Economia Mediului

Prof.univ.dr.docent Prof.univ.dr.docent PETRE GÂŞTESCU

ECONOMIA MEDIULUI - NOTE DE CURS -

2008

Prefaţă Econom Economia ia mediul mediului ui ca discipl cipliină a fost intr ntrodusă în   pla planu nuri rile le de învă învăţă ţămâ mâmt mt supe superi rior or geog geogra rafi ficc împr împreu eună nă cu Managementul mediului pentru a întregii cunoaştere, sub mai multe aspecte, a mediului înconjurător care a suportat multiple intervenţii dorite şi nedoite în ultimele decenii ale secolului XX. Prin cursul de Econom Economia ia mediul mediului, ui,   potri potrivit vit temati tematicii cii aborda abordate te se încear încearcă că însuşi însuşirea rea princi principal palelo elorr aspecte aspecte privin privind d relaţi rel aţia a dintre dintre mediu mediu şi econom economie, ie, struct structuri urile, le, mecani mecanismu smull şi modelele economice în raport cu mediul înconjurător. De

asemenea

se

prezintă

resursele

de

mediu

-

neregenerabile şi regenerabile, şi modul cum trebuie exploatate în concepţia dezvoltării durabile. În sintet sintetiza izarea rea aces acestor  tor  note de curs ne-am ne-am folo folosi sitt de câteva lucrări care le considerăm esenţiale pentru conţinutul ace ac estor stora a şi anum anume e - C. Ne Negr gre ei - Bazele Bazele economiei economiei mediului mediului (199 (1996) 6),, G. Geor George gesc scu u - Reform Reforma a econom economică ică şi dezvo dezvolta ltarea rea durabilă (199 (1995) 5),, Camel Camelia ia Cămăş Cămăşoi oiu u - Econ Econom omia ia şi sfid sfidar area ea naturii (19 (1994), C. Pâ Pârrvul vules escu cu - Econ Econom omia ia şi valo valori rifi fica care rea a intensivă a apelor (1978) şi V. Rojanschi - Economia şi protecţia mediului (1997).  Aşa cum le-am intitulat aceste note de curs considerăm că sunt sunt uti utile, în egal egală ă măs ăsur ură ă stud studen enţi ţillor or,, mas aste tera ran nzil zilor şi  profesorilor  profesorilor din învăţământul preuniversitar implicaţi în educaţia elevilor privind protecţia mediului. Prof.univ.dr.doc.

PETRE

GÂŞTESCU 2

Prefaţă Econom Economia ia mediul mediului ui ca discipl cipliină a fost intr ntrodusă în   pla planu nuri rile le de învă învăţă ţămâ mâmt mt supe superi rior or geog geogra rafi ficc împr împreu eună nă cu Managementul mediului pentru a întregii cunoaştere, sub mai multe aspecte, a mediului înconjurător care a suportat multiple intervenţii dorite şi nedoite în ultimele decenii ale secolului XX. Prin cursul de Econom Economia ia mediul mediului, ui,   potri potrivit vit temati tematicii cii aborda abordate te se încear încearcă că însuşi însuşirea rea princi principal palelo elorr aspecte aspecte privin privind d relaţi rel aţia a dintre dintre mediu mediu şi econom economie, ie, struct structuri urile, le, mecani mecanismu smull şi modelele economice în raport cu mediul înconjurător. De

asemenea

se

prezintă

resursele

de

mediu

-

neregenerabile şi regenerabile, şi modul cum trebuie exploatate în concepţia dezvoltării durabile. În sintet sintetiza izarea rea aces acestor  tor  note de curs ne-am ne-am folo folosi sitt de câteva lucrări care le considerăm esenţiale pentru conţinutul ace ac estor stora a şi anum anume e - C. Ne Negr gre ei - Bazele Bazele economiei economiei mediului mediului (199 (1996) 6),, G. Geor George gesc scu u - Reform Reforma a econom economică ică şi dezvo dezvolta ltarea rea durabilă (199 (1995) 5),, Camel Camelia ia Cămăş Cămăşoi oiu u - Econ Econom omia ia şi sfid sfidar area ea naturii (19 (1994), C. Pâ Pârrvul vules escu cu - Econ Econom omia ia şi valo valori rifi fica care rea a intensivă a apelor (1978) şi V. Rojanschi - Economia şi protecţia mediului (1997).  Aşa cum le-am intitulat aceste note de curs considerăm că sunt sunt uti utile, în egal egală ă măs ăsur ură ă stud studen enţi ţillor or,, mas aste tera ran nzil zilor şi  profesorilor  profesorilor din învăţământul preuniversitar implicaţi în educaţia elevilor privind protecţia mediului. Prof.univ.dr.doc.

PETRE

GÂŞTESCU 2

CUPRINS

1. Economia mediului – definiţie, conţinut .................................... 2. Caracterul interdisciplinar şi integrator al Economiei mediului, limitele ei ................................................ ..................................................................... ..................................... ................ 3. Aspecte majore privind criza c riza mediului ...................................... 4. Concepte, noţiuni şi mijloace folosite în economia mediului....... 4.1. Conceptul de bun public ................................................. ................................................. 4.2. Conceptul de externalitate .............................................. 4.3. Conceptul de avantaj avanta j ................................................... ...................................................... ... 4.4. Conceptul de valoare economică totală ............................ 4.5. Conceptul de patrimoniu patrimon iu .......................... . .............................................. ....................... .. 4.6. Indicatori de mediu ................................................ ......................................................... ......... 4.7. Monitoringul de mediu ................................................ ..................................................... ..... 5. Mediul - factor economic ................................................. ......................................................... ........ 5.1. Raportul dintre mediu şi economie ................................. 5.2. Circuitul resurselor resurs elor ................................................. ........................................................ ....... 5.3. Economia - sistem deschis desch is ............................................ ............................................ 5.4. Resursele de materii prime şi energia ............................. 5.4.1. Modele ecologico economice ............................. 5.4.2. Disponibilul Disponibilul de resurse naturale ........................... 5.4.3. Penuria de resurse naturale n aturale şi folosirea lor 3

optimă . 5.4.4. Creşterea continuă a necesarului de resurse naturale ...... 5.4.5. Dezechilibre ecologice şi tehnologice ................... 5.4.6. Economie şi ecoenergie ....................................... 6. Raportul dintre mediu şi structurile economice ......................... 6.1. Economia naturală / economia bazată pe tehnologie ........ 6.2. Structurile economice în viziune ecologică ..................... 6.3. Structurile economice din România în viziune ecologică ... 7. Mediul şi mecanismul economic .............................................. 8. Mediul şi modelele de dezvoltare economică durabilă .............. 9. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul de piaţă 9.1. Conceptul de resursă de mediu ...................................... 9.2. Resursele naturale ........................................................ 9.2.1. Resursele naturale epuizabile ............................ 9.2.2. Resursele regenerabile ...................................... 9.3. Capacitatea de asimilare a mediului .............................. 9.4. Resursa estetică a mediului .......................................... 10. Gestionarea resurselor de apă - componentă a strategiei dezvoltării durabile ........................................................................ 10.1. Consideraţii generale ...................................................... 10.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de gospodărire a apelor ................................................................. 10.3. Schema fluxului de apă în cadrul unei folosinţe necesar, cerinţă, 4

consum ........................................................................... 11. Managementul apei în economia de piaţă................................ 11.1. Consideraţii generale .................................................. 11.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă .......... 11.3. Preţul apei ca opţiune politică ....................................... 11.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile .... 12. Analiza cost - beneficiu (ACB) ............................................... 12.1. Consideraţii generale ................................................... 12.2. Tipuri de costuri şi beneficii ......................................... 12.2.1. Costuri şi beneficii directe .................................. 12.2.3. Evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri de piaţă 12.2.3.1. Metode de evaluare a externalităţilor bazate pe preţurile de piaţă ........................................................... 12.2.4. Evaluarea externalităţilor folosind preţurile umbră . 12.2.5. Metoda evaluării probabile (MEP) ...................... 12.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB) Bibliografie...............

5

1. Economia mediului - definiţie şi conţinut

Deşi problema mediului înconjurător, nu este nouă, ea stând în atenţia mai mult sau mai puţin conştientă a omului, a socieţăţii încă de la   începutul industrializării (prima jumătate a secolului al XIX-lea), n-a devenit acută decât în a doua jumătate a secolului XX - fapt ce a determinat o serie de organisme naţionale şi internaţionale să se sesizeze de consecinţele nu numai asupra sănătăţii societăţii dar, şi asupra producţivităţii economice nu pe termen scurt şi mediu ci pe termen lung.  În acest context s-a ajuns la necesitatea analizelor economice în contextul stării mediului şi problemele de management ale acestuia. Problema abordării economiei prin prisma mediului a condus şi la câteva formulări ale acestui domeniu şi anume: economia mediului  înconjurător, economic, ambianţă, economia mediului natural, economia protecţiei mediului. Aceste variaţii pe aceeaşi temă - mediu, se datoreşte definiţiilor  date în ultimele decenii de mediu natural, mediu înconjurător, mediu ambiental şi, evident, mediu geografic. Fără a insista asupra acestor diferenţieri considerăm că termenul cel mai potrivit este de economia mediului. Economia mediului, considerată ca disciplină economică, deşi noi o considerăm că este interdisciplinară de graniţă între economie şi disciplinele care ocupă de studierea componentelor mediului, a stării şi protecţiei lui, se ocupă cu evaluarea capacităţii sistemului natural (?) de a participa la transferul către sistemul artificial (?) în regim static şi dinamic a resurselor sale în condiţiile menţinerii potenţialului şi calităţilor acestora şi a capacităţii de regenerare. Economia mediului trebuie să aibă ca obiectiv principal fundamentarea deciziilor eficiente de gestionarea resurselor mediului de către om, de a se desfăşura activităţile economice în concordanţă cu legile naturii. Deci menţinerea capacităţii de regenerare, prevenirea degradării şi reconstrucţia mediului deteriorat în scopul eficienţei activităţilor  economice sunt obiective ale economiei mediului. Altfel spus, Economia mediului trebuie să se ocupe de: gestionarea raţională a resurselor, daunele şi costurile legate de mediu, instrumentele economice ale politicii de mediu, mijloacele micro şi macro economice de protecţia mediului. Pentru atingerea obiectivelor economiei mediului se conturează câteva direcţii sau câteva laturi ale acestei discipline: - elaborarea tehnicilor de evaluare, în sens financiar, a fenomenelor  legate de evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional; - definirea şi aplicarea instrumentelor politicii de mediu; 6

- evaluarea dimensiunilor fenomenelor şi politicilor de mediu, la scară regională şi globală (de la nivel naţional la cel internaţional); - fundamentarea trecerii de la un model de dezvoltare sectorială la modelul de dezvoltare integrală şi durabilă. 2. Caracterul interdisciplinar şi integratar al Economiei mediului

Mediul natural, înconjurător sau geografic ca obiect al Economiei mediului, reprezintă un sistem cu foarte multe subsisteme în interconexiune care face obiectul de studiu al multor discipline naturaliste şi socio-umane care furnizează informaţii şi concepte care trebuiesc analizate şi integrate în conceptele, pârghiile şi instrumentele economice şi ale mediului. Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor  biologice, ecologice, geogafice şi economice şi ale mediului. Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor  biologice, ecologice, geografice şi economice, a relaţiilor de cauzalitate  între structura, funcţia şi dinamica ecosistemelor, evaluarea productivităţii şi elementelor spaţio-temporale ale acestora. Pe de altă parte, implementarea şi evaluarea impactelor a unor  politici economice în domeniul mediului se pot face numai prin luarea în considerare a conceptelor şi cunoştinţelor aparţinând sociologiei, filozofiei şi politologiei. Volumul mare de informaţii provenit din disciplinele implicate în studierea mediului şi care trebuie pus în relaţie cu dezvoltarea socioeconomică implică apelarea la modele matematice susţinute de modele fizice şi chimice pentru explicarea şi fundamentarea sistemelor naturale. După cum observăm caracterul interdisciplinar al volumului de informatii implica integrarea acestora, rezultand caracterul interdisciplinar  si integrator al Economiei mediului. Evident că Economia mediului îşi crează la rândul ei concepte, legităţi, instrumente pentru a-şi realiza obiectul fundamental subliniat anterior (gestionarea resurselor de către om, desfăşurarea activităţilor economice în concordanţă cu legile naturii). Limite ale economiei mediului. Există, cel puţin în etapa actuală şi fără o prognoză până când, o contradicţie, o incompatibilitate între optimul economic şi optimul ecologic şi aceasta în raport cu capacitatea de suport a mediului, respectiv a diferitelor ecosisteme sau a sistemului aşa zis natural. Această contradicţie, care n-am numit-o fundamentală, dar este principală în etapa actuală între mediu (natură) şi societate (om) decurge din: - structura şi dinamica consumului de resurse; - caracterul poluant (în diferite grade) al tehnologiilor sistemului productiv; - politica locală, regională şi internaţională. 7

Chiar dacă se ia în cosiderare şi s-ar generaliza aplicarea creşterii economice zero (promovată de Clubul de la Roma), cumularea proceselor de poluare, afectează capacitatea de autoepurare a ecosistemelor şi accentuează contradicţia dintre mediul economic şi cel “natural” fapt ce conduce la prefigurarea unor măsuri - unele maximale bazate pe criterii ecologice şi, altele minimale având la bază criterii economice. Faţă de cele două măsuri (maximală şi minimală) se avansează ideea că strategiile de mediu impun un mod nou de gândire asupra interdependenţei dintre sistemul natural şi alte sisteme. Potrivit acestei idei, realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective importante ale politicii de mediu impune realizarea unor mecanisme nu de pe poziţia econimiei de piaţă ci de pe poziţii exterioare, respectiv de către societate. Dovada evidentă a incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi echilibrul ecologic - mediul fiind considerat un factor  economic indiscutabil - este intervenţia statului din ce în ce mai intens şi dur în problema mediului. Mai mult, problema mediului, patrimoniul natural, aparţine nu numai unei colectivităţi sau stat ci întregii umanităţi. Deci patrimoniul natural capătă o dimensiune internaţională (mondială), fapt ce determină anumite forme de colaborare în remedierea unor crize de mediu (ecocrize). 3. Aspecte majore privind criza mediului

Impactul activităţilor umane asupra mediului trebuie luat în considerare ca impact la nivel planetar, regional şi local. • • • • • •

La nivel planetar impactul asupra mediului se manifestă prin: efectul de seră; distrugerea stratului de ozon; poluarea mărilor continentale (Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Mediterană etc.); poluarea fluviilor (Rhin, Dunăre, Nipru, Don etc.); defrişarea pădurilor (în Europa, Amazonia etc.); poluarea lacurilor (Marile lacuri, Caspica, lacurile africane - Victoria, Tanganycka etc.)

Efectul de seră este determinat de cantitatea de energie reţinută în sol şi atmosferă şi redată prin razele infraroşii, gazele cu efect de seră etc. Dintre gazele cu efect de seră bioxidul de carbon (CO 2) are o contribuţie de 60%. Cauzele creşterii concentraţiei CO 2 sunt: - arderea combustibililor solizi (fosili); - activitatea umană; 8

- despăduririle; - modificarea modului de folosire al terenurilor. Contribuţia, pe state şi zone geografice a creşterii CO 2 se prezintă astfel: SUA - 21%, statele din fosta URSS - 14%, statele din Comunitatea Economică Europeană - 14%, China - 7%, Brazilia şi India - 4% - deci aproximativ 60% (sursa Polcy Options for Stabilising Global Climate 1989).  În afară de CO 2, la efectul de seră mai contrubuie gazele - metanul, substanţele cluorofluorcarbonice, ozonul troposferic şi oxizii de azot. Metanul rezultă din activităţile microbiene în procesul de mineralizare a carbonului organic în condiţii anaerobe (descompunerea deşeurilor organice), din scurgerile de gaz metan, din combustia biomasei şi a deşeurilor solide, sau pe cale naturală în zonele umede. Contribuţia metanului este de 15% în efectul de seră. Oxizii de azot din atmosferă provin din activitatea microbiană din sol şi apă, din arderea combustibililor solizi. Contribuţia acestora este de 4 - 6 %. Ozonul troposferic provenit din emisiile de oxizi de azot de către motoarele vehicolelor, contribuie cu 8%. Substanţele cluorofluorocarbonice care provin din industria refrigeratoarelor, vaporizatoarelor şi spray-urilor contribuie cu 11 - 20%. Toate aceste cauze ale efectului de seră contribuie la creşterea temperaturii medii a atmosferei terestre. În acest sens sunt multe scenarii făcute pe baza datelor concrete de până acum. Aceste scenarii indică creşteri între 10 şi 50 C până în anul 2050 - 2150. Consecinţele efectului de seră, respectiv a creşterii temperaturii medii sunt apreciate la: - ridicarea nivelului Oceanului Planetar între 0,2 - 1 m, datorită topirii calotelor glaciare; - modificarea productivităţii agroecosistemelor (creştere în emisfera nordică şi scăderea în cea sudică); - redistribuirea suprafeţelor împădurite. Implicaţiile socio - economice şi politice: - soldul global al balanţei resurselor diferit în funcţie de zonă geografică (+ sau -); - schimbări în forţele politico - militare determinate de soluţionarea problemelor de crize regionale dar şi globale; - aspectul reversibil sau ireversibil al procesului de supraîncăzire, respectiv menţinerea sau depăşirea capacităţii de autoreglare a planetei; - semnificaţia factorului timp care generează conflicte între genaraţii. Distrugerea stratului de ozon care determină îmbolnăviri de cancer  (al pielii, în special) datorită excesului de raze ultraviolete, se prefigurează a fi mult mai gravă şi în acest sens este una singură soluţie - diminuarea 9

şi eliminarea acestui proces. Protocolul de la Montreal (1991) prevede măsuri în acest sens de schimbarea tehnologiilor care produc substanţe cluorofluorocarbonice şi alte gaze folosite în fabricarea frigiderelor, a vaporizatoarelor etc. Starea pădurilor, mărilor şi fluviilor. Acestea reprezintă ecosisteme de mare extindere şi importanţă deosebită şi care prin deteriorarea calităţii lor produc dereglări majore în echilibrul ecologic este luată în atenţie atât la nivel mondial (Agenda 21 de la Rio de Janeiro 1992) cât şi regional prin programe speciale (GEF - Marea Neagră, Marea Baltică, Lacul Aral etc.). Neluarea în considerare a relaţiei directe dintre activitatea economică şi mediul înconjurător reprezintă un atentat la echilibrul ecologic, respectiv, la viaţa societăţii umane. Emiterea în atmosferă, apă şi sol a unor importante cantităţi de substanţe poluante ca urmare a unor tehnologii inadecvate (agresive), datorită unor mentalităţi înguste de profit economic imediat, are ca efect reducerea biodiversităţii (suport al unui capital genetic - natural care asigură regenerarea resurselor necesare societăţii umane) şi disfuncţionalitate în ecosistemele terestre şi acvatice. • •

• • •

La nivel regional impactul asupra mediului se produce prin: activitatea centrelor industriale, îndeosebi cele chimice care deversează substanţe nocive în aer, sol şi apă; centralele nucleare tip Cernobâl; practicarea fără discernământ în agricultură a pesticidelor, insecticidelor şi fertilizatorilor anorganici; defrişarea pădurilor în scopul folosirii terenurilor în agricultură;  îndiguirea şi desecarea zonelor umede în special a luncilor inundabile.

Consecinţele impactului asupra mediului la nivel regional: - poluarea aerului (formarea cupolelor de poluare care capătă demensiuni pe zeci şi sute de km 2); - ploile acide cu efecte asupra uscării pădurilor; - distrigerea ecosistemelor acvatice (râuri, lacuri) cu efecte de eutrofizare accelerată şi chiar dispariţia asociaţiilor floristice şi faunistice; - reducerea capacităţii productive a solurilor; - mărirea gradului de îmbolnăviri ale colectivităţilor umane (ecosistemele urbane); - acumularea deşeurilor solide cu consecinţe în proliferarea maladiilor etc. Eliminarea acestor consecinţe presupune, pe baza programelor  regionale, crearea unor suporturi logistice (tehnico - materiale, a unor  politici şi reglementări legislative). La nivel local impactul de mediu este extrem de variat de la poluarea industrială urbană, agrozootehnică, fonică, estetică etc. 10

Remedierea impactului local contribuie în mod deosebit la reducerea impactului regional. Instrumentele şi politicile de mediu trebuiesc folosite şi aplicate cu rigoare, acestea precumpănind în defavoarea pârghiei cost - beneficiu (C.B.). 4. Concepte, noţiuni şi mijloace folosite în Economia mediului

4.1. Conceptul de bun public Societatea umană se defineşte prin două coordonate de bază teritoriul - în care sunt cuprinse resursele naturale şi, colectivitatea umană, adică resursele umane. Societatea umană, respectiv membrii ei percep caracterul de bun public al unui stoc de resurse în baza căruia stabilesc reguli de gestiune   în scopul menţinerii sau reînnoirii sau al dezvoltării stocului în concordanţă cu fluxul de bunuri şi servicii. Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului privat sau în afara acestuia. În situaţia principiului privat se poate face abstracţie de calitatea de bun public a unor resurse întrucât utilizarea lor pune în relaţie anumiţi indivizi fără ca societatea să stabilească reguli.  În a doua situaţie de bun public, societatea defineşte reguli comune de gestionare. Bunurile private sunt acelea care implică   principiul rivalităţii  - care nu pot fi utilizate simultan de doi sau mai mulţi agenţi şi, principiul excluderii (prin intermediul preţului - cel care plăteşte are dreptul să le folosească). Bunurile publice au două caracteristici importante: nonrivalitatea şi  nonexclusivitatea.

Bunurile care nu implică principiul rivalităţii sunt deci, bunuri publice şi acesta se impart în bunuri publice pure şi mixte. Bunurile publice pure trebuie să satisfacă următoarele condiţii: - imposibilitatea excluderii unor consumatori; - utilizarea lor este pentru toţi indivizii societăţii obligatorie; - gradul de accesibilitate nu este limitat la un anumit număr de utilizatori. Bunul public pur prin natura lui, nu poate fi prezervat numai unui anumite categorii de indivizi. Dintre bunurile publice pure se menţionează - aerul, lumina, căldura solară, peisaje naturale nemodificate (amenajate), parcuri publice fără plată etc. Bunul public mixt  este acela că nu indeplineşte cel puţin, una din condiţiile menţionate pentru bunul public pur. Exemple de bunuri publice mixte: parcuri publice, grădini zoologice şi botanice, vestigii arheologice, monumente arhitecturale, izvoare minerale etc., pentru care se percep taxe. 11

Când s-a subliniat utilizarea obligatorie a bunului public s-a avut în vedere nu decizia individuală ci necesitatea vitală. Nu acelaşi lucru se poate spune despre un peisaj frumos pentru care este necesară opţiunea individului de a se deplasa şi deci costuri băneşti. Condiţia de utilizare nelimitată de către membri societăţii (în cazul bunului public) se referă la aer, lumină, căldură solară protecţia stratului de ozon, fără de care omul, întreaga biodiversitate terestră, acvetică şi atmosferică nu poate supravieţui. 4.2. Conceptul de externalitate Pentru înţelegerea conceptului de externalitate vom apela la principiul economiei de piaţă când o concurenţă corectă, loială, prin sistemul de preţuri conduce la o utilizare eficientă a resurselor disponibile. Sunt numeroase cazuri când preţul, sistemul de preţuri nu îndeplineşte funcţia atribuită de teoria concurenţei corecte, loiale. Costurile şi avantajele private se deosebesc de costurile şi avantajele sociale.  În aceste situaţii decizia de producţie sau de consum a unui agent economic influenţează nivelul satisfacerii sau a profitului altui agent economic fără ca mecanismul de piaţă să evalueze sau să sancţioneze agenţii respectivi.  În acest caz, apare o situaţie externă numită externalitate. Deci, externalitatea apare când activitatea unui agent economic, a unei comunităţi nu depinde, în totalitate sau parţial, de variabilele a căror  control îl deţine ci şi de unele variabile care nu intră în posibilitatea lui de decizie. Externalitatea poate fi definită ca orice câştig sau pierdere care este susţinută (suportată) din exterior ca rezultat al acţiunii iniţiate de anumiţi producători sau consumatori şi pentru care nu se plăteşte nici o compensaţie.   În funcţie de interdependenţele dintre producători, dintre consumatori sau, între cele două categorii producători / consumatori, pot fi externalităţile pecuniare şi nepecuniare. Externalităţile pecuniare rezultă din economiile sau deseconomiile dintre întreprinderile / societăţile aceleiaşi ramure, între lucrătorii aceluiaşi pieţe a muncii, dar şi între agenţii economici diferiţi. Externalităţile nepecuniare nu se transmit prin intermediul pieţii şi pot fi de natură tehnologică sau psihologică (când afectează preferinţele consumatorilor). Externalităţile mai pot fi de ordin personal când este afectat un individ direct iar când acesta este afectat indirect în procesul muncii în  întreprindere sau la nivelul pieţii în calitate de consumator, externalitatea este impersonală. Dacă efectul suportat de individ derivă /vine de la un nivel mult mai cuprinzător / global, fără ca “beneciarul” să poată identifica sau să perceapă provenienţa, externalitatea se numeşte pură. 12

După impactul economic, externalităţile se pot manifesta în: economii externe de producţie, când acţiunea unui agent economic aduce beneficii altui agent economic, fără ca acesta din urmă să suporte un cost. Un exemplu în acest sens este acela când drenajul unei zone (arii) excesiv de umede pe care ‘l efectuează un fermier, beneficiază şi alţi vecini fără ca aceştia să suporte contravaloarea parte. Sunt şi externalităţi de producţie reciprocă spre exemplu relaţia dintre apicultori şi pomicultori; apicultorul beneficiază de polenul pomilor  iar pomicultorul de polenizarea albinelor şi deci, producţii realizate prin reciprocitate.  În continuare menţionăm celelalte economii şi deseconomii: - economii externe de consum - când anumite acţiuni ale unui consumator aduc avantaje vecinilor fără să suporte contravaloarea (ex.  întreţinerea unei grădini publice sau a altui spaţiu verde, beneficiază locatarii apropiaţi); - deseconomii externe de producţie - când unele decizii ale unor  agenţi provoacă pagube altora fără a fi compensate (ex. poluarea industrială afectează terenuri agricole, poluarea petrolieră a apelor  freatice, a apelor cu faună piscicolă pentru care nu există încă o piaţă care să stabilească preţurile de despăgubire); - deseconomii externe de consum - fumatul, muzica zgomotoasă, poluarea traficului auto - toate produc pagube celorlalţi care nu practică aceste activităţi; aglomeraţia în zonele de recreere, pe plaje etc. produc deseconomii de consum. 4.3. Conceptul de avantaj de mediu  În condiţiile mediului înconjurător conceptul de avantaj, de regulă, se pune pe termen scurt în raport cu costurile, respectiv în alocarea unor  investiţii pentru ameliorarea mediului şi care se face pe baza analizei cost - beneficiu (ACB). Dacă costurile pentru ameliorarea condiţiilor de mediu se estimează  în termeni monetari ele trebuie să capete şi o valoare publică, apreciată de colectivitatea care beneficiază. Pentru aprecierea, justificarea investiţiilor în scopul ameliorării mediului, pentru compararea costurilor şi avantajelor se impune o exprimare în termeni monetari. Prin această exprimare monetară se poate aplica principiul teoriei economice marginaliste adică al echivalenţei dintre costul marginal şi avantajul marginal, în scopul stabilirii nivelului de alocare a resurselor şi a maximizării avantajului net total (în contextul caracterului restrictiv al disponibilului de resurse). Nu totdeauna pot fi măsurate avantajele chiar în condiţiile repartizării resurselor care să permită maximizarea avantajelor nete, deoarece intervine o serie de variabile, unele speciale cum ar fi opţiunile politice, echitatea, securitatea natională - deci nu se poate respecta maximizarea avantajelor cu orice preţ. 13

 Preţ 

Revenind la problemele de mediu, măsurarea avantajelor s-ar putea valida prin ameliorarea eficienţei economice în comparaţie cu situaţia anterioară. În acest context, de mediu, noţiunea de avantaj capătă un sens aparte şi anume avantajul să reprezinte dorinţa populaţiei, a indivizilor. Un A mijloc de a cunoaşte dorinţa, preferinţa populaţiei prin intermediul indivizilor ce o compun pentru unele bunuri şi servicii este  P  1. Cheltuielile totale (CP) consimţământul de a le plăti. 2  P Deci, conceptul “consimţământul 2. Surplusul deconsumatorului a plăti” (CP)(SC) constituie un indicator  Px monetar al preferinţelor. 1+2=Avantaj total (consimţământul de a plăti) Dar, 1nu întotdeauna CP măsurat preţul pieţii (PP) Px’-preţ deprin echilibru (intersecţia dintrereflectă cerere şi avantajul total pentru indivizi sau colectivitate.Unii care beneficiază mai  B ofertăchiar şi plătit cei care beneficiază indiferent mult 0sunt ”dispuşi” să plătească unde surplus numit surplusul consumatoruluiQ(SC)cantitate şi în aceste de condiţii (fig. 4.1.).de a plăti consimţământul CP = PP + SC a b

 x

1

 Preţ 

Pa şi Pb sunt preţuri superioare luiPx pe care sunt dispuşi să le plătească pentru aceiaşi cantitate Q1 corespunzător preţului de echilibru.Deci, arealul 1 reprezintă suma totală de plătit iar arealul 2 reprezintă surplusul consumat ; avantajul global situându-se sub dreapta AB

Fig. 4.1. Corelaţia dintre consimţământul de a plăti şi surplusul comsumatorului  În demersul prin care se măsoară avantajul se pun in evidenţă două concepte fundamentale privind noţiunea de avantaj-primul este consimţământul de a plăti (CP) şi al doilea consimţământul de a accepta (CA).  În economie noţiunea de pagubă sau avantaj se defineşte în funcţie de preferinţa de a evita (o pagubă) şi preferinţa de a accepta (un avantaj) - acesta pe piaţă se manifesta prin consimţământul de a plăti (CP). Se poate remarca faptul că există două situaţii de măsurarea avantajelor rezultate din ameliorarea mediului şi două situaţii de măsurare a pierderilor (pagubelor) determinate de degradarea mediului: 14

- consimţământul de a plăti pentru un avantaj obţinut, - consimţământul de a renunţa la un avantaj, - consimţământul de a plăti pentru a evita o pagubă, - consimţământul de a suporta o pagubă. Pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari când nu există o piaţă există trei metode: - identificarea unei pieţe de substituţie - când un bun sau un serviciu ambiental recomercializabil influenţează un alt bun sau serviciu (ex. când se vinde sau se cumpără o locuinţă se iau în considerare - poluarea atmosferică, poluarea sonoră, perspectiva modificării peisajului; alegerea unor zone de recreere în care sa ia în considerare consumul de timp, alte aspecte ambientale care ridică sau scade preţul); - sondarea colectivităţii prin chestionare pentru a afla opţiunea de a plăti sau accepta modificarea ambientală (aceasta oferă o informaţie privind nivelul valorii în cazul existenţei unei pieţe); - combinarea dintre piaţa directă şi piaţa de substituţie (relaţia cauză - efect) spre exemplu stabilirea unei relaţii între nivelul poluării şi starea de morbiditate şi mortalitate a populaţiei (în acest caz se atribuie o valoare stării de sănătate şi vieţii pe baza studiilor asupra comportamentului indivizilor în raport cu riscurile profesionale care provoacă mortalitatea). 4.4. Conceptul de valoare economică totală (VET) Valoarea economică totală are o deosebită importanţă în evaluarea stării mediului şi se bazaeză pe valoarea de utilizare (VU) şi valoarea intrinsecă (VI) Valoarea de utilizare (VU) are în vedere utilizarea mediului cu resursele sale naturale (fig.4.2.). Valoarea de utilizare include valoarea de utilizare reală (VUR) şi valoarea de utilizare potenţială (VUP). Valoarea de utilizare reală (VUR) - se referă la avantajele de care beneficiază efectiv utilizatorii unei resurse de mediu (apă, sol, pădure etc.). Valoarea de utilizare potenţială (VUP) - se referă la patrimoniul natural la care nu se pune problema unei acţiuni corespunzătoare, ci se doreşte conservarea pentru generaţiile viitoare. Această valoare de utilizare potenţială are două aspecte de valoare opţională (VO) şi valoare testamentară (VT). Valoarea opţională (VO) are o valoare monetară, colectivitatea consimte să plătească pentru protejarea acelui patrimoniu care trebuie să se păstreze şi să fie folosit pentru satisfacerea unor opţiuni. Valoarea testamentară (VT) are la bază motive altruiste, pentru alţii contemporani sau pentru generaţiile viitoare, deci un gest testamentar  atât pentru societatea umană cât şi pentru viaţa sălbatică (biodiversitate?) care nu se poate apăra de specia umană. 15

Valoarea economică totală  (VET)

Valoarea intrinsecă (VI) se referă la valoarea pe care o are mediul natural ca atare, ca o condiţie sinequanon de supravieţuire şi pentru care Valoarea intrinsecă  Valoarea de nu se pune problema unei utilizări efective în termeni economici. (VI) (VU) dreptul la existenţa Aici se utilizare recunoaşte florei şi faunei, a condiţiilor  unui mediu apt pentru tot ce există pe planetă (David W. Pearce and R. Kerry Turner - Economics of Valoarea Naturalde Resources and the Environment, Valoarea de utilizare London, Harvester Wheatsheap, 1990). utilizare reală (VUR)

 potenţială (VUP)

Valoarea de opţiune

Valoarea testamentară (VT)

(VO)

Fig. 4.2. Schema valorii economice totale (VET) 4.5. Conceptul de patrimoniu Aici se pot da mai multe definiţii. După DEX - ceea ce este considerat ca un bun, ca o proprietate comună transmisă de la strămoşi (ex.- mediu aşa cum l-am moştenit, cultură etc). - bunuri pe care le moştenesc descendenţii unei familii - totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, evaluabile în bani şi a bunurilor la care se referă acestea. Sub aspect economic - patrimoniu este un ansamblu de bunuri, care gestionate adecvat pot fi conservate potenţialităţile acestora pentru utilizări viitoare. Sub aspect socio - politic - patrimoniu este un ansamblu de elmente materiale şi nemateriale care contribuie la menţinerea autonomiei şi identităţii titularului lor, în condiţiile adaptării în timp a acestuia la un mediu dinamic (Jean de Montgolfier et Jean-Marc Natali, Le Patrimoine de futur, Economice, Paris 1987). Deci se poate remarca din definiţiile date că patrimoniul cuprinde elemente materiale şi nemateriale relevând o poziţie obiectivă (patrimoniul este o realitate, independent de voinţa şi opţiunea individuală), în acelaşi timp şi o poziţie subiectivă şi relaţională (patrimoniu se defineşte în raport cu un anumit titular). 16

Noţiunea de patrimoniu se întâlneşte folosită la -  patrimoniu genetic  al unei specii, patrimoniu natural, patrimoniu cultural . Şi un individ al societăţii umane dispune de un patrimoniu - afectiv (familie, prieteni, relaţii), socio-cultural (cunoştinţe, pregătire profesională reliefat prin diplome, experienţă), material (casă, pământ, bani), patrimoniu comun (mediu de viaţă, istorie, apartenenţa la un ecosistem (fie specie de animal, fie om). Câteva trăsături generale ale patrimoniului: - este o noţiune relaţională (relaţiile dintre elementele constitutive ale patrimoniului şi titularul lor); - este un proces cumulativ de continuitate între trecut şi viitor; - prezintă o structură şi o reţea de relaţii între elementele componente fapt ce permite titularului patrimoniului o comportare adecvată dinamicii mediului în care evoluează (capacitatea de adaptare); - menţinerea capacităţii de adaptare permite titularului de patrimoniu sesizarea tendinţelor pozitive şi negative în evoluţia mediului exterior lui; - gestionarea componentelor de patrimoniu trebuie să respecte ciclurile şi ritmurile spaţio-temporale ale proceselor biologice, pragurile acestora pentru a preveni degradarea ireversibilă; - capacitatea de adaptare a patrimoniului este în raport direct cu diversitatea componentelor (ca să răspundă variaţiei aleatorie a mediului, un anumit patrimoniu trebuie să prezinte o varietate superioară acestuia); - varietatea se defineşte în raport cu cel care face analiza (observarea) pe baza unor coduri, limbaje, modele de reprezentare; - orice specializare, sau utilizarea precisă a unui component (element) patrimonial poate duce la diminuarea varietăţii potenţiale a patrimoniului dar şi la o îmbogăţire a acestuia şi deci posibilităţi noi de adaptare (aici se cere un raport echilibrat între prudenţă şi hazard care să evite simplificările periculoase ale structurii patrimoniului; - conservatorismul exagerat şi imcompatibil cu dinamica realităţii  înconjurătoare constituie, de asemenea, un risc pentru patrimoniu. Strategia gestionării varietăţii patrimoniului , se bazează, în mai puţine, situaţii, pe acţiunea lucidă şi voluntară a titularului, şi mai mult pe situaţii, pe jocul dintre necesitate şi hazard. Conceptul de patrimoniu impune şi câteva întrebări: - conceptul de patrimoniu, expus mai sus, cărui segment al cunoaşterii serveşte (?); - care sunt noile relaţii / raporturi la care poate contribui (?); - cărei morale se subordonează (?). Conceptul de patrimoniu poate constitui pentru specialiştii din domeniul ecologiei, protecţiei mediului, viitorologilor, argumente audienţă şi chiar autoritate mai mare faţă de a contracara puterea care contribuie, prin tehnologiile utilizate, la deteriorarea condiţiilor de viaţă pentru generaţiile actuale şi viitoare. 17

Preocuparea pentru un viitor durabil nu trebuie să exagereze în invocarea trecutului, într-un conservatorism exagerat, nejustificat care poate degenera într-un ecototalitarism bazat pe dogme ecologiste. Din punct de vedere practic se impune întrebarea - care sunt persoanele, instituţiile care să susţină punerea în aplicare a gestiunii patrimoniului în concordanţă cu conţinutul acestui concept? Dificultatea rezultă din faptul că sunt mai mulţi actori care revendică un component al patrimoniului. Astfel, dacă luăm un lac, o pădure, un masiv muntos, un râu sau o deltă, în fiecare din aceste componente se implică - un ecolog, un utilizator, un estetician etc. Lacul constituie, în primul rând, un component de mediu pentru diversificarea climatului; un obiectiv pentru biodiversitate acvatică, in obiectiv pentru alimentare cu apă, un obiectiv piscicol, un obiectiv de recreere etc. Deci se implică mai multe tipuri de gestionare în funcţie de gradul de cunoaştere şi strategiile actorilor, de interesul economic, ecologic etc. În aceste condiţii conceptul de patrimoniu implică negocierea între utilizatori.   În găsirea unui mod echilibrat de utilizare a componentului patrimonial, un rol deosebit revine autorităţii administrative (nivel de stat,  judeţ, comună etc.) pe o poziţie de mediator de garant al promovării modelului de dezvoltare durabilă.  În acest context autoritatea care îi revine rolul de garant are câteva obligaţii: - acordarea de sprijin logistic (tehnic, financiar, legislativ) acelor  actori care sunt interesaţi în promovarea unor proiecte ce vizează folosirea şi dezvoltarea durabilă; - lansarea de proiecte pilot - proprii pentru obţinerea de rezultate, concluzii utile actorilor interesaţi. 4.6. Indicatori de mediu Deteriorarea calităţii mediului ca urmare a numeroaselor căi de impact datorate activităţilor societăţii umane, găsirea alternativelor de diminuare şi chiar de reconstrucţie ecologică, au impus regândirea evaluării şi supravegherii componentelor mediului care-l compun. Modalitatea de a obţine o imagine asupra stării mediului, luat global, a componentelor lui şi a ecosistemelor sub forma concretă prin care se manifestă mediul, este de a stabilii indicatorii de mediu şi a obţine prin intermediul lor volumul de informaţii cantitative şi calitative. Pe baza indicatorilor şi a valorilor acestora se poate stabilii strategia pentru o dezvoltare durabilă. Potrivit studiilor întreprinse de OECD, s-au conturat câteva principii pe baza cărora s-a stabilit şi o listă de indicatori privind calitatea mediului . Principiile sunt următoarele: - evaluarea stării mediului  în raport cu intensitatea schimburilor 

calităţii acestuia, cu obiectivele cuprinse în politica naţională şi acordurilor  18

internaţionale de mediu; relevanţa indicatorilor de mediu este importantă pentru respectarea “dreptului publicului de a fi informat “ despre calitatea mediului, tendinţa de evoluţie şi consecinţele asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei; - integrarea problemelor de mediu  în politicile economice sectoriale (agricultura, energie, transport etc); - integrarea problemelor de mediu  în politicile economice globale prin bilanţul de mediu la macro - nivel. Indicatorii de mediu sunt grupaţi în două categorii - de calitate a mediului şi de surse (emisii) de poluanţi. Dintre indicatorii de calitate menţionăm: mediul fizic  (aerul cu temperatura, precipitaţii, vânt, radiaţie - calitate aer; relieful, resursele minerale, solul, apele etc), mediul biotic  (vegetaţie, faună), mediul   peisagistic.

Dintre indicatorii surselor de poluare menţionăm: - emisiile de CO 2, SO2, Nox; - emisiile de gaz cu efect de seră; - schimbarea utilizării terenurilor (categoriilor de folosinţă, din pădure în teren arabil, din teren arabil în drumuri, din zone umede în terenuri arabile etc); - utilizarea îngraşămintelor chimice; - deşeurile din activitatea productivă şi menajeră; - transportul, cu deosebire rutier şi aerian; - consumul populaţiei; - evoluţia demografică etc. 4.7. Monitoringul de mediu Monitoringul de mediu reprezintă o verigă importantă care asociată cu indicatorii de mediu serveşte la supraveghere, evaluare, prognozare şi avertizare pentru a se intervenii operativ în caz de accidente de mediu şi pentru a se menţine starea de echilibru. Monitoringul de mediu asigură un flux de informaţii structurat pe componente (aer, apă, sol, populaţie etc.) şi intersectorial (calitatea mediului, gradul de folosire şi starea resurselor naturale). Monitoringul poate fi: - monitoring ca sursă de date; monitoring ca sursă de informaţii (ultima oferă posibilitatea de a lua decizii deoarece acestea sunt prelucrate deci informaţia ca produs). Pentru evitarea neconcordanţelor, a suprapunerilor, a insuficienţei responsabilităţi, se impune asigurarea unui caracter integrat al monitoringului de mediu. În acest context factorii de decizie trebuie să considere spectrele în interacţiune şi nu izolat. Monitoringul integrat implică capacitatea de a procesa simultan datele din sectoarele monitorizate şi elaborarea modelelor de stare. 19

5. Mediul factor economic

5.1. Raportul dintre mediu şi economie Economia, în diferite etape istorice şi de dezvoltare şi  î n oricare parte a planetei Terra, se desfăşoară, se dezvoltă între două coordonate şi anume: producţie şi consum. Relaţia dintre acestea fiind de interdependenţă, reciprocitate. Această relaţie producţie-consum care înseamnă economie   în raport cu mediul înconjurător  (la început mediu natural) prezintă două aspecte: - mediul constituie pentru economie un suport şi un furnizor de materii prime; suportul se constituie prin energia necesară procesului de producţie, pentru produsele finite şi distribuţia lor, pentru deşeurile rezultate; - structura mediului la un momentdat este modificată prin procesele tehnologice ale producţiei fapt, ce determină dezechilibre ecologice (fig. 5.1.).

Imputuri + Prelucrări

ECONOMIE

Consum

Stocuri

- biodiversitaste - materii prime deşeuri - energie - spaţiu

Efecte

- emisii MEDIU

- degradare

Fig. 5.1. Relaţia mediu / economie

(după C. Negrei, 1996, simplificată)

Câteva trăsături generale ale mediului: - mediul este un sistem viu, dinamic, deschis, guvernat de legi naturale şi într-un schimb permanent de resurse şi energie cu mediul economico-social; - funcţiile mediului acţionează unitar asupra economiei; - componentele mediului nu pot fi disociate în acţiunea de cuplare cu activitatea economico-socială; 20

- mediul ca sistem dispune de capacitate mare de autoreglare; - analizarea mediului trebuie să se facă prin conceptul de entropie şi volumul de informaţie; - dinamica mediului este dată de materia, energia şi informaţia conţinută, între componentele lui şi cele ale mediului economico-social; - valorile ieşite din sistem nu depind de cele intrate la un moment dat. Câteva trăsături specifice ale mediului: - mediul se structurează pe principiul specializării (plante verzi → producţie primară, animale → consumatori, bacterii / ciuperci → reciclare de substanţe); deci funcţionarea unui ecosistem se bazează pe specializarea componentelor; - între componentele mediului ca sistem există legături cvasistocastice; fiind alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme supraindividuale, evoluţia mediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea; - mediul nu funcţionează pe principiul substituirii componentelor; - consecinţa specializării în ecosistemul natural, substituirea este mai mică cu cât acesta este mai complex şi evoluat; - nici un component al ecosistemului nu deţine o specializare globală; - organismele şi sistemele vii supraindividuale evoluează asigurând conversia imputurilor energetice într-un regim optim ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor de creştere / dezvoltare, organizare / funcţionare a unui sistem natura sancţionează creşterea pe principiul optimalităţii ( V. Soran, M. Şerban - Bioeconomia - o nouă ştinţă de graniţă, Edit. ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988). 5.2. Circuitul resurselor Mult timp, bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii, au fost mai puţin luate în considerare sau subevaluate din punct de vedere economic, rămânând în afara mecanismului de piaţă, a sistemului de preţuri. De cele mai multe ori au dominat politicile economice deşi, acestea, respectiv, resursele au constituit o condiţie permanentă. 21

Mediul este şi trebuie considerat un factor economic de maximă importanţă, de analiză economică, de factor de producţie împreună cu capitalul şi forţa de muncă. Mediul fizic, pe lângă rolul de factor productiv datorită imputurilor primare în procesul   productiv este şi receptorul   produselor reziduale ale acestui proces care are sau nu posibilitatea de a le asimila. Mediul are şi funcţia de furnizor de servicii care se reflectă prin caracterul recreativ şi altele legate de conceptul de calitate a vieţii şi care servicii depind de nivelul de dezvoltare a societăţii umane. Mediul nu trebuie considerat numai furnizor de resurse şi servicii,acesta având o funcţie fundamentală pentru societate aceea de menţinere a vieţii - baza întregii activităţi economice (fig.5.2.) Alte resurse de[euri netratate

aer ap ă spaţi u alte resurse naturale

Resurse de mediu

deşeuri epurate deşeuri netratate

Consumuri PRODUCŢIE intermedia r

şiBunuri servicii

Consum final

 Tratarea deşeurilor epurare, reciclare

Fig. 5.2. Schema simplificată a circuitului resurselor (după  J. P. Barde - Economie et politique de l’environment, Presses Universitaires de France, Paris, 1992 preluat din C. Negrei Economia mediului, 1996) 5.3. Economia - sistem deschis Sistemele deschise cum este şi cel economic (ca şi cele biologice, sociale) se bazează pe  proprietăţile homeostatice, (proprietatea unui organism de a menţine în limite foarte apropiate, constantele mediului intern, propriu), datorită cărora, 22

enti ntitatea (sistemul) poate să menţi nţină mec eca anism nisme ele de autoreglare dinamică, şi evoluţia la stadii de mare complexitate. Caracterul ireversibil al proceselor economice Anal Analiizare zarea a proc proces esel elor or ec econ onom omiice baz bazate ate pe legi egile şi principiile termodinamice, scoate în evidenţă caracterul dinamic şi ireversibil. Proce cesu sull ec eco onomic este ste, evident entropic pic1 şi nu mecanicest. Întrucât legea entropiei domină toate transformările materiale, procesul economic se dezvoltă într-un mod ireversibil, dar fiind un sistem deschis spre mediul exterior pen pentru a primi mater terii prime şi ener erg gie, este ste ferit de o degradare antropică în raport cu sistemele fizice izolate. Sist Sistem emul ul ec econ onom omic ic evol evolue ueaz ază ă în fieca fiecare re etap etapă ă pe baza baza resu re surs rse elor ca cant ntiitati tative ve şi ca callitat itatiive, ve,ia iarr în ireversabilitatea proc proces esel elor or ec econ onom omic ice e un loc loc deos deoseb ebit it îi oc ocup upă ă mediul care trebuie să constituie un element de continuitate, deci reprezintă o condiţie sinequa non. non. Etapele staţionare şi entropia sistemului economic Spre Spre deos deoseb ebir ire e de sist sistem emel ele e vii vii (biol (biolog ogic ice), e), ce cele le so soci ciooeconomice,datorită organizării umane, au capacitate de decizie şi reglare prin retroalimentare socială deci,cu posibilitati mari de adaptar adaptare e dinami dinamică că la schimb schimbări ările le în raport cu mediu, mediu, aşa aşadar dar posibilitatea prevederii dezechilibrelor şi controlarea lor. Stadiul staţionar  pe care tind să-l atingă sistemele şi deci reduce ucerea entr ntropi opiei, se poate compar para cu dezechilibru controlat . Stadiul staţionar este apreciat ca finalul inevitabil al unei faze de creştere ce dec decurge urge din trăsătur ătura a progresivă a procesului (în cazul nostru, procesul economic) şi corespunde unui moment când economia devine ireversibilă la fluctuaţiile substanţiale (interne şi externe) anulănd tendinţa de instabilitate inerentă sistemului economic necontrolat. În lucrarea”Limitele creşterii”,Clubul de la Roma propunea pentru pentru stadiu stadiull staţi staţiona onar, r, echilibru echilibru global global,, co conc ncep eptt prin prin ca care re populaţia şi capitolul trebuie să rămână constante, sub acţiunea forţelor de echilibru. Din conceptul de echilibru global a rezultat sintagma “c “cre reşt şter erea ea zer ero”  o” ,ceea ce înseamnă, blocarea dezvoltării şi distribuţiei la nivel planetar.  Totodată şi o creştere economică exponenţială, nelimitată,   înt întrr-o o lume ume fini finită tă,d ,dec ecii cu re resu surs rse e limi limita tate te es este te impo imposi sibi bilă lă.. Economistul N. Georgescu Roegen (Energia şi mitul economiei mărime termodinamică de stare a sistemului fizic a cărui valoare creşte în urma unei transf transform ormări ări ireversi ireversibile bile a unui sis sistem tem izolat izolat sau rămâne rămâne consta constantă ntă în urma urma unei transformări reversibile. 1

23

1975), afirmă că un sistem echilibrat, după un timp îndelungat poate să se dezintegreze şi deci nu este de dorit un stadiu staţionar,ci unul decadent , care ar însemna angajarea pe calea dezordinei şi a entropiei. Dar, pentru frânarea tendinţei entropice, trebuie promo promovat vate e struct structuri urile le organi organizat zate e şi capacit capacitate atea a de creaţi creaţie e a societăţii umane. 5.4. Resursele de materii prime şi energia ecologico-economice 5.4.1.Modele ecologico-economice

Modele ecologico-economice sau economico-ambientale în care sunt luate în considerare balanţa materiilor prime (balanţa mater ateria iale lellor or), ),po pott fi ca cant ntit itat atiive sa sau u ca callitai itaiv ve, stati tatice ce sa sau u dinamice, descriptive, prospective, etc, acestea în funcţie de obiectivul urmărit. Modelul cu implicarea balanţei materiale, energia este o formă de exprimare a interacţiunii dintre procesul economic şi mediu, de continuă transformare a materiei şi energiei, care are PRODUCŢIE ca re rezu zult ltan antă tă degr degrad adar area ea unei unei părţ părţii a ener energi giei ei sub sub form forma a căld că ldur uriii neut neutiiliza lizabi bile le ce ceea ea ce duce duce la cre creşter şterea ea entr entrop opie ieii 2 sistemului, în conformitate conformitate cu legea a 2-a a termodinamicii . Activi Activităţ tăţile ile econom economice ice (confo (conform rm model modelulu uluii Karl Karl - Göran Göran Mäle Mälerr - fig. fig. 5.3.) .3.) exer exerci cită tă as asup upra ra me medi diul ului ui o pres presiu iune ne prin prin subvalorificarea resurselor de bază şi transferarea de reziduri Fr orta rtanatura deurale mle unc uncaşi creşte (rezul (rezultat tat - suprae supraexpl xploat oatare area a res resurs urselo elor nat creşterea rea rezidurilor care se difuzează în mediu). Bunuri nuri şi servici icii ApelândReziduri la prima lege a termodinamicii (transformarea şi conservarea energiei) şi la cea a constanţei vii (la Reziduri (Zsubstanţei t) scara de timp geologic şi nivel planetar, cantitatea de biomasă existentă în biosferă rămâne constantă) rezultă că acumularea temporală de energie sub formă de fonduri şi stocuri, cantitatea de reziduri transferate mediului prin sistemul economic se poate echivala cu resursele naturale extrase. Fig. 5.3. Fluxul Fluxul material (după Karl - Göran Mäler Environmental Economics, Univ. Press, London 1974) preluat din C. Negrei - Economia mediului 1996)

24

Relaţii: Resu Resurs rse e primar primare e - pentru sectorul de producţie de  producţie: : S+Zt+D = C+G+Ve+Zp - pentru sectorul de consum: consum: C = Zt + Zh - pentru sectorul gestiunea mediului: Ve = e unde S+D = G+Zp+Zh+e → S - (Zp+Zh+e) = G - D = N unde semnificaţia simbolurilor este: S - resurse primare e - protejarea mediului Zt - reziduuri din din servicii N - acumularea netă de capital Zh - reziduuri din consumAcumulare K - serviciile capitalului deY - servicii Zp- reziduri din producţie capital D - capital Lp - forţă de muncă C - bunuri şi servicii Ve - imput imputur urii pentr pentru u prot protej ejar area ea mediului G - investiţiiProtejare brute Lp - fortă Fde orţa rţamuncă de munc unca În această idee menţinerea capacităţii de suport a Reziduri (Zh) mediului (e) pentru sist sistem emel elor or natu natuir iral ale e ca care re sunt sunt afec afecta tate te de expl exploa oata tare rea a şi valo valori rifi fica care rea a ca capi pito tolu lulu luiiGestiunea natur natural al se impun impun câtev câteva a acţiuni iuni şi anume: mediului - tratarea reziduurilor pentru recuperare şi reciclare;

25

Servicii (Y)

- raţionalizarea producţiei şi consumului (cantitativ şi structural); - îmbunătăţirea proceselor tehnologice în scopul creşterii produselor finite în raport cu materiile prime şi energia folositeoptimizarea raportului input/output. În acţiunea de recuperare / reciclare trebuie să se ţină cont nu numai de criterii economice, ci şi de stocul limitat al resurselor naturale, de capacitatea de asimilare a reziduurilor şi de a depune de surse externe de entropie mică. 5.4.2.Disponibilul de resurse naturale Unele teorii economice clasice promovate de Malthus   Thomas (1766 -1834), James Mill (1773-1836), D.Riccardo (1772-1823) privind epuizarea resurselor naturale, marginalizate datorită progresului societăţii bazată pe ştiinţă şi tehnologie, sunt în actualitate. Anii ’70 ai secolului XX au marcat amplificarea crizei mediului (ecocrizei) şi limitele creşterii economice; epuizarea resurselor naturale, degradarea mediului au adus în atenţia specialităţilor două concepţii-creşterea zero, (Clubul de la Roma) şi deci oprirea (staţionarea) sistemului economic mondial,pe de o parte şi modelul latino-american al Primul principiu al termodinamicii este legea transformării şi conservării energiei; al doilea principiu-este existenţa unui sens unic pentru transformarea sistemelor fizice; al treilea principiu este imposibilitatea atingerii temperaturii “0” absolut printr-un număr finit de transformări. 2

Fundaţiei Barriloche (H.I. Barnett and C.Marsei-Scarciti and Growth, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1963) care promovează conceptul de reorganizare economico-socială mondială (distribuţie echitabilă la nivel planetar). Resurse regenerabile ca solul privit printr-o cultivare antiecologică (monocultură, pesticide etc.) poate să treacă în resursă epuizabilă; la fel şi apa. Unele resurse neregenerabile - cele minerale pot fi recuperate şi reciclate parţial. Resursele energetice - prin transformări unidirecţionale nu se pot recupera. 5.4.3. Penuria de resurse naturale şi folosirea lor  optimă 26

Tehnicele moderne de extragere a resurselor neregenerabile duc la scăderea preţului de producţie şi deci la intensificarea exploatării (supraexploatarea), ceea ce are drept consecinţă diminuarea stocurilor şi intensificarea efectelor ecologice, deci efecte secundare pe termen lung. Aspectele de mai sus aduc în atenţie două opţiuni fundamentale: - evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare dar şi a satisfacerii generaţiei prezente; - evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare pentru ele  înşele. Primul aspect reflectă conservatorism şi nu presupune o rată “0” de reducere a creşterii economice, deci opţiunea pentru necesităţile actuale şi deci dreptul generaţiilor viitoare rămâne o problemă de etică şi nu economică. 5.4.4. Creşterea continuă a necesarului de resurse naturale

Printr-o exploatare progresivă a resurselor naturale (în regim public şi privat), se ajunge treptat la epuizarea acestora şi degradarea mediului. Prin epuizarea resurselor cu calităţi superioare se apelează la cele cu calităţi inferioare, ceea ce presupune pentru atingerea parametrilor de producţie, să se extragă cantităţi mai mari şi consumuri de energie mari şi evident accentuarea degradării mediului (ex. - sulful din Munţii Călimani, minereurile de fier de la Roşia Poieni, lignitul din bazinul Motru - Rovinari etc.). De asemenea, în condiţiile de mai sus bilanţul şi randamentul energetic al procesului de conversie energetică descreşte. În sistemul actual economic, cererea de resurse tot mai mare determină reducerea stocului de resurse degradare a mediului, instabilitate economică, socială şi politică. 5.4.5. Dezechilibre ecologice, tehnologice

Particularitatea homeostatică, rezistenţă şi adaptare la schimbări, tendinţa de stabilizare, maturitate şi echilibru dinamic al ecosistemelor naturale depind de diversitatea speciilor care le conferă capacitate ridicată de organizare. 27

Relaţia dintre biodiversitate şi entropie este invers  proporţională. Impactul activităţilor umane asupra proceselor naturale se constituie în externalitate care afectează rezistenţa intrinsecă a unui ecosistem. Un ecosistem agricol este, de regulă, puţin diversificat fapt ce impune pentru menţinerea stadiului de echilibru controlat, aporturi externe (energie mecanică, îngrăşăminte, pesticide etc.). Extragerea (exploatarea) şi restituirea în mediu a resurselor neregenerabile, progresiv, determină impact negativ asupra mediului, şi creşterea riscului ecologic care se manifestă,   îndeosibi, prin pierderea stabilităţii şi bioproductivităţii ecosistemului natural.  Tehnologia, progresul acesteia joacă un rol important în evoluţia descrescătoare a costurilor pe unitatea de resursă extrasă dar şi o creştere a consumului energetic şi deci la o diminuare a stocului. 5.4.6. Economie şi ecoenergie

Conceptul de ecoenergie se referă la stabilirea şi economisirea fluxului de energie folosit de societatea umană, astfel încât să evite apariţia stărilor conflictuale dintre activităţile economice şi ciclurile naturale. Ecoenergia reprezintă o extrapolare la nivelul ecosferei a conceptului de bioenergie folosit în biologie (acesta reprezintă bilanţul energetic al unei celule vii, a interacţiunii moleculare, a conservării şi reglării fluxurilor energetice ca o condiţie a menţinerii echilibrului dinamic, a structurii pe fondul schimbului de energie, materie şi informaţie cu mediul înconjurător). H.T.Odum (Environment, Power and Society, John Wiley and Sons, New York, 1971) este un promotor al studiilor energetice  în sistemele naturale şi umane. Acest concept, poate fi extrapolat la nivelul deciziilor politico-administrative, publice, în ce priveşte opţiunile alternative privind gestiunea resurselor naturale, gestiunea mediului. Societatea umană, pe măsura dezvoltării progresului tehnic, a înregistrat o creştere continuă a consumului specific zilnic pe persoană de la 2000 kcal/zi în societatea agricolă tradiţională, la 12000 kcal/zi la cea agricolă avansată, la 70000 28

kcal/zi în perioada revoluţiei industriale la 25000 kcal/zi în societatea industrializată modernă. În anii ’70, ţările industrializate care însumau, 30% din populaţie consumau peste 80% din energia la nivel mondial. 6. Raportul dintre mediu şi structurile economice 6.1. Economia tehnologie

naturală/economia

bazată

pe

Pentru a analiza dezvoltarea economiei în decursul timpului, instrumentul /pârghia, prin care se poate urmări etapele acesteia este energia, adică sursele de energie utilizate pentru producerea bunurilor necesare societăţii umane. În acest context se poate lua în consideraţie relaţia omnatură care a evoluat de la faza (etapa) de biocenoză adică reglarea echilibrului între om şi natură, primul făcând parte, fiind un component al ecosistemului natural. Într-o etapă următoare, omul se distanţează, el este conştient de puterea lui şi crează propriile ecosisteme a căror beneficiar este numai el (agroecosisteme). Acest moment de trecere, “de divorţ” cu natura de către om s-a produs atunci când aceasta a putut gestiona o cantitate mai mare de energie exosomatică. Pentru satisfacerea nevoilor, omul plus societatea umană a căutat şi a modificat treptat structura bazei energetice, de la sursele energetice reînoibile la cele nereînoibile care permit concentrarea, mobilitatea şi accesibilitatea într-un timp dat (zi, an, etc). Dorinţa, tendinţa omului de a fi cât mai independent în problema asigurării bunurilor de strictă necesitate faţa de condiţiile uneori aleatoare oferite de mediu a condus la artificializarea agroecosistemelor, fapt ce a impus multiplicarea verigilor cu suport energetic (unelte agricole, mecanice,   îngrăşăminte chimice, ierbicide, energie termică, electrică) şi deci intensificarea procesului de autofagie cu reversul degradarea mediului natural. Dacă o lungă perioadă de timp, între natură şi om a existat o relaţie de “neânţelegere”,”nearmonizare”, se poate afirma că   în etapa actuală asistăm la un proces de “reconciliere”, de  înţelegere şi armonizare a relaţiilor dintre om şi natură (tabel 6.1.).

29

 Tabel nr.6.1. Evoluţia ipotetică a consumului de energie

(după A. Avramescu şi P. Cartianu,1985)

Felul consumului în Mcal/zi N r cr t

Omul în diferite perioade istorice

1 2

Omul primitiv Omul preistoric

3

Anul Alime n aprox.  Taţie

-1 mil. 10000 0 -5000

Alte nevoi personale

2 3

Primii 4 agricultori 4 Agricultori +1400 6 5 Omul industrial +1875 7 6 Omul +1970 10 tehnologic (+) (-) raportare la anul naşterii lui Iisus Mcal = 106 calorii; Gcal = 109 calorii

Agricult  Total şi  Transpo Gcal/an industri rt e

2

-

-

0,730 1,825

4

4

-

4,380

12 32 66

7 24 91

1 14 63

9,490 53,655 83,950

6.2. Structurile economice în viziune ecologică

Dinamica structurilor economice are la bază rata de  înlocuire a unor mijloace tehnice datorită uzurei fizice şi morale - respectiv a capitolului şi coeficientului de înlocuire a capitolului total. Coeficientul de înnoire se exprimă ca raport între volumul investiţiilor şi cel al capitolului existent. Acest coeficient de  înnoire se exprimă ca raport între volumul investiţiilor şi cel al capitolului existent şi poate fi mai mare sau mai mic decât rata de înlocuire a capitalului (mijloacele fixe). Într-o viziune ecologică se poate formula astfel modelul de analiză a structurilor economice. Q = f(K) şi Ep = f(K) Q Ep tehnic activ; Q = f(K)  în care: K = fondul şi stocul de capital convex Q = produsul intern brut (PIB); Ep = volumul emisiilor poluante. Deci, orice creştere a capitalului este însoţită Ep de = creşterea f(K) emisiilor poluante (fig 6.1.) concav  Timp 30

Fig.6.1. Relaţia dintre Q şi Ep Subliniem faptul că acesta curbă concavă crescătoare a lui Ep = f(K), nu trebuie confundată cu procesul de poluare ca proces cumulativ chiar şi atunci când nivelul capitalului nu se modifică.  Î ntrucât poluarea mediului se produce atât prin procesul de producţie cât şi prin cel de consum (productiv/neproductiv), volumul emisiilor poluante poate fi exprimat prin modelul: Ep = qc (Q - S) + qf Q în care qc = coeficientul de contaminare datorită consumului (kg.deşeuri/1000 PIB) qf  = coeficientul de contaminare datorită procesului de producţie de bunuri şi servicii (kg.deşeuri/1000 PIB) S = volumul economiilor pentru investiţii Q = produsul intern brut (PIB) Calitatea mediului se poate aprecia prin gradul de contaminare (D) care se exprimă prin concentrarea deşeurilor pe unitatea de volum (m3apă, aer, etc.) sau suprafaţa (ha, km2). D = Ep / V(S) - h Ir - Cd unde (kg.deşeuri afectat (sporirea mediului).

V(S) - volumul sau suprafaţa afectată h - eficienţa investiţiilor pentru depoluare anihilate, leu, alte monede investite). Cd - capacitatea de diluţie aferentă sistemului Ir

-

volumul investiţiilor capacităţii de

pentru depoluare diluţie aferentă

31

Echilibrul staţionar ecologic / economic presupune ca variaţia concentraţiei medie anuală a deşeurilor (D) cât şi a capitalului (K) să fie 0 D = 0 → Ep / V(S) - h Ir - Cd = 0   în care

V(S) - volumul sau suprafaţa afectată h - eficienţa investiţiilor pentru depoluare (kg.deşeuri/leu investit) Ir - volumul investiţiilor pentru depoluare /sporirea capacităţii de diluţie. Cd - capacitatea de diluţie a ecosistemului

natural.  Tipurile de restructurare economică în raport cu calitatea mediului pot fi: 1. restructurarea prin investiţii cu acelaşi nivel economic are ca efecte-creşterea fondului şi stocului de capital tehnic;creşterea volumului emisiilor poluante şi reducerea calităţii mediului; 2. restructurarea prin scoaterea din funcţiunea unuei părţi din capital cu efecte-scăderea fondului şi stocului de capital (cu consecinţa scăderii producţiei) scăderea volumului emisiilor poluante şi refacerea calităţii mediului; 3. restructurarea prin modificări calitative cu efecte fondul şi stocul de capital nu se modifică semnificativ; creşte calitatea mediului prin scăderea nivelului emisiilor. Deci, raportul dintre structurile economice şi calitatea mediului se impune a fi analizată în amândouă sensurile.Creşterea volumului de investiţii pentru depoluare atrage o scădere a volumului de investiţii pentru producerea de bunuri şi servicii. 6.3. Structurile economice din România în viziune ecologică Raportul dintre structurile economice şi echilibrul ecologic poate fi evaluat pe baza câtorva criterii: - consumul de resurse, respectiv presiunea exercitată asupra stocului de capital natural; - volumul emisiilor poluante care se răsfrânge asupra calităţii mediului; 32

- eficienţa activităţilor economice ca reflectare a capacităţii de finanţare a costurilor ecologice. Baza resurselor (stocurilor) naturale ale României în condiţiile geografice o constituie resursele regenerabile: - suprafaţa agricolă de 14,8 mil. ha din care 36% o constituie terenurile de categoria I şi II, raportată la numărul de locuitori, reprezintă 0,69 ha/loc. - pădurile 6,3 mil.ha 26,7% din teritoriul ţării din care 69% foioase şi 31% răşinoase; - apele de suprafaţă (râuri interioare) 40 miliarde m 3/an (stoc folosit 12,5 miliarde m 3/an) la care se mai adaugă 20 miliarde m3/an din Dunăre, 9 miliarde m3, ape subterane din care se pot folosi anual 5,7 miliarde m 3. La acestea se cuvine să menţionăm resursele neregenerabile- cărbuni, petrol, gaze naturale, minereuri feroase şi neferoase, săruri de precipitaţii (sare, gips). Se apreciază că nivelul şi gradul de afectare a echilibrului ecologic al României prin economie nu este agresiv în raport cu capacitatea mediului, unele situaţii, tendinţe pot fi limitate printr-un program coerent de restructurare, printr-o abordare globală. Această apreciere trebuie să fie susţinută printr-o analiză care să ia îm considerare criteriile: - raportul dintre nivelul dezvoltării economice şi cel de afectare a echilibrului ecologic; - intensitatea acţiunilor de impact asupra mediului în contextul întârzierii programelor de restructurare economică. Dacă se ia în considerare primul criteriu se apreciază că volumul redus de capital are să retehnologizeze procesele de producţie, poate duce la stări avansate de dezechilibre de medii şi protejare a stocului de resurse. La nivelul anului 1994 contribuţia la PIB în România era de 32,3% industria, 20,1% agricultura şi 11,7% comerţul.. Deci, industria deţinea rolul predominant în relaţia activitate economică/mediu. În condiţiile unei gestionări centralizate a structurilor economice şi a rolului nesemnificativ al  pieţei, problemele critice de mediu sunt într-o situaţie încă puţin rezolvabile. Din industrie, 13,3% din PIB s-a obţinut prin energia electrică, termică bazată pe lângă combustibilii tradiţionali (cărbune, petrol, gaze naturale) şi pe energie nucleară şi hidroenergie. 33

Dacă ultimele două componente sunt mai puţin poluante, primele, cu deosebire cărbunele şi petrolul, se caracterizează prin grad mare de uzură fizică şi morală a utilajelor şi emisii poluante.Din producţia energetică 30% s-a bazat pe import, deci import şi de poluanţi. În agricultură, înainte de 1989, în condiţiile unei structuri cooperatist-socialiste s-au manifestat câteva consecinţe cu impacte negative asupra mediului: - extinderea arabilului cu circa 300 000 ha prin desecarea unor zone umede cu o biodiversitate ridicată; - creşterea producţiei de cereale, deşi printr-o agricultură extensivă, dar cu suprasolicitarea solului cu îngrăşăminte chimice şi pesticide; - supradimensionarea fermelor zootehnice ,dar cu lipsa instalaţiilor de epurarea apelor reziduale. România are şanse de echilibrare ecologico-economică prin; - concentrarea industriilor poluante unde se pot lua măsuri de control; - calitatea terenurilor agricole printr-o utilizare raţională poate asigura şi depăşi consumul intern de produse agroalimentare; - extinderea serviciilor şi cu deosebire, a celor turistice; - generarea economiei de piaţă şi respectiv alocarea echilibrată a resurselor.

7. Mediul şi mecanismul economic

Întrucât mediul ca sistem este considerat prin lege un bun public, mecanismul economic (indiferent că este vorba de o piaţă privată sau de stat), până în prezent, a promovat exploatarea neraţională a bunurilor şi serviciilor de mediu, valoarea acestora fiind menţinute în afara pieţii. În viitor, optimizarea folosirii resurselor de mediu nu va avea un suport corespunzător, dacă nu se reconsideră statutul unor bunuri libere considerate nelimitate, cum ar fi aerul şi apa (spre exemplu) în bunuri economice (cantitatea de aer nu se diminuează dar calitatea devine o opţiune economică deoarece trebuie menţinută prin suporturi financiare). 34

Pentru promovarea unei exploatări raţionale a resurselor de mediu în concordanţă cu cerinţele menţinerii echilibrului ecologic, a bioproductivităţii ecosistemelor se impune intervenţia statului sau a tranzacţiilor de piaţă care să joace rolul de negociator între părţile implicate. De regulă, externalităţile de mediu reflectă interdependenţe care nu se negociază, care sunt extracomerciale şi acest fapt deformează starea de optim prin subevaluarea costurilor sociale. Costurile sociale constituie pierderi directe sau indirecte, suportate de o colectivitate sau societatea în ansamblu, datorită activităţii economice care se supune principiului minimizării costurilor  private şi respectiv maximizării profitului. În situaţia în care costurile sociale sunt superioare celor private rezultă o deseconomie externă şi care implică stabilirea unor impozite, reducând producţia unui bun şi invers, atunci când costurile sociale sunt inferioare celor private rezultă o economie externă, atrăgând o subvenţie bugetară pentru producător. Procesul de degradare a mediului ca urmare a intensificării şi complexării activităţii umane impune ca societatea umană să opteze pentru controlul acestui proces, să stabilească o scară a gradului de degradare pentru a putea lua deciziile corespunzătoare pentru suportarea costurilor de către societate sau de către un anumit producător. Sub aspect economic, există un punct de echilibru între costurile degradării şi beneficiile producătorului. Trebuie să se admită faptul că nu există activităţi economice fără efecte negative asupra mediului şi deci se impune opţiunea pentru un anumit grad al degradării mediului. Echilibrul optim în situaţia menţionată este dat de nivelul în care utilităţile consumatorului sunt egale cu costurile   producătorului fapt ce permite să se ajungă la optimizarea bunăstării. Abordarea economică a degradării mediului se bazează pe capacitatea de asimilare şi reciclare a mediului şi pragul la care se depăşeşte această capacitate.Odată depăşită capacitatea, degradarea capătă sens economic. Mai trebuie să se reţină faptul că poluarea este un “rău” care este imposibil de eliminat şi deci necesitatea stabilirii unui nivel optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile. În determinarea nivelului optim de poluare se ia ca necesitate obiectivă maximizarea bunăstării sociale (B). 35

Bunăstarea socială se consideră suma producţiei naţionale nete de bunuri şi servicii (publice şi private), pentru consum şi investiţii (P) şi valoarea serviciilor nete de mediu (A). Deci, B=P+A Stabilirea punctului (nivelului) optim implică evaluarea costurilor de control şi a prejudiciilor aduse mediului prin poluare. Dacă este mai facil de stabilit costurile costurile de control prin investiţiile şi mijloacele destinate procesului de control la nivelul pieţii, cele privind prejudiciile privind bunurile şi serviciile de mediu nu pot fi apreciate atât de uşor în termeni monetari. În cel de-al doilea aspect se apelează la reglementări prin norme şi standarde de mediu. Aprecierea din punct de vedere a stării mediului se poate face de pe poziţia economiei bunăstării cum s-a prezentat mai sus, sau de de poziţia economiei neoclasice. În concepţia neoclasică problematica mediului este privită ca o externalitate negativă care se cere a fi internalizată, deci de a corecta efectele externe până la atingerea unui nivel compatibil cu satisfacerea necesităţilor umane. Faţă de poziţia analizată mai sus, respectiv a nivelului optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile, există şi o  poziţie radicală “ecologistă” care susţine politica nivelului zero al poluării şi indirect a creşterii economice zero şi deci în concepţia radicală, optimul social poate fi atins numai în condiţiile unui nivel “0” de poluare. În concepţia nivelului “0” de  poluare dacă nu se pot rezolva tehnologii curate se ajunge la o stagnare a activităţii economice. O politică de mediu coerentă trebuie să aibă ca obiectiv principal reducerea la zero a accidentelor  (dezechilibrelor) ecologice şi a stabili optimul economic şi social. Standardele privind calitatea mediului trebuie să se bazeze pe criterii de securitate ecologică, optimul economic şi tehnologic care să protejeze mediul. 8. Mediul şi modelele de dezvoltare economică durabilă

Modelele de dezvoltare economică se pot grupa în modele cantitative şi modele calitative. 36

Din prima categorie de modele fac parte cele marxiste şi cele liberale iar din a doua cele care includ ecodezvoltarea, dezvoltarea autocentrată, dezvoltarea durabilă. Caracteristicile modelelor cantitative:

- alocarea resurselor se face prin preţ sau prin planificare centralizată; - strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe analiza cost-beneficiu; - criteriul de performanţă este cel al maximizării profitului pe termen scurt şi mediu; - suveranitatea consumatorului; Caracteristicile modelelor calitative:

- în alocarea resurselor este implicată piaţa dar şi puterea publică; - strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe maximizarea fluxului energetic; - criteriul de performanţă este minimizarea entropiei; - rolul educaţiei consumatorului. Caracterul complex al dezvoltării durabile:

- economic, social şi ecologic face ca acest concept să fie pentru început şi pentru o mare parte a societăţii un black box  sau o cutie a pandorei2 în sensul bun şi nu rău. Dezvoltarea durabilă în această etapă ori este o cutie neagră ori este numai speranţă. Credem că sunt ambele aspecte. În prezent sunt mai multe curente, puncte de vedere în privinţa dezvoltării durabile şi care se grupează în: - dezvoltarea conceptuală şi operaţională care are la bază abordarea economică; - a doua se bazează pe abordarea ecologică. Ambele curente îşi concentrează demersul pe două probleme: - luarea sau nu în calcul a dimensiunii ecologice a dezvoltării durabile; - raportul dintre raţionalizare (producţie-consum) şi dezvoltare durabilă (fig.8.1). Pandora, în mitologia greacă este prima femeie creată de zei şi care lansată pe pământ a fost  înzestrată cu o cutie primită în dar de la Zeus. Cutia conţinea toate relele sau toate lucrurile bune. Prin deschiderea cutiei, conţinutul s-a împrăştiat rămânând pe fundul acesteia numai speranţa. 2

37

Durabilitate ecologica

Abordare ecocentrica Model modificat Raţionalizare Abordarea şcolii substanţială

de la Londra Model existent

Abordare

economico

Raţionalizare procedurală

ecologică

Abordare economică convenţională

Fig.8.1. Diverse abordări ale dezvoltării durabile (după Sylvie Faucheaux, GéraldineDurabilitate Froger, Jean-Françoi Noël: Quelle hypothése de rationalité pour le développment soutenable, în Economie Appliquée, tome XLVI - nr.4/1993, preluat din C. Negrei 1996). Se remarcă din modelul 8.1. că axa verticală este marcată de doi poli - durabilitate economică şi ecologică. Caracterul ecologic al durabilităţii poate să fie - foarte slab (durabilitate economică), slab (durabilitate economică modificată), puternic (durabilitate ecologică-economică). Axa durabilităţii reprezintă câmpul de aplicare a raţionalizării, iar axa raţionalizării exprimă natura acesteia substanţială sau procedurală. Intersecţia dintre cele două axe reprezintă câmpul unde cele două poziţii extreme ale durabilităţii pot eşua. Raţionalizarea substanţială în accepţiunea abordării neoclasice a problemelor economice înseamnă raţionalizarea economică substanţială iar durabilitatea este concepută de aşa manieră încât creşterea bunăstării generaţie actuale să nu afecteze, să nu reducă bunăstarea generaţiei viitoare. Menţinerea constantă a venitului în raport cu consumul sau  în raport cu stocul global de capital (capital uman, tehnic şi natural). Raţionalizarea procedurală constă în a formula obiective, subsumate (corespunzând ) unui obiectiv global,pentru care trebuie să se caute cele mai potrivite mijloace de realizare.Spre exemplu, dacă obiectivul global este dezvoltarea durabilă (care 38

nu este măsurabilă direct) se pot stabilii obiective intermediare (ecologice, biofizice, sociale economice). Abordarea ecocentrică a dezvoltării durabile are ca premiză   prezervarea naturii ca un scop în sine şi nu scopul bunăstării pentru generaţiile viitoare. Susţinătorii ecocentrismului condamnă concepţia neoclasică prin care mediul este considerat ca o rezervă infinită de resurse şi cu o capacitate nelimitată de asimilare a deşeurilor, deci o respingere a antropocentrismului. Ş coala de la Londra, invocată în model, a sesizat faptul că nu se   poate economie fără ecologie şi nici ecologie fără economie. Economiştii şi ecologiştii  au renunţat la poziţiile reducţioniste, dezvoltând modele care includ durabilitatea ecologică ca factor limitant în raport cu alte forme de durabilitate, dar fără ai conferi rol determinant, exclusiv. În acest context se impun cel puţin două restricţii în procesul de decizie: - nedepăşirea capacităţii de asimilare a substanţelor poluante de către un ecosistem (aplicarea analizei cost-beneficiu pentru identificarea variantei optime); - menţinerea stocului de resurse şi deci includerea în model a criteriului de conservare a imput-urilor de resurse naturale în economie. Şcoala de la Londra concepe prezervarea naturii într-un mod în care mediul să funcţioneze ca sistem suport pentru activitatea economică deci o durabilitate asociată cu raţionalizare limitată. Barbier şi Markandia (1990) au elaborat un model al dezvoltării durabile în care rata de degradare a mediului (S) se poate exprima: S = f [ (W

−

A ) •( R − G ) + E ]

 

în care:

W - fluxul deşeurilor A - fluxul de asimilare a deşeurilor de către mediu R - fluxul resurselor reînoibile G - fluxul producţiei biologice E - fluxul resurselor epuizabile Funcţia “f” este presupusă crescătoare, convexă. Variabilele (W, A, R, G, E) marchează: - legături în activitatea economică C (W, R, E) - legături în productivitatea naturală X (A, G), C reprezentând consumul şi X stocul de capital natural. 39

Autorii modelului fixează nivelul minim al calităţii mediului sub care sistemul socio-economic riscă să dispară. Dezvoltarea durabilă se poate asigura prin intermediul următoarelor categorii de restricţii ecologice: - utilizarea resurselor naturale reînoibile nu trebuie să depăşească rata de refacere; - rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să permită înlocuirea acestora cu cele regenerabile; - volumul emisiei de deşeuri să fie inferior capacităţii de asimilare a mediului. Un comportament este substanţial raţional când este potrivit realizării unor obiective stabilite în limitele impuse de condiţiile date şi de restricţii. Un comportament este   procedural raţional când este rezultatul unei deliberări potrivite. Raţionalitatea procedurală depinde de procesul care o generază. Dacă ne raportăm la obiective, la conţinutul deciziei, raţionalitatea este de tip substanţial, iar dacă raportăm la   procedeul de stabilire a deciziei, raţionalitea este de tip  procedural. Primul tip riscă, poate duce la dezastre ecologice, în timp ce al doilea, oferă stabilirea obiectivelor optimale. Trecerea de la raţionalizarea substanţială la cea  procedurală se datoreşte incertititudinii. Cu cât o decizie este mai incertă cu atât riscă să fie ireversibilă prin efecte. Dezvoltarea durabilă se confruntă cu incertitudini, cu complexităţii, ireversabilităţi, datorită criteriilor multidimensionale (economice, ecologice, sociale, politice) precum şi a caracterului globalist al efectelor. 9. Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul economic 9.1. Conceptul de resursă de mediu

Resursa este definită - în general - ca “ceva care este folositor şi evaluabil în condiţiile în care se găseşte” . Resursa se găseşte în mediu / natură în stare originală / nemodificată, în această stare ea intră în procesul de producţie sau direct în consum.

40

Având în vedere cele două atribute ale resursei - folosirea şi evaluabilitatea în termeni monetari se poate face o diferenţă, o precizare faţă de ce nu este resursă, un anumit bun / produs. Sub aspectul utilizării, nu poate fi considerată o resursă ceva ce nu are o anumită folosinţă sau ce nu este încă cunoscut-dimensionat, doar presupus. Al doilea aspect / atribut cel al evaluabilităţii în termeni monetari rezultă că nu poate fi considerată o resursă - ceva ce este disponibil într-o cantitate / volum mult mai mare decât  cererea. O subliniere este şi aceea că resursa are un aspect  dinamic dat de noile informaţii privind starea, calitatea şi cantitatea resursei de raritatea acesteia şi de tehnologia existentă la un moment dat. O altă subliniere este aceea că nu poate fi considerată o resursă, un produs din combinarea resursei, capitalului, tehnologiei şi forţei de muncă, deci realizat dintr-un proces de producţie. Reluând acea trăsătură a resursei raritatea respectiv ce nu este rar nu este o resursă, rezultă raportul dintre limita resursei şi cerinţa cantitativă. În acest context, resursa are un preţ de utilizare dat de raritatea / limitele ei. În condiţiile caracterului nelimitat al ofertei resursei, aceasta devine liberă la consum şi deci nu are valoare. Sub aspect dimensional resursa dispune de patru atribute: calitatea, cantitatea, timpul şi spaţiu.

Deci, o resursă se caracterizează printr-o anumită cantitate şi calitate într-un timp / perioadă determinat şi localizată într-un spaţiu bine precizat. Dacă ne raportăm la activităţile economice şi mediu rezultă că şi capacitatea de asimilare a deşeurilor este o resursă. Este cunoscut faptul că mediul are o anumită capacitate de absorbire a poluanţilor produşi de activitatea socio-economică în limitele unei calităţi a mediului. Unele procese ireversibile determină deteriorări ale mediului şi deci investiţii pentru redresarea lui.   Tot în categoria resurselor  este şi funcţia estetică a mediului marcată prin peisaje deosebite, parcuri naţionale, rezervaţii naturale, această funcţie rezultată din impactul intens asupra mediului şi deci prezervarea unor peisaje şi rezervaţii pentru folosirea acestora de către om. În concluzie, în categoria resurselor de mediu intră: 41

- resursele naturale; - capacitatea de asimilare/absorbţie a poluanţilor de către mediu; - funcţia estetică a mediului. 9.2. Resursele naturale

Este cunoscut faptul că mediul/mediul geografic a reprezentat pe parcursul dezvoltării societăţii umane locul, spaţiul din care s-au luat resursele necesare activităţii umane, proceselor de producţie şi consum. Această situaţie a atras şi afectarea mediului sub două aspecte: - extragerea şi recoltarea resurselor (neregenerabileepuizabile şi regenerabile) a afectat şi afectează, în diferite grade, echilibrul natural; - prin procesele de producţie şi consumul productiv şi neproductiv al resurselor naturale rezultă poluanţi care afectează calitatea mediului. O concluzie faţă de cele două aspecte se impune respectarea/stabilirea ritmului de extragere a resurselor neregenerabile-epuizabile şi recoltarea celor regenerabile pe de o parte şi, găsirea tehnologiilor curate de producere a bunurilor şi consumul acestora, pe de altă parte. Sub aspectul durabilităţii şi capacităţii de refacere/regenerare, resursele naturale se împart în: neregenerabile-epuizabile şi regenerabile. 9.2.1. Resursele naturale epuizabile

Două caracteristici se pot desprinde pentru resursele naturale epuizabile: - stocuri bine determinate/finite; - arii geografice/locuri, identificate. Utilizarea acestor resurse trebuie să se facă în contextul sintagmei ca şi generaţiile viitoare să beneficieze de aceste resurse având în vedere că procesul de refacere este la scară de timp geologic. Dintre resursele naturale epuizabile menţionăm resurse energetice (petrol, gaze naturale, cărbuni), resurse metalurgice feroase (fier etc.) şi neferoase (aur, argint, aluminiu, magneziu, cupru, zinc, plumb etc.) Dimensiunea cantitativă a acestor resurse poate fi măsurată în termeni de masă şi volum, iar cea calitativă, de 42

regulă, prin compoziţia chimică, prin aspectele estetice. Dimensiunea calitativă este percepută diferit de către utilizator şi pentru diferite utilizări. Conceptul de rezervă, se referă la stocuri cunoscute prin explorări. Volumul/stocul rezervelor depinde de cerere/preţuri, ştiinţă/tehnologie, modele anterioare de extracţie, deci are un caracter dinamic în timp. Rezerva poate fi considerată o parte din resursa  potenţială. Preţurile pot stimula sau înfrâna volumul extracţiei după cum progresul tehnologic conduce la intensificarea exploatărilor chiar şi acelea considerate la un moment dat neeconomice. Epuizarea resursei, defineşte acea situaţie în care resursele neregenerabile nu pot fi create/refăcute în timpuri istorice/societate şi deci, exploatarea stocului cunoscut se reduce treptat până la cota “0”. De asemenea, se poate considera că un stoc disponibil la un moment dat, devine “0” în condiţiile în care costurile de extracţie şi preparare a unei resurse este mai mare decât preţul ei dinamic unitar. Conceptul de epuizare a unei resurse este relativ deoarece există, totdeauna, posibilitatea exploatării resursei respective când raportul preţuri/costuri devine supraunitar  în condiţiile în care resursa nu a fost epuizată fizic. Un parametru important al unei resurse este stocul disponibil (Sdt) la un moment dat potrivit relaţiei: Sdt

  în care: exploatării

= Sd 0 + Σ ( Ht − Rt

 )

Sd0 - stocul disponibil în momentul iniţial al

Ht - volumul descoperirilor anuale Rt - volumul extracţiei anuale În situaţia unui stoc de resursă în creştere prin descoperiri     ΣHt < ΣRt . noi şi punere în exploatare relaţia este Σ Ht> Σ Rtsau Când sensul inegalităţii se inversează ( ΣHt < ΣRt )  începe consumul stocului iniţial (Sd0) şi se ajunge treptat la momentul eliminării (epuizării) fizice a resursei. Într-un stoc disponibil se pot identifica trei etape (fig. 9.1.) :

43

γ  - ritmul cu baza fixă de

creştere a stocului

disponibil baza

lipsă schiţa

Ht - rata descoperirilor pe stocului iniţial Rt - rata extracţiei pe baza stocului iniţial

Fig.9.1. Resursa în raport cu ritmul de exploatare şi de descoperire (după G. Georgescu, 1995)   1. γ  >0, ceea ce implică Σ Ht> Σ Rt (segmentul OA în care descoperirile sunt mai mari decât extracţia ;

t Σ R, t   reprezintă 2. γ  = 0, adică Σ H= punctul critic în existenţa resursei, începerea reducerii descoperirilor în condiţiile creşterii ratei exploatării (segmentul AB).

3. γ  < 0, respectiv resursei.

ΣHt

< ΣRt

  (segmentul BC) deci epuizarea

 Timpul total de existenţă al resursei se poate sintetiza în T = T1+T2+T3. Un management adecvat ar însemna că atingerea punctului A în exploatarea resursei implică explorarea pentru noi resurse astfel încât, punctul A1 să nu marcheze o scădere de stoc. Stabilitatea stocului disponibil (Sdt) este determinat de volumul descoperirilor şi al exploatării. Volumul descoperirilor 

Descoperirea de noi resurse (zăcăminte) depinde de resursele financiare şi nivelul tehnologiei existente. În aceste condiţii volumul descoperirilor (Ht) va fi potrivit relaţiei: Ht

în care:

α

β

=C p • L

γ  

•e

C p - eforturile materiale şi financiare L - forţa de muncă 44

descoperirilor

eγ  - rata de progres tehnic α ,β - coeficienţi de elasticitate a volumului

Mărimea coeficienţilor de elasticitate (α,β) depinde de stadiul în care se află resursa  î n evoluţie. Aceştia trec din zona foarte elastică - de început a evoluţiei stocului (OA) cu eforturi minime - descoperiri importante, către zona inelastică (BC) când se fac descoperiri de volum mai mic şi cu eforturi materiale/ financiare mai mari. În aceste condiţii α,β → 0 şi Ht = 0 Cât priveşte rata de progres tehnic aceasta poate să ducă prin cercetări şi tehnologie la o sporire a stocului disponibil dar la limita maximă a volumului total de resursă creat de natură. Volumul extracţiei (exploatării)

Problema exploatării resursei, a volumului acesteia este mai complexă în raport cu cea a descoperirilor prin faptul că aceasta reprezintă un consum din stocul natural şi în acelaşi timp se constituie în resurse către verigile care se bazează pe acestea. În determinarea volumului extracţiei sunt implicaţi câţiva factori importanţi: - capitalul necesar (K) - forţa de muncă (L) - preţul dreptului de exploatare a resursei (Tx) care influenţează mărimea ratei de exploatare (Rt) - progresul tehnic sub forma ratei de progres tehnic (eγ ). Modelul ratei de exploatare poate fi: Rt = K x1. Lx2 . Tx3 eγ  unde:

x1, x2, x3 - coeficienţi de elasticitate

Preţul dreptului de exploatare (Tx) reprezintă suma de bani plătită pentru extracţia unei resurse versus conservarea ei pentru viitor. În figura 9.2. DD1 reprezintă dreapta cererii de exploatare. Axa OD1 reprezintă volumul exploatat fără a se avea în vedere 45

păstrarea pentru viitor (generaţiile viitoare). Pe axa verticală OD se reprezintă exploatarea întregii cantităţi în viitor. Panta dreptei DD1 este dată de raportul P = Pv / Pp în care Pv este costul viitor al exploatării şi P p este costul prezent al exploatării. Curba ACB reprezintă curba posibilelor combinaţii dintre exploatarea prezentă şi viitoare. Valoarea optimă a Tx este dată de egalitatea dintre rata marginală de transformare a exploatării prezente în exploatara viitoare şi panta dreptei DD1. Punctl C reprezintă valoarea optimă pentru Tx dar în acelaşi timp Tx depinde şi de timpul necesar pentru descoperirea de substituienţi pentru resursa respectivă, de intervalul de timp până la punerea în valoare a noi descoperiri. D Exploatare viitoare Ex loatare viitoare A C2

O

C

C1

B

D1 Exploatare

curentă Fig. 9.2. Raportul dintre resursa şi gradul de exploatare (după G.Georgescu, 1995) Deci Tx reprezintă echilibrul dintre T1+T2+T3=Tc+Tpc,   în care Tc = timpul necesar identificării (cercetării) şi T pc = timpul necesar punerii în aplicare. De asemenea, Tx depinde şi de volumul cheltuielilor de cercetare necesare. Prezentul şi viitorul resursei naturale trebuie să  îndeplinească două condiţii: 46

- să fie atât de mare încât să determine o folosire eficientă a resursei şi să accelereze rata de progres tehnic atât sub aspect tehnologic cât şi sub aspectul substituirii cu altă resursă; - să favorizeze în condiţii de calitate comparabilă reciclarea unei cât mai mari părţi din resursa transformată. Pentru realizarea acestor condiţii fără a afecta mecanismul de piaţă în problema resurselor se impune introducerea unei taxe pe consumul de resurse ca instrument de accelerare sau  încetinire a exploatării / consumului resursei, ca instrument de siguranţă împotriva epuizării resursei într-un timp prea scurt. În acest scop există ecuaţia (modelul) Cobb-Douglas generalizată:  y1

∆t = P t 

  în care:

factorii

•

 y 2

Ct 

 y 3

• T  x1 •

γ   e 3 t 

Pt - preţul de ofertă al resursei Ct - cantitatea de resursă reciclată  Tx1 - taxa pe consum eγ 3 - rata de progres tehnic aferentă tehnologiei consumatoare yi (y1, y2,y3) elasticitatea cererii în raport cu respectivi ( 1 ≤ yi≤ 3)

9.2.2. Resursele naturale regenerabile

Caracteristica principală a unei resurse este capacitatea ei de regenerare continuă în condiţii normale de viaţă a ecosistemului în care se dezvoltă. Aceasta practic este inepuizabilă, dar în condiţiile unor factori negativi - de impact externi, se pot produce transformări, uneori ireversibile şi chiar dispariţie. Sunt şi situaţii când anumiţi factori externi sunt stimulativi. În aceste condiţii stocul disponibil poate să se reducă, să fie stabil sau în creştere (fig. 9.3)

schiţa 9.3 lipsă

47

Fig. 9.3. Curba creşterii stocului de resurse regenerabile disponibile (după G. Georgescu, 1995) Faţă de stocul minim (Xmin) în ecosistemele naturale condiţiile şi mecanismele de funcţionare sunt de aşa manieră dimensionate încât disponibilu (stocul) de resursă are o tendinţă de creştere către un stoc maxim durabil corespunzător capacităţii mediului. În situaţia inversă, curba de scădere a stocului sub nivelul minim (Xmin) resursa tinde să dispară. Conform curbei logistice, creşterea sustenabilă (durabilă) a resursei regenerabile urmează forma unei parabole cu un punct de maximă creştere, după care creşterea sustenabilă se reduce din ce în ce mai mult până la valoare lui Xmax (fig.9.4).

schiţa 9.4. lipsă

Fig. 9.4. Creşterea sustenabila a stocului de resursă regenerabilă (după G. Georgescu, 1995) Stocul disponibil de resursă regenerabilă este dat la un moment dat t  de relaţia: Sd  = S0 + Σ ( H1τ − R1τ  )

0

undeSd şi S0 - stocul disponibil de resursă la momentul t  şi H1τ - cantitatea netă de resursă regenerată R1τ - rata de exploatare a resursei.

Cantitatea (volumul) regenerărilor (în mărime netă, adică fără pierderile datorate cauzelor naturale şi mortalităţii) este determinată de trei factori - elemente: - stocul din perioada t  (S ), imputurile datorate naturii (N ) şi imputurile datorate t  t  intervenţiei omului (O ). Conform funcţiei Cobb - Douglas, t  ecuaţia este: 48

H1τ  

d 1 = St  •

d 2

Nt 

•

d 

Ot  3

în care d 1, d2, d3 - sunt coeficienţi de elasticitate a regenerării nete în funcţie de factorii menţionaţi Rata recoltării resursei respective este dependentă, în principal, de efortul de recoltare respectiv, de costurile recoltării unui stoc disponibil la un moment dat. Efortul de recoltare (E ) t  este dat de relaţia: Et = R1t / St în care

R 1t - rata de exploatare a resursei St - stocul din perioada t

Există o strânsă legătură între efortul de recoltare (Et) şi stocul echivalent la un moment dat. Dacă se respectă ca : E t = MSY Et Efortul recoltare E2 Ep

de B

 Tc2 = Tc + Tp

A

 Tc C

 Tc1

E1 Stocul resursei 0

X2

X opt

X1 Xmax

Fig. 9.5. Relaţia dintre stocul resursei şi efortul de recoltare (după G. Georgescu, 1995) Când se respectă Et = M S Y, atunci toate punctele se găsesc pe curba OBAXmax şi reprezintă condiţia optimă de protejarea resursei. Dacă efortul de recoltare este redus în mod artificial, dreapta Tc care reprezintă costurile totale intersectează curba  în punctul C devenind în figură Tc1 şi corespunde unui stoc de resursă X1. În aceste condiţii stocul iniţial se reduce cu X 1-X0 şi cu repercursiuni asupra capacităţii de regenerare a resursei. Dacă considerăm stocul disponibil la un moment dat t  că este sub valorile managementului resursei respective, atunci se 49

impune introducerea preţului de conservare T   p şi deci creşterea costului total şi a efortului necesar. În această situaţie efortul de recoltare corespunde unui stoc de mărime X2 şi a unei drepte  Tc2 care intersectează curba în B. Stocul din anul t se va mării cu diferenţa (X0 - X2) şi rezultă că E < M S Y. Funcţia ratei de exploatare, în concluzie, va fi : R1t = Et St iar efortul de exploatare Et = K Tp eγ  Preţul de conservare este o mărime dinamică care se corelează cu rata progresului tehnic (eγ ) şi cu obiectivele de management al stocului disponibil din resursa respectivă. Pentru a influenţa consumatorul se impune o taxă de consum care să stimuleze prograsul tehnic şi tehnologic în domeniul consumului. În aceste condiţii funcţia cererii de resurse regenerabile: DG = R1t Tx eγ 

9.3. Capacitatea de asimilare a mediului Dezvoltarea socio - economică este asociată cu creşterea cantităţii poluanţilor emişi în mediu (apă, aer, sol). În acest context, calitatea mediului înconjurător se deteriorează continuu iar capacitatea de asimilare a poluanţilor este depăşită. În aceste condiţii capacitatea mediului de asimilare a poluanţilor devine o resursă importantă atât pentru procesul de producţie, cât şi pentru existenţa omenirii. Capacitatea de asimilare a mediului este o resursă cu caracter dinamic şi complex. Cercetările în acest domeniu / direcţie au scos în evidenţă mecanismul producerii dar fără a elabora modele de mărire a acestei capacităţi. Capacitatea de asimilare a mediului şi nivelul lui de calitate, poate fi exprimat prin indicatorul de calitate propriu (Um) fiecărui poluant (i).

50

U m

=

C ′n

−

C′max

C ′ef 

−

C ′n

unde C′ n - concentraţia normală admisă C′ ef  - concentraţia efectivă C′ max - concentraţia maximă (limita ireversibilităţii) Există o legătură biunivocă care face ca fiecărui nivel de calitate a mediului să-i corespundă o anumită capacitate de asimilare. Combinaţiile dintre concentraţia efectivă şi emisia poluantului (fig. 9.6.) Curba ABC indică perechile de concentraţii efective şi cantităţile emise de poluantul i fără a lua în considerare eforturile umane de eliminare şi combatere. Segmentul AB semnifică zona acumulărilor de poluant când cantităţile emise nu au afectat valoarea concentraţiei. Curba  ABC mai exprimă prin panta ei valoarea ratei marginale de transformare (M R Tp) a emisiilor în concentraţii: MRT  p

A Cc1

=

Cmax

Diferenţa concentraţia

B

−

Cef

2

 E p2

−

Cmax

Cef    

dintre

− E p

=

∆ C ef     ∆ C  p

D

∆C

E

Cc2

F

Cc3 ∆Ep

0

−

Ep1

Ep2

Ept E p3

Fig. 9.6. Curba combinaţiilor dintre concentraţie efectivă şi emisia poluantului (după G. Georgescu, 1995) Sub aspectul concentraţiei poluantului nivelul de calitate a mediului poate fi considerat ca o mărime de stoc. 51

Calitatea mediului şi respectiv concentraţia de poluant este un proces complex şi dinamic care depinde de valorile emisiilor poluanţilor anterioare pe un interval de timp egal cu perioada de înjumătăţire (reducere) a poluanţilor, deci intervalul de timp în care poluantul devine inofensiv. În acest context se poate formula ecuaţia concentraţiei efective de poluanţi sub forma Cef  = Ept At Ocmt   în care momentul t

E - emisia de poluanţi la momentul t At - acumularea de poluanţi la momentul t Ocmt - efortul de eliminare a poluantului la pt

Rezultă că pentru concentraţia normală (Cn ) admisă dată fiind acumularea de poluanţi (A ) t  şi eforturile (Ocmt), pentru  A emisia totală admisă (Et  ) se poate scrie relaţia: EtA = [ Cnt At Ocn]1/n3 9.4. Resursa estetică a mediului Resursa estetică a mediului sau funcţia estetică a mediului este destul de complexă depinzând de mai mulţi factori ca; - extracţia de resurse naturale, - activitatea urbană exprimată prin gradul de urbanizare / dotări edilitare / calitatea mediului urban; - activitatea turistică şi de petrecere a timpului liber. Problema principală este evaluarea acestei resurse în termeni monetari, având în vedere că valoarea acestei resurse este extrem de diferită de la un individ la altul, de la poziţia geografică în care se găsesc acestea (mediu urban puternic artificializat, mediu rural, munte, câmpii, litoral marin etc.). Aici, intervin, după cum s-a subliniat conceptele de bun public şi privat,distincţia dintre ele respectiv parcuri naţionale, rezervaţii, alte locuri protejate prin lege - unde valoarea va fi stabilită de costurile resursei estetice a mediului un criteriu determinant va fi costul pentru susţinerea calităţii în condiţiile utilizării ei în activităţi turistice, de recreere. Indicatorul calităţii estetice (Mes ) pentru bunurile publice poate fi exprimat astfel: M es

în care

=

 N ef  N max

−

N n

−

N n

N ef  - numărul efectiv de vizitatori 52

Nmax - numărul maxim admis al vizitatorilor până la nivelul degradării Nn - numărul normal de vizitatori la momentul t  Numărul efectiv de vizitatori depinde de: Nef = TWT • CAB  în care: T WT - taxa de intrare CAB - costurile de atingere a obiectivului raportate la nivelul mediu de vizitator Pentru alte categorii de resurse estetice de mediu care nu implică taxe, peisaje libere - munte, litoral, deltă, lacuri, păduri, râuri, chei, defilee, fără intrare taxată,, trebuie să se ia în calcul presiunea activităţii antropice, distanţa faţă de centrele urbane mari, căile de acces (rutier, feroviar, naval, aerian) calitatea acestora şi costul şi, nu în ultimă instanţă nivelul de trai şi preferinţa individuală. În acţiunea de protecţie a calităţii mediului, a resurselor componente pot fi luate în considerare două aspecte importante; - prevenirea poluării mediului, respectiv acţiuni anterioare care implică modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor de bunuri şi servicii; - combaterea poluării / acţiune post factum care implică eforturi financiare care se pot realiza şi prin taxe. Sistemul de taxe care să reprezinte preţul resurselor oferite de mediu şi pot fi: - taxa indirectă pe dreptul de exploatare a resurselor naturale, - taxa indirectă pe emisiile poluante care se încadrează în limitele admise, - taxa pe consumul final de produse al căror proces de producţie este puternic poluant, - taxă penalizatoare, directă pusă pe profitul societăţilor comerciale care depăşesc limitele de poluare admise.   Toate aceste venituri trebuie să fie incluse într-un fond special pentru combaterea poluării mediului. Desigur că aceste taxe care sunt determinate de comportamentul agenţilor economici, al consumatorilor în raport cu starea mediului, pot fi discutate, stabilite şi faţă de alte soluţii dar care să vizeze protecţia mediului şi redresarea calităţii lui.

53

10. Gestionarea resurselor de apă - componentă a strategiei dezvoltării durabile

10.1. Consideraţiile generale Apa este unul din componentele mediului geografic care este implicată din ce în ce mai mult în viaţa socială şi economică atât la nivel local, regional cât şi la nivel global. Datorită dezvoltării industriei, agriculturii în corelaţie cu creşterea populaţiei şi a procesului de urbanizare cerinţa de apă este în continuă creştere. Dacă înaintea exploziei demografice, a extinderii suprafeţei de terenuri irigate, apa nu constituia un impediment, fiind considerată o resursă naturală inepuizabilă, în etapa actuală alături de energie reprezintă o condiţie de favorabilitate sau restrictivitate în dezvoltarea societăţii umane. Prin folosirea directă a resurselor de apă în viaţa de toate zilele de către om, în industrie, în agricultură, transport, agrement au loc şi modificări ale gradului de calitate. Datorită deteriorării calităţii apei, un volum tot mai mare din acestă resursă este scoasă din circuitul folosirii şi pentru a fi reintrodusă sunt necesare importante sume de bani pentru tratare / epurare. Aşadar, pe lângă problema / aspectul cantitativ  al resursei de apă se pune cu mai multă acuitate aspectul calitativ. Aceste considerente impun pe lângă cunoaşterea cât mai exactă a cantităţii de apă şi a modului de desfăşurare în cursul unui an a regimului hidric pentru o gospodărire judicioasă a resursei într-o concepţie unitară. Printre aspectele care trebuiesc cunoscute şi luate în considerare pentru o bună gspodărire a apei menţionăm: - estimarea resurselor - cantitativ în timp şi spaţiu; - evaluarea cerinţelor în raport cu dezvoltatea socio economică; - estimarea modificărilor / perfecţionării tehnologice şi influenţa acestora asupra cerinţelor de apă; 54

- consecinţele creşterii inevitabile a preţului de cost al apei asupra cerinţei care implică şi epurarea apei degradate; - lucrările de amenajare şi gospodărire a apelor; - menţinerea ecosistemelor acvatice în scopul protejării biodiversităţii 10.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de gospodărire

a apelor

Resurse naturale de apă (Rsn ) reprezintă rezervele de apă de suprafaţă şi subterane dintr-un anumit teritoriu şi perioadă de timp care pot fi folosite în diverse scopuri. Rezerve naturale de apă (R zn ) sunt cantităţile de apă exprimate în volume acumulate în acvatorii la un moment dat (râu, lac, strat freatic şi de adâncime) Necesarul de apă (Qn ) este cantitatea totală de apă care trebuie furnizată unei folosinţe de apă sau unui ansamblu de folosinţe dintr-o unitate teritorială astfel încât, acestea să-şi desfăşoare activitatea la parametri proiectaţi, fără întrerupere şi restricţii. Necesarul de apă se poate determina prin relaţia  p

Qn = ∑ ( N • q ) i= 1

Q n - se exprimă în Qzi, Qlună, m3/s N - numărul de unităţi de marime sau capacitate caracteristice folosinţei (nr. locuitori, nr. animale, unităţi de producţie, unităţi de suprafaţă / ha la irigat) calculate pentru etapa de dezvoltare luată în considerare; q - debitul de apă specific necesar exprimat în m3 / unitate sau m3/unitate capacitate şi zi (lună, an); p - numărul de procese disticte de utilizare a apei în cadrul folosinţei respective. în care:

La stabillirea necesarului de apă (Qn) trebuie să se ţină seama de toate procesele disticte (p) deservite prin acelaşi sistem de alimentare cu apă precum şi de simultaneitatea acestora în satisfacerea cu apă, luându-se în considerare decalarea unor consumatori faţă de vârful cererii intr-un anumit timp. De asemenea la stabilirea necesarului de apă trebuie să se includă şi cantitatea de apă consumată în procesul de prodicţie respectiv (Qcp). Necesarul specific de apă (q) este raportarea necesarului de apă la unitatea de produs sau materie primă pentru 55

industrie, unitate de suprafaţă la irigaţii, piscicutură, la alimentare cu apă potabilă (l /loc, zi, an, m 3 / tonă produs, m3 / tonă materie primă, m 3 / ha şi an la irigat etc.). Necesarul specific de apă se stabileşte prin norme, standarde sau studii speciale. Printre criteriile care trebuie avute înn vedere în stabilirea normelor necesarului specific de apă, spre exemplu în industrie, se menţionează: apa tehnologică, apa de răcire, apa de transport, apa de spălare, apa restituită în sursă, apa degradată etc. Pentru apa folosită la irigaţii sunt necesare norme pe zone geografice în funcţie de raportul dintre precipitaţii şi evapotranspiraţie (P / Ep), de un an secetos, an mediu umed, tipul de cultură etc. Spre exemplu în România la nivel de an mediu s-a estimat 3 700 m 3 / ha, pentru an secetos 4 700 m 3 / ha. Una din metodele frecvent folosită pentru determinarea necesarului specific de apă la irigaţii este cea a bilanţului apei în sol: qir = Ep - 10 P - F - Ri + Rf  (m3 / ha şi lună)   în care iqr - necesarul specific de apă la irigat Ep - evapotranspiraţia potenţială (m3 / ha şi lună pentru cultura plantelor preconizate P - precipitaţiile lunii luate în calcul mm / lună F - aportul de apă din orizontul freatic în m 3 / ha şi lună Ri - rezerva de apă iniţială existentă în sol la  începutul lunii ( în m 3 / ha şi lună) Rf  - rezerva de apă finală existentă în sol la sfârşitul lunii ( în m3 / ha şi lună)   Apa recirculată (Q ) este cantitatea de apă care se r  reutilizează în interiorul folosinţei prin reluarea şi reintroducerea de un anumit număr de ori în procesul de folosire a apei (o anumită cantitate) după trecerea prin procesul de producţie. Gradul (coeficientul) de recirculare internă (R )i se determină conform relaţiei:  Ri

=

Qr  Qn

•

100(%)

Gradul de recirculare este limitat de condiţiile tehnice (posibilitatea limitată de tratare a apei uzată) şi de condiţiile 56

economice (cheltuielile necesare pentru realizarea şi exploatarea instalaţiilor de recirculare internă). Consumul de apă (Q c) reprezintă cota parte de apă prelevată din sursă şi care nu se mai restituie în reţeaua hidrografică (ape subterane). Consumul de apă se compune din: Qcp - apa înglobată în produs sau consumată în procesele biologice; Qct - pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate; Qce - pierderile în sistemul de epurare a apei evacuate; Qcr - pierderile în sistemul de aducţiune, în reţeaua de distribuire şi sistemul de recirculare internă (inclusiv evaporaţie); Qcc - pierderile în reţeaua de canalizare. Deci consumul de apă (Qc) reprezintă însumarea pierderilor menţionate Qc = Qcp + Qct + Qce + Qcr + Qcc Cerinţa de apă (Q p ) este cantitatea de apă care trebuie prelevată din sursă pentru acoperirea diferenţei dintre necesarul de apă (Qn) şi apa recirculată (Qr) atunci când există o astfel de instalaţie la care se mai adaugă pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate (Qct), în aducţiuni (Qcr) şi în sistemul de recirculare (Qr). Qp = (Qn - Qr) + Qct + Qr Pentru sistemele fără recirculare internă cerinţa de apă se determină potrivit relaţiei: Qp = K p K s Qn în care K p  - este coeficientul supraunitar prin care se ţine seama de pierderile de apă în aducţiune şi reţeaua de distribuţie; K s - coeficientul supraunitar pentru a ţine seama de nevoile tehnologice ale instalaţiilor de tratare şi epuizare ale sistemului de alimentare cu apă şi canalizare, pentru spălarea reţelelor etc. Qn - necesarul de apă. Pentru sistemele cu recirculare internă cerinţa de apă se determină după relaţia: Qp = K p K s(Qn - QnRi) + p Qn Ri 57

în care

R i - este coeficientul de recirculare internă p - coeficientul subunitar (corespunzător necesităţilor tehnologice ale instalaţiei de recirculare, inclusiv pierdrile respective Se menţionează faptul că, pentru cerinţele de apă nu se pot stabili norme, fapt pentru care sunt necesare calcule tehnico - economice pentru fiecare caz în parte, în funcţie de capacitatea instalaţiei de recirculare.  Apa evacuată (Qe ) este cantitatea de apă ce rezultă după încheierea întregului ciclu de folosire a apei şi care se deversează într-un receptor (bazin0 sau teţea hidrografică. Mărimea lui Qe este determinată prin diferenţa dintre cerinţă (Qp) şi consumul de apă (Qc) Qe = Qp - Qc

10.3. Schema fluxului de apă în cadrul unei folosinţe - necesar - cerinţă - consum

Apa prelevată dintr-o sursă (râu, apă subterană, lac de acumulare) este dirijată către obiectivul economic (utilizator) sau oraş / sat. Între sursă şi consumator se interpun două noduri - primul staţia de tratare (în cazul apelor potabile / industriale) şi al doilea rezervorul de compensare. Între sursă şi consumator se produc  pierderi prin   procesul de tratare, de aducţiune, la înmagazinare în rezervorul de compensare, în reţeaua de distribuţie şi în procesul de utilizare efectivă. După consumator apa folosită, de regulă, trebuie să treacă prin staţia de epurare înainte de a fi reintrodusă în reţeaua hidrografică. şi în acest segment se mai produc pierderi în reţeaua de canalizare şi în procesul de epuizare. De asemenea mai subliniem că în schemă mai apar intrări cantitative şi calitative generate de reintroducerea în folosinţă a apei recirculate şi a celei rezultate din staţia de epurare (Fig. 10.1.)

58

1

Apă Pierderi din procesul Apă

E

E

T

Pierderi în procesul de tratare

R

Pierderi  în aducţiune

Necesar

de

Pierderi la Pierderi în  înmaga - reţeaua de zinare distribuţie

E

Utilizato

Pierderi la utilizatori

Pierderi in reteaua de

Apă de evacuar

Pierderi procesul de

Fig. 10.1. Fluxul apei în cadrul unei folosinţe (potabilă / industrială)  T - tratarea apelor de alimentare; R - rezervor de compensare; E - epurarea apelor uzate

57

11. Managementul apei în economia de piaţă

11.1. Consideraţii generale În aplicarea legilor economiei de piaţă se pune problema cum poate intra în mecanismul de reglare a preţului prin cerere / ofertă ca orice marfă resursă de apă. Apa ca marfă are caracteristici care implică - spaţiu, timp, calitate, cantitate, grad de certitudine în alimentare / aprovizionare. Apa, deşi este o resursă regenerabilă, este totuşi limitată cantitativ şi pentru care nu există un înlocuitor în procesele vitale ale oamenirii şi a mediului geografic. Dat fiind circuitul apei, la nivel global şi regional, la nivelul bazinelor / sistemelor hidrografice şi între acestea, în procesul de utilizare a resursei de apă se manifestă aspecte de externalitate - fizice şi financiare. în Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe oPierderi procesul reţeaua arteră hidrografică de către unii utilizatori de ape uzate / de degradate, utilizatorii din avale vor suporta costuri pentru epurare sau să găsească alte alternative care, de asemenea, implică costuri în plus.

11. Managementul apei în economia de piaţă

11.1. Consideraţii generale În aplicarea legilor economiei de piaţă se pune problema cum poate intra în mecanismul de reglare a preţului prin cerere / ofertă ca orice marfă resursă de apă. Apa ca marfă are caracteristici care implică - spaţiu, timp, calitate, cantitate, grad de certitudine în alimentare / aprovizionare. Apa, deşi este o resursă regenerabilă, este totuşi limitată cantitativ şi pentru care nu există un înlocuitor în procesele vitale ale oamenirii şi a mediului geografic. Dat fiind circuitul apei, la nivel global şi regional, la nivelul bazinelor / sistemelor hidrografice şi între acestea, în procesul de utilizare a resursei de apă se manifestă aspecte de externalitate - fizice şi financiare. în Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe oPierderi procesul reţeaua arteră hidrografică de către unii utilizatori de ape uzate / de degradate, utilizatorii din avale vor suporta costuri pentru epurare sau să găsească alte alternative care, de asemenea, implică costuri în plus. Dacă utilizatorul din amonte nu recunoaşte majorarea preţului apei a celui din aval acesta beneficiază de un preţ sub valoare preţul social. În cazul exploatării unor acvifere de mai mulţi utilizatori / fermieri, costurile apei au aspect de interdependenţă. Dar, exploatarea intensivă de către unii în raport cu alţii (datorită tehnologiei) apare creşterea costului mediu şi marginal a producţiei fermierilor / antrepenorilor afectaţi negativ pe de-o parte, şi investiţi pentru mărirea capacităţii de extracţie a apei sau de la adâncimi mai mari. Deci o creştere a costurilor viitoare. În cazul unui exces de umiditate care implică lucrări de drenaj de către unii fermieri, vor beneficia fermierii vecini şi deci scăderea costurilor de producţie ale celor din urmă (exemple şi cu sărăturarea solurilor). Rezultă din exemplele de mai sus că aceste externalităţi în condiţiile economiei de piaţă determină disjuncţie între costurile   private şi costurile sociale, adică un fermier anume nu recunoaşte efectul acţiunii lui asupra costurilor celorlalţi. Apreciindu-se faptul că termenul de externalitate nu poate rezolva problema mecanismului de piaţă în acest context s-a 58

sugerat că termenii non - exclusiv şi / sau non - rival ar rezolva mai bine acestă disjuncţie. Şi totuşi, în practica economică se foloseşte termenul de externalitate pentru a caracteriza mai bine efectele care decurg din caracterul non - exclusivitate care desemnează acestă situaţie / problemă. Deoarece aceste externalităţi - în contextul resurselor de apă - reflectă câştig sau pierdere în raport cu costul social şi care nu este inclus în preţul pieţii la agenţii priva te s-au propus trei soluţii: - taxe şi subvenţii corective care înseamnă penalizare sau răsplată pentru agenţii private astfel încât costurile private să corespundă costurilor sociale; - controlul centralizat al resurselor de apă care includ externalităţi astfel încât acestea să fie internalizate în costuri; - definirea drepturilor legale de proprietate astfel încât, mărimea efectelor fizice asupra resursei să coincidă cu responsabilitatea legal recunoscută. A treia soluţie este preferată deoarece reduce mult intervenţia statului, iar dreptul de proprietate bine definit permite comercializarea mărfii. În acest context calitatea apei poate fi reflectată în preţ şi deci, rezolvă problema poluării, adică poluatorul plăteşte. Dar, luând în considerare resursele de apă, cu precădere ce;e din râuri care au o dinamică mare în spaţiu / timp, definirea dreptului de proprietate şi care să includă modificările fizice şi chimice (volum / valitate) devine greu de aplicat, rămâne o  problemă deschisă de deziderat pentru jurişti şi gospodării de ape iar gestionarea apei pe principii de piaţă este dificilă. Rămân totuşi, în rezovarea parţială a acestei probleme două alternative: - permisele de poluare comercializabile care înseamnă controlul riguros al poluării de către utilizatori care poluare să nu deterioreze / depăşească gradul de calitate pentru o anumită folosinţă; - taxa pe efluent presupune ca poluatorul să plătească preţul acţiunii / poluării, dar şi aici există o mare dificultate în determinarea / evaluarea taxei corecte. Se apreciază că permisele de poluare comercializabile induc mai multă flexibilitate decât un regim de control al poluării prin reglementări. Spre exemplu, poluatorilor li se permite o creştere a poluării apelor în condiţiile unde calitatea apei este mai bună în limitele capacităţii de autoepurare şi 59

evident să reducă cantitatea de poluanţi unde ar afecta calitatea necesară folosirii resursei. În etapa actuală cele mai multe politici de gestionarea resurselor de apă nu abordează problema din perspectiva drepturilor de proprietate, mai degrabă ca o responsabilitate publică şi aceasta revenind autorităţilor centrale şi locale (guvern, minister, inspectorate de protecţia mediului). 11.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă Prevederuile legale privind gestionarea resurselor de apă pornesc de la cutuma locului3 şi aplică creator principiile de alocare a apei. Dacă   principiul “dreptul primului venit”  dă drepturi de proprietate, prin lege sau prin obicei şi tradiţie, acestea pot fi pierdute dacă nu se utilizează durabil. Acesta este un principiu cvasi - legal şi nu se referă,nu stabileşte nimic privind sursa, condiţiile de transferabilitate sau asocierea cu alte atribute cum ar fi apa şi terenul legate ca o unitate productivă.  Trăsătura comună a acestor aranjamente este că toate sunt bazate invariabil pe obiceiuri - tradiţie. Faţă de acest principiu există şi o variantă apă mixtă  în care se asociază albia / valea râului care ar aparţine   proprietarului terenului (proprietate privată) şi apa (debitul), care se scurge prin albie şi este o   proprietate publică care se reglementează potrivit tipului acestei proprietăţi. Principiul distribuţiei justiţiare a devenit preponderent odată cu dezvoltarea economică, asociată cu creşterea cerinţei de apă şi alocarea acestei resurse. Acest principiu implică o echilibrare între variaţia volumului de apă şi cerinţa de apă, calitatea ei care să fie reflectate în cost. Principiul tratamentului simetric, al surselor de apă presupune ca dreptul de folosinţă să fie specificate în termeni de calitate al apei etalon care să stabilească preţuri diferite în funcţie de caracteristici. Principiile de alocare cvasi - legală a apei enumerate sunt considerate suficiente pentru a face faţă problemelor de alocare echitabilă a resurselor de apă în contextul diverselor civilizaţii / tradiţii preocupate de stabilitatea societăţii. În sinteză, rezultă din aplicarea acestor principii tradiţionale, regionale s-a ajuns la  principiile care se aplică la scar ă internaţională în prezent; 3

cutuma - norma de drept izvorâta dintr-o practica indelungata (obiceiul pamântului) 60

- proprietate publică de interes naţional a resurselor de apă (de suprafaţă şi subterane) ca parte integrantă a resusrselor statului precum asupra fructului acestora; - utilizarea complexă şi gospodărirea apelor; - prioritatea alimentării cu apă potabilă în raport cu alte folosinţe; - considerarea componentei apă ca un factor determinant  în mediu; - gospodărirea / managementul resurselor de apă pe bazine hidrografice, hidrostructuri subterane bine conturate, lacuri naturale, zone litorale / ape costiere; - folosirea pârghiilor / politicilor economice pentru folosirea raţională şi protecţia calităţii apelor; - stabilirea normelor de gospodărire raţională şi sancţionarea abaterilor privind deteriorarea resurselor de apă; - consultarea populaţiei şi a altor utilizatori privind valorificarea, conservarea / protecţia resurselor de apă în conceptul dezvoltării durabile; - cooperarea regională şi internaţională în problema complexă a resurselor de apă. Filozofia oricărui sistem particular de legi privind apa este strâns legată de factorii genetici şi de cantitatea resurselor de apă în raport cu cerinţa şi anume: - acolo unde apa este suficientă reglememtările vizează reducerea / anihilarea efectelor negative (eroziuni, inundaţii, menţionarea calităţii); - acolo unde apa este insuficientă reglementarea vizează asigurarea cantităţilor strict necesare prin amenajari corespunzătoare şi evident , protecţia calităţii. Legislaţia şi administrarea resurselor de apă a evoluat / perfecţionat în timp în funcţie de volumul resursei, de cerinţă dar luând în considerare obiceiurile (cutuma), tradiţionalul, modernul existând, în prezent o varietate mare a acestora. Caracterul complex al managementului apei, căutărilor continue de îmbunătăţire a acestuia, pe baza legilor economiei de piaţă, prin definirea exactă a dreptului de proprietate, legislaţiile privind resursele de apă sunt modificate, completate şi uneori chiar cu reveniri în anumite prevederi în funcţie contextul regional şi internaţional. 11.3. Preţul apei ca opţiune politică

61

Pe măsură ce a crescut cerinţa asupra acestei resurse, apa a încetat să mai fie un bun dat de natură care să fie consumat de utilizatori în limitele necesităţilor. Pentru a satisface cererea crescută de resurse de apă, în condiţiile unor volume finite, s-au impus investiţii pentru asigurarea în condiţii de cantitate şi calitate pentru desfăşurarea activităţilor productive şi sociale. Prin stabilirea preţului la valoarea reală apa intră în preţul produselor iar în cazul alimentării cu apă a populaţiei devine un stimulent în economisirea apei. În stabilirea preţului apei la valoarea reală trebuie să intre: - costurile de prelevare şi tratare pentru distribuţie; - costurile întreţinerii şi modernizării reţelei de distribuţie; - costurile întreprinderii cu aparatul său funcţional; - costurile tratării apelor uzate pentru a fi deversate în reţeaua hidrografică - costurile (taxele) pentru depoluarea apelor de la prelevare la distribuţie. Preţul apei diferă în funcţie de distanţa de la care este prelevată pentru un anumit consumator, de condiţiile naturale ale regiunilor în care se formează resursa şi unde este consumată. O utilizare economică / raţională a resursei de apă se recomandă a fi folosit sistemul binominal de preţ  care constă  într-o parte fixă - stabilită pe debitul prelevat şi o parte variabilă - care are în vedere volumul total solicitat de utilizator. Acest sistem determină ca utilizatorul să gestioneze eficient volumul de apă utilizat iar furnizorul (vânzătorul) prin partea variabilă a preţului realizează resurse financiare pentru dezvoltarea şi perfecţionarea logisticii sistemului de alimentare - tratare distribuţie - epurare. Dacă ne refrim şi la faptul că apa are o dublă calitate resursă economică şi component vital pentru om şi mediu, în general, ea (apa) constituie un obiectiv politic al administraţiei locale, regionale, naţionale pentru dezvoltarea socio economică. 11.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile Resursa de apă sub aspect cantitativ şi calitativ într-o entitate geografică teritorială constituie condiţia esenţială /  fundamentală în dezvoltarea socio - economică. 62

Pentru satisfacerea îndeplinirii acestei condiţii s-a avansat conceptul de capacitate durabilă care în situaţia cererii crescânde a resursei de apă este necesar ca managementul acesteia să se facă cuprinzător şi integrat. Deci, capacitatea durabilă este un concept global, strategic în gestionarea apei. Premisele definirii capacităţii durabile pot fi următoarele: - apa este o resursă limitată în timp şi spaţiu, iar satisfacerea cererii de resurse suplimentare presupune un management intersectorial; - mecanismele şi politicile de alocarea resurselor de apă trebuie să fie adecvate cererii crescânde în diferite sectoare ale societăţii; - eficienţa instituţiilor abilitate trebuie să se bazeze pe politici adecvate, existenţa fondurilor necesare şi a personalului calificat, pe participarea publicului (a societăţii civile). Capacitatea durabilă să bazează pe trei cerinţe: - existenta unui mediu cu politici adecvate şi a unui cadru legislativ corespunzător; - dezvoltarea instituţională inclusiv participarea publicului; pregătirea resurselor umane corespunzătoare managementului impus. Obiectivul principal al capacităţii durabile este calitatea deciziilor, managementul în planificarea şi implicarea programelor şi proiectelor privind resursele de apă. Înfătuirea acestui obiectiv este posibil prin: - evaluarea periodică a resurselor de apă; - evaluarea şi asigurarea resurselor de apă pentru dezvoltarea economică regională, naţională; - realizarea mediului durabil printr-o finanţare adecvată; - o bună / eficientă structură organizatorică a gospodarilor resurselor de apă care să corespundă aşa numitului management al cererii de apă. Capacitatea durabilă   în managementul resursei de apă implică o strategie pe termen lung care să cuprindă aspectele financiare, economice, tehnice, ecologice şi de sănătate. Capacitatea durabilă trebuie să se regăsească ca instrument conceptual la mai multe nivele şi anume: - sectorial - unde se realizează efectiv managementul mediului; - instituţional - unde se elaborează programele şi calificarea personalului care să realizeze obiectivele instituţiei; 63

- individual - cu personal calificat capabil să realizeze strategiile privind managementul resurselor de apă. Conceptul de capacitate durabilă este instrumentul prin care se realizează politica guvernului pe termen lung bazat şi pe sprijinul instituţiilor internaţionale (fig.11.1). Un criteriu important pentru aprecierea modului cum este   înţeleasă şi aplicată capacitatea durabilă este relaţia dintre activităţile de aprovizionare cu apă şi acceptarea acoperirii costurilor de către populaţie. Un rol important în rezolvarea capacităţii durabile îl au informaţiile corecte şi la timp care sprijină necesitatea şi  justeţea actului decizional, înţelegerea şi participarea publicului. Performanţa capacităţii durabile depinde de două aspecte: - eficienţa instituţiilor la toate nivele care elaborează programe, le implementează şi le evaluează în contextul politicilor adecvate de mediu; - pregătirea resurselor umane la toate nivelele  învăţământ, educaţie, performanţe profesionale. Dezvoltarea durabilă a resurselor de apă este un proces în continuă schimbare conceptual şi aplicativ în care exploatarea resurselor, specificarea investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologice şi instituţionale sunt corespunzătoare atât pentru necesităţile actuale cât şi pentru viitor în scopul satisfacerii nevoilor şi aspiraţiilor acelor generaţii.

Realizarea politicilor

64

Crearea instituţiilor

Aceptarea Obiectiv costului Proiecte Investiţi ul propus Fig. 11.1. Schema cadru a strtegiei durabile pe termen lung (după Camelia Cămăşoiu, 1994) Fonduri de investiţii Capacitatea durabilă

Fonduri

65

12. Analiza cost - beneficiu (ACB)

12.1. Consideraţii generale ACB este metoda standard de apreciere a unui proiect în studiile de fezabilitate pentru proiectele finanţate din surse internaţionale sau din alte surse interne prin care se face o apreciere a costurilor şi beneficiilor - în cazul de faţă a proiectelor care implică şi mediul. Deoarece aspectele de mediu constituie o parte integrantă în realizarea unor proiecte există dificultatea de ordin conceptual / teoretic şi practic în analiza cost - beneficiu. Problemele de ordin practic ale ACB pot fi: - ignorarea sau subestimarea aspectelor de mediu şi a interrelaţiilor; - problema cuantificării efectelor asupra mediului (în termeni monetari); Datorită acestor dificultăţi se impun următoarele cerinţe; - înţelegerea relaţiilor calitative în raport cu activităţile practice incluse în proiect; - cuantificarea relaţiilor în timp (când) şi în spaţiu (cât); - identificarea preţurilor fantomă (obscure) care reflectă consecinţele proiectului asupra bunurilor de mediu şi serviciilor implicate. Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) constituie o condiţie obligatorie a studiilor şi proiectelor din care să rezulte consecinţele pozitive şi negative. În multe cazuri informaţiile asupra consecinţelor sunt puţine sau nesemnificative fapt ce se impune un sistem de monitoring. Includerea costurilor şi beneficiilor de mediu în analiza cost - beneficiu (ACB) este necesară / obligatorie în implementarea unor proiecte pentru a releva că acestea aduc un beneficiu net societăţii. 12.2. Tipuri de costuri şi beneficii În continuare se menţionează ce tipuri de costuri şi beneficii pot apărea prin realizarea unor proiecte şi metode de evaluare a consecinţelor asupra mediului. Costurile şi beneficiile pot fi împărţite în trei componente cuantificabile şi o a patra componentă calitativă; - costuri şi beneficii directe; - evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri de piaţă; 66

- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri fantomă (de umbră); - descrierea calitativă a externalităţilor. 12.2.1. Costuri şi beneficii directe Beneficiile şi costurile directe se referă la valoarea economică a resurselor folosite şi la valoarea rezultatelor obţinute. În cazul unor componente cu costuri directe - spre exemplu pământul / terenul - acesta trebuie inclus în ACB ca o parte de bază a unui proiect, costurile fiind privite / considerate şi pentru prevenirea degradării mediului - deci costurile de prevenire care pot evita costul de reconstrucţie / reabilitare. Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea  producţiei rezultate. Veniturile rezultate din vânzarea bunurilor şi serviciilor proiectului pentru care există piaţă pot fi considerate ca o componentă a beneficiilor directe 12.2.2. Externalităţile şi evaluarea lor  Dacă în privinţa preţurilor directe nu sunt probleme, în evaluarea activităţilor, preţurile externe sunt mai complicate. Nu există sub aspect calitativ în evoluarea acestor beneficii dar, ele trebuie identificate pentru a putea fi incluse în ACB. Se impune a fi subliniate două probleme principale ale externalităţilor în ACB : - identificarea externalităţilor înainte de implementarea proiectului; - cuanficarea valorii externalităţilor pentru a fi incluse in ACB. Prima problemă / aspect este importantă pentru a avea tabloul complet privind consecinţele proiectului asupra mediului; a doua implică măsurarea externalităţii în termeni monetari dar, pentru unele externalităţi nu există o evaluare de piaţă. Externalităţile, de regulă, apar în timpul producţiei, distribuţiei sau consumului şi deci pot avea efecte pozitive şi negative asupra mediului şi nivelului de trai al populaţiei. În situaţia în care valorile privind mediul sunt lipsite de preţ, ele pot fi stabilite prin consultarea / chestionarea populaţiei prin aşa numita metoda evaluării probabile (MEP). 12.2.3. Evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de  piaţă Cea mai potrivită şi des folosită în evaluarea aproximativă a externalităţilor se face prin aprecierea valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor distruse sau cerute pe piaţă ca urmare a unei externalităţi (pozitivă sau negativă). 67

12.2.3.1. Metode de evaluare a externalităţilor pozitive şi negative  Aproximarea schimbării productivităţii Această aproximare poate fi măsurată pentru evoluarea condiţiilor de mediu care influenţează productivitatea în domeniul forestier, agricol, piscicol etc. Analiza se poate extinde şi asupra unor alte utilizări cum ar fi turismul. Prin poluarea aerului şi apei trebuie să fie abandonată o anumită cultură iar fermierii trebuie să se orienteze spre o altă utilizare mai puţin valoroasă şi deci cu diferenţe în beneficii nete. Situaţia poate fi şi inversă - printr-un proiect implementat, fermierii se pot orienta spre alte culturi ca urmare a unor externalităţi pozitive din care obţin un beneficiu ca urmare a  îmbunătăţirii mediului. Deci, este foarte important să se identifice efectele asupra   productivităţii în condiţiile prezenţei sau absenţei efectelor  asupra mediului.  Analiza pierderii sau castigului de venituri O schimbare în productivitatea unui spaţiu geografic care se datorează unui proiect este şi factorul uman. Poluarea aerului şi apei are repercusiuni asupra sănătăţii populaţiei respective prin reducerea zilelor de lucru, costurile medicale, boli specifice ca diaree, afecţiuni gastrice etc. Toate aceste aspecte conduc la aşa numitul cost - pierdere. Invers, prin îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, populaţia poate să beneficieze de sănătate mai bună, reducerea zilei de muncă sau a săptămânii. Deci, beneficiile legate de sănătatea populaţiei sunt foarte importante, fapt ce trebuie incluse în ACB.  Analiza cheltuielilor de prevenire Evaluarea pagubelor provocate de degradarea mediului şi cheltuielile care trebuie să fie suportate de populaţie pentru a preveni acestea până la un anumit nivel se face de către autorităţile abilitate - locale, regionale, naţionale. Aceste cheltuieli se suportă pentru a menţine productivitatea activităţilor economice în limitele obţinerii veniturilor necesare traiului, stării mediului (esteticii peisajului) etc. Antreprenorii şi persoanele individuale vor suporta / aloca fonduri pentru prevenirea / evitarea impactului negativ al mediului (inundaţii / secete etc) în condiţiile în care pagubele vor fi mai mici sau egale cu costul pagubelor efective. Dacă 68

valoare pagubei scade în raport cu productivitatea atunci suma cheltuielilor conduce către un beneficiu.  Analiza cheltuielilor de reamplasare / reparare Cheltuielile de reamplasare / reparare reprezintă costul unor mutări de localităţi, căi de comunicaţii, obiective economice, terenuri agricole prin implementarea unui proiect cu asemenea consecinţe în teritoriu. Redresarea calităţii aerului şi apei, prin acţiuni specifice se face, de asemenea prin prisma cost / beneficiu.  Analiza cheltuielilor de reorientare a forţei de muncă Această reorientare a forţei de muncă are numeroase cauze dar, în privinţa condiţiilor de mediu acestea se pot datora degradării acestora şi orientarea către alte preocupări sau implementarea unor proiecte care obligă mutarea populaţiei şi oferirea de alternative profesionale pe lângă cele de strămutare. 12.2.4. Evaluarea externalităţilor folosind preţurile umbră (fantomă) Preţurile umbră ale externităţilor sunt preţuri care măsoară indirect efectul externalităţii asupra nivelului de trai. Aceasta poate fi făcută folosind alte bunuri şi servicii care sunt în strânsă legătură cu externalitatea pentru a o evalua sau când nu există piaţă pentru preţurile umbră prin chestionare directă a opiniei populaţiei asupra valorii pe care o acordă schimbărilor condiţiilor de mediu folosind o piaţă ipotetică. Aceste metode sunt destul de noi şi dificil de aplicat, cu deosebire în ţările în curs de dezvoltare sau în cele în tranziţie cum este şi României, cu excepţia metodei de evaluare probabilă (MEP) dar care implică date şi timp, persoane avizate, dar utilă în viitor în evaluarea bunurilor pi serviciilor de mediu 12.2.5. Metoda evaluării probabile (MEP) În unele situaţii externalitaţile induse de un proiect nu pot fi măsurate direct şi nici indirect, deoarece nu există o piaţă actuală sau piaţă umbră pentru bunurile şi serviciile preconizate. MEP - ul este mijlocul / procedeul prin care se chestioneaz ă populaţia implicată dacă este dispusă să plătească şi cât pentru a obţine un anumit profit. Prin această metodă se ia  î n considerare evaluările personale / individuale, privind creşterile sau descreşterile în calitatea bunurilor şi serviciilor de mediu probabile în raport cu o piaţă ipotetică. Această metodă are avantajul că se poate folosi 69

 în multe situaţii şi se practică în evaluarea stării şi efectelor de mediu. Exemplele sunt numeroase: construirea unui aeroport, a unei autostrăzi, a unui obiectiv industrial, a unor supermarket uri, a unor spaţii de recreere etc. Cerinţa importantă a MEP-ului este ca evaluarea probabilă - adică piaţa ipotetică să se apropie cât mai mult de piaţa reală. În folosirea MEP -ului sunt / apar mai multe surse de influenţă care pot modifica valoarea ce trebuie plătită. Se enumer ă câteva surse de influenţă • Influenţe strategice - subestimare / supraestimare a sumei ce se doreşte a fi plătită pentru a beneficia de un avantaj de mediu sau a sumei care este revendicată pentru a renunţa la avantaj. Persoane / antreprenări doresc a subestimarea sumei şi deci ameliorare de mediu mai ieftină sau supraestimare pentru un avantaj în speranţa că nu va plăti în viitor; • Influenţa ipotetică - rezultă din răspunsuri ipotetice la  întrebări ipotetice; MEP - ul se bazează pe evaluări ipotetice bazându-se pe faptul că oamenii pot aprecia proiectul pus în discuţie. • Influenţa asentiment  - dorinţa / amabilitatea persoanei chestionate de a satisface obiectivului supus opiniei; tendinţa de a considera că orice amenajare de mediu este bine venită şi deci apare o supraestimare deoarece nu sunt puse costurile proiectului. • Influenţe de proiectare - forma de prezentare a proiectului; suma de pornire a proiectului; nivelul informaţiei către public privind detaliile proiectului (unele transparente altele tăinuite). 12.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB) - Se impune a fi luate în calcul toate costurile şi beneficiile chiar dacă unele bunuuri şi servicii sunt furnizate gratis de către autoritate sau de alte grupuri de interese. - Cheltuielile de prevenire sunt considerate cheltuieli obişnuite - directe. - Scopul ACB - ului este de a arăta că proiectul aduce beneficii societăţii. - Identificarea cheltuielilor directe şi de prevenire privind degradarea ulterioară a mediului asigură o bună înţelegere a raportului cost / beneficiu. 70

- Introducerea / promovarea tehnologiilor curate în scopul prevenirii degradării mediului şi beneficii ulterioare legate de mediu. - Cele mai importante beneficii ale unui proiect privid creşterea calităţii mediului care trebuie incluse în ACB sunt externalităţile bazate pe preţuri de piaţă. - Pe lângă beneficiile directe sunt cele legate de mediu, sănătate, creşterea productivităţii activităţilor complementare, evitarea cheltuielilor de prevenire. - Beneficiile care au la bază preţurile umbră se pot aplica în condiţiile în care nu se pune problema banilor şi timpului (cazuri extrem de rare) - ABC - ul este în curs de perfecţionare cu perspective în viitor şi deci nu trebuie aplicate superficial, ci bine gândite. - Când aceste metode vor fi bine însuşite de persoane avizate devin uşor de aplicat şi acceptate de populaţie -

BIBLIOGRAFIE Avramescu, A., Cartianu, P. (1095), Energia mondială in perspectiva sfârşitului de mileniu, Edit. Academiei Române Cămăşoiu, Camelia - coordonator (1994), Economia şi sfidarea naturii, Edit. Economică, Bucureşti. Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino,  Târgovişte Cucu, V. (2001), România - Geografie umană şi economică, Edit. Oraj,  Târgovişte Erdeli, G., Braghină, Cr., Frăsineanu, Dr. (1998), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Edit. Corint, Bucureşti Gâştescu, P. (1998), Ecologia aşezărilor umane, Edit. Universităţii din Bucureşti 71