Filosofia vinului

HAMVAS BÉLA

Filosofia vinului (1945)

 Într-un sfîrşit rămîn doar doi,  Dumnezeu şi vinul 

M-am decis să scriu o carte de rugăciuni pentru atei. În mizeria zilelor noastre, am simţit milă faţă de cei suferinzi, şi astfel încerc să-i ajut. Ştiu prea bine, ce sarcină grea va fi pentru mine. Ştiu că nici nu am voie să-l rostesc acest cuvînt: Dumnezeu. Trebuie să vorbesc despre El sub tot felul de alte denumiri, cum ar fi sărutul, beţia sau şunca fiartă. Am ales vinul pentru a fi cuvîntul meu principal. Din acest motiv a primit această carte titlul: filosofia vinului, şi de aceea am scris ca moto, într-un sfîrşit rămîn doar doi,  Dumnezeu şi vinul. Circumstanţele sînt cele care mă forţează la această scamatorie. Se ştie   bine că ateii sunt oameni trufaşi, vrednici de compătimit. Ajunge doar să zărească numele lui Dumnezeu, şi dau imediat cu cartea de pămînt. Dacă se atinge cineva de ideea lor fixă, spumegă de furie. Cred că pot să-i trag pe sfoară, dacă voi vorbi despre mîncare, băutură, tutun, dragoste, dacă voi folosi acestee denumiri mai ascunse. Pentru că, pe lîngă faptul că sînt încrezuţi, sînt şi acest  proşti în aceeaşi măsură. Spre exemplu ei nu cunosc de loc această formă a rugăciunii. Ei cred că omul se poate ruga doar în biserică, sau murmurînd cuvinte preoţeşti. Ateii sînt ai noştri săraci cu duhul. Copiii cei mai nevoiaşi ai zilelor  noastre. Săraci cu duhul, doar că ei cu greu pot spera să ajungă în împărăţia cerurilor. În trecut mulţi erau supăraţi pe ei şi luptaseră împotriva lor. Eu consider această metodă total inadecvată. Războire? Omul sănătos să se bată cu şchiopi şi orbi (miopi)? Tocmai pentru că sînt invalizi, trebuie să te apropii de ei cu bunăvoinţă. Nu numai că nu trebuie convinşi, dar nici nu trebuie să observe ce se întîmplă cu ei. Trebuie să-i privim ca pe nişte copii retardaţi în dezvoltare, slabi la minte – deşi sînt foarte plini de sine cu mintea lor, şi sînt convinşi că ateismul este cunoaşterea absolută. De ce s-a luptat împotriva lor  mai demult? În primul rînd, cred, din pricina că ateismul, ateismul, ca minte retardată retardată şi spirit corcit, ar rămîne cu buza umflată pe toată linia vieţii, dacă nu s-ar  compensa. Din ce constă această compensare? Activitatea excesivă. Ateismul duce astfel neapărat la agresiune, şi pentru că duce la agresiune, ateii au fost nevoiţi să acapareze stăpînirea asupra lumii. Asta au şi făcut. Cei care s-au luptat împotriva lor, au fost de fapt invidioşi pe ei. Părerea mea e, că aici au greşit. Cînd ateii văzură că sînt invidiaţi, au devenit încrezuţi. Eu am schimbat tactica. Nici nu a fost prea greu. Trebuia doar să restabilesc adevărul. Şi adevărul e, că nu este nimic de invidiat la ei. Pentru ce aş putea fi invidios pe nişte infirmi, fie ei chiar şi atît de puternici? Ce aş putea invidia de la paralitici, surzi, netoţi şi neghiobi? Dacă i-aş invidia, ar însemna că le dau dreptate; aş indica într-un fel ca şi cum mi s-ar face poftă de ceea ce ei posedă.

2

 Într-un sfîrşit rămîn doar doi,  Dumnezeu şi vinul 

M-am decis să scriu o carte de rugăciuni pentru atei. În mizeria zilelor noastre, am simţit milă faţă de cei suferinzi, şi astfel încerc să-i ajut. Ştiu prea bine, ce sarcină grea va fi pentru mine. Ştiu că nici nu am voie să-l rostesc acest cuvînt: Dumnezeu. Trebuie să vorbesc despre El sub tot felul de alte denumiri, cum ar fi sărutul, beţia sau şunca fiartă. Am ales vinul pentru a fi cuvîntul meu principal. Din acest motiv a primit această carte titlul: filosofia vinului, şi de aceea am scris ca moto, într-un sfîrşit rămîn doar doi,  Dumnezeu şi vinul. Circumstanţele sînt cele care mă forţează la această scamatorie. Se ştie   bine că ateii sunt oameni trufaşi, vrednici de compătimit. Ajunge doar să zărească numele lui Dumnezeu, şi dau imediat cu cartea de pămînt. Dacă se atinge cineva de ideea lor fixă, spumegă de furie. Cred că pot să-i trag pe sfoară, dacă voi vorbi despre mîncare, băutură, tutun, dragoste, dacă voi folosi acestee denumiri mai ascunse. Pentru că, pe lîngă faptul că sînt încrezuţi, sînt şi acest  proşti în aceeaşi măsură. Spre exemplu ei nu cunosc de loc această formă a rugăciunii. Ei cred că omul se poate ruga doar în biserică, sau murmurînd cuvinte preoţeşti. Ateii sînt ai noştri săraci cu duhul. Copiii cei mai nevoiaşi ai zilelor  noastre. Săraci cu duhul, doar că ei cu greu pot spera să ajungă în împărăţia cerurilor. În trecut mulţi erau supăraţi pe ei şi luptaseră împotriva lor. Eu consider această metodă total inadecvată. Războire? Omul sănătos să se bată cu şchiopi şi orbi (miopi)? Tocmai pentru că sînt invalizi, trebuie să te apropii de ei cu bunăvoinţă. Nu numai că nu trebuie convinşi, dar nici nu trebuie să observe ce se întîmplă cu ei. Trebuie să-i privim ca pe nişte copii retardaţi în dezvoltare, slabi la minte – deşi sînt foarte plini de sine cu mintea lor, şi sînt convinşi că ateismul este cunoaşterea absolută. De ce s-a luptat împotriva lor  mai demult? În primul rînd, cred, din pricina că ateismul, ateismul, ca minte retardată retardată şi spirit corcit, ar rămîne cu buza umflată pe toată linia vieţii, dacă nu s-ar  compensa. Din ce constă această compensare? Activitatea excesivă. Ateismul duce astfel neapărat la agresiune, şi pentru că duce la agresiune, ateii au fost nevoiţi să acapareze stăpînirea asupra lumii. Asta au şi făcut. Cei care s-au luptat împotriva lor, au fost de fapt invidioşi pe ei. Părerea mea e, că aici au greşit. Cînd ateii văzură că sînt invidiaţi, au devenit încrezuţi. Eu am schimbat tactica. Nici nu a fost prea greu. Trebuia doar să restabilesc adevărul. Şi adevărul e, că nu este nimic de invidiat la ei. Pentru ce aş putea fi invidios pe nişte infirmi, fie ei chiar şi atît de puternici? Ce aş putea invidia de la paralitici, surzi, netoţi şi neghiobi? Dacă i-aş invidia, ar însemna că le dau dreptate; aş indica într-un fel ca şi cum mi s-ar face poftă de ceea ce ei posedă.

2

Astfel mi-am schimbat tactica. În loc să mă războiesc cu ei, şi aş încerca să-i convertesc, mi-e milă de ei. Şi acesta nu-i o şmecherie ieftină. Eu nu vreau să iau nimic de la ei. Doresc în schimb să le dau ceva, a cărui lipsă îi face atît de slabi, atît de săraci, şi – de ce-am nega – atît de ridicoli. Mai există şi un alt motiv pentru care s-a polemizat atît de mult cu ei. Şi anume, majoritatea oamenilor a crezut că ateiştii sînt areligioşi. Nici vorbă. Om areligios nu există. Ateiştii nu sînt areligioşi, ci – potrivit minţii lor retardate şi spiritului corcit al lor – ei cred într-o religie comică. Dar nu numai cred. Ateiştii sînt cu toţii bigoţi. Spun: toţi, pentru că nu m-am întîlnit pînă acum niciodată cu un ateu care n-ar fi fost mai bigot decît baba aceea urît mirositoare, mirosito are, cine stă duminica în faţa bisericii şi vinde broşuri de doi bani despre urina  preamiraculoasă a Sfîntului Homoronie. Natural, sfîntul religiei ateiste nu este Sfîntul Homoronie, ci Einstein, iar leacul preamiraculos nu este urina, ci Ultraseptilul. Numele bigotismului ateist este materialism. Această religie are trei dogme: suflet nu există, omul este un animal, iar moartea înseamnă nimicire. Aceste trei dogme au de fapt o singură origine, şi anume: ateii se tem îngrozitor de Dumnezeu. Böhme zice despre ei, că trăiesc sub mînia lui Dumnezeu. Ei nu cunosc alt Domn, decît Dumnezeul mînios: de aceea se ascund şi spun minciuni. Sînt convinşi, dacă declară că nu există Dumnezeu, nu se vor mai teme. Desigur, în schimb se tem şi mai mult. Ateul, evident, este un om încrezut, nici nu vrea să fie altfel; nu înclină spre umilinţă, spre dragoste; cu alte cuvinte, e atît de slab, încît nici nu poate înclina spre acestea. Mai degrabă perseverează în frica lui – ceea ce neagă, desigur – tremură şi se ascunde şi minte, şi devine din ce în ce mai încrezut. Din acest ghiveci jalnic, în care clocotesc / fierb împreună negarea, frica, minciuna, trufia, bigotismul, s-a gătit materialismul, ca surogat de religie. Din toate acestea se vede deja, că nu numai că nu se poate converti în mod agresiv un ateu, dar nici nu e voie. Ei sînt rătăciţi, plini de anxietate, autoamăgire, şi din acest motiv trebuiesc trataţi cu cea mai mare prudenţă. Din fericire, fericire, sufletul nu e ca trupul. Dacă cineva se naşte surdo-mut sau cu picioare schilodite, sau ajunge schilod în cursul vieţii, nu stă în puterea omului să schimbe acest lucru. Lumea sufletului e însă altfel. Toată lumea se naşte cu suflet întreg, (sănătos), şi nu pierde niciodată această întregime (sănătate). Infirmitatea sufletului se poate vindeca la oricine. Nici măcar nu e nevoie de vre-un miracol. O carte de rugăciuni pentru atei! Şi anume unul, în care nici nu este  permis să se observe, că te învaţă să te rogi. Mare lucru! De aceea – cum   Nietzsche spunea – trebuie să vorbeşti doar cu cinism şi inocenţă. Dîrz şi rafinat, cu deşteptăciune aproape perfidă; totodată cu inima curată, cu atîta seninătate şi simplitate, precum păsările cîntătoare. Profitînd de ocazie, trebuie să mă adresez şi pietiştilor, acestei secte întun în tunec ecat atee a ate ateiş işti tilor lor.. Pi Piet etism ismul ul nu es este te al altc tcev eva, a, de decî cîtt ate ateis ism m de deghi ghiza zat.t. Materialistul obişnuit este un suflet demn de milă, nici mintea nu-i prea strălucită, inima îi este cîte-odată cretină, şi de aceea – cum de mai multe ori am spus – trebuie să-l privim ca pe un invalid, care este ataşat obsesiv de  propria-i infirmitate, şi socoteşte neghiobia sa o mare realizare. 3

Pietistul, de fapt, este la fel de ateu ca materialistul, numai că, pe deasupr as upraa ar aree şi co conş nştii tiinţ nţaa în încă cărc rcat ată, ă, de ac acee eeaa îm îmbr brac acăă fo form rmal alită ităţi ţile le re relig ligiei iei adevărate. Pietistul ar pretinde ca omul să trăiască pe tărîţe şi apă, ar îmbrăca cele mai frumoase femei în haine prost croite, ar interzice rîsul, şi ar acoperi soarele cu un voal negru. Pietistul este antialcoolistul. Ştiu prea bine că s-a indignat deja la citirea motoului meu, s-a întrebat mînios şi încruntat: ce  blasfemie mai e şi asta! S-a revoltat cînd am cutezat să spun că Dumnezeul se află şi în şunca fiartă. Îl sfătuiesc să se liniştească. Va auzi lucruri şi mai zdravene. Promit că voi ţine seama de el în mod special, şi nu voi pierde nici un  prilejj pentru a-l indigna cît mai serios  prile serios.. Ateistul trebuie menajat, pentru că este idiot, ignorant, mărginit şi nătîng. Pietistul nu poate spera cruţare. Să afle că voi fi permanent cu un ochi pe el, şi cu cît face figuri mai solemne, cu atît mai mult voi rîde de el. Cît mai mult se indignează, cu atît mai mult mă distrez pe seama lui, şi nici măcar nu spun, de ce.

4

TREI Această carte se împarte în mod necesar în trei părţi. În mod necesar, pentru că orice carte bună se împarte în trei părţi, adică împărţirea perfectă este întreirea, dar şi pentru că numărul vinului este treiul, şi acest număr trebuie exprimat şi  prin împărţire. Prima parte va fi metafizica vinului. Pe deasupra de a fi scopul meu, mai este şi o ambiţie pentru mine, ca în această parte să aşez temeliile tuturor  filosofiilor viitoare ale vinului. Precum Kant elaborează ideile de bază ale tuturor filosofiilor viitoare, care pot fi acceptate, sau pot fi contestate, dar  niciodată nu se mai pot ocoli, sau nu se poate pretinde că nu ar fi fost afirmate; tot aşa doresc eu să scriu în această parte ideile universal valabile şi durabile ale metafizicii vinului. Ştiu că prin folosirea termenului de metafizică am depăşit limitele  permise. Dar cuvîntul va rămîne ascuns. Nu va figura în nici un titlu. Sînt constrîns să procedez astfel, întrucît ateii sînt neîncrezători deja şi faţă de filosofie, dar totuşi acest cuvînt este cel mai superior termen tolerabil pentru ei. Metafizica le răneşte bigoteria în aşa fel, încît, dacă aş fi dat acestei cărţi titlul de Metafizica vinului, nici nu ar fi cutezat s-o deschidă. În prima parte va fi vorba despre vin, ca adevăr supranatural. A doua  parte prezintă vinul ca natură. Această parte va avea un caracter descriptiv. Se ocupă de struguri, soiuri de viţă, soiuri de vin, va vorbi despre legăturile dintre  pămînt şi vin, apă şi vin, mai cu seamă despre vinurile noastre, dar luînd în vedere şi vinurile străine mai renumite. A treia parte este dedicată ceremoniilor vinului. În această parte vom examina, cînd să bem vin, şi cînd nu. Cum să bem? Unde să bem? Din ce să  bem? Singur? În doi? În compania unui bărbat sau a unei femei? – Va fi vorba despre legătura dintre vin şi muncă, vin şi plimbare, vin şi baie, vin şi somn, vin şi dragoste. Va conţine reguli, ca de exemplu, la ce ocazii ce vinuri să bem, cît să bem, după ce mîncăruri, în ce locuri şi în ce amestec. Această parte nu se vrea exhaustivă. Mai degrabă doreşte să arate  bogăţia infinită a ocaziilor de băut, şi invită încă de pe acum pe toată lumea să completeze ceremoniile vinului cu noi şi noi capitole. Împărţirea terţiară armonizează îndeaproape cu cele trei ere ale istoriei universale a vinului. În sensul înţelesului, corespondentul părţii metafizice este era antediluviană, cînd omenirea încă nu cunoscuse vinul, visînd doar despre el. După potop, Noe a sădit prima viţă de vie, şi astfel începuse o nouă eră în istoria universală. A treia eră începe cu transformarea apei în vin, iar noi trăim acum în această eră. Istoria universală se va sfîrşi, cînd din izvoare şi fîntîni ţîşneşte vin, din nori plouă cu vin, iar apa lacurilor şi mărilor vin se face.

5

LUMEA GURII În pîntecul mamei sîntem legaţi de lume prin buricul nostru. După naştere, cu gura. Dintre organele noastre de simţ, ochiul este cel abstract; nu intră niciodată în contact direct cu obiectul văzut, şi nici nu se poate contopi cu acesta. Urechea lasă lucrurile ceva mai aproape. Mîna le şi apucă. Nasul deja inspiră aburii lucrurilor. Gura îmbucă de ce i se face poftă. Aflu despre ceva, ce este, numai după ce l-am gustat. Gura este sursa experienţei nemijlocite. Copilul mic mai ştie acest lucru. Cînd vrea să cunoască ceva, şi-l bagă în gură. Mai tîrziu, uită omul. Deşi, aflu numai atunci, cine este omul din faţa mea, cînd i-am vorbit vorbe din gura mea, pot avea experienţă despre o femeie numai atunci, cînd am sărutat-o, a devenit ceva al meu de tot numai atunci, dacă l-am mîncat. Lumea gurii este mult mai nemijlocită decît lumea ochiului, lumea urechii, chiar şi decît lumea mîinii, de aceea este şi mai religioasă, pentru că se află mai aproape de adevăr. Din această pricină – precum spune Novalis – există o rudenie adîncă între a mînca şi a învăţa. Astfel este pămîntul mama noastră a tuturor, ea ne hrăneşte pe calea gurii, iar noi ne contopim cu ceea ce ea ne oferă. Activităţile gurii sînt trei la număr: gura vorbeşte, sărută şi se hrăneşte. Despre vorbă, acum, din păcate trebuie să tac; la fel şi despre sărut – deşi nu-mi face plăcere. De reţinut numai atît, că sînt legat nemijlocit cu lumea prin gură, şi în această legătură îmi sînt posibile trei activităţi: ori dau, ori iau, ori şi dau şi iau. Prin vorbă dau; prin mîncare iau, prin sărut şi dau şi iau. Direcţia cuvîntului este în afară, direcţia mîncării este spre înăuntru, direcţia sărutului este în afară şi spre înăuntru, adică cercul. Desigur, o activitate nu exclude celelalte două, ba chiar le sprijină, pentru că atunci cînd pămîntul mă hrăneşte, îmi şi vorbeşte, adică mă învaţă, dar mă şi sărută; cînd sărut o femeie, mănînc din ea, precum şi ea mănîncă din mine, ne hrănim reciproc, şi ne învăţăm reciproc, şi vorbim unul altuia, de cele mai multe ori lucruri, ale căror adîncimi nu pot fi exprimate prin cuvinte, pentru că acelea nu sînt de ajuns. Hrănirea e de trei feluri. Omul mănîncă şi bea şi respiră. Cei iniţiaţi în marea cunoaştere a tradiţiei, ştiu că mîncarea este în strînsă legătură cu trupul, ştiu despre băutură, că aceasta corespunde după sens cu lumea sufletului, iar  respiraţia este hrănire spirituală. Ca să-şi intensifice spiritualitatea fiinţei lor, femeile folosesc parfume, iar bărbaţii fumează. Pînă acum a fost vorba despre cele trei activităţi ale gurii, apoi despre cele trei feluri de a se hrăni. Am ajuns acum la a treia împărţire în trei, şi anume  – pentru că vorbim despre filosofia vinului – cele trei lichide arhaice. Cele trei lichide arhaice sînt cel rece, cel cald şi cel de mijloc. Atributele de rece şi cald nu se referă la temperatura fluidului, ci la caracterul lichidului.

6

Trei sînt lichidele calde: apa, uleiul şi vinul. Lichidele reci sînt tot trei: ceaiul (cafeaua), berea şi laptele. În mijloc se află doar fluidul de bază: sîngele. * GURA Graiul (spiritual)

Hrănirea (material)

Mîncare (material)

Sărutul (sufletesc)

Lichide (băuturi) (sufletesc)

Cald (sufletesc)

Mijloc (spiritual)

APĂ, ULEI VIN

Respiraţie (spiritual) Rece (material)

CEAI/CAFEA BERE, LAPTE

SÎNGE

Dacă cineva vrea să construiască corespondenţele spirituale cele mai apropiate  pe baza tradiţiei, va putea proceda astfel: Soare Lună Mercur Marte Venus Jupiter Saturn

– – – – – – –

duminică – luni

–

miercuri –

SÎNGE a – c

BERE APĂ

f

roşu

–

aur

–

1

–

alb

–

argint –

2

–

galben –

mercur –

7

violet

fier

–

4

verde –

cupru –

5

–

albastru –

cositor –

6

–

negru –

plumb –

3

marţi –

CEAI (CAFEA) g –

vineri –

LAPTE e –

joi

–

sîmbătă –

d

ULEI

h

VIN

–

În acest tabel figurează legăturile pe bază de şapte a lichidelor, după corespondenţa spirituală, şi anume cu planetele, zilele săptămînii, cele şapte sunete, cele şapte culori ale curcubeului, cele şapte metale şi cele şapte numere.

7

După cum se vede, ziua vinului este sîmbăta, planeta lui Saturnul, culoarea negrul, metalul lui e plumbul, sunetul lui este h-ul, iar numărul lui e treiul. Toate acestea par a fi destul de curioase pentru unii. Cum adică trei şi Saturn şi plumb? Răbdare, într-un minut se face clar, că acest lucru va fi mult mai interesant, decît se promite de pe acum. *

Există numai trei lichide de bază: apa, laptele şi sîngele. Celelalte lichide sînt rezultatul colaborării omului cu natura. Vinul şi berea ia fiinţă prin conlucrarea fungilor de fermentaţie, ceaiul şi cafeaua sînt fierturi de plante, uleiul este grăsime extrasă din plante. Lista ar putea fi lărgită cu multe alte băuturi. Această listă, totuşi, nu e nicidecum o enumerare arbitrară a scriitorului. Hamvas Béla s-a bazat pe  băuturile şi lichidele cele mai des folosite de către omul secolului XX. (Nota editorului /operei de viaţă/ - în limba maghiară)

8

MĂŞTI IERATICE Dacă aş fi fost femeie, mi-ar fi plăcut în mod pasionat să pun masa. Sînt convins că sandvişurile mele ar fi fost renumite peste ţări şi mări, pentru că nimeni n-ar fi asortat cu mai mare grijă armoniile de culori şi forme ale lămîii, somonului, sardelei, şuncii, ouălor, pătrunjelului; şi nimeni nu le-ar fi putut combina cu mai mare ingeniozitate. O tavă de a mea, pregătită ca gustare lîngă ceaiul de după amiază, ar fi fost mai frumoasă decît dacă ar fi pictat-o însuşi Ruysdael. Borcanele cu dulceaţă, zahărul, pesmeţii, tarhonul ar fi stat în cămara mea în rînduri strînse, ca nişte balerine sau soldaţi. Dulapul meu cu lenjerii ar fi fost organizat atît de raţional şi exact precum o bibliotecă. Dar cum sînt bărbat, îmi trăiesc pedanteria cu cea mai mare plăcere în redactarea tabelelor. Am o idee preconcepută, precum că ordinea e nu numai frumoasă dar şi folositoare. Numesc ordine aceea stare de fapt, cînd toate lucrurile sînt la locul lor. Astfel mi-am redactat tabelul despre planete, numere, lichide, culori. Am vrut să aşez vinul la locul lui în lume. Acest loc însă trebuia mai înainte stabilit. Omul pedant este pătimaşul cutiilor şi cutiuţelor, şi îşi  poate petrece toată ziua cu aranjarea şi rearanjarea lor după mărime, culoare, formă, sortînd aparte cele de lemn, de metal, de carton, pînă cînd găseşte sistemul ce îi convine în cea mai mare măsură. Desigur, această ordine, cum am mai spus deja, are o semnificaţie nu numai estetică, dar şi una intelectualeconomică foarte mare (am scris expresia „intelectual-economică” nu pentru cititorul cultivat, ci pentru cel scientifist). Deci, cum spuneam, ordinea nu este total fără rost. Nu numai pentru faptul că noi, oamenii acordăm ordinii o deosebită importanţă. Acest lucru se află acum în plan secund. Doresc să atrag atenţia, că după învăţăturile ştiinţei sacrale, planeta acestei pedanterii pasionate este tocmai Saturnul, despre care a fost vorba mai adineaori. Saturnul e planeta vîrstei de aur. Guvernatorul acelei ere, cînd toate lucrurile şi fiinţele au fost la locul lor, de aceea au trăit în fericire netulburată. M-am exprimat greşit. Vîrsta de aur nu este o eră istorică, ci o stare, de aceea este prezentă în toate timpurile; depinde doar de faptul, dacă există cineva s-o înfăptuiască. Saturnul e simbolul marii ordini paradisiace  primordiale. De aceea e această planetă strîns legată de numărul trei, care reprezintă numărul măsurii. Şi de aceea este legată de vin, ce ridică omul deasupra lumii turbate, ca să-l reaşeze în ordinea vîrstei de aur. Celelalte planete, fluide, sunete, culori, metale ale tabelului sînt de asemenea simboluri. Iar toată figura nu este altceva, decît lumea creaţiei pusă în ordine exactă, ca dulapul cu lenjerii sau catalogul. Ordinea e cheia lumii, zice pedantul pasionat, stăpînit de Saturn. Dacă pun lucrurile în ordine, dacă toate sînt la locul lor, atunci sensul lumii se restabileşte. Toate filosofiile sînt asemenea experimente de restabilire a sensului. Un fapt deosebit de curios, da, şi aşa este într-adevăr, că se lămureşte: marea multitudine a lucrurilor aparent diferite, în definitiv, este doar aparenţă. Totul este unul.  Hen panta einai, spune Heraclit. Lucrurile apar ca fiind diferite, numai în stare împrăştiată. De fapt, toate lucrurile sînt alte şi alte apariţii ale aceluiaşi Unu. Măşti. Tot ce pot vedea şi aude, mînca şi bea, imagina şi apuca, toate acelea sînt măşti hieratice ale 9

aceluiaşi Unu. Sunetul c este o mască, tocmai precum fumul de ţigară, cîntecul este o mască, tocmai precum plumbul, sîngele, joia sau galbenul. A cui mască? Cine este acest Unu? Böhme zicea, că diavolul nu are măşti, ci numai larve. Şi spunînd acestea, am rostit ideea de bază a filosofiei vinului. Ce este vinul? O mască hieratică. Cineva se află după ea. Cineva, cine are nenumărate măşti, cineva, cine trăieşte în aceeaşi clipă după masca planetei Mercur, a aurului, a sunetului f, a culorii roşii, cine este în aceeaşi clipă şi carte, şi vorbă, şi surîs de femeie, şi ochelari, şi friptură de raţă. Din toate acestea, desigur, derivă şi altceva; ce va fi bine de reţinut cu  privire la cele ce urmează. Pentru că, în definitiv, hen panta einai, adică totul este unul, deci totul se află în toate. În sînge se găseşte şi duminica, şi aurul, şi sunetul e. Aceasta este o scală, în care, sunînd orice sunet, totodată sună întregul instrument; şi – în raport cu relaţia de rudenie cu celelalte sunete – mai armonic şi mai puternic, sau mai disarmonic şi mai ascuns, dar ca subton sau supraton, toate sunetele încep să cînte.

10

UN PAHAR DE VIN: SALTUL MORTAL AL ATEISMULUI Toate cugetările trebuie începute cu simţurile, spune Baader. Am recunoscut raţionalitatea sfatului său, de aceea am început metafizica vinului cu cel mai sensibil organ de simţ, gura. Pentru că, tot ceea ce poate afla despre vin ochiul şi nasul, e neînsemnat faţă de ceea ce ştie gura. Gura ştie despre vin că este o mască hieratică, şi ştie a cui mască este. În acest loc, pe baza celor spuse, şi în legătură cu toate acestea trebuie, desigur, să luăm poziţie în favoarea vieţii nemijlocite şi împotriva vieţii abstracte. Viaţa abstractă trăieşte prin ochii săi, cel mult prin urechile sale. Nu trăieşte prin gura sa. Din această pricină, ochiul şi urechea sînt organe exoterice. Omul abstract însă, este neîncrezător chiar şi faţă de ochiul şi urechea sa. Îi place să folosească expresiile de iluzie optică sau halucinaţie, dînd impresia, de parcă simţurile ar înşela, ori datorită neputinţei lor jalnice, ori în mod intenţionat. În consecinţă omul abstract inventează, ca surogat al lumii sensibile, o himeră terifiantă: nimicul incolor, inodor, amorf, insipid, afon. Iar  din acesta – în special mai de curînd – a fabricat ştiinţă, morală, lege, stat. Desigur, orice face, nu-i iese nimic. Viaţa abstractă este o viaţă construită pe teorii, ce se bazează, nu pe experienţe senzoriale directe, ci pe aşa numite principii. În era modernă cunoaştem doi astfel de oameni abstracţi: unul e scientifistul, celălalt puritanul.  Nici nu mai trebuie spus, că ambii sînt variaţiunile ateismului. Este caracteristic scientifismului, că nu cunoaşte dragostea, ci instinctul sexual; nu lucrează, ci produce; nu se hrăneşte, ci consumă; nu doarme, ci îşi regenerează energiile biologice; nu mănîncă carne, cartofi, prune, mere, pîine cu unt şi miere, ci calorii, vitamine, carbohidraţi şi proteine; nu bea vin, ci alcool; îşi cîntăreşte săptămînal greutatea corporală; dacă are dureri de cap, ia opt feluri de prafuri medicale; dacă are diaree după ce băuse must, aleargă la doctor; poartă discuţii despre modurile de a lungi viaţa omenească; consideră  problemele igienei de nerezolvat, pentru că poate spăla cu săpun periuţa de unghii, poate spăla săpunul cu apă, însă nu poate spăla apa cu nimic. Scientifistul este forma nepericulosă, mai neîndemînatică, mai comică a ateismului. Puritanul este agresiv. În nu mică măsură îi dă putere agresivităţii sale crezul său, că a găsit singurul mod corect de a trăi. Poate fi puritan cineva şi dacă e materialist, şi dacă e idealist, şi dacă e budist sau talmudist, pentru că  puritanismul nu e o concepţie despre lume, ci un temperament. Trebuiesc doar  două lucruri: o mărginire întunecată a credinţei oarbe în anumite principii şi o dispoziţie combativă aprigă şi perfidă pentru aceste principii. Însă puterea adevărată a puritanismului provine din faptul că acesta este ateul desperat. Ar trimite pe rug toate femeile mai arătoase decît majoritatea; ar  arunca porcilor toate bucatele mai grase sau mai dulci; ar condamna la închisoare pe viaţă pe toţi cei ce cuteză a rîde; nu urăşte nimic mai mult, decît vinul; adică, de fapt, nu se teme de nimic mai mult, decît de vin. Puritanul este omul abstract însuşi. Cel fără de inimă. În cazul ateilor, problema se află întotdeauna mai degrabă în inimă, decît în intelect. Puritanul este un idiot de 11

inimă concentrat. Istoria mondială datorează cele mai sîngeroase războaie şi cele mai oribile revoluţii tocmai puritanilor. Şi toate acestea pentru că, săracul, a găsit un principiu în loc de Dumnezeu, şi de acest fapt este conştient. Ştie că e desperat. Vede că nu merge treaba, totuşi face mai departe. Dacă numai odată şi odată ar lua parte la o pomană a porcului, şi s-ar sătura zdravăn cu friptură de  porc, caltaboş, cîrnaţi proaspeţi, ar mînca la toate acestea ardeiaşi în oţet, ceapă, gogoşi cu dulceaţă de piersici, şi ar bea două sticle de vin de Szekszárd, ar mai  putea fi salvat. Dar nu e putere pe lume, ce l-ar putea sili să facă aşa ceva. Faptul că viaţa are rost numai dacă e sacrificată, este o cunoaştere înnăscută cu toate sufletele. Viaţa este o reuşită, numai dacă o sacrific. În cazul unui om lucid şi serios, această sarcină se rezolvă singur, atunci cînd îşi oferă viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu. Ateului, însă, îi este frică. Degeaba îi este frică – trebuie să-şi sacrifice viaţa şi el. Desigur, îşi sacrifică viaţa şi el, dar nu în mod normal – ca Abel –, pentru Dumnezeu, ci unei oribile măgării. Sieşi? Măcar de-ar fi aşa! Voluptăţii? Puterii? Bogăţiei? Deşi prostie, dar totuşi e de înţeles. Puritanul însă, se sacrifică unui principiu. Umanitate! – zice el. Ori: Libertate! Sau: Morală! Eventual: Viitor! Progres! Ce înseamnă libertate şi umanism şi viitor? Acestea sînt doar surogate de Dumnezeu. Şi ce se ascunde după această nebunie mazohistă oribilă, chiar şi în privinţa măsurilor ei? Faptul că el este omul desperat. Ştie că nu merge, şi face totuşi. Ştie că e nebun nenorocit, dar totuşi perseverează. De aceea este sever, de aceea e nervos, de aceea e ofensiv, de aceea e întunecat, de aceea e perfid, de aceea e agresiv,  pentru că este desperat. Nu merge, şi face totuşi. Continuă totuşi. Ştie ce face, dar nu vrea să se ajute, şi din această pricină devine şi mai desperat. Şi mai desperat, şi mai abstract, şi mai nervos, şi mai hain, şi mai insidios, şi mai suspicios, şi mai întunecat. Şi totuşi face mai departe. Nenorocitul! De scientifist, nu are rost, să ne ocupăm. El este inocent, cu toate toanele şi superstiţiile lui. Însă, cu puritanul trebuie să avem grijă. Convingerea mea este, că există un singur medicament pentru el. Vinul. La fel şi pentru pietist. Pentru că puritanul este un pietist devenit terorist, iar pietistul e un puritan  plîngăcios. Pietistul e bisericos, îşi dă ochii peste cap. Colecţionează poze obscene în secret, bea, dacă nu-l vede nimeni, mai ales rachiu, crezînd că aceasta este păcat mai mare, şi deci cade în groapa mai mare. Pietistul trăieşte astfel, încît pereţii camerei lui ard neîncetat în roşu aprins de ruşine. Pereţii camerei puritanului sînt galben-palide, pentru că nu îndrăzneşte să se trădeze nici chiar dacă este singur. Doar în sinele lui! O, săracul de tine, ce milă te  poate salva, dacă nu vinul?

12

INTERLUDIU ESHATOLOGIC Oamenii cred în general, că izvorul tuturor relelor este păcatul. Prin păcat înţelegînd, că cineva minte, fură, înşeală, jefuieşte, omoară, preacurveşte. Ignoranţa lor merge pînă acolo, încît emit legi enorm de răsunătoare împotriva acestui păcat, prin care ameninţă chiar şi cu spînzurătoarea. Deşi aceste legi sînt vechi deja de cîteva mii de ani, nu au avut pînă acum nici un efect. Aici şi acum, eu protestez împotriva acestui crez general. În urma unor  cugetări temeinice declar, că nu păcatul este cauza răului. Cauza acestui rău se află mult mai adînc. Răul izvorăşte din atitudinea proastă. Păcatul este doar  urmarea acestei proaste atitudini. Şi cu asta, pe urmele sfîntului apostol Pavel, consider sfera legii şi moralului, ca fiind lichidată, şi doresc să bazez originea tuturor activităţilor umane în fundament: în religie. Şi fac acest lucru, nu în mod arbitrar, şi nu pentru că eu aş fi descoperit această idee. Nu. Acest lucru a fost privilegiul eshatologilor creatori, în clipele lor fondatoare de religii – cum spunea contemporanul nostru. Şi fac acest lucru, pentru că, în experienţa mea, legea şi moralul au stins păcatul cel mult în mod aparent, însă nu au reuşit niciodată să vindece vreun rău. Rădăcina păcatului, şi astfel izvorul răului este ascuns mult mai adînc, decît ca moralul ori legea să le ajungă. Păcatele stigmatizate de codul penal sînt doar consecinţele finale ale proastei atitudini religioase. Am spus deja, şi subliniez acum din nou, toată lumea trebuie să aibă o religie, şi nu există om areligios. Dacă cineva nu crede în religia bună, crede în cea rea. Dintre toate religiile rele, cea mai rea este ateismul. Esenţa urmează însă abia acum. Religia rea nu este urmarea atitudinii  proaste. Nu. Religia rea este atitudinea proastă însăşi. Această proastă atitudine e prăsila tuturor relelor şi izvorul tuturor păcatelor. Este izvorul, în primul rînd a defectelor morale cum sînt vanitatea, invidia, rapacitatea, obrăznicia, lăudăroşenia, lipsa bunului gust. Dar este la fel izvorul şi prăsila tuturor  crimelor persecutate de codul penal, al furtului, al înşelăciunii, al omorului. Aşa numitele păcate sînt doar cele din urmă consecinţe ale religiei rele. Dar şi aşa numitele defecte morale sînt tot consecinţe. Consecinţele a ce? A proastei atitudini. A religiei rele. Deci, ce trebuie făcut? Să se emită legi severe? În nici un caz! Acestea tratează doar simptoamele, şi nu cauzele. Să se întărească stăpînirea de sine morală? Să se recurgă la asceză? Să se recurgă la autotortură?  Nu, şi de o mie de ori nu. Şi acestea sînt doar consecinţe. Trebuie schimbată atitudinea. Religia rea trebuie preschimbată în religie bună. Nu legea, nu  juriştii, nu judecătorii, nu regii, nu preoţii, nu moraliştii şi nu satiricii şi nu eroii virtuţii şi nu predicatorii şi nu misionarii ne învaţă acestea, ci numai şi numai eshatologii creatori, în clipele lor fondatoare de religii. Să nu se mire nimeni, că răul are un rol atît de însemnat în viaţa omului. Răul este de fapt singura problemă de rezolvat. La început omul a făptuit  primul păcat. Acum ştim deja ce este acest păcat. Nu este ceva ce se loveşte de codul penal. Nu ar putea fi judecat nici chiar după cele mai severe sisteme morale. De ce? Pentru că primul păcat, păcatul cel mai întunecat, răul cel mai rău a fost religia rea, atitudinea proastă. În aceea clipă omul a fost prins de un spasm. Biblia numeşte acest lucru păcat originar. Din aceea clipă, trăim toţi cu 13

acest spasm în noi, ce a intervenit în fundamentul fiinţei noastre, în atitudinea religioasă. Pentru că acest şoc este ereditar. Propria noastră atitudine proastă ne irită, şi ne căutăm dezlegarea în mod disperat. Potopul nu a putut să ne spele de ea. Dar odată cu apariţia curcubeului a apărut şi băutura dezlegătoare. Eu pot  percepe vinul doar ca un act de graţie dintre cele mai înalte. Vinul dezleagă. Avem vin. Putem să dezlegăm acel şoc blestemat. Vinul ne readuce viaţa noastră originală, paradisul, şi ne arată, unde vom ajunge la a lumii cea din urmă sărbătoare. Omul poate îndura acest pod între prima şi ultima zi doar în extaz. Acest extaz este vinul.

14

ULEIURILE Vinul este o mască ieratică. Acest lucru cîndva a fost ştiut de toţi oamenii şi de toate popoarele. Descifrarea măştii este ca ea este ceea care ne dezleagă din spasmul răului. Διόνυσος λύσιος – ziceau grecii – Zeul Vinului Dezlegător. Spunînd acestea însă, am atins obiectul cel mult în mod foarte general. Abia dacă am rostit că vinul are faţă divină. Dar prea bine ştim că nu există vin în general, precum nu există nici om în general. Există Ioan, Paul, Bartolomeu, Carol, Ludovic şi există Sara, Barbara, Ana, Magdalena. Astfel există vin de Somló, de Pannonhalma, de Arács, de Kiskőrös. Ba mai mult, fiecare an, fiecare gospodar, fiecare butoi îşi are vinul propriu. Toate vinurile aparţin sub tutela unei zeităţi. Însă toate vinurile îşi au geniul lor separat. Şi aceştia sînt tot măşti. Gura este cea care recunoaşte masca. Trăiesc oameni deosebit de talentaţi, magnifici degustători de vin, care recunosc geniile cu o precizie absolută. Şi acum cîteva cuvinte despre principiile orientative ale recunoaşterii, doar atît, cît este absolut necesar la acest subiect. Vă mai amintiţi din marele tabel al măştilor hieratice, că vinul aparţine categoriei fluidelor calde, cele mai apropiate rudenii ale lui fiind apa şi uleiul.  Nu se poate vorbi aici despre apă, căci aceasta, dacă e posibil, e un subiect şi mai vast decît vinul. Vom cuvînta şi despre uleiuri doar atît, cît este necesar   pentru a înţelege vinul. Presupun că toată lumea ştie: vinul se face din struguri. Viţa de vie este o plantă. Planta e cea mai minunată creaţie a lumii. Virginia Woolf spunea că iubeşte plantele mai mult, decît pe oameni. Dacă mi s-ar pune această întrebare, nu aş putea răspunde atît de uşor. Dar dacă mă gîndesc, că doar în pădure, în grădină, pe cîmpie mă simt în totală armonie cu lumea, poate că aş hotărî: mai degrabă plantele, decît omul. În starea originală, în grădina Paradisului, plantele au păstrat cele mai fine, cele mai aromatice uleiuri ale spiritualităţii lumii. Toate plantele sînt de fapt genii, ori altfel spus îngeri, şi pot recunoaşte acest mic daimon după forma, sau culoarea, sau floarea, sau fructul lui, dar nu indirect, ci numai în mod abstract, aşa cum ochiul poate recunoaşte ceva. Despre planta vie, doar nasul  poate obţine informaţii în mod direct, pentru că esenţa cea mai adîncă este revelată numai de uleiul viu din plantă. Mireasma e secretul existenţei vegetale. În cursul plimbărilor mele, încă din fragedă copilărie, făcusem cunoştinţă cu  plantele, rupîndu-le cîte o frunzuliţă, pe care am frămîntat-o între degete, şi am tot mirosit-o îndelung. Fac acest lucru şi azi, dar nu mai găsesc odoruri necunoscute. Cunosc menta, cimbrişorul, cucuta, ţintaura, rozmarinul,  busuiocul, ţelina, achillea, crizantema, o, dafinul, şi da, cunosc şi aceea zînă mică, cea mai dragă inimii mele: lavanda fermecătoare. Pot să spun, fără nici o exagerare, că sub clima noastră, dar chiar şi în regiunea mediteraneană, unde am umblat atît de mult, nu există plantă, a cărei geniu să nu-i cunosc personal. Ajuns aici, nu pot pierde ocazia să atrag atenţia puritanilor şi pietiştilor  asupra anumitor lucruri. Aceşti oameni cunosc femeia doar în mod abstract, numai cu ochii şi urechile, şi deci abia dacă au experienţe directe despre ea. Dacă acest subiect interesează mai serios pe cineva, să citească părţile 15

referitoare din cărţile lui D. H. Lawrence, şi atunci va avea o idee, cît de multe  poate afla mîna despre trupul unei femei. Eu îndrăznesc să merg şi mai departe decît Lawrence. Afirm că, precum în cazul plantelor, şi secretul femeii se află în parfumul trupului ei. De departe, dintr-o depărtare abstractă, acest parfum  pare destul de unitar. Însă dacă te apropii mai mult, şi te cufunzi în amănunte, vei observa ce diferenţă există între parfumul părţii posterioare a gîtului, la rădăcina părului, şi parfumul umărului sau de la încheietura mîinii. Trupul femeii este infinit mai uleios, şi de aceea mai uşor, mai rar, mai genial, în sfîrşit mai spiritual, decît trupul bărbatului. Farmecul staturii feminine este exact directa consecinţă a infinitei bogăţii în uleiuri abundente. Într-adevăr, cine doreşte să trăiască cît mai multe experienţe nemijlocite despre uleiuri, nu poate deloc neglija femeia. Să inspire parfumul buzelor femeii, şi să analizeze ce se găseşte în acel odor: cochetărie, vorbărie, provocare, seducţie, dulceaţă, ameţeală, beţie, foc, vîltoare, strălucire, răutate, otravă, infamie, voluptate. Acestea toate sînt genii mărunte, ce furnică în parfumul buzelor. Eu însămi am observat că trei zone îmi plac cel mai mult. Prima zonă sînt buzele, de care vorbisem mai înainte, dar în special colţul gurii, care este mult mai aromatic decît mijlocul buzelor. Cea de-a doua este îndoitura interioară a genunchilor. Oricît de prostesc ar suna, afirm că pentru mine femeia e femeie exact aici, în acest loc. Aici, în gropiţele din curbura interioară a genunchilor îşi răspîndesc aromele uleiuri nespus de fierbinţi. Cea de-a treia şi cea mai parfumată, cea mai bogată în uleiuri aromatice este zona de deasupra genunchilor, latura interioară a gambei superioare, acolo, unde pielea e cea mai fină şi cea mai catifelată. Centrul aromatic se află în partea cea mai lăuntrică, la circa patru-cinci degete de genunchi. Foarte des, după cîte o nemaipomenită experienţă aromatică, m-am decis să scriu o carte întreagă despre această parte mică, abia cît două palme, dar cea mai parfumată şi cea mai bogată în uleiuri aromatice în tot universul. În acest loc se desfăşoară fiinţa feminină în totalitatea ei. Aş îndrăzni să spun, că aici simt caracterul şi gradul de inteligenţă erotică a ei. Dacă adulmec acest parfum, ştiu cît ulei spiritual al iubirii conţine, şi cu ce flacără arde acesta, cum luminează, cît de fierbinte e, ce culoare are fumul, alb, violet, albastru, roz, galben sau auriu. Cuiva, cine se ia în serios pe sine, şi îşi ia şi viaţa în serios, nu aş spune asemenea învăţătură. Ei şi aşa ştiu toate acestea. Această învăţătură este pentru  pietişti şi puritani. Este un avertisment, să părăsească calea abstractă, şi să ia lucrurile mai în serios. Vor vedea că nu există femeie (dacă nu este cumva abstractă şi ea, dar aceea, de obicei, e astfel pentru că nu e frumoasă, şi de aceea, săraca, rămîne şi aşa în afara jocului), care să nu primească cu recunoştinţă orice astfel de studiu căruia îi este supusă, şi cu atît mai mult, cu cît acest studiu este mai amănunţit, mai exhaustiv, mai lung, mai fundamental. Acestea fiind spuse, se poate ghici uşor, ce vreau să spun despre vin. Fiece vin are individualitate. În toate vinurile (soi, an, regiune, sol, vechime) trăieşte cîte un geniu unic, irepetabil şi de neimitat. Geniul este forma materializată a uleiului. Masca lui. Fiecare parte a trupului femeiesc are un  parfum special, ce nu poate fi confundat cu altceva. De ce? Pentru că fiecare  parte este locuită de alt daimon. Vinul este o băutură ce conţine ulei spiritual. 16

În fiecare vin locuieşte cîte un înger, care, atunci cînd omul vinul, nu moare, ci ajunge între nenumăraţii îngeri şi zîne ce vieţuiesc în om. Cînd omul bea, geniul care soseşte, e primit cu flori şi cîntece de ceilalţi aflaţi deja înăuntru. Îngeraşul e încîntat, şi mai că se aprinde de bucurie. Această flacără de bucurie se revarsă în sufletul omului, şi îl răpeşte şi pe el. Nu există apărare împotriva acestuia. Tocmai de aceea spun că un pahar de vin e saltul mortal al ateismului.

17

POSTFAŢĂ LA METAFIZICĂ (APOLOGIE) Cu acestea am terminat tot ce am vrut să spun despre metafizica vinului. Am schiţat pe baza înţelepciunii tradiţiei cele mai apropiate corespondenţe ale vinului, apoi cu ajutorul diferenţierii vieţii abstracte şi a celei directe am  prezentat partea referitoare la gură a experienţei senzorii. Am expus teoria mea asupra măştilor ieratice şi am arătat unde se află locus mundi al vinului. De acum încolo, acestea nu se pot schimba nici în secole ce vin. Vor trebui să reflecteze asupra acestor constatări toţi cei care scriu despre vin. Iar prin teoria mea asupra zeităţii şi geniilor vinului, am construit podul spre natură. Înainte însă de a mă apuca să descriu natura vinului, aş dori să adresez cîteva vorbe celor care am scris această carte. Ştiu că nu există ateist, care să nu se fi scandalizat încă de la primele rînduri ale cărţii din pricina acestui ton ţanţoş, pe care am avut curajul să-l folosesc adresîndu-mă lui. Şi cu cît înaintase mai mult în lectura cărţii, scandalizarea lui trebuie să fi fost tot mai mare, încît, în anumite locuri, să ajungă gata-gata să protesteze împotriva acestui ton dispreţuitor. În sfîrşit, a fost nevoit să se liniştească, spunîndu-şi că autorul cărţii nu-i e superior, doar  că îşi dă aere. Însă, îndată i s-a trezit suspiciunea: cu ce drept îşi îngăduie cartea să-l numească sărac cu duhul? De unde îşi ia curajul, să-i fie milă de el, să-l numească neghiob, idiot, infirm, ba chiar cretin? Ce neobrăzare din partea autorului să folosească acest ton dăscălitor! Cum de îşi permite să-i dea sfaturi şi să-i vorbească precum unui copil de şcoală. Cel mai mult l-a enervat faptul că a aşteptat o predică onctuoasă, dar în schimb a avut parte aproape de opusul acesteia. Ei bine, mă rog, dacă este întradevăr aşa, cum zice ateistul, atunci, aici şi acum îi cer scuze cititorului, şi afirm că nu avusem intenţia să-l insult. Fie-mi permis să mă explic, şi să-mi elaborez apărarea faţă de această acuzaţie în două puncte. În primul rînd: nu am avut nicidecum intenţia să folosesc un ton cu aere,  pentru că religia interzice acest lucru. Cel ce-şi dă aere, numai în aparenţă este superior. Religia nu permite o asemenea procedare. Cred, că ceea ce ateistul a  perceput ca şi cum eu mi-aş da aere, n-a fost aşa, ci a fost de bună seamă superioritate veridică. Acest lucru însă, nu am vrut să-l ascund. Este chiar vorba de superioritate veridică, nu numai din partea mea faţă de el, ci este superioritatea tuturor oamenilor cu religie bună asupra tuturor celor cu religie rea. Spunînd acest lucru am făcut o afirmaţie foarte importantă. Ar fi trebuit să se spună deja cu mult timp în urmă, şi nici nu ştiu, de ce nu au făcut-o alţii, eventual unii mult mai pricepuţi decît mine. Afirmaţia este următoarea: omul cu religie bună este în mod necesar, în orice circumstanţe superior celui cu religie rea. Îi este superior prin inteligenţă, sentimente, inimă, seriozitate, şi –  acest lucru fiind descoperirea mea: îi este superior şi prin savurarea nemijlocită a vieţii.   Nu-i nevoie deci ca omul cu religie bună să-şi dea aere. Dată fiind  poziţia lui, se află şi aşa într-o superioritate netă. Trebuia spus odată şi pentru 18

totdeauna: creştinismul nu este o superioritate artificială, ci una veridică. Trebuia spus, şi trebuie exprimat acest lucru, ce a existat dintotdeauna, şi va exista în vecii vecilor. În fine, nici nu prea pricep, unde ar fi aceea mult răspicată superioritate a ateiştilor, în afară de cazul amintit mai sus, adică cel al puterii – obţinute cu forţa – asupra lumii. În paranteză fie spus: n-aş da doi bani pe longevitatea acestei puteri. Cum de s-a putut răspîndi ideea greşită, precum că ateul ar fi în superioritate faţă de omul religios, privind inteligenţa sa, gîndirea sa,  pragmatismul său, umanismul său, prezenţa de spirit şi savurarea vieţii? Poate că niciodată nu a fost vorba despre superioritate, doar despre nemernicie neobrăzată, prin care intimidase mai pudicul om religios. Gloria sa, desigur, a fost doar momentană. Doar pînă se ivise cineva, cine nu s-a speriat. Acum, că acest lucru s-a dezvăluit, este foarte probabil, că situaţia se va schimba destul de repede. Al doilea punct al apărării mele este următorul: l-am ridiculizat pe ateu? L-am făcut să apară neghiob? L-am numit infirm? Nu a trebuit să-l fac ridicol,  pentru că este într-adevăr ridicol. Nici neghiob, nu era nevoie, să-l fac să apară. Este un lucru, a cărui afirmare publică nu s-a mai putut amîna. Ateul, bizuinduse pînă acum pe neruşinarea sa agresivă, nemernicia sa egoistă, banii mulţi şi gura mare, stîrnise superstiţia, că el ar fi stăpînul absolut al lumii, cel mai deştept, glorios şi puternic şi de neînvins. Acum a ieşit la iveală, că nimic din toate acestea nu este adevărat. Ba chiar din contră. Îmi dau seama, că recunoaşterea acestui fapt este ceva crunt pentru atei. Însă nu pot face nimic împotriva lui. Singurul lucru ce-mi stă în putinţă, să-i dezvălui şi mai mult situaţia sa inconsolabilă, şi-i arăt drumul corect. Tocmai această sarcină îmi asumasem, şi cu acest sentiment mă apuc de partea doua a cărţii.

19

VIN ŞI IDILĂ Cea mai mare experienţă a călătoriilor mele a fost recunoaşterea faptului că există ţări de vin şi ţări-rachiu. Prin urmare există popoare-vin şi popoarerachiu. Popoarele-vin sînt geniale; popoarele-rachiu – chiar dacă n-or fi toţi atei  – au tendinţa spre idolatrie. Mari popoare-vin sînt de pildă grecii, dalmaţii, spaniolii, etruscii, şi în adevăratele regiuni vinifere, italienii, francezii, maghiarii. Aceste popoare rareori au aşa numite ambiţii de istorie mondială; nu-şi luaseră în cap să mîntuiască celelalte popoare – chiar şi cu patul puştii, dacă e nevoie. Vinul îi fereşte de abstracţii. Popoarele-vin trăiesc, nu în tradiţia istoriei mondiale, ci în cea a vîrstei de aur. Această conduită este consecinţa directă a uleiului idilic: una dintre cele mai esenţiale componente ale vinului. Ţările şi regiunile vinifere sînt idilice toate. Plimbă-te în viile de la Arács şi Csopak, urcă-te pe Badacsony sau pe muntele Szent György, ca să nu mai vorbim de Somló, hoinăreşte printre gospodăriile din Kiskőrös sau Csengőd*, şi vei putea trăi experienţe neîndoielnice despre toate acestea. Între tarlalele de viţă, ca nişte pîrîiaşe liniştite, se scurg cărări cu iarba mătăsoasă. La intrarea pivniţelor un nuc uriaş, e răcoros chiar şi în cea mai fierbinte vară. Acestea sînt locuri, în care omul s-ar   putea opri oriunde, s-ar aşeza, ca pentru totdeauna, şi şi-ar spune: aici rămîn. Şi  poate, fără să observe, acolo l-ar ajunge moartea. Meditasem despre acestea la Szigliget, şi acolo am întocmit, doar pentru uz propriu, acea foarte veche şi comună diviziune: există vin de cîmpie şi există vin de munte. Vinul de cîmpie este mai spornic, însă mai subţire, mai modest, mai sărac în uleiuri. Acest lucru nu este neapărat defăimare. Înseamnă numai, că nu m-aş însura cu un astfel de vin. Aş fi nefericit în permanenta lipsă a uleiurilor mai excitante. Cineva, care nu suferă tensiunile mai înalte – şi acest lucru e de apreciat – poate convieţui foarte bine şi cu un asemenea vin. Toate acestea le-am gîndit la fermecătorul Szigliget, sus pe deal. Sub mine grădinile, mai departe lacul Balaton, vinul lîngă mine în ploscă, şi dacă meditaţiile mele începură să se poticnească, am tras o gură bună. Acest lucru se naşte cu omul. Mie-mi place vinul de munte, care s-a făcut lîngă apă. Apa este elementul primar în care m-am născut, şi de aceea îi doresc prezenţa în toate. De aceea nu-mi stă atît de aproape de inimă Hegyalja, şi mai aproape Badacsony, Csopak, Arács. Excepţii, desigur, se găsesc şi aici. Imediat Somló. Pentru că cel de Somló este vin de foc, a crescut pe un vulcan. Lîngă Somló nu e apă. Se ridică în mijlocul unei cîmpii mari, avînd formă de coroană. Dintre toate vinurile noastre vinul de Somló este cel „non plus ultra” pentru mine. Şi voi explica imediat, de ce. Deosebesc vinuri blonde (albe) şi brunete (roşii); apoi vinuri masculine (seci) şi feminine (dulci); deosebesc chiar vinuri soprană, alt, tenor, bas, monofonic (cu o singură voce) şi polifonic, simfonic. Dar mai deosebesc şi vinuri solare, lunare şi astrale. *

Regiuni, localităţi vinifere, viticole tradiţionale din Ungaria – pentru a te familiariza cu atmosfera textului, nu trebuie să faci altceva, decît să înlocuieşti, din propriile tale amintiri, cu regiuni cunoscute de la noi, din ţară, din Vrancea, Dobrogea, Murfatlar, Valea Tîrnavelor etc.

20

Vinului, de altfel, i se pot aplica cu uşurinţă orice fel de diviziuni. De  pildă există vin logic şi vin mistic; vin vizual şi vin acustic; vin, ce curge de la dreapta la stînga, şi vin, ce curge de la stînga la dreapta; şi tot aşa, pînă la nesfîrşit. Fiecare vin îl pune pe om în faţa unor noi şi noi sarcini de clasificare. Ei bine, pentru mine vinul de Somló este acel bariton solar, dar un vin blond, masculin, simfonic, care conţine uleiul celei mai înalte spiritualităţi creatoare, şi anume, dintre toate vinurile noastre, într-o unică puritate concentrată. De aceea, cred că, deşi toate vinurile sînt sociabile, şi îşi dezvăluie adevărata fiinţă cînd se bea în societate; vinul de Somló este băutura solitarului. Este atît de plin cu uleiul beţiei creării, încît poate fi băut numai într-o solitudine echilibrată, destul de adîncită şi definitiv liniştită. Despre vinul de Somló (este vorba despre vinul de Somló original, străvechi, aproape alb-auriu, sec, aprins, astăzi foarte rar întîlnit) mai doresc să spun, că deşi toate vinurile de munte mai serioase se potrivesc mai degrabă vîrstei de peste patruzeci, decît tinereţii, vinul de Somló este vinul bătrînului. Este vinul înţelepţilor, al oamenilor care au învăţat într-un sfîrşit cea mai înaltă înţelepciune: seninătatea. Este un lucru  personal, şi îl spun numai pentru că a fost unul dintre cele mai mari rezultate ale meditaţiei mele de la Szigliget: în masca ieratică a vinului de Somló m-am simţit cel mai aproape de acea seninătate şi înţelepciune coaptă, de acea intensivă beţie creatoare, care a creat această lume.

21

STRUGURI, VINURI, NESTEMATE, FEMEI Este caracteristic că strugurele şi vinul nu corespund unul celuilalt. Din strugurii delicioşi nu întotdeauna se face şi cel mai bun vin. Şi acum nu este vorba despre strugurii chasselas, comerciale, aşa numitele delicatese, care niciodată nu au reuşit să-mi spună nimic esenţial. Vorbesc aici despre nobilul Afuz Ali, despre regina viilor, doamna Mathias Jánosné, chiar despre muscat otonel, şi despre regele tuturor strugurilor, muscatul black Hamburg. Cu excepţia muscat otonelului / tămîioasei, nici un strugure nu e bun pentru vin. Vinul bun se face din strugurii neînsemnaţi pentru consum. La Somló am gustat un ciorchine dintr-un vechi butuc de viţă de vie de Somló. A fost plăcut la vedere, de-un verzui aproape alb, cu boabele rotunde, sticloase şi opalescenttranslucente, însă despre gustul lui nu pot afirma nimic neobişnuit. La Marea Mediteraneană observasem destul de des, că vinurile mai bune se fac din strugurii mai neînsemnaţi. O dată am fost de-a dreptul uluit. Pe butuc erau ciorchine cu boabe rare, mici cît boabele de mazăre. E bolnavă oare viţa asta de vie, am întrebat. Am gustat strugurele, a fost destul de dulce, dar cu gust ciudat, de surogat de cafea. Coaja groasă, tare. Dalmatul a rîs cu mare poftă. A adus vin şi m-a poftit. În acel moment mi-a trecut prin gînd, cu cît mai erotic este  băutul, decît mîncatul. Băutul este în cea mai apropiată rudenie cu dragostea. Vinul acela a fost ca un sărut fluid. Aş dori să vorbesc acum despre cea mai frumoasă meditaţie a mea asupra vinului. S-a întîmplat între viile din Berény, lîngă cramă, stăteam pe  banca de piatră sub nuc, şi mi s-a deschis o privelişte frumoasă asupra lacului. În faţa mea Badacsony, Gulács, dealurile de la Révfülöp, şi Szigliget. Mă scăldasem toată dimineaţa, luasem prînzul, iar după prînz am ieşit aici să citesc. Dar cartea zăcea lîngă mine neatinsă, iar eu admiram vara. Strugurii se coceau deja pe butuci. Asta-i Risling. Acela-i Szilváni. Iar acela-i Otello. Burgund, Alb mieros, Porto – ce ciudat, m-am gîndit atunci, toate aceste multe avataruri incognito, toţi sînt Unul , dar valoarea fiecăruia constă exact în faptul că fiecare este neimitabil numai sine însuşi, şi nimic altceva. Strugurii şi vinurile sînt ca nestematele. Sînt apariţiile singurului Unu. Dar fiecare este cîte-o altă esenţă spirituală al aceluiaşi Unu. Am început să compar smaragdul, rubinul, topazul, ametistul, carneolul, diamantul cu vinul potrivit fiecărei pietre preţioase. Nu pot tăgădui că în această activitate femeia mi-a fost de un ajutor extraordinar. Ca în toate şi întotdeauna, cînd am meditat asupra infinitei varietăţi a esenţelor  spirituale. Nici nestematele nu sînt altceva, decît femei şi fete, toate avataruri incognito, şi-au reţinut doar această singură însuşire: farmecul strălucitor al frumuseţii lor. Aceasta e magia lor. Dar e nepermis să luăm magia în sensul de scamatorie, ci mai degrabă ca magie naturală. Aceasta este fiinţa adevărată în ele. Aceasta este esenţa. Dacă aş putea, de exemplu, aş extrage dintr-o fată frumoasă fiinţa ei spirituală, şi aş purifica, concentra, destila, rafina, cristaliza aceasta pînă cînd aş obţine esenţa ei concentrată şi nepieritoare. În fine, din orice femeie frumoasă s-ar putea face piatră preţioasă. Sau vin. Dar atunci  procesul nu ar fi de cristalizare, ci de dizolvare. Piatra preţioasă aş folosi-o în 22

aşa fel, încît, aş monta-o în aur, şi aş absorbi esenţa ei cu ochii. Vinul, desigur, aş bea-o. Psalmul zice astfel: Gustaţi şi vedeţi. – Desigur, cel mai bine ar fi, dacă aş putea preschimba nestemata, cînd vreau, în femeie, după ce am admirat-o, aş preschimba-o în vin, şi l-aş bea, iar în urmă ar redeveni piatră  preţioasă, şi nu s-ar epuiza niciodată. Aş avea astfel femei şi vinuri de safir şi ametist şi perlă şi diamant şi smaragd şi topaz. Teza mea principală în anatomia beţiei: rădăcina tuturor beţiilor este dragostea. Vinul este iubire fluidă, piatra preţioasă e dragoste cristalizată, femeia – fiinţa vie a iubirii. Dacă mai adaug şi floarea şi muzica, atunci ştiu, că această dragoste străluceşte în culori vii şi cîntă şi parfumează şi trăieşte, şi pot s-o mănînc şi pot s-o beau. Alchimiştii susţin că nestemata nu este altceva, decît fiinţa spirituală ce a trăit în creaţia originală, altfel zis înger, dar cînd omul a căzut în păcat, l-a tras  jos, în materie. S-a transformat în piatră. Puritatea şi-a păstrat-o însă şi ca  piatră. Această teză corespunde teoriei mele, ce afirmă că în vinuri şi struguri sălăşluiesc de fapt uleiuri spirituale, adică genii. Astfel stăteam şi meditam în viile din Berény, şi cînd, la apusul soarelui  pornisem spre casă, am reuşit să-mi închei prospera după-amiază cu o poantă veselă. Lîngă drum am observat un butuc de viţă Nova. În prima clipă m-am consternat. Ce fel de nestemată mai e şi aceasta? În aceea clipă am înţeles că lumea vinului este o lume întreagă, şi deci ca toate lumile, ca şi femeia, face loc, şi trebuie să-i facă loc şi perfidului, răului, beznei infernului. Strugurele  Nova şi lichidul caustic, urît mirositor, ca un fel de vin, ce se face din acesta, nu este altceva, decît încercarea neîndemînatică a diavolului de a face şi el vin.  Nicicînd un experiment mai nereuşit! Nova este vinul puritanilor, al pietiştilor, al fetelor bătrîne, al burlacilor, al oamenilor lacomi, zgîrciţi, invidioşi, perfizi. Omul sănătos deja dacă-i simte mirosul, îşi astupă nasul, iar dacă l-ar gusta, începe să scuipe în mod nebunesc, şi strigă, pînă nu reuşeşte să-şi clătească gura cu ceva băutură normală. Cum am zis, diavolul invidiase creaţia de vin a Creatorului, şi s-a hotărît să facă vin şi el. Şi-a adăugat invidia galbenă, setea de răzbunare, mînia, obrăznicia, grimasele, perfidia mişelească, infirmitatea ridicolă, toate uleiurile sale neîndemînatice, şi a făcut vinul să fie incredibil de  prosper. Nova într-adevăr face de douăzeci de ori mai mulţi struguri, decît orice  butuc de viţă nobilă. Dar cui? Lacomului şi zgîrcitului, cui îi este important numai să aibă multmultmult. Pe mine nu mă înşeli, m-am adresat strugurelui. Ştiu că aparţine de vin şi să aibă iadul puturos. Acesta eşti tu. Geniul tău e vrăjitoarea. Nestemata ta este  piatra de rinichi. Cînd înfloreşti, la mirosul tău de amoniac se strîng muştele de carne. Tu eşti strugurele ateist. Am pornit spre casă, şi mă gîndisem, ce vin o să beau la cină. Apoi mi-a mai venit o idee. Dar asta deja nu mai ţine de strugure, pentru că nu se face din struguri. Aceasta e vinul falsificat. Această dregătură siropoasă cu zahăr de  plumb, este atentatul cel mai ordinar, în afară de care există doar una mai teribilă: muierea falsă, fardată, sclifosită, insuportabilă, mincinoasă, perfidă, ahtiată, voluptoasă, lacomă de bani şi isterică.

23

CATALOG DE VINURI (SCHEMĂ) Dacă apuc o bătrîneţe adîncă, iar la vîrsta mea înaintată voi primi şi înţelepciunea acea amabilă şi senină, pe care atît de mult vreau s-o ating, voi scrie catalogul complet al vinurilor maghiare, pentru că acesta nu se poate scrie fără o experienţă mare-mare, şi amabilitate, seninătate, înţelepciune şi mai mare. Sper că o să ajung la vîrsta înaintată, şi că în ultimii mei ani de viaţă n-o să vreau să iau cu mine în buzunarul din spate mărfuri de contrabandă în lumea de dincolo; sper ca pînă atunci n-o să mai invidiez nimănui bucata din gură şi femeia din braţe; n-o să mai am răzbunări ascunse, n-o să am datorii, şi nu voi  jeli fără rost asupra unor lucruri neglijate. Atunci, da, atunci voi scrie marele catalog al vinurilor, sortate după gusturi, arome, uleiuri, nestemate, femei,   pentru fiecare regiune şi plai şi soi, şi voi căuta bucata potrivită, sezonul  potrivit, chiar şi ora potrivită, cînd poate fi băut, şi voi căuta şi muzica şi poetul înrudite cel mai îndeaproape. Această încercare de acum, să întocmesc un catalog al celor mai importante vinuri, trebuie socotită doar ca un studiu  preliminar al acestei mari întreprinderi. Nimic nu-i finalizat sau definitiv, ba chiar, totul este schematic şi necopt. Deocamdată sînt prea tînăr pentru o asemenea temă. Încep cu vinurile de şes. Timpul propice pentru a bea vin de KECSKEMÉT este vara şi toamna timpurie. Se poate bea toată ziua, la muncă, la masă, în companie, chiar şi la micul dejun. Cel mai bun e lîngă jocul de cărţi, dar nu lîngă vre-un joc mai serios. Lîngă taroc, de pildă, merge numai vinul de CSOPAK, sau cel de ARÁCS, cu multă apă minerală, şi anume cu apă de Parád, apă de rouă, ori apă acidulată/acrişoară de FÜRED. Vinul de KECSKEMÉT este cel mai bun, dacă este vechi de doi-trei ani. Vinul nou e  prea subţire, iar dacă-i mai vechi, îşi pierde din prospeţime. Din mai pînă în august e timpul vinului de KISKŐRÖS. Merge lîngă carne mai uşoară, mîncăruri de zarzavat. Odată l-am băut lîngă fasolesparanghel, şi atunci a fost cel mai bun. Trebuie băut curat, cel mai bine într-o companie mică (şase-opt oameni: bărbaţi, femei laolaltă). Cere muzică. Nu suferă singurătatea. Atracţia lui este o moliciune amabilă, al cărei caracter cel mai apropiat n-am reuşit încă să-l analizez. Vinul de CSENGŐD (şi cel de SOLTSZENTIMRE, înrudit cu acesta, pe care mulţi cunoscători îl preţuiesc mai mult, decît pe cel dintîi) este mai femeiesc, mai îngăduitor. Acesta-i vinul micii burghezimi. Merge bine la  bucatele mai grase. Vinul de CSENGŐD are o trăsătură uimitoare, şi anume că te îndeamnă la decizii rapide. De aceea, dacă bei vin de CSENGŐD, ai grijă, nu cumva să iei o decizie pripită! Vinul de SOLTVADKERT este mai petrecăreţ şi mai zgomotos. Este un vin monofonic, vin de crîşmă, îi plac mîncărurile reci: cîrnaţii, ceapa. Timpul  propice să-l bei este mai ales toamna tîrzie, cînd afară e ceaţă, plouă, şi noroiul îţi ajunge pînă la genunchi. Este unul dintre cei mai buni vinuri noi. Spunînd că este un vin de crîşmă, n-am intenţia nici o clipă să-l depreciez. Ba din contră. Crîşma este una dintre instituţiile cele mai importante ale civilizaţiei noastre,

24

mult mai importantă decît parlamentul, de exemplu. Într-un loc te rănesc, iar în celălalt loc ţi se lecuiesc rănile. Despre vinurile de şes deocamdată ajunge atîta. Subliniez încă odată, că nu-i nimic complicat în ele. Nu-i greu să le desluşeşti. Caracterul lor astral e simplu: dacă bei vin de şes, te umpli de steluţe minuscule, şi aceste steluţe îţi dansează în sînge, ca o Cale Lactee înviată. Între soiurile vinurilor de şes nu-i diferenţă esenţială. Este totuna că-i risling, cabernet, tămîioasă/muscat, otello, alb mieros. Vinul de şes este lecuitorul rănilor de viaţă mai uşoare. Dacă vezi în crîşmă bărbat chinuit de vre-o scorpie haină, acela bea vin de şes. Dacă un tînăr  student mîhnit e de-o tainică tristeţe, acela bea vin de şes. Dacă vezi chip neras, în cămaşă şifonată, acela bea vin de şes. Bine face. Vinul de munte este numai  pentru mari maladii, dacă cineva se luptă cu păcate, vrea să-şi învingă fatala neputinţă. Înainte de toate însă, atunci, cînd omul suferă de boala idealismului: trăieşte cu aceea convingere că şi-a rezolvat viaţa, dacă ştie toate lucrurile. Nu-i de ajuns să ştii. Trebuie să şi realizezi. Vinul e marele realizator. Tranziţia dintre vinurile de şes şi cele de munte o constituie cîteva vinuri din FEJÉR, SOMOGY, BANAT, CÎMPIA TISEI. Unul dintre cele mai caracteristice dintre acestea e vinul de DOMOSZLÓ, ducele dealurilor  luncoase, al vinurilor de semicîmpie. Am trăit bogate experienţe cu vinurile de FONYÓD şi BERÉNY. Aici deja diferenţa dintre soiuri e foarte mare. Există vinuri subţiri, ce se pot bea nelimitat lîngă jocuri de cărţi, există vinuri mai solemne, vinuri cu fundul mai lat, somnolente. Se găsesc între acestea unele crude şi tari. Fiecare-i bun la masă. Merg extraordinar cu bucatele grase, însă  pentru pastele dulci nu sînt destul de delicate. Dacă se poate, aş bea altceva şi lîngă carne de vînat. Catalogul meu cel mare de vinuri va vorbi aici despre nelimitatele posibilităţi ale vinurilor de tranziţie. Vinurile de munte: Încep cu cel de GYÖNGYÖS. Este un vin frumos îmbrăcat/la patru ace. Are tot ce trebuie, pentru a avea o ţinută corectă. Şi pe lîngă aceasta este şi o gazdă bună, companie plăcută, de multe ori sclipitoare. La vinul de GYÖNGYÖS vechimea începe să fie importantă. Cu cît mai vechi, cu atît mai focos, ca şi sufletul copt în mod potrivit. Cel mai bun e lîngă sandvişuri şi turte. Vinul nou de MÓR cîteodată seamănă pînă la confuzie cu vinul regiunilor semi-muntoase, luncoase. Tărimea-i începe să mijească de-abia la vechimea de cinci-şase ani. Dar atunci are putere, fără însă a fi dur. Este un vin absolut unic, şi are un buchet mineral de neimitat. VILLÁNYI este vinul elegant, vinul cavalerilor şi al damelor. Din partea mea, la baluri aş da numai vin de VILLÁNY. Este excelent de potrivit pentru logodne. Are un umor amiabil, nepretenţios, care desigur, nici nu ajunge aproape de jovialitatea înţeleptă a vinului de CSOPAK, dar vinul de VILLÁNY niciodată n-ar vrea să fie vin de CSOPAK, nici acestuia din urmă nu-i arde să meargă la bal. Avantajele acestui vin se realizează pe deplin în clipa cînd omul a făcut baie, s-a ras proaspăt, şi-a schimbat hainele din creştet pînă în tălpi. Cel mai bine în frac sau în smoching, damele în decolteu. Trezeşte numai atîtă

25

excitaţie, cît le trebuie dansatorilor să converseze. Cumpătat, delicat, bine crescut. Merge excelent la produse de patiserie şi sandvişuri cu caviar. Acum aş dori să vorbesc despre vinurile din regiunea lacului BALATON, şi anume din aceea parte, care se întinde de la Almádi pînă la Révfülöp. Aş diviza această zonă în cinci mari regiuni: ALMÁDI FELSŐŐRS, ALSÓŐRS BALATONKÖVES, CSOPAK, ARÁCS FÜRED, DÖRGICSE şi împrejurimile RÉVFÜLÖP şi împrejurimile. În acest cerc abia dacă se poate vorbi de diferenţe de rang. Totul depinde de an, aşezarea viei, conştiinciozitatea şi seriozitatea grijii viticultorului. Inima mea trage spre Csopak, dar nu m-aş lipsi de cel de DÖRGICSE, n-aş da vinul de ARÁCS pentru toţi banii din lume, şi nici chiar cel de TIHANY. Mai ales PELINOSUL DE TIHANY. L-am descoperit cu un prieten de-al meu, cînd am  pescuit acolo, în jurul peninsulei, şi am căutat un vin potrivit pentru crapii şi şalăurile noastre. Abaţia avuse o vie neobişnuită, ce cobora pe latura de nordest, şi în definitiv, nimeni nu ştia, de ce are acest vin buchet de pelin. Cine gustă odată, cum e şalăul înăbuşit în unt, cu salată de roşii şi PELINOS DE TIHANY, acela mai degrabă va uita un tablou din Louvre, decît această experienţă. Însă aş omite şi mai greu vinul de RÉVFÜLÖP. Acesta este adevăratul vin al prieteniei şi al căsătoriei; fidel, liniştit, senin, vorbeşte puţin, cu atît mai mult gîndeşte, zîmbitor, silenţios şi armonic. Era un timp, cînd toată iarna băusem doar vin de CSOPAK, o băutură spumoasă uşor galben-rozalie, care se echilibra între dulce şi acrişor cu un uimitor simţ al proporţiilor. Măsura lui, după cum am observat era exact treisutecincizeci de mililitri. Am încercat şi cu alţii, dar n-a fost om, la care să nu se fi dovedit bun. Treisutecincizeci din acest vin! Aşa e vinul de CSOPAK. Aşa vin exact, doi ori doi patru. Vinului de ALMÁD îi plac prînzurile uşoare şi somnul de după masă. Cel de FÜRED este vinul romantic. Vinul de ARÁCS este fermecător şi simplu. Iar vinul de la DÖRGICSE este cel mai ştrengar dintre toate. Cel de RÉVFÜLÖP este cel mai veridic vin de umbrar. Vinul de umbrar înseamnă  pentru mine, ca mai ales în septembrie, într-o după amiază tîrzie, dacă-ţi vine un prieten drag, atunci stai cu el în umbrar, şi beţi acest vin din păhărele mici, dar des. Recomand acest vin şi pentru ocazia cînd scrii scrisori. Desigur, la scrisoare de dragoste, vinuri diferite, în funcţie de natura acelei relaţii; pentru dragoste pasională numai şi numai vin de SZEKSZÁRD. Da, vinul de SZEKSZÁRD. Pînă nu am trecut pe acolo, nici nu mi l-am  putut închipui adevărat şi corect. Dar de cînd am văzut oraşul ascunzîndu-se între copaci, cu dealul deasupra lui, cu viile întinzîndu-se departe, şi am inhalat din aerul lui, de atunci ştiu, că aici numai astfel de vin se poate face. Vinul de SZEKSZÁRD este un vin par excellence de femeie, şi anume l-aş asemăna cel mai degrabă cu o femeie de douăzecişidoi-douăzecişitrei de ani, la apogeul   puterii şi frumuseţii sale, pe culmea priceperii sale într-ale iubirii, total eliberată, dar cu un gust uluitor de rafinat şi un foc dulce de neînchipuit. 26

Vinul de SZEKSZÁRD este vinul nunţii. Acest vin trece mireasa în legătura căsătoriei. Acesta-i vinul pur veneric. Nu amesteca niciodată vinul nou de SZEKSZÁRD, dar pe cel vechi nu-l bea niciodată curat, dacă nu vrei  propria-ţi ruină. La fel, consider ca fiind femeie şi vinul de HEGYALJA, dar privesc această femeie ca pe o regină. Din partea mea, nu mi-aş putea închipui să beau un timp îndelungat în fiecare zi vin de HEGYALJA, deşi nu mă consider a fi o  persoană obişnuită. Toată lumea ştie, că vinul de HEGYALJA are podoabe nemaiîntîlnite niciunde în altă parte. Vinurile pot fi savurate de-adevăratelea numai în locurile unde s-au făcut. Se înţelege de la sine, e un lucru natural; şi fructul este perfect numai din pom, pentru că în timpul transportului se pierd din el tocmai uleiurile sale cele mai proaspete şi mai nobile. Dar – se spune –  acest vin nu poate fi privat de cele-i mai mari podoabe nici prin transportul maritim. Cel mai demn mod de a-l bea: cîte-un păhărel mic după mari prînzuri şi dineuri. La nunţi, înainte de plecarea oaspeţilor nuntaşi, un păhărel de drum, ca binecuvîntarea Sfîntului Ioan. Cui ce-i place: stafidit sau samorodni, dulce ori sec. Acesta-i vinul marii publicităţi. În pauzele concertelor, operelor e formidabil, mai ales pentru că este unul dintre cele mai muzicale vinuri. Cine suferă de-o tainică boală, vin de HEGYALJA să bea. Femeia, dacă vrea ca  pruncu-i din uter să fie o fiinţă falnică, regală, vin de HEGYALJA să bea. Artistul, dacă opera şi-a terminat, reuşit, s-o sărbătorească, şi să bea vin de HEGYALJA. Despre vinul de EGER, mai ales despre cel roşu, acum numai atît, că şi acesta-i perfect la orice ocazie, sărbătoare, prînz, în doi sau singur. Pentru mine vinul de EGER s-a legat întotdeauna cu pasiunile eroice*. Dacă beau vin de EGER, încep să visez imediat fapte măreţe şi eroice. În sfîrşit vinul de BADACSONY şi cel de SZENT GYÖRGY-HEGY. Ambii sînt vinuri masculine, şi anume sînt masculine în toate soiurile lor. Au în ele toate nuanţele fiinţei bărbăteşti, de la Narcis cel care se delectează în  propria-i frumuseţe pînă la ascet, şi de la maiestatea regală pînă la boemie. Mare lucru. Pentru că ambii munţi sînt cîte-un cosmos total. Cresc aici toate soiurile, de la rislingul italian şi cel de Rin, pînă la stafidii. Marile soiuri renumite sînt pinot noir-ul şi blaufränkisch-ul. Despre diferenţa dintre vinul de BADACSONY şi cel de SZENT GYÖRGY-HEGY, dacă voi fi numit la catedra de enologie a universităţii, voi preda un întreg semestru. Acesta-i exemplul edificator, în ce anume pot să se asemene şi pot să difere două mari vinuri. Vinul de BADACSONY este ca un artist de renume mondial, iar cel de SZENT GYÖRGY-HEGY e ca artistul, care abia dacă a ieşit în viaţa lui din casă, şi totuşi a creat operă mai mare decît cel sărbătorit de toată lumea. Ambii îşi au măreţia lor, dar unul l-aş numi grandeţe olimpică, pe cînd pe celălalt grandeţe chineză, taoistă. E curios cît de greu îmi vine să aleg între cei doi. Aproape că m-am decis pentru vinul de SZENT GYÖRGY-HEGY, dar cînd am băut un pahar de risling de BADACSONY, m-am hotărît pentru acesta din Eger este un loc cu o deosebită însemnătate eroică din istoria Ungariei, în a cărui cetate un pumn de oameni a ţinut piept în mod miraculos uriaşei armate turce – fapt imortalizat într-o epopee eroică de scriitorul Gárdonyi Géza în romanul său „Stelele din Eger”. În mentalitatea maghiară Eger este simbolul par excellence al eroismului. *

27

urmă; şi după aceea am jurat pe vinul de BADACSONY, dar numai pînă cînd n-am dat peste vin de SZENT GYÖRGY-HEGY. Şi în fine, ce m-ar putea împiedica să fiu şi grec şi chinez? **

**

Un cunoscător (nu neapărat un expert în enologie – ba din contră), pe baza celor descrise aici, poate la fel de bine să-şi întocmească un catalog al vinurilor şi regiunilor vinifere româneşti. Ar fi chiar un exerciţiu bun, deoarece pot pare greu de identificat toate aceste vinuri cu nume ciudate, nemaiîntîlnite.

28

ARMONIILE GURII Ritologia vinului trebuie începută cu un capitol despre armoniile gurii. În ştiinţa vinului acest lucru corespunde cu ceea ce reprezintă armonia în muzică. Trebuie învăţat că baza armoniei gurii este treimea de bază a gurii: mîncarea,  băutura şi tutunul. Ce mîncare, ce băutură, ce tutun în ce mod se potriveşte, se exclude, se accentuează, se cere ori se neutralizează reciproc. Există operaţii interzise, la fel ca în armonie cvintele şi octavele paralele. Există disarmonii ce trebuiesc anulate. Se poate spune, în general, că mîncatul e actul trupesc, fiind fundamentul; băutul e actul sufletesc; fumatul e actul spiritual. Trebuie început întotdeauna cu mîncatul, şi trebuie terminat cu fumatul. Remarc faptul că eu consider antinicotinistul un sectarian/pocăit ateu. Motoul acestui capitol este o  propoziţie nemuritoare a Upanişadelor: avatarul cel mai înalt al lui Brahman e hrana. Cel mai simplu pat pentru vin o constituie slănina afumată cu pîine şi ardei graşi. Cel mai simplu, dar în acelaşi timp cel mai clasic suport pentru vin, a cărui măreţie, pînă cînd se mai face vin, nu va pieri niciodată. Ceva asemănător numai în sud se mai cunoaşte, desigur acolo se asortează cu natura vinului sudic: peşte prăjit, pîine, măsline. Dacă pe lîngă acestea se mai găseşte şi caş/telemea de oaie, zic că aş putea petrece săptămîni în şir într-o astfel de asceză. Am încercat, de multe ori am încercat, şi întotdeauna s-a confirmat. Cînd am sosit cu trenul, primul meu drum a dus la mare. Am băut o gură din ea, această gură de apă de mare a fost pecetea căsătoriei noastre din dragoste  pasională legată pe acel an. După aceea am mers direct în bufet, am cumpărat două scrumbii mari, sau doi pumni de mille in bocca, olive, o pîinişoară albă şi o bucată de caş. Echipat astfel am căutat cîrciuma cea mai simpatică. Nu m-am înşelat niciodată. Am intrat acolo, de unde s-a auzit cea mai mare larmă. Micile cîrciumi se aflau de obicei în crame, cu intrări strîmte. Înăuntru dense aburi de vin înceţoşau semiobscuritatea. În crepusculul cramei m-au primit ochi scăpărători şi urlete. Au ştiut imediat că sînt străin, şi m-au salutat cu entusiasmul vinului. Mateloţi, soldaţi, muncitori, ţărani. Unii m-au îmbrăţişat ca pe un vechi prieten. M-au întrebat de unde vin, şi mi-au urat noroc că am intrat tocmai aici. Vinul? Ţ-ţ! Să-l gust imediat. (Gustaţi şi vedeţi!) Au întins spre mine vreo zece pahare. Eu însă mi-am despachetat peştele, am mîncat cîteva măsline şi-am aşteptat cea mai mare clipă de sete. Acum! În această zi ceea de a doua căsătorie pasională, cu vinul. Dar sînt mulţumit şi aici, acasă cu slănina şi ardeii graşi. Carne, pîine şi legume proaspete. Acesta-i formula de bază. Toate celelalte sînt rafinaţiile şi complicaţiile acesteia. În fine: carne, pîine şi legume proaspete. Chiar şi atunci, cînd e vorba de un prînz cu zece bucate, cu trei feluri de fripturi, salată, patru feluri de prăjituri. Cînd, în sfîrşit mă liniştesc la al patrulea, al cincilea pahar de vin, îi vine rîndul spiritului. Scot tutunul, îmi răsucesc o ţigară şi-o aprind. Nu uita: avatarul cel mai înalt al lui Brahman e hrana. Înainte de toate, cîteva cuvinte despre pîini. În sud se mănîncă pîine de grîu alb-orbitoare. Cum merge vinul cu această pîine, o ştie numai cel ce-a încercat. Cu pîinea-ntrun buzunar şi cu o flască de vin în celălalt, stau aşezat în 29

 prora navei, o briză proaspătă-mi bate în faţă, şi-mi stropeşte obrazul cu aburii săraţi ai mării. La noi, mai mult pîinea de secară îmi place, mai ales cea  buretoasă, iar dacă-i puţin şi călduţă încă, şi slănina se topeşte un pic pe ea, numi doresc altceva, decît să beau. La Arács am exersat odată această experienţă o vară întreagă. Nu rareori cu langoş. Langoş cu usturoi şi vinul de Arács! Mam tolănit în umbra părului, şi-am fost gata să primesc cel mai înalt spirit. Pe lîngă pîinea de secară mănînc cu plăcere în orice clipă şi pîinea de grîu, şi nici nu-mi pare rău, dacă stă în pivniţă o zi-două, şi se zvîntă. Iar în loc de ardei e  bun şi ceapa sau roşiile, ori ca salată, ori numai aşa simplu, ca fructele. Despre mîncărurile mai complicate, mai ales despre bucatele gătite, trebuie înainte de toate să desenez crucea gusturilor. Arată astfel: Sărat Dulce

Amar  

Acru Acestea sînt cele patru puncte cardinale ale gusturilor. Înainte de a bea, trebuie să acordăm atenţie acestei figuri, şi să asortăm mîncarea la vin. De ce mîncarea la vin, şi nu invers? Pentru că vinul este un fenomen sufletesc, şi de aceea cel de ordin superior, iar mîncarea este un fenomen corporal, şi de aceea cel fundamental. Învaţă bine crucea gusturilor, şi dacă bei, să te gîndeşti la ea.  Nu te vei înşela niciodată. Vinului, de fapt, peştele îi place cel mai mult. Rece sau cald, fiert sau  prăjit, uscat sau afumat, sau în conservă; în ulei de măsline sau în sos de roşii, ori tocat mărunt, tot una e, numai peşte să fie. Peştele nu înghite nimic din gustul vinului. Aş cumeta să spun, că băuturii vinului peştele îi e mîncarea complementară, aşa cum albastrului îi e culoarea galbenă, iar roşului cel verde. Ce mister stă la baza acestuia, n-am nici cea mai vagă idee. Ştiu însă, şi am trăit această experienţă de nenumărate ori, cînd după un prînz de sardele  proaspete am băut bine, şi în canicula verii moţăiam în pat; repet, am trăit experienţa de nenumărate ori, că în stomacul meu se întîmplă ceva foarte curios. Foamea este întunericul stomacului. Mîncarea e lumina stomacului. Înainte de masă, este beznă în stomacul omului, iar cînd omul înghite prima  bucată, acesta-i asemănător acelui mister „să fie lumină”. Peştele se scufundă în stomac şi lumina începe să strălucească. Iar acum soseşte vinul, iluminaţia sufletului. Ai idee, omule, ce se întîmplă în această clipă? Avatarul cel mai înalt al lui Brahman e hrana. Sub climatul nostru corespondentul peştelui este carnea de porc  proaspătă, eventual afumată. În general, pot să-mi închipui carnea de porc   proaspătă la pomana porcului. Carne din căldare, ficat, scame din carnea capului, glande misterioase, cartilaje, ligamente lipite de os, bine sărate, înghiţite cu o bucată de pîine şi ardei murat. Poate să vină vinul. Ceea ce am povestit pînă acum, e studiul elementelor de bază a gusturilor. Mari ospeţe cuviincioase, compoziţii mai complicate de gusturi, se  bazează pe aceste reguli fundamentale. Aş dori să vorbesc mai ales despre trei mari capitole: primul despre cărnuri în general, al doilea despre aluaturi 30

făinoase, iar al treilea despre cum să bem mai multe soiuri de vinuri la mesele de prînz festive. Clasificarea cărnii din punctul de vedere al vinului: carne fiartă şi carne friptă. Carnea fiartă este cea de valoare mai mică. Fripturile sînt de trei feluri în general: 1. carne în general (vită, porc, mînzat, berbec, etc.) 2. păsări 3. vînat (cerb, căprioară, iepure, raţă sălbatică, fazan, potîrniche, etc.) Cum spuneam, şi ţin să stărui lîngă această teoremă a mea, patul de vin cel mai important şi cel mai răspîndit este carnea de porc. În al doilea rînd trebuie luat în considerare gîsca grasă, friptă la cuptor în propria-i untură, în octombrie şi noiembrie, cu varză roşie, găluşcă de cartofi, şi umplută cu piele  prăjită şi mere ranett. Dacă sîntem în sezonul acestei bucate, trebuie repetată la cîte două săptămîni. Înainte supă de raci, iar după tort cu cremă de moca sau alune. Se beau două sau trei feluri de vin, şi anume: roşu tînăr şi uşor, semivechi de Badacsony sau de Csopak, iar la urmă risling de Rin făcut pe Muntele Szent György. Imediat înainte de cafeaua tare un stafidiu de Ruszt, ori un pahar de Somló de douăzeci de ani. Un pat de vin mai rar, însă de ordin net superior, este spinarea de cerb sau căprioară împănată cu slănină, ori mistreţul tînăr. Recomand tuturor mai ales pe acesta din urmă. Garnitura poate fi de orice fel, dar experienţa mea este, că pastele cu pesmet prăjit auriu sînt cele mai  potrivite. Salata să fie total asortată. Această bucată suportă vinul la nesfîrşit, şi anume vinurile mai pretenţioase de Eger, Mór, chiar şi pe cele de Dörgicse şi Tihany. Atît deocamdată despre cărnuri. Recomand un singur fel de mîncare unei companii de bărbaţi, adunată numai pentru a bea (vara sau toamna timpurie pe verandă). Carne tocată mixtă coaptă în aluat franţuzesc. Compoziţia pastei de carne: o parte de slănină afumată tăiată în cubuleţe, două părţi carne de porc, o  parte carne de miel, o parte carne de pasăre, o parte ficat de gîscă, o parte de măduvă. Cu puţină ceapă, piper proaspăt măcinat, pătrunjel şi zarzavat tocat, toate amestecate în pasta de carne. Puţin tarhon nu strică. Trebuie mîncat călduţ. Multora le place fierbinte, şi eu mă număr printre aceştia. Aluaturile sînt de două feluri: fierte şi coapte. Acestea sînt iarăşi de două feluri: dulci şi sărate. Un pat de vin deosebit de potrivit dintre cele dintîi sînt tăiţeii cu brînză şi cu jumări (pot fi şi colţunaşe, dar atunci numai cu ceapă  prăjită), dar cu multă smîntînă, şi trebuie avut grijă, ca jumările să fie topite  proaspăt, iar în untură să se pună lapte. Fără asta, jumătate din valoare i se  pierde. În al doilea rînd se poate lua în seamă tăiţeii cu varză dulce cu piper sau găluşte de cartofi în pesmet prăjit. Totul trebuie să strălucească de untură. Dedic un capitol separat aluatelor pe jumătate fierte, pe jumătate coapte, şi între acestea, despre unul dintre regii veşnici ai aluatelor: tăiţeii cu şuncă la cuptor. Tăiţeii se fierb, se amestecă cu şuncă semigrasă tocată şi ouă, se umple totul în aluat franţuzesc, şi se coace roşu-crocant în cuptor într-o formă de budincă. Acest aluat se mănîncă cu sos tartar sau beşamel, şi în toate cazurile se bea vin semivechi (de cinci, zece ani) de Bourgogne sau de Porto. 31

Dintre aluatele dulci coapte, demult s-au dovedit bune prăjiturile cu unt şi fursecurile fragede, eu, din partea mea pot să spun numai că nu am avut niciodată nici cea mai mică problemă cu acestea. Dintre aluatele dulci fierte pot recomanda în modul cel mai serios găluşca de cartofi cu gem de prune, dar  înainte de toate gomboţurile (găluştele) cu prune. Ordinea vinurilor la marile prînzuri cu mai multe soiuri de vin este determinată de obicei de natura ospăţului. Toamna, cînd se găsesc păsări, peşte, vînat din belşug, atunci, la aperitiv (peşte) se bea vin de şes. Dacă se serveşte şalău, atunci poate fi şi muscat (tămîioasă). Dacă e peşte cu maioneză, atunci se  bea vin roşu subţire şi nou. A doua gustare să fie în orice caz risotto de ficat cu carne de pasăre, mazăre verde, ciuperci şi foi de pătrunjel. Vinul acestei bucate este exclusiv vinul roşu acru, cel puţin, eu însămi nu aş tolera altceva la casa mea. Cărnurile trebuiesc mîncate treptat, în ordinea greutăţii lor. Vinurile trebuiesc băute în mod asemănător. La aluate ordinea este inversă. Primul aluat să fie greu, celelalte să fie tot mai uşoare. Vinurile însă tot mai grele. La sfîrşit, un vin foarte vechi de Szent György-hegy, şi cînd toată lumea crede, că s-a sfîrşit, imediat înainte de cafeaua tare, o jumătate de pahar de sec de Samorodni vechi. Despre tutun n-o să vorbesc prea mult. După-un prînz copios primul fum să fie un trabuc, şi anume cubanez (Havana). Al doilea o ţigară (mahorcă) albaneză groasă, din acela galben auriu, foarte tare. Al treilea poate fi una greacă sau sîrbească mai uşoară. Chiar şi după prînzuri mai obişnuite, recomand în toate cazurile, ca primul să fie un trabuc. După prînzuri mai mici, amicale, pot fi fumate ţigări de patru feluri: egiptene, englezeşti, sîrbeşti şi ungureşti semitari.* Cînd bei singur să fumezi pipă, şi anume – în funcţie de atmosferă sau stare de spirit – tutun englezesc aromat, sau unguresc de Verpelét. Am constatat în general, chiar şi aceia, care au obţinut o anumită   perspicacitate în asortarea vinurilor cu bucatele, acordă mai puţină atenţie armoniilor de tutun. Această neglijenţă trebuie să se termine cît mai curînd. Dacă noi am fi guvernaţi în mod corect, fumatul diferitelor tutunuri la anumite mîncăruri şi vinuri ar fi reglementată demult de hotărîri de guvern. Din partea guvernelor actuale ateiste, desigur, degeaba ne-am aştepta la astfel de lucruri.

*

Din păcate – cu excepţia havanei – acele tipuri de ţigări nu mai există, sau dacă da, în afara ţării de origine a lor, cu greu s-ar putea procura, nemaivorbind de faptul că acelea nicidecum nu erau ţigări cu filtru. Ce corupere mîrşavă a tutunului în numai o jumătate de secol! (nota traducătorului)

32

CÎND SĂ BEAU, CÎND SĂ NU BEAU Băutul are o singură regulă: oricînd, oriunde, oricum. Pentru timpuri serioase, oameni serioşi, popoare serioase, atît e de ajuns. Din păcate astăzi se fac abuzuri cu această regulă. Am auzit că cineva, într-un amurg de vară, în umbrar  a băut vin de Szent György-hegy, citind ziar între timp. Dacă nu mi-ar fi spus cineva demn de încredere, aş crede că minţise. Vara, în amurg, să bei vin de Szent György-hegy în umbrar, acesta e unul dintre marile clipe măreţe ale vieţii. La astfel de ocazii masa trebuie aşternută cu faţă de masă galbenă sau roz, în vază se pun flori, şi anume cinie sau floarea soarelui, şi se citeşte un  poet mare, cum ar fi Pindar sau Dante sau Keats. Cine nu recunoaşte aceste clipe, acela poate fi considerat om pierdut. S-au mai ivit asemenea cazuri stridente. La o cină festivă, cînd se băuse vin de Szekszárd la o gîscă tînără semigrasă, un domn a adresat urări de la mulţi ani vătafului. Din păcate, acesta intră azi în categoria lucrurilor credibile. Într-un sat se povestea că notarul băuse vin vechi de Pannonhalma lîngă ghiveciul cu cîrnaţi. Dacă acesta-i adevărat, atunci notarul fusese ori dobitoc ori ateu. Eu bănuiesc că mai degrabă acesta din urmă. Regula băutului este aceeaşi cu cea a dragostei: oricînd, oriunde, oricum. Dar şi aici, ca şi acolo, toate circumstanţele sînt importante. Naturii vinului trebuie să i se asorteze sezonul şi ora zilei. Există vin de trîndăvit, vin cochet, vin povestitor, vin tragic. Dă dovadă de cea mai mare nesimţire ca, de exemplu, la un jovial ospăţ familial să bei un vin dramatic. Este la fel lipsă de gust ca la o masă festivă oficială să se bea vin vicios. Dacă eşti singur, sub cer liber, caută întotdeauna perspectivă; vinului îi place înălţimea şi panorama, şi îi place să  privească de sus. Dacă eşti în casă, mai înainte acoperă-ţi masa întotdeauna cu o faţă de masă. Barbarul bea de pe muşama, nenorocitul, dar nu pentru că n-ar  avea cuvertură, ci pentru că n-are inimă să bea. Să mănînci întotdeauna, măcar  cîteva nuci, alune sau migdale înainte. După aceste sîmburi uleioase gustul vinului se împlineşte. Toamna tîrziu să ai mereu castane pe masă, ori fierte, ori  prăjite, ori în vreo prăjitură, şi bea vinul nou, încă iute, cu castane. Nu cumva să uiţi crizantemele! Poate fi galben, violet-deschis, sau alb, totuna-i, numai să fie acolo. Castane, crizanteme şi vin nou. Notează-ţi bine! Deşi băutul vinului n-are muză, dar chiar dacă nu are, numai acela poate  bea vin bun în manieră corespunzătoare, cine a avut parte de educaţie sub aripa muzelor, citeşte mereu poeţii, muzică cel puţin ascultă, dacă nu joacă, şi se delectează privind picturi. Un astfel de om poate să-şi aleagă timpul potrivit  pentru lucru, pentru plimbare, pentru somn, pentru conversaţie, pentru citit, şi numai acesta ştie că vinul şi dragostea oricînd, oriunde, oricum. De altfel, nu sufăr pedanteria. Nu se împacă nicidecum cu vinul şi dragostea. Cui îi place vinul şi femeia, acela-i boem. Oamenii ordinii sînt abstracţi, apăsaţi de gînduri. Migălesc mereu cu mare minuţiozitate, fiind terifiaţi ca nu cumva să nu găsească ceva. Pentru ce naiba această groază? E nebunie curată să înşiri pungile şi cutiuţele în cămară, precum cărţile pe raft; e nebunie să fabrici cataloage din toate. Nu pot suferi pedantul, care aşează  paharul în acelaşi loc întotdeauna, şi nicidecum n-ar lua în mînă pulpa de pui. 33

Da, e nebun cu toane, fie bărbat, fie femeie. Şi-ar înşira şi săruturile cu cel mai mare drag, ca să poată fi numărate, cîte au fost. Frumos, în rînd ordonat, după cît de lungi, înflăcărate, dulci au fost, le-ar pune în cutiuţe, ar lipi etichete pe ele, cu data şi locul întîmplării, şi le-ar înregistra pe toate într-o carte mare. La  băut precum şi în dragostea adevărată, aceşti ordonaţi şi igienici maniaci sînt de nesuferit. Bun exemplu este vinul. Vinului nu-i plac liniile drepte. De aceea, cel care a băut binişor, face mişcări volburoase, iar dacă porneşte, merge în   parabole şi hiperbole frumoase. Se spune că şi-a pierdut echilibrul, şi se  bălăbăne. Nu cred. Vinului îi plac aceste balansări fîlfîitoare. Uită-te atent la mersul celui îmbătat de vin. Un dans în toată frumuseţea, ceea ce execută. Vagabond bătrîn, nici n-ai presupune, că mişcările sale pot fi aşa de delicate. Şi fii atent, cum e cel care s-a îmbătat de pălincă. Cel beat de vin se-nvîrte întruna, cel îmbătat de rachiu din cînd în cînd explodează, pînă ce se prăbuşeşte ca lovit cu măciuca. Unul e un dans volburos în parabole, cealaltă e mişcare colţuroasă, sacadată. Poate fi observat la popoare întregi. Acesta-i diferenţa dintre popoarele băutoare de vin şi cele băutoare de rachiu, diferenţă ce se exprimă în mişcare, gîndire, sentimente şi în întregul mod de viaţă. Aceasta-i diferenţa dintre popoarele muzelor şi cele barbare.

34

CUM SĂ BEAU? Apa este elementul primordial. Mai întîi, apa se preface în vin, după aceea vinul se transformă în sînge. Apa este materia, vinul este sufletul, sîngele este spiritul. Din materie suflet, din suflet spirit, acesta-i dubla transsubstanţiere, ce trebuie să trăim pe această lume. Această mare şi serioasă acţiune de decizie existenţială trebuie să se  petreacă în circumstanţe potrivite. Băutul vinului are o singură lege: să bei. Oricînd, oriunde, oricum. Dar în sufletul omului trebuie să se trezească instinctul să dea demnitate potrivită băutului, şi acesta ridică problema: cum? În primul rînd despre pahare. Să povestesc marea mîhnire a vieţii mele? Oriunde am fost, acasă, în străinătate, întotdeauna s-a întîmplat acelaşi lucru la masă. Mi-am mîncat ciorba, şi după aceea, conform datinii strămoşeşti, am băut cele patruzeci de picături. Patruzeci de picături după ciorbă, este o regulă atît de înţeleptă, ce nu poate fi doborîtă niciodată. După aceea urmase mîncarea de carne cu fiertură de legume, garnitură şi salată. Ceea mai propice clipă pentru a  bea este cînd ai mîncat marea parte a celui de-al doilea fel. Atunci setea îşi atinge apogeul. Paharul însă e prea mic! Pînă acum n-am găsit niciodată un  pahar destul de mare, de treisutecincizeci-patrusute de mililitri, în care să-mi  pot prepara mixtura experimentată, ca în clipa potrivită să pot bea totul dintr-o răsuflare. Ştiu ce vor răspunde unii la acest lucru. De ce nu beau cu încă un pahar? Prin această întrebare recunosc barbarul, care nu are nici cea mai mică sensibilitate pentru lucrurile cele mai importante. Două pahare nu sînt un pahar, şi dacă elanul băutului se întrerupe, se pierde tocmai ceea ce e cel mai important: totul dintr-o răsuflare. Dacă doresc să beau cu două pahare, îmi pun în faţă două pahare. Eu însă vreau să beau cu un pahar, dintr-o răsuflare, exact atît, cît cere setea mea. Lungimea setei mele este de treisute-treisutecincizeci de mililitri. Nici mai mult, nici mai puţin. Corespunzătorul exact al acestei lungimi este paharul golit pînă la fund. Degeaba explic? Cei vechi au fost şi aici mai înţelepţi. Şi-au pus în faţă cupe, şi toată lumea băuse din ea cît vroia. Împotriva cupei am însă o obiecţie: din ea se   poate bea vinul ori curat, ori numai într-un anumit amestec. Numai că eu cîteodată doresc să beau altfel la al doilea sau al treilea pahar. Consider o urgenţă absolut primordială ca să se facă pahare de  patrusutedouăzeci-patrusutetreizeci, şi regularizeze folosirea acestora pe întreg Pămîntul, mai ales în unităţile de alimentaţie publică. Circa acesta e cantitatea de băutură ce bea tot omul în cele mai mari clipe de sete. Acesta-i măsura. Desigur, ateii de azi n-au nici cel mai infim simţ pentru astfel de lucruri. Degeaba aş cere aşa ceva de la oameni fără inimă. La fel ca acel blestemat o sută de grame! O sută de grame pentru mine e prea puţin din toate: carne, mezeluri, caşcaval, dulciuri. O sută cincizeci însă e prea mult. Dar pentru osutădouăzecişicinci de grame societatea ateistă mărginită nu este aranjată. Şi se mai miră că toate sînt cu dosul în sus. Vinul să determine măsura paharului, nu paharul pe cea a vinului. Acesta-i esenţa revendicării mele. De fapt, la toate casele bune, unde se respectă vinul, ar trebui să existe cel puţin douăzeci de 35

feluri de pahare, de la cel de cincizeci de mililitri (vinuri stafidii) pînă la cel de un litru şi jumătate. Se foloseşte alt pahar dimineaţa, şi iarăşi altul după amiază. Dacă e vorba de un consiliu lung, să-şi primească fiecare cupa de un litru şi  jumătate, din care bea cum în vine lui mai bine. Dacă-i vorba de stat la taclale, e bun şi paharul mai mic. După soiul vinului, după amestec, variaţiile sînt aproape interminabile. Trebuie să lăsăm totul pe seama gustului. La joc de cărţi se cuvine alt vin, decît la o serată muzicală acasă. Evident, alt vin la popa   prostul, şi iarăşi altul la taroc. Trebuie luat în vedere şi calitatea sticlei  paharului, mai ales la grosime. Cum ar putea bea cineva vin de Szent-Györgyhegy din pahar cu sticla groasă? Ţine de această problemă şi întrebarea: în ce companie e cel mai bine să  bei? Regula principală: să bei. Oricînd, oriunde, oricum. Numărul băutorilor  trebuie să fie determinată întotdeauna de natura vinului. Vinuri universale sînt foarte puţine, - de exemplu, un vin care să poată fi băut de toată omenirea laolaltă la vreo mare sărbătoare, să zicem sărbătoarea păcii mondiale. Pentru această ocazie eu aş recomanda dintre vinurile noastre numai vinul de Somló. Şi în mod curios, acesta-i tocmai vinul celor însinguraţi. Pentru că pacea mondială astăzi e numai beţia omului solitar. În companie mai mare, douăzecitreizeci de persoane, să se bea mereu vin nou. Cea mai joasă categorie (ucenici) numai vin de şes; cea mai înaltă (artişti) mai degrabă vin de Csopak sau Arács. Grup mic să bea vin de Gyöngyös. Doi-trei oameni, vin de Badacsony. Îndrăgostiţii întotdeauna vin de Szekszárd. Prietenii numai vin foarte vechi, din  pahare mărunte, să poată ciocni de multe ori. Aş dori să introduc concursul vinului. Unul dintre concursuri ar fi, desigur, cine cît poate să bea. Însă mult mai interesant ar fi concursul-rebus. Acesta ar putea fi jucat şi în companii mai mari. S-ar înşira o sută de vinuri în  butelii, şi numai juriul ar şti, în ce sticlă ce vin se află, din ce regiune, şi cît de vechi. Cel care ar ghici corect despre cele mai multe vinuri de unde vine, din ce an, şi ce soi, acela ar primi coroană de lauri. S-ar putea ţine concursul şi în condiţii mai severe, pe întuneric, astfel încît concurentul n-ar vede nici culoarea vinului. Cel care cîştigă un astfel de concurs, ar trebui să fie răsplătit cu o rentă  pe viaţă într-o renumită regiune viniferă.

36

UNDE SĂ BEAU? Dacă ar veni la mine o femeie, întrebîndu-mă, cum poate fi frumoasă, i-aş răspunde: du-te la soare, draga mea. Frumos poate fi numai cel ce se află în lumina soarelui. Priveşte-ţi părţile ascunse ale corpului, sînt ca orbii. Dacă te dezbraci, acele părţi clipesc dezorientate, nefiind obişnuite cu lumina. Ce triste sînt aceste coapse chioare, şi nimic nu e mai demn de milă decît o astfel de  burtiţă catifelată, frumoasă, ţinută în întuneric. Nu ai văzut încă femeie în baie, care nu se dumerise niciodată să se dezbrace, care nu-şi scosese cămaşa nici în camera nupţială? Cît de voluptoase, mult mai voluptoase sînt acele părţi care sînt acoperite şi acum de haine multe. Soare! Soare fiecărei părţi cît de mici, săşi poată deschide ochii, să se elibereze şi să devină conştiente. Conştiente şi caste, pentru că acestea două sînt de fapt una. Burta ţinută în întuneric, dacă dintr-odată ajunge la soare, sărăcuţa, nu poate fi pudică, intră în panică, şi nimic nu e mai dezgustător decît o parte a corpului uitată aşa descoperită. Soare! Aruncaţi-vă hainele de pe voi şi lăsaţi lumina să vă atingă, şi veţi fi   precum statuile zeiţelor. Dar nu cumva să credeţi că acest cult modern al nudităţii, ori pielea arsă roşie ar fi frumoasă. Acesta-i doar o aberaţie. Ca să fii frumoasă, plimbă-te dezbrăcată în fiecare zi cîte zece minute, dacă se poate, în faţa unei oglinzi bărbăteşti. Vei învăţa, că e nepermis să trăieşti în penumbră. E nepermis, ca să te domine inconştientul. Trebuie să te eliberezi. Nu-i permis să trăieşti o viaţă fără de lumină. Soare! Soare! Aburii de rufe încinşi se vor  evapora, şi vei fi parfumată, ca marea. Ca vinul. Poţi să bei oriunde, numai să nu te ascunzi. Dacă te ascunzi, vei fi  precum coapsele acelei femei, care nu şi-a dezbrăcat cămaşa nici în noaptea nupţială. Vei fi chior, şmecher, geil. Poţi bea oriunde, dar fii peste tot conştiincios şi cast, pentru că aceşti doi sînt unul şi acelaşi. Vara bea în grădină, sub pom, sau pe verandă, ori dacă fierbinţeala-i prea mare, în camera răcoroasă sau în pivniţă. Fii fără griji. Nu-i permis să trăieşti în penumbră. Spune-ţi întotdeauna: acum beau vin. Nu nega în propria-ţi faţă, şi atunci nu va fi nici o  problemă. Nu fii ca pietistul sau puritanul, care se-ndoapă, şi între timp îşi spune: nu mănînc, nu mănînc. Fă ce ţi-e pe plac. Nu-ţi tăgădui, mai ales dragostea. Şi vinul. Dacă trăieşti aşa, te poţi aşeza la marginea drumului, poţi scoate flasca, poţi bea, şi vei proceda corect. Iarna poţi să bei lîngă sobă, în  bucătărie, afară pe zăpadă, în cîrciumă, ori lîngă birou. Poţi bea chiar şi la colţul străzii, dacă tragi una din sticlă, aşa, fără carte, cum se spune. Poţi să bei în camera singuratică, poţi să bei în pat şi în cadă. Toate acestea sînt bine.

37

RES FORTISSIMA (PIETIŞTILOR ŞI PURITANILOR) Femei, bărbaţi, bătrîni şi tineri amestecaţi, cam douăzeci la număr, stau la cramă. Această amestecare este foarte importantă. Nu se poate chefui în companie mare, dacă nu sînt şi bătrîni. Ei ştiu să spună cele mai îndrăzneţe lucruri, ei sînt cei mai neastîmpăraţi. Dacă cineva a băut corect toată viaţa, la  bătrîneţi vinul deja l-a eliberat în totalitate. În faţa uşii cramei, sub doi nuci o masă acoperită cu o faţă de masă colorată; cîrnaţi, slănină, şuncă, pîine mare de casă, pogăci cu jumări. Sînt şi ardei graşi şi gogoşari, iuţi, dulci, cui cum le plac. Sub nuc se află sticlele cu apă minerală. La zece paşi de acolo, deja arde focul, şi bărbaţii ascut ţepe. Se va prăji slănină. Gospodarul tocmai acum se consultă cu sfatul bătrînilor, cu cei mai bătrîni şi experimentaţi trei băutori. Nu-i lucru simplu. Cu ce vin să înceapă. Soluţia obişnuită este cel mai subţire vin nou acrişor. Tradiţie veche, nu se cuvine să te abaţi de la ea. Tămîioasa de anul trecut a ieşit nemaipomenit, zice un moş. Ţi se urcă la cap, zice altul. Muierile înnebunesc prea devreme, dă cu părerea şi gazda. Niciodată nu-i prea devreme - conclude cel mai înţelept dintre moşnegi. Intră toţi în beci şi trag tămîioasa. E un muscat otonel nobil şi pur, din soiul cel mai bălan, are ochi cocheţi cu strălucire verzuie. Butoiul de alături e  plin cu cabernet dulceag. Sirop de mure, grăieşte unul dintre moşi, încercîndu-l cu limba. Dar trag şi din acesta cîteva sticle. Al treilea vin e risling de Rin din anul trecut. Îl gustă pe rînd şi dau din cap. Gustaţi şi vedeţi, sună Psalmul. Umple buteliile cu un respect amuţit, şi duc afară cele trei vinuri pe masă. Urmează primul pahar. Un moş ştrengar totuşi a turnat tămîioasa femeilor, şi ele sugeau lacome aromata, amăgitoarea licoare. Pînă ce s-a ajuns la prăjitul slăninii, femeile deja îşi trăseseră rochiile pînă la genunchi, fetele îşi dau capul pe spate cu ochi scăpărători, şi buzele li se umflă seducător. Tocmai despre acest lucru vreau să vorbesc. Despre această putere teribilă a vinului, pe care vrînd-nevrînd, trebuie s-o numesc curvie. Nu vă speriaţi, prieteni şi prietene, de acest cuvînt. În general, dacă e vorba de vin, nu vă speriaţi de nimic. Gîndiţi-vă numai, ce ar fi, dacă ar lipsi din femei această realitate fundamentală. Gîndiţi-vă numai, dacă ele n-ar fi provocatoare, dacă nu ar vrea niciodată să ne seducă, dacă nu ar fi cochete şi dacă nu ne-ar atrage atenţia niciodată cu o fierbinţeală nerăbdătoare în glasul lor: cînd ne dezbrăcaţi odată? Ce s-ar întîmpla? Conform experienţei mele, ca toate lucrurile mari, şi acesta e de două feluri: bun sau rău. Răul: ateul. Aş cuteza chiar să mă exprim astfel: acesta-i ateismul femeii. Aceasta este curvia rea. În schimb, nu cunosc nimic mai încîntător la femeie decît curvia bună. Aceasta-i cea mai mare  periculozitate şi cea mai adîncă beznă a femeii. Aceasta poate fi în ea cea mai enormă corupţie, şi tocmai de aceea, dacă e bună, atunci este aproape ceva, care atinge limita sacralităţii. Priveşte atent această frumoasă femeie tînără, cu părul răscolit dezordonat, toate mişcările ei au formă sferică, ca sînul şi coapsele ei. Muzică sferică, numai că, din gusturi şi arome. Gustaţi şi vedeţi, spune Psalmul. Glasul 38

ei, cînd rîde, e precum apoteoza. Ochii îi scapără. Nările i se dilată şi tremură. E fata beţiei, uitase de curvia cea rea, uitase de farduri, zorzoane, uitase de fermecarea cu rea credinţă şi calculată. Acum e cea mai parfumată, iar sărutul ei cel mai fierbinte. Deja nici nu mai poate vorbi, se bîlbîie doar, dar se vede   bine, că acest lucru o plictiseşte, şi buzele îi stau ţuguiate, ca ale nou născutului, dar nu pentru lapte. A dispărut din ea tot ceea ce era necurat. Dacă sughite, îi picură din gură un glas, de îi vine omului să lingă fiecare picătură. Îşi scutură capul ciufulit, se aruncă pe spate în iarbă, îşi îndepărtează braţele. Rochia îi alunecă în sus, dar ea nu observă, cum nu observă nici alţii. Grecii ştiau că cea mai adîncă esenţă a fiinţei femeii este această  prostituţie sacrală. Dar cînd femeile îmbătate de ele înseşi la marea sărbătoare a lui Dionisos îşi dansau furiosul dans între munţi, bărbaţilor nu le-a fost permis să fie nici măcar în apropierea lor. Pe cine au găsit, menadele îl sfîşiau. Pentru că această curvie numai la temperatura mai joasă, în starea sa de incandescenţă roşie are legătură cu iubirea. Atunci cînd starea de incandescenţă atinge culoarea albă, nu mai are nici o treabă cu bărbatul. Atunci este deja beţia abnegaţiei pasionale. Sacrificiu. Adică religie. Din această religie este permis să se facă dragoste. Aşa şi trebuie. Spunem acest lucru noi, bărbaţii, care, fără de acest foc femeiesc am dîrdîi de frig toată viaţa. Noi trebuie să propagăm acest lucru, şi trebuie să explicăm femeii, că toate acestea sînt de fapt numai pentru noi. Desigur, sînt femei care cred, şi sînt altele care zîmbesc doar. Spun încă odată: este permis să se facă dragoste. Dar să se facă din ea comerţ, putere, să se folosească această aptitudine sacrală, pentru ca femeia să facă rost de haine, bijuterii, bani, toate acestea nu sînt permise. Dar vă spun, ce nu este permis nicidecum: nu e voie să se facă pietism şi puritanism. Rigoare şi prejudecată, scandalizare şi falsă  pudoare, moravuri cumplite scrîşnind din dinţi, pedanterie nevrozată, capriciu,   bombănire / cîrteală, isterie, autoadorare vanitoasă şi trufaşă, nu-i permis nicidecum. Vinul conţine toate uleiurile curviei nobile şi ordinare, cu incandescenţă roşie şi albă, şi dacă femeia bea vin, aflăm despre ea, spre unde tinde. Am auzit vorbindu-se pe muntele Somló: un conte maghiar călătorise în India la vînătoare. Fusese musafirul unui rajah, şi cînd îşi luase rămas bun, şi-a invitat gazda în Ungaria. Într-adevăr rajahul îl vizitase în chiar acel an, şi atunci, într-o seară de iarnă, la un pahar prietenesc, îşi povestise marea mîhnire a inimii lui. De abia se însurase, şi-a luat o femeie tînără, frumoasă, dar el, deşi n-avea nici treizeci şi cinci de ani, îşi pierduse bărbăţia. Degeaba mergea la sanatorii. Degeaba chemase medic de renume mondial. Degeaba toate pilulele, tratamentele, injecţiile, bărbăţia pierdută nu a revenit. Sărmana femeie ajunsese deja la limita melancoliei / deprimării, sărmanul rajah era cît pe ce să turbeze. Contele maghiar nu a spus nimic, a chemat doar clucerul, şi l-a trimis după vin de Somló. Apoi a poruncit, ca în camera rajahului să fie întotdeauna vin de Somló, iar cînd musafirul lui din India se întorsese acasă, i-a dăruit o ladă de vin de Somló. Abia dacă trecuseră cîteva săptămîni, poşta a adus o telegramă din India. Stătea scris doar atît: Mulţumesc prietene. Încă zece lăzi de Somló, te rog. 39

VITA ILLUMINATIVA (ULTIMA RUGĂCIUNE) Morala finala a anatomiei beţiei este următoarea: beţia este o stare infinit mai superioară decît mintea cea de toate zilele, şi este începutul vigilenţei propriuzise. Începutul a tot ceea ce este frumos, măreţ, serios, plăcut şi pur în viaţă. Aceasta-i trezia propriu-zisă. Acesta-i entuziasmul – cum spuneau cei din vechime – din care se naşte arta, muzica, dragostea, adevărata gîndire. Şi acesta este izvorul religiei adevărate. Religia bună e religia beţiei; religia rea este religia intelectului comun, este ateismul. Cheia acestei vita illuminativa o avem în mînă, mai bine zis o avem aici, în butoaiele şi buteliile noastre. Prin vin   putem învăţa, ce înseamnă beţia, ce este trezia superioară, ce este viaţa iluminată. Am observat de nenumărate ori, şi la noi şi la alţii, că dacă am făcut vreo măgărie grozavă, am făcut-o mereu pentru că voirăm să fim foarte-foarte deştepţi. Deştepţi, dar nu destul de deştepţi. Nu destul de deştepţi să aruncăm mintea noastră pe geam. Calculele nu s-au confirmat. Deşi, ce deştept am fost! Vă destăinuiesc, prieteni şi prietene: calculele nu se adeveresc niciodată. Aşa sînt calculele, de felul lor, nu se confirmă, şi cu cît mai deştept e omul, cu atît mai puţin. Ce-i de făcut? Desigur! Ce-i de făcut! Doar tocmai adineauri am explicat. Trebuie să fii treaz. Treaz într-adevăr, adică beat. Trebuie să bei vin. Această ultimă concluzie, orişicît de îndrăzneaţă ar părea, nu sînt dispus să mă opresc la ea. Căci vă întreb: ce este aceea nelinişte foarte asemănătoare unei boli, ce-i aceea mărginire iritată, aceea grabă hărţuită – azi se numeşte stres –, care e atît de caracteristic ateilor? Fără religie nu se poate trăi. Este o constatare veche şi de nerăsturnat. Există religie bună şi există religie rea. Omul ori în Dumnezeu crede, ori în surogate. Aceste surogate pot fi de foarte multe feluri: se poate numi principiu, ideologie, dictatură, progres, umanism. La femei: vanitate, trufie, autoadoraţie, vogă, isterie, capriciu. Surogatul de religie a zilelor noastre se numeşte materialism. De ce se numeşte aşa –  enigmă. Eu sînt cel materialist, dragii mei, eu, care mă rog ardeilor umpluţi şi găluştelor cu prune, care visez la parfumul ce emană de la baza urechii unei femei, care ador nestematele, care trăiesc în poligamie cu toate stelele şi florile, şi care beau vin. Auziţi? Vin. Ca peste tot în lume, şi aici, în cazul acestui lucru, totul depinde, dacă e bun sau rău. Eu sînt materialistul bun. Despre materia răilor materialişti părerea mea este că aceea, de fapt, nici nu este materie, ci doar ciment. Nu se poate nici mînca, nu se poate nici bea, nu se  poate nici linge, şi nici nu se poate dormi cu ea. Aceasta-i cadavrul / leşul materiei, acest pulbere urît şi greu, acest simbol al minţii ordinare de un gri idiot, această masă fără beţie, acest calcul hain şi rigid (care nu se confirmă niciodată), este abstracţia însuşi, aceasta-i materia ateiştilor. Ei bine, vă întreb: care-i cauza stării hărţuite ateilor de azi? Vă spun. Ateismul, de fapt, este o boală. Boala vieţii abstracte. Are un singur  medicament: viaţa nemijlocită. Să te îndrăgosteşti de prima femeie frumoasă, anume cît mai degrabă, să mănînci mult şi bine, să te plimbi între flori, să te duci să locuieşti în brădet, să asculţi muzică, să admiri picturi, şi să bei vin, vin, 40

vin, vin. Deoarece, religia bună este un talent ce trăieşte numai în cel sănătos. Se dizolvă şi se evaporă în impuritate. Acest lucru a fost spus de unul dintre marii noştri contemporani, într-una din clipele sale excepţional de iluminate. Cauza grabei hărţuite şi fără de rost, a jalnicei rătăciri tulburate, informe, goale, caracteristice ateilor de azi este tocmai această impuritate. Credeţi-mă, această  boală are un singur medicament: vinul. Să ştiţi, bieţii mei ucenici, că nu sînteţi numai infirmi, nu sînteţi doar proşti, idioţi, cerşetori în marea bogăţie a vieţii, nu sînteţi doar bolnavi, dar pe deasupra şi impuri. Aceasta e cea mai importantă cauză a stării voastre hărţuite. Din această pricină sînteţi voi aşa de nenorociţi cum sînteţi. Religia bună, viaţa nemijlocită, buna conştiinţă, liniştea, luciditatea, fericirea nu sălăşluiesc în sufletul impur. De aceea sînteţi nervoşi şi egoişti, abstracţi şi nefericiţi, pentru că nu sînteţi puri pentru marea iluminare. Vin! Vă spun iarăşi: beţi vin! Iar apoi vă vine pofta şi de săruturi, culesul de flori, prietenia, bunul somn adînc, rîsul, şi dimineaţa – în loc de ziare – veţi citi  poeţi. Ştiu bine, ceea ce spun, în ochii multora e scandal şi curată nebunie. Le cunosc pe aceia care zic aşa. Acum două mii de ani aceştia au fost cei care-l ocărîseră pe apostolul Pavel: scandal pentru evrei, iar pentru greci nebunie. La fel şi astăzi, scandal pentru evrei (puritani şi pietişti), iar pentru greci (scientifişti) nebunie. Nu cumva să credeţi dragii mei prieteni, că mă puteţi  păcăli; nu cumva să credeţi, doar pentru că sînt religios, că aş fi un om prost, întunecat, perfid, care urăsc lumea, şi care îndrăznesc să ling bucatele dulci, dacă nu se uită nimeni. Acesta nu-s eu, ci pietistul, pe care l-am dezvăluit tocmai adineaori, şi care nu are a face nimic cu religia cea bună. Acesta-i la fel de ateu ca puritanul sau scientifistul. Unu-i evreu, altu-i grec. Nu sînt om prost, nu sînt întunecat şi perfid, şi nici nu urăsc lumea. Ai avut ocazia să te convingi de acest lucru. Şi crede-mă, oameni cu religia bună sînt toţi astfel. De aceea, cei cu religia bună ştiu toţi, că această acuzaţie de scandal-nebunie, veche de două mii de ani, este o infinită prostie. Iar acum vă zic altceva: nu comportamentul meu e scandal şi nebunie, ci comportamentul vostru. Nu întorc acuzaţia împotriva voastră, se întoarce ea singură asupra voastră, evrei şi greci, adică abstracţi, adică atei. Nu voi suporta mai departe, ca lumea să fie păcălită prin zvonurile răspîndite despre omul religios, şi să creadă că acesta e aceea epavă eşuată, tristă, mălăiaţă, făţarnică, mincinoasă, nătîngă, iar religia e scandal şi nebunie. De unde oare a putut să apară această superstiţie oribilă? Voi sînteţi cei care trăiţi nebunatic şi scandalos, ateilor, dar eu nu mă nedumeresc şi nu vă ocăresc. Vă deschid ochii asupra ceea ce trebuie să faceţi.  Nici măcar nu doresc să renunţaţi la ceva, sărmanilor mei, şi aşa suferiţi de mare nevoie. Ba dimpotrivă, vă îndemn: nu cumva să renunţaţi la ceva. Mîncaţi, iubiţi, desfătaţi-vă, şi mai ales beţi, beţi şi iarăşi beţi.  Nu vreau să vă lipsesc de ceva, ci vreau să aveţi mai mult. Înţelegi? Măgarule! Am vorbit din toată inima, şi scientifiştilor, şi puritanilor, şi  pietiştilor. Dacă aţi încasat-o de cîteva ori de la mine, trebuie luat în modul cel mai serios, nu-i voie să vă supăraţi pentru acesta. Totul a fost blasphème de l 

41

´amour *, cum zic francezii. Omul dojeneşte numai pe cei pe care îi iubeşte. Şi crede-mă, dragul meu prieten ateu, religia nu degeaba se cheamă religie, şi nu degeaba se leagă de Dumnezeu. Pentru că este într-adevăr un lucru dumnezeiesc, care nu poate decît să iubească, chiar şi pe duşmanii lui. Nu spun, că aş avea în mine prea mult din acest ulei, dar ştiu că pana mi-am înmuiat-o în acest ulei, cît timp scriam această carte, şi lumina acestui ulei mi-a luminat. Şi ia bine aminte (îmi închipui mutra indignată a puritanilor, cum se holbează acum ca nişte cretini), că nu te-ai pierdut pînă în ultima clipă. Nu eşti condamnat la pierzanie. Tu eşti cel care te ţii pe drumul pierzaniei. Totul depinde de tine. Toate sufletele se nasc întregi, şi această întregime n-o pot  pierde. Fii deştept, şi recuperează-ţi întregimea sănătoasă. Leacul se găseşte oriunde. Bea! Ceea ce eu îţi ofer, este uleiul purităţii, uleiul beţiei. Bea, şi restul aduce cu sine vinul.

*

„dojenire din dragoste” (fr.)

42

LITERATURA DE SPECIALITATE CEA MAI IMPORTANTĂ (CRONOLOGIC) Upanişadele Chuang-tze: Cartea dreaptă scrisă în plaiul sudului înfloritor   Poemele lui Li-tai Po şi Tu Fu Vechiul Testament   Homer: Iliada şi Odiseea  Poeziile lui Anacreon şi Sappho Opera completă a lui Platon Opera completă a lui Luchian Opera completă a lui Horaţiu Operele lui Epicur   Noul Testament  Operele lui Origen (în ediţia lui Hans Urs von Balthasar)  Discursurile şi omiliile lui Eckhart Meister  O mie şi una de nopţi  Nasredin Hogea Till Ulenspiegel  Viaţa lui Lazarillo de Tormes  Rabelais: Gargantua şi Pantagruel   Eseurile lui Montaigne Caracterele lui La Bruyère Sterne, Lawrence: Tristram Shandy Operele complete ale lui Hölderlin  Fragmentele lui Novalis  Poeziile lui Dante Gabriel Rossetti  Rosenzweig, Franz: Steaua mîntuirii Gide, Andrè: operele şi jurnalele  Lawrence, D. H.: Lady Chatterley şi alte povestiri  Joyce, James: Trezirea lui Finnegan  Powys, John Cowper: În apărarea simţurilor 

43