Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996
1.
Notiuni introductive
În dreptul roman nu nu exista o traditie cu privire privire la recunoasterea recunoasterea drepturilor morale ale autorilor de opere. În acest sens, Legea nr. 126/1923 asupra proprietatii literare si artistice a fost una din primele legi pe plan international care continea prevederi prin care se asigura protectie dreptului moral de autor. Potrivit art. 3 din aceasta lege, autorii sau mostenitorii lor pastrau dreptul de control al autorului asupra operei publicate, a traducerilor, reproducerilor reproducerilor sau a adaptarilor facute dupa ea, avand facultatea de a retrage cesiunea sau autorizatia data pe cale de somatie judiciara, cu dreptul ca autorul sa se adreseze justitiei in cazul in care editorul sau reproducatorul modifica modifica opera cedata, denatura, o denatura, o publica sau o reproducea contrar conditiilor din contract sau intr-un mod prejudiciabil reputatiei autorului. 2.
Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr. 8/1996
Desi, de-a lungul vremii, drepturile morale au facut obiectul a numeroase dispute stiintifice, in Romania, odata cu adoptarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe a incetat orice controversa intrucat legiuitorul roman a recunoscut preeminenta drepturilor morale, in prezent legislatia in vigoare din tara noastra fiind foarte generoasa si recunoscand o gama larga de drepturi morale si anume (art.10): a) dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica (dreptul de divulgare a operei); b)
dreptul de a pretinde recunoasterea recunoasterea calitatii de autor al operei (dreptul la paternitate);
c)
dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa (dreptul la respectul integritatii operei sau inviolabilitatea operei); e) dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii (dreptul de retractare). 2.1.
Dreptul de divulgare
Dreptul de divulgare reprezinta reprezinta dreptul autorului de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica, fiind denumit in literatura de specialitate si drept la prima publicare. Dreptul de divulgare este un drept discretionar si absolut recunoscut de toate legislatiile nationale ca unul dintre cele mai personale drepturi. În dreptul roman dreptul de divulgare este consacrat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. conexe. Înca din 1870, Curtea de Apel Dijon a admis ca „manuscrisul unui autor ramas in posesiunea lui, constituie lucrul sau propriu si nimeni altul
decat el nu poate hotari (…) daca a primit forma definitiva sau daca poate deveni public”. Într-o decizie din 1927, Tribunalul civil Seine a admis ca fapta persoanei care a reconstituit mai multe tablouri ce au fost sfasiate de catre autorul lor si aruncate la gunoi constituie o incalcare a dreptului moral al autorului, cu alte cuvinte s-a violat dreptul artistului de a ramane stapan pe opera sa si se a interzice sa se dispuna de opera sa contrar vointei sale. De asemenea, reconstituirea unui film pornind de la fragmentele care au fost aruncate si utilizarea acestuia nu constituie contrafacere, in general, si totodata, o atingere a dreptului moral de divulgare. Autorul este liber sa aprecieze daca si cand isi va publica opera creata, totodata, el se poate opune ca o lucrare in proza sa fie redata in versuri, ca un roman sa fie dramatizat sau ca o opera dramatica destinata a fi reprezentata exclusiv pe scene teatrale sa fie publicata sau numai sa fie redat subiectul in mod sumar in ziare, depasindu-se astfel o relatare stricta de presa ce ar insoti actiunile promotionale sau criticile respectivei opere. De asemenea, autorul unui cantec se poate opune ca acesta sa fie reprodus partial intr-o reclama. Astfel, intr-o decizie din 2001, a Curtii de Casatie franceza, instanta a retinut ca reproducerea partiala, fara autorizatia autorilor, a cantecului lui Jaques Detron si Jaque Lanzmann „Et moi, et moi, et moi” intr-o reclama audiovizuala ce nu avea drept unic scop exploatarea acestei opere, lezeaza atat dreptul moral de divulgare cat si cel patrimonial al cesionarului dreptului de exploatare a operei. În doctrina straina, dreptul de a divulga opera „apare ca un atribut de ordin intelectual si moral prin excelenta, pentru ca ii permite – este aspectul moral propriu-zis – autorului sa pastreze manuscrisul pe care nu l-a redactat decat pentru el, sau – si este aspectul intelectual – sa nu-l publice cat timp opera nu i se va parea corespunzatoare idealului si asteptarilor sale, iar Eugen Ulmer defineste dreptul de divulgare ca „drept la prima publicare a operei”. Opera de creatie intelectuala este emanatia spiritului autorului, ea constituind o imagine a personalitatii celui care a creat-o. in doctrina franceza este consacrata formula potrivit careia opera este „oglinda personalitatii” sale. Dintre toate drepturile ce se recunosc autorului unei opere, dreptul de divulgare este „cel mai atasat de persoana acestuia”. Prin urmare, fiind legat indisolubil de personalitatea autorului, dreptul de divulgare apartine in exclusivitate acestuia. Odata cu publicarea operei, autorul isi asuma atat o raspundere morala cat si o raspundere juridica care ii revin numai daca el insusi a hotarat publicarea operei sale. Jurisprudenta vremii a aratat ca destinatarul unor scrisori particulare, desi este proprietarul acestora, nu poate sa le publice iar vaduva unui autor, care este singura mostenitoare, are dreptul sa se opuna publicarii scrisorilor sotului ei. În prezent, potrivit art. 89 al Legii nr. 8/1996, utilizarea unei corespondente adresate unei persoane necesita consimtamantul destinatarului, iar dupa moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor sai, daca persoana destinatara nu si-a exprimat alta dorinta. Problema publicarii operelor postume a generat numeroase dispute atat in literatura de specialitate, cat si in societatea civila din tara noastra si din strainatate. Atat doctrina cat si jurisprudenta sunt de acord in a considera ca operele postume trebuie aduse la cunostinta publica, indiferent daca autorul si-a manifestat sau nu aceasta dorinta in timpul vietii. Din aceste considerente sunt de apreciat modificarile aduse de legiuitorul roman prin Legea nr. 285/2004 de modificare si de completare a Legii
nr. 8/1996 prin care dreptul de divulgare se poate transmite prin mostenire, potrivit legii civile pe durata nelimitata. În doctrina franceza, Henri Desbois arata ca autorul isi exercita dreptul de divulgare din momentul in care ia decizia de a-si comunica opera publicului, iar Andre Françon opineaza ca „decizia autorului de a-si publica opera este cu atat mai importanta cu cat ea depinde de nasterea drepturilor patrimoniale care apar din momentul in care opera este publicata. Aceasta opinie este sustinuta si de Claude Colombet care considera ca „inaintea divulgarii opera face parte din personalitatea sa iar odata cu divulgarea, opera devine un bun patrimonial; in acest moment nascandu-se drepturile patrimoniale de autor”. În literatura juridica din tara noastra, profesorul Stanciu D. Carpenaru, subliniind caracterul absolut si discretionar legat de persoana autorului acestui drept, a afirmat ca „numai autorul, constient de responsabilitatea morala si, uneori, chiar juridica, pe care si-o asuma, poate aprecia, in mod discretionar, daca opera a atins un nivel corespunzator pentru a fi adusa la cunostinta publicului. fiind unul dintre cele mai personale drepturi, dreptul de a aduce opera la cunostinta publicului apartine exclusiv autorului. În acelasi sens, profesorul Octavian Capatana arata ca „cel mai autorizat cenzor al creatiei sale fiind autorul, lui singur ii revine calitatea sa aprecieze daca o opera noua la care lucreaza a atins gradul de desavarsire care sa o faca demna de a fi data publicitatii”. De asemenea, si alti autori vorbesc despre „dreptul discretionar” al autorului de a aduce opera la cunostinta publicului si precizeaza ca de exercitarea acestui drept „depinde insasi existenta dreptului sau patrimonial de a se trage foloase materiale din publicarea sau raspandirea in alt mod a operei”. Pe aceeasi linie, profesorii Viorel Ros si Valentin Roata arata ca dreptul de divulgare are o influenta covarsitoare asupra nasterii drepturilor patrimoniale, fapt pentru care este primul in ordinea cronologica a nasterii drepturilor de autor. Prin exercitarea dreptului de divulgare se face posibila exploatarea operei, autorul putand percepe foloasele materiale pe care le doreste. Dreptul de divulgare nu se extinde numai la prima publicare, autorul unei opere de creatie intelectuala conservandu-si, si dupa aceasta data, dreptul sau de a decide asupra publicarii operei. În cele ce urmeaza voi prezenta cateva exemple asupra scrupulozitatii si exigentei artistice de care au dat dovada mai multi creatori ai unor opere nemuritoare in manifestarea dreptului lor de a decide daca, cand si in ce forma isi vor aduce opera la cunostinta publica, adica exercitarea dreptului de divulgare. În acest sens, Tudor Vianu vorbind despre exigenta artistica a marelui poet Mihai Eminescu, arata ca pentru realizarea formei definitive a sonetului „Trecut-au anii”, poetul a abandonat un numar de sapte schite premergatoare pe care le-a considerat ca „neizbutite”, iar pentru poezia „Mai am un singur dor” a scris peste douazeci de variante, fara a considera nici una dintre ele ca fiind definitiva. De asemenea, pentru a ajunge la o forma care sa asigure perfectiunea artistica a operei si a putea fi publicata scriitorul rus Tolstoi a redactat de sapte ori unele capitole ale romanului „Anna Karenina”, de doisprezece ori unele parti ale romanului „Razboi si pace” si de o suta cinci ori prefata la volumul „Drumul vietii”.
Se cunosc cazuri cand autorul unei opere a interzis publicarea ei considerand ca aceasta nu a ajuns la un nivel de perfectiune, care sa corespunda constiintei sale artistice sau stiintifice. Sunt autori care au interzis publicarea operei sale pentru o anumita perioada de la moartea sa. În literatura sunt prezentate si cazuri in care autorul isi exprima in mod concis vointa ca opera sa ramasa neterminata sa fie adusa la cunostinta publicului dupa moartea sa. În acest sens Karl Marx i-a incredintat caietele cu manuscrisele volumelor 2 si 3 ale „Capitalului” prietenului sau Friederich Engels pentru a le publica dupa moartea sa. Daca autorul isi poate exercita, fara nici un impediment, dreptul de divulgare pana in momentul incheierii unui contract prin care isi da acordul ca opera sa fie adusa la cunostinta publicului se poate pune intrebarea daca un autor isi mai poate exercita acest drept si dupa semnarea unui asemenea contract sau dreptul sau discretionar de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului inceteaza odata cu incheierea contractului?. Ciprian Raul Romitan considera ca dreptul autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului se mentine, insa in anumite limite, si dupa incheierea contractului. Autorul isi poate retrage temporar sau definitiv opera pentru a-i aduce unele modificari sau completari, insa motivele invocate trebuie sa fie justificate temeinic. În cazul in care persoana care isi asuma responsabilitatea de a aduce opera la cunostinta publica nu este de acord cu retragerea operei, sarcina de a stabili daca motivele prezentate de autor sunt intemeiate si ca ele justifica incetarea sau denuntarea contractului revine instantei de judecata, care va hotari, totodata, si cu privire la despagubirile pe care le implica nerealizarea contractului incheiat. În acest sens, s-a pronuntat Curtea de Apel Paris intr-o cauza privind pe un fotograf care a refuzat sa-i mai apara fotografiile realizate intr-o revista, desi, un set de fotografii din respectiva serie au fost publicate intr-un numar anterior. Instanta a hotarat ca exercitarea dreptului de divulgare, in speta in cauza, are o forma abuziva si refuzul de a divulga opera pericliteaza realizarea cauzelor contractuale asupra drepturilor patrimoniale cedate. Într-o alta speta solutionata de Tribunalul Paris s-a admis ca dreptul moral al unui pictor asupra operei sale este imprescriptibil. Acest drept ii permite sa modifice sau sa distruga opera atata timp cat aceasta nu a fost data publicitatii. În consecinta, actiunea unei case de decoratiuni de a refuza, la cateva luni de la intrarea in posesie a unor schite, sa le restituie artistului, este abuziva si de asemenea reprezinta o incalcare a drepturilor artistului. Potrivit art. 53 din Legea nr. 8/1996 editorul este obligat sa permita autorului sa aduca imbunatatiri sau alte modificari operei in cazul unei editii noi, cu conditia ca aceste imbunatatiri sau modificari sa nu mareasca esential costurile editorului si sa nu schimbe caracterul operei, daca in contract nu se prevede altfel. De asemenea, in conformitatea cu prevederile art. 56 alin. 3, daca editorul nu publica opera in termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiintarea contractului si daune pentru neexecutare. În acest caz, autorul pastreaza remuneratia primita sau, dupa caz, poate solicita plata remuneratiei integrale prevazuta in contract.
În legatura cu dreptul de divulgare, o problema ce poate da nastere unor dispute este posibil sa apara in cazul operelor comune si colective. În aceasta situatie, solutia ne este data chiar de lege care in art. 5 alin. 2 prevede ca dreptul de autor asupra operei comune apartine coautorilor, intre care unul poate fi autorul principal. Deci, autorului principal ii revine dreptul moral de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica. Calitatea de autor principal a unei opere trebuie sa fie recunoscuta de catre ceilalti autori printr-o conventie scrisa. În lipsa unei conventii scrise opera nu va putea fi adusa la cunostinta publicului decat de comun acord. În practica poate exista posibilitatea ca unul dintre coautori sa nu fie de acord cu aducerea operei la cunostinta publica. În aceasta situatie, refuzul coautorului trebuie sa fie temeinic justificat si poate fi atacat in instanta de ceilalti coautori. În situatia operei colective in care contributiile personale ale coautorilor formeaza un tot, in lipsa unei conventii contrarea, dreptul de autor asupra operei, deci inclusiv dreptul de divulgare a operei, apartine persoanei fizice sau juridice din initiativa, sub responsabilitatea si sub numele careia a fost creata opera. Într-o speta solutionata de Curtea de Apel Paris s-a admis ca aducerea la cunostinta publica, prin reproducerea in revista „Auto-Journal”, a unor planse apartinand desenatorilor societatii Citroen constituie o incalcare a drepturilor acestei companii, deoarece s-a produs o violare a dreptului moral de divulgare. O alta problema ce ar putea da nastere unor controverse este aceea a momentului in care o opera se considera a fi divulgata. Prin „divulgare” se intelege actiunea prin care o opera este adusa la cunostinta publicului prin orice modalitate, inclusiv prin publicare. Publicarea este un act de editare a operei. Prin „publicare”, potrivit art. 3 alin. 3 al Conventiei de la Berna se intelege „operele editate cu consimtamantul autorilor lor, oricare ar fi modul de fabricare al exemplarelor cu conditia ca punerea la dispozitie a acestora sa poata satisface nevoile normale ale publicului, tinand seama de natura operei. Nu constituie o publicare reprezentarea unei opere dramatice, dramatico-muzicale, recitarea in public a unei opere literare, transmiterea sau radiodifuzarea operelor literare sau artistice, ex punerea unei opere de arta si constructia unei opere de arhitectura”. Dupa cum se observa, conditia esentiala ca o opera sa fie publicata este ca aceasta sa satisfaca nevoile normale ale publicului, fara a preciza numarul exemplarelor ce ar satisface aceste nevoi. Avand in vedere cele prezentate, consider ca divulgarea operei are loc in momentul in care aceasta este pusa la dispozitia publicului larg. În cazul in care opera este adusa la cunostinta in orice loc in care se aduna un numar de persoane care nu depaseste cercul normal al membrilor unei familii si a cunostintelor acesteia, dreptul de divulgare nu se realizeaza. În ceea ce priveste notiunea de „cercul normal al membrilor unei familii si al cunostintelor acesteia” nu este definita de Legea nr. 8/1996. jurisprudenta straina a delimitat sintagma „cercul normal al membrilor unei familii si al cunostintelor acesteia” aratand ca este constituita din reuniuni de rude, parteneri sau persoane intre care se stabilesc relatii in mod obisnuit, sau din membrii aceleiasi familii, uniti prin legatura de sange si convietuire.
Nu este indeplinita conditia existentei cercului normal al unei familii in cazul salariatilor unei societati, a concertelor, seratelor artistice si a altor reuniuni organizate de cercuri, cazinouri, a unei serata organizata de o asociatie sportiva in onoarea unei echipe straine adverse, in cazul persoanelor internate in camine de batrani sau de copii ce se reunesc in sali de joc neavand intre ele legaturi parentale sau de alianta si nici o asociere la care orice persoana poate adera in mod liber. De asemenea, nu se poate considera ca o „executare in cerc familial”, executarea unor opere muzicale la un bal in prezenta a aproximativ 30 de persoane, in mare parte straine de familie, chiar daca balul a avut loc intro casa particulara. Pentru indeplinirea conditiei existentei cercului familial, este necesar ca respectiva comunicare sa fie gratuita, ceea ce inseamna ca persoanele care formeaza cercul normal al membrilor unei familii sa nu plateasca vreo suma de bani pentru a urmari reprezentarea. Jurisprudenta franceza s-a pronuntat intr-o speta aratand ca orice reprezentare „privata” si gratuita efectuata exclusiv intr-un cerc familial este exceptata de la consimtamantul titularilor de drepturi a operei difuzate. Dreptul de divulgare fiind un drept nepatrimonial nu poate fi transmisibil prin acte intre vii. În acest sens, legea prevede ca dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari. Dupa moartea autorului, exercitiul acestui drept se transmite prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe durata nelimitata iar in cazul in care nu exista mostenitori, exercitiul dreptului de divulgare revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv de creatie. În prezent, ca urmare a modificarii Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004, fapta de a aduce opera la cunostinta publica fara a avea autorizarea sau, dupa caz, consimtamantul titularului drepturilor recunoscute prin legea dreptului de autor si a drepturilor conexe a fost dezincriminata. Încalcarea dreptului de divulgare este sanctionata pe cale civila, printr-o actiune in justitie din partea titularului dreptului, care poate avea obiect obligarea la incetarea incalcarii dreptului precum si acordarea de daune interese. În acest sens, din jurisprudenta straina se poate cita o decizie din 1992 a Tribunalului Suprem spaniol prin care, in temeiul dreptului de divulgare, a obligat un producator de film sa divulge romanul adaptat ca scenariu cinematografic. 2.2.
Dreptul la calitatea de autor
Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei, numit in doctrina „dreptul la paternitatea operei”, este consacrat in art. 10 lit. b) din lege si se intemeiaza pe necesitatea de a respecta legatura fireasca dintre autor si opera sa. Dreptul la calitatea de autor reprezinta cea mai importanta prerogativa care alcatuieste drepturile intelectuale in general si consta in recunoasterea dreptului adevaratului autor al unei opere stiintifice, literare sau artistice. Asa cum s-a aratat si in literatura de specialitate dreptul la paternitatea operei are un aspect pozitiv care consta in dreptul autorului de a revendica oricand calitatea de autor, si un aspect negativ care consta in dreptul de a se opune oricarui act de uzurpare, de contestare a acestei calitati din partea
unor terti. Recunoasterea dreptului la paternitatea operei a impus obligatia tuturor acelora care folosesc scurte citate, articole izolate sau scurte extrase din opere, fara consimtamantul autorului, sa mentioneze sursa si numele autorului, cu exceptia cazului in care acest lucru este imposibil, iar pentru operele de arta plastica, fotografica sau de arhitectura trebuie sa se mentioneze si locul unde se gaseste originalul. Dreptul la calitatea de autor al unei opere este recunoscut doar persoanelor fizice si, potrivit art. 141 (Teza I) din Legea nr. 8/1996, constituie infractiune fapta persoanei care isi insuseste, fara drept, calitatea de autor. Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari prin acte intre vii, insa, in viata de zi cu zi, transmiterea dreptului la calitatea de autor catre terte persoane are loc, in acest fel, un numar insemnat de opere facand obiectul unor renuntari sau instrainari. În acest sens, se poate exemplifica ca, in Romania, aproape in toate centrele universitare are loc transmiterea dreptului la calitatea de autor intre terte persoane prin elaborarea, reproducerea si vanzarea unor lucrari de licenta sau de absolvire a cursurilor postuniversitare si de masterat. Dreptul la paternitatea operei nu poate apartine decat persoanei fizice si se poate aplica si in cazul operelor derivate, operelor comune sau operelor colective, insa numai pentru partea pe care a creat-o autorul respectiv. O speta interesanta a avut de judecat Curtea de Casatie franceza, referitoare la intentia coautorului unui film care a avut un succes de casa sa realizeze un serial de televiziune ce constituia o continuare a filmului de lung metraj. Pentru realizarea serialului coautorul a purtat unele negocieri cu o alta societate decat cea careia producatorul ii cesionase drepturile patrimoniale ale filmului de succes si care era si titulara dreptului de autor asupra filmului. Odata nascut, dreptul la calitatea de autor este imprescriptibil. Dreptul la paternitatea operei se transmite prin mostenire, pe durata nelimitata, potrivit legislatiei civile. Daca nu exista mostenitori, exercitiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv de creatie. 2.3.
Dreptul la nume
Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica, cunoscut si sub numele de „dreptul la nume” este consacrat in art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996. acest drept este considerat in doctrina ca parte componenta a dreptului la calitatea de autor. D in analiza acestei formulari se poate trage concluzia ca autorul are dreptul de a decide ca opera ar putea sa apara sub orice nume ar dori el. În realitate, daca se are in vedere prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice si juridice, potrivit carora „ persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, in dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus aratate”, dreptul autorului se limiteaza la a decide daca utilizeaza propriul sau nume ori un pseudonim.
Mentionarea numelui autorului pe opera creata este deosebit de importanta, deoarece prin aceasta mentiune se creeaza o legatura imateriala intre autor si publicul sau. Autorul are dreptul de a decide daca opera va fi adusa la cunostinta publica sub numele sau, sub un pseudonim sau fara indicare de nume. Autorul care si-a publicat opera sub un pseudonim sau fara indicare de nume poate reveni oricand asupra acestei hotarari si isi poate dezvalui identitatea. Dreptul de a-si dezvalui identitatea, vointa de a renunta la anonimat sau la pseudonim, in orice moment apartine in mod exclusiv autorului, succesorii acestuia nebeneficiind de acest drept deoarece exercitiul dreptului la nume nu se transmite prin mostenire. Desi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari, in literatura de specialitate din tara noastra de dupa adoptarea Legi nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe se arata ca identitatea autorului poate fi dezvaluita si prin testament. Fie ca este al sau, fie ca este un pseudonim, numele sub care autorul a decis publicarea operei trebuie reprodus de cesionarul drepturilor de reproducere, reprezentare, executare sau distribuire in alt mod a operei, in forma ceruta de autor, pe coperta de operei. În cazul operelor de arta plastica ce poarta semnatura autorului, detinatorul suportului material nu are dreptul sa stearga sau sa inlature semnatura autorului, iar reproducerile obiectului trebuie sa poarte mentiunea numelui creatorului operei originale. Într-o decizie din 18 august 1979 a Tribunalului Munchen s-a aratat ca obligatia de a indica autorului nu se refera numai la fotografiile artistice, ci si la fotografiile simple, iar in cazul operelor de arta plastica, Curtea de Apel Frankfurt a decis ca mentionarea numelui unui artist grafician prezinta pentru autor nu numai un interes moral, dar si unul patrimonial. Pe aceeasi linie, avand in vedere caracterul durabil al dreptului la nume, chiar si dupa cesionarea dreptului de reproducere, autorul unei opere are dreptul moral la respectarea acesteia in tot si in detaliu si de a se opune oricarei reproduceri a operei ce nu include semnatura sa. În dreptul roman, aducerea la cunostinta publica a unei opere sub un alt nume decat cel decis de autor constituie infractiune. Dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei supravietuieste mortii autorului si dureaza in timp. 2.4.
Dreptul la respectarea integritatii operei
Dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia autorului, mai este denumit si in doctrina „ dreptul la respectul operei” sau „dreptul la integritatea operei” si este consacrat in art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996. Datorita faptului ca opera este expresia personalitatii creatorului, ea trebuie adusa la cunostinta publicului in forma hotarata de autor, nefiind permise nici un fel de suprimari, completari sau modificari in opera, fara acordul acestuia. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a aratat ca protectia drepturilor morale permite mai ales autorilor si artistilor sa se opuna oricarei reformari, mutilari sau oricarei alte modificari a operei care ar prejudicia onoarea sau reputatia sa. Jurisprudenta din tara
noastra, prin decizia nr. 815 din 17 mai 1967 s-a pronuntat in problema restaurarii operelor de arta care, ca rezultat al inteligentei artistice, originalitatii si indemanarii creatorului ei, au un caracter de unicitate si nu pot fi supuse unei restaurari fara acordul artistului care le-a creat. În cazul in care o opera a fost deteriorata, fara a fi compromisa integral, autorul ei are dreptul sa procedeze el insusi la refacerea lucrarii, restabilind astfel identitatea ei artistica initiala. D aca restaurarea operei deteriorate nu este posibila, lucrarea fiind compromisa total, autorul trebuie sa fie despagubit in intregime. Desi actele si faptele care constituie atingeri aduse operei sau reputatiei autorului se pot manifesta sub diferite forme, legea romana, ca de altfel majoritatea legislatiilor in domeniu, le interzice doar pe acelea care sunt de natura a prejudicia onoarea si reputatia autorului, tinandu-se astfel cont de prevederile art. 6, pct. 1 al Conventiei de la Berna conf orm caruia „Independent de drepturile patrimoniale de autor si chiar daca cedarea acestor drepturi, autorul pastreaza dreptul de a revendica paternitatea operei si de a se opune oricarei deformari a acestei opere sau oricaror altor atingeri ale acesteia, care ii prejudiciaza onoarea sau reputatia”. Dreptul la inviolabilitatea operei implica interzicerea oricaror modificari a acesteia si se refera nu numai la opera propriu-zisa, ci si la titlu, subtitlu, prefata, care, toate impreuna, formeaza un tot. Editorul unei opere literare nu poate sa faca nicio modificare textului operei, in sensul de a adauga sau suprima unele pasaje, o prefata, de a adauga sau a publica o opera fara consimtamantul prealabil al autorului. În jurisprudenta franceza este cunoscuta speta privind lucrarea „Geografia Matematica” a profesorului Henri Pierre Maxim Bouasse care si-a incredintat opera spre publicare renumitei librarii Delagrave, insotita de o prefata intitulata „Critique historique de bon sens”, in care polemiza cu directorul Şcolii Normale in unele teorii stiintifice. Desi s-a semnat un contract de editare, editorul a solicitat autorului sa modifice prefata, iar la raspunsul negativ al acestuia, a publicat lucrarea fara prefata. Fiind dat in judecata de catre autor, editorul a fost condamnat la daune interese, instanta apreciind ca s-a prejudiciat dreptul moral al autorului fata de valoarea integritatii operei. În literatura sunt cunoscute cazuri in care unele opere de arta au fost modificate in mod grosolan sau deteriorate. În acest sens, se poate aminti modificarea frescei „Judecata din urma” pictata de Michelangelo pe peretele altarului din Capela Sixtina din insarcinarea papei Clement al VII-lea in anul 1534. Doctrina a stabilit ca este foarte dificil sa se stabileasca daca o anumita incalcare a dreptului la integritatea operei este de natura a incalca onoarea sau reputatiei autorului, acest aspect fiind lasat la aprecierea judecatorului caruia, in lipsa unor criterii de evaluare cu care sa poata opera, ii este destul de greu sa se pronunte. În acest sens, Henri Desbois se intreaba „dupa ce criterii se vor conduce judecatorii pentru a aprecia daca atingerile aduse operei sunt de natura a prejudicia onoarea sau reputatia autorului?”. Inadmisibilitatea modificarilor aduse unei opere ii priveste atat pe cesionarii dreptului de reproducere sau difuzare in alt mod, cat si pe cei care folosesc opera in cazul licentelor legale. Astfel, de exemplu, citarea din opere este licita numai daca fragmentul din opera citata este reprodus fidel si intrun context care sa nu ii denatureze sensul initial. În acest sens, Mircea Eliade spunea ca „un citat
pretuieste (in constiinta cititorului), dens, stralucitor. O pagina intreaga citata anuleaza aceasta imagine”. În literatura juridica recenta, Ligia Danila arata ca nu sunt considerate violari ale acestui drept urmatoarele situatii: „modificarile acceptate de autori dupa efectuarea lor si chiar cele acceptate anticipat, cu conditia de a nu prejudicia onoarea si reputatia scriitorului; modificarile impuse de bunacredinta; operele colective cu privire la care acceptarea anticipata a oricaror modificari este valabila; operele cinematografice cu privire la care se recunoaste producatorului dreptul de a proceda la modificarile necesare adaptarii cinematografice; operele de arhitectura al caror autor nu se poate opune la modificarile necesare in cursul realizarii operei”. Dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune la corectarea greselilor de ortografie, a celor de punctuatie precum si a celor de sintaxa, prin care nu se aduc modificari propriu-zise operei de creatie intelectuala, ci se efectueaza doar indreptari a unor erori materiale strecurate, din greseala, in manuscris. De asemenea, dreptul la inviolabilitatea operei nu se poate opune nici la indreptarea unor inexactitati strecurate in manuscris in legatura cu indicarea reperelor bibliografice sau documentare citate de autor, la operele cu caracter stiintific si, in general, la operele care necesita o documentare. Legea romana a dreptului de autor si drepturilor conexe, in art. 35, stabileste limitele dreptului la integritatea operei. Transformarea unei opere fara plata unei remuneratii si fara consimtamantul autorului, este permisa in urmatoarele situatii: -
daca este o transformare privata, care nu este destinata si nu este pusa la dispozitia publicului;
daca rezultatul transformarii este o parodie sau o caricatura, cu conditia ca rezultatul sa nu creeze confuzie in ce priveste opera originala si autorul acesteia; -
daca transformarea este impusa de scopul utilizarii permise de autor;
daca rezultatul transformarii este o prezentare rezumativa a operelor in scop didactic, cu mentionarea autorului. Dreptul la inviolabilitatea operei nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari. Legea dreptului de autor si a drepturilor conexe prevede ca exercitiul dreptului de a pretinde respectarea integritatii operei se transmite prin mostenire pe durata nelimitata, potrivit legislatiei civile, iar in lipsa mostenitorilor, organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile autorului, sau dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv de creatie. 2.5.
Dreptul de retractare
Dreptul de retractare este consacrat in art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996 si este definit in literatura de specialitate ca fiind contraponderea dreptului de divulgare a operei si consecinta directa a caracterului absolut si discretionar al acestuia. Dreptul de retractare consta in posibilitatea recunoscuta autorului de a-si retrage opera pe care a divulgat-o anterior. Autorul unei opere isi poate exercita acest drept in orice moment care survine divulgarii, motivele ce stau la baza deciziei apartinand exclusiv
autorului. Dreptul de retractare este un drept moral distinct care, odata activat, impune, potrivit prevederilor legale, despagubirea, daca este cazul, a titularilor drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii. În doctrina romana s-a admis existenta dreptului de retractare ca drept moral distinct in continutul dreptului de autor, anterior consacrarii lui legale prin Legea nr.8/1996. astfel, se considera ca „dreptului autorului de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publica persista in anumite limite si dupa incheierea contractului prin care consimte la folosirea operei sale, ceea ce implica dreptul autorului de a reveni in mod justificat asupra hotararii luate initial, caci nu se poate concepe ca opera de creatie intelectuala care este imaginea autorului, sa fie raspandita in public, impotriva vointei sale”. În acest sens, profesorul Stanciu D. Carpenaru arata ca „ dreptul de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului implica dreptul autorului de a reveni asupra deciziei luate, chiar daca a incheiat un contract. Unii autori au interpretat dreptul de retractare ca fiind un drept limitat datorita faptului ca „pana la incheierea contractului prin care se consimte la folosirea operei autorul isi poate exercita nestingherit dreptul de divulgare, iar dupa divulgarea operei, dreptul de retractare va fi limitat de principiul fortei obligatorii a contractului, in sensul ca acesta va trebui sa justifice prin temeinicie hotararea sa”. Alti autori au avut o opozitie categorica, considerand dreptul de retractarea ca „o prerogativa absoluta, distincta, intrand in compunerea dreptului de autor”. Legiuitorul roman, atat in Legea din 1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cat si in Legea 285/2004 pentru completarea si modificarea Legii nr. 8/1996, recunoaste autorului dreptul de retractare, fara a-l conditiona in privinta motivelor care il determina dar, a recunoscut in acelasi timp, titularilor drepturilor de utilizare prejudiciati prin exercitarea retractarii, dreptul de a fi despagubiti. În cazul coautoratului, dreptul de retractarea al unui autor poate intra in conflict cu dreptul de divulgare al celorlalti autori si cu principiul fortei obligatorii a contractelor iar, in cazul operelor de arta plastica, dreptul de retractare poate veni in conflict simultan atat cu principiul fortei obligatorii a contractelor, cat si cu dreptul proprietarului suportului material al operei. În doctrina interna s-a retinut si opinia potrivit careia dupa ce opera de arta plastica, considerata elaborata pe deplin, a fost predata dobanditorului care a acceptat-o, autorul nu-si mai poate exercita acest drept. În caz contrar, ar insemna o incalcare a dreptului de proprietate, solutie pe care legea nu o permite. În unele cazuri, exercitiul dreptului de retractare poate veni in conflict cu dreptul de proprietate al detinatorului suportului material, asa cum se arata intr-o hotarare Tribunalului civil din Sena din 15 noiembrie 1927, confirmata de Curtea de Apel din Paris la 6 martie 1931, in care se punea problema unui drept de ocupatie asupra fragmentelor si a decis ca „aceasta apropriere nu priveaza pe pictor de dreptul sau asupra operei; de asemenea, daca autorul continua sa considere ca tabloul sau nu trebuie sa fie pus in circulatie, el se poate opune la reconstituirea acestuia, sau chiar sa ceara sa fie distrus”. În doctrina straina s-a aratat ca exercitarea acestui drept in domeniul audiovizualului este aproape imposibila deoarece, opera fiind finalizata si divulgata, s-ar putea declansa un conflict atat cu autorul si producatorul, cat si cu celelalte parti prejudiciate de o astfel de decizie.
Dreptul de retractare nu poate opera nici in cazul programelor de calculator pentru a se asigura certitudinea folosirii unui program realizat si achizitionat pentru o perioada de timp cat mai indelungata si conform destinatiei sale, precum si pentru protectia persoanelor care au investit in realizarea programelor. De asemenea, s-a avut in vedere si faptul ca majoritatea programelor pentru calculatoarelor sunt create in exercitarea atributiilor de serviciu ori dupa instructiunile celui care angajeaza, iar drepturile patrimoniale de autor apartin acestuia din urma. Daca avem in vedere cheltuielile foarte mari necesare realizarii si utilizarii unui program pentru calculator, exercitarea dreptului de retractare de catre autor este aproape imposibila, deoarece valoarea despagubirilor catre titularii drepturilor de utilizare prejudiciati ar fi, de asemenea, foarte mare. Prin eliminarea acestui drept, atat investitorii cat si utilizatorii unui program de calculator sunt protejati de eventualele capricii ale autorilor de a dispune de dreptul de retractare cu privire la programul realizat. Dreptul moral de a retracta opera nu poate face obiectul vreunei renuntari sau instrainari, acest drept disparand odata cu moartea autorului. În acest sens s-a pronuntat si Tribunalul civil de la Seine care a hotarat ca „avand in vedere faptul ca dreptul moral de retractare este imprescriptibil si nu depinde decat de vointa autorului insusi, ca este prin esenta sa at asat persoanei artistului, disparand cu el, acest drept nu poate fi exercitat de mostenitori decat daca ei actioneaza in virtutea unei vointe explicit manifestata a autorului, inaintea mortii sale, ca o parte a operei sale sa fie distrusa sau sa nu fie publicata. 3.
Regimul si caracterele juridice ale drepturilor morale
Desi legea romana privind dreptul de autor si drepturile conexe nu enunta in mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, acestea se desprind din unele prevederi ale acesteia. Astfel, dreptul moral are urmatoarele caractere specifice legate in principal intuitu personae de autor: caracterul strict personal, caracterul inalienabil, caracterul perpetuu, caracterul imprescriptibil, caracterul absolut, opozabil erga omnes, caracterul netransmisibil. Caracterul strict personal face ca drepturile morale de autor sa nu poata fi exercitate, in timpul vietii, decat de catre autorul operei. Acest caracter se manifesta in principal prin aceea ca autorul personal are si exercita dreptul de a decide daca, in ce mod si cum va fi adusa la cunostinta publica, sub ce nume, modalitatea in care acest lucru va fi facut, precum si retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lasate la aprecierea autorului. Caracterul inalienabil se justifica prin destinatia drepturilor morale, adica asigurarea protectiei personalitatii autorului. Drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renuntari sau instrainari. Acest principiu are unele exceptii care rezulta fie din vointa autorului, fie din natura operei sau din conventiile incheiate cu tertii. Caracterul perpetuu consta in existenta si exercitarea drepturilor morale ale autorului de catre succesorii sai ori de catre terti, dupa decesul titularului. Ciprian Raul Romitan considera ca au un caracter perpetuu doar dreptul la recunoasterea calitatii de autor, dreptul la respectul integritatii operei
si dreptul de divulgare, iar dreptul la nume si dreptul la retractare, deoarece apartin doar autorului, nu pot fi exercitate de catre mostenitori sau de catre t erti. Imprescriptibilitatea drepturilor morale de autor se refera la faptul ca acestea pot fi exercitate atata timp cat opera ramane in memoria oamenilor si fae obiectul utilizarii. Acest caracter imprescriptibil deriva din caracterul inalienabil si perpetuu al drepturilor morale de autor si este necesar pentru a asigura protectia personalitatii autorului. Caracterul imprescriptibil este consacrat in art. 1 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva, potrivit caruia „dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege”. Per a contrario, dreptul la actiune avand un obiect nepatrimonial nu se stinge prin prescriptie. Caracterul absolut, opozabil erga omnes al drepturilor morale decurge din faptul ca autorului ii sunt recunoscute drepturile morale in raporturile cu tertii, care au obligatia sa nu intreprinda nici un fel de actiune prin care acesta sa fie stanjenit in exercitiul drepturilor sale. Existenta caracterului netransmisibil face sa se intareasca caracterul absolut al drepturilor morale de autor. Cu privire la caracterul netransmisibilitatii drepturilor morale de autor exista trei exceptii: dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei si dreptul la inviolabilitatea operei, al caror exercitiu poate fi transmis prin mostenire, pe durata nelimitata, potrivit legislatiei civile. 4.
Durata drepturilor morale
Desi drepturile morale ale autorului sunt strans legate de persoana autorului acestea au un caracter perpetuu deoarece opera supravietuieste autorului si ramane in continuare marcata de amprenta personalitatii sale. Perpetuitatea drepturilor morale nu inseamna ca toate prerogativele exista perpetuu. În acest sens se poate aminti art. 6 al Conventiei de la Berna prin care se confera caracter perpetuu dreptului de a revendica paternitatea operei si dreptul la inviolabilitatea operei, adica dreptul de a se opune oricarei deformari, mutilari sau altei modificari a operei sau alte atingeri ale acesteia, care-i prejudiciaza onoarea sau reputatia. În art. 11 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 se prevede ca dupa moartea autorului se transmite prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe durata nelimitata, exercitiul drepturilor prevazute in art. 10 lit. a), adica dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica; in art. 10 lit. b), adica dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei si in art. 10 lit. d) privind dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia autorului.
Bibliografie:
1. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe;
2. Ciprian Raul Romitan, Drepturile morale de autor, Universul juridic, Bucuresti, 2007.
