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul introducerii ei. Conform art. 77 alin. 3 din Legea nr. 275/2006, propunerea comisiei de admitere a liberării condiţionată, cuprinsă în procesul-verbal, motivat, împreună cu documentele care atestă cele menţionate în procesul-verbal, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere şi se comunică persoanei condamnate. Pentru militarul condamnat competent este tribunalul militar în a cărei rază teritorială se află închisoarea militară. Dacă cererea a fost introdusă înainte de împlinirea fracţiei din pedeapsă stabilită la art. 99 C.pen., aceasta urmează a fi respinsă ca prematur introdusă, iar nu ca inadmisibilă. Când cererea a fost respinsă instanţa are obligaţia ca prin aceeaşi hotărâre să fixeze un termen de maxim un an după care cererea poate fi reînnoită. Fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau a propunerii de liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care soluţia este determinată de neîndeplinirea cumulativă a cerinţele înscrise în art. 99 şi urm. C.pen., inclusiv în situaţia în care perioada rămasă de executat până la împlinirea fracţiunii ce trebuie să fie executată din pedeapsă, nu este mai mare de un an. În ipoteza în care cererea sau propunerea de liberare condiţionată nu îndeplineşte condiţia privind fracţiunea din pedeapsă ce trebuie să fie executată, potrivit art. 59 şi urm. C.pen., iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei infracţiuni este mai mare de un an, se impune a se stabili de instanţă, prin hotărârea pe care o pronunţă, ca propunerea sau cererea să fie reînnoită numai în cadrul termenului de un an de la data executării în întregime a fracţiunilor din pedeapsă la care se referă art. 99 şi urm. C.pen. 226 226
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia VIII din 20.03.2006, în M.Of. nr. 475 din 01.06.2006
184
Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintrun judecător, cu excepţia cazurilor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale. Ca atare, cererea de liberare condiţionată se soluţionează de un complet format dintr-un singur judecător. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului, iar termenul de recurs este de 3 zile. Secţiunea a II-a Amânarea şi întreruperea pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă §1 Aspecte generale Pentru realizarea scopului procesului penal şi pentru a asigura eficienţa pedepsei aplicate se impune executarea de îndată a hotărârilor penale rămase definitive. Cu toate acestea în situaţie de excepţie, instanţa competentă poate dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă în cazurile expres prevăzute de lege. Amânarea executării pedepsei reprezintă o excepţie de la regula executării de îndată a hotărârii penale. Amânarea executării pedepsei nu constituie o înlăturare a pedepsei, ci numai amânarea termenului de la care urmează a se începe, astfel că poate fi dispusă numai în cazul în care executarea pedepsei nu a început. §2 Cazuri de amânare Legiuitorul a reglementat 3 cazuri în care se poate solicita amânarea executării pedepsei precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite. În cazul prevăzut de art. 589 alin. 1 lit. a) C.proc.pen., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: condamnatul suferă de o boală gravă ce îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa; existenţa şi gravitatea bolii trebuie dovedită prin efectuarea unei expertize medico-legale de către serviciul medico-legal competent; dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Legiuitorul nu face distincţie între boli curabile şi incurabile, psihice ori fizice şi, nici nu impune condiţia ca aceste boli să-i pună în pericol 185
viaţa condamnatului aşa cum s-a statuat în practica instanţelor, ci numai săl pună pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa. În practica instanţelor s-a mai reţinut că nu este suficientă depunerea de acte medicale, acestea putând fi avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză medico-legală227. Nedepunerea actelor medicale la dosarul cauzei care să ateste existenţa stării de boală, nu conduce la respingerea cererii, în absenţa unei expertize care să justifice această soluţie228. S-a mai statuat că din comisia de expertiză trebuie să facă parte şi un specialist în domeniul bolii de care suferă condamnatul229. Într-o altă speţă, instanţa supremă a stabilit că nu se poate folosi expertiza medico-legală efectuată anterior într-un alt proces230. Când se constată existenţa unor neconcordanţe în conţinutul a două rapoarte de expertize medico-legale efectuate în aceeaşi cauză, având ca obiect amânarea sau întreruperea pedepsei pe motive medicale instanţa este obligată să dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale231. S-a susţinut şi ideea că în asemenea situaţii, ar trebui să se solicite avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, conform art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină-legală. În doctrină, s-a apreciat că nu se poate dispune amânarea executării unei pedepsei atunci când împrejurările pe care se întemeiază cererea au fost determinate chiar de condamnat când şi-a provocat singur starea de boală, tocmai în scopul neexecutării acesteia232. Cea de a treia condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă, a fost introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, instanţa urmând a aprecia de la caz la caz, dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Acest aspect se va aprecia în funcţie de persoana condamnatului, afeţiunea de care suferă şi de orice alte împrejurări ale cauzei. Cel de-al doilea caz de amânarea executării pedepsei prevăzut în art. 589 lit.b) C.proc.pen., are în vedere situaţia în care o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. Dovada stării de graviditate se I.C.C.J., Secţia penală , dec. Nr. 5519/2005, în J.S.P. /2005, p. 174 S.G. Bombos, D. Băjan – notă critică la decizia penală nr. 523/1993 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, în Revista Dreptul nr. 12/1993, p. 71 229 C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 2028/2000, în R.D.P. nr.1/2002, p. 126 230 C.S.J., Secţia penală 3159/2000, în R.D.P. nr. 4/2002, p.124 231 D.Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003, p. 65 232 N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1972, p. 498 227 228
186
poate face cu actele medicale eliberate de un medic specialist, nefiind necesară efectuarea unei expertize medico-legale. Amânarea executării pedepsei are loc până la data naşterii, dată de la care este incident acelaşi caz de amânarea a executării pedepsei. În acest caz este suficientă depunerea la dosar a unei copii de pe certificatul de naştere al minorului, amânarea urmând a fi dispusă până la data la care copilul va împlini vârsta de un an. Este necesar să se formuleze o nouă cerere în acest sens, amânarea neoperând automat. S-a apreciat că poate beneficia de amânarea executării pedepsei şi condamnata care nu a născut şi a adoptat un copil mai mic de un an, întrucât textul de lege nu distinge. Instanţele au latitudinea să aprecieze în concret, de la caz la caz, semnificaţia sintagmelor „ împrejurări speciale „ şi „ consecinţe grave „. §3 Titularii cererii de amânare Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, poate fi făcută de procuror, și de condamnat. Potrivit art. 589 alin. (4) C.proc.pen., cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o. Potrivit Deciziei XXXIV din 6 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, „ instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă a cererii de revizuire şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia act de retragerea lor „233. §4 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării Pe durata amânării executării pedepsei, în temeiul art. 590 C.proc.pen., condamnatul va trebui să respecte următoarele obligaţii : a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de politie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea; 233
I.C.C.J. ; Secţiile Unite, decizia nr. xxxiv din 06.11.2006, în M.Of. nr. 368 din 30.05.2007.
187
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Pe durata amânării pedepsei instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite de instanţă; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi, ori alte persoane stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. §5 Instanţa competentă Potrivit art. 591 alin.(1) C.proc.pen., instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare. Instanţa de executare comunică hotărârrea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării. În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, instanţa de executare. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru aducerea lui la îndeplinire. 188
§6 Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă Dacă amânarea executării pedesei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă are loc înainte de începerea executării, întreruperea presupune o executare în curs a pedepsei. Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sunt aceleaşi pe care art. 592 C.proc.pen., le prevede pentru amânare. Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de aceleaşi persoane. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad în cărei rază teritorială se află locul de deţinere, sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la pedepasa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte la executarea pedepsei. Secţiunea a III-a Înlăturarea sau modificarea pedepsei §1. Intervenirea unei legi penale noi Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoara decât cea care se execută, urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4, 5 şi 6 din Codul penal. Aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate se face din oficiu sau la cererea procurorului ori acelui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa 189
corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă. §2. Amnistia şi graţierea Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judeăctor de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă( art. 596). Secţiunea a IV-a Procedura la instanţa de executare Cazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amânare şi de întrerupere a executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi de încetare a executării pedepsei, au o procedură similară de examinare şi de soluţionare. După caz, ele sunt de competenţa instanţei de executare, a instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror sau de către condamnat. Compunerea instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primă instanţă cu un singur judecător. Judecata sesizării sau a cererii are loc cu citarea părţilor şi cu participarea obligatorie a procurorului. Rezolvarea sesizării sau a cererii privind incidentul la executare se dispune prin sentinţă, aceasta fiind supusă recursului în termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel ( spre exemplu, în materia liberării condiţionate, când calea de atac poate fi introdusă în termen de 3 zile). Secţiunea V-a Contestaţia la executare §1. Consideraţii introductive Fiind un mijloc procesual de rezolvarea incidentelor ivite în cursul executării, contestaţia la executare nu poate fi confundată cu contestaţia în anulare, aceasta din urmă fiind o cale extraordinară de atac. În 190
reglementarea Codului de procedură penală de la 1864, precum şi în Codul de procedură penală anterior, contestaţia la executare era reglementată ca o cale extraordinară de atac. În actuala reglementare, contestaţia la executare are un regim diferenţiat de contestaţia în anulare. În timp ce prin contestaţia în anulare sunt criticate aspecte privind nelegalitatea şi netemeinicia unei hotărâri penale nedefinitive, prin contestaţia la executare se invocă incidente legate de punerea în executare a hotărârii. §2. Cazurile de contestaţie la executare În art. 598 se preved patru cazuri de contestaţie la executare: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. Nu este definitivă şi deci poate fi atacată cu apel sau recurs o hotărâre penală dată în primă instanţă care nu a fost comunicată părţii, care a lipsit la judecarea cauzei şi la pronunţare sau care a fost comunicată cu încălcarea dispoziţiilor legale. b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare. Acest caz rar întâlnit în practica judiciară, presupune că executarea nu s-a îndreptat împotriva persoanei condamnate, ci împotriva unei alte persoane, cu acelaşi nume şi prenume, dar cu alte date de identitate. Prin contestaţia la executare condamnatul nu poate cere instanţei să stabilească nevinovăţia sa, acesta putând obţine cele solicitate pe calea de atac extraordinară a revizuirii, dar poate face dovada că nu este persoana la care se referă mandatul de executare a pedepsei. c) când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare. Nelămuririle ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale, se pot datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a dispozitivului hotărârii. Astfel, în hotărâre pot fi întâlnite erori materiale, cum ar fi calculul greşit referitor la computarea reţinerii şi arestării preventive.Poate exista nelămurire la o hotărâre penală dacă s-a omis a se trece care este unitatea unde va presta munca cel condamnat. În legătură cu „ împiedicarea la executare „ aceasta trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate continua executarea hotărârii. Există împiedicare la executare când, deşi executarea hotărârii definitive a fost suspendată într-o cale de atac extraordinară sau într-un alt caz de suspendare legală, persoana condamnată este privată de libertate în executarea unei pedepse legal 191
suspendate. Nu poate constitui o „ împiedicare la executare „ în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., şi, ca atare, nu poate fi invocată ca temei al unei contestaţii la executare, starea sănătăţii condamnatului. d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. Nu poate fi considerat incident intervenit în cursul executării pedepsei cererea de liberare condiţionată, cererea de schimbare a locului de executare prin muncă, întrucât acestea nu au caracterul unei contestaţii la executare. În practică s-a pus problema dacă poate fi folosită calea contestaţiei la executare prevăzută în art. 598 alin. (1) lit. d) în sensul ca pedeapsa închisorii prin privare de libertate să fie schimbată în cea cu executarea la un loc de muncă, apreciindu-se că acesta nu poate fi un incident în timpul executării. În situaţia în care, după rămânerea definitivă ahotărârii intervine un act de clemenţă(amnistie sau graţiere) şi judecătorul delegat cu executarea nu a făcut aplicarea acestor dispoziţii, condamnatul poate formula contestaţie la executare. Poate fi formulată contestaţie la executare în cazul prevăzut de art. 461 lit. d) când se invocă amnistia sau graţierea dacă acestea au intervenit în timpul executării pedepsei. În practica judiciară s-a considerat ca fiind „ incidente la executare „ şi situaţiile ce intervin după graţierea condiţionată, parţială sau totală a pedepsei. §3. Instanţa competentă Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia. În art. 598 alin. (2) C.proc.pen., se prevede că în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin.(1) sau (6) al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit.c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Ca urmare, în cazurile de contestaţie prevăzute în art. 598 alin. (1) lit.a), b) şi d), contestaţia se face după caz, la instanţa de executare sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa. În cazul de contestaţie prevăzut de art. 598 lit.c), întotdeauna este competentă să rezolve contestaţia la executare instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.În situaţia în care condamnatul a fost judecat în primă instanţă de tribunal, competentă să judece contestaţia la executare este această instanţă, chiar dacă infracţţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul sunt de competenţa judecătoriei, atât timp cât, datorită conexităţii cu alte 192
infracţiuni, de competenţa tribunalului imputate altor inculpaţi, cauza în întregul ei a fost judecat în primă instanţă de către tribunal. 234 Compunerea instanţei este cea prevăzută de lege pentru judecata în primă instanţă. Procedura de judecată a contestaţiei la executare este cea prevăzută pentru celelalte proceduri de executare analizate anterior. Rezolvarea contestaţiei la executare diferă după cazul invocat. §4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare În cazul în care contestaţia se referă la executarea dispoziţiilor civile sau la cheltuielile judiciare în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit.a) şi b) competenţa de soluţionare a contestaţiei revine instanţei de executare, iar în cazul prevăzut la lit.c), instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută. Al patrulea caz de contestaţie la executare nu se referă la dispoziţiile civile. Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi la contestaţia la executare. Contestaţia contra actelor de executare, inclusiv cele privind confiscarea averii, se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile. Contestaţia privitoare la amenzile judiciare reglementată în art. 601 C.proc.pen., este de competenţa instanţei care le-a pus în executare.
234
Tribunalul Suprem , Secţia Penală, decizia nr. 192/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70.
193
Titlul IV PROCEDURI SPECIALE Capitolul I ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI Secţiunea I Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept care reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale, norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului penal şi care alcătuiesc procedura de drept comun.235 Există însă şi unele situaţii când, datorită unor particularităţi, se impune adoptarea şi a altor reguli care derogă de la cele de drept comun, tocmai pentru atingerea scopului legii penale şi procesual penale, reguli ce compun procedurile speciale.236 În literatura de specialitate,237 procedurile speciale au fost definite ca un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura obişnuită cu caracter complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în măsura în care există dispoziţii în acest sens. Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu se desfăşoară după normele comune şi obişnuite ori cuprind reguli derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise,238 (urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante şi procedura în cauzele cu infractori minori). Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997, p.1 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, op.cit.367 237 N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.441. 238 I.Neagu, op.cit.p.662 235 236
194
cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic procesual penal.239 Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a vinovăției. Potrivit scesteia, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și peocurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat. El poate fi ini țiat atât de cătrea procuror, cât și de inculpat. Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia. Secţiunea a II-a Condițiile de incheiere a acordului Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau ănchisorii de cel mult 7 ani. Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă sufuciente date cu privire la existența faptei la pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovă ția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovă ției, asisten ța juridică este obligatorie. Acordul se încheie în formă scrisă. Secţiunea a III-a Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia Instanța competentă este aceia căreia i-ar reveni competen ța să judece cauza în fond. Procurorul sesizează această instanță trimi țându-i acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul cauzei. În cazul în care s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere, procurorul le va înainta instanței competente. Dacă acordului de vinovăție îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și 483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. 239
I.Neagu., op.cit.p.662
195
Asupra acordului de vinovăție, instanța se pronunță prin sentință, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă. În urma analizei acordului, instanța pronunță una dintre următoarele soluții: a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reșinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blând în raport cu gravitatea infrac țiunii sau periculozitatea infractorului. Inatanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați. În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință. Dacă nu s-a încheiat tranzacție și nici acord de mediere, instanța lasă nesoluționată ac țiunea civilă. Împotriva sentintintei, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare.
196
Capitolul II Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice Secţiunea I Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice §1. Aspecte generale Potrivit art. 135 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului și a autorităţilor publice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu formă de vinovăţie prevăzută de legea penală.240 Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni. Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal. Dacă pentru aceiaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, acesta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În cazul în care persoana nu-şi numeşte un mandatar, acesta este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. §2. Competenţa teritorială. Competenţa teritorială în ce privește tragerea la răspundere penală a persoanei juridice este cârmuită de principiile și regulile de drept comun, fiind determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice, locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde acesta îşi are sediul. Art.191 a fost introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.278/2006, publicată în M.Of. nr.601 din 12 iunie 2006. 240
197
În ceea ce priveşte competenţa materială, urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare penală sau de către procuror după caz. Competenţa de judecată revine instanţei judecătoreşti competente să judece cauza în primă instanţă în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală. Desfăşurarea judecăţii are loc potrivit procedurii obişnuite. §3. Măsurile preventive Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri preventive prevăzute în art. 493 C.proc.pen.: a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. În vederea asigurării respectării măsurilor preventive luate, instanţa poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau de alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta. În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de către procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. 198
Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Încheierea prin care s-au dispus astfel de măsuri preventive poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. În vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, împotriva persoanei juridice se pot lua măsuri asigurătorii prevăzute de lege pentru procedura obişnuită. Organul judiciar are obligaţia de a comunica organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. De asemenea, aceste organe au obligaţia de a comunica organului judiciar orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică. Sub sancţiunea unei amenzi judiciare, persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. În perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizare, dizolvarea sau lichidare acesteia.
199
Capitolul III Procedura în cauzele cu infractori minori. §1. Consideraţii preliminare. Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind insuficient dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care se formează unele trăsături ale personalităţii sale. În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită.241 Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal material îi corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. În literatura de specialitate, se subliniază că, instituirea unor reglementări speciale aplicabile în cauzele penale cu infractori minori se înscrie în preocuparea permanentă a legiuitorului român de a asigura, pentru această categorie de persoane lipsite încă de o maturitate deplină, un plus de garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa la îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.242 Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem nr.3/1972 şi nr.6/1973, prin care au fost clarificate unele dispoziţii discutabile referitoare la minorul inculpat. Un rol important în desfăşurarea procesului penal pentru infractorii minori l-au avut Decretul nr.218/1977 şi Legea nr.59/1968. După abrogarea acestor aceste normative prin Legea nr.104/1992, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „Proceduri în cauzele cu infractori minori.” Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de răspunderea penală a majorilor încă din cele mai vechi timpuri.
I.Oancea, Drept penal. Partea generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.406407 242 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol.II, Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.376. 241
200
Răspunderea penală a minorilor s-a angajat întotdeauna de la vârste diferite, în evoluţia legislaţiei penale. Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii Generale a Codului penal, intitulat „Minoritatea" (art. 113 - 116), unde sunt stabilite limitele şi consecinţele răspunderii penale a minorilor, măsurile educative şi reglementări referitoare la pedepsele aplicabile minorilor. Din categoria minorilor care răspund penal fac parte: - minorii între 14 şi 16 ani, pentru care s-a făcut dovada discernământului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi - minorii între 16 şi 18 ani, care sunt prezumaţi a fi responsabili penal. De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte s-au dovedit a fi de un pericol social mai redus decât acelea săvârşite de majori. Mijloacele de constrângere penală au însă - în marea lor majoritate funcţia de constrângere, în scopul reeducării; or, pentru infractorii minori, care nu au o formare şi educare completă, sunt necesare mijloace de educare şi formare şi mai puţin mijloace de reeducare, întrucât minorii sunt în perioada de dezvoltare psihică şi fizică, nu au maturitate emoţională, nici cognitivă, nici personalitatea conturată şi de aceea reabilitarea morală şi socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în cazul infractorilor majori243. Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o incapacitate de răspundere penală relativă şi că minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au capacitatea de răspundere penală deplină, trebuie subliniat că vârsta în raport de care se stabileşte capacitatea de răspundere penală - după distincţiile sus-arătate - trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor continuate, continue sau de obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de răspundere penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru activitatea infracţională desfăşurată după împlinirea vârstei care stă la baza stabilirii răspunderii penale. In cazul minorilor între 14 şi 16 ani, aceştia răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor minori, expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se stabili dacă fapta comisa a fost săvârşită cu discernământ. Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală relativă (la minorii între 14 şi 16 ani), discernământul trebuie stabilit în 243
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. Ed.Lumina Lex, Bucureşti, p.369-370
201
legătură cu fiecare faptă concretă săvârşită, la data săvârşirii acestora, şi nu în mod generic. In principiu, se consideră că a săvârşit fapta cu discernământ, minorul care, în momentul săvârşirii faptei, a fost în măsură să-şi dea seama de natura urâtă a faptei, de urmările negative şi de consecinţele faptei (tragerea la răspundere penală); posibilitatea acţionării cu discernământ se deduce din starea psiho-fizică a minorului, educaţia pe care a primit-o, gradul de instrucţie generală (şcoala urmată) şi înrâurirea exercitată asupra sa de către mediul social în care trăieşte.244 Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul acestuia, situaţia se interpretează în favoarea minorului, după principiul „in dubio pro reo" (dubiul profită inculpatului). În cazul minorilor infractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală instituie prezumţia existenţei discernământului la săvârşirea faptei, pentru atragerea răspunderii penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada contrară. Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă (dintre acelea prevăzute de art. 117 - 119 din Codul penal) sau i se poate aplica acestuia o pedeapsă; măsurile educative trebuie luate cu prioritate, aşa cum rezultă din art. 117 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa trebuind a fi aplicată numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi, respectiv, internarea într-un institut medical-educativ (conform art. 124 din Codul penal). Subliniem, de asemenea, că în cazul minorilor infractori pedepsele ce li se pot aplica acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate iar, în urma reducerii, în nici un caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani. Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se aplică minorilor; când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complimentare nu se aplică minorului, iar condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decădere. Dacă se au în vedere diferenţierile prevăzute de lege pentru infractorii minori în raport cu infractorii majori, în ceea ce priveşte; termenul de 244
A. Ungureanu, op.cit., p.371
202
încercare, încredinţarea supravegherii şi obligaţiile care pot fi impuse minorului, în cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei, precum şi diferenţierile în ce priveşte regimul de executare a pedepsei închisorii aplicate minorului (care se execută separat de infractorii majori, în condiţii speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei categorii de infractori), dar şi diferenţierile referitoare la termenele de prescripţie a răspunderii penale şi executării pedepsei pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi nu în ultimul rând condiţiile diferite în materie de liberare condiţionată sau neatragerea stării de recidivă în cazul hotărârilor de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, toate acestea demonstrează cu claritate că minorul infractor are prin lege un statut special în raport cu infractorul major. Arestarea preventivă - pentru minorii între 14 şi 16 ani, care răspund penal - poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 15 zile (indiferent de faza de urmărire penală sau aceea a judecăţii în primă instanţă). Prelungirea acestei măsuri nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecare dată cu cel mult 15 zile şi sub condiţia că arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale să nu depăşească, în total, 60 de zile. În cazul minorilor între 16 şi 18 ani, care răspund penal, durata arestării preventive în cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă instanţă se poate dispune pentru cel mult 20 de zile, cu posibilitatea prelungirii duratei acestei măsuri de fiecare dată cu cel mult 20 de zile, sub condiţia ca în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a inculpatului minor să nu depăşească, în total, 90 de zile. În mod excepţional însă, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 1 an, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Durata arestării învinuitului minor nu poate să depăşească 3 zile. §2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori În art. 504 se arată că urmărirea penală şi judecarea infractorilor minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările si derogările din prezentul capitol - Capitolul privind procedura speciala în cauzele cu infractori minori cuprinsă în art. 504-519. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura obişnuită completată cu doua dispoziţii speciale, prevăzute în art. 481 şi art. 482, referitoare la: - chemarea unor persoane la ascultarea minorilor; 203
- obligativitatea referatului de evaluare; - asistența juridică obligatorie. a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor Potrivit art. 505 alin. (1), când suspectul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul. Reiese că citarea persoanelor respective nu este obligatorie, ci se face numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar245. In literatura juridica, s-a apreciat că prin prezenţa acestor persoane la ascultarea minorului se urmăreşte evitarea unor dificultăţi care ar putea să apară în cursul audierii, datorită emotivităţii excesive sau tendinţei specifice acestei vârste de a exagera, de a denatura realitatea. Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedica efectuarea acestor acte de urmărire penală. In practica judiciara,246 s-a statuat că, în cazul în care, până la data prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit 16 ani, citarea Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, a părinţilor sau a tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul nu mai este necesară; de altfel, chiar şi atunci când citarea acestor persoane este obligatorie, omisiunea de a le cita în faza de urmărire penală se acoperă prin îndeplinirea procedurii de citare de prima instanţă, sancţiunea acestei omisiuni fiind nulitatea relativă. b) Obligativitatea referatului de evaluare Potrivit art. 506 alin.(1) C.proc.pen., în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a
245
Omisiunea organului de urmărire penala de a cita persoanele prevăzute în art. 481 alin (1), cu ocazia prezentării materialului de urmărire penala învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, atrage nulitatea acestui act numai in condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) - Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, C.D.,p. 27. 78 N.Volonciu, „Drept procesual penal" Voi. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 457. 246 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.819/1971, C.D.1971, p.511
204
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor247 de la domiciliul minorului, potrivit legii. Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia. Datele privind persoana minorului se referă la: starea fizică şi profilul psihologic ale minorului; dezvoltarea morală a minorului; mediul familial şi social în care a trăit şi s-a dezvoltat minorul; factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat comportamentul infracţional al acestuia; comportamentul minorului înainte şi după comiterea faptei. La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor poate consulta mediul de familie al minorului, profesorii acestuia precum şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului. Şi în literatura de specialitate248 s-a susţinut că odată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, afara câtorva excepţii limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite care vor fi parcurse din nou, regula este că procesul trebuie să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate. Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanţa se poate dezinvesti şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei.249 §3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată.
Prin O.G. nr.92/2000, au fost înfiinţate pe lângă fiecare tribunal, servicii de reintegrare socială a infractorilor, în care îşi desfăşoară activitatea consilieri de reintegrare socială, care întocmesc referatul de evaluare. Deşi în art.482 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin legea nr.356/2006, se face trimitere la „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor”, prin Legea nr.123/2006 denumirea „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor” a fost înlocuirii cu denumirea de „serviciu de probaţiune”. 248 V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe, în R.D.R. nr.3/1995. p.109; D. Pavel, Efectele nulităţilor în procesul penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A. Crişu, Drept procesul penal, Partea specială, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.285. 249 V.Papadopol, op.cit., p.110 247
205
Referitor la competenţa soluţionării cauzelor în care inculpatul este minor, în art. 507 alin. (1) C.proc.pen., se prevede că se aplică regulile de competenţă obişnuită. În materie de compunere a instanţei de judecată se instituie o derogare, în sensul că judecătorii trebuie să fie anume desemnaţi, pentru a judeca pe inculpaţii minori. Potrivit art. 40 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, 250 infracţiunile săvârşite de minori, precum şi cele săvârşite asupra minorilor se judecă de completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie şi, pe măsura înfiinţării lor de tribunalele specializate pentru minori şi familie. 250
art.41 din legea nr.304/2004: „Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă următoarele categorii de cauze: 1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile de familie; 2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor." art. 42 din Legea 304/2004: „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie." art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea 304/2004 prevede că tribunalele pentru minori şi familie sunt tribunale specializate. art. 35 alin. (2) din Legea 304/2004: „Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ." art. 130 din Legea 304/2004 alin. (2): „Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei." alin. (3): „Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 01 ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute la art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului." alin. (4): „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate." art. 24 din Legea 272/2004: (1) „Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. (2) In orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei. (3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. (4) In toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului. (5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). în caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată. (6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile." art. 130 alin. (1) lit. a) - e) din Legea 272/2004
206
Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu avizul colegiului de conducere al instanţei, care stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă, la începutul anului judecătoresc, urmând asigurarea continuităţii completului.251 Ca atare, în cazul în care în compunerea completului de judecată intră un judecător care nu a fost desemnat în condiţiile menţionate mai sus, hotărârea pronunţată în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât nerespectarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este sancţionată în mod expres, conform dispoziţiilor art. 507 (2) din Codul de procedură penală. În cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani, în cursul urmăririi penale, şi sesizarea instanţei a avut loc, judecata se va face cu aplicarea dispoziţiilor referitoare la procedura specială cu minori. Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii şi a devenit major mai înainte de sesizarea instanţei, acesta va fi judecat potrivit procedurii obişnuite. §4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată. Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele prevăzute în art. 508 C.proc.pen., respectiv părinţii minorului sau, după caz, tutorel, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Atunci când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cerecetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Referitor la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora şedinţa de judecată nu este publică, în practica instanţelor de judecată s-a stabilit, că sancţiunea este nulitatea relativă care operează, potrivit art. 282 C.proc.pen., numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, iar nulitatea a fost invocată până la un anumit moment procesual, putând fi luată în considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Menţiunea că şedinţa nu a fost publică se face în încheierea de şedinţă. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa va fi compusă din judecători anume desemnaţi potrivit 251
Art.55 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
207
legii, iar judecata se va desfăşura după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile din procedura specială. În cursul judecăţii, asistenţa juridică pentru inculpatul minor, este obligatorie, prin avocat ales sau numit din oficiu.
§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori a) executarea măsurilor educative neprivative de libertate ( art. 511 ) În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când, se dispune aducerea minorului, citându-se părinţii, ori dacă este cazul tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. b) internarea minorului într-un centru educativ ( art. 514) În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru educativ, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana faţă de care s-a luat această măsură nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de reeducare în care se va face internarea. Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării. Potrivit art. 491 C.proc.pen., liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor.
208
Capitolul IV Alte proceduri speciale Secţiunea I Procedura reabilitării §1. Dispoziţii generale Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut. În reglementarea actuală, reabilitarea se prezintă sub două forme: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească. În primul caz, reabilitarea se obţine în virtutea legii şi are loc după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege şi, dacă condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.252 Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune. §2. Instanţa competentă
Potrivit art.134 alin.(1) Cod penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune 252
209
Reabilitarea judecătorească este reglementată în art.166-169 Cod penal, fiind necesară formularea unei cereri adresate instanţei judecătoreşti, de către cel condamnat, după expirarea termenelor prevăzute în art. 167 Cod penal.253 Competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul (art. 529 C.proc.pen.). Din redactarea textului rezultă o competenţă alternativă, condamnatul putând opta, fără nicio restricţie pentru una din cele două instanţe. În cazul în care condamnarea a fost pronunţată de o instanţă militară, competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei militare sau instanţei civile corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul. Prin instanţă care a judecat în primă instanţă cauza se înţelege, în caz de schimbare a competenţei materiale, acea instanţă care are dreptul potrivit dispoziţiilor în vigoare să judece în fond cauza şi nu instanţa care a soluţionat cauza la data condamnării. Instanţa competentă să judece cererea de reabilitare este cea care a judecat cauza în primă instanţă şi în situaţia când competenţa i-a revenit acesteia ca urmare a conexităţii cauzelor. Dacă dintre pedepsele necesare aplicate aceluiaşi condamnat, unele sunt susceptibile de reabilitare de drept iar pentru altele de reabilitare judecătorească, reabilitarea de drept nu operează, astfel că pentru toate pedepsele trebuie cerută reabilitarea judecătorească. Potrivit art.135 (1) Cod penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească. Potrivit art.136 Cod penal, Termenele prevăzute în art.134 (1). Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an , dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. În art.134 (2) Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune. Art. 135 (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească. a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate. c) În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; d) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea. (2) Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol. 253
210
§3. Titularii cererii de reabilitare În reglementarea art. 530 alin.(1) C.proc.pen., cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.254 În cerere trebuie să se menţioneze: adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare; localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; temeiurile cererii; indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii. La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării (copie de pe hotărârea de condamnare, actul doveditor că cel condamnat este încadrat în muncă, adeverinţă de la locul de muncă din care rezultă conduita sa, dovada din care să rezulte că cel condamnat a achitat cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile, etc.). §4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după fixarea termenului de judecată, se dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră a fi necesară. Instanţa sesizată ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa de antecendente penale a celui în cauză. §5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă Înainte de a se trece la soluţionarea cererii în fond instanţa, în temeiul art. 531 Cod procedură penal, o poate respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: când a fost introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte adresa petiţionarului şi În cazul reabilitării legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea renunţării la judecată, instanţa având obligaţia să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, urmând să se pronunţe fie prin admiterea sau respingerea cererii. 254
211
acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare şi atunci când nu a fost indicată condamnarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare, localităţile unde a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, temeiurile cererii şi alte indicaţii utile soluţionării cauzei. În cazul în care cererea a fost formulată înainte de termenul legal, aceasta va putea fi repetată după împlinirea termenului legal, iar pentru celelalte situaţii, oricând. §6. Soluţionarea cererii Potrivit art. 533 C.proc.pen., la termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii de reabilitare. Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat. Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată. Acest termen nu poate depăşi 6 luni. În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi. Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării. Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire. Hotărârea prin care instanţă rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului. În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor oronunţate în materia reabilitării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr. XXXIV din 7 mai 2007, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al 212
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a statuat că dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: 1) hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului ; 2) hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 385 1 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală. Secţiunea a II-a Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept ( art. 588-542) §1. Aspecte generale Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului în lupta contra fenomenului infracţional. Fără sprijinul unor organe specializate în identificarea infracţiunilor, a prinderii faptuitorilor în vederea tragerii acestora la răspundere penală, având dotarea şi pregătirea profesională necesară în lupta contra infracţionalităţii, victimele s-ar găsi dezarmate, iar opinia publică şi-ar pierde încrederea în organele de justiţie. Urmărirea penală ca şi judecata constituie o activitate necesară având drept scop aflarea adevărului cu privire la fapta şi la făptuitori şi împiedică în acelaşi timp tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi. Posibilitatea inculpării unor persoane şi trmiterea acestora în judecată fără temeiuri serioase a determinat legiuitorul să instituie un sistem de garanţii prin care se pot obţine despăgubiri civile, pentru prejudiciile cauzate printr-o hotărâre de condamnare sau arestare pe nedrept. În acest context, se înscrie şi procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. §2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei Potrivit art. 538 C.proc.pen., “persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod 213
nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 16 alin.(1) lit. j). De asemenea, are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei “. Prevederile art. 541 C.proc.pen., instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral. În soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 541 C.proc.pen., sunt aplicabile prevederile art. 1.349 din Codul civil, care permit repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare. §3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere al acţiunii pentru repararea pagubei Potrivit art. 538 și 539 C.proc.pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 541, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 541. §4. Instanţa competentă Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru. Reparaţia constă în plata unei sume de bani, sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială 214
şi medicală. La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă. Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. În toate cazurile, reparaţia este suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept procesual civil. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă regulilor generale privind căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă. §5. Acţiunea în regres În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 542, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie255. Secţiunea a III-a Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare În cursul urmăririi penale sau judecăţii este posibilă sustragerea sau distrugerea unui înscris judiciar256 sau chiar a unui dosar, astfel că pentru asemenea situaţii legiuitorul a reglementat o procedură specială prevăzută în dispoziţiile art. 543-547 C.proc.pen. Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamant de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului. În urma constatării dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris judiciar şi înainte de declanşarea procedurii de înlocuire sau de reconstituire, organul de urmărire penală, sau preşedintele instanţei, întocmeşte un proces-verbal Art.507C.proc.pen., a fost introdus prin Legea nr. 356/2006 Prin înscris judiciar se înţelege orice înscris ca act procedural constatator precum şi orice alt înscris folosit pentru a face dovada unei împrejurări esenţiale în cadrul procesului penal. Dosarul judiciar cuprinde totalitatea înscrisurilor existente într-o cauză penală. 255 256
215
prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea acestuia. Pe baza acestui proces-verbal, se va proceda, la înlocuirea sau reconstituirea înscrisului judiciar. Procedura specială nu poate începe dacă refacerea actului este posibilă pe calea procedurii obişnuite. Înlocuirea sau reconstituirea dosarului dispărut, trebuie să fie reclamat de un interes justificat. Dispoziţia de înlocuire sau de reconstituire este luată în faza de urmărire penală de procuror prin ordonanţă, iar în faza judecăţii de instanţă prin încheiere. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa apreciază ca fiind necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul judiciar ia măsuri pentru obţinerea copiei care ţine loc înscrisului original dispărut până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează în loc o nouă copie certificată de organul care a ridicat copia oficială. Reconstituirea este o procedură folosită în cazul când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut. Dacă a dispărut dosarul penal în întregime, reconstituirea are loc prin reconstituirea înscrisurilor care le conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probe. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului. Secţiunea a IV-a Procedura dării în urmărire Pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare, ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti, a fost reglementată procedura dării în urmărire penală, prin art. 521- 526 C.proc.pen. Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: a) nu s-a putut executa un mandat de arestare, un mandat de executare a pedepsei privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; 216
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România. Potrivit art. 521 alin. (1) C.proc.pen., darea în urmărire penală se solicită de organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a), admnistraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută în alin. 2 lit.b), procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin.2 lit.c). Darea în urmărire se dispune prin ordin dat de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Ordinul de dare în urmărire penală se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, celui care urmează să fie adus în momentul prinderii şi parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire penală. În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire, organele competente pot desfăşura următoarele activităţi: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare; reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia; ridicarea de obiecte şi înscrisuri ; punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora. Activităţile menţionate pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării dar nu mai mult de 3o de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia de către judeăctorul desemnat de acesta şi poate fi reînnoită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăşi 120 de zile în aceeaşi cauză. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune, prin ordonanţă, înscrisă în registrul special, interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, pe o durată de cel mult de 48 ore cu obligativitatea acestuia de a înştiinţa şi comunica instanţei operaţiunile efectuate. Judecătorul se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţeiîn cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării. Darea în urmărire se revocă prin ordin al Inspectoratului General al Poliţiei în momentul când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. 217
Capitolul V Asistenţa juridică internaţională în materie penală Secţiunea I Noţiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Libertatea presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii europeni să poată să se adreseze justiţiei în unul din statele membre ca şi în propria ţară257. În fiecare ţară membră a Uniunii Europene, spaţiul justiţiei are ca fundament existenţa unei puteri judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi. Extinderea fără precedent a flagelului criminalităţii a determinat o strânsă cooperare internaţională în vederea creşterii eficienţei sistemelor de justiţie penală258. De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea crimei organizate şi până în prezent, cooperarea internaţională şi-a extins şi diversificat formele de manifestare, atât pe plan universal, cât şi pe plan regional european. O contribuţie deosebită în acest domeniu a adus-o Consiliul Europei, sub egida căruia au fost adoptate numeroase convenţii, acorduri şi recomandări, prin care se stabilesc acţiuni comune în domeniul economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, reglementându-se, printre altele, şi un sistem de coordonare între statele europene în lupta împotriva criminalităţii259. Cooperarea judiciară internaţională îmbracă două forme principale, respectiv: - conclucrarea statelor pentru combaterea unor categorii de infracţiuni; 257 258
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112 Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999, pag.
1 I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999, pag. 6 259
218
- asistenţa judiciară internaţională în materie penală. Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în principal, prin semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin care statele îşi asumă obligaţii de a reprima, prin mijloace proprii, anumite categorii de infracţiuni. O formă specifică de colaborare între state în reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin instituirea unor tribunale internaţionale pentru judecarea celor mai grave crime împotriva umanităţii. §1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală Asistenţa judiciară internaţională în materie penală constă în ajutorul pe care statele şi-l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe teritoriul naţional, pentru realizarea şi buna administrare a justiţiei proprii, ca atribut al suveranităţii lor260. Asistenţa juridică internaţională în materie penală este o formă a cooperării internaţionale care, împreună cu formele de colaborare între state în combaterea anumitor infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei uniuni mai strânse între state, prin adoptarea de reguli comune în materie, de natură să asigure atingerea acestui obiectiv. Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se face prin încheierea de acorduri sau convenţii în baza cărora statele semnatare îşi asumă obligaţii într-o manieră compatibilă cu principiile egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al neintervenţiei în afacerile lor interne261. §2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, în România au fost adoptate Legea nr. 296/2001 privind extrădarea 262, legea nr. 756/2001263 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate şi
Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală, Revista Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158 261 Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Revista Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119 262 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326/18 iunie 2001 263 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2/4 ianuarie 2002 260
219
legea nr. 704/2001264, abrogate prin Legea nr. 302/2004265, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Prin legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, ţara noastră a transpus în dreptul interen decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind mandatul european de arestare şi procedurile de predareîntre statele membre ale Uniunii Europene. Secţiunea a II-a Extrădarea §1. Noţiune, natura juridică şi clasificare Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată"266,. Extrădarea a fost mai definită ca fiind procedura prin care un stat suveran ( statul solicita) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant267. De asemenea, aceasta a mai fost definită ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state: unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se adresează în acest scop268. Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 807/17 decembrie 2001 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 594/1iulie 2004, modificată şi completată prin legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/21 iunie 2006 şi O.U.G.nr.103/2006, privind unele măsuri privind faciliotarea cooperăriipoliţieneşti internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1019/21 decembrie 2006; 266 . Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal roman. Partea generală. Vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag.69 267 Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, Revista Dreptul nr. 2/2006, pag. 199 268 Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1197, pag. 110 264 265
220
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional cu o dublă natură juridică269: - pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în materie penală, de întrajutorare a statelor, care se realizează în temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii; - pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrative şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea competentă să dispună cu privire la admisibilitatea ei. Extrădarea se clasifică după mai multe criterii: Un prim criteriu este cel al statului care solicită extrădarea, aceasta putând fi extrădare activă – pentru statul solicitant – şi extrădare pasivă – pentru statul solicitat. Din punct de vedere al procedurii, aceasta se clasifică în extrădare obişnuită, voluntară şi simplificată. Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenţia europeană de extrădare şi legea internă, persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea de a se apăra împotriva cererii de extrădare. Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată renunţă la beneficiile conferite de lege, consimţind la extrădare. Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar aceasta presupune, în plus, eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare. §2. Condiţii pentru extrădare Potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr. 3/2005 al P.N.A./D.N.A., www.pna.ro 269
221
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; - Persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant - Persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. O altă condiţie cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea ca fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română. §3. Procedura extrădării Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este următoarea: a) Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant) Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate a instanţei judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea. Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire internaţională. Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice. Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să conţină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni digitale, etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor. 222
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată . Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se respecta confidenţialitatea procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era deseori încălcată de unele); Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională. Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclisiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel să se constate: 223
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare; b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil; c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17 din lege; d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri. Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi cooperare judiciară internaţională în materie penală. b) Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat) 224
Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta. În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.8, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei. Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării, aceasta fiind înlocuită cu procedura mandatului european de arestare. Secţiunea a III-a Mandatul de arestare european Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006, lege prin care a fost transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare către statele membre ale Uniunii Europene. Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european este definit ca fiind decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară 225
competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române emitente sunt instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate Curţile de Apel. Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să poată emite un mandat european de arestare sunt următoarele: - în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an; - în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni. În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis de autorităţile judicare române există o distincţie între situaţia în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut. În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie, poate să decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie transmiterea mandatului de arestare prin Interpol. De asemenea, acesta poate fi transmis şi prin intermediul Reţelei Judiciare Europene. Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea obţinerii informaţiilor necesare de la statul membru de executare. Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă român va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării efective, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. În privinţa faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare, art. 85 din lege distinge între fapte pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei incriminări şi fapte pentru care nu se cere 226
îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa prevăzută de legea statului emitent să fie închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin trei ani. Din această categorie fac parte faptele care vizează participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul de persoane, traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive, crimele aflate sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale, etc. Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare, respectiv: - când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori în curs de executare sau executarea să fi fost prescrisă, pedeapsa graţiată ori infracţiunea amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea; - când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei interne, competenţa de a urmări acea infracţiune; - când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, conform legii române. Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către autoritatea judiciară română de executare şi dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, dar şi în situaţiile prevăzute la alineatul 2 al aceluiaşi articol. Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv: - în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în sc opul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea apronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezenţa sa. - În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor proceduri de clemenţă; 227
- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul european de arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul general al parchetului de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei, reţinerea şi prezentarea ei în faţa instanţei. În termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este prezentată instanţei care dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia. De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere că poate consimţi la predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare se întocmeşte un proces-verbal şi se pronunţă apoi o hotărâre prin care se ia act de acest consimţământ, hotărâre care este definitivă şi executorie. În situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la administrarea probelor. Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării mandatului de arestare european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, recurs care este de competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecîătoreşti de predare. În mod excepţional, predarea poate fi amânată pentru motive umanitare serioase, dacă există temerea că predarea va periclita în mod evident viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Un alt aspect reglementat de lege este cel al concursului de cereri, respectiv situaţia concursului între două mandate de arestare europene, cât şi situaţia concursului dintre un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare. Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din lege, în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţinii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. În acest scop, ea poate solicita avizul Eurojust. În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de 228
executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele enumerate anterior, precum şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. Secţiunea a IV-a Comisia rogatorie internaţională Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită ca acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. Aceasta are ca obiect: - localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură; - transmiterea mijloacelor materiale de probă; - comunicarea de documente sau dosare. În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, legea română condiţionează efectuarea acestora de următoarele: infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc de extrădare în România ca stat solicitat, respectiv compatibilitatea comisiei rogatorii cu legea internă. §1. Audierile prin videoconferinţă Acestea reprezintă o noutate în reglementarea internă, facilitând astfel audierea martorilor sau experţilor care se află în imposibilitate de a fi audiaţi pe teritoriul unui stat străin sau prezenţa lor în acel stat ar fi inoportună. Cererea de audiere prin videoconferinţă poate fi acceptată de statul roman dacă aceasta nu contravine principiilor fundamentale de drept şi dacă există mijloace tehnice necesare pentru realizarea ei. Audierea prin videoconferinţă se realizează direct de către autoritatea judiciară a statului solicitant, în prezenţa judecătorului sau procurorului 229
român competent. Persoana ascultată este asistată şi de un interpret, iar legea îi recunoaşte dreptul de a refuza să depună mărturie. Autoritatea judiciară română este obligată să întocmească un proces – verbal care se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant, act care cuprinde date despre data şi locul audierii, persoana audiată, condiţiile tehnice în care a avut loc audierea. §2. Constituirea echipelor comune de anchetă Un instrument important în lupta împotriva criminalităţii organizate îl reprezintă reglementarea echipelor comune de anchetă Potrivit dispoziţiilor art. 169 din lege, în vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa echipei este decisă de comun acord. O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când: a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state; b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele în cauză. §3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor Aceasta este o altă formă a asistenţei judiciare internaţionale în baza cărei statul solicitat înfăţişează martorii sau experţii solicitaţi de autoritatea competentă a unui alt stat. În art. 177 şi 178 din lege se reglementează expres interdicţia de constrângere spre a se prezenta, respective interdicţia de restrângere a libertăţii de a părăsi România pentru acei martori care refuză să se prezinte sau refuză să dea declaraţii. §4. Comunicarea actelor de procedură În lumina dispoziţiilor art. 184 din lege, prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru 230
exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură. Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta. Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie. Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării. Secţiunea a V-a Transferul de proceduri în materie penală §1. Consideraţii generale În vederea aplicării Convenţiei europene pentru transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972 şi ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999 270, aprobată prin legea nr. 34/2000271, în legea nr. 302/2004, în titlul IV a fost reglementa transferul de proceduri în materie penală, ca formă a asistenţei juridice internaţionale. Potrivit dispoziţiilor art. 110 din lege, transferul procedurii penale poate fi solicitat numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat extrădarea, cererea a fost respinsă. §2. Procedura transferului La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care instanţa dispune motivat transferul, la cererea organului de urmărire penală competent sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza în prima instanţă. 270 271
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 420/31 august 1999 Publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr. 158/17 aprilie 2000
231
Această încheiere poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de la comunicare pentru cei lipsă. Odată rămasă definitivă, încheierea suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent. Transmiterea cererii de transfer al procedurii penale se asigură de către Ministerul Justiţiei. În ceea ce priiveşte cererea de preluare a procedurii penale, acestea se înaintează Ministerului Justiţiei sau parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de către parchetul de pe lângă curtea de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită – în cazul cererilor de preluare a urmăririi penale, iar în cazul cererilor de preluare a judecăţii, acestea se soluţionează de secţia penală a curţii de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Secţiunea a VI-a Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine §1. Consideraţii generale În vederea aplicării Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, în titlul V al legii nr. 302/2004 modificată a fost reglementată procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare. Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 302/2004, modificată, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţa competentă a unui alt stat este condiţionată de următoarele: - asumarea acestei obligaţii de către ţara noastră printr-un tratat internaţional la care este parte; - respectarea dreptului la un proces echitabil; - hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară care nu este infracţiune de drept comun; - respectă ordinea publică a statului român; - hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; - nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în România; 232
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România. §2. Procedura de rcunoaştere a hotărârilor Instanţa competentă să recunoască hotărârea străină este curtea de apel în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul, care decide printr-o hotărâre pronunţată în camera de consiliu, hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs. De asemenea, recunoaşterea se poate face nu numai la cerea statului străin, ci şi pe care principală sau incidentală. Potrivit dispoziţiilor art. 118 din lege, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror. În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul. Portivit dispoziţiilor art.119, recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire, respective de către instanţa de judecată în etapa judecăţii. §3. Executarea hotărârilor penale străine Executarea hotărârilor penale străine se realizează în conformitate cu legea română, aceste hotărâri producând aceleaşi efecte ca şi cele pronunţate de instanţele româneşti. Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 6, începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse. Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească străină se face potrivit regulilor pentru executarea hotărârilor străine civile. §4. Rejudecarea în caz de extrădare 233
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405408 se aplică în mod corespunzător.
DECIZII PRONUNTATE IN RECURS IN INTERESUL LEGII IN MATERIE PROCESUAL PENALA DE SECTIILE UNITE ALE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE IN PERIOADA 2004-2007 DECIZIA Nr. I din 23 februarie 2004 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 06/05/2004 Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat. C U R T E A, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice. Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate
234
pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal. S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, "acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente", ea "poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă", iar "repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile". Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă. Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara". Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei. De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele care sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.
235
Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia. Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale. Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor. Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe. Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii. Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.
236
O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase. În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 414 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte. Totodată, faţă de prevederile art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală, se va menţiona că decizia este obligatorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E: Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art. 998 din Codul civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
237
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PAUL FLOREA Prim-magistrat-asistent, Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. I din 28 martie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005 Dosar nr.1/2005 Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la calitatea în care participă în procesul penal societatea de asigurare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie, participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în calitate de parte responsabilă civilmente sau de garant al inculpatului pentru suma prevăzută în contractul de asigurare. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care participă societatea de asigurare în procesul penal. 1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului
238
de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului. S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie". S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi egalităţii între părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nuşi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal. 2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens sa invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi asigurat. S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerinţele reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală. S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de asigurare este determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora. 3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă. Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
239
În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 48 1 alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule". Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate. În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei". Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege, potrivit căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului. Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de "asigurător", aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente. Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare. În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente", impune referirea, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care reglementează o atare răspundere.
240
Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol. Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de "asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de "garant". Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în raport cu prevederile art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E: Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, stabileşte: Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
241
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 martie 2005. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. I din 16 ianuarie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006 Dosar nr. 26/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
242
În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la chestiunea dacă schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea fondului cauzei, atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei în fond, atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. S-a motivat că schimbarea încadrării juridice a faptei constituie o modalitate de soluţionare parţială a cauzei, astfel că judecătorul care a participat la pronunţarea acesteia, devenind incompatibil, nu mai poate intra în compunerea completului de judecată ce urmează să o soluţioneze. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei nu devine incompatibil de a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 47 din Codul de procedură penală, una dintre cauzele de incompatibilitate a judecătorului este aceea în care acesta s-a pronunţat anterior. În aplicarea conţinutului acestei cauze de incompatibilitate, în cadrul alin. 1 al acestui articol se precizează că "judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs". Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că, "de asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză". Or, nici una dintre aceste două situaţii, ce se referă la cauza de incompatibilitate reglementată în art. 47 din Codul de procedură penală, nu se regăseşte în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată anterior soluţionării fondului cauzei. Sub acest aspect este de observat că prin art. 334 din Codul de procedură penală, în care este reglementată procedura schimbării încadrării juridice, se prevede că "dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea".
243
Din această dispoziţie a legii, unită cu prevederile înscrise în art. 302 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, rezultă neechivoc voinţa legiuitorului de a considera schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii ca o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Termenii cu caracter general şi imperativ în care este formulată obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Pe de altă parte, raţiuni deduse din alte dispoziţii cu caracter procedural impun să se considere că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. În această privinţă este semnificativă reglementarea dată prin art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală procedurii de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, atunci când fapta ar urma să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, instanţa "cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal". Din această dispoziţie reiese fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar ulterior să cheme partea vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue sau să înceteze procesul penal. Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport de poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei. Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată
244
de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, stabilesc: Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent-şef, Victoria Maftei
245
DECIZIA Nr. L (50) din 4 iunie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007 Dosar nr. 22/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită din Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind înlocuirea pedepsei amenzii. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind înlocuirea pedepsei amenzii. Astfel, unele instanţe, constatând că persoana condamnată se sustrage cu reacredinţă de la executarea amenzii, au înlocuit-o cu pedeapsa închisorii, dispunând suspendarea condiţionată a executării acestei pedepse. Alte instanţe, dimpotrivă, au înlocuit, într-un astfel de caz, pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii şi au dispus ca aceasta să fie executată în mod efectiv. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
246
În adevăr, în cuprinsul art. 631 din Codul penal, prin care este reglementată înlocuirea pedepsei amenzii, se prevede că "dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată". Rezultă deci că, reglementând modul de a se proceda atunci când condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii, legiuitorul a limitat atribuţiile ce revin instanţei de judecată în această privinţă, restrângându-le la dispoziţia de înlocuire a amenzii şi la stabilirea cuantumului pedepsei închisorii, fără a-i da posibilitatea să o reindividualizeze în ceea ce priveşte modul de executare. Or, cât timp reglementările date suspendării condiţionate a executării pedepsei şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin art. 81-866 din Codul penal, sunt cuprinse în cap. V privind individualizarea pedepselor din titlul III al părţii generale a Codului penal, înseamnă că legiuitorul a atribuit instanţei posibilitatea de a dispune o asemenea măsură numai în cadrul operaţiunii de ansamblu, de alegere şi stabilire a pedepsei, în conformitate cu criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 din acelaşi cod, iar nu ulterior condamnării, pe cale incidentală, ca urmare a neexecutării cu rea-credinţă a unei anumite pedepse. Aşa fiind, instanţa învestită cu soluţionarea chestiunii înlocuirii pedepsei amenzii, datorită sustragerii cu rea-credinţă a celui condamnat de la executarea acelei pedepse, nu mai are latitudinea de a examina îndinderea pedepsei amenzii, ce a fost fixată prin hotărârea de condamnare, şi nici de a dispune ca pedeapsa închisorii, pe care o stabileşte în cadrul operaţiunii de înlocuire, în conformitate cu criteriile reglementate în art. 63 1 din Codul penal, să fie executată într-un alt mod decât cel hotărât definitiv cu ocazia judecării cauzei. A considera altfel ar însemna să se încalce principiul deplinei suveranităţi a judecătorilor care au fost învestiţi cu soluţionarea cauzei şi însuşi principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii
247
D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă. Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 414 2 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. V din 26 septembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006 Dosarele nr. 9/2005, nr. 15/2005 şi nr. 18/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de 107 judecători în funcţie.
248
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a relevat că, dintre recursurile în interesul legii, pe rol la acest termen, cele declarate în dosarele nr. 9/2005 şi nr. 15/2005 au legătură indisolubilă cu recursul în interesul legii declarat în Dosarul nr. 18/2005, având ca obiect reglementarea de bază asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit. Conchizând în legătură cu acest aspect, procurorul a solicitat să se dispună reunirea celor trei cauze privind recursuri declarate în interesul legii. Secţiile Unite, constatând că, într-adevăr, există legătură indisolubilă între chestiunile de drept cu privire la care se susţine, prin cele trei recursuri în interesul legii, că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, în temeiul art. 721, cu referire la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispun reunirea acestor cauze. În continuare, având cuvântul, procurorul a pus concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii, cu privire la toate cele trei aspecte evidenţiate în dosarele reunite, în sensul de a se stabili că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, precum şi cauzele derivate din cele la care se referă această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele: I. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, în conţinutul ce li s-a dat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, conform cărora "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar "la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători", au rămas aplicabile şi după modificarea adusă dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004, referitoare la compunerea completului de judecată, prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.
249
S-a motivat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului specializat, pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în această lege, fiind cuprinse într-o lege specială care derogă de la reglementarea cu caracter general, sunt aplicabile şi după intrarea în vigoare a modificărilor aduse art. 57 din Legea nr. 304/2004 prin Legea nr. 247/2005. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru judecarea infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, completele de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel trebuie să fie formate dintr-un singur judecător, conform reglementării date prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005. În acest sens au fost invocate prevederile art. XIII din titlul XVI al acestei din urmă legi, potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţie contrară se abrogă". Aceste din urmă instanţe au interpretat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători". Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, articolului 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. 1 s-a prevăzut: "cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale." Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea caracterului derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei legi, câtă vreme chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de legiuitor. Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă". Or, cât timp din această dispoziţie imperativă rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca, prin actele normative privind reforma justiţiei, să se unifice modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cazurile unde este posibil, precum şi abrogarea expresă, în scopul arătat, a dispoziţiilor contrare din alte legi, se constată că prevederea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completelor de judecată, nu mai are aplicare. Aşa fiind, în raport cu abrogarea, prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, privind formarea
250
completelor de judecată, se impune a se stabili că infracţiunile prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un judecător. II. Tot astfel, reglementarea cuprinsă în art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit căreia cauzele de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia celor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, este aplicabilă şi în cazul oricăror situaţii derivate din cele prevăzute în această lege, cum sunt cele referitoare la arestarea preventivă şi la prelungirea duratei acesteia în cursul urmăririi penale. Este de reţinut, sub aspectul menţionat, că aplicabilitatea cu caracter general a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în conţinutul ce li s-a dat prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi limitată doar la faza judecăţii, deoarece nici una dintre dispoziţiile specifice prin care este reglementată procedura arestării şi a prelungirii acesteia în cursul urmăririi penale, cum sunt cele cuprinse în art. 1491 şi 159 din Codul de procedură penală, nu conţine prevederi contrare. Dimpotrivă, prin art. 1491 alin. 4 din Codul de procedură penală, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, se prevede că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii", aducându-se astfel o precizare semnificativă, în plus, la reglementarea corespunzătoare anterioară, prevăzută la alin. 6 al aceluiaşi articol, în care se menţiona doar că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător". Rezultă deci că se impune a se stabili că şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, tot de complete formate dintr-un singur judecător. III. În fine, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite şi în legătură cu numărul de judecători din care trebuie să fie format completul, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, în cazul când acestea judecă în primă instanţă infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000. Astfel, în timp ce unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării în primă instanţă de infracţiuni de corupţie comise de alte persoane decât cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele trebuie formate din 2 judecători, potrivit art. 29 alin. (2) din această lege, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice formarea completului cu mai mult de un judecător. Ultimele instanţe au procedat corect. Pe lângă caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr. 78/2000, care exclude incidenţa ei în cazul altor persoane decât cele la care se referă art. 1,
251
este de reţinut că, aşa cum s-a subliniat în considerentele prevăzute la pct. I, în legătură cu interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, instituite prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma republicării), acest text de lege este aplicabil şi în cazul în care actul de sesizare a instanţei priveşte infracţiuni de corupţie. Sub acest aspect, prevederea cuprinsă în art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară se abrogă" impune concluzia că, prin acest act normativ privind reforma justiţiei, s-a instituit un singur criteriu de formare a completelor de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, abrogându-se astfel dispoziţia contrară înscrisă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, prevederea cuprinsă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului de judecată în primă instanţă, în cazul infracţiunilor de corupţie, nu este aplicabilă nici dacă asemenea fapte au fost comise de alte persoane decât cele vizate limitativ prin această lege. Rezultă deci că în toate situaţiile menţionate privind infracţiuni de corupţie completul de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, se formează cu un singur judecător, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la această compunere a instanţei atrăgând nulitatea hotărârii conform prevederilor art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ca şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie tot potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată (devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005). PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
252
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc: 1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător. 2. În cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2005. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. V din 20 februarie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 07/06/2006 Dosar nr. 32/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie.
253
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că actele de violenţă cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal. În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă comise în scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi acţionat cu intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea în producerea decesului a cel puţin unei persoane. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că omorul săvârşit "asupra a două sau mai multor persoane" constituie infracţiune de omor deosebit de grav. Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.
254
În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal. A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului, exprimată explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit căreia actele de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei pluralităţi de victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile unei atari agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin două persoane. Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor, prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista. Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici uneia dintre cele două victime vizate de agresor. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
255
Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. VI din 20 februarie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 488 din 06/06/2006 Dosar nr. 39/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la recuzarea care priveşte întreaga instanţă. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
256
admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, referitoare la cererea de recuzare care priveşte întreaga instanţă. Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă cererea de recuzare privind întreaga instanţă dacă aceasta nu cuprinde indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, considerând că o atare cerere nu întruneşte condiţiile de formă instituite prin art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, iar alte instanţe au respins astfel de cereri, cu motivarea că nu se încadrează în dispoziţiile legale. În fine, alte instanţe, apreciind că inadmisibilitatea constituie o sancţiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, au respins ca nefondată o asemenea cerere. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, "abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător". Din această prevedere a legii rezultă că nu poate fi admisă decât cererea de recuzare în care se face referire la cazul de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar nu doar o parte dintre aceştia. Tot astfel, pentru ca o astfel de cerere să poată fi considerată întemeiată, este necesar să se confirme, în cazul fiecărui judecător, incompatibilitatea care se invocă. În raport cu aceste cerinţe, care rezultă fără echivoc din dispoziţiile legale menţionate, se impune concluzia că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre cele două condiţii, care privesc, pe de o parte, aspectul formal al indicării cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar pe de altă parte, aspectul de fond al temeiniciei fiecărui caz invocat, cererea de recuzare este nefondată. Ca urmare, din moment ce verificarea întrunirii condiţiei referitoare la indicarea cazului concret de incompatibilitate invocat pentru fiecare judecător face necesară implicarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare în verificarea fondului acesteia, iar nu doar a unui aspect formal, cum ar fi acela dacă legea dă posibilitate să se recurgă la o atare cerere, reiese că neindicarea
257
concretă a cazului de incompatibilitate pentru vreunul dintre judecătorii instanţei recuzate în întregime nu atrage inadmisibilitatea, ci respingerea ei ca nefondată. Aşa fiind, din moment ce formularea cererii de recuzare constituie un drept procesual al părţilor, care poate fi exercitat în condiţiile stabilite de lege, neindicarea concretă într-o atare cerere a cazului de incompatibilitate pentru unul sau mai mulţi dintre judecătorii instanţei vizate nu poate atrage ab initio inadmisibilitatea sa, ci necesită o verificare judicioasă din partea instanţei superioare căreia i s-a adresat cererea, pentru a se constata dacă, eventual, cazul de incompatibilitate nu rezultă în mod implicit din cuprinsul cererii. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, atrage respingerea cererii ca nefondată. Pentru aceste motive În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, stabilesc: Neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
258
DECIZIA Nr. VII din 20 februarie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006 Dosar nr. 40/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106 judecători în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte efectele neverificării de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în textele de lege menţionate, atrage sancţiunea nulităţii relative cu consecinţele prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală. S-a motivat că în astfel de cazuri sunt incidente prevederile art. 185 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora nerespectarea termenelor
259
procedurale atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulităţi, acestea dând posibilitate inculpatului arestat preventiv să facă dovada că a suferit o vătămare datorită depăşirii termenului fixat de lege pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de el. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare, în astfel de cazuri instanţa de judecată având obligaţia, în conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat. Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă, fără echivoc, încetarea de drept a oricărei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, la expirarea termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare. O atare interpretare este impusă de reglementarea dată art. 23 alin. (6) din Constituţia României, republicată, potrivit căreia "în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate", precum şi de alin. (9) al aceluiaşi articol, prin care se prevede că "punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege". Aceste reglementări de ordin constituţional sunt conforme principiului înscris în art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căruia "orice persoană arestată sau deţinută... trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii". În raport cu prevederile constituţionale şi cu aceste din urmă reglementări internaţionale la care România a devenit parte, prin art. 160^b alin. 1 şi art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală a fost instituită obligaţia instanţei de a verifica periodic, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului major şi a celui minor.
260
În acest sens este de observat că prin art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că, "în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive". Tot astfel, prin art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, "verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se prevede că "verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile". Faţă de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale la care s-a făcut referire, aceste dispoziţii cu caracter imperativ din Codul de procedură penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile determinate de lege. A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi inadmisibil. Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar contraveni şi prevederilor art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora se iau "în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei". Or, în raport cu prevederea art. 23 alin. (1) din Constituţie conform căreia "libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", precum şi cu garanţiile acordate celor lipsiţi de libertate prin alin. (2)-(10) ale aceluiaşi articol, ar fi total inacceptabil ca nerespectarea obligaţiei examinării periodice a măsurii arestării preventive, reglementată prin art. 160^b şi art. 160^h din Codul de procedură penală, să nu fie sancţionată cu nulitatea. Ca urmare, pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa persoanei, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a cauzei de natura celei la care se face referire în art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect al nerespectării termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.
261
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi, în raport cu cerinţele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, stabilesc: Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală, a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală, iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160^h alin. 3 din Codul de procedură penală atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
262
DECIZIA Nr. VII din 5 februarie 2007 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosar nr. 1/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind problema incompatibilităţii judecătorului, care a participat în cursul urmăririi penale la judecarea recursului declarat împotriva încheierii prin care sa soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, de a participa la soluţionarea unui nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive în aceeaşi cauză. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a participat, în cursul urmăririi penale, la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, să judece un
263
nou recurs, având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a participat la judecarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect încheierea prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există stare de incompatibilitate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că prin dispoziţiile menţionate s-a reglementat, ca incompatibilitate de a judeca, doar cazul în care judecătorul a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale, iar nu şi situaţia în care a participat, anterior, la judecarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care a fost luată o asemenea măsură în aceeaşi cauză. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În reglementarea dată "altor cauze de incompatibilitate", prin art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede, între altele, că "judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă [...] a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale". Pe de altă parte, dispoziţiile art. 38515 din titlul II al Codului de procedură penală, aplicabile şi în cazul judecării recursurilor în materia luării măsurilor preventive, nu conţin norme derogatorii, instanţa sesizată cu judecarea unui recurs urmând a se pronunţa asupra acestuia fie prin respingere, fie prin admiterea lui. Din această reglementare de ansamblu reiese, fără echivoc, că atunci când instanţa soluţionează recursul nu are de examinat fondul propunerii de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra motivelor de casare invocate, astfel cum acestea sunt prevăzute în legea organică. Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au respins un recurs declarat împotriva unei încheieri privind măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, să devină incompatibili a judeca un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus asupra unei alte propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive şi pentru că în acest caz, dat fiind caracterul periodic al verificării măsurii arestării preventive, s-ar ajunge frecvent în situaţia ca, la instanţele cu un număr mai redus de judecători, să nu existe la un moment dat posibilitatea de a se soluţiona asemenea recursuri decât prin delegarea de judecători de la alte instanţe, ceea ce ar fi inadmisibil.
264
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, împotriva altei încheieri prin care s-a dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală, stabilesc: Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
265
DECIZIA Nr. VIII din 24 octombrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006 Dosar nr. 6/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit. Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea
266
prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei de judecată competente să soluţioneze cauza. S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile în materie. S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel aplicabil celorlalte categorii de poliţişti. Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere". În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut. Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că "plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi
267
judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct. 1". În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă, conform lit. g) din cadrul acestui punct. Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279 alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod. Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod. Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare". Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.
268
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc: În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Ioan Răileanu
269
DECIZIA Nr. VIII din 24 octombrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006 Dosar nr. 6/2005 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111 judecători în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit. Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.
270
279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei de judecată competente să soluţioneze cauza. S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile în materie. S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel aplicabil celorlalte categorii de poliţişti. Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere". În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut. Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că "plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct. 1".
271
În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă, conform lit. g) din cadrul acestui punct. Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279 alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod. Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod. Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare". Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.
272
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc: În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Ioan Răileanu
DECIZIA Nr. VIII din 5 februarie 2007 273
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007 Dosar nr. 33/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav consecinţelor unei infracţiuni. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţele sesizate cu contestaţii la executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă, cu referire la art. 458 din Codul de procedură penală, au obligaţia să examineze fondul cauzei, iar în ipoteza îndeplinirii cerinţelor art. 14 şi 15 din Codul penal, să dispună reducerea corespunzătoare a pedepselor definitiv aplicate. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează cuantumul pagubei materiale necesare în accepţiunea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea normelor de incriminare care se referă la agravanta constând în "consecinţe deosebit de grave" prin mărirea cuantumului valoric al pagubei materiale care determină reţinerea acestui caracter agravant ar imprima normelor respective trăsături mai favorabile.
274
Ca urmare, acele instanţe s-au pronunţat în sensul admiterii contestaţiilor la executare cu motivarea că, în asemenea condiţii, sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se invocă modificarea înţelesului de "consecinţe deosebit de grave", în accepţiunea art. 146 din Codul penal, nu pot determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 15 alin. 1 din Codul penal este reglementată situaţia "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă". Corelativ, prin art. 458 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, urmează ca instanţa să ia măsuri de ducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal. În legătură cu aceste reglementări, este de observat că, prin art. I pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit înţelesul dat expresiei "consecinţe deosebit de grave" prin art. 146 din Codul penal, considerându-se că prin aceasta "se înţelege o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, ori altei persoane juridice sau fizice". În urma modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei menţionate prin Legea nr. 456/2001, plafonul valoric prevăzut în art. 146 din Codul penal a fost majorat la 2 miliarde lei, iar potrivit ultimului conţinut dat acestui text de lege, de art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, "prin «consecinţe deosebit de grave» se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice". Or, în raport cu aceste reglementări succesive date înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", prin modificările aduse de actele normative menţionate în art. 146 din Codul penal nu se poate considera că vreunul din acele acte normative ar conţine dispoziţii care să prevadă, în accepţiunea art. 458 alin. 1 din Codul de procedură penală, o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată sub imperiul legii anterioare, ci se limitează la definirea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" la care se referă art. 146 din Codul penal. Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la
275
fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter "deosebit de grav" consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu cererea de contestaţie la executare, întemeiată pe modificarea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" explicată în art. 146 din Codul penal, nu poate determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea anterioară definitivă şi reducerea pedepsei aplicate în cauză, o atare modificare de lege nefiind identică cu intervenirea unei legi ce prevede o pedeapsă mai uşoară, singura care ar justifica incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 458 şi 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XII din 21 noiembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
276
Dosar nr. 12/2005 Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile de atac împotriva încheierilor pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, referitoare la revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea dată, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care se respinge cererea privind revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării, separat, cu recurs a încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că această încheiere poate fi atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403 alin. 1 şi al art. 141 din Codul de procedură penală. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 140 3 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură penală nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive. Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
277
Potrivit art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive, încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de procuror la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile acestui text de lege rezultă că încheierea prin care nu se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, ci se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei măsuri preventive, nu poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 140 3 alin. 1 din Codul de procedură penală. Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală. În raport cu prevederile art. 140 3 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 385 1 alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată. Raţiunile pentru care în art. 140 3 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.
278
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 1491 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 160^a alin. 2 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii. Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură penală, stabilesc:
279
1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs. 2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XIII din 21 noiembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
280
Dosar nr. 23/2005 Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că plângerea făcută conform art. 278 1 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror este inadmisibilă, dacă instanţa a fost sesizată direct de persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, fără să fi formulat, în prealabil, plângere la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 din acelaşi cod. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 278 1 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior. Astfel, unele instanţe au dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la parchet pentru rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic superior, iar alte instanţe au respins plângerea ca inadmisibilă. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă
281
instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 din acelaşi cod, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a acesteia, potrivit art. 277 şi 278 din Codul de procedură penală. Din prevederile art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, poate fi făcută şi deci este admisibilă numai după respingerea plângerii formulate, conform art. 275-278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului. Introducerea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale la prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la procurorul ierarhic superior constituie, aşadar, o condiţie prealabilă prevăzută de lege, obligatorie pentru exercitarea procedurii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală. Totodată rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din Codul de procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de către procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o procedură obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a formula plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Cum dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate în prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă, în acest caz fiind încălcate dispoziţiile relative la sesizarea instanţei. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
282
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziei menţionate. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală, stabilesc: Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XIX din 12 decembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006 Dosar nr. 19/2005
283
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind data de la care amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 108 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu stabilirea datei de la care amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la această dată. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data pronunţării hotărârii de admitere a cererii de către prima instanţă, iar altele, în sensul că momentul de la care se produc efectele amânării îl constituie data expertizei medico-legale a condamnatului. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii se soluţionează, potrivit art. 460 alin. 4 din Codul de procedură penală, printr-o sentinţă împotriva căreia pot fi exercitate căile de atac ordinare, nefiind definitivă. Potrivit art. 415 alin. 1 din Codul de procedură penală, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar în temeiul alin. 2 al aceluiaşi articol, prin derogare de la prevederile alin. 1 al art. 415, hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Prin urmare, hotărârile instanţelor penale pot fi puse în executare numai după data rămânerii definitive a acestora, ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să permită punerea în executare a hotărârii nedefinitive, stabilind caracterul executoriu al acesteia, cum este cazul art. 350 alin. 4 din Codul de procedură
284
penală care prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Cum legea de procedură penală nu prevede caracterul executoriu al hotărârilor nedefinitive prin care instanţa a acordat amânarea executării pedepsei închisorii, rezultă că hotărârile judecătoreşti de admitere a cererii privind amânarea executării pedepsei închisorii devin executorii la data când rămân definitive şi deci că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu această dată. A admite că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost acordată înseamnă a recunoaşte că o hotărâre judecătorească nedefinitivă este executorie în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 415 din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent-şef, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XV din 21 noiembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006 Dosar nr. 14/2005
285
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, acesta poate promova în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat este procurorul care a adoptat soluţia de netrimitere în judecată, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa penală are competenţa de a desfiinţa înscrisurile falsificate, iar alte instanţe, dimpotrivă, în sensul că instanţa civilă are competenţa de a desfiinţa asemenea înscrisuri. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
286
În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, prin încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 245 alin. 1 lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea de scoatere de sub urmărire penală procurorul dispune asupra restituirii lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal nu sunt supuse confiscării speciale şi asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Din prevederile acestor texte de lege, precum şi din prevederile art. 169 şi 170 din Codul de procedură penală rezultă că procurorul are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură numai prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei de judecată. Instanţa penală are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură, inclusiv prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, fie prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă potrivit art. 14 alin. 2 din Codul de procedură penală, fie prin exercitarea din oficiu a acţiunii civile în cazurile prevăzute în art. 17 alin. 1 din acelaşi cod, iar instanţa penală este sesizată atât cu soluţionarea acţiunii penale, cât şi cu soluţionarea acţiunii civile, rezolvarea acţiunii civile de către instanţa penală fiind strâns legată de rezolvarea acţiunii penale, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 346 din Codul de procedură penală. Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nici o formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile. În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea
287
civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul concluziilor menţionate. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, stabilesc: 1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. 2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei DECIZIA Nr. XV din 22 mai 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 509 din 13/06/2006
288
Dosar nr. 4/2006 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul compatibilităţii judecătorului de a mai participa, în continuare, la soluţionarea fondului cauzei reţinute spre judecare după desfiinţarea, prin încheiere, a rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt suficiente pentru a se proceda la judecare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 73 de judecători din totalul de 105 judecători în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare devine incompatibil să soluţioneze, în continuare, fondul acesteia. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, cu privire la problema dacă mai este compatibil să judece fondul cauzei judecătorul care, prin încheiere, a admis plângerea şi, considerând că probele existente la dosar sunt suficiente, a reţinut cauza spre judecare. Astfel, unele instanţe au considerat că judecătorul care, în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, a desfiinţat, prin încheiere, rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, a reţinut cauza spre judecare nu devine incompatibil să soluţioneze şi fondul acesteia. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz, judecătorul devine incompatibil să participe, în continuare, la judecarea cauzei, deoarece admiterea plângerii echivalează cu exprimarea părerii cu privire la
289
soluţia ce ar putea fi dată cu ocazia soluţionării fondului, ceea ce echivalează cu lipsa sa de imparţialitate. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii, însă, suplimentar argumentelor avute în vedere de ele, soluţia se impune şi pentru alte considerente decât cele invocate în hotărârile pronunţate. Potrivit art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală, orice persoană care se consideră vătămată în interesele sale legitime prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau prin ordonanţa ori rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale se poate adresa cu plângere procurorului ierarhic superior celui care a dispus una dintre aceste soluţii. În aplicarea principiului constituţional al accesului liber la justiţie şi al necesităţii controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire adoptate de procuror, art. 2781 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, a consacrat dreptul persoanei nemulţumite de soluţia procurorului ierarhic superior de respingere a plângerii, formulată în temeiul art. 278 din acelaşi cod, de a se adresa cu plângere instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. În reglementarea procedurii de soluţionare a unei asemenea plângeri, în art. 2781 alin. 7 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate". În legătură cu soluţiile ce se pot pronunţa în cadrul acestei proceduri, prin art. 2781 alin. 8 lit. c) din acelaşi cod s-a prevăzut că instanţa "admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare [...]". Din economia textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că, admiţând accesul la justiţie al persoanelor nemulţumite de soluţiile de neurmărire penală şi controlul judecătoresc asupra acestor soluţii date de procuror, legiuitorul a decis ca, atunci când, pe baza reevaluării materialului probator, instanţa constată că probele erau suficiente pentru trimitere în judecată şi că deci procurorul în mod greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei, să transfere judecătorului aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale. Aşadar, în asemenea cazuri, prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 278 1 alin. 8 din Codul de procedură penală operează şi o modificare asupra exercitării funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale. Or, faţă de acest caracter inedit al încheierii prevăzut de textul de lege menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea
290
specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză. Într-adevăr, preluând aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale şi exercitându-le prin admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, participarea acestui judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte. Pe de altă parte, este de observat că, în asemenea situaţii, acest judecător se pronunţă, indirect, asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează pentru el şi un alt motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, stabilesc: judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat asistent, Victoria Maftei
DECIZIA Nr. XVII din 21 noiembrie 2005 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006
291
Dosar nr. 29/2005 Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la întocmirea unei minute în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că soluţionarea cererilor privind măsurile preventive se realizează prin încheiere motivată, fără întocmirea, în prealabil, a unei minute, conform art. 309 din Codul de procedură penală. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la întocmirea unei minute, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune cu privire la măsurile preventive. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive trebuie să fie precedate de întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Prevederile art. 309, nefăcând nici o distincţie în raport cu felul hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când se pronunţă prin încheiere.
292
Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 309 nefiind limitată la situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează într-o minută. Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, aşa cum se prevede în art. 309 din Codul de procedură penală. Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu recurs, cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune ca rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minută. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală. În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la compunerea completului de judecată, dispoziţii prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se stabili că în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, stabilesc: În cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.
293
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Magistrat-asistent şef, Victoria Maftei
294
DECIZIA Nr. XVIII din 12 iunie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 04/01/2007 Dosar nr. 6/2006 Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile instanţei de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile prevăzute de art. 141 raportat la art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au punct de vedere unitar în problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile pronunţate în apel, prin care se dispune rejudecarea cauzei. Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 385 1 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora nu sunt supuse recursului deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, s-au pronunţat în sensul că aceste decizii nu pot fi atacate cu recurs nici cu privire la măsurile preventive, cu motivarea că atribuţia examinării lor ar reveni numai instanţei învestite cu rejudecarea cauzei.
295
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, deşi hotărârea pronunţată în apel, prin care s-a decis rejudecarea cauzei, nu poate fi atacată cu recurs potrivit prevederilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală, dispoziţia dintr-o astfel de hotărâre referitoare la măsurile preventive este supusă totuşi recursului în conformitate cu prevederile art. 141 cu referire la art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. În raport cu prevederile art. 23 din Constituţia României şi cu cele ale art. 136 din Codul de procedură penală, măsurile preventive au caracter de excepţie, ceea ce a determinat reglementarea acestora prin dispoziţii speciale, cuprinse în titlul IV al Părţii generale din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii derogă de la normele dreptului comun, fiind aplicabile ori de câte ori se impune examinarea luării, înlocuirii sau revocării ori a încetării măsurilor preventive, indiferent dacă obiectul judecăţii se referă în exclusivitate la ele sau doar incidental. De aceea, în această materie sunt incidente dispoziţiile art. 141 şi ale art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care au caracter de norme speciale, înlocuind aplicarea normei generale înscrise în art. 385 1 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală, potrivit căreia nu pot fi atacate cu recurs deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei. Sub acest aspect, este de observat că dispoziţia cu caracter general prevăzută la art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală rezolvă doar problema principală, ce se referă la efectele soluţiei prin care instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei, iar nu şi chestiunile conexe, cum ar fi cele privind măsurile preventive. Este adevărat că, în lipsa unei alte reglementări, soluţia pentru chestiunea conexă, privind măsurile preventive, ar fi aceea impusă de reglementarea de ansamblu dată prin art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală. Dar, în condiţiile în care regimul măsurilor preventive a fost reglementat printr-un ansamblu de norme cu caracter special, cuprinse în titlul IV al Părţii generale din Codul de procedură penală, între care şi cele ale art. 141 şi art. 160^b alin. 4 din acelaşi cod, se impune concluzia că normele cu caracter general cuprinse în art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală sunt aplicabile numai în măsura în care nu sunt în contradicţie cu aceste norme speciale. Or, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, "încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
296
În acelaşi sens, prin art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care se referă la verificările ce trebuie făcute în cursul judecăţii cu privire la starea de arest a inculpatului, se prevede că încheierea pronunţată în exercitarea acestei atribuţii, prin care se revocă ori este menţinută arestarea preventivă, în cursul judecării cauzei în fond şi în apel, poate fi atacată cu recurs. Ca urmare, atunci când hotărârea pronunţată în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, priveşte şi o dispoziţie referitoare la măsuri preventive, această dispoziţie este supusă recursului potrivit prevederilor art. 141 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, se impune concluzia că decizia pronunţată în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, este supusă recursului numai cu privire la măsurile preventive la care se referă. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141 raportat la art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală, stabilesc: Deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală raportat la art. 160^b alin. 4 din acelaşi cod. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
297
DECIZIA Nr. XX din 12 iunie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 7 din 05/01/2007 Dosar nr. 8/2006 Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005. Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.
298
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere trebuie adresată organelor de cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu judecarea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de procuror. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal. Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data modificării aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se prevedea că, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă imobilul se afla în posesia unei persoane private, precum şi că "împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală". Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit următorul cuprins: "Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în prezent, punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută în acest text de lege, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la obligativitatea adresării plângerii prealabile instanţei de judecată, în cazul unei atare infracţiuni, au rămas fără aplicare. Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune să se considere că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută
299
în acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu emis de procuror. O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit mai severă, dată conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social al infracţiunii respective, a înţeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsă, mai mari, precum şi prin înlăturarea condiţiei referitoare la necesitatea plângerii prealabile adresate instanţei de judecată, menţinând totodată, faţă de specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca răspunderea penală să fie înlăturată în urma împăcării părţilor. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, LIDIA BĂRBULESCU Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
300
DECIZIA Nr. XXIV din 18 septembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 188 din 19/03/2007 Dosar nr. 12/2006 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică". Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a stabili că lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atrage nulitatea actului, în condiţiile reglementate în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai în cazul când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică". Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că omisiunea înscrierii în dispozitiv a menţiunii că hotărârea s-a pronunţat în şedinţă publică atrage nulitatea absolută a hotărârii, în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că lipsa acestei menţiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care se face dovada unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
301
Potrivit art. 310 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier". Totodată, prin art. 357 alin. 4 din Codul de procedură penală se prevede că dispozitivul hotărârii, a cărui pronunţare este reglementată în art. 358 din acelaşi cod, trebuie să cuprindă totdeauna, între altele, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Este adevărat că, potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată în orice stare a procesului, cu luarea în considerare chiar din oficiu. Interpretarea raţională şi sistematică a literei şi a spiritului textelor de lege enunţate, în raport de sediul materiei, de aşezarea lor sistemică şi de raţiunea reglementării, conduce însă la concluzia certă că prin sintagma "dispoziţiile relative [...] la publicitatea şedinţei de judecată [...]" sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii legiuitorul a înţeles să includă între cazurile care atrag sancţiunea nulităţii absolute numai încălcarea acelor dispoziţii care garantează realizarea efectivă a principiului publicităţii în desfăşurarea şedinţei de judecată, ca fază principală a procesului penal, în aşa fel încât să se asigure pentru toate părţile un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice. Numai aşa se explică faptul că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la includerea în dispozitivul hotărârii a menţiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, lipsa unei atari menţiuni nu este inclusă între cazurile limitativ enumerate în alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură penală, a căror nerespectare nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ca urmare, lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. A considera altfel ar însemna să se adauge la dispoziţiile legale prin care sunt reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu se impune, ceea ce ar fi inadmisibil. Aşa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinţei ca dispozitivul hotărârii să cuprindă menţiunea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi că nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile reglementate
302
în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, iar anularea hotărârii este impusă de necesitatea aflării adevărului şi în vederea justei soluţionări a cauzei. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea prevederilor art. 310, art. 357 alin. 4 şi ale art. 358 din Codul de procedură penală, stabilesc: Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică. Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile reglementate prin art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURfiI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim magistrat-asistent, Victoria Maftei
303
DECIZIA Nr. XXIX din 9 octombrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosar nr. 18/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la data de la care se socoteşte termenul de declarare a apelului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, în situaţia când apărătorul acestuia a fost prezent la unul dintre cele două momente procesuale. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că data de la care se socoteşte termenul de declarare a apelului, pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, dar a fost reprezentat de apărător, curge de la pronunţare, conform art. 363 alin. 3 teza întâi din Codul de procedură penală. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu stabilirea datei de la care curge termenul de apel pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, în condiţiile în care apărătorul acestuia a fost prezent la cel puţin unul dintre cele două momente procesuale. Astfel, unele instanţe au considerat că termenul de apel curge de la pronunţare pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, dacă apărătorul său a fost prezent la unul dintre cele două momente procesuale. S-a motivat că această interpretare se impune deoarece prin art. 174 din Codul de procedură penală se prevede că în cursul judecăţii învinuitul şi, respectiv, inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor când prezenţa celor dintâi este obligatorie, conform legii.
304
Or, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, în cazul în care inculpatul lipseşte, iar prezenţa lui în instanţă nu este obligatorie, apărătorul său îl înlocuieşte prin reprezentare, fiind obligat să presteze tot ceea ce este necesar pentru apărarea intereselor acestuia. Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că termenul de apel curge pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă apărătorul său a fost prezent, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală "În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie". Rezultă, deci, că prin această dispoziţie a legii a fost reglementată posibilitatea apărătorului de reprezentare a învinuitului sau inculpatului. Ca urmare, în raport cu specificul unei atari posibilităţi, apărătorul prezent este abilitat să exercite, în numele inculpatului, drepturile şi obligaţiile sale procesuale, în temeiul unui contract, încheiat în formă scrisă, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată. O atare posibilitate, de reprezentare a învinuitului sau inculpatului, limitată la cazurile în care prezenţa învinuitului sau inculpatului nu este obligatorie, nu justifică însă lipsirea de efect a dispoziţiilor procedurale ce asigură realizarea dreptului acestora la exercitarea căilor legale de atac. În acest sens, este de observat că prin art. 360 din Codul de procedură penală sunt prevăzute cazurile în care se comunică dispozitivul hotărârii sau hotărârea în întregul ei. Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol, "Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare". În raport cu această dispoziţie a legii, beneficiază de obligativitatea comunicării dispozitivului hotărârii doar partea care întruneşte cumulativ ambele condiţii, adică să fi lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare. Totodată, trebuie avut în vedere că prin alin. 2 al art. 360 din Codul de procedură penală se prevede că inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute în art. 171 alin. 2 din acelaşi cod, care a lipsit de la pronunţarea hotărârii, i se comunică o copie a dispozitivului, urmând ca, în conformitate cu alin. 3, să i se comunice, după redactarea hotărârii, copii de pe aceasta. Raţiunea îndeplinirii acestei proceduri, de comunicare a hotărârii, este aceea de a se asigura părţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare, precum şi inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, care a lipsit de la pronunţarea hotărârii, posibilitatea să ia cunoştinţă în mod direct de soluţia
305
adoptată de instanţă, pentru a-şi putea exercita dreptul de a folosi împotriva acesteia calea de atac prevăzută de lege. Realizarea unui atare imperativ esenţial, menit să garanteze fiecărei persoane atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul la un recurs efectiv, în sensul reglementărilor date acestor drepturi în cuprinsul art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte, nu poate fi asigurată fără instituirea de obligaţii procedurale stricte, care să dea posibilitatea tuturor părţilor din proces să ia cunoştinţă, în mod neîndoielnic, de hotărârea judecătorească ce le vizează nemijlocit. Or, dacă pentru celelalte părţi din proces este asigurată posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii care le priveşte chiar şi atunci când nu s-au prezentat personal la proces, ci prin reprezentant, în cazul inculpatului care a lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, nu se poate considera că o astfel de posibilitate este îndeajuns asigurată nici chiar atunci când a fost reprezentat de un apărător. În această privinţă, este de observat că în cazul în care reprezentarea inculpatului este admisă, potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală, modificat prin art. I pct. 114 din Legea nr. 281/2003, nu se poate considera că prezenţa reprezentantului său la prima instanţă sau la aceea de apel ar echivala cu însăşi prezenţa lui în instanţa respectivă. A considera altfel ar însemna a înlocui un atribut acordat de titularul dreptului, prin contractul de reprezentare încheiat, chiar dacă un asemenea atribut constă în împuternicirea de a exercita o cale de atac, în numele său, cu însuşi dreptul de a hotărî să exercite sau să nu exercite acea cale de atac, ceea ce ar fi inadmisibil, afectând dreptul constituţional la apărare. De aceea, soluţia ce se impune este aceea că împuternicirea acordată reprezentantului, prin contractul încheiat, de a exercita toate drepturile prevăzute de lege, în numele inculpatului, inclusiv pe acela de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate, nu poate acoperi lipsa comunicării hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 360 din Codul de procedură penală, şi drepturile derivate din această comunicare. Atât interpretarea literală, cât şi cea raţională a dispoziţiilor art. 360 şi 363 din Codul de procedură penală, referitoare la comunicarea hotărârii şi la termenul de declarare a apelului, impun să se considere că voinţa legiuitorului este aceea de a se comunica tuturor inculpaţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare, copii de pe dispozitivul hotărârii, deoarece în cuprinsul acelor dispoziţii nu se face nicio distincţie în raport cu posibilitatea de realizare a prezenţei inculpatului la judecată în altă modalitate decât personal. De aceea, reprezentarea inculpatului în faţa instanţei, în cazurile permise de lege, realizabilă în condiţiile prevăzute prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi reglementarea profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi
306
completată prin Legea nr. 255/2004, nu poate justifica înlăturarea obligativităţii comunicării unui act procedural esenţial, cum este o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi supusă unei căi de atac, pentru că s-ar obstrucţiona însăşi exercitarea acestui drept, ceea ce ar încălca dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul oricărei persoane la un recurs efectiv. Aşa fiind, se impune să se considere că termenul de declarare a apelului şi a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la data comunicării hotărârii. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că termenul de declarare a apelului şi a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost asistat de apărător, curge de la data când i s-a comunicat hotărârea. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că termenul de declarare a apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
307
DECIZIA Nr. XXIX din 16 aprilie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 54/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical, formulată de persoana interesată. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical. S-a motivat că obligaţia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a
308
acestei măsuri de siguranţă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din culpa ei procesuală, constând în declanşarea unui proces cu caracter penal, prin introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie temeiul obligaţiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal această obligaţie are un caracter mai complex. Obligaţia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinţa directă a săvârşirii infracţiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei culpe procesuale derivând din declanşarea procesului penal. Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă civilmente este consecinţa răspunderii civile care îi revine, nederivând din încălcarea legii penale prin săvârşirea infracţiunii, ca în cazul inculpatului. Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul intervenţiei nejustificate a unei părţi în procesul penal, prin formularea unei plângeri sau cereri neîntemeiate. Într-un astfel de caz, acea parte, alta decât inculpatul, are culpă procesuală, impunându-se, pe cale de consecinţă, să fie obligată să suporte cheltuielile judiciare, deşi culpa sa procesuală nu presupune existenţa relei-credinţe. Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea". Această dispoziţie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat. O atare soluţie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispoziţia menţionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu şi la situaţiile când se solicită doar modificarea condiţiei în care se află o persoană ca urmare a luării faţă de ea a măsurii de siguranţă a internării medicale -, nu se justifică în raport cu finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstrucţionată însăşi posibilitatea
309
solicitării doar a schimbării modalităţii de a se realiza acelaşi tratament medical în cadrul măsurii de siguranţă dispuse. Aşa fiind, astfel de situaţii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de persoane internate medical, lipsite de posibilităţile pe care le oferă un cadru normal de viaţă, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3 al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, "în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia". În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414 2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
310
DECIZIA Nr. XXVI din 16 aprilie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 51/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal şi alte infracţiuni ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a le soluţiona revine instanţelor militare în măsura în care se află în curs de judecată la aceste instanţe. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004.
311
Astfel, unele instanţe au decis că în asemenea cauze sunt competente să judece instanţele civile, considerând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, s-a produs demilitarizarea personalului din sistemul fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor, angajaţii din cadrul acesteia dobândind statutul de funcţionari publici. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, faţă de dispoziţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi de cele ale art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a altor legi speciale, competenţa de a judeca astfel de cauze revine instanţelor militare în măsura în care se află pe rolul acestora. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin Legea nr. 293/2004 toţi militarii din sistemul penitenciarelor au fost transformaţi în funcţionari publici civili cu statut special. În acest sens, prin art. 2 alin. (2) din legea menţionată s-a prevăzut că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor se constituie prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei", iar la art. 3 alin. (1) s-a precizat că "personalul din sistemul administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici civili cu statut special şi din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă". Ca urmare a transformării tuturor militarilor din sistemul fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor în funcţionari publici, prin art. 72 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 293/2004 s-a prevăzut că "gradele militare ale militarilor din penitenciare vor fi echivalate cu gradele profesionale", iar "cadrele militare preluate prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi unităţilor din subordinea acesteia se trec în rezervă, în condiţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, şi se numesc funcţionari publici în sistemul administraţiei penitenciarelor". Este adevărat că statutul de funcţionari publici atribuit la data constituirii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor militarilor care au făcut parte din Direcţia Generală a Penitenciarelor determină pierderea de către aceştia a calităţii ce atrăgea competenţa instanţelor militare în cazul săvârşirii de infracţiuni. Dar într-o astfel de situaţie instanţa competentă să judece pe militarii care şiau pierdut această calitate nu poate fi stabilită decât în raport cu modul cum este reglementată aplicarea în timp a legii procesuale penale în materia competenţei după calitatea persoanei. Este de observat că, în această privinţă, competenţa ratione personae este determinată de calitatea avută de autor în momentul săvârşirii infracţiunii, în raport cu condiţiile reglementate în cuprinsul art. 40 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, "când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne
312
competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: «a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului», ori «b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă»". Reiese deci că, în materia competenţei după calitatea persoanei, normele ce o reglementează derogă de la principiul imediatei aplicări a legii procesuale penale, instanţa competentă să judece, ratione personae, fiind determinată în raport cu legea în vigoare la data săvârşirii faptei, iar nu în conformitate cu prevederile legii în vigoare în momentul sesizării. Se impune a se considera incidente prevederile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală şi pentru că Legea nr. 293/2004 nu conţine nicio dispoziţie cu caracter tranzitoriu care să modifice regulile instituite prin norma procesuală penală enunţată. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în situaţii similare, determinate de adoptarea Legii nr. 281/2003 prin care au fost reglementate şi anumite schimbări de competenţă, s-a prevăzut la art. IX alin. 4 că toate "cauzele aflate în curs de judecată la instanţele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competenţa instanţelor civile, vor continua să fie judecate de instanţele militare, potrivit legii anterioare". Aşa fiind, se impune să se constate că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni având legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a judeca revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în măsura în care acele cauze au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate şi, respectiv, al instanţelor civile dacă procesele au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare ulterior. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414 2 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
313
Stabilesc că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004: a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003; b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţei civile. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
314
DECIZIA Nr. XXVII din 18 septembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007 Dosar nr. 15/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, referitoare la exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca, în cazurile prevăzute de lege. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în sensul de a se stabili că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală au fost pronunţate soluţii diferite. Astfel, unele instanţe au considerat că se poate lua act de voinţa de împăcare a părţii vătămate, manifestată prin cerere, dispunând încetarea procesului penal în lipsa inculpatului şi a părţii vătămate de la dezbateri. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că încetarea procesului penal, ca urmare a împăcării părţilor, poate avea loc şi în lipsa inculpatului, considerându-se că acesta a achiesat în mod tacit la actul de voinţă al părţii vătămate.
315
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pentru încetarea procesului penal părţile trebuie să-şi exprime în mod valabil acordul de voinţă cu privire la împăcarea totală şi necondiţionată. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit dispoziţiilor art. 132 din Codul penal, "împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă". Pe de altă parte, prin art. 10 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală se prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori dacă părţile s-au împăcat. Din textele de lege menţionate rezultă, deci, că împăcarea părţilor, pe lângă faptul că înlătură răspunderea penală, stinge şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, care constituie un accesoriu al celei penale. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de voinţă, împăcarea părţilor constituie un act bilateral, implicând în mod necesar acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al inculpatului. În această privinţă, este de observat că împăcarea are caracter personal şi trebuie să fie definitivă. De aceea, ea nu poate fi echivocă, fiind necesar să conţină în mod clar acordul de voinţă al persoanelor care s-au hotărât să se împace. Ca urmare, spre deosebire de cazul plângerii prealabile, unde retragerea operează in rem şi produce efecte faţă de toţi participanţii, împăcarea operează in personam, înlăturând răspunderea penală numai cu privire la inculpatul cu care persoana vătămată s-a împăcat. Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal poate fi dispusă numai atunci când instanţa ia act nemijlocit de acordul de voinţă al inculpatului şi al părţii vătămate de a se împăca, exprimat în şedinţa de judecată, personal sau prin persoane cu mandat special, ori când acesta rezultă din înscrisuri autentice. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide în sensul că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.
316
PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, stabilesc: Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice. Obligatorie potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
317
DECIZIA Nr. XXVII din 16 aprilie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 52/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenţa juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare şi atrage, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit. SECŢIILE UNITE deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor, în cadrul procesului penal, de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Astfel, unele instanţe au considerat că părţile pot fi asistate în cursul procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au
318
dobândit calitatea de avocat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Principiul legalităţii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, impune cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege. Ca o consecinţă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare cerinţe, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în condiţiile stabilite prin art. 197 din Codul de procedură penală. În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun mod. Atragerea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal îşi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care se prevede la alin. 1 că "dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", iar la alin. 5, că "organele judiciare au obligaţia să înştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător", precizându-se, în continuare, că "în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales." Corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat. În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a prevăzut că "profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.", iar prin alin. 3 al aceluiaşi
319
articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte. Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege. Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
320
DECIZIA Nr. XXVIII din 18 septembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007 Dosar nr. 16/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la înţelesul noţiunii "pedeapsă prevăzută de lege", în accepţiunea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, în cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că, prin pedeapsa prevăzută de lege în cazul arestării minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta de care este învinuit, iar nu cea redusă în temeiul art. 109 din Codul penal. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar referitor la înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege în cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul inculpaţilor minori, prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispoziţiilor de reducere la jumătate a limitelor prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, conform art. 109 alin. 1 din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că, într-un asemenea caz, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege numai pedeapsa menţionată în textul de lege care incriminează fapta, iar nu cea aplicabilă minorului potrivit art. 109 din Codul penal.
321
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Este adevărat că prin art. 109 alin. 1 din Codul penal se prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate, fără însă ca minimul pedepsei să poată depăşi 5 ani. Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se mai prevede că, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani poate fi dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Rezultă deci că în cuprinsul textelor de lege menţionate este dată aceeaşi accepţiune înţelesului expresiei "pedeapsa prevăzută de lege", dar, în raport cu specificul instituţiilor la care se referă, prin art. 109 din Codul penal este reglementat modul de aplicare a pedepsei în cazul minorului, iar prin art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală sunt stabilite condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea fi dispusă măsura arestării preventive faţă de minorul între 14 şi 16 ani. În această privinţă, este de observat că prin art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală se precizează că "minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă". Or, prin art. 109 din Codul penal, reglementându-se pedepsele pentru minori, nu este prevăzută posibilitatea de a se aplica minorului pedeapsa detenţiunii pe viaţă la care se face referire în cuprinsul art. 160^h alin. 1 din Codul penal, ci se menţionează doar că, atunci "când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani". Ca urmare, se impune să se constate că au procedat corect numai instanţele care au considerat că atât prin art. 109 din Codul penal, cât şi prin art. 160^h din Codul de procedură penală se are în vedere pedeapsa prevăzută în textul de lege ce incriminează fapta, astfel că este exclus ca al doilea text de lege să se refere la limitele de pedeapsă determinate conform art. 109 alin. 1 din Codul penal, cât timp, ca efect al aplicării prevederilor acestui din urmă articol, nici nu ar fi posibil să fie stabilită minorului pedeapsa detenţiunii pe viaţă la care se referă art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, dacă s-ar considera că prin expresia "pedeapsă prevăzută de lege", în accepţiunea art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, s-ar înţelege pedeapsa ce se poate stabili minorului în raport cu criteriile înscrise în art. 109 alin. 1 şi 2 din Codul penal, ar însemna ca aplicarea dispoziţiilor referitoare la
322
luarea măsurii arestării preventive faţă de minorul între 14 şi 16 ani să fie restrânsă în mod artificial. De altfel, în art. 1411 din Codul penal, introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr. 278/2006, se precizează că prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelegea pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în accepţiunea reglementării date în art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, prin "pedeapsă prevăzută de lege" în cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei la care se referă art. 109 din Codul penal. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, stabilesc: În cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani, prin pedeapsă prevăzută de lege în accepţiunea reglementării din articolul menţionat se înţelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârşită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 109 din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
323
DECIZIA Nr. XXX din 9 octombrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 725 din 26/10/2007 Dosar nr. 19/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificării normelor de procedură, acesteia nu i-ar mai reveni competenţa de a soluţiona fondul cauzei în primă instanţă. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în ipoteza în care, în urma modificării normelor de procedură, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă. Astfel, unele instanţe au apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de revizuire instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze fondul cauzei în momentul introducerii cererii. În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul activităţii legii procesual penale.
324
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că instanţa care a soluţionat fondul cauzei rămâne competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă, la momentul introducerii acesteia, competenţa de a judeca acea cauză în primă instanţă ar reveni unei alte instanţe. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă", care procedează la efectuarea actelor de cercetare potrivit prevederilor art. 399 din acelaşi cod. Consecvent acestei reglementări, legiuitorul a stabilit, prin art. 401 din Codul de procedură penală, că este competentă să judece cererea de revizuire instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă. În raport cu aceste dispoziţii ale legii care, având caracter procedural, sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicaţiune, se impune, deci, să se considere că numai instanţa care a judecat cauza în primă instanţă este competentă să soluţioneze cererea de revizuire, chiar dacă la data introducerii cererii, datorită modificărilor de ordin legislativ intervenite, acea instanţă nu mai are competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă. Această interpretare se impune şi în raport de natura juridică a căii de atac a revizuirii, care este o cale de atac de retractare, aparţinând, din punct de vedere al competenţei, aceleiaşi instanţe care a judecat fondul cauzei. O altă interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la competenţa de soluţionare a cererii de revizuire ar contraveni principiului activităţii legii procedurale în vigoare la momentul efectuării actului, respectiv a celei aplicabile la data pronunţării hotărârii împotriva căreia este îndreptată calea extraordinară de atac a revizuirii, precum şi caracterului acţiunii de revizuire de a fi o cale de atac de retractare. De altfel, în această privinţă este de observat că, potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1968, pentru punerea în aplicare a actualului Cod de procedură penală, "regulile de competenţă... se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanţă". Instituindu-se astfel regula ultraactivităţii legii procedurale anterioare pentru cazul când s-a dat o hotărâre în primă instanţă, raţiunea ca procesul să continue potrivit regulilor de competenţă în temeiul cărora a fost pronunţată hotărârea dată în primă instanţă trebuie admisă şi atunci când împotriva unei atari hotărâri se exercită calea extraordinară de atac a revizuirii ulterior modificării competenţei de judecată. Această interpretare a dispoziţiilor referitoare la competenţa de soluţionare a cererii de revizuire se impune şi pentru că tot prin Legea nr. 31/1968 se mai prevede, la art. 4, că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în
325
vigoare la data pronunţării lor", deci, şi căii de atac a revizuirii, pentru eventuala retractare, în condiţiile legii. Ca urmare, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în momentul introducerii cererii de revizuire. Aşa fiind, în cazul cererii de revizuire, întregul ansamblu de norme procedurale evidenţiază aplicabilitatea regulii stabilite cu valoare de principiu, prin art. 401 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care "Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă", reglementare care, în succesiunea sa, este în deplină concordanţă şi cu reglementarea dată competenţei de efectuare a actelor de cercetare, în care privinţă, potrivit art. 397 alin. 1 din acelaşi cod, "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă". A considera altfel ar însemna să fie schimbată natura juridică de cale de atac de retractare a cererii de revizuire, menită să asigure exercitarea autocontrolului de către însăşi instanţa care s-a pronunţat asupra fondului procesului, ceea ce ar fi inadmisibil. Evident, în cazul în care instanţa care a soluţionat fondul cauzei a fost între timp desfiinţată, un asemenea mod de a proceda nu ar mai fi posibil. De aceea, numai într-o astfel de situaţie, chiar dacă actualul Cod de procedură penală şi legea de punere a sa în aplicare nu conţin nicio dispoziţie în această privinţă, se impune să fie determinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire potrivit normelor de competenţă în vigoare în momentul introducerii cererii, în sensul precedentelor reglementări cuprinse în art. 576 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că soluţionarea cererii de revizuire revine în competenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor procedurale, aceasta nu mai are competenţa de a soluţiona fondul cauzei în primă instanţă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
326
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 401 din Codul de procedură penală, stabilesc: Instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
327
DECIZIA Nr. XXXI din 9 octombrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosar nr. 20/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112 din 30 august 2001, în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din această ordonanţă. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, pentru luarea măsurilor prevăzute în art. 5 din acelaşi act normativ, de către organele cărora le revine această atribuţie specifică, instanţa comunică dispozitivul hotărârii de condamnare. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la organul competent să aplice măsurile prevăzute în art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, în cazul hotărârii de condamnare în temeiul art. 1-3 din acelaşi act normativ. Astfel, unele instanţe au considerat că măsurile prevăzute în art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în cazul hotărârii de condamnare pentru infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din acelaşi act normativ, nu pot fi aplicate decât de instanţa de judecată. În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 nu conţin o dispoziţie expresă cu privire la organul căruia îi revine atribuţia să aplice astfel
328
de măsuri, iar prin specificul lor au caracterul de măsuri de siguranţă, numai instanţa de judecată le poate aplica. Alte instanţe, dimpotrivă, dispunând condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, nu au făcut şi aplicarea art. 5 din acelaşi act normativ. Aceste din urmă instanţe, care au considerat că, în caz de condamnare pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, nu le revine obligaţia de a opera ele însele dispoziţiile art. 5 din aceeaşi ordonanţă, au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, aprobată, cu modificări prin Legea nr. 252/2002, sunt prevăzute şi sancţionate ca infracţiuni unele fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România. În legătură cu aceste infracţiuni, prin art. 5 din aceeaşi ordonanţă se prevede că "Cetăţeanului român condamnat în temeiul dispoziţiilor art. 1-3 i se refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, i se suspendă dreptul de folosire a acestuia pe o perioadă de 5 ani". În raport cu acest conţinut lipsit de echivoc al reglementării ce i s-a dat textului menţionat, rezultă voinţa neîndoielnică a legiuitorului ca atât măsura refuzului eliberării paşaportului, cât şi aceea a suspendării dreptului de folosire a acestuia pe o perioadă de 5 ani să fie aduse la îndeplinire numai de organele specializate având în competenţă eliberarea sau suspendarea unor astfel de acte, respectiv de Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor. Or, faţă de această reglementare imperativă, impusă de starea de pericol implicit pe care îl prezintă persoana care a săvârşit oricare dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, este necesar ca restricţia drepturilor la care se referă art. 5 din aceeaşi ordonanţă să fie realizată necondiţionat de către organele cu atribuţii în domeniu, numai pe baza comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus condamnarea. O atare interpretare este impusă şi de raţiuni practice, determinate de posibilitatea de a se omite să se prevadă în dispozitivul hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 menţiunea referitoare la aplicarea art. 5 din aceeaşi ordonanţă. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul condamnării pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din aceeaşi ordonanţă se
329
duc la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie specifică, pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de condamnare. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, stabilesc: În cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din acelaşi act normativ sunt duse la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie specifică, pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de condamnare. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
330
DECIZIA Nr. XXXI din 16 aprilie 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 56/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
331
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej. S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real. S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea". Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 2 1 şi 3 din acelaşi articol. Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "întro locuinţă sau în dependinţe ale acesteia". În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu. Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi
332
încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 2 1 din Codul penal. Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal. În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni". Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de
333
domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 2 1 lit. c) din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal. Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se decide în sensul celor arătate. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: 1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. 2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din
334
Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
335
DECIZIA Nr. XXXIV din 6 noiembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007 Dosar nr. 24/2006 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a contestaţiei la executare şi a cererii de revizuire, în cazul retragerii acestora. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 100 de judecători din totalul de 119 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cazul când condamnaţii îşi retrag cererile de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, cererile de revizuire sau contestaţiile la executare, instanţa nu se poate considera îndreptăţită să ia act de această retragere, ci trebuie să se pronunţe asupra fondului cauzei. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de revizuire şi a contestaţiilor la executare, în cazul retragerii acestora. Astfel, unele instanţe au examinat cererile menţionate şi s-au pronunţat asupra fondului acestora, neluând în considerare declaraţiile prin care au fost retrase. Alte instanţe, dimpotrivă, au luat act de retragerea unor atari cereri, fără a mai proceda la examinarea lor. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin care este instituit principiul oficialităţii procesului penal, se prevede că "actele necesare
336
desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel". Realizarea acestui principiu impune examinarea, de către instanţele de judecată, a cererilor de revizuire, a contestaţiilor la executare, precum şi a cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă cu stricta respectare a dispoziţiilor procedurale care reglementează modul lor de soluţionare. Aceasta nu înseamnă, însă, ca situaţiile nereglementate în mod expres prin dispoziţiile specifice fiecăreia dintre cererile menţionate să nu îşi găsească rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a înţeles să li-l dea prin exprimarea liberă a voinţei sale. A considera altfel ar însemna să se contravină principiului dreptului părţii de a dispune asupra cererii formulate, instituit prin art. 246 din Codul de procedură civilă care, reglementând procedura de drept comun în această privinţă, în măsura în care nu se dispune altfel, potrivit art. 721 din acelaşi cod, este aplicabil şi în materia dreptului penal. În adevăr, în conformitate cu art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă". Este de observat, de altfel, că la această reglementare, cu valoare de principiu, se şi face trimitere în cazul cererii de revizuire, prevăzându-se, prin art. 326 alin. 1 din Codul de procedură civilă, că aceasta "se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată". Ca urmare, instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererii de revizuire şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia act de retragerea lor. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de revizuire şi a contestaţiilor la executare, în cazul retragerii acestora, va lua act de o atare manifestare de voinţă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
337
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, de revizuire şi contestaţie la executare, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această manifestare de voinţă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 noiembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
338
DECIZIA Nr. XXXIV din 7 mai 2007 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007 Dosar nr. 5/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar cele pronunţate după această dată sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanţei de apel este supusă recursului. Alte instanţe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006,
339
intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată hotărârea de soluţionare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar numai în cadrul căii de atac a recursului. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, literă introdusă prin art. I pct. 168 din Legea nr. 358/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, nu pot fi atacate cu apel "sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea". Pe de altă parte, prin art. 501 din Codul de procedură penală se prevede că "hotărârile prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului". Faţă de această inadvertenţă şi de nereglementarea, în Codul de procedură penală, a modului de aplicare în timp a dispoziţiilor legale cu caracter procedural, se impune ca problema de interpretare a legii ce s-a ivit să fie examinată în raport cu prevederile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a acestui cod. În adevăr, potrivit art. 3 din legea menţionată, "regulile de competenţă din noul Cod de procedură penală se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanţă". În acest fel, reglementându-se competenţa în raport cu principiul activităţii legii procedurale penale, ceea ce înseamnă riguroasa ei aplicare din momentul intrării în vigoare până la data abrogării, modificării sau înlocuirii cu o altă dispoziţie, în conformitate cu regula tempus regit actum, a fost instituită totodată excepţia determinată de existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă. Ca urmare, prin voinţa legiuitorului a fost reglementat un caz de ultraactivitate a legii procedurale vechi, impus de nevoia ca procesul să continue potrivit prevederilor ce erau aplicabile în momentul judecăţii şi pronunţării hotărârii în primă instanţă, iar nu în raport cu noile dispoziţii procedurale, intrate în vigoare ulterior. Această ultraactivitate a legii procedurale penale este, de altfel, în deplină concordanţă cu reglementarea în art. 4 din Legea nr. 31/1968 a dispoziţiilor aplicabile în căile de atac, sens în care se prevede că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor". Or, din moment ce o atare dispoziţie nu se poate referi doar la însăşi existenţa căii de atac, ci mai ales la modalitatea exercitării, desfăşurării şi soluţionării sale, cu referire la termene, titulari, condiţii de exercitare, motive, competenţă şi procedura ce trebuie urmată în cursul judecăţii, reiese că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate până la data de 7 septembrie 2006, când a intrat în vigoare Legea nr. 356/2006, prin care a fost introdusă reglementarea de la lit. f) la alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, erau supuse căilor de atac prevăzute în art. 501 din Codul de procedură penală.
340
Ulterior intrării în vigoare a acestei completări aduse alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, prin introducerea reglementării de la lit. f), potrivit căreia sentinţele privind reabilitarea nu pot fi atacate cu apel, aceste hotărâri nu mai sunt supuse decât căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile reglementate explicit în dispoziţia art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, introdusă prin art. I pct. 183 din Legea nr. 356/2006. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: 1. hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului; 2. hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 385 1 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
341
DECIZIA Nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007 Dosar nr. 41/2006 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt supuse controlului judiciar pe calea resursului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, exercitată împotriva încheierilor prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţei de recurs. Astfel, unele instanţe au considerat că recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibil atunci când excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faza procesuală a recursului. În sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, în materie civilă, dispoziţiile art. 255 alin. 2 din Codul de procedură civilă exclud caracterul autonom al încheierii prin
342
care instanţa de recurs respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că şi o asemenea încheiere este supusă regimului general reglementat în cuprinsul acestui cod. Ca urmare, s-a apreciat că şi într-un atare caz este aplicabilă regula generală instituită prin art. 299 alin. 1 teza a II-a, cu referire la art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul, excepţia de la această regulă privind numai încheierile prin care se suspendă cursul judecăţii, prevedere care, însă, fiind de strictă interpretare, nu s-ar aplica decât într-o asemenea situaţie. Corelativ, în materie penală s-a învederat că, din moment ce prin art. 385 1 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs", iar în primul alineat al aceluiaşi articol nu sunt menţionate şi încheierile între hotărârile supuse recursului, se impune ca şi încheierea instanţei de recurs, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, să nu fie susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, tot aşa cum, în raport cu dispoziţiile art. 417 din Codul de procedură penală, cu referire la reglementările date în cuprinsul cap. III din titlul II al aceluiaşi cod, deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii. Aşadar, în această opinie s-a considerat că principiul unicităţii căii de atac, specific sistemului român de jurisdicţie, în care dreptul la calea de atac se stinge prin exercitare, exclude posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri împotriva hotărârilor pronunţate în acelaşi stadiu procesual. Ca atare, potrivit opiniei menţionate, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă regulii generale privind căile de atac, în condiţiile stabilite, după caz, de legea procesuală civilă sau de cea procesuală penală, astfel că prevederea expresă de la art. 29 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căreia o asemenea încheiere poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, nu vizează instituirea unei excepţii de la dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă şi, respectiv, de la cele ale art. 3851 din Codul de procedură penală, ci doar elimină posibilitatea atacării încheierii şi cu apel. Potrivit acestui punct de vedere, deci, încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, ar putea fi atacată cu recurs exclusiv în cazul când încheierea este pronunţată în cursul judecării în fond a cauzei sau în calea de atac a apelului. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt supuse recursului şi încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor prin care sunt formulate excepţii de neconstituţionalitate.
343
În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, relevându-se că prin prevederea că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale "poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară" a fost determinată nu numai instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona recursul, ci şi susceptibilitatea oricărei asemenea încheieri de a fi supusă unei atari căi de atac. S-a apreciat că, din moment ce prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, este reglementată examinarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor "privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", înseamnă că invocarea unor atari excepţii poate avea loc în orice etapă a procesului. Ca urmare, s-a considerat că limitarea exercitării căii de atac a recursului numai la situaţiile când încheierile de respingere privesc cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în primă instanţă sau în apel ar contraveni voinţei legiuitorului, care a atribuit caracter de ordine publică examinării de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa oricărei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, «Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale». Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile". Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior neconstituţionalitatea sa. Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi derogă în mod evident de la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă şi de Codul de procedură penală cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului. Astfel, este de reţinut că, pe de o parte, nu fac nicio distincţie în raport de faza procesuală în care se află litigiul sau de natura acestuia, iar pe de altă parte
344
precizează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa imediat superioară, precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general. Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv în faza recursului, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, se impune a se considera că încheierile pronunţate în această fază procesuală, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionarea fondului litigiului. În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. În condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României şi de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar prin intermediul instanţei în faţa căreia a fost ridicată, este evident că raţiunea prevederilor art. 29 alin. (6), referitoare la recurs, a fost aceea de a supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie. Evident, în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă şi la art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că încheierile instanţelor de recurs prin care au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea de excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse controlului judiciar pe calea recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:
345
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, stabilesc: Încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 414 2 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
346
DECIZIA nr. XXXVII din 11 decembrie 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007 Dosar nr. 43/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului de judecată învestit să soluţioneze, în primă instanţă, cererile de arestare provizorie în vederea extrădării şi de prelungire a acestei măsuri. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că atât cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un singur judecător. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la compunerea completului de judecată care soluţionează, în primă instanţă, cererile de arestare provizorie şi de prelungire a acesteia în cadrul procedurii extrădării. Astfel, unele instanţe au considerat că pentru judecarea în primă instanţă a cererilor de arestare provizorie şi, respectiv, a celor de prelungire a acestei măsuri, în cadrul procedurii extrădării, prevăzută în Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se constituie în cadrul curţilor de apel completele compuse din 2 judecători. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri se judecă, în primă instanţă, de către curţile de apel în complet format dintr-un singur judecător. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
347
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, "cererea de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători". Prin art. 45 alin. (3) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 224/2006, se mai prevede că "arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu". Pe de altă parte însă, este de observat că, în conformitate cu art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, intrată în vigoare la data de 25 iulie 2005, "cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale". Or, din moment ce prin legea organică menţionată este reglementată compunerea completelor de judecată, iar prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 s-a precizat că, la data intrării în vigoare a acelei legi, "orice dispoziţie contrară se abrogă", este de netăgăduit că începând de la data de 25 iulie 2005, când a intrat în vigoare această lege de modificare, dispoziţiile referitoare la compunerea completului de judecată cuprinse în art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 erau abrogate. Rezultă deci că în prezent, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, toate celelalte cauze date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător. Mai mult, dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu au fost modificate prin dispoziţiile Legii nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004, aşa încât rămâne în vigoare modificarea survenită pe calea tehnicii juridice a abrogării exprese indirecte, adoptată de legiuitor prin Legea nr. 247/2005. Ca urmare, faţă de această compunere a completului, care nu poate fi format, potrivit prevederii menţionate, decât dintr-un singur judecător şi în cazul soluţionării cererii de extrădare, este evident că dispoziţia de la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, conform căreia "arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare", nu poate fi interpretată decât în sensul precizat în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Aşa fiind, în raport cu această dispoziţie imperativă a legii, care este aplicabilă în toate cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel, se impune să se considere că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită în complet format dintr-un singur judecător.
348
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că atât cererea de arestare provizorie, în vederea extrădării, cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un singur judecător. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu referire la art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi a art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc: Cererea de arestare provizorie, în vederea extrădării, precum şi cererea de prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un singur judecător. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Prim-magistrat-asistent, Victoria Maftei
349
BIBLIOGRAFIE GENERALA A. Ungureanu - Drept penal roman. Partea generală, Ed.Lumina Lex, Bucureşti; C.Bulai, - Drept penal roman-partea generala, Casa de Editura si Presa Sansa, S.R.L.,Buc.,1992; C.Bulai - Manual de drept penal-partea generala ,Ed.All,Buc.,1997; Carmen Silva Paraschiv - Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999; D.V. Mihăescu, V. Rămureanu - Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970; E. Ionăşescu - Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979; Gh.Mateuţ - Procedura penală. Partea specială vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997; Gh. Mateuţ - Procedura penală. Partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; Gr. Theodoru - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; Gr. Theodoru - Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998; Gr.Theodoru, L.Moldovan - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979; I.Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999; I.Oancea - Drept penal. Partea generală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971; I. Neagu, L. Moldovan - Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982; I. Neagu - Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002; I.Neagu - Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006; I.Neagu -Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997; M. Apetrei - Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999; N. Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999; 350
N. Volonciu - Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001; N. Volonciu - Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993; N. Volonciu, A. Tuculeanu - Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; S. Kahane - Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963; Traian Pop - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946; Tanaviceanu, V. Dongoroz - Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul judiciar”; Traian Pop - Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948; V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti; V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976; V. Ramureanu - Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti; V. Papadopol, C. Turianu - Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994; V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai - ”Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, Ed.Academiei Romane,Bucuresti; Vasile Păvăleanu - Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999.
351
352
353
