4 Mutaţii în mediul rural contemporan 4.1 Spaţiul rural − o lume în schimbare „Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţar ă la ţar ă. În plus, indicatorii folosiţi pentru identificarea şi cunoaşterea acestuia s-au schimbat de la etapă la etapă, în func ţie de aspectele considerate prioritare în adoptarea politicilor rurale. De altfel, cu toate încerc ările unor organisme internaţionale (ONU, OCDE, Uniunea Europeană etc.), nu a fost posibil ă identificarea caracteristicilor esenţiale comensurabile care să conducă la găsirea unor elemente unanim acceptabile, pe baza c ărora o zonă să fie încadrată în „spaţiul rural". Sunt state care nu au nici o defini ţie oficială a ruralului (exemplu Marea Britanic, Belgia), implicit nici statistici adecvate. Olanda a utilizat pân ă de curând indicatori din domeniul agricol, pentru evidenţierea statistică a ruralităţii. Definiţia statistică a spaţiului rural a fost folosită începând cu 1853, în Fran ţa, în aceast ă categorie încadrându-se localităţile care aveau maximum 2000 de locuitori în arealul lor administrativ. În lumea de astăzi, chiar existenţa spaţiului rural poate fi pus ă sub semnul întrebării. El este perceput, uneori, ca un parc peisagistic
(countryside-ul britanic), zonă agrar ă conservatoare (sensul peiorativ pare a fi chiar cel mai frecvent în Spania sau Portugalia), o dihotomie "complex de inferioritate - armonie, virtute" (în Fran ţa) etc. Majoritatea statelor europene au adoptat criteriul popula ţiei rezidente în comunit ăţi sau densitatea demografic ă, în consecinţă, şi politicile rurale au fost, mai ales, politici pentru zone cu o densitate a populaţiei mai redusă, şi, mai puţin, pentru o dezvoltare sectorial ă a agriculturii1. Conceptul socio-spaţial de "rural" include trei elemente definitorii: este o categorie statistic ă (ce reflectă o formă de administrare teritorială); are o dimensiune morfologică şi "naturală" (prin raportare la urban), în consecinţă este uşor de f ăcut o diferenţiere între sistemele agrare (producţie cerealier ă, creşterea animalelor etc.); are, de asemenea, o dimensiune istorică şi social-politică (ruralul exprimă şi relaţia constituită istoric între popula ţie şi teritoriul pe care aceasta îl ocup ă). Spaţiul rural este un concept care presupune omogenitatea teritoriilor luate în considerare, lucru, de altfel, valabil şi pentru noţiunea de „urban". Cu toate acetea, diferenţierea rural/urban este dificilă, mai ales dacă se iau în considerare următorii factori: a) Dacă pentru urban, evalu ările se fac pe baza unor elemente relativ uşor comensurabile, pentru rural s-a acceptat cu u şurinţă ideea că acesta reprezintă o sursă de populaţie (componenta demografică fiind prima luată în considerare) şi de resurse agricole - un continuum urbanrural, conceput pe principiul vaselor comunicante, în care direc ţia de mişcare avea un singur sens, de la rural la urban, în analizele de specialitate mai apare uneori şi un vector de sus ţinere a relaţiei zonelor adiacente rurale şi urbane, respectiv teritoriile periurbane sau semirurale. b) O a doua problem ă vizează prezenţa activităţilor agricole, în epoca pre-industrială populaţia tr ăia predominant din activit ăţi agricole sau conexe acesteia, în consecin ţă, ponderea activit ăţilor agricole în economia zonei era un indicator corect al ruralit ăţii. Însă, pe măsur ă ce activităţile agricole î şi reduc ponderea relativ ă, indicatorul nu mai identific ă exact spaţiul rural. Aceasta întrucât el face s ă coincidă o categorie teritorială (ruralul) cu un sector economic (agricultura), ambele opuse urbanului, de asemenea o categorie teritorială, care ar coincide cu dou ă sectoare economice (industria şi serviciile). Apare o simplificare excesivă care se suprapune pe cazuri particulare, dar care poate fi, în acela şi timp, combătută cu suficiente argumente, mai ales pe m ăsur ă ce gradul de dezvoltare economico-socială creşte. În plus, calificându-se drept rurale toate zonele extra - urbane, apar probleme legate de calitatea factorilor de mediu, situarea la munte, deal sau şes, specializarea pe anumite sectoare de produc ţie etc. Aceast ă 1
Agenda 2000
eterogenitate de factori de influen ţă se accentuează pe măsura dezvoltării societăţii. Drept urmare, apare necesitatea ca, al ături de criteriile clasice de evaluare, să fie adoptate concepte noi, menite s ă conducă la aprecieri mai exacte asupra spa ţiului rural. Evoluţia societăţii, diferenţierea spaţială a zonelor neomogene, efectele mondializării şi metropolizării asupra economiilor tuturor statelor pun în discuţie chiar dihotomia urban/rural. În această privinţă părerile specialiştilor variază pe o palet ă largă, între două puncte de vedere extreme: unul care consider ă spaţiul rural definitiv mort, sub efectul victoriei urbanizării generalizate şi al mondializării2, şi un altul care pleac ă de la ideea „rena şterii rurale"3, sub efectul crizei societăţii urbane care poate conduce inclusiv la un transfer de populaţie invers celui anterior, de această dată de la oraş la sat. Spaţiul rural a str ăbătut, cronologic, trei etape, direct legate de evoluţia economică a societăţii. a) În a) În prima etapă, până la jumătatea secolului trecut, spa ţiul rural ei activit ăţ ilor agricole, respectiv a era identificat cu zona preponderenţ ei ăţ ilor producţiei de bunuri alimentare, bazat ă pe exploatarea resursei naturale esenţiale-solul. Spaţiul urban concentra activităţile comerciale şi industriale, în acea perioadă diferenţierea sat/oraş era clar ă. De altfel, înc ă de la mijlocul secolului al XlX-lea au început s ă apar ă definiţii statistice ale spatului rural. Acestea luau în considerare mai ales teritoriul, în interiorul spaţiului rural, diferen ţierile se f ăceau după sistemul agrar preponderent (producţia de cereale, creşterea animalelor, cultura plantelor industriale etc.). Societatea rurală din prima fază a industrializării este marcată de tradiţionalism, rezistenţă relativ ridicată la schimbare, imobilitate socială. Caracteristica esenţială a acelei perioade a constituit-o exodul rural, urmare firească a dezvoltării industriei, creşterii capacităţii de atracţie a oraşelor, deschiderii socio-culturale a mediului urban etc. Tot mai mult ruralul era perceput ca o rela ţie istorică între popula ţie şi teritoriul pe care-l ocupa, în timp ce, urbanul determina schimb ările sociale şi economice. b) Etapa a doua, numită a „urbaniz ării satelor", se derulează începând cu ultima parte a secolului trecut (dup ă al doilea r ăzboi mondial). Este etapa de industrializare a agriculturii (mecanizarea lucr ărilor, chimizarea, introducerea pe scar ă largă a descoperirilor genetice etc.). Practic, se pune cap ăt opoziţiei radicale sat/oraş. Caracteristicile esenţiale ale acestei etape sunt: disocierea locului de munc ă de cel de re şedinţă; dezvoltarea accentuat ă a infrastructurii, ceea ce face ca 2 3
Ibid. Ibid.
posibilităţile de transport rapid s ă atenueze diferenţierile dintre diferite zone rurale, cauzate de distan ţa faţă de marile aglomer ări urbane; diminuarea exodului rural, iar în ultimul timp, în anumite zone, chiar inversarea sensului unor fluxuri migra ţioniste (de la oraş la sat); scăderea numărului persoanelor ocupate direct cu agricultura, care tind să devină minoritare în spaţiul rural, ponderea majoritar ă deţinând-o, în multe cazuri, noii rezidenţi şi cei care desf ăşoar ă activităţi neagricole; îmbunătăţirea infrastructurii de toate felurile şi dezvoltarea telecomunicaţiilor; acest lucru diminuează tot mai mult izolarea zonelor rurale şi favorizează apariţia unor noi activităţi, unele f ăr ă nici o legătur ă cu agricultura clasică; apariţia de noi funcţii ale spaţiului rural - unele productive, altele turistice sau rezidenţiale.
Toate acestea conduc îns ă şi la o diferenţiere mai pregnantă între zonele rurale, inclusiv în interiorul aceluiaşi stat. Acest fenomen derivă, nu atât din schimbările pe care le înregistreaz ă evoluţia agriculturii, cât mai ales din influenţa zonelor urbane adiacente (satul devine, în mare m ăsur ă, reflectarea evoluţiei oraşului din apropiere), dezvoltarea agro - turismului, dinamica industriei şi serviciilor etc. Mutaţiile înregistrate în zonele rurale determin ă trecerea agricultorilor într-o categorie socio-profesională ca oricare alta, ei devenind minoritari inclusiv în localităţile de reşedinţă. Treptat î şi pierd modul de via ţă specific şi îl adoptă pe cel or ăşenesc. Agricultura se deta şează tot mai mult de rural o dată cu industrializarea, iar ruralul este din ce în ce mai pu ţin agricol. Totodată, dispare ruralitatea clasică, caracterizată prin dispersia economică şi demografică. Are loc un proces de constituire a unei noi forme de via ţă, ce implică înglobarea funcţională a spaţiilor agricole, rezidenţiale, industriale sau de servicii. Dezvoltarea acelor ani era totu şi orientată spre dezvoltarea agrar ă, fiind impregnată de o viziune sectorial ă şi productivistă. În 1992, în încercarea de a evidenţia cât mai exact diferen ţierile urban-rural, în Franţa a fost adoptat un indicator statistic, ZPIU (ora ş, periferie şi zona periurbană), menit să evidenţieze schimbările sociospaţiale ale mediului luat în considerare. Conform acestui indicator, care f ăcea doar distincţia statistică "rural profund - urban", 96% din popula ţia Franţei ar fi locuit în zonele urbane sau asimilabile acestora. Dup ă patru ani de experiment, s-a renun ţat la indicatorul men ţionat, adoptându-se altul, mai complex; de aceast ă dată, s-au luat în considerare şi mobilitatea persoanelor, precum şi numărul de locuri de muncă, în prezent, spaţiul rural se defineşte prin criterii demografice şi economice.
c) A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului prin mediu, respectiv trecerea de la „ruralul agricol" la „ruralul verde", în condiţiile în care, atât num ărul exploataţiilor agricole, cât şi cel al persoanelor ocupate cu agricultura continu ă să scadă, în societăţile dezvoltate, indicatorii de referin ţă care caracterizează acest mediu sufer ă şi ei schimbări. Criteriile adoptate să caracterizeze ruralul sunt mobilitatea şi numărul de persoane ocupate. Altfel spus, spa ţiul rural este definit de criterii demografice şi economice, f ăr ă referiri obligatorii la componenta agricolă. Identificarea spaţiului rural se face şi prin deducţie. După definirea şi identificarea spaţiilor urbane şi periurbane (acestea fiind, la rândul lor, polarizate şi multipolarizate), ceea ce r ămâne este considerat ca fiind spaţiu rural. Cu toate c ă şi aceasta este o formă de identificare prin raportarea ruralului la urban, se utilizeaz ă totuşi criterii statistice, economice, demografice etc. unitare. Conform metodologiei statistice franceze, o localitate poate fi considerat ă urbană dacă are 5.000 de locuri de muncă şi periurbană dacă cel puţin 40% din populaţia activă migrează cotidian spre zona urban ă. Prin raportare la urban, o localitate rural ă trebuie să aibă mai puţin de 5.000 de locuri de munc ă. De asemenea, preponderent aceste localit ăţi constituie zonele de reşedinţă ale lucr ătorilor din sectorul agricol, în localităţile rurale din Europa Occidentală locuiesc circa 80% dintre agricultori. Ruralul este îns ă tot mai mult asimilat mediului natural. Unii ecologişti îl consider ă chiar "rezervaţie naturală". Reformele în mediul rural au caracteristici distincte de cele din mediul urban, iar acest lucru este eviden ţiat de următoarele elemente semnificative: 1. Pământul nu este un bun asem ănător bunurilor comune. El are caracteristici diferite. Nu se poate distruge un spa ţiu şi nici nu poate fi mutat dintr-un loc în altul. A şa încât proprietatea asupra p ământului nu poate fi asimilată proprietăţii unui bun obi şnuit. Pământul poate con ţine şi alte resurse (atât la suprafa ţă, cât şi în sol), „bunuri" care nu sunt produsul activităţii omului, deci nu au muncă încorporată. Fertilitatea sa este diferit ă de la zonă la zonă. Piaţa pământului nu poate avea acela şi caracter ca piaţa bunurilor, în general. În consecinţă, pământul este, în mare măsur ă, definit de o rela ţie socială. De altfel, toate şcolile economice îl consider ă o categorie fundamentală a modului de producţie. 2. Atunci când este vorba de proprietatea asupra p ământului, nu poate fi ignorat faptul c ă aceasta este un produs al istoriei. Evident, rela ţia omului cu pământul se refer ă, în primul rând, la o dimensiune spa ţială, dar nu trebuie eliminată nici dimensiunea temporal ă, istorică. Practic, în
întreaga lumea, de-a lungul timpului au avut loc numeroase "reforme agrare", toate menite s ă refacă, administrativ, relaţii considerate alterate. 3. Există situaţii când relaţiile referitoare la pământ se pot schimba chiar în cursul aceluiaşi an. Spre exemplu, în anumite comunit ăţi rurale, pe unele terenuri pot avea acces liber animalele, dup ă eliberarea solului de culturile de bază, indiferent de forma de proprietate. 4. "Dreptul de proprietate" asupra p ământului este de fapt "proprietatea unor drepturi", întotdeauna exist ă limitări posibile ale proprietăţii asupra pământului. Acest lucru înseamn ă, de exemplu, interzicerea cultivării anumitor plante, a tăierii arborilor, a construirii unor edificii care pot afecta zona înconjur ătoare sau vecinii etc. Practic, se poate vorbi aici de drepturi suprapuse şi multiple (dreptul de a accede la parcel ă, de a extrage anumite bunuri din subsol, exploatarea unor resurse - apa, de exemplu, interzicerea distrugerii unor construcţii funciare etc.). În Asia, Africa şi America Latină sunt cazuri când producătorul nu are dreptul să înstr ăineze fructul muncii sale decât cu acordul comunit ăţii, care are prioritate în preluarea acestuia. De asemenea, exist ă situaţii, recunoscute juridic, în care proprietarii unor arbori pot s ă fie alţii decât proprietarii solului. Evoluţia ruralului este abordată în literatura de specialitate prin dinamica şi profunzimea transformărilor pe care acesta îl înregistrează, mai ales în ultimul timp. Aprecierile considerate esenţiale se refer ă la „şocul demografic" care caracterizează ruralul contemporan4, la „arhipelagul ţăr ănesc"5, respectiv înregistrarea unor muta ţii specifice, uneori chiar diferite de celelalte componente ale vie ţii social-economice. Se vorbeşte, de asemenea, de „noile ruralit ăţi", respectiv ruralităţile care sufer ă transformări profunde, datorită impactului globalizării tehnologiei, restricţiilor de natur ă ambientală, evoluţiilor economice şi valorilor culturale. Mutaţiile pe care le înregistrează ruralul agricol conduc şi la pierderea influenţei socio-politice a lumii satelor. Dacă obiectivele modernizării şi echităţii în politicile de sprijinire a mediului rural erau priorităţi în etapa a doua, în prezent cap ătă o importanţă sporită protejarea mediului ambiant, securitatea alimentar ă şi susţinerea ocupaţiilor adiacente agriculturii. Premisa de la care se pleac ă, în susţinerea dezvoltării ruralului, este, că proiectarea acestuia în viitor este marcat ă de factori contradictorii: pe de o parte, are loc o deregularizare comercial ă accelerată, inclusiv pentru produsele agricole (mai ales sub impactul avansului negocierilor în cadrul OMC), iar pe de alt ă parte, devine tot mai clar ă transformarea
4 5
Ibid. Ibid.
socială a comunităţii rurale, supusă unei presiuni accentuate de omogenizare şi integrare internaţională. Factorii care diferenţiază "ruralul" de "noul rural" 6 sunt prezentaţi sintetic în tabelul de mai jos: Tabelul 4.1
Criteriul
RURALUL
NOUL RURAL
Caracteristica primordială
Agrarul
Dimensiunile peisagistică, culturală, ecologică, productivă etc.
Sectorul predominant
Agricultura
Diversificarea productivă
Modelul de producţie
Productivismul
Focalizarea controlului
Un mai mare control intern
Post - productivismul: - regularizare ambientală; - specializare flexibilă; - noi destinaţii pentru natur ă şi spaţiul rural. Presiunea for ţelor externe
Rolul "agricultorului"
Producător de alimente
Producător de alimente de calitate, protector al mediului ambiant, al peisajului etc.
Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu alte componente adiacente activit ăţilor agricole. Astfel, conflictele dintre agricultori şi ecologişti sunt tot mai mult de aceea şi natur ă cu cele dintre „verzi" şi industriaşi (agricultorii sunt acuzaţi că utilizează produse chimice în exces, pentru mărirea producţiei şi scăderea costurilor unitare). Şi totuşi, toate acestea nu înseamn ă nicidecum dispariţia totală a ruralului. Are loc un proces de transformare şi de adaptare la noile realit ăţi. El este denumit fie „noua ruralitate", fie „ruralul postindustrial". Acest nou spaţiu se caracterizează prin existenţa unui patrimoniu cultural şi a un peisaj care trebuie păstrate, un loc de petrecere a timpului liber într-un habitat esenţialmente rural, complementar, dar indisociabil de mediul urban. Ruralul devine o parte a patrimoniului societ ăţii. Nu întâmplător numeroase mici localităţi devin sate-muzeu, obiective turistice, zone de biodiversitate speciale etc. Totodată, dezvoltarea mediului rural se face esen ţialmente sub forma activităţilor iniţiate de o logic ă de piaţă, adică f ăr ă a mai lua în 6
Ibid.
considerare vechiul sistem de valori al comunit ăţii în momentul deciziei de a stabili, spre exemplu, destinul spa ţiului sau teritoriului. Agricultorii constituie doar potenţiali producători, sau clienţi ca oricare alţii, cu care se stabilesc relaţii de piaţă. Dacă mai adăugăm la aceasta şi „pluriactivitatea” locuitorilor din mediul rural (în afara ocupa ţiei agricole, unii dintre ei mai desf ăşoar ă şi alte activităţi economice) sau „externalizarea" lucr ărilor agricole (folosirea pentru unele lucr ări agricole a for ţei de muncă sezoniere, inclusiv provenind din alte state), constat ăm că populaţia agrar ă are cu totul alte valori de referinţă decât cea de acum 50 sau 100 de ani. Conform statisticilor ONU, în prezent populaţia rurală reprezintă, la scar ă planetar ă, 53% din totalul populaţiei, în următorii 20 de ani, acelaşi indicator urmează să scadă la 43%. Diferenţele sunt însă foarte mari, de la ţar ă la ţar ă, în funcţie de nivelul de dezvoltare a fiecăreia. Astfel, se estimează că în statele dezvoltate în mediul a şa-zis rural tr ăieşte aproximativ un sfert din popula ţie şi î şi desf ăşoar ă activitatea cam a cincea parte din aceasta, cu unele diferen ţieri de la zonă la zonă (la nivelul UE, numărul celor ocupaţi în agricultur ă în totalul for ţei de muncă reprezenta 5% din totalul for ţei de muncă, în 1997, cu un ritm mediu anual de scădere de 2-3%), iar contribu ţia la formarea PIB este tot mai modest ă (2% în UE, în 1998). Schimbări importante apar şi în domeniul cultural. Pe de o parte, avansul a şa-numitelor valori postmateriale7, care a f ăcut ca sectoare tot mai largi ale popula ţiei să se preocupe de aspecte care nu se rela ţionează direct cu satisfacerea trebuin ţelor materiale (între acestea, satisfacerea necesit ăţilor alimentare), a determinat cre şterea preocupărilor pentru aspecte situate în spectrul calit ăţii vieţii (degradarea mediului înconjur ător, securitatea şi calitatea alimentelor ş.a.). Pe de altă parte, apare ca element caracteristic tot mai evident recuperarea „localului", a unor forme materiale sau de tradi ţie arhaice, specifice fiecărei zone. Deşi, poate părea contrapus fenomenului mondializării, acest proces este doar par ţial determinat de impactul globalizării. El este şi o căutare a r ădăcinilor şi a referinţelor tangibile la trecut, pe care o „pia ţă pur ă" le poate sacrifica total. Fenomenul este îns ă perceput diferit în Europa, în compara ţie cu SUA. Europa susţine proiecte de dezvoltare local ă care valorizează resursele endogene (atât materiale, cât şi socio-culturale), în timp ce SUA au optat pentru o regularizare determinat ă în mod hotărâtor de piaţă. De altfel, Mike Cantor, fost Secretar de Stat pentru Comer ţ al SUA (ţar ă care nu are un Minister al Culturii) declara în perioada negocierilor pentru formarea Organizaţiei Mondiale a Comer ţului că, pentru nord-americani, "cultura este o marfa ca oricare alta, şi aşa şi trebuie tratată". 7
Ibid.
Politicile europene susţin dezvoltarea unui nou context cultural în societăţile rurale, menit să recupereze legăturile cu zonele de origine. Reacţia Europei se doreşte a fi un r ăspuns preventiv la o criz ă rurală posibilă: de identitate şi de noi oportunităţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt deja evidente unele muta ţii ireversibile, în raport cu trecutul. Bertrand Hervieu identifică cinci mari „rupturi" cu trecutul, care fac din rural o lume nouă8. Acestea sunt: 1. Ruptura determinat ă de schimbarea de ordin demografic, ale cărei principale caracteristici sunt drastica diminuare a popula ţiei agricole, paralel cu îmbătrânirea acesteia, transformând agricultorii într-o minoritate oarecare. Dar, în timp ce, pentru alte grupuri sociale a fi minoritar într-o societate dezvoltată nu reprezintă nici o traumă (fiind vorba de o condi ţie de cele mai multe ori perpetuat ă de-a lungul timpului, asumată f ăr ă probleme), pentru cea mai mare parte a agricultorilor actuala lor situa ţie este tr ăită ca o pierdere a influen ţei, chiar şi pe plan local, ca şi (pe un plan mai general) ieşirea din istorie a unei clase sociale. 2. Ruptura cu modelul agricol familial, din cauza faptului c ă multe exploataţii agricole nu mai funcţionează practic în forma clasică (agricultura familială). Actualmente are loc un amplu proces de extindere a pluriactivităţii, veniturile agricultorilor nu mai depind exclusiv de activit ăţile agricole, iar în tot mai frecvente situa ţii cel puţin unul din membrii familiei este ocupat în activit ăţi conexe agriculturii (mai ales în industria alimentar ă, transporturi, servicii, turism). 3. Ruptura dintre agricultur ă şi teritoriu, ca urmare a concentr ării activităţii agrare în zone cu acces mai u şor spre punctele de consum, precum şi a specializării pe produse (pentru a reuşi menţinerea pe piaţă). Deşi, întâmpină o oarecare rezistenţă din partea agricultorilor europeni, procesul de specializare zonal ă este, practic, inevitabil. 4. Ruptura între agricultur ă şi alimentaţ ie, determinată de atingerea unei productivităţi tot mai ridicate, paralel cu liberalizarea pie ţei mondiale a produselor alimentare, în acest context, societatea nu mai percepe agricultorul prin funcţia sa de producător de alimente, ci printr-o func ţie oarecare din lanţul economic obişnuit, de care, dacă este cazul, se poate dispensa f ăr ă probleme. De altfel, cea mai mare parte a alimentelor consumate astăzi nu mai provin direct din agricultur ă, ci din industria alimentar ă, unde sufer ă alter ări, uneori, semnificative. 5. Ruptura dintre agricultur ă şi mediul înconjur ător, determinată de extinderea modelului de dezvoltare economic ă bazat pe input-uri masive de produse chimice sintetizate, inclusiv în domeniul agricol, ceea ce face ca o mare parte a opiniei publice s ă considere activitatea agrar ă (în forma practicată în prezent) ca fiind contaminantă.
8
Ibid.
În afara tr ăsăturilor identificate de Hervieu, mai pot fi avute în vedere şi următoarele caracteristici: Ruptura între tradi ţ ie, care-i f ăcea pe agricultori conştienţi de apartenenţa la un sistem comun de valori, şi contemporaneitate, care-i omogenizează în societate, angrenându-i în sistemul de pia ţă ca pe oricare participant la acest proces. Pe m ăsur ă ce sprijinul public acordat activităţilor agrare scade are loc şi o diferenţiere socială a agricultorilor, rezultat firesc al diferenţierilor în capacitatea de a se adapta condi ţiilor tot mai restrictive ale pieţei. Uneori, necesitatea de a respecta hot ărâri ale unor organisme ale căror decizii au efecte transna ţionale (OMC, UE, Mercosur etc.) este interpretat ă de agricultori ca o ingerin ţă externă într-un sector special; politica victimismului este, conjunctural, sus ţinută şi de for ţe politice, dar, din punct de vedere economic, caracteristica esen ţială o constituie transformarea, tot mai mult, activit ăţii agricole într-o variantă a muncii industriale, cu toate consecin ţele ce decurg de aici. O altă ruptur ă, evidentă în majoritatea statelor dezvoltate, este aceea între vechea revendicare istoric ă a proletariatului agricol în privinţ a repartiz ării terenurilor şi reforma agrar ă. Are loc un transfer al intereselor către stabilitatea locurilor de munc ă sau menţinerea protecţiei sociale. Proletariatul agricol prefer ă să negocieze asupra condiţiilor de muncă, salarii etc., şi nu realizarea vreunei reforme a propriet ăţii asupra trenurilor. În fond, este vorba de o criză de identitate a agricultorilor (prin raportare la trecut), deveniţi salariaţi de tip industrial. Ei au fost surprin şi nepregătiţi de accelerarea schimbărilor în agricultur ă, devenind membri ai comunităţilor rurale, cu activitate salariat ă asemănătoare muncitorilor industriali. Reacţia agricultorilor la mutaţiile impuse prin politicile de tip neoliberal se manifestă diferenţiat, în funcţie de mulţi factori externi mediului agricol, uneori chiar mediului rural. Distingem, în aceast ă privinţă, două forme generale de r ăspuns: la nivel individual şi la nivel colectiv (cooperativă, sindicat etc.). La nivelul acţiunilor individuale, r ăspunsurile sunt, fireşte, diverse: cei care au reu şit realizarea unui echilibru al veniturilor, gra ţie existenţei mai multor surse - venituri directe, subven ţii din fonduri publice, activităţi colaterale desf ăşurate de unii membri ai familiei, alte ajutoare de la stat (pensii, asistenţă socială etc.) - au o percep ţie, mai degrabă favorabilă, întrucât schimbările nu sunt traumatice, iar influen ţa agriculturii în economia generală a familiei este, relativ, mai redusă şi are tendinţă de scădere. În schimb, agricultorii cu ferme medii şi mari sunt tenta ţi să adopte o poziţie conservatoare la schimbări, întrucât se simt direct ameninţaţi. Principalele probleme care-i preocupă sunt liberalizarea pieţelor agricole şi diminuarea subvenţiilor directe din surse publice. De fapt, ei se simt nepregătiţi pentru mutaţii majore în lumea rurală. Reacţia generală este aceea de a se grupa în forme corporativiste şi de a încerca prin presiuni
politice amânarea unor reforme de fond, reclamând protec ţionismul statal. Totuşi, mai ales sub presiunea reformelor impuse de stat, unii agricultori încearcă o reorientare a profilului exploata ţiilor lor spre cultivarea de plante bioenergetice, industriale, farmaceutice, produse ecologice pentru consum bazate pe o nou ă „etică ambientală"9. Deocamdată, reorientările de acest tip sunt mai mult de ordin individual, dar tendin ţa de a găsi soluţii alternative la sfidările noii agriculturi („capitalismul verde”) se face simţită din ce în ce mai mult. La nivel colectiv, sunt de reţinut următoarele forme de asociere şi de reacţie la schimbare: a) Cooperativismul agricol. Caracteristica esenţială o constituie profesionalizarea activităţii şi introducerea criteriilor şi formelor de gestionare bazate pe eficien ţă economică şi creşterea competitivităţii. Modelele economice practicate permit flexibilizarea raporturilor cu pia ţa, atuurile pe care încearc ă să le exploateze fiind debirocratizarea şi presiunea asupra legiuitorului pentru a facilita activitatea asociativă. Vechile obiective urmărite de cooperativismul agricol, şi care vizau, mai ales, schimbări de natur ă socială şi contracararea efectelor pie ţei, au fost înlocuite cu ţeluri „mai prozaice", respectiv diversificarea activit ăţii şi cucerirea de noi pie ţe de desfacere, cale mult mai sigur ă de a r ăspunde pozitiv dorinţelor esenţiale ale agricultorilor. b) Sindicalismul agrar. Se află într-o perioadă de fr ământări interne, mai ales în Europa comunitar ă, din cauza impactului politicii agrare reformatoare, adoptată în cadrul Agendei 2000. Sindicalismul agrar este dispersat şi influenţat încă de afinităţi politice. Cum şi suportul politic se afl ă într-o oarecare criză, inevitabil se produce o delegitimare a func ţionalităţii sindicalismului agricol, în forma sa clasică. El este perceput, mai ales când au loc dezbateri asupra repartizării fondurilor nerambursabile din surse ale Uniunii Europene, ca o componentă participativă formată din organisme cu atitudine obstrucţionistă. Situaţia este vizibilă, în principal, în statele sud-europene, confruntate cu perspectiva de a pierde parte din fondurile comunitare (ca urmare a reorientării acestora spre statele est-europene candidate la aderarea la UE). Sindicalismul agricol susţine varianta politicilor autonome agrare, care n-ar trebui să fie dependente de politicile de dezvoltare rural ă. Prin urmare, politicile agrare ar trebui s ă se ghideze în continuare dup ă logica producţiei, aplicându-se programe care s ă favorizeze agricultorii în îmbunătăţirea structurii de producţie, integrarea în reţele comerciale mai mari (în general, politica anilor '60, din Europa de Vest). În afara acestor forme de acţiune, în ultimul timp se manifest ă tot mai activ organizaţii ale micilor agricultori, care avansează varianta unei
9
Ibid.
evoluţii neo - rurale10. Aceasta are la baz ă valorile lumii rurale renovate social şi cultural, în care agricultura de tip familial ar trebui s ă ocupe un loc central, ea fiind totodat ă şi elementul dinamizator. Recunoscându-i-se rolul fundamental pe care îl are în dinamismul zonelor rurale, agricultura ar trebui apreciată, mai întâi, prin gradul de sustenabilitate social ă, pentru a evita marginalizarea micilor producători, şi, abia apoi, prin criterii de competitivitate strict economică. Este mai des întâlnit ă în societăţile în care micii producători au încă o pondere semnificativă (mai ales zona mediteraneană). În ceea ce priveşte sindicalismul muncitorilor agricoli, acesta a devenit din ce în ce mai pu ţin influent, caracteristica sa esen ţială fiind criza - incapacitatea de a se adapta muta ţiilor rapide şi profunde din societatea rurală dezvoltată. 4.2 Schimbări economice Ia nivel mondial care afectează societatea rurală Dezbaterile asupra perspectivelor mediului rural, şi, mai ales, ale agriculturii, sunt dominate de o viziune neo - liberal ă, cu unele diferen ţieri pe zone geografice. Astfel, UE se pronunţă pentru susţinerea spaţiului rural în totalitatea sa, Japonia prefer ă, în numele securităţii sale alimentare, o deschidere controlată faţă de importurile de alimente (mai ales de orez), SUA au o politică foarte clar ă, tradiţională (piaţa este regulatorul tuturor opţiunilor de dezvoltare, inclusiv rurală), iar statele est-europene fac eforturi pentru a identifica politicile cele mai adecvate care s ă le permită racordarea la evoluţia vest-europeană. În toate cazurile un impact major îl au politicile OMC, ale FMI şi ale altor instituţii importante în determinarea strategiilor economice generale ale statelor respective. Deschiderea pieţelor interne (uneori şi în urma unor presiuni externe sau în contra-partid ă cu raporturi profitabile în alte sectoare finanţe, comer ţ etc.) a condus la cre şterea competitivităţii unor subramuri, dar, totodată, a contribuit şi la fragilizarea altora sau la falimentarea multor mici producători, în perioada 1986-1994, au avut loc negocierile GATT (Runda Uruguay), în prezent OMC. Pentru prima dat ă în negocieri la acest nivel schimbul de produse agricole a fost inclus printre obiectivele de negociere între statele semnatare, în paralel cu negocierile GATT, s-au manifestat şi iniţiative de constituire sau de înt ărire a unor zone de liber schimb sau de integrare regională (UE, MERCOSUR, ALENA etc.). Cam în aceeaşi perioadă a luat amploare şi preocuparea pentru mediul înconjur ător (problemă strâns legată de evoluţia mediului rural), punctul de plecare constituindu-l Conferinţa de la Rio de Janeiro, din 1992.
10
Ibid.
Scăderea preţurilor produselor agricole, supraproduc ţia vandabilă, r ăzboiul comercial în acest domeniu între SUA şi UE, precum şi între acestea, pe de o parte, şi statele OCDE sau cu o dezvoltare medie, dar mari producătoare agricole, pe de alt ă parte, au impus g ăsirea unor formule care să evite, fie şi măcar pe termen scurt, posibile crize în relaţiile externe. Soluţia cea mai la îndemân ă a fost reducerea barierelor tarifare sau netarifare, diminuarea relativă a subsidiilor şi acceptarea unui sporit rol al pieţei în regularizarea raportului cerere-ofert ă, la nivel global. Consecin ţele pe termen lung ale unei astfel de politici nu sunt u şor de întrezărit. Adepţii liberalismului accentuat consider ă că impactul asupra preţurilor şi volumului ofertei nu poate fi decât pozitiv, pe ansamblu. Perdan ţi vor fi însă producătorii cu exploataţii mici sau mijlocii, care nu vor putea face fa ţă, decât cu mare greutate, concuren ţei internaţionale. Sigur că agricultura cu două viteze, pe zone în general denumite Nord şi Sud, reflectă şi o evoluţie de ansamblu a economiei statelor respective. Sudul r ămâne, în plus, vulnerabil şi crizelor periodice. Politicile rurale constituie compromisuri instituţionale între diverse grupuri sociale: agricultori, consumatori industriali, comercian ţi şi administraţie. În ultima perioad ă, este tot mai evident ă creşterea funcţiilor ne-economice şi ne-agricole ale agricultorilor. Funcţii locale altădată nesemnificative capătă un rol din ce în ce mai însemnat: cultivatori de peisaje, apăr ători ai mediului ambiant, animatori ai dezvolt ării locale ne-agricole etc. Statele cel mai sensibile la sus ţinerea unor astfel de funcţiuni sunt cele dezvoltate şi care nu au nevoie de agricultur ă pentru a-şi echilibra balanţa comercială (Japonia, Germania, Elveţia etc.). în unele state a început să funcţioneze aşa-zisa „agricultura duală", în care coabitează agriculturi competitive cu agriculturi cu func ţie socială. Acestea din urmă implică alte instrumente de politici agricole, cum sunt condiţionarea ajutoarelor în func ţie de metodele de lucru sau de modelele de gestiune aplicate, controlul ofertei etc. Devenite un amestec de natur ă şi memorie, spaţiile rurale sunt tot mai mult ajutate s ă se apere faţă de poluarea de toate felurile pe care modernitatea de tip urban o impune. Peisajul r ămâne „un patrimoniu natural şi cultural", iar agricultorii trebuie s ă fie „gr ădinarii naturii"11. În acest fel, dimensiunea socială, directă sau indirectă, a spaţiului rural este în cre ştere.
11
Declaraţia de la Cork (Irlanda), 1996
4.3 Dezvoltarea rurală Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în literatura de specialitate, a început s ă fie utilizat în documentele oficiale ale organismelor internaţionale de profil dup ă Declaraţia de la Cork (Irlanda), din 1996. El define şte „disciplina, esenţialmente socio-economică, al cărei obiectiv îl constituie menţinerea societăţilor rurale printr-o diversificare ocupaţională care să permită îmbunătăţirea calităţi vieţii şi să evite exodul rural. Totodată, urmăreşte utilizarea resurselor naturale cu posibilit ăţi de a fi folosite în alte sectoare economice" 12. Obiectivele dezvoltării rurale, conform Declaraţiei menţionate, (intitulată „Un mediu rural viu"), sunt: frânarea exodului popula ţiei tinere din zonele rurale, susţinerea locurilor de muncă (atât prin diversificare, cât şi prin pregătirea de specialitate), îmbun ătăţirea calităţii vieţii (educaţie, sănătate şi infrastructur ă), protejarea mediului înconjur ător, menţinerea sectorului agrar (alimente+cultur ă+peisaj+mediu ambiant), organizarea teritoriului, adoptarea de politici flexibile care s ă se adapteze particularităţilor fiecărei zone. Utilizarea acestui concept a determinat şi necesitatea găsirii unor indicatori care să reflecte cât mai exact „ dezvoltarea rural ă”, în acest sens, OCDE şi UE au constituit un grup interdisciplinar de speciali şti care au sarcina să găsească formele şi metodele adecvate de m ăsurare a dezvoltării rurale. Concluziile desprinse din studiile elaborate pân ă în prezent13 converg către ideea că se impune o diversificare a indicatorilor de referinţă, atât în ceea prive şte reflectarea internă a fenomenului ruralităţii, cât şi în privinţa relaţiilor acestuia cu celelalte componente ale societ ăţii. Politica de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe dou ă principii: păstrarea identităţii şi a valorilor culturale ale comunit ăţii rurale; orientarea politicii rurale în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii (prioritare fiind dezvoltarea infrastructurii de toate felurile, formarea şi calificarea profesională, susţinerea prin măsuri economice a firmelor din mediul rural, mai ales a întreprinderilor mici şi mijlocii, protecţia mediului ambiant, politici speciale pentru tineri, femei şi copii). Şi pe acest plan există diferenţe majore între Europa şi SUA. Se poate afirma chiar că „SUA nu au o politic ă rurală”14. Acest lucru nu înseamnă că nu există şi o Americă rurală. Conform statisticilor oficiale, circa un sfert din popula ţia SUA are fie reşedinţa principală, fie cea secundar ă în mediul rural. De asemenea, se afl ă în derulare numeroase proiecte concrete de dezvoltare rural ă. Lipseşte însă cadrul politic general în care aceste acţiuni să se articuleze. Există, totuşi, mai multe iniţiative de coagulare a factorilor implicaţi în derularea unor programe destinate 12
Sudiile elaborate de OCDE şi UE, 2003 Ibid 14 Ibid 13
mediului rural, între acestea, cea mai influent ă este State Rural Development Councils - SRDC (Consiliul de Stat pentru Dezvoltare Rurală), care funcţionează din 1990, şi care a reuşit să grupeze instituţiile promotoare ale programelor sociale rurale, în 40 de state. Pe aceast ă bază s-a constituit National Rural Development Partenership (Asocia ţia Naţională de Dezvoltare Rurală). SRDC consider ă că mediul rural nord-american se caracterizeaz ă prin următoarele aspecte semnificative: lumea rurală americană este mult mai mult decât agricultura. Din cei 25% dintre americani care au o rezidenţă în mediul rural, doar 6% locuiesc într-o fermă şi pentru 2% agricultura este prima activitate pe care o desf ăşoar ă; majoritatea problemelor rurale sunt înc ă tratate independent. Situaţia este într-o anumită măsur ă similar ă celei din Europa, cu deosebirea că mutaţiile profunde în lumea nord-americană par a fi mai greu asimilabile, societatea nefiind pregătită în acest sens; soluţiile la problemele lumii rurale americane implic ă prea multe instituţii (serviciile de sănătate publică ale statului, camerele de comer ţ locale, instituţiile de supraveghere a mediului ambiant etc.); diferenţele regionale continu ă să fie relativ mari, existând chiar tendinţa de a se accentua (spre exemplu, între câmpiile destinate culturilor agricole şi teritoriile atractive montane, de coast ă sau împădurite, unde se manifest ă o puternică presiune imobiliar ă). Oricum, este probabilă şi o schimbare de optică asupra politicii rurale în SUA, în sensul apropierii de modelele europene, chiar dac ă aceasta nu va însemna, în mod cert, renun ţarea la influenţa determinantă a pieţei asupra oricărui aspect semnificativ privind agricultura. O încercare mai concretă de a „americaniza” modelul european de dezvoltare rurală se înregistrează în zona Quebec (Canada), în 1991, a fost creată o organizaţie, „Solidarite rurale du Quebec”, cu scopul de-a garanta ca statul să urmeze o politică rurală menită să revitalizeze localităţile mici şi să evite declinul zonelor agricole. Organizaţia include peste 20 de institu ţii naţionale canadiene şi militează pentru politică rurală de inspiraţie europeană. Deocamdată, a reuşit ca, în 2000, guvernul Canadei să adopte prima sa politică de dezvoltare rurală. Este însă clar că în Canada nu poate fi gândită o politică rurală din punctul de vedere al identităţii, modului de viaţă sau raporturilor cu trecutul într-o manier ă europeană. Chiar şi ocupaţiile sunt, de multe ori diferite. De exemplu, în Quebec există, inclusiv în mediul rural, trei tipuri de civilizaţie − amerindiană, europeană şi americană − situaţie inexistentă în Europa; peste 200 de localit ăţi, relativ concentrate, tr ăiesc doar din prelucrarea lemnului ş.a.
Cu toate acestea, în doar câ ţiva ani de când a început s ă fie promovată o altă viziune asupra politicii rurale, s-a reu şit sensibilizarea opiniei publice canadiene cu privire la dezvoltarea rural ă. În prezent, lumea rurală canadiană nu mai poate fi caracterizat ă doar prin referiri la agricultur ă. Inclusiv în documentele oficiale, politica rural ă vizează şi aspecte de natur ă socială, demografică, culturală etc. S-ar putea spune c ă, deşi Europa pare perdant ă în negocierile din cadrul OMC, ea a reu şit să ridice probleme care nu mai pot fi ignorate nici chiar de cei mai mari produc ători mondiali neeuropeni (SUA, Canada, Japonia, Australia etc.). Un caz special este cel al Japoniei. În Japonia, circa 6% din populaţie tr ăieşte din agricultur ă, dar aproape jumătate din aceasta are peste 65 de ani. Problema s-a acutizat într-atât încât în 1999 a fost nevoie de adoptarea unei legi speciale în acest sens. Este vorba de "Legea Fundamentală asupra alimentaţiei, agriculturii şi zonelor rurale". Este o tentativă de a stopa declinul demografic şi îmbătrânirea populaţiei din mediul rural. Legea introduce numeroase concepte noi, referindu-se pentru prima dată la rolul multifuncţional al agriculturii, precum şi la necesitatea unei politici de dezvoltare rural ă, complementar ă politicilor agricole. Ea a fost adoptată pornindu-se de la premisa că piaţa nu este criteriu absolut de evaluare a agriculturii. Trebuie luate în considerare, de asemenea, protecţia resurselor naturale, sus ţinerea unor necesităţi culturale, precum şi o mai strânsă legătur ă între agricultori şi consumatori. În Japonia funcţionează numeroase cooperative implicate în activităţi de educaţie asupra consumului şi asigurare a securităţii alimentare. Prin legea men ţionată, aceste organizaţii au căpătat un sprijin sporit, inclusiv din partea instituţiilor publice. Alimentul care interesează, aproape în exclusivitate pe japonezi, din punctul de vedere al unei politici rurale coerente, este orezul. Exploata ţiie continuă să fie pe suprafeţe mici, însă au o eficienţă relativ ridicată, în aceste condiţii, politica rurală japoneză pleacă de la necesitatea reducerii autosuficienţei alimentare (care a scăzut de la 79% în 1979, la 41% în 1998, din punct de vedere al caloriilor). Deciziile autorit ăţilor nipone pe această linie sunt determinate şi de obligaţiile pe care Japonia şi le-a asumat în cadrul OMC, care vor conduce inevitabil şi la diminuarea barierelor vamale la importul de produse alimentare, inclusiv la orez. O altă regiune importantă în ceea ce priveşte producţia agricolă mondială este America de Sud. Ea a de ţinut, în anii '90, circa 36% din exporturile mondiale, cu 3% mai mult decât în deceniul precedent. Cum acest lucru s-a întâmplat într-o perioadă de înăsprire a concurenţei pe pieţele externe, rezult ă că sectorul agroalimentar în statele latinoamericane a evoluat pe o dinamic ă ascendentă, lucru de altfel sesizabil şi dacă se ia în considerare volumul investi ţiilor, nu numai în agricultur ă, ci şi
în domeniile conexe (mai ales în industria producătoare de maşini agricole, în cea alimentar ă şi în domeniul producţiei de îngr ăşăminte chimice). Cu toate acestea, mediul rural sud-american sufer ă, în general, de lipsa unor instituţii publice şi private care să poată susţine o reformă radicală în agricultur ă. Sigur că există şi excepţii, dar caracteristica dominantă o constituie amplitudinea diferen ţelor între regiuni, precum şi între state. Din 27 de state luate în considerare, doar în zece populaţia locuieşte în majoritate în mediul rural, iar agricultura particip ă cu procente relativ reduse la constituirea PIB. Practic, în America de Sud nu exist ă doar o agricultur ă, ci mai degrabă mai multe, diferenţiate prin structura producţiei, gradul de tehnologizare a operaţiilor, nivelul de pregătire a lucr ătorilor. Continentul latino-american r ămâne unul al contrastelor, inclusiv în ceea ce prive şte mediul rural. Sfidările pentru perioada urm ătoare în America de Sud sunt implementarea unui proces participativ care s ă permită redefinirea strategiei de urmat, nu numai vizând agricultura propriu-zis ă, ci şi mediul rural în general. În tot acest proces nu poate fi ignorat, îns ă, faptul că pieţele internaţionale de produse agricole sunt puternic influen ţate de numărul mic de firme transnaţionale care controlează reţelele agro - alimentare şi care urmează politicile statelor puternic dezvoltate. Drept urmare, America de Sud nu poate urma alt ă politică rurală decât o variantă adaptată, inspirată de opţiunile statelor dezvoltate (fie în varianta nord-americană - cea mai probabilă, şi ca urmare a unei cooper ări deja existente în producţia de fructe, cultura unor plante tehnice specifice etc., fie în varianta european ă). În varianta preconizată de europeni, dezvoltarea rural ă are următoarele caracteristici; 1. Este un tip de evolu ţie integrată şi cu caracter vertical. Ea implică politici adoptate în func ţie de necesităţi particulare, dar beneficiind de un tratament globalizant. 2. Este o dezvoltare sustenabil ă. Ea trebuie să găsească un punct de echilibru între echitate şi eficienţă, plecând de la obiectivul diminu ării dezechilibrelor teritoriale. 3. Este un tip de dezvoltare endogen ă, întrucât potenţează propriile resurse fizice şi umane. 4. Este un tip de dezvoltare participativ ă. Ea stimulează populaţia să-şi asume rolul de protagonist principal al evolu ţiei mediului rural. Scopul final urmărit nu poate fi altul decât dinamizarea social ă şi culturală a comunităţilor rurale. Aceasta nu înseamnă că nu există şi divergenţe la nivelul factorilor de decizie europeni. Astfel, cancelarul Germaniei, partizan al federalismului parlamentar, este adeptul „subsidiarit ăţii”, respectiv al transferului de
competenţe dinspre UE spre state şi regiuni, mai ales, în ceea ce prive şte PAC. În schimb, premierul francez nu agreeaz ă ceea ce el nume şte „re-naţionalizarea” PAC, preferând varianta federa ţiei de state-naţiuni şi, implicit, aceeaşi manier ă de abordare a problemelor rurale. Sunt evidente două viziuni asupra susţinerii mediului rural: una preconizând o politică unitar ă pentru toate zonele rurale ale unui stat (cazul Fran ţei şi Marii Britanii), alta considerând mai eficient ă varianta integr ării politicilor rurale în cadrul mai amplu al politicilor regionale (cazul Germaniei sau al Austriei). Diferenţa de fond între cele dou ă viziuni derivă din faptul că, în timp ce în primul caz este vorba de o atitudine nediscriminatorie a statului faţă de zonele rurale, în cel de-al doilea caz este vorba de politici de dezvoltare integrată şi nu neapărat de susţinere socială. Soluţia de compromis, din punctul de vedere al Comisiei Europene, este descentralizarea gestionării subsidiilor agricole, pe fondul adâncirii PAC, UE este presată în acest sens şi de negocierile din cadrul OMC, de unde şi necesitatea unei politici comerciale clare, mai ales în perspectiva reducerii barierelor de acces al produselor alimentare pe pia ţa europeană. 4.4 Politica agricolă comună La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricol ă Comună (PAC) a început practic din 1957, când s-a semnat Tratatul de la Roma, embrionul viitoarei UE La vremea respectiv ă, PAC şi-a stabilit două obiective: garantarea securităţii alimentare (apropierea temporală de al doilea r ăzboi mondial încă producea efecte) şi asigurarea unui nivel de viaţă pentru populaţia rurală. Obiectivele PAC, conform celor stabilite în articolul 33 al Tratatului CE, sunt următoarele: creşterea producţiei agricole, pe seama progresului tehnic, asigurându-se o dezvoltare ra ţională a producţiei agricole, ca şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special, a for ţei de muncă; garantarea nivelului de via ţă a populaţiei agricole, în special prin intermediul veniturilor individuale a celor care lucreaz ă în agricultur ă; garantarea securităţii depozitării produselor agricole; asigurarea aprovizionării populaţiei la preţuri rezonabile. Pentru atingerea acestor obiective, se prevede crearea Organiza ţiei Comune a Pieţelor Agricole (OCM), care, în func ţie de produse, va adopta una din următoarele forme: norme comune de competen ţă; o coordonare obligatorie a diferitelor organiza ţii naţionale de piaţă; o organizare european ă a pieţei.
Piaţa agricolă comună este definită de trei principii fundamentale: existenţ a unei pieţ e unificate, ceea ce determină libera circulaţie a produselor agricole pe întreg teritoriul organiza ţiei şi o piaţă organizată unitar; preferinţ a comunitar ă, respectiv preferinţa pentru produsele agricole din statele membre ale UE Are loc o protec ţie a produselor autohtone fa ţă de cele provenite din ter ţe state, concomitent cu o estompare a fluctuaţiilor de pe piaţa mondială; solidaritatea financiar ă, ceea ce implică existenţa ca suport esenţial al PAC a unui capitol special în bugetul comunitar. Pentru atingerea acestor obiective, s-au creat mai multe fonduri: FEOGA (Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă), destinat dezvoltării politicii de preţuri şi îmbunătăţirii structurilor agricole, FEDER (Fondul European de Dezvoltare Regional ă), pentru îmbunătăţirea infrastructurii comunitare, şi FSE (Fondul Social European), care sus ţine ridicarea nivelului de calificare profesional ă. FEOGA constituie sursa principală de finanţare a PAC. Acest fond a fost creat în 1962, iar din 1964 are dou ă secţiuni: una de "Orientare" (a fondurilor structurale), care susţine reformele agricole de structur ă şi dezvoltarea zonelor rurale (în principal prin investi ţii în echipamente şi tehnologie); altă secţiune de „Garantare”, care finan ţează cheltuielile comune de piaţă (de exemplu, cumpărarea sau depozitarea excedentelor de produse agricole). Sec ţiunea „Garanţie” este cea mai importantă şi este parte integrantă a cheltuielilor obligatorii, în bugetul comunitar. În 1993, s-a creat Fondul de Coeziune, pentru a finan ţa infrastructuri şi îmbunătăţirea mediului ambiant în patru state: Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia. Problemele principale cu care s-a confruntat agricultura comunitar ă au fost supraproducţia de cereale şi plante tehnice, precum şi distribuţia neuniformă a ajutoarelor bugetare (80% din ajutoarele agrare sunt distribuite la doar aproximativ 20% dintre agricultori). Un moment important cu impact direct în mediul rural îl constituie adoptarea, în 1992, a Reformei PAC (a şa-numita Reformă McSharry). Este vorba, de fapt, de transformarea PAC în PARC (Politica Agrar ă Rurală Comună, în practică, aceasta înseamnă trecerea de la o politic ă de protecţie a preţurilor şi a „frontierei agricole" la o politic ă având drept obiectiv „dezvoltarea rurală", înţeleasă în cel mai amplu sens al s ău. Transformarea PAC în PARC este considerată un proces de globalizare (deocamdată doar pe anumite componente), care se va accelera în perioada următoare. Între factorii care au determinat o astfel de evolu ţie un rol major îl are decizia de extindere a UE spre Est, unde poten ţialul agrar este foarte ridicat, chiar dacă deocamdată statele din aceast ă zonă nu pot face faţă decât par ţial concurenţei comunitare. De asemenea, acordurile
intervenite în cadrul OMC vor determina o sc ădere a nivelului subven ţiilor publice pe unitatea de produs agricol, paralel cu sus ţinerea financiar ă a unor programe agro - ambientale şi de protecţie ecologică. Pentru a-şi pune în practică politica rurală, UE a adoptat mai multe Programe. Cel mai important, în acest domeniu, este Programul LEADER. Început în 1991, el a parcurs deja două etape (1991-1995, LEADER I, şi 1996-2000, LEADER II). Pentru perioada 2000-2006, este prev ăzută aplicarea unui al treilea program de dezvoltare rural ă comunitar ă, şi anume LEADER+. Acest program prevede men ţinerea aceloraşi linii de finanţare a proiectelor din domeniile prioritare, respectiv turismul rural, poten ţarea sectorului agricol şi mediul înconjur ător. Cum îi spune şi numele (LEADER Stad och Land - Hand in Hand), elementul esenţial al acestui program îl constituie sinergia ora ş-câmp. Franz Fischler (Comisarul european pentru agricultur ă şi dezvoltare), prezentând acest Program, se refer ă15 la „teritorii rurale europene", înţelegând prin aceasta nu numai multitudinea de spa ţii naturale, ci şi locurile unde se desf ăşoar ă diverse activităţi, respectiv „spaţii economice şi sociale în care agricultura,, p ădurea, artizanatul şi întreprinderile de toate dimensiunile produc şi vând, în care se presteaz ă servicii la scar ă locală şi internaţională. Bineînţeles că este simplistă argumentaţia că schimbările care au afectat zonele rurale europene s-au datorat PAC. Perioada de derulare a PAC s-a suprapus pe una de schimb ări majore în tehnologie, de mutaţii în stilul de viaţă şi în mentalitatea lumii occidentale, în reorientări ale obişnuinţelor de consum (inclusiv alimentar) etc. Este clar că impactul programelor LEADER este apreciat esen ţialmente pozitiv, edificator în acest sens fiind şi faptul că au apărut mulţi adepţi ai acestei filozofii de dezvoltare rurală inclusiv în afara spaţiului comunitar (chiar şi în Japonia şi SUA, la nivelul dezbaterilor pe marginea evolu ţiei mediului rural, aprecierile sunt în cea mai mare parte pozitive). Cuvântul-cheie de caracterizare a programului LEADER+ este „diversitatea”16. Principiul de la care pleac ă programul este că „dezvoltarea rurală prelungeşte dialogul ancestral între oameni şi natur ă. Reflectă maniera în care au fost dep ăşite dificultăţile naturale şi au fost exploatate bogăţiile, în anii '90, zonele rurale au produs europenilor şi conducătorilor bătrânului continent o frumoasă surpriză, afirmându-se ca un spa ţiu dinamic şi inovator, atractiv pentru cet ăţeni şi întreprinderi”. Sigur că prezentarea oficială are tentaţia supraevaluării laturilor pozitive, totuşi este evident că diminuarea exodului tinerilor, echilibrarea nivelului de via ţă la scara societăţii ş.a. demonstrează că mediul rural poate constitui o alternativă viabilă pentru oricare dintre locuitorii satului.
15 16
Programul LEADER+ Ibid
LEADER+ este o iniţiativă care introduce schimbări semnificative, în raport cu LEADER II, în domeniile obiectivelor urm ărite, al zonelor de aplicare şi al beneficiarilor. Obiectivele LEADER+ sunt: promovarea ini ţiativelor multisectoriale (aceasta însemnând nu numai din domeniul strict agrar) şi integrate, precum şi difuzarea lor la nivelul UE; promovarea ac ţiunilor inovatoare, demonstrative; menţinerea caracterului experimental al strategiei de dezvoltare teritorială, însă cu particularităţi precise (proiecte de calitate, efecte pe termen lung şi strategii construite plecând de la ideea difuz ării lor şi la nivelul altor zone europene, crearea de locuri de munc ă în mediul rural). Zonele pentru care se aplică programul LEADER+ trebuie s ă îndeplinească următoarele cerinţe: 10% din credit să fie alocat zonelor limitrofe; teritoriile de aplicare a proiectelor preconizate s ă aibă minimum 10.000 şi maximum 100.000 de locuitori; să existe o masă critică suficientă, în privinţa resurselor umane şi financiare; statele membre ale UE pot promova proiecte pentru oricare zone rurale pe care le consider ă prioritare. Orice zonă comunitar ă este practic eligibilă pentru a beneficia de avantajele LEADER+. În ceea ce prive şte beneficiarii, nu există restricţii deosebite, putând beneficia de fonduri în cadrul programului LEADER+ atât parteneri publici, cât şi privaţi. Ei trebuie să contribuie însă cu minimum 50% din fondurile necesare. Proiectele din cadrul programului LEADER+ trebuie s ă includă patru măsuri principale: utilizarea unui nivel ridicat al particip ării profesionale, asistenţă tehnică adecvată etc.; includerea unor programe de inovare rural ă; cooperarea transnaţională (de preferinţă incluzând cel puţin două state membre ale UE); integrarea într-o re ţea (în aceste condi ţii, au prioritate proiectele care prevăd cooperarea cu organiza ţii ale grupurilor sprijinite prioritar prin politicile comunitare, ca de exemplu, organiza ţii de femei, ale tinerilor etc.); Politica de dezvoltare rurală este reflexul unui context istoric şi social. Din această perspectivă şi mutaţiile la nivelul Europei sunt diferite, de la zonă la zonă. Astfel, statele care au rezolvat mai demult problemele sociale din mediul rural (în sensul c ă au deja un nivel care este comparabil cu cel din mediul urban), cum sunt Germania, Danemarca, Austria, Suedia sau Marea Britanic, utilizeaz ă deja strategii regionale pentru a pune în valoare resurse locale încă neutilizate. Spre exemplu, în Austria se aplic ă, din 1979, „Programul de dezvoltare a zonelor muntoase”, în Italia se derulează încă din anii '80 „Programe integrate mediteraneene” etc. Alte
ţări (Spania, Portugalia, Grecia) încă se confruntă cu exodul populaţiei din zonele mai sărace spre mediul urban, mai ales cel industrializat. Variantele posibile pentru susţinerea mediului rural prin intermediul PAC sunt: utilizarea unor instrumente contractuale (aşa-zisă strategie introvertită), ceea ce presupune o orientare centrat ă pe calitatea vieţii, formarea populaţiei, susţinerea programelor de eliminare a şomajului (situaţie frecventă în Franţa, Suedia sau Danemarca); „importul de modernitate" (aşa-zisa strategie extravertită), respectiv susţinerea acelor programe care să influenţeze în primul rând mentalitatea locuitorilor din
mediul rural (cazul Spaniei, Italiei sau Finlandei). Celelalte componente semnificative care pot influen ţa pozitiv populaţia din zonele rurale (sistemul contractelor pe termen lung, dezvoltarea turismului, a produc ţiei artizanale etc.) sunt mai uşor de aplicat, aceasta şi ca urmare a beneficilor imediate pe care programele respective le generează. La reuniunea miniştrilor de externe din statele membre ale UE, din 7−8.02.2002, de la Câceres (Spania), dezvoltarea rural ă a fost unanim apreciată drept "un instrument de restructurare a agriculturii, inclusiv în viitoarele state membre ale organizaţiei", în măsura în care politicile ce vor fi aplicate în acest domeniu vor avea un grad de flexibilitate acceptabil, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări candidate la aderare. S-a accentuat propunerea Comisiei Europene de a se efectua treptat pl ăţile către statele membre, pe perioada de tranzi ţie stabilită în cadrul PAC. Plăţile directe se ridică în prezent circa 27% din procentul bugetar comunitar acceptat pentru agricultur ă (compensarea directă a pierderilor generate de reformele PAC), faţă de 52% cât reprezintă fondurile de dezvoltare rural ă, în perspectivă însă, după 2006, plăţile directe se vor reduce. Va intra în vigoare noul aquis în domeniu şi, drept urmare, se vor diminua stimulentele pentru cre şterea producţiei. Va fi susţinută doar restructurarea domeniului agricol. Se pune problema care este reac ţ ia europenilor cu privire la modul de derulare a PAC. În perspectiva dezbaterii, în 2002, la nivelul institu ţiilor europene a PAC (faza intermediar ă, de etapă), s-au lansat deja câteva idei, cea mai importantă fiind aceea că „este imperios necesar ă îmbunătăţirea activităţii de informare". Astfel, pân ă în 2000, doar jum ătate dintre europeni a auzit de PAC, de şi 92% dintre ace ştia consider ă că „agricultura este o temă importantă". Prezentându-li-se obiectivele PAC, între 79 şi 97% le consider ă importante. Pentru 59% dintre agricultori şi 46% din popula ţie în general, bugetul destinat agriculturii ar trebui sporit. Totuşi, diferenţele când este vorba să fie susţinută o atare idee sunt foarte mari: 13% în Danemarca, faţă de 76% în Grecia. Persistă, în continuare, discrepan ţe mari ale r ăspunsurilor, în funcţie de vârstă, sex, tipul de educa ţie. Până la adoptarea unor noi m ăsuri, vor continua sondajele de opinie, şi, în general, estim ările asupra percepţiei PAC, domeniul rural fiind unul de interes nu numai pentru aspectele intracomunitare (ca, de exemplu, problemele de s ănătate pe care le
implică creşterea animalelor, importurile de produse alimentare la care s-au folosit stimulanţi biologici de creştere etc.) şi în raport cu alte entit ăţi (OMC, SUA, OECD etc.). Un rol important în aplicarea unor programe de dezvoltare rural ă revine autorităţilor locale. Implicarea administraţiei locale permite gestionarea corespunzătoare a raporturilor cu entit ăţile superioare, întrucât dispune de instrumentele juridice, umane şi logistice necesare, uneori şi de cele financiare. Oarecum paradoxal, aceste entit ăţi au căpătat un rol sporit o dat ă cu accentuarea fenomenelor de globalizare economic ă. Totuşi, în acest sens, trebui ţinut cont de corela ţia directă "cost politico-electoral realizarea proiectului local sau regional". Oricum, pentru ca un proiect de acest tip s ă poată fi realizat este necesar ă îndeplinirea câtorva cerinţe, între acestea lucrul în reţele inter - organizaţionale (asociaţii ale patronatelor, sindicate, entităţi independente aflate în c ăutarea unei imagini publice favorabile, instituţii bancare etc.). Pe această bază se obţin rezultate superioare, fiecare agent implicat („agentul” este denumirea uzual ă a factorului implicat în derularea diferitelor proiecte de dezvoltare socio-culturală, economică etc.) aducând cu el experien ţa în domeniu, acumularea de cuno ştinţe specifice, chiar şi relaţii informale utile. Are loc un proces de coordonare instituţională şi de concertare intersectorială. Deja există firme (inclusiv mici şi mijlocii) specializate în întocmirea de proiecte de dezvoltare local ă, pentru care se ob ţin surse de finanţare publice sau private. Comunit ăţile rurale sunt destul de mici pentru a înfrunta singure restructur ări masive, f ăr ă un sprijin administrativ adecvat şi f ăr ă a beneficia de consultan ţă de specialitate. Chiar dacă nu există o metodologie unică, proiectele de dezvoltare rurală se întocmesc, în general, dup ă un modelul asemănător celui prezentat mai jos: Tabelul 4.2 FAZELE ESENŢIALE 1. Culegerea datelor, analiza şi diagnosticul
ACTIVIT ĂŢILE DEZVOLTATE
Se obţin informaţii care permit cunoaşterea capacităţii de dezvoltare, oportunit ăţile ivite, ca şi resursele disponibile 2. Definirea strategiei Se fixează obiectivele generale şi se decide unde şi cum se doreşte să se ajungă 3. Întocmirea unui plan proiect Are loc pre - evaluarea proiectelor, fiecare în parte, pentru fiecare acţiune determinarea structurii lor şi estimarea viabilităţii acestora 4. Selecţia şi gestionarea proiectelor Se definesc şi se selecţionează proiectele de dezvoltare 5. Realizarea Proiectele acceptate se transformă în acţiuni practice 6. Evaluarea Se evaluează impactului acţiunilor preconizate
Există două forme de a sus ţine dezvoltarea rurală; "de sus în jos" (top-down) şi "de jos în sus" (bottom-up). Modelul "de sus în jos" constituie o viziune tradi ţionalistă, predominantă până în anii '70. Caracteristica principal ă a acestuia este primatul criteriilor de eficienţă directă în agricultur ă, apreciată cu indicatorii producţiei de tip industrial. Începând cu anii '80, câ ştigă teren o nouă viziune asupra dezvoltării rurale, care ia în considerare variante integratoare de evolu ţie, respectiv în afara criteriilor pur economice sunt sus ţinute modele care nu ignor ă componentele ecologic ă, protejarea mediului ambiant, formarea şi perfecţionarea for ţei de muncă locale, integrarea regional ă, afirmarea identităţii proprii localităţii sau zonei, asimilarea unor noi func ţiuni ale spaţiului rural etc. În ceea ce priveşte obţinerea de fonduri din surse comunitare, Comisia Europeană a introdus criterii noi de apreciere, în 1978 a fost definită "zona defavorizată" (cea care avea venitul per capita inferior unui nivel de 75% din media comunitar ă). Adoptarea unei noi viziuni asupra dezvoltării rurale a necesitat, însă, introducerea şi a altor criterii, suplimentare faţă de cel iniţial (al venitului mediu pe locuitor). Acestea sunt: un nivel scăzut al randamentului agricol, exprimat prin valoarea adăugată pe unitatea de munc ă în acest domeniu; un nivel ridicat al popula ţiei agricole în totalul populaţiei ocupate; o densitate a popula ţiei redusă, cu tendinţă de diminuare în continuare. Este vorba, în esenţă, de combinarea matematică a unor criterii neomogene. Ele reflectă mai exact situaţia complexă din mediul rural, în cadrul UE Prin urmare, se poate aprecia c ă identificarea ruralului care trebuie sprijinit din fonduri comunitare va continua s ă sufere alter ări, în funcţie de etapa de dezvoltare, politicile de ansamblu ale organiza ţiei şi impactul globalizării asupra agriculturii europene. 4.5 Căi de atingere a reformei în agricultur ă Agenda 2000 este un document de studiu asupra implica ţiilor adeziunii statelor est-europene la UE. Acest document, finalizat la reuniunea Consiliului European de la Berlin (martie 1999), include următoarele puncte: o balanţă a acţiunilor realizate, în conformitate cu politicile comunitare; obiectivele imediat următoare, pe sectoare economice distincte; cadrul financiar pentru perioada 2000-2006. Între altele, Agenda 2000 prevede m ăsuri vizând creşterea competitivităţii produselor agricole europene, cre şterea nivelului de viaţă al agricultorilor, crearea unor locuri de munc ă alternative pentru locuitorii
din mediul rural, integrarea în politicile agricole a unor programe medio-ambientale, îmbunătăţirea calităţii şi securităţii alimentare, simplificarea legislaţiei agricole. În ceea ce priveşte PAC, Agenda 2000 semnaleaz ă căile ce trebuie urmate pentru atingerea obiectivelor Reformei începute în 1992. Liniile concrete de acţiune identificate pentru perioada 2000 2006 sunt: aprofundarea procesului de liberalizare a comer ţului cu produse alimentare, concomitent cu reducerea ajutoarelor acordate pie ţei (cresc, în schimb, ajutoarele directe); dezvoltarea unei PARC care s ă ia în considerare şi alte elemente, în afara sectoarelor agricole şi de creştere a animalelor; simplificarea mecanismelor birocratice şi instituţionale. Aceste documente se aprobă prin majoritate, însă ele sunt supuse şi criticilor unor beneficiari. Amintim, în acest sens, mai ales modul de distribuire a ajutoarelor (permanent subiect de discu ţii), neincluderea conservării resurselor naturale (mai ales cele forestiere) în cadrul PARC, chiar dacă declarativ se acceptă "marea sa importanţă în cadrul dezvoltării rurale" ş.a. Repartizarea fondurilor pentru zonele rurale se face pe baza unui Regulament, document care încearc ă să elimine neajunsurile rezultate din politica de ajutoare practicate de UE, pân ă în anii '90. Noul Regulament pleacă de la premisa că, în următorii ani, vor avea loc schimbări majore în domeniul agrar, care îi vor afecta direct pe produc ători (creşterea gradului de specializare a produc ţiei, formarea profesional ă la un nivel competitiv, adoptarea unor restricţii de ordin ambiental etc.). În plus, diversitatea zonelor rurale în spaţiu UE face necesar un proces de descentralizare a PAC. Un element cu impact major în acest sens, este conservarea spaţiilor naturale în cadrul UE Directiva Habitat, adoptat ă în 1992, stabileşte necesitatea de creare a unor Zone Speciale de Conservare, denumite Reţeaua 2000. Directiva va fi obligatorie, probabil începând cu 2004. Se are în vedere crearea unui „ nou sistem de ajutorare a exploataţ iilor care nu se ocupă de produc ţ ia agricol ă şi sunt orientate spre promovarea mediului ambiant, a locului de munc ă neagricol şi a calit ăţ ii vieţ ii ”.
În tot acest proces, nu trebuie ignorată influenţa inevitabilă a pieţei mondiale. Comisarul european Franz Fischler consider ă că „diferenţ a între
preţ urile europene şi cele mondiale va exercita o presiune asupra pre ţ urilor europene şi asupra eficienţ ei agricultorilor şi structurilor agricole, iar rezultatul va fi colapsul modelului agricol familial, precum şi abandonul activit ăţ ilor în regiunile mai puţ in favorizate. Ca să nu mai vorbim de consecinţ ele asupra mediului ambiant, de şertificare etc.”
De aceea, politica UE încearc ă să contracareze influenţele defavorabile generate de liberalizarea impus ă în cadrul acordurilor OMC. Comisia Europeană doreşte rezolvarea acestor probleme pornind de la
premisa că scăderea preţurilor principalelor produse agricole poate fi compensată par ţial de susţinerea eforturilor de promovare a acestora la export către state extracomunitare. În plus, va continua politica de introducere a unor restricţii legate de calitatea ecologic ă a produselor. Politica agricolă dezvoltată plecând de la ideea maximizării exporturilor (pivot de susţinere a agriculturii comunitare) este criticată de "Grupul de la Bruges"17. Se invocă lipsa moralităţii în comer ţul cu produse agricole, întrucât acestea fiind subven ţionate se vând la pre ţuri care distorsionează valoarea lor reală; efectul negativ cel mai puternic va fi evident în state cu o agricultur ă slab dezvoltată, deci incapabile să reziste concurenţei. Grupul de la Bruges sugerează susţinerea agriculturii ecologice şi a activităţilor conexe acesteia, inclusiv "din considerente de justiţie socială". Par ţial în concordanţă cu propunerile "Grupului de la Bruges", orientarea principală a politicilor comunitare vizează trecerea de la faza cantitativă la cea calitativă, în susţinerea producţiei agricole. Noţiunea de calitate apare din ce în ce mai frecvent în documentele comunitare, în legătur ă cu toate fazele parcurse de la producere pân ă la consumul final. Este adevărat că au fost şi câţiva factori care au impulsionat aceste orientări (psihoza "vacii nebune", efectele unor produse alimentare la crearea cărora s-au utilizat hormoni etc.). Sensibilitatea opiniei publice la problemele sanitare a devenit tot mai accentuat ă, iar consumatorii nu mai ignor ă aspectele legate de calit ăţile gustative, nutritive sau chiar de prezentare ale produselor. Totodat ă, no ţiunea de calitate nu se aplic ă doar asupra produsului în sine, ci vizeaz ă şi procesul de fabricaţie, precum şi factorii care concur ă la obţinerea acestuia (sol, ap ă etc.). 4.6 Susţinerea modelului rural european în cadrul organismelor internaţionale Tendinţele semnificative care se manifestă la nivelul economiei mondiale î şi pun amprenta şi asupra evoluţiei spaţiului rural18; în acest sens sunt identificabile următoarele caracteristici: a) Constituirea unui cadru macroeconomic, la scar ă mondială şi naţională, mai stabil este propice cre şterii determină şi un comportament al lumii rurale favorabil activit ăţilor agroindustriale şi agroalimentare. b) Creşterea integr ării economice mondiale şi globalizare pot genera avantaje deosebite pentru zonele cu abunden ţă a resurselor naturale şi a condiţiilor ambientale propice producţiei. c) Revoluţia tehnologică, centrată pe creşterea gradului de cunoaştere şi a productivităţii, conduce la extinderea zonelor cu o agricultur ă intensivă şi la restructurarea ofertei pe pia ţa mondială. 17 18
Grupul de la Bruges Ibid
d) Nivelul de calificare şi capacitatea de autoperfec ţionare a for ţei de muncă din mediul rural devin din ce în ce mai mult un factor preponderent care determin ă diferenţierea existentă între zonele şi regiunile agricole. e) Exigenţele de dezvoltare nu pot face abstrac ţie de scopul eliminării săr ăciei, acolo unde ea mai exist ă. f) O dată cu „globalizarea consumului”, mediul rural poate fi şi un factor promotor al orientărilor de consum alimentar, inclusiv pentru populaţia din mediul urban, precum şi pentru evitarea unor abuzuri care pot afecta s ănătatea. La 27 septembrie 1999 (în concluziile sale asupra „Rundei Mileniului"), Consiliul miniştrilor agriculturii (din UE) a eviden ţiat faptul că modelul agricol propus era „de o importanţă fundamental ă pentru Uniunea Europeană, ţ inând cont de caracterul multifunc ţ ional al agriculturii europene şi de rolul pe care-l are în economie şi în societate, în ansamblul s ău”.
Apărarea modelului agricol european, ca obiectiv primordial în negocierile comerciale multilaterale, constituie o afirmare politic ă puternică a specificităţii şi importanţei pe care UE o acordă susţinerii modelului rural european. De altfel, un expert european în acest domeniu (Doriane Givord19) susţinând poziţia UE, afirma: „trebuie recunoscut faptul c ă dezbaterea asupra politicilor agricole şi rurale nu poate s ă se concentreze exclusiv pe aspectele tehnice. Ea semnific ă, totodat ă, şi promovarea modelului agricol şi rural european la scar ă internaţ ional ă; este un model care reflect ă istoria, culturile şi opţ iunile particulare ale societ ăţ ii europene, şi prin urmare nu este negociabil ”.
Modelul agricol promovat de U.E. se dore şte a fi unul complementar modelului rural. Concluzia este reliefat ă de faptul că, din punct de vedere politic, Agenda 2000 a suprimat orice ambiguitate, transformând dezvoltarea rurală în cel de-al doilea pilon al PAC. Aceast ă integrare, consacrată la nivel politic şi juridic, valorizează şi conceptul de „multifunc ţ ionalitate în agricultur ă". Termenul a constituit obiectul de lucru şi de dezbateri în institu ţii specializate ale ONU (în special Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjur ător, în particular lucr ările Comisiei asupra Dezvoltării Sustenabile şi Agendei 21, precum şi în cadrul FAO). De asemenea, el a fost adoptat oficial şi la conferinţa miniştrilor agriculturii din statele membre ale OECD (Paris, martie 1998). S-a format chiar şi un grup informal - ţările membre ale UE, Japonia, Norvegia şi Elveţia -, intitulat „Prietenii multifuncţionalităţii”. Ulterior, acestui grup i s-au adăugat şi alte state. Ele recunosc faptul c ă agricultura are şi alte roluri, în afara produc ţiei de bunuri agricole şi alimentare. Prin specificul său, agricultura trebuie să se bucure de un tratament particular în cadrul negocierilor comerciale
19
Doriane Givord, Concluziile asupra „Rundei Mileniului", 1999
internaţionale, pentru a- şi menţine rolul în privinţa mediului ambiant, al peisajului rural, precum şi pentru dezvoltarea rural ă, în general. La o reuniune a „Prietenilor multifuncţionalităţii”, din Norvegia (iulie 2000), au participat reprezentanţi a circa 40 de state, peste 30 dintre acestea fiind mediu dezvoltate. „Prietenii multifuncţionalităţii” sunt de acord la nivelul principiilor. Când însă este nevoie de luarea unor m ăsuri de aplicare a acestui concept, apar nuanţe de opinii, dacă nu chiar dezacorduri. Statele mai pu ţin dezvoltate se simt afectate de politicile agrare ale marilor produc ători, însă chiar şi între marii producători apar divergenţe. Astfel, SUA şi „grupul de la Cairns”20 pun la îndoială intenţiile declarate ale susţinătorilor acestui concept, în ţelegându-l mai mult ca o modalitate de a introduce bariere protec ţioniste care-i vizează direct pe nord-americani. SUA şi "grupul de la Cairns" văd multifuncţionalitatea în forma promovată de europeni mai degrabă ca un refugiu al incapacit ăţii acestora de a face fa ţă concurenţei pe piaţa mondială a produselor agricole. Europenii insistă, însă, pe faptul că, în afar ă de bunurile agricole şi agroalimentare, activitatea agricol ă are şi alte funcţii. Doar 44% din suprafaţa Europei este ocupat ă de terenuri agricole. Acesteia i se adaug ă pădurile, rezervaţiile naturale, suprafeţele acoperite cu diferite construc ţii, precum şi infrastructura. În consecinţă, relaţia agricultur ă-mediu ruralteritoriu determină, în mod evident, şi alt tip de rela ţii decât cele legate direct de producţia şi transformarea bunurilor agricole. Aceasta cu atât mai mult cu cât asist ăm la o expansiune a activit ăţilor pe care omul le desf ăşoar ă în natur ă (preponderent de tip recreativ). Din aceste considerente, UE s-a dotat treptat cu un arsenal juridic care astăzi asigur ă practic protecţia mediului ambiant la un nivel rezonabil şi care tinde să se înăsprească în perspectivă. Acest tip de politic ă nu este incompatibil cu promovarea unei agriculturi necompetitive. Diferen ţa esenţială faţă de varianta nord-americană este aceea că modelul rural european vizează integrarea diverselor activităţi care se desf ăşoar ă în zonele rurale, integrarea componentelor economice, sociale şi culturale, precum şi transformarea comunităţilor locale în entităţi dinamice pe toate planurile. Paradoxul cu care se confrunt ă UE este că în timp ce ea devine o putere agricolă şi agroindustrială tot mai puternică, în aceeaşi măsur ă încetează să mai fie o civilizaţie agrar ă, teritoriile sale devenind facultative pentru agricultur ă. Mai mult, ea se confrunt ă şi cu o concentrare a producţiei în stil industrial, în anumite state (cu o zon ă de maximă expansiune agrar ă între Pirinei şi Marea Nordului).
20
Grupul de la Cairns
4.7 Efectele politice ale noului model rural european Măsurile luate pentru realizarea muta ţiilor preconizate în mediul rural comunitar au, inevitabil, şi efecte la nivelul politicului. Cele mai importante dintre acestea sunt: 1. Liberalizarea comer ţului cu produse agricole va limita, inevitabil, marja de manevr ă a guvernelor de continuare a m ăsurilor protecţioniste în domeniul agrar. Trecerea la o altă formă de sprijinire a agricultorilor se va face gradat, dar procesul este inevitabil. El a început practic la reuniunea GATT de la Marraquech (Maroc), din aprilie 1992 (efectele au început deja să se manifeste pentru cereale şi plante oleaginoase), şi se accentuează o dată cu avansul negocierilor de la Geneva, din cadrul OMC. Efectele liberalizării agricole se manifestă nu numai în plan economic, ci şi în cel cultural. Aceasta întrucât noul context al activit ăţilor în mediul rural impune şi "o nouă defini ţ ie în strategiile individuale şi colective şi face necesare schimbări importante în formarea capitalului uman şi în mentalitatea întreprinz ătorilor agricoli ." 21 2. Construcţia europeană, marcată, pe de o parte, de reforma
instituţională internă, iar pe de alt ă parte, de extinderea UE, reprezint ă o opţiune politică importantă. Deciziile privind agricultura viitoarei UE (extinsă) nu pot să nu aibă şi o însemnată încărcătur ă politică, mai ales că Estul european este un spa ţiu propice agriculturii, însă mediul rural este lipsit de o infrastructur ă adecvată, de mijloace de comunicare suficiente şi de un nivel al pregătirii for ţei de muncă, în mare măsur ă, inadaptată unor condiţii concurenţiale puternice. Costurile eliminării acestor neajunsuri vor fi, f ăr ă îndoială, ridicate, şi doar o decizie politic ă poate să conducă la eliminarea lor treptată. Acesta este, probabil, domeniul unde se poate pierde cel mai uşor coeziunea internă a organizaţiei. 3. Poziţia strategică şi geopolitică a Europei, în contextul rela ţiilor Nord-Sud, induce, de asemenea, un important factor politic. Este vorba de raporturile cu Nordul african şi cu Estul european extrem, principalii poli generatori de imigraţie. Pe acest plan intervin dou ă aspecte: pe de o parte, este vorba de deschiderea pie ţei europene pentru produsele agricole din zonele adiacente "b ătrânului continent" (urmare şi a amplificării relaţiilor, pe un plan mai larg, inclusiv încheierea de acorduri de asociere), iar pe de alt ă parte, de cooperarea în materie de combatere a imigra ţiei ilegale (care a atins cote deja alarmante şi se combină cu activităţi de crimă organizată). 4. Revederea politicilor publice, în ansamblu (urmare a obligativit ăţii diminuării deficitului public în "spaţiul euro", combaterii şomajului, suplimentării unor cheltuieli determinate de obligativitatea asigur ării securităţii alimentare la cote ridicate etc.) va determina şi măsuri politice adecvate. 21
Concluziile reuniuni GATT de la Marraquech (Maroc), din aprilie 1992
