BALINT ELENA
HANDBAL TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE BAZĂ
Braşov 2009
CUPRINS I.1 Istoricul jocului - apariţia şi evoluţia jocului de handbal I.2 Organismele de conducere ale handbalului I.3 Descrierea şi caracteristicile generale ale jocului II. 1 Tehnica jocului de handbal II.1 1 Definiţia, caracteristicile şi componentele tehnicii II.1.2 Caracteristicile tehnicii II.1.3 Componentele tehnicii II.2. Învăţarea procedeelor tehnice II.2.1 Momentele învăţării motrice II.3 Conţinutul tehnicii II.3.1 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în atac II.3.1.1.Poziţia fundamentală de atac II.3.1.2.Mişcarea în teren II.3.1.3.Ţinerea, prinderea şi pasarea mingii II.3.1.4.Conducerea mingii (driblingul) II.3.1.5. Fentele II.3.1.6. Aruncările la poartă II. 4. 2 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului de apărare II.4.1 Poziţia fundamentală; II.4.2 Mişcarea în teren pentru apărare; II.4.3 Atacarea adversarului cu corpul; II.4.4 Blocarea mingilor aruncate la poartă; II.4.5 Scoaterea mingii de la adversar. III. Tehnica portarului IV. Tactica jocului de handbal IV.1 Definiţia, scopul şi clasificarea tacticii IV.2 Principiile tactice generale IV.3 Sistematizarea tacticii în atac IV.3.1 Acţiuni tactice individuale de atac IV.3.2 Tactica colectivă în atac IV.4 Forme de joc în atac IV.5 Fazele atacului IV.6 Sisteme de joc în atac V. Tactica jocului în apărare V.1.1.Tactica individuală V.1.2 Tactica colectivă de apărare V.1.3 Fazele apărării V.1.4 Formele de joc în apărare Bibliografie Tematica referatelor
CURSUL 1 2
3 12 12 15 15 15 16 18 18 19 19 20 21 27 36 38 43 56 56 58 59 59 60 61 67 67 70 71 71 75 81 81 89 92 93 95 96 99 105 106
I. 1 ISTORICUL JOCULUI - APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA JOCULUI DE HANDBAL Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Cunoaşterea evoluţiei jocului de handbal de-a lungul timpului 2. Noţiuni introductive despre performanţele obţinute de echipelor româneşti în întrecerile naţionale şi internaţionale 3. Noţiuni generale despre forurile conducătoare ale handbalului
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut in Europa la sfârşitul secolului al 19-lea si începutul secolului 20. Originile lui sunt insa mult mai depărtate si le găsim in unele jocuri cu caracter popular practicate in Evul Mediu si in jocurile dinamice folosite in şcolile din centrul si nordul Europei la începutul secolului al 19-lea. Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite si modernizate sub influenta unor jocuri sportive deja cu statut de competiţie: baschetul, rugbyul si mai ales fotbalul. In toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi in scoli ca material didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizica. Vom lua in considerare ca data de atestare a fiecărei variante, momentul in care depasesc “curtea scolii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial si l-a lansat intr-o forma competiţionala in afara orelor de educatie fizica. Se disting si sunt atestate trei radacini multinationale, fiecare cu o varianta nu prea mult deosebita de handbalul consacrat si practicat astazi in 2000 pe toate cele cinci continente. 1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD” profesor HOLGER NIELSEN 2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA” profesor VACLAV KARAS 3. GERMANIA 1919 “HANDBALL” profesor KARL SCHELENTZ 1. Handbalul nordic de sala Povestea adevarata a jocului de handbal incepe in anul 1898, cand directorul scolii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentari care determinau foarte multe absente de la cursuri. Pentru a nu renunta la jocul cu mingea, baietii din clasele superioare au inceput sa joace fotbal … cu mana. Profesorul lor de educatie fizica HOLGER NIELSEN, participant la prima editie a Jocurilor Olimpice moderne in anul 1896, la probele de tir si scrima, este cucerit de aceasta idee a elevilor sai, dand acestui nou joc un cadru organizat, stabilind si primele reguli. Il denumeste in mod logic “HAANDBOLD” in replica la FOOTBALL. Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea scolii, poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea era tot de fotbal si se purta ca la rugby (driblingul a aparut ceva mai tarziu), se arunca le la o linie dreapta (ca la handbalul pe plaje de astazi) aflata la o distanta care a variat intre 8 si 6 metrii. In anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN redacteaza si tipareste intr-o mica brosura un regulament al acestui nou joc sportiv practicat in aproape toate scolile din Danemarca, iar dupa 1906 si in Suedia. Am socotit anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv deoarece atunci a aparut primul regulament oficial si primele jocuri interscoli din diverse orase, si nu 1898 cand s-a petrecut povestea noastra dar care a ramas in cercul inchis al „curtii scolii respective”.
3
2. Hazena Tot la inceputul secolului 20, dupa unele date in 1894, in Cehoslovacia inspectorul ministerial pentru educatie fizica JOZEF KLEMKER introduce in programa scolara un joc dinamic asemanator ca idee generala cu handbalul de astazi. In anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, si imediat in 1906 profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc dandu-i un cadru competitional cu regulamente denumindu-l CESKA HAZENA spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic dar si pentru a-si asigura paternitatea. Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de la inceput 7, mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica ca cea de fotbal, a aparut si driblingul la 4-5 pasi dar putea fi repetat, semicercul era mai intai la 4m apoi in final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era doar faptul ca se putea juca si pasa din semicerc dar numai din afara lui se arunca la poarta. Jocul foarte raspandit in Cehoslovacia a avut perioada lui de glorie, chiar si un unic Campionat Mondial – feminin in 1930 la Praga castigat bineinteles de Cehoslovacia. Raspandirea lui s-a limitat la cateva tari din jurul Cehoslovaciei si in Romania dar numai sub forma de demonstratie ale unor echipe feminine. 3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal in 11 jucatori – este o “inventie nemteasca” si il are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ, seful catedrei de atletism de la facultatea de educatie fizica din Berlin. Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studentii lui timp de doi ani o varianta a unui joc cu mana inspirat din cateva jocuri dinamice folosite in orele de educatie fizica: TORBALL, FOLKERBALL si o varianta denumita chiar HANDBALL pe care profesorul MAX HEISER l-a definit si practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare cate ceva le-a scos din sala de gimnastica si intr-o forma finala le-a transpus pe terenul de fotbal respectand dimensiunile si marcajul respectiv. Primele jocuri demonstrative au loc in cadrul serbarilor sportive de sfarsit de an (1919), iar imediat in toamna se organizeaza competitii locale la Berlin dar si in alte orase. Raspandirea handbalului in 11 jucatori in Germania este extrem de rapida fiind socotit sport national oarecum in opozitie cu fotbalul de origine engleza. Imediat in anul urmator 1920 se organizeaza la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori! Iar din 1921 el se raspandeste si in tarile vecine, in primul rand in Romania, in Ardeal prin intermediul profesorilor de educatie fizica, unii chiar absolventi ai facultatii din Berlin. Nemtii l-au socotit ca sport national, in orice caz copilul lor de suflet si l-au denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de cel nordic caruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbalul de sala) si de CESKA HAZENA. Raspandirii lui explozive in Germania si apoi in Europa ii urmeaza o perioada de glorie si dominatie. In 1925 primul meci international AUSTRIA – GERMANIA 6-3 la masculin iar in 1930 primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4. In 1936 la Berlin handbalul (in 11 jucatori) este prezent prima oara la Jocurile Olimpice, locul 1 Germania iar Romania locul 5. De notat ca conditionata de Federatia Internationala, Germania organizeaza si un C.M. de handbal in 7 cu un ecou foarte slab, doar 5 echipe – Romania nu a participat. In toata aceasta perioada si in continuare pana in anii 60 handbalul in 11 domina categoric arena internationala iar cel in 7 jucatori putem sa-i spunem cu adevarat nordic fiindca se juca cu deosebire, in Danemarca si Suedia, in celalte tari din Europa se faceau cei drept demonstratii si chiar turnee uneori de hazena sau handbal in 7 combinat mai mult ca o curiozitate. Dupa anii 60, ultimul C.M. de handbal in 11 la masculin 1959 si la feminin 1960, el va ceda total dominatia in favoarea fratelui mai mic (handbal in 7) care va ramane singur si total stapan pe arena sportiva. Dupa anii 70 nici nu se mai vorbeste de handbalul in 11 si de Hazena de parca nici nu au existat.
4
APARITIA JOCULUI DE HANDBAL IN ROMANIA In Romania handbalul a patruns prin “filiera germana” in anii 1920 – 1921 imediat dupa lansarea lui oficiala la Berlin in anul 1919 de catre profesorul KARL SCHELENTZ. Ne referim la handbalul in 11 jucatori pe terenul mare de fotbal care va domina categoric cele doua surori mai mici – handbalul in 7 pe teren mic si Hazena ceha – in toata aceasta perioada interbelica. Adevarata poveste a handbalului din Romania incepe in anul 1920 cand un mic grup de profesori de educatie fizica din Ardeal, de la Sibiu, Bistrita si Brasov, unii cu studii superioare de specialitate in Germania sunt invitati de rectorul facultatii din Berlin si de fostul lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (parintele handbalului in 11 jucatori) sa asiste la marile serbari sportive traditionale cu ocazia sfarsitului de an scolar, abia reluate dupa razboi. Cu aceasta ocazie profesorii nostrii au asistat si la o serie de meciuri din marea competitie “Cupa Germaniei” – aflata la prima editie – cu o participare extraordinara: 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori. Intorsi in tara si entuziasmati de virtutiile acestui sport, l-au introdus imediat in orele de educatie fizica din scolile in care predau. In anul urmator 1921 incep deja meciurile inter-clase in scoli, la Sibiu chiar pe stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-orase cu echipe formate din elevi dar si cativa absolventi si chiar profesorii acestora. Promotorul acestor actiuni si cel pe care putem sa-l numim “parintele” handbalului din Romania a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educatie fizica de la Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplina obligatorie in scoala imediat dupa ce vazuse la Berlin meciurile din Cupa si demonstratiile studentilor Facultatii de Educatie Fizica. Tot WILHELM BINDER a organizat si primele meciuri de handbal cu public pe stadionul central din Sibiu intre elevii lui, a fost astfel primul antrenor si primul arbitru din istoria handbalului romanesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani inclusiv cele de fete de la liceul din localitate. Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai intai prin ziarul de limba germana SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT numarul 14442 din 18 iunie 1921 care semnaleaza primul meci cu public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi de la Liceul Brukental iar peste o saptamana si primul meci de handbal feminin intre elevele liceului de fete din localitate. Suntem indreptatiti, pe baza acestor atestari oficiale sa spunem ca “data nasterii” jocului de handbal in Romania este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu, “parinte” profesorul WILHELM BINDER iar ca participanti elevii liceului Brukental si elevele liceului de fete. Handbalul (in 11 jucatori) se raspandeste apoi foarte repede in principalele orase din Ardeal, apoi in Banat (Timisoara, Lugoj, Arad 1927 – 1928) si in Regat (Bucuresti, Ploiesti 1930 – 1933), mai apoi si in Moldova (1934 – 1935). Incepand cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competitii de amploare “Cupa Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde si echipe din Banat (Lugoj si Timisoara) iar din anul 1934 se transforma in campionat national pe trei ligi: Nord – Ardealul; West – Banatul; Sud – Bucuresti si Ploiesti. In tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc. Dupa ce in anul 1933 handbalul intra alaturi de Volei si Baschet in F.R.V.B.H. in 1936 se constituie independent Federatia Romana de Handbal (F.R.H.). Seria jocurilor internationale este deschisa in 1934 de o echipa a orasului Sibiu care intreprinde un turneu de 11 jocuri in Cehoslovacia si Germania iar in 1935 primim vizita unei echipe din Munchen care sustine 4 jocuri la Sibiu si Bistrita. In anul 1936 la Berlin, handbalul (masculin in 11 jucatori) este introdus pentru prima oara in programul Jocurilor Olimpice. Echipa Romaniei participa la aceasta prima editie a handbalului la J.O. si obtine un onorant loc V, avand in vedere conditiile de constituire si pregatire a echipei nationale aflata la prima ei actiune. 5
In anul 1938 Federatia Internationala de Handbal Amator (I.H.F.A.) organizeaza prima editie a Campionatelor Mondiale de handbal in 11 jucatori. Echipa Romaniei ocupa tot locul V dar acum din 12 echipe aproape toate cu mai vechi state de pregatire si jocuri internationale de pregatire. In ordine cronologica urmeaza Hazena care a patruns la noi imediat dupa handbalul in 11 jucatori, chiar in anul 1924 se semnaleaza in Banat primele jocuri demonstrative ale unor echipe feminine. In acea zona, respectiv la Timisoara, Arad si Lugoj, hazena are o scurta perioada de avant. In 1926 se organizeaza o competitie cu 6 echipe feminine iar formatia Industria Lanei Timisoara efectueaza un turneu international in Iugoslavia. In aceeasi perioada 1925 – 1927 au loc si in Bucuresti jocuri demonstrative tot ale unor echipe feminine. Dar pana in anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competitional si de o raspandire care sa depaseasca zona Timisoarei si a Bucurestiului. Handbalul in 7, cel nordic pe teren mic a patruns foarte timid la noi in tara dupa 1930. La inceput se confunda cu Hazena, dar de regula era socotit un mijloc de pregatire in timpul iernii pentru echipele de handbal in 11 jucatori. Abia in anul 1937 se semnaleaza, la Sibiu, un turneu de sala cu participarea a 8 echipe din Sibiu si Medias, respectiv cele care evoluau in Campionatul de handbal in 11. In toata aceasta perioada pana in 1939 si inca mult timp dupa acest an nu putem vorbi de un sistem competitional pentru handbal in 7, doar demonstratii si in cateva locuri 2-3 turnee in sezonul de iarna. PALMARES DE ONOARE 1936 – 2008 42 Medalii: 19 De Aur, 10 De Argint Şi 13 De Bronz S E N I O R I – 16 Medalii 7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Seniori 4 Masculin - 3 Feminin 3 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Seniori 1 Masculin - 2 Feminin 2 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Seniori 4 Medalii La Jocurile Olimpice – Seniori Argint 1976, Bronz 1972, 1980, 1984 T I N E R E T – 7 Medalii 2 Medalii De Aur – Campioni Mondiali Tineret – Feminin 2 Medalii De Aur – Campioni Europeni – Tineret 2 Medalii De Bronz – C.M. Feminin De Tineret 1 Medalie Bronz – C.E. Feminin - Tineret J U N I O A R E – 4 Medalii 1 Medalie De Bronz La C.M. Junioare 1 Medalie De Aur – Campioni Europeni – Junioare 2 Medalie De Argint – Vicecampioni Europeni – Junioare U N I V E R S I T A R I – 15 Medalii 7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Univeristari 6 Masculin - 1 Feminin 4 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Univ. 2 Masculin - 2 Feminin 4 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Univ. 2 Masculin - 2 Feminin ***** 6
19 Echipe De Club Câştigătoare De Cupe Europene 23 Titluri De Campioni Balcanici Seniori – Tineret 27 Medalii La Campionatele Mondiale, Europene Şi J.O. Seniori – Tineret – Juniori Echipele naţionale de seniori şi senioare ale României au cucerit 16 medalii. La Jocurile Olimpice: 4 medalii din care 1 de argint, 3 de bronz. La Campionatele Mondiale: 12 medalii din care 7 de aur, 3 de argint si de 2 de bronz. S E N I O R I – 11 Medalii 4 Medalii La Jocurile Olimpice 1 Argint, 3 Bronz 1. 1972 MUNCHEN - Bronz; 3. 1980 MOSCOVA - Bronz; 2. 1976 MONTREAL - Argint; 4. 1984 LOS ANGELES - Bronz. 4 Titluri De Campioni Mondiali 1. 1961 RF GERMANIA - Dortmund 3. 1970 FRANŢA - Paris; 2. 1964 CEHOSLOVACIA - Praga; 4. 1974 RD GERMANIA - Berlin 1 Loc II - Vicecampioni Mondiali - Medalii De Argint 1. 1959 AUSTRIA - Finala La Viena. Handbal În 11 Jucători. 2 Loc III - Medalii De Bronz 1. 1967 SUEDIA 2 1990 CEHOSLOVACIA S E N I O A R E – 5 Medalii 3 Titluri De Campioane Mondiale 1. 1956 RF GERMANIA - Frankfurt 3. 1962 ROMANIA - Bucureşti 2. 1960 OLANDA - Amsterdam *1956, 1960 Handbal În 11 Juc. *1962: Handbal În 7 Juc. 2 Loc II - Vicecampioane Mondiale - Medalii De Argint 1. 1973 IUGOSLAVIA - Finala La Belgrad. 2. 2005 RUSIA - Finala La Sankt Petersburg. T I N E R E T – 7 Medalii Echipa naţională feminină de tineret (junioare în versiunea E.H.F.) a cucerit: 6 medalii la campionatele mondiale din care 2 de aur, 3 de bronz şi 2 medalii de aur la campionatele europene. 2 Titluri De Campioane Mondiale 1.1995 BRAZILIA - Aracaju 2. 1999 CHINA - Pekin 2 Medalii De Bronz La Campionatele Mondiale 1. 1977 ROMÂNIA - Bucureşti 2. 1997 COASTA DE FILDEŞ 2 Titluri De Campioane Europene 1. 1998 SLOVACIA - Bratislava 2 2000 FRANŢA - Saint Rafael 1. 2007 TURCIA – IZMIR – 1 MEDALIE DE BRONZ LA C.E. J U N I O A R E – 4 Medalii Echipa Naţională Feminină De Junioare (YOUTH În Versiunea E.H.F.) A Cucurit 4 Medalii: 1 La Campionatele Mondiale Şi 3 La Campionatele Europene: 1 De Aur Şi 2 De Argint. 1 Loc III – Bronz La Campionatele Mondiale 1. 2006 CANADA - Shebrooke 1 Titlu De Campioane Europene - Junioare 1. 1999 GERMANIA - Finala La Rotenburg. 2 Loc II - Medalie De Argint 1. 2003 RUSIA - Finala La Togliatti. 7
2. 2005 AUSTRIA - Finala La Viena Palmaresul echipelor româneşti de handbal 16 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE ŞI CAMPIONATELE MONDIALE MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE Din care 7 de aur la campionatele mondiale (3 la fete, 4 la băieţi), 4 argint (1 la j.o. băieţi, 2 fete şi 1 băieţi la c.m., 5 de bronz ,3 la j.o. şi 2 la c.m. - băieţi). SENIORI 1. 1976 La MONTREAL ARGINT 2. 1972 La MUNCHEN BRONZ 3. 1980 La MOSCOVA BRONZ 4. 1984 La LOS ANGELES BRONZ CAMPIONI MONDIALI 1. 1956 2. 1960 3. 1962
SENIOARE In R.F. GERMANIA AUR Handbal In 11 Jucători In OLANDA AUR Handbal In 11 Jucători In ROMÂNIA AUR
1. 1961 2. 1964 3. 1970 4. 1974
SENIORI În R.F. GERMANIA AUR În CEHOSLOVACIA AUR În FRANŢA AUR În R.D. GERMANIA AUR
1. 1973 2. 2005
VICECAMPIONI MONDIALI SENIOARE În YUGOSLAVIA ARGINT În RUSIA ARGINT
SENIORI 1. 1959 În AUSTRIA ARGINT Handbal În 11 Jucători MEDALII DE BRONZ LA CAMPIONATE MONDIALE SENIORI 1. 1967 În SUEDIA BRONZ 2. 1990 În CEHOSLOVACIA BRONZ 11 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE ŞI EUROPENE TINERET – JUNIORI Din care 5 de aur, 2 argint, 4 de bronz - feminin CAMPIONI MONDIALI-TINERET FEMININ 1. 1995 În BRAZILIA AUR 2. 1999 În CHINA AUR 3. 1967 Ediţie Experimentala - DANEMARCA AUR MASCULIN 1967
Ediţie Experimentala - DANEMARCA
AUR
2 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-TINERET 8
FEMININ 1. 1977 2. 1997 1. 2006 1. 1998 2. 2000
În ROMÂNIA În COASTA DE FILDEŞ
BRONZ BRONZ
MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-JUNIOARE În CANADA BRONZ 2 TITLURI DE CAMPIOANE EUROPENE-TINERET În SLOVACIA AUR În FRANŢA AUR
1 MEDALIE LA CAMPIONATELE EUROPENE – TINERET 1. 2007 În TURCIA BRONZ 1. 1999
CAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE În GERMANIA AUR
1. 2003 2. 2005
VICECAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE În RUSIA ARGINT În AUSTRIA ARGINT
15 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE UNIVERSITARE Echipele Reprezentative Ale României Au Cucerit La Campionatele Mondiale Universitare: 15 Medalii Din Care 7 De Aur, 4 De Argint Şi 4 De Bronz. 7 CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI MASCULIN – 6 Medalii 1. 1973 2. 1975 3. 1977 4. 1981 5. 1984 6. 1984
În SUEDIA În ROMÂNIA În POLONIA În FRANŢA În R.F. GERMANIA În ROMÂNIA
AUR AUR AUR AUR AUR AUR
FEMININ – 1 Medalie 1. 2002
În SPANIA
AUR
4 VICECAMPIONI MONDIALI MASCULIN – 2 Medalii 1. 1968 2. 1990
În R.F. GERMANIA În OLANDA
ARGINT ARGINT
FEMININ – 2 Medalii 1. 1998 2. 2000
În SLOVACIA In FRANŢA
ARGINT ARGINT
4 MEDALII DE BRONZ MASCULIN 1. 1963 2. 1971
În SUEDIA În CEHOSLOVACIA
BRONZ BRONZ 9
FEMININ 1. 1994 2. 1996
În SLOVACIA În BULGARIA
BRONZ
ECHIPE DE CLUB CĂŞTIGĂTOARE DE CUPE EUROPENE 1961-2008 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.
1961 1964 1984 1989 1989 1993 1996 2000 2002 2006 2007
12. 1965 13. 1968 14. 1977 15. 1985 16. 1988 17. 2006 18. 2007 19. 2008
FEMININ Cupa Campionilor = ŞTIINŢA Bucureşti Cupa Campionilor = RAPID Bucureşti Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea Cupa Cupelor = ŞTIINŢA Bacău Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea Cupa I.H.F. = RAPID Bucureşti Cupa Oraşelor = SILCOTUB Zalău Cupa Oraşelor = RAPID Bucureşti Cupa Challenge = U. REMIN Deva Cupa Challenge = RULMENTUL Braşov Cupa Cupelor = OLTCHIM Rm. Vâlcea MASCULIN Cupa Campionilor = DINAMO Bucureşti Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti Cupa I.H.F. = MINAUR Baia Mare Cupa E.H.F. = MINAUR Baia Mare Cupa Challenge = STEAUA Bucureşti Cupa Challenge = U.C.M. REŞIŢA Cupa Challenge = U.C.M. REŞIŢA
STEAUA Bucureşti 3 Cupe Europene (1968, 1977, 2006), MINAUR Baia Mare 2 (1985, 1998), DINAMO Bucureşti 1 (1965), U.C.M. REŞIŢA (2007). CAMPIONATE MONDIALE SENIORI Echipele naţionale de senoiri – senioare au cucerit 11 medalii la campionatele mondiale din care: 7 de aur, 2 de argint şi 2 de bronz.
5. 6. 7.
7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI MASCULIN 1961 În RF Germania Finala La DORTMUND 1964 În Cehoslovacia Finala La PRAGA 1970 În Franţa Finala La PARIS 1974 În Germania Finala La BERLIN FEMININ 1956 În RF Germania – Handbal În 11 Jucători Finala La FRANKFURT 1960 În Olanda – Handbal În 11 Jucători Finala La AMSTERDAM 1962 În România Finala La BUCUREŞTI
1.
3 MEDALII DE ARGINT – VICECAMPIONI MONDIALI MASCULIN 1959 În Austria – Handbal În 11 Jucători Finala La VIENA
1. 2. 3. 4.
10
2. 3.
FEMININ 1973 În Iugoslavia Finala La BELGRAD 2005 În Rusia Finala SANK PETERSBURG 2 MEDALII DE BRONZ MASCULIN
1. 1967 În Suedia 2. 1990 În Cehoslovacia 4 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE Echipa Naţională De Seniori A Cucerit La Jocurile Olimpice 4 Medalii: 1 De ARGINT Şi 3 De BRONZ 1. 2. 3. 4.
1972 La Munchen 1976 La Montreal 1980 La Moscova 1984 La Los Angeles
– Bronz – Argint – Bronz – Bronz
CAMPIONATE MONDIALE UNIVERSITARE Echipele naţionale studenţeşti au cucerit 15 medalii la Campionatele Mondiale Universitare din care: 7 de aur, 4 de argint şi 4 de bronz. 7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI MASCULIN 1. 1973 În Suedia 2. 1975 În România 3. 1977 În Polonia 4. 1981 În Franţa 5. 1985 În RF Germania 6. 1987 În România 7.
FEMININ 2002 În Spania
4 MEDALII DE ARGINT VICECAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI MASCULIN 1. 1968 În RF Germania 2. 1990 În Olanda FEMININ 3. 4. 1. 2.
1998 În Slovacia 2000 În Franţa 4 MEDALII DE BRONZ MASCULIN 1963 În Suedia 1971 În Cehoslovacia
3. 4.
FEMININ 1994 În Slovacia 1996 În Bulgaria
11
I.2 ORGANISMELE DE CONDUCERE ALE HANDBALULUI FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL – IHF – a apărut cu ocazia JO de la Amsterdam din anul 1928 denumită iniţial Federaţia Internaţională de Handbal Amator (IAHF). În anul 1946 se transformă în IHF, în cadrul Congresului desfăşurat la Copenhaga, la care au participat ţările fondatoare: Danemarca, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia, Elveţia. În anul 1996 IHF număra 138 ţări afiliate, de pe toate continentele. IHF este singură în măsură să organizeze competiţii de handbal şi să atribuie unei federaţii continentale sau naţionale membre această organizare; controlează, conduce, îndrumă şi organizează activitatea handbalistică pe plan mondial; este formată din federaţiile naţionale; nu permite nici un fel de discriminare din motive politice, religioase sau rasiale între federaţiile afiliate Organele de conducere sunt: Congresul, Consiliul, Comitetul executiv, iar activitatea federaţiei este condusă prin comisii de specialitate. Aceste comisii sunt: Comisia tehnică cu atribuţii organizarea competiţiilor COC; arbitraj şi regulament CAR; metodică şi antrenori CEM, comisia medicală şi comisia de propagandă. IHF are în subordine federaţiile continentale cu responsabilităţi zonale continentale bine determinate. Aceste federaţii sunt: Federaţia Europeană de Handbal – EHF; Federaţia Africană de Handbal – CAHB; Federaţia Asiatică de Handbal - AHF ; Federaţia Panamericană de Handbal – PATHF; Federaţia Oceania de Handbal – OHF. FEDERAŢIA NAŢIONALĂ DE HANDBAL – FRH - a fost fondată la 7 aprilie(după alte surse la 1 aprilie) 1936 şi cuprinde cluburile şi asociaţiile sportive, care au secţii de handbal. Este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul activităţii de handbal din România. Organele de conducere ale FRH sunt: Adunarea generală – organ legislativ – Biroul federal – organ executiv şi administrativ – Biroul executiv sau comitetul de urgenţă – organ executiv şi administrativ. În teritoriu FRH are comisii teritoriale judeţene şi municipale. Activitatea handbalistică se desfăşoară după acte normative aprobate de Ministerul Tineretului şi Sportului, elaborate după cerinţele acestuia şi a altor organisme implicate în activitatea de handbal (IHF, EHF, CIO, FISU). Aceste acte normative sunt: Statutul Federaţiei Române de handbal, Regulamentul de Organizare şi funcţionare a FRH, Regulamentul intern şi internaţional de transfer, Regulamentul antrenorului şi sportivului de lot naţional, Regulamentul de clasificări, etc. SECŢIA – CLUBUL DE HANDBAL – sunt forme organizatorice în care se desfăşoară activitatea handbalistică, de tip profesionist sau de amatori. I.3 DESCRIEREA ŞI CARACTERISTICILE GENERALE ALE JOCULUI I.3.1. DESCRIEREA JOCULUI Handbalul este un joc sportiv de echipă, încadrat în categoria jocurilor inventate. Întrecerea se desfăşoară între două echipe formate din câte 7 jucători, care mijloace tehnice regulamentare caută să marcheze cât mai multe goluri în poarta adversă. Caracteristica de bază este jucarea mingii cu mâna. Jocul începe printr-o pasă dată unui partener, la centrul terenului, cu un picior pe linie şi la semnalul sonor al arbitrului. Tot astfel se procedează la începutul reprizei secunde şi după marcarea unui gol. Prin pase succesive, conducere a mingii în dribling şi alte procedee tehnico-tactice, se caută să se marcheze un. Jucătorii sunt în număr de 12, din care 7 sunt în teren, iar restul pe banca de rezerve. Portarul are rol la fel de important ca şi jucătorii de câmp şi are misiunea de a apăra poarta (poate folosi în acest scop orice parte a corpului). Odată cu părăsirea spaţiului de poartă, portarul se supune aceloraşi reguli ca şi jucătorii de câmp. În afară de rolul pe care îl are (de apăra poarta), acest jucător mai are misiunea de a lansa contraatacuri prin pase lungi şi precise la jucătorii avansaţi poziţional. 12
Conducătorul de joc – centrul – trebuie să posede o bogată gamă de procedee tehnice de pasare şi aruncare la poartă. El are sarcina de a organiza atacul poziţional în funcţie de dispunerea adversarilor în sistemul defensiv. De asemenea, în cele mai multe cazuri, el este cel care angajează pivotul ori de câte ori acesta se eliberează de marcajul adversarului. Acest port este încredinţat unui jucător cu multă experienţă de joc şi spirit creativ, având capacitatea de a dezvolta sau improviza variante noi. Extremele - (două) - sunt jucători cu o bună mânuire a mingii, posesori ai viteze de deplasare excepţionale şi bineînţeles buni aruncători la poartă. Ei participă şi la fazele de apărare devenind apărători laterali, având ca sarcini de joc marcarea extremelor, colaborarea întrajutorarea apărătorilor intermediari şi închiderea culoarelor de pătrundere. Interii, în număr de doi, acţionează în zonele centrale, pe spaţii mai puţin întinse, atât în atac cât şi în apărare. Sunt jucători cu un control deosebit al mingii, dispunând de forţă mare de aruncare au sarcina importantă de înscrie goluri de la distanţă, dar şi cu pătrundere spre semicercul de 6 m şi finalizare din săritură sau plonjon. Pivotul – acţionează pe semicercul de 6m sau puţin înaintea acestuia, prin faţa sau prin spatele apărătorilor, având un joc caracterizat prin luptă strânsă cu adversarii pentru primirea pasei în poziţii de echilibru precar, efectuând întoarceri rapide şi aruncări la poartă din plonjon. Jucarea mingii. Jucătorii au dreptul să arunce, să lovească, să împingă, să oprească şi să prindă mingea în orice fel şi din orice direcţie, folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchii. Mai au dreptul să ţină mingea maximum 3 secunde, chiar dacă aceasta se găseşte pe sol. Au dreptul se deplaseze cu mingea în mână maximum 3 paşi, să arunce o dată mingea spre sol şi să o reprindă în momentul când aceasta revine, cu o mână sau cu ambele mâini de pe loc sau din mişcare. Timpul de joc este de 2 reprize a câte 30 minute fiecare, cu 10 minute pauză între ele. Schimbările de jucători sunt nelimitate şi ele se efectuează printr-un spaţiu de schimb, delimitat de o parte şi de alta a liniei de centru, la 4,5 m. Orice schimbare greşită se sancţionează conform regulamentului de joc. Pentru a realiza scopul jocului (înscrierea de goluri în poarta adversă) jucătorii celor două echipe utilizează în limitele prevederilor regulamentare acţiuni individuale şi colective specifice. Aceste acţiuni constau din mai multe procedee tehnice prin care jucătorii mânuiesc mingea şi execută diferite deplasări în teren, în condiţii de colaborare cu coechipierii şi de adversitate cu componenţii celeilalte formaţii. Aceste acţiuni însoţite procedeele tehnice aferente constituie conţinutul jocului. Deci, putem spune că jocul constă din acţiuni, precum şi din interacţiuni cu coechipierii, dar şi cu adversarii. Pentru evitarea şi prevenirea succesului acţiunilor adversarilor şi pentru asigurarea eficienţei acţiunilor proprii, jucătorii fiecărei echipe îşi organizează şi coordonează reciproc acţiunile în funcţie de cele două faze de joc: apărarea şi atacul. Modul de organizare şi coordonare a acţiunilor în cadrul fazelor de joc constituie împreună cu acesta structura jocului. Conţinutul de joc de atac este constituit din procedee tehnice (deplasarea în teren, pasa, driblingul, aruncarea etc.) integrate în acţiuni de joc şi organizate pe baza unor cerinţe şi principii obiectiv necesare rezolvării unor sarcini specifice fazei, dau structura jocului în atac. La fel se aplică şi pentru faza de apărare(dar cu procedeele specifice ei). I.3.2 CARACTERISTICILE GENERALE ALE JOCULUI Este un joc sportiv accesibil din următoarele considerente: nu necesită calităţi fizice deosebite până la un anumit nivel al performanţei şi nici o pregătire specială prea îndelungată în cazul iniţierii (vezi educaţia fizică şcolară); în conţinutul său are elemente tehnico-tactice uşor de însuşit şi aplicat; elementele tehnico-tactice ale jocului se realizează pe baza deprinderilor naturale de alergare, săritură, aruncare; regulile de joc sunt uşor de înţeles şi aplicat, oferind în scurt timp satisfacţia practicării jocului global în limitele regulamentului; •
13
nu necesită o bază sportivă sofisticată şi nici materiale foarte costisitoare. • Angrenează toate segmentele corpului în susţinerea efortului specific astfel: musculatura membrelor inferioare este solicitată în timpul deplasărilor rapide (cu şi fără minge, în atac şi în apărare), săriturilor, opririlor, pornirilor etc.; - musculatura membrelor superioare participă în efort în toate momentele de joc în care se acţionează pentru prinderea, pasarea, aruncarea la poartă, prin intermediul procedeelor tehnice. Efectuarea acestor aruncări cu eficacitate impune o bună dezvoltare a grupelor musculare ; - trunchiul este solicitat în numeroase situaţii de joc efectuând aplecări, întoarceri, răsuciri, extensii şi flexii – fapt ce duce la îmbunătăţirea potenţialului fizic general. • Solicită următoarele calităţi fizice: - viteza de execuţie, de deplasare, şi de reacţie; - rezistenţa specifică; - capacităţile de coordonare corelate cu calităţile analizatorilor chinestezici (exemplu – cu cel tactil, care se poate traduce în joc prin “simţul mingii”; cu cel optic care permite aprecierea fină a distanţei şi vitezei de pasare – aruncare “simţul distanţei” etc.; - mobilitate generală şi supleţea; - forţa explozivă la nivelul membrelor superioare şi inferioare (detenta). • Solicitări din punct de vedere biomecanic În timp ce trunchiul şi braţele efectuează mişcări variate care solicită toate lanţurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc, pe lângă activitatea dinamică de alergare şi un important rol static de asigurare a echilibrului corpului şi de suport pentru mişcările trunchiului şi ale braţelor. Musculatura care efectuează lovitura formează un lanţ muscular întins, care începe la braţul care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină la membrele inferioare. Acest lanţ muscular, care depune o intensă activitate dinamică, de “învingere” este format din flexorii corpului, ai cotului, retroductorii şi adductorii braţului, muşchii care coboară, deplasează ventral şi basculează medial scapula. El se continuă cu lanţurile musculare ventrale ale trunchiului – în principal rotatorii – şi cu tripla extensie de la membrul inferior de sprijin. • Din punct de vedere psihologic sunt implicate procesele complexe şi intercondiţionate de reglare şi autoreglare a stărilor psihice care vizează : - controlul emotivităţii; - controlul şi mobilizarea capacităţilor intelectuale; - capacitatea de angajare voliţională maximă în timpul jocului; - mobilizarea motivaţională şi energetică a organismului pentru a răspunde cât mai bine solicitărilor impuse de complexitatea situaţiilor de joc; - mobilizarea motorie corespunzătoare sarcinilor stabilite. Întrebări recapitulative: 1. Care au fost etapele prin care a trecut handbalul actual? 2. Care organismele de conducere a jocului? 3. Accesibilitatea jocului de handbal în ce constă?
14
CURSUL 2 II. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL II.1 DEFINIŢIA, CARACTERISTICILE ŞI ELEMENTELE TEHNICII Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Noţiunile generale ale tehnicii de joc 2. Principalele elemente şi procedee de bază 3. Metodica instruirii elementelor tehnice 4. Noţiuni generale de regulament
II.1.1 DEFINIŢIA TEHNICII: Tehnica reprezintă totalitatea metodelor şi procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, în efectuarea unei operaţii, a unei lucrări (Breban Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980). Tehnica cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora (Adrian Dragnea). Prin tehnică sportivă se înţeleg procedeele de executare a acţiunilor motrice (D.Donskoi); modalităţi de executare a exerciţiului fizic (N.G.Ozolin); totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific alcătuiesc tehnica ramurii respective (Ion Şiclovan). Prin tehnica unui joc sportiv se înţelege “ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut (cunoscute sub denumire de procedee tehnice) folosit în scopul practicării cu randamentul maxim al unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional. Folosirea acestor procedee tehnice se referă atât la manevrarea obiectului de joc, cât şi la deplasările jucătorilor efectuate în vederea acestor manevrări” (Leon Teodorescu). Tehnica de joc este un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile fazelor de atac şi apărare ale jocului (D.Colibaba-Evuleţ, I. Bota). Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, care se referă atât la mişcările de manevrare a mingii cât şi la cele de deplasare a jucătorilor în scopul realizării acesteia. Aceste deprinderi complexe se însuşesc în scopul obţinerii randamentului maxim de joc şi au la bază legile biomecanicii şi ale activităţii nervoase superioare (Ioan Kunst-Ghermănescu). II.1.2 CARACTERISTICILE TEHNICII Tehnica de joc are următoarele caracteristici: are un caracter individualizat pentru că executarea deprinderilor motrice specifice depind de constituţia, calităţile fizice, tipul de activitate nervoasă şi de alte particularităţi specifice fiecărui jucător. Pentru a analiza un procedeu tehnic se au în vedere următoarele elemente: - poziţia corpului şi a segmentelor sale înainte sau într-un moment oarecare al execuţiei acţiunii motrice; - interacţiunea forţelor care se exercită asupra corpului jucătorului în timpul efectuării actului motric; - traiectoria mişcării cu o anumită direcţie şi amplitudine; 15
- viteza, ritmul şi tempoul mişcării. Individualizarea însuşirii tehnicii este determinată de cerinţele impuse de îndeplinirea unor atribuţii specifice fiecărui post din echipă. De aceea mergând pe idea aceasta spunem că este necesară o anumită tehnică pentru postul de portar şi o cu totul alta pentru cea de inter, extremă sau pivot. • Tehnica are o mare importanţă în activitatea sportivă fiind un liant între componentele pregătirii, ale jocului de handbal în cazul nostru. Ea se subordonează tacticii şi regulamentului de joc. Se spune pe drept cuvânt că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilităţi multiple tacticii, iar tactica de joc perfecţionată până în cele mai mici amănunte permite valorificarea la maximum a tehnicii şi pregătii individuale a jucătorilor. • Tehnica are un caracter evolutiv şi perfectibil. Comparând tehnica handbalului actual cu cea din trecut se constată că nivelul ei general nu a rămas acelaşi. Cele care au determinat evoluţia tehnicii au fost concepţia de joc şi necesitatea de a rezolva cât mai eficient situaţiile concrete de joc. Cerinţele tot mai ridicate impuse de întrecerea sportivă concretă au solicitat adaptarea permanentă a structurilor de exerciţii şi modelarea lor în concordanţă cu o “tehnica competiţională”. De aceea, în procesul instruirii formarea şi mai ales perfecţionarea tehnicii cu variaţii de ritm, intensitate de efort, condiţii îngreuiate de pregătire, apropiate de cele de joc au condus la apariţia automatismului şi a stereotipiei de joc. Evoluţia permanentă a tehnicii are ca urmare şi îmbunătăţirea concepţiei de joc şi a domeniul teoretic despre această latură a pregătirii. II. 1.3 COMPONENTELE TEHNICII Tehnica este formată din structuri şi acţiuni motrice bine stabilite, concretizate în elemente şi procedee tehnice. Elementele tehnice sunt structuri motrice cu caracter global şi abstract care permit rezolvarea sarcinilor jocului în conformitate cu regulamentul de desfăşurare. Rezolvarea acestor sarcini este legată de fazele de joc: atac sau apărare. Fiecare fază a jocului are atât elemente comune celorlalte cât şi specifice ei. Condiţiile de joc în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la formarea, transformarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice cu rol esenţial în rezolvarea sarcinilor concrete de joc. Procedeele tehnice cuprind în structura lor internă mecanisme specifice care permit caracterizarea, adaptarea şi aplicarea elementelor tehnice la diferite situaţii impuse de joc într-un anumit moment. Procedeul tehnic este definit ca fiind un complex de mişcări şi acţiuni ale corpului şi ale segmentelor acestuia, executate conştient într-o succesiune logică, depunându-se eforturi musculare şi de voinţă, în ritm şi tempo corespunzătoare cu intenţiile de intervenţie ale adversarului în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de joc. El are un caracter concret de execuţie, putând fi pus în practică cu sau fără minge. Fiecare procedeu tehnic are un mecanism de bază format dintr-o succesiune logică de acte motrice, obiectiv necesare în vederea efectuării eficiente a acestuia şi care o dată însuşit este baza de plecare pentru execuţia altor procedee. El implică corelaţia generală şi obligatorie a fazelor principale ale mişcării, fără de care nu poate fi executat. Ca la orice act motric fazele de execuţie ale mecanismului de bază se referă la mişcările pregătitoare sau preliminare, execuţia propriu-zisă şi de încheiere – finalizare. De însuşirea lui depinde posibilitatea rezolvării eficiente şi raţionale a acţiunilor motrice în timpul cel mai scurt şi la momentul oportun. Pe lângă mecanismul de bază, un rol esenţial în executarea procedeelor tehnice îl au şi detaliile de tehnică influenţate de particularităţile fizice şi psihice ale fiecărui jucător. Învăţarea şi perfecţionarea mecanismelor de bază a procedeelor tehnice se fac în cele mai multe cazuri prin exersarea globală a momentelor tipice şi mai rar prin prelucrarea analitică a unor elemente de structură. În procesul de învăţare procedeul tehnic este exersat până când acesta devine stereotip, ducând la automatizarea lui. După structură motrică (simplă sau complexă) procedeele tehnice au fost grupate în: procedee tehnice simple şi complexe. 16
Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice care cuprind în mod obişnuit trei faze distincte: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. Ele au următoarele caracteristici: • au caracter invariabil; • repetate sistematic formează automatismul dinamic; • au condiţii similare sau foarte apropiate de execuţie; • sunt specifice fazelor de învăţare a unui nou procedeu tehnic; • sunt utilizate rareori în joc şi numai atunci când adversarul nu este opoziv - de exemplu la pasa cu o mână de deasupra umărului – sau în momentele fixe ale jocului – repunerea din lateral, aruncarea de la 7 m, aruncările de la colţ, reluările de joc după gol sau de repriză. Procedeele tehnice complexe sunt înlănţuiri de două sau mai multe procedee tehnice simple şi au următoarele caracteristici de execuţie: • sunt utilizate în funcţie de situaţiile schimbătoare ale fazelor de joc; • impun variaţii de ritm, intensitate şi amplitudine; • au poziţii iniţiale modificate, întreruperi ale execuţiei unui procedeu tehnic în funcţie de prezenţa şi opoziţia adversarului, situaţia tactică a momentului de joc şi înlănţuirea cu un alt procedeu tehnic; • variabilitatea aplicării procedeelor tehnice complexe în joc depinde de: gândirea, inteligenţa şi plasticitatea scoarţei cerebrale ale jucătorului, precum şi de bagajul de deprinderi pe care-l are jucătorul. În procesul instruirii trebuie să se înveţe cât mai multe mecanisme de bază ale mişcărilor specifice care să constituie puncte de plecare pentru procedeele tehnice complexe corespunzătoare condiţiilor de joc. (Exemplu: aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea la poartă din săritură de pe extrema dreaptă prin înclinarea trunchiului sau cu aterizarea pe piciorul din partea braţului de aruncare). Stilul reprezintă modul personal sau particular – amprenta personală – de efectuare a unui procedeu tehnic. În faza în care calităţile fizice şi psihice ale jucătorului se răsfrâng asupra uneia sau a alteia dintre părţile mecanismului de bază ale unui procedeu tehnic se poate vorbi de stilul acelui jucător. Deşi se respectă mecanismul de bază respectiv, totuşi particularităţile morfologice, funcţionale şi psihice ale jucătorului se întipăresc asupra execuţiei. Stilul presupune o structură şi o formă corecte ale mişcărilor, cărora li se imprimă un mod propriu, personal de execuţie caracteristic acelui jucător. Stilul nu se poate confunda cu mişcări incorect executate din punct de vedere biomecanic. Stilul tehnic este caracteristic atât executării actelor motrice simple cât şi celor complexe prin variaţie de viteză, ritm de execuţie, prin implicarea unor însuşiri personale (talie-robusteţe), prin manevrarea deosebită a mingii, prin utilizarea în mod original a unor procedee tehnice, legarea lor în combinaţii utile, scurtarea unor faze ale actelor motrice şi înlocuirea lor cu fente de joc. Stilul tehnic poate caracteriza comportamentul tehnic al unei echipe. Aceasta poate adopta un stil în care acţiunile tehnico-tactice sunt executate în regim de viteză sau poate adopta un stil bazat pe însuşirilor fizice ale jucătorilor – talie, robusteţe etc. Astfel, putem vorbi de “Şcoala daneză”, Şcoala franceză”, “Şcoala românească” de handbal. Putem aminti câţiva jucători români care şi-au adus contribuţia la îmbunătăţirea conţinutului tehnicii cu noi procedee sau a modului de abordare a activităţii tehnico-tactice din domeniul handbalului: • Virgil Hnat – a îmbunătăţit tehnic aruncarea la poartă prin evitare; • Petre Ivănescu – a perfecţionat aruncarea la poartă pe lângă şold; • Gh. Gruia şi V. Stângă – au perfecţionat aruncarea la poartă din săritură; • Mihai Redl – a “raţionalizat” tehnica şi tactica portarului; • Maricel Voinea – a “impus” aruncarea la poartă de pe extremă cu efect. Aceste procedee tehnice, datorită eficienţei lor în joc şi primind îmbunătăţiri în execuţie au devenit “stiluri”, putând fi studiate de către specialişti, preluate şi învăţate de către alţi sportivi transformându-se astfel în procedee tehnice noi şi purtând chiar denumirea creatorilor lor. 17
Măiestria executării procedeelor tehnice este rezultatul instruirii la care se adaugă, cu un rol destul de important şi predispoziţiile vocaţionale ale subiecţilor (D.C.Evuleţ). II. 2 ÎNVĂŢAREA PROCEDEELOR TEHNICE Zapan Gh. susţine ca deprinderile sportive se formează prin exersarea îndelungată, cu şi fără control, fiind influenţate de oboseală, de activitatea mentală, de forma de exersare, de condiţiile variate în care se exersează etc. Învăţarea inteligent – motrică după Craty B. este caracteristică în procesul însuşirii tehnicii ramurilor de sport: box, lupte, scrimă, jocurilor sportive în care adversarul este opoziv, iar acţiunile se desfăşoară în condiţii variate şi imprevizibile. Etapele învăţării motrice I. Etapa informării şi a formării reprezentării sau după Matveev – etapa învăţării iniţiale. Această etapă are următoarele specificaţii: - denumirea corectă a procedeului ce urmează a fi învăţat; - explicaţia necesară înţelegerii mecanismului tehnic de execuţie; - demonstraţia nemijlocită a profesorului, utilizarea desenelor, fotografiilor, chinogramelor, observaţia execuţiei altor subiecţi pentru formarea reprezentării mentale a procedeului de învăţat. II. Etapa mişcărilor “grosiere” sau insuficient diferenţiate. Acestei etape îi sunt caracteristic: • execuţia practică a procedeului tehnic, în care subiectul se conduce în principal după indicaţiile verbale ale profesorului; • mişcări inutile, efort excesiv, ritm sacadat, amplitudine şi precizie scăzute; • folosirea mijloacelor ajutătoare. Acestea ar putea fi următoarele: - efectuarea unor exerciţii pentru precizarea unor detalii ale procedeului tehnic; - explicaţii cu precizarea momentelor cheie; - observaţia execuţiilor altor elevi; - demonstraţia profesorului. III. Etapa consolidării şi perfecţionării continue (Matveev) are următorul conţinut: • corectitudinea efectuării mişcărilor în condiţii variate sau standard ( concurs, întrecere, antrenament); • execuţia mişcărilor fluent, ritmic, precis şi cu amplitudine mare; • efectuarea mişcărilor cu indici crescuţi de viteză, forţă ţi în condiţii de rezistenţă. • IV. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic prezintă următoarele: • repetarea procedeului tehnic în condiţii şi situaţii diferite: - îngreuierea condiţiilor externe (limitarea numărului de acţiuni, reducerea spaţiului de manevră, prezenţa adversarului); - modificări în starea fizică şi psihică a subiecţilor (oboseală, distragerea atenţiei, emoţii etc.); eforturi fizice în continuă creştere. • îmbinarea perfectă a proceselor de perfecţionare a tehnicii cu educarea calităţilor fizice. II.2.1 MOMENTELE ÎNVĂŢĂRII MOTRICE Etapele învăţării procedeelor tehnice prezentate anterior sunt trepte general-obligatorii pe care trebuie să le parcurgă un subiect, în vederea iniţierii într-o anumită activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportului. Ţinând cont de această primă treaptă, instruirea specifică jocului de handbal, prezintă unele particularităţi. C.Boyer şi M.Mauvoisin – prof. de educaţie fizică şi sport din Franţa resping “dresajul” ca mijloc de învăţare şi propun următoarea metodă globală de instruire, structurată pe trei faze de învăţare: • Faza de căutare şi de descoperire sau faza de explorare. Ea se derulează prin încercări succesive în faţa aceleaşi situaţii-problemă, în care jucătorul capătă experienţa mediului şi propune propriile sale soluţii (înţelegere, spontaneitate, creaţie, utilizarea 18
experienţelor anterioare). Profesorul-antrenor trebuie să aleagă cu rigoare exerciţiile globale şi să definească în mod precis scopul care trebuie atins. • Faza de disociere. Prima faza, exclusiv globală nu este suficientă. Subiectul trebuie ca, printr-o reprezentare mentală a acţiunilor în desfăşurare, să ia cunoştinţă de fenomenele inerente situaţiei de joc (inteligenţă, situaţia tactică) sau situaţiei motrice (atenţie interiorizată orientată spre propria execuţie), să înţeleagă şi să înveţe din propriile greşeli. Printr-o perfecţionare motrică progresivă şi o ameliorare crescândă a datelor perceptive, datorate aferentaţiei inverse (feed-back) mişcarea devine mai exactă, mai precisă, mai adaptată, datorită unei mai fine percepţii a sinchineziilor (eliminarea contracţiilor musculare parazite). Se observă o mare participare a cortexului, responsabil de fenomenul de conştientizare a acţiunii motrice. • Faza de repetare sau de stabilizare. Repetarea permite consolidarea şi automatizarea gestului motric şi care trece în această etapă sub controlul structurilor subcorticale. Pentru dobândirea unui automatism suplu şi plastic, uşor adaptabil şi nu a unor stereotipuri motrice rigide, trebuie efectuate aceste repetări, propunându-se situaţii variate cu condiţii de execuţie variabile În procesul învăţării şi consolidării procedeelor tehnice apar de cele mai multe ori fenomene care perturbă progresul subiecţilor. Cauzele care duc la stagnarea evoluţiei tehnice sunt următoarele: • numărul mare de informaţii date de profesor pe care sportivul nu le poate asimila; • oboseala accentuată care duce la scăderea capacităţii de efort, coordonare şi de control; • informaţii incomplete care nu-i formează subiectului reprezentarea clară a actului motric ce se învaţă; • lipsa de motivaţie din partea sportivului; • utilizarea unor materiale necorespunzătoare în procesul de învăţare; • neconcordanţa între nivelul de aspiraţie şi capacitatea fizică a subiectului; • timp insuficient pentru repetarea şi consolidarea procedeului tehnic; • includerea timpurie a procedeului tehnic însuşit în structuri prea complexe înainte ca mecanismul de bază a acestuia să-i devină stereotip. II.3 CONŢINUTUL TEHNICII Tehnica jocului se diferenţiază în funcţie de fazele de joc şi de portar. Avem astfel: II.3.1 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în atac; II.3.2 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în apărare; III.3.3 Elemente ţi procedee tehnice specifice portarului. II.3.1 ELEMENTE ŞI PROCEDEE TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC În conţinutul jocului de atac sunt cuprinse următoarele elemente tehnice: II.3.1.1 Poziţia fundamentală de atac II.3.1.2 Mişcarea în teren II.3.1.3 Ţinerea, prinderea şi pasarea mingii II.3.1.4 Conducerea mingii (driblingul) II.3.1.5 Aruncarea la poartă II.3.1.6 Fentele
19
II.3.1.1 POZIŢIA FUNDAMENTALĂ DE ATAC Poziţia fundamentală: caracteristici, particularităţi, avantaje, greşeli de execuţie şi metodica învăţării Caracteristici - corpul orientat spre coechipierul de la care se aşteaptă mingea; capul şi privirea orientate spre a primi cât mai multe informaţii de la coechipieri şi adversari; - braţele flexate din articulaţiile coatelor, relaxate, cu palmele deschise şi degetele orientate în direcţia mingii pregătite pentru a o primi; - spatele uşor rotunjit, umerii relaxaţi, cu trunchiul flexat din articulaţia coxo-femurală; - genunchii îndoiţi şi împinşi înainte din glezne, iar piciorul opus braţului de aruncare este dus înainte la o distanţă determinată de înălţimea poziţie fundamentale; - greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Particularităţi Situaţiile schimbătoare ale jocului impun adaptarea poziţiei corpului şi a segmentelor acestuia prin modificări temporare ale poziţiei de bază. Aceste modificări sunt determinate de: - postul pe care evoluează atacantul; - poziţia lui faţă de poartă; - locul mingii în teren; - procedeele de deplasare în teren; - poziţia şi distanţa faţă de adversarul direct. În funcţie de cele menţionate mai sus poziţia fundamentală se poate clasifica astfel: joasă (pentru pivoţi), medie şi înaltă (pentru jucătorii de 9 m). Avantaje În joc poziţia optimă adoptată de jucători aduce următoarele avantaje: - deplasare energică şi în scurt timp pentru prinderea mingii; - executarea surprinzătoare a unor aruncări la poartă care nu necesită un elan mare pentru execuţia propriu-zisă; - interii utilizează adesea poziţia înaltă şi medie pentru a scurta elanul unei aruncări, pentru a surprinde utilizând o aruncare din sprijin pe sol sau pentru a efectua un pas scurt concomitent cu o desprindere energică urmată de o aruncare surprinzătoare din săritură; - pivoţii, care au o poziţie joasă de aşteptare a mingii, vor folosi extensia picioarelor şi a trunchiului pentru a pregăti, a efectua desprinderea şi în acelaşi timp pentru a imprima forţă aruncării; Greşeli frecvente (specifice începătorilor) - picioarele prea depărtate sau prea apropiate, genunchii întinşi; - trunchiul prea extins sau prea aplecat înainte; - braţele lăsate să cadă pe lângă corp; - greutatea inegal repartizată pe picioare; - privirea orientată în jos. Metodica învăţării Poziţia fundamentală se învăţă uşor şi este în strânsă legătură cu procedeele de mişcare în teren, cu prinderea şi pasarea mingii. Profesorul va insista asupra importanţei poziţiei fundamentale de atac, va demonstra fiecare din posibilele poziţii adoptate de către atacant şi va pune subiecţii să le execute de cât mai multe ori. - din mers, la semnal propriu, oprire în poziţie fundamentală; - din alergare, la semnal sonor sau vizual, oprire în poziţie fundamentală; - din ghemuit, executarea a 3-4 genuflexiuni cu oprire în poziţie fundamentală (exerciţiu bun şi pentru educarea forţei m. inferioare); - din ghemuit, ridicare în stând, întoarcere stânga-dreapta, stânga-mprejur, oprire în poziţie fundamentală; 20
- din alergare înainte, înapoi, lateral oprire în poziţie fundamentală la semnal sonor; - în perechi – faţă în faţă – 2-3 m distanţă cu o minge; în timp ce posesorul mingii imită sau pasează, partenerul ia poziţia specifică de aşteptare şi eventual prinde mingea (dacă aceasta este pasată); Recomandări: braţele semiflexate orientate spre minge; piciorul opus braţului de aruncare dus înainte, plasare trunchiului pe traiectoria mingii, modificarea poziţiei braţelor şi a palmelor în raport cu traiectoria şi direcţia mingii. Solicitând intens musculatura anterioară a coapsei, musculatura spatelui şi a altor grupe musculare care susţin greutatea corpului, poziţia fundamentală este o poziţie grea, obositoare şi cu puţine mijloace (şi nu prea “gustate” de sportivi) pentru pregătirea organismului în susţinerea efortului specific. Totuşi, având în vederea importanţa ei în joc şi în vederea pregătirii musculaturii corpului pentru a susţine efortul static cerut de situaţiile concrete, cât şi pentru deplasarea în poziţia fundamentală, se pot folosi - ca mijloace de pregătire următoarele exerciţii: genuflexiuni (cu partener, cu haltera mică, cu mingi medicinale); sărituri ca mingea; sărituri la coardă; exerciţii de deplasare în poziţie fundamentală; exerciţii statice de menţinere – contratimp - a poziţiei fundamentale. II.3.1.2 MIŞCAREA ÎN TEREN Mişcarea în teren cuprinde totalitatea poziţiilor şi a formelor de deplasare, caracteristice jocului de handbal în vederea mânuirii mingii cu eficacitate; pentru a iniţia şi finaliza atacurile spre poarta adversă; În atac, mişcarea în teren cuprinde deplasările şi acţiunile jucătorului efectuate în scopul câştigării unei poziţii avantajoase faţă de adversar, pentru a crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a declanşa şi susţine un atac. Conţinut tehnic • porniri • alergări • frânări – opriri • schimbări de direcţie • sărituri • mişcări speciale ale trunchiului şi ale braţelor • Pornirea din poziţie fundamentală de atac se face în modul următor: jucătorul angajat într-o combinaţie de joc face o plecare bruscă de lângă apărător caracterizată prin alergare cu paşi mici şi foarte rapid executaţi. Prin proiectarea CGG a corpului în direcţia dorită sau prin efectuarea unei uşoare sărituri se urmăreşte scoaterea cât mai rapidă a corpului din poziţia statică Utilizări: - pentru - efectuarea demarcărilor directe; - depăşirilor; - realizarea contraatacului. Metodica învăţării - porniri din poziţie fundamentală de atac, după sărituri ca mingea, din mers, din joc de glezne, din alergare; - porniri din ghemuit, şezând, culcat înainte după efectuarea piruetelor, opriri, întoarceri; - porniri bruşte pentru a primi mingea sau după pasarea mingii; - porniri pe contraatac la semnal vizual sau auditiv. • Alergarea nu diferă cu mult de cea specifică probelor atletice de semifond şi fond. Ea este prezentă în conţinutul jocului sub forma următoarelor procedee: - alergare tropotită - alergare accelerată - alergare cu pas lansat - alergare cu spatele 21
- deplasare cu paşi adăugaţi Alergarea tropotită şi alergarea accelerată sunt utilizate pentru a realiza trecerea în cel mai scurt timp la alergarea de viteză cu pas lansat. Caracteristici: - corpul aplecat înainte; - picioarele împing în sol înapoia CGG; - genunchii pendulează înainte şi se extind înapoi; - contactul cu solul se face pe pingea; - sprijinul posterior este energic; - trunchiul se menţine uşor aplecat înainte; - spatele şi umerii sunt relaxaţi; - frecvenţa paşilor este mărită; - laba piciorului nu se rulează; - mişcările braţelor scurte şi energice. Greşeli de execuţie: exagerarea frecvenţei paşilor; împingerea insuficientă în sol; contractarea prea accentuată a musculaturii care ca efect crisparea efectuării mişcărilor. Alergarea cu pas lansat sau alergarea de viteză – apare ca urmarea firească a alergării accelerate Caracteristici: - se realizează atunci când lungimea paşilor este optimă, iar poziţia trunchiului este normală; - trecerea de la alergarea accelerată la alergarea lansată se face lin şi economic; - este o alergare cu pas întins şi relaxat; - piciorul ia contact cu solul pe pingea ( laba piciorului rulează elastic de la călcâi spre vârf); - corpul este aplecat înainte; - lungimea şi frecvenţa paşilor este relativ constantă; - respiraţia trebuie să fie amplă, cutia toracică nu se blochează. Alergarea obişnuită – ca modalitate generală de deplasare a jucătorului în teren este alcătuită din paşi de alergare care se repetă succesiv. Descriere La un pas de alergare distingem două perioade: - una de sprijin care permite faza de amortizare, momentul verticalei şi faza de impulsie. În aceste trei faze corpul trece dinapoi spre înainte având ca punct de sprijin laba piciorului care rulează dinspre călcâi spre vârf; - alta de pendulare care cuprinde faza pasului posterior, momentul încrucişării şi faza pasului anterior. În timpul alergării membrele inferioare efectuează o mişcare ciclică. Când piciorul de sprijin execută momentul verticalei, faza de sprijin şi faza de împingere, piciorul pendulant efectuează momentul încrucişării, faza pasului posterior şi a pasul anterior. La terminarea fazei de împingere corpul alergătorului, prin pierderea contactului cu solul execută faza de zbor. Începând cu faza de amortizare piciorul opus revine pe sol şi astfel se reia ciclul mişcării. Poziţia corpului trebuie să fie cu trunchiul aplecat din articulaţia coxo-femurală, umerii relaxaţi, braţele îndoite din articulaţia coatelor, mişcându-se pa lângă corp, privirea orientată înainte.
22
Alergarea cu spatele Utilizată mai mult în jocul de apărare sub denumirea de repliere, alergarea cu spatele se regăseşte şi în conţinutul tehnic al atacului. După o încercare nereuşită de pătrundere spre poartă sau spre semicercul de 6 m jucătorul se retrage pe postul ocupat în cadrul dispozitivul de atac. Caracteristici: - greutatea corpului este lăsată puţin înapoia poligonului de sprijin; - picioarele se mişcă în sens invers alergării înainte; - piciorul de sprijin se întinde brusc, corpul este împins înapoi; - împingerea pe verticală în înainte (luând direcţia deplasării) se face pe vârful picioarelor; - braţele se mişcă normal pe lângă corp ajutând alergarea şi menţinând echilibrul acestuia. Alergarea cu paşi încrucişaţi – se execută mai ales de către extreme în tentativa lor de aşi orienta cât mai bine corpul în direcţia zonei în care va ajunge mingea. Ea se transformă repede în alergare obişnuită. Metodica învăţării procedeelor de alergare - şcoala alergării – mers cu pas întins; cu rularea tălpii pe sol; mers pe vârfuri sa pe călcâie; mers cu alternarea lungimii paşilor; mers cu pas fandat; mers ghemuit; mers cu paşi încrucişaţi; - joc de glezne cu rotarea şi arcuirea braţelor; cu ridicarea amplă a unui genunchi la piept; - alergare cu pas săltat; - alergare printre jaloane sau printre obstacole; - alergare cu accelerare, cu creşterea sau cu reducerea numărului de paşi pe anumite porţiuni de teren; - alergare cu handicap, cu atingerea celui din faţă; - combinarea diferitelor forme de mers şi alergare. - porniri bruşte pentru a primi mingea sau după pasarea mingii; - porniri pe contraatac la semnal vizual sau auditiv. - şcoala alergării – mers cu pas întins; cu rularea tălpii pe sol; mers pe vârfuri sa pe călcâie; mers cu alternarea lungimii paşilor; mers cu pas fandat; mers ghemuit; mers cu paşi încrucişaţi; - joc de glezne cu rotarea şi arcuirea braţelor; cu ridicarea amplă a unui genunchi la piept; - alergare printre jaloane sau printre obstacole; - alergare cu accelerare, cu creşterea sau cu reducerea numărului de paşi pe anumite porţiuni de teren; - alergare cu handicap, cu atingerea celui din faţă; - combinarea diferitelor forme de mers şi alergare. • Frânări şi opriri Frânarea alergării are ca scop reducerea vitezei atinse la un moment dat. Caracteristici: - trunchiul execută o uşoară extensie; - articulaţiile picioarelor, genunchilor şi coxo-femurale se blochează şi cedează treptat la contactul piciorului cu solul; - utilizată în situaţii de contraatac, când vârful de atac nu poate întra în posesia mingii. Oprirea din alergare se poate face într-un timp sau în doi timpi. Caracteristici: - înclinarea bruscă a corpului înapoi, executându-se o uşoară săritură; 23
- aterizarea se efectuează cu CGG şi trunchiul uşor înapoia tălpilor, pentru a nula inerţia cinetică; - articulaţiile gleznelor, genunchilor şi coxo-femurale sunt flexate pentru a amortiza şocul produs de aterizare - sprijinirea puternică (bătaie) pe piciorul cu care se execută păşirea înainte, realizânduse frânarea; - bătaia puternică pe piciorul de sprijin împinge corpul în sus şi spre înapoi; - şocul produs de oprirea bruscă aduce trunchiul înainte. Când viteza de deplasare este mică oprirea din alergare se poate face într-un timp prin frânare pe un picior sau pe două picioare (picioarele iau contact cu solul simultan). În cazul în care viteza de deplasare este mare şi jucătorul nu are suficientă forţă pentru a învinge inerţia se va utiliza oprirea în doi timpi; pe primul pas se frânează înaintarea, iar pe al doilea se echilibrează poziţia corpului; sunt condiţionate de forţa musculaturii membrelor inferioare. Opririle se mai pot realiza şi prin paşi oblic înainte (stânga-dreapta) ducând la schimbarea de direcţie. Greşeli de execuţie - picioarele nu se avântă înaintea CGG - greutatea corpului nu se repartizează uniform pe suprafaţa de sprijin; - capul este prea mult împins înainte (nu realizează mişcarea de flexie) ceea ce duce la dezechilibrări sau căderi înainte. •
Schimbările de direcţie Scop: demarcarea atacantului de marcajul strâns al apărătorului sau pentru a intra la timp într-o acţiune colectivă. Clasificare 1.schimbare de direcţie cu pas oblic – lateral; 2.schimbare de direcţie prin pas încrucişat; 3.schimbare de direcţie prin piruetă; 4.schimbare de direcţie cu frânare pe două picioare Schimbarea de direcţie cu pas oblic – lateral (schimbare simplă de direcţie) Descriere Jucătorul aflat în deplasare – păşeşte cu piciorului corespunzător direcţiei spre care se va face schimbarea, oblic lateral şi înainte. Pentru schimbarea de direcţie spre stânga jucătorul face cu piciorul stâng un pas lateral-oblic, înainte preluând greutatea corpului; piciorul drept se poziţionează pe noua direcţie. Printr-o împingere puternică a piciorului stâng şi o mişcare de avântare a trunchiului, jucătorul porneşte cu piciorul drept pe noua direcţie. Schimbarea de direcţie prin piruetă Descriere Jucătorul aflat în deplasare va efectua următoarele acţiuni: - piciorul stâng (sau drept) se va duce oblic înainte spre dreapta (stânga); - greutatea corpului va trece pe piciorul corespunzător concomitent cu întoarcerea spatelui către adversar; - celălalt picior se va aşeza înapoi şi în sens invers deplasării iniţiale; - piciorul din faţă împinge energic pornind prin piruetă înapoi, schimbând direcţia deplasării. Metodica învăţării - mers şi alergare cu pas schimbat, încrucişat; - mers şerpuit printre jaloane; - sărituri pe unul şi pe două picioare; - fandări înainte-înapoi şi lateral; - alergare cu piruete; 24
- efectuarea schimbărilor de direcţie în prezenţa adversarului. Succesiunea învăţării tipurilor de schimbări de direcţie se va face în ordinea complexităţii mecanismului de bază. Se va învăţa mai întâi schimbarea de direcţie cu frânare pe două picioare (pentru că este cea mai accesibilă), apoi cea prin pas oblic – lateral, urmată de schimbarea prin piruetă, de cea prin pas încrucişat şi de schimbările duble de direcţie. Greşeli de execuţie - gleznele şi genunchii prea rigizi; - centrul de greutate nu este coborât suficient; - trunchiul nu se înclină oblic – înainte spre interiorul schimbării de direcţie pentru a contracara forţele contrare (centrifugă şi inerţia). •
Săriturile Sunt efectuate de către atacant în vederea prinderii mingilor înalte; pentru depăşirea apărătorilor în momentul aruncărilor la poartă sau pentru a câştiga teren în aruncările din unghiuri mici faţă de poartă. Se efectuează de pe loc sau din deplasare, pe unul sau pe ambele picioare. Descriere - genunchii îndoiţi, efectuându-se o uşoară ghemuire; - braţele uşor înapoi pe lângă corp, pentru a ajuta la execuţia elanului necesar desprinderii; - corpul se avântă în sus prin întinderea bruscă a picioarelor şi împingerea energică a vârfurilor pe sol, iar braţele se pendulează brusc dinapoi spre înainte – sus contribuind la înălţarea şi la echilibrarea lui. Metodica învăţării Execuţia săriturilor este strâns legate de celelalte procedee (de deplasarea în teren, pasă, aruncările la poartă). Totuşi ele pot face obiectul educării forţei de desprindere la nivelul membrelor inferioare în lecţiile de pregătire fizică. ⇒Metodica învăţării (sisteme de acţionare) frânărilor, opririlor şi schimbărilor de direcţie - Mers şi alergare cu pas schimbat, încrucişat, cu oprire şi pornire la semnale diferite; - Mers şerpuit printre jaloane; alergare printre jaloane; - Sărituri pe unul şi pe două picioare; - Fandări înainte-înapoi şi lateral; - Alergare cu piruete; - Efectuarea schimbărilor de direcţie în prezenţa adversarului. •
Mişcările speciale ale trunchiului şi braţelor În această categorie sunt cuprinse următoarele acţiuni ale segmentelor corpului: - Îndoirea trunchiului – care se execută din alergare încercându-se menţinerea ritmului de alergare; - Ghemuirea corpului este rezultatul relaxării tuturor articulaţiilor şi gruparea corpului. - Efectuarea acestor două acţiuni au drept scop intrarea în posesia mingilor pasate sub nivelul bazinului sau celor care se rostogolesc / stau pe sol; - Răsucirea trunchiului din alergare, lateral sau spre înapoi se execută pentru a primi sau pentru a pasa mingea fără a modifica direcţia şi viteza de deplasare; - Mişcarea membrelor independentă de cea a picioarelor se va face în funcţie de necesităţile impuse de situaţia concretă de joc.
25
Mişcarea în teren realizată de jucător - în atac - pe post - deplasări înainte – înapoi; - deplasări cu paşi adăugaţi stânga-dreapta, pe elipse, pe cercuri; - porniri bruşte cu pătrunderi în breşa apărării şi retrageri; - deplasări în zona de teren, opriri, porniri, schimbări de direcţie; - uşoare sărituri de pe loc sau din deplasare specifice postului.
Întrebări recapitulative ale cursului: 1. Definiţi tehnica sportivă, tehnica jocului de handbal 2. Enumeraţi şi explicaţi care sunt procedeele tehnicii de joc 3. Descrieţi succint poziţia fundamentală de atac, mişcarea în teren, procedeele de deplasare în teren 4. Care sunt mijloacele de instruire pentru procedeele prezentate în curs?
26
CURSUL 3 II.3.1.3 ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Formarea imaginii ideomotorii asupra procedeele de ţinere, prindere şi pasare 2. Principalele procedee de concretizare a elemente de bază 3. Metodica instruirii elementelor tehnice 4. Noţiuni generale de regulament
•
ŢINEREA MINGII Este un element tehnic esenţial cu ale cărui procedee jucătorul îşi asigură: - posesia mingii pe durata timpului regulamentar de trei secunde; - legătura dintre prindere şi aruncare; - deplasarea în teren; - efectuarea elanurilor pregătitoare aruncărilor; - execuţia fentelor de depăşire, de pasare, de aruncare; - informarea necesară despre coechipieri şi adversari. Clasificare Ţinerea mingii: - cu două mâini - cu o mână Ţinerea mingii cu două mâini Descriere - jucătorul se află în poziţia fundamentală de atac - cu umerii relaxaţi, braţele uşor depărtate de corp; - antebraţele flexate pe braţe încât mingea să fie ţinută în dreptul abdomenului; - degetele răsfirate pe minge pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare a acesteia; - palmele, flexate din articulaţiile pumnului, orientate puţin înainte şi în afară apasă pe minge doar atât cât este pentru a o susţine; - degetele mari sunt apropiate şi orientate către abdomenul jucătorului; - deschiderea dintre degetul mare şi degetul arătător de la aceeaşi mână va forma un unghi ascuţit; - degetele mijlocii sunt astfel orientate pe minge încât axul orizontal, imaginar care trece prin centru mingii şi paralel cu axa umerilor să treacă prin baza degetelor mijlocii; - contactul cu suprafaţa mingii se face numai cu falangele. Greşeli de execuţie - palmele iau contact direct cu mingea; - degetele sunt rigide, încordate. Avantaje - o bună asigurare şi protejare a mingii de adversar; - timp scurt pentru pregătirea execuţie altor procedee tehnice; - lucrul simetric cu ambele braţe permite utilizarea cu eficienţa a tuturor procedeelor tehnice de pasare, dribling, fente şi cu scop tactic. 27
Ţinerea mingii cu o mână Acest procedeu de ţinere se poate realiza prin două modalităţi: a) prin apucare; b)prin echilibrare a)Ţinerea mingii cu o mână prin apucare Mecanism tehnic Aflat în poziţie fundamentală de atac şi în posesie, jucătorul are mingea cuprinsă cu degetele răsfirate cât mai mult pe suprafaţa ei, ultimele falange având rolul de a strânge şi de a-i asigura stabilitate. Tot pentru a asigura stabilitate şi pentru a o proteja de adversar jucătorul poate să flexeze palma, presând mingea pe antebraţ sau să o sprijine coapsă în momentul pregătirii următorului procedeu (de aruncare mai ales). Este un procedeu tehnic executat cu uşurinţă de către jucătorii care au palma mare şi degetele lungi. Avantaje - mingea poate fi dusă cu rapiditate şi uşurinţă deasupra umărului, lateral, jos sau înapoi pregătind-o pentru aruncare; - surprinderea adversarului prin execuţia sigură a fentelor de pasare, de aruncare la poartă, de dribling, de angajare a pivotului sau de schimbare a jocului de pe o parte pe alta a terenului. b)Ţinerea mingii cu o mână prin echilibrare Mecanism tehnic - jucătorul atacant ţine mingea cu două mâini în dreptul abdomenului; - îşi pregăteşte aruncarea prin împingerea mingii cu mâna stângă în mâna dreaptă în direcţia umărului drept şi deasupra acestuia; - echilibrul mingii rezultă din acţiunea a două forţe contrare: forţa de împingere a mâinii stângi şi rezistenţa opusă de mâna dreaptă; - forţa braţului drept, care se opune mişcării dinainte – înapoi a mingii atunci când mingea a ajuns înapoia umărului drept anulează forţa de înaintare a mingii pe direcţia dinspre înainte înspre înapoi, - momentan mingea rămâne lipită de palmă. Cu cât timpul de menţinere a mingii în mâna dreaptă este mai mare cu atât riscul de a o pierde, datorat forţei gravitaţionale, se măreşte; - pentru a împiedica acest lucru jucătorul va fi nevoit să execute mişcare propriuzisă de aruncare. Avantaje - ţinerea mingii cu o mână prin echilibrare oferă jucătorului cele mai fine posibilităţi de control asupra ei. Metodica învăţării (se poate învăţa izolat sau legată de procedeele de prindere şi pasare a mingii) - explicaţii concomitent cu demonstraţia nemijlocită a cadrului didactic; - ţinerea mingii cu două mâini şi cu o mână în dreptul pieptului, abdomenului, capului, sus, jos, lateral etc.; - ridicarea mingii care stă sau se rostogoleşte pe sol şi ţinerea ei cu două mâini sau cu o mână, apoi repunerea ei pe sol; - împingerea mingii cu o mână spre sol, prinderea ei cu două mâini şi ţinere în dreptul abdomenului; - din ţinere cu două mâini se execută ducerea mingii cu o mână deasupra braţului de aruncare, degetele ţinând strâns mingea; - executarea unor fente de aruncare înainte, lateral, jos, mingea apucată strâns cu degetele, fără ca cealaltă mână să intervină pentru susţinerea mingii în timpul acestor mişcări;
28
- din ţinerea mingii cu două mâini, împingerea ei cu mâna stângă în mâna dreaptă şi ducerea ei deasupra umărului drept, menţinerea ei în poziţie de aruncare, revenirea mingii în poziţia iniţială; - jocuri şi ştafete cu transportul mingii; •
PRINDEREA MINGII Este elementul tehnic cel mai important în jocul de handbal. Siguranţa unui jucător în echipă, în multe cazuri este apreciată după îndemânarea lui de a prinde fără greşeală mingea, care zboară cu viteză şi la înălţimi diferite. Clasificare A. după acţiunea jucătorului în teren: - de pe loc şi din deplasare B. după modul de prindere: - prinderea mingii cu două mâini şi cu o mână C. după înălţimea la care zboară mingea: - prinderea mingilor la înălţime medie: -în dreptul pieptului; la piept; lateral - prinderea mingilor joase - la nivelul abdomenului - la nivelul genunchilor - la nivelul gleznelor - care ricoşează din sol - care stau sau se rostogolesc pe sol - prinderea mingilor înalte - deasupra capului cu şi fără săritură Prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului Mecanism tehnic Din poziţie fundamentală de atac jucătorul care primeşte mingea execută următoarele acţiuni, adoptând o atitudine corporală relaxată: - se orientează cu faţa pe direcţia mingii; - duce un picior înainte; - rotunjeşte uşor spatele; - duce braţele aproape întinse şi relaxate în întâmpinarea mingii; - orientează palmele cu faţă în jos, cu degetele spre minge, degetele mari perpendiculare unul pe celălalt, iar celelalte răsfirate şi relaxate; - la contactul cu mingea degetele declanşează amortizarea, acţiune continuată de flexia antebraţelor pe braţe şi de articulaţia pumnului; - în timpul amortizării, mingea se apropie de piept până la poziţia fundamentală specifică ţinerii, iar greutatea trece pe piciorul din spate în momentul prinderii ei. Prinderea mingii cu două mâini la piept (procedeu asemănător cu cel folosit de către portarii de fotbal) Mecanic tehnic. Jucătorul aflat în poziţie fundamentală de atac are: - braţele îndoite din coate, apropiate de corp; - palmele orientate cu faţa în sus; - toracele supt formează împreună cu braţele o cavitate în care va intra mingea; - când mingea atinge pieptul, corpul se retrage pentru amortizarea şocului; - braţele, antebraţele şi palmele strâng mingea pentru a nu-i permite să sară după ce a lovit pieptul;
29
Prinderea mingilor cu două mâini din lateral – specifică situaţiilor de joc în care jucătorul este aflat în alergare şi nu are timp să-şi modifice poziţia Mecanism tehnic Din deplasare jucătorul execută: - răsucirea trunchiului spre direcţia mingii; - concomitent duce braţele în întâmpinarea ei; - continuă acţiunea de înaintare fără a schimba ritmul şi poziţia în planul de alergare; - palma din direcţia din care vine mingea ia contact mai întâi cu aceasta, apoi braţul respectiv va începe mişcarea de amortizare, aducând-o spre cealaltă mână şi apoi la piept; - trunchiul revine la poziţia normală, iar braţele ţinând mingea în dreptul abdomenului se pregătesc pentru noua execuţie tehnică (pasă, fente, dribling, aruncare). Prinderea cu două mâini a mingilor joase Nu întotdeauna mingea este trimisă cu precizie spre coechipier. Acest lucru este pus pe seama luptei cu adversarul, a vitezei de joc, a oboselii etc. Voi prezenta câteva modalităţi de schimbare a poziţie fundamentale în funcţie de înălţimea mingii, adoptată de către jucătorul aflat în atac. • Dacă mingea vene mai jos de nivelul abdomenului, genunchilor, gleznelor, jucătorul va adopta următoarea poziţie: - execută o aplecare a trunchiului, direcţionează braţele spre posibilul nivel de prindere, îndreaptă mâinile cu degetele apropiate spre direcţia mingii, prinde mingea şi execută amortizarea şocului prin retragerea braţelor spre corp. • Dacă mingea ricoşează din sol: - jucătorul face o îndoire accentuată a genunchilor, apleacă trunchiul, duce braţele cu palmele şi degetele desfăcute spre locul de ricoşare, prinde mingea şi se ridică brusc continuând acţiunea. Când nu reuşeşte să o prindă o deviază, apoi o prinde. • Dacă mingea se rostogoleşte sau este pe sol: - jucătorul se deplasează spre minge şi lateral de ea, se ghemuieşte în dreptul ei şi o culege. Mâna din partea mingii o va cuprinde dinspre înapoi spre înainte, cealaltă mână o va orienta şi sprijini în palma braţului îndemânatic. Prinderea mingilor înalte cu şi fără săritură Pentru a prinde astfel de mingi jucătorul va fi obligat să execute: - un uşor elan pentru realizarea desprinderii; - întinderea braţelor în sus, cu palmele deschise, orientate spre înainte, degetele mari apropiate, celelalte degete fiind răsfirate; - la prinderea mingii să flexeze antebraţele pe braţe şi să o aducă spre piept; - aterizarea din săritură să o facă pe două picioare, cu o uşoară îndoire a genunchilor pentru amortizarea şocului. Prinderea mingii cu o mână Procedeu tehnic utilizat foarte rar în joc şi numai în situaţii extreme. Mecanism tehnic Jucătorul este orientat cu faţa spre coechipierul care pasează, intuieşte traiectoria mingii, întinde braţul în întâmpinarea acesteia, ia contact cu mingea cu vârful degetelor, amortizând şocul prin îndoirea bruscă a braţului, conducând apoi mingea deasupra umărului în ţinere echilibrată, pregătind cât mai repede aruncarea. Condiţiile care asigură prinderea corectă şi sigură a mingii - ieşire la minge, - adoptarea celei mai bune poziţii de prindere, 30
- relaxarea musculaturii, semiflexia braţelor - amortizarea şocului prin contracţia musculaturii degetelor şi îndoirea articulaţiilor pumnului, coatelor concomitent cu prinderea şi reţinerea mingii, - asigurarea posesiei mingii şi pregătirea viitoarelor acţiuni. ⇒ GREŞELI GENERALE DE PRINDERE (începători) - insuficienta flexie a braţelor duce la o amortizare defectuoasă a mingii; - palmele şi degetele sunt orientate faţă în faţă şi fac posibilă “trecerea” mingii printre ele; - contactul mingii efectuat cu palmele, articulaţiile pumnului sau degetele rigide vor da posibilitate mingii “să sară ca din zid”; - lipsa legăturii dintre prindere şi amortizare are influenţă negativă asupra pregătirii acţiunii următoare, “creând timpi morţi” în joc. Metodica învăţării - aruncarea mingii în sus, deasupra capului, la 3-4 m, după care se prinde fără să cadă pe sol; - acelaşi exerciţiu, în timpul cât mingea este în aer, se vor efectua bătăi din palme, după care se prinde; - acelaşi exerciţiu, cu una sau mai multe ghemuiri până la reprinderea mingii; - mingea aruncată în sus este lăsată să cadă pe sol şi abia după aceea este prinde; - prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului şi pasă cu două mâini de la piept unui partener; - prinderea mingilor ricoşate din perete; - aruncarea mingii cu o mână de jos în sus şi prinderea ei la diferite înălţimi; - ştafete şi jocuri dinamice (mingea călătoare, mingea prin tunel, mingea rostogolită în suveică simplă etc). Perfecţionarea prinderii mingii se va face în raport direct cu procedeele tehnice de pasare, de prezenţa şi agresivitatea adversarului etc. •
PASAREA MINGII Pasare mingii este elementul esenţial, de legătură între jucătorii unei echipe aflaţi în momentul pregătirii, organizării şi susţinerii atacului. Se poate defini ca fiind transmiterea mingii unui coechipier şi prinderea ei de către acesta. Pasarea mingii trebuie să fie: precisă, sigură, să aibă lungime corespunzătoare cu locul jucătorului căruia îi este transmisă, iar viteza de pasare să fie în raport cu viteza de deplasare a jucătorului care acţionează în atac. Clasificarea paselor A. După modul de acţiune a jucătorului: - de pe loc - din mers (cu structuri de paţi încrucişaţi, adăugaţi etc) - din alergare - din săritură B. După traiectoria mingii: - cu boltă - întinsă - linie frântă (ricoşată din pământ) C. După modalităţile de acţionare a segmentelor braţului îndemânatic în relaţie cu diferite planuri ale corpului: Zvârlită - de deasupra umărului - prin lateral de lângă umăr - pe lângă şold Lansată - înainte pe lângă şold - înapoi pe lângă şold 31
- lateral de lângă umăr Împinsă - din dreptul umărului - din faţa pieptului Lovită - elimină fazele de amortizare, de pregătire şi de amortizare D. După acţiunea simultană a braţelor: - de la piept (baschet) - de la şold (rugby) - de deasupra capului(fotbal) - cu pământul E. După particularităţile de acţionare a articulaţiilor umărului, pumnului în raport cu poziţia trunchiului şi a picioarelor: - din pronaţie - înapoi pe deasupra umărului - pe la spate - pe sub axilă - pe sub picior - pasa cu pământul Pasarea mingii (zvârlită) cu o mână de deasupra umărului Mecanism tehnice de bază - din poziţie fundamentală de atac, jucătorul aflat în posesia mingii o ţine cu două mâini în dreptul pieptului; - mâna stângă o sprijină şi în acelaşi timp dă impuls mingii până când aceasta ajunge deasupra şi înapoia umărului drept în ţinere echilibrată; - mâna dreaptă care ţine mingea este dusă sus înapoia umărului, cotul este îndoit şi acţionează în afara planului corpului; - antebraţul este vertical, iar palma care ţine mingea orientată spre înainte; - braţul stâng, ridicat, cu cotul şi palma la nivelul umărului stâng; - piciorul opus braţului îndemânatic este poziţionat înaintea corpului la 30-40 cm, greutatea egal repartizată; - trunchiul este răsucit spre dreapta; - spatele uşor rotunjit; - pasarea începe printr-o întoarcere bruscă a trunchiului înainte-stânga şi împingerea cu piciorul din spate trecând greutatea pe celălalt picior. Concomitent cu mişcarea trunchiului este dus înainte cotul braţului care aruncă, apoi antebraţul braţului se întinde brusc şi printr-o mişcare de biciuire terminată de palmă şi degete mingea este trimisă spre înainte. În faza finală a pasării trunchiul se flexează imprimând acceleraţie mingii. Pasarea mingii se poate executa de pe loc, din deplasare şi din săritură. Metodica învăţării pasării mingii de pe loc, de pe loc urmată de deplasare - Jucătorii sunt plasaţi pe două şiruri, faţă în faţă, la distanţa de 2-4 m; se execută pase zvârlite cu o mână de deasupra umărului. - Din formaţie de “triunghi” se execută pase zvârlite cu mână de deasupra umărului; spre stânga şi spre dreaptă. Apoi jucătorii se vor deplasa la şirul propriu, după care vor însoţi mingea până la şirul la care această a ajuns. - Idem cu jucătorii aşezaţi în “pătrat”. - Jucătorii sunt dispuşi pe două linii, faţă în faţă. În dreptul primului jucător sunt aşezate 5-7 mingi, care începe să le paseze primului jucător din linia a II-a. Mingea se
32
va pasa în zig-zag până ajunge la ultimul jucător din linie, acesta aşezând-o pe sol lângă el. Când toate mingile au ajuns la ultimul jucător se reia pasele în sens invers. - Pase între 2,3,4 jucători aşezaţi în linie, cu picioarele orientate înainte şi fixate pe sol. Nu se permite ridicarea sau mutarea picioarele picioarelor. Prinderea şi pasarea se vor executa numai prin răsucirea trunchiului şi ducerea braţelor în întâmpinarea mingii. - Concurs de pase de pe loc. Se execută în 2,3,4 jucători aşezaţi faţă în faţă, triunghi, pătrat. Echipa care execută mai repede 50 sau 100 de pase este declarată câştigătoare. Metodica învăţării pasării mingii din deplasare - Pase din deplasare între doi jucători, la început din mers, apoi din alergare; - Pase în trei jucători din mers şi din alergare; - Pase în triunghi cu vârful înainte, apoi cu vârful înapoi; - Pase între 3-4 jucători în linie, în trepte; - Pase în diferite suveici simple dispuse pe lungimea sau lăţimea terenului; Exerciţii pentru perfecţionarea paselor: - Pase la jucători ficşi, sub forma unor suveici sau în circuit; - Pase cu schimb de locuri în doi sau în trei jucători; - jucătorul aflat în posesia mingii, pasează lateral, aleargă pe diagonală unde va primi mingea pasată în adâncime de către partener; - cu dribling schimbarea locurilor se poate face cu plecarea alternativă sau simultană a jucătorilor; - Adaptarea paselor şi efectuarea lor în prezenţa adversarului: - joc cu temă 4x4 pe o suprafaţă de teren limitată jucătorii trebuie să selecţioneze procedeul de pasare în funcţie de situaţiile schimbătoare din teren; - 6 atacanţi şi 3 apărători. Jucătorul aflat în posesia mingii trebuie să o paseze unui coechipier care este cel mai bine plasat faţă de el şi de adversari. Treptat, numărul jucătorilor apărători se va mări până se va ajunge la un raport de egalitate. Se va urmări utilizarea celui mai indicat procedeu de pasare. Greşeli de execuţie • insuficienta pregătire a pasei: mingea nu este dusă înapoia umărului, lateral şi deasupra capului. Acest fapt duce la împingerea şi nu la zvârlirea ei (specific fetelor); • braţul stâng situat lângă corp şi nu înaintea acestuia va favoriza deviaţii ale liniei umerilor şi ale coloanei vertebrale; • pierderea contactului asupra mingii în faza finală duce la imprecizia pasei. Pasarea mingii zvârlite lateral pe lângă umăr şi lateral pe lângă şold Aceste procedee de pasare au mecanismul de bază identic cu cel descris la procedeul de pasare a mingii zvârlită de deasupra umărului. Totuşi, sunt câteva elemente care le delimitează de acesta din urmă. Mecanism tehnic • mingea se duce lateral de umăr cu braţul aproape întins la terminarea mişcării de pregătire; urmează mişcarea de biciuire a antebraţului şi de direcţionare a mingii din articulaţia mâinii; pentru pasarea mingii de la şold se execută: o fandare adâncă pe piciorul din spate, trunchiul este uşor aplecat şi răsucit pe partea braţului de aruncare, iar braţul de aruncare execută pasa în aşa fel încât mingea să treacă pe lângă şoldul adversarului. Pasarea lansată a mingii – înainte, lateral, înapoi. Mecanism tehnic Jucătorul aflat în posesia mingii execută următoarele acte motrice: - flexează articulaţiile gleznelor, genunchilor şi coxo-femurală; răsuceşte uşor trunchiul şi execută aplecarea lui pe partea braţului; execută cu braţul care ţine mingea mişcarea de pendulare înapoia CGG, mişcare imprimată de împingerea efectuată de 33
celălalt braţ, având în acelaşi timp şi rolul de a asigura echilibrarea mingii în faza pregătitoare; în faza de conducere, braţul cu mingea, întins pendulează dinspre înapoi spre înainte, depăşind planul sagital al corpului, iar mâna echilibrează mingea în momentul când aceasta ajunge aproape de orizontală, imprimând direcţia dorită. Pentru pasarea mingii lansată înapoi jucătorul execută tripla flexie ţinând mingea cu ambele mâini în faţa abdomenului; duce mingea cu mâna dreaptă în jos şi înainte, asigurând echilibrarea ei cu ajutorul antebraţului (palma împinge mingea spre antebraţ); efectuează mişcarea de pendulare a braţului cu mingea, întins din articulaţia cotului, dinainte-înapoi, depăşind planul sagital al corpului şu eliberează mingea unui coechipier aflat în urma lui. Pasarea mingii prin împingere: - din dreptul umărului - din faţa pieptului Mecanism tehnic Tot mai frecvent utilizat în faza a IV a tacului (şi nu numai) acest procedeu de pasare are următoarea modalitate de execuţie: - jucătorul aflat în posesie, în momentul pregătirii acţiunii de pasare duce mingea numai până în dreptul umărului, flexează mult braţul de aruncare, cotul depăşind planul sagital al corpului; răsuceşte uşor trunchiul pe partea braţului aruncător. În faza de conducerea şi finalizare a acţiunii, întinde energic braţul, împingând mingea înainte cu participarea efectivă a flexiunii accentuate a palmei pe antebraţ şi a forţei muşchilor extensori ai braţului. Pasarea mingii din pronaţie (articulaţia pumnului) Mecanism tehnic Procedeul de pasare specific jocului în sistem, utilizat pentru angajarea pivotului sau a extremei este posibil de realizat atât în urma unei fente de pasare cât şi în urma uneia de aruncare la poartă. Jucătorul ţine mingea cu două mâini în dreptul abdomenului; o apucă cu vârfurile degetelor, răsuceşte palma în afară, prin mişcarea de pronaţie, cu cotul uşor îndoit, apoi duce braţul lateral, în direcţia de pasare, întinde energic cotul, iar palma împinge puternic mingea, imprimându-i viteză şi direcţie şi încheie acţiunea cu o flexie pe antebraţ. Pentru a facilita acţiunea de pasare piciorul de pe aceeaşi parte efectuează un pas înainte sau lateral oblic. Greşeli de execuţie - insuficientul control al mingii duce la pierderea posesiei sau la mărirea timpului de execuţie; - braţul neflexat ; - incorecta răsucire din articulaţia pumnului, care nu-i imprimă mingii direcţia dorită; - execuţia prea lentă a mişcării de extensie a cotului; - centrul de greutate prea puţin coborât şi atitudinea generală a corpului prea rigidă. - Metodica învăţării - individual, fără minge, executarea mişcării lente cu conştientizarea ei; - individual, cu minge, imitarea pasării mingii; - individual cu minge, pasă cu peretele; - pe perechi, un jucător pasează de deasupra umărului, celălalt prin pronaţie. După un număr prestabilit se schimbă procedeul de pasare; - pe perechi – pasarea mingii din pronaţie din mers, alergare, cu încrucişare, cu schimb de locuri etc.; - joc în sistem cu angajarea pivotului sau a extremei (pentru perfecţionare). Pasarea mingii pe la spate Mecanism tehnic Din poziţie fundamentală de atac, jucătorul prinde mingea şi îşi pregăteşte corpul şi segmentele lui pentru pasarea mingii efectuând următoarele acţiuni: 34
duce ambele braţe oblic înainte răsucind antebraţele spre stânga, palma mâinii stângi ţinând mingea; palma mâinii drepte cuprinde mingea prin flexia ei pe antebraţ şi execută mişcarea de pendulare dinspre stânga spre dreapta înapoi; - braţul drept continuă mişcarea purtând mingea spre lateral şi înapoi (având ca punct fix umărul) lansând-o pe direcţia dorită; - trunchiul se răsuceşte spre dreapta completând şi ajutând reuşita acţiunii; - privirea este îndreptată spre poarta adversă şi mai puţin spre coechipierul spre care o va primi; - piciorul stâng (drept) păşeşte înainte sau oblic-înainte dreapta (stânga); - piciorul drept (stâng) execută o pivotare înapoi, având ca ax de rotaţie piciorul stâng (drept). Greşeli de execuţie • nu există unitate de mişcare a segmentelor corpului; • rigiditatea articulaţiei umărului; • insuficienta răsucire a trunchiului; • braţul de pasare nu execută mişcarea de conducere a mingii până la depăşirea planului sagital al corpului; • degetele şi palma nu acţionează sau conduc prea mult mingea dându-i direcţia greşită; • genunchii nu rămân flexaţi, iar trunchiul execută o extensie, cu împingerea bazinului înainte, convinşi fiind că uşurează execuţia mişcării de pasare. Metodica învăţării - individual, fără minge, executarea mişcării lente cu trecere prin toate punctele acţiunii motrice; - individual, cu minge – exersarea procedeului la perete; - în perechi, de pe loc, din mers, din alergare unul pasează din pronaţie, celălalt pe la spate; după un număr de pase se schimbă procedeul de pasare; - în perechi inter-pivot; inter-extremă; centru-pivot. -
Pasarea mingii înapoi pe deasupra umărului Mecanism tehnic Jucătorul aflat în posesie ridică mingea deasupra umărului pregătind-o ca pentru o aruncare zvârlită; apoi răsuceşte palma spre exterior (supinaţie) aruncând mingea coechipierului dinapoia lui printr-o mişcare de flexie a antebraţului pe braţ şi a palmei pe antebraţ. Picioarele sunt depărtate, stângul fiind la 50-60 cm mai în faţă realizând o fandare pe el. Trunchiul este ridicat cu privirea orientată spre câmpul de joc, iar greutatea distribuită mai mult pe piciorul din faţă. Greşeli de execuţie • poziţie fundamentală de atac rigidă, cu picioarele întinse şi apropiate realizând poligonul de sprijin mic; • trunchiul nu execută răsucirea necesară (sau o exagerează) pentru a putea transmite mingea coechipierului; • nu este realizată flexia antebraţului pe braţ ci o mişcare semicirculară lateral de umăr şi spre înapoi (o ocolire a capului). Metodica învăţării - individual, fără minge simularea acţiunii de pasare; - individual, cu minge la perete, executarea paselor alternând lucrul cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă; - în perechi, de pe loc, din mers, din alergare;
35
-
în doi-trei-patru jucători cu pasare mingii înapoi pe deasupra umărului numai când situaţia o cere; pe cupluri de jucători inter-extremă; inter-pivot; centru-pivot.
Pasarea mingii cu pământul Mingea poate fi pasată prin toate procedeele de pasare zvârlită, prin împingere, pe la spate, cu două mâini de la piept etc. Este folosită cu precădere în câteva situaţii concrete: • când între doi coechipieri s-a interpus un apărător, care poate intercepta o eventuală pasă cu boltă; • contra apărării în zonă pentru angajarea surprinzătoare a pivotului sau a extremei demarcaţi; În vederea siguranţei pasării mingii prin acest procedeu, se va urmări ca mingea să lovească solul, aproape de piciorul adversarului, pentru ca acesta să nu o poată intercepta; mingea trebuie să ia contact cu solul în a II-a treime a distanţei dintre pasator şi primitor; pasa trebuie să aibă direcţie, forţă, viteză pentru a ajunge la coechipier la înălţimea abdomenului. Metodica învăţării - execuţii individuale la perete la distanţă mică (6-8 m); - în perechi, pase cu pământul; - în perechi – cu adversar semiactiv - activ; - pe suprafaţă limitată: 3x3; 4x4; 5x5 - “Cine ţine mingea mai mult”. CONDIŢII OPTIME PENTRU REALIZAREA UNEI PASE BUNE • selecţionarea celui mai potrivit procedeu de pasare • oportunitatea procedeului de pasare cu momentul atacului • culegerea a cât mai multor informaţii despre adversar şi coechipier • prinderea cu siguranţă a mingii • timp cât mai scurt pentru pregătirea pasei • alegerea celui mai bine plasat coechipier în raport cu poziţia lui ca pasator, dar şi din perspectiva unei acţiuni viitoare anticipate • pasarea mingii să fie făcută cu precizie (să ajungă pe linia imaginară dintre bărbie şi abdomenul coechipierului şi să poată fi utilizabilă într-o viitoare acţiune, adică pe partea braţului îndemânatic) • forţa de pasare să fie proporţională cu lungimea distanţei dintre parteneri; cu locul sau direcţia în care se deplasează partenerul; cu locul de acţiune al adversarului • pasa să fie executată rapid şi oportum • traiectoria mingii să fie liniară pentru a nu-i oferi adversarului timp şi posibilitatea unei intercepţii II.3.1.4 DRIBLINGUL Driblingul este un element tehnic care a apărut în jocul de handbal ca urmare a introducerii în regulamentul de desfăşurare, a regulii celor trei paşi şi a celor trei secunde. Utilizarea lui permite jucătorului să realizeze următoarele acţiuni tactice: • deplasarea în teren în scopul pătrunderii spre poartă când nu este nici un adversar între purtătorul mingii şi poarta adversă (contraatac - intercepţie); • în depăşirea adversarului; • încadrarea lui într-o combinaţie tactică; • păstrarea posesiei mingii în cazul unui marcaj strict;
36
• pentru pătrunderea prin breşele create într-o anumită zonă a apărării sau printre doi apărători; • când se realizează organizarea atacului, schimbarea jucătorilor, trecerea la atacului poziţional; • este mijlocul utilizat în construirea acţiunilor de atac poziţional, alături de pase şi alte procedee tehnice, utilizate în scop tactic. Sunt două procedee de concretizare a acestui element tehnic: dribling simplu şi multiplu. Mecanism tehnic Driblingul simplu constă din împingerea mingii spre sol o singură dată după care are loc prinderea ei cu o mână sau cu două mâini. Se poate realiza de pe loc sau din deplasare. Dacă jucătorul se deplasează în teren şi nu a executat nici o acţiune, regulamentul de joc îi permite să efectueze cel mult 3 paşi cu mingea în mână după care trebuie să o arunce în sol (dacă este necesar), să o reprindă şi după alţi 3 paşi să o arunce sau să o transmită unui coechipier. Dacă o va trimite din nou spre sol şi o va prinde sau juca într-alt fel, înainte ca ea să fie atinsă de un coechipier, adversar sau barele porţii înseamnă că a comis o greşeală tehnică numită “dubludribling”. Dribling multiplu constă în împingerea repetată a mingii în sol cu o singură mână, în vederea deplasării jucătorului în teren, fără a comite greşeală de paşi sau dublu dribling. Driblingul multiplu are trei forme de aplicare: jos, mediu şi înalt. Trebuie să se efectueze dribling jos, când există un marcaj strâns al adversarului sau în orice situaţie în care jucătorii sunt marcaţi de aproape; contactul cu mingea este mai frecvent, jucătorul fiind determinat de situaţie să o conducă cu mâna mai îndepărtată de adversar. Driblingul la o înălţime medie se efectuează când nu există probleme de timp sau de marcaj, pentru a putea control mai bine evoluţia (desfăşurarea) jocului. Driblingul înalt (la nivelul umerilor) trebuie executat când este nevoie de o viteză mare de deplasare (pe contraatac); jucătorul trebuind să împingă mingea înainte-jos, pentru a nu încetini alergarea şi în acelaşi timp de a reduce la minimum contactele cu mingea. Mecanism tehnic • jucătorul ţine mingea cu ambele mâini în dreptul abdomenului, apoi o împinge cu mâna stângă spre partea dreaptă a corpului, lateral şi spre înainte; • mâna dreaptă acoperă mingea cu degetele mult răsfirate; • genunchii sunt uşor îndoiţi, iar corpul este aplecat înainte; • la momentul oportun, palma dreaptă împinge mingea în afara corpului puţin lateral şi oblic înainte; • la mişcarea de împingere, un rol important îl are articulaţia pumnului. Această mişcare de împingere imprimă forţa şi direcţia necesare, pentru ca după ce mingea ricoşează din sol să poată fi prinsă tot de acelaşi jucător, cu două mâini în faţa pieptului; • mingea este împinsă spre sol şi de mişcarea de extensie a antebraţului şi de flexie a palmei pe antebraţ; după împingere, mâna este pregătită pentru întâmpinarea mingii realizând amortizarea, prin flexia antebraţului pe braţ, trimiţând-o pe o nouă direcţie, înainte ca aceasta să ajungă în punctul maxim al înălţării; • palma priveşte în jos, cu degetele răsfirate mult pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare din minge; • forţa de împingere a mingii spre sol trebuie să fie în aşa fel, încât elasticitatea ei să-i permită o înălţare până aproape de nivelul bazinului jucătorului; dacă este împinsă prea puternic se înalţă prea sus, dacă este prea slab împinsă nu sare suficient. În ambele cazuri sunt perturbate viteza de deplasare şi ritmul execuţiei. • dacă driblingul se execută în mare viteză, unghiul de incidenţă a mingii faţă de sol este ascuţit. În caz contrar jucătorul ar depăşi în alergare mingea, care ar rămâne în urmă. Pentru a o putea prinde, totuşi jucătorul ar trebui să reducă viteza ceea ce ar fi dăunător reuşitei contraatacului. 37
• între o prindere şi o aruncare, jucătorul nu poate face mai mult de trei paşi cu mingea în mână; în schimb, între o aruncare şi o prindere a mingii, jucătorul poate efectua un număr nelimitat de paşi. GREŞELI DE EXECUŢIE (începători) • Mingea este aruncată în faţa picioarelor – folosindu-se o mişcare de împingere cu două mâini, greşeală tehnică datorată necunoaşterii mişcărilor pregătitoare pentru echilibrarea mingii în palmă, înainte de aruncarea ei spre sol; • În alergare nu se ţine seamă de unghiul sub care se aruncă mingea, fapt care duce la perturbarea ritmului de alergare; • Nu se foloseşte în mod raţional şi mâna mai puţin îndemânatică; • Lovirea mingii în loc de împingere; • Atenţia şi privire spre minge; • Forţa prea mare sau prea mică de împingere a mingii spre sol, au ca rezultat ricoşări imprevizibile ale mingii. Metodica învăţării - explicaţia – demonstraţia procedeului tehnic; - pentru dribling simplu: prinderea cu două mâini, ducerea mingii cu ambele mâini lateral, la nivelul şoldului (nu mai sus) pe partea mâinii care apoi va împinge mingea în sol, reprinderea ei cu două mâini. - executarea driblingului multiplu de pe loc, cu o mână şi cu cealaltă, apoi din uşoară alergare, cu reducerea treptată a controlului vizual asupra mingii; - alergare cu mingea în dribling în linie dreaptă, şerpuită, frântă, printre obstacole, cu variaţie de ritm, înălţime, în prezenţa adversarului (pasiv, semiactiv, activ); ştafete şi întreceri cu dribling; suveică simplă cu dribling; - dribling simplu şi multiplu legat de alte elemente de tehnică, ca mişcarea în teren şi fente; - depăşirea unui apărător prin dribling multiplu; schimbarea mâinii cu care împinge mingea în sol, schimbări de direcţie şi a ritmului de execuţie. II.3.1.5. FENTELE ŞI SCHIMBĂRILE DE DIRECŢIE Fentele sunt acţiuni ale corpului sau ale segmentelor acestuia, cu sau fără minge, pe loc sau în deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe adversar în raport cu adevăratele intenţii ale jucătorului. Fentele sunt procedee tehnice complexe cu o mare importanţă în aplicarea tacticii individuale. Sunt alcătuite din începuturi ale unor acţiuni – procedee – care se opresc înainte de final, continuate prin alte acţiuni motrice, sau alcătuite din fragmente de procedee tehnice complexe – îmbinate pentru a surprinde adversarul şi a crea avantaj atacantului. Atacantul va avea pregătite două, trei soluţii, pe care le va aplica în funcţie de situaţia de răspuns a adversarului. Schimbările de direcţie sunt procedee tehnice ale mişcării în teren şi care se pot transforma prin ele însele în mişcări înşelătoare sau derutante. De cele mai multe ori, ele stau la baza îmbinării mai multor mişcări derutante într-un procedeu tehnic de fentare complex (au fost tratate la mişcarea în teren). Schimbările de direcţie urmăresc în principal demarcarea, adică eliberarea de sub supravegherea strictă a adversarului. Scopul fentelor şi a schimbărilor de direcţie • crearea unor culoare de aruncare la poartă; • depăşirea, demarcarea de sub supravegherea unui apărător; • fructificarea unor situaţii favorabile pentru angajarea surprinzătoare a jucătorilor de semicerc; 38
• atragerea a doi apărători la un atacant cu mingea şi crearea raportului supranumeric într-o altă zonă a terenului; Condiţiile de reuşită ale fentelor • să corespundă fazei de joc; • să fie convingătoare; • să realizeze surpriza pentru adversar; • să creeze poziţii favorabile pentru finalizarea acţiunii Clasificarea fentelor Fentele şi schimbările de direcţie(după Cercel P, 1973) se pot sistematiza astfel: A. În funcţie de minge: - fente fără minge: de pătrundere, de demarcaj, blocaj. - fente cu minge: de aruncare, de pasă, de dribling, de pivotare, combinate. B. După numărul acţiunilor de simulare: - fente simple, duble, complexe. C. După segmentele corpului care intră în acţiune: - fente de braţ, de picior, de trunchi, de expresie(mimică), combinate. D. după procedeele tehnice simulate: - fente de aruncare, de pasă, de dribling, de pornire. Se poate da următoarea clasificare a fentelor şi schimbărilor de direcţie (Ioan KunstGhermănescu 1978): 1. Fente de depăşire individuală a adversarului. Această grupă de fente cuprinde: • fentă dublă de pornire; • fentă dublă de pornire; • schimbare simplă de direcţie; • schimbare dublă de direcţie; • combinaţii de fente de porniri şi de schimbări de direcţie cu fente de aruncare la poartă sau de pasare. 2. Fente de pasare cu următoarea sistematizare: • fentă de pasare combinată cu un alt procedeu de pasare; • fentă de pasare combinată de o aruncare la poartă; • fentă de pasare combinată cu depăşire individuală. 3. Fente de aruncare cu următoarele posibilităţi de finalizare a acţiunii: • fentă de aruncare la poartă combinată cu o pasă; • fentă de aruncare la poartă combinată cu o aruncare la poartă printr-un alt procedeu tehnic; • fentă de aruncare la poartă combinată cu o depăşire individuală MECANISMELE TEHNICE ALE PRINCIPALELOR PROCEDEE DE FENTARE 1. FENTELE DE PORNIRE 1.1. FENTĂ SIMPLĂ DE PORNIRE – are două momente importante de care depinde succesul acţiunii: I.- momentul pregătirii care se execută mai lent, în care atacantul - atacantul aflat în poziţie fundamentală înaltă, dar supravegheat de către un apărător, la o distanţă de cca 1,5-2m de acesta, primeşte mingea; • se deplasează doi, trei paşi în direcţia apărătorului, pentru a ajunge cât mai aproape de locul de iniţiere a acţiunii; • dacă s-a hotărât să acţioneze - decisiv spre dreapta, păşeşte oblic înainte-stânga, trecând greutatea pe piciorul exterior (stângul), îndoit din genunchi şi simulează pornire în direcţia respectivă. Mişcarea este accentuată şi de exagerarea flexiei trunchiului pe coapsa 39
stânga, având totodată şi preocuparea de a ţine capul ridicat (pentru a nu fi sancţionat de “joc periculos cu capul”); • această mişcare, îl va determina pe apărător să reacţioneze şi să-şi modifice centrul de greutatea, deplasând corpul spre dreapta; II. momentul accelerării execuţiei acţiunii - sesizând reacţia de răspuns a apărătorul la mişcarea sa, atacantul frânează brusc înaintarea în direcţia iniţială punând piciorul stâng pe sol şi sprijinindu-se puternic în el; • apoi, piciorul stâng se întinde foarte energic, împinge spre dreapta, unde piciorul drept preia greutatea corpului, pornind pe direcţia dorită. Fenta simplă de pornire se poate aplica şi în direcţie opusă, acţiunea începându-se spre partea dreaptă. Se execută atât cu minge cât şi fără. După efectuarea fentei, acţiunile jucătorului pot continua cu aruncare la poartă, cu pasă sau cu dribling. 1.2. FENTĂ DUBLĂ DE PORNIRE Atacantul se apropie de adversarul care-l marchează strâns, se opreşte în faţa lui, lăsându-se marcat. Apoi, decizându-se spre care parte să acţioneze va desfăşura următoarea succesiune de acţiuni: • va păşi cu piciorul drept, ca la fenta simplă de pornire, simulând şi fentă de corp. • sesizând intenţia apărătorului de a-i împiedica pătrunderea, împinge puternic în piciorul drept spre stânga simulând un pas în noua direcţie; • reacţionând prompt, apărătorul răspunde acţiunii printr-o deplasare în direcţia fentei. În acel moment atacantul îşi înfrânează brusc intenţia de pornire stânga, împinge puternic în piciorul stâng şi avântându-şi corpul spre dreapta, trece pe lângă adversar, care nu mai poate să-l oprească regulamentar, pătrunzând spre poartă sau angajându-se într-o combinaţie tactică; Dacă atacantul este în posesia mingii, va trebui să fie preocupat, ca după efectuarea celui deal treilea pas să facă dribling pentru a nu se abate de la regulament prin comiterea greşelii de “paşi”. Scopul utilizării fentelor simple şi duble de pornire • demarcarea atacantului pentru a putea intra într-o combinaţie tactică; • pentru a ieşi de sub marcajul strict sau anticipat aplicat la posesorul mingii, în sistemul de apărare pe zonă; • la încrucişările jucătorilor din linia de 9 m; • la iniţierea blocajelor şi a altor acţiuni individuale de demarcare. 2. FENTA DE PASARE Cel mai ridicat procentaj de reuşită a fentelor de pasare, se poate realiza atunci când ţinerea mingii se execută cu o mână prin apucare. Pentru a realiza cu succes fentele jucătorul trebuie stăpânească foarte bine toate procedeele de pasare cu o mână sau cu ambele mâini. Fie că au caracter spontan sau premeditat, fentele necesită un bogat bagaj de procedee tehnice, multă îndemânare, dar şi o capacitate de anticipare a derulării jocului, a acţiunilor de colaborare ale coechipierilor, cât şi ale adversarilor opozivi. Toate fentele de pasare au un mecanism tehnic asemănător, continuarea acţiunilor diferă de selecţionarea şi legarea acestor procedee de pasare de alte procedee tehnice, pe care trebuie să le facă jucătorul pentru a se încadra în combinaţia de atac concretă. Urmărind clasificarea făcută ne vom referi pe scurt la toate formele. 2.1. Fenta de pasare combinată cu o altă pasă poate fi aplicată atât în relaţia unui jucător de 9m cu pivotul sau cu extrema, cât şi la pasare mingii în potcoavă. În toate situaţiile, atacantul simulează o mişcare de aruncare a mingii spre un coechipier. Intuind intenţia de ieşire la intercepţie a apărătorului, care reacţionează deplasându-se la prezumtiva pasă, atacantul strânge degetele pe minge pentru a o reţine. Analizând situaţia şi dispunerea coechipierilor în teren transmite mingea în altă direcţie şi prin procedeul adecvat. 40
Combinarea procedeelor de pasare şi aplicarea fentelor depind de posibilităţile jucătorilor de “exprimare” în teren, de situaţia concretă de joc etc. 2.2. Fenta de pasare combinată cu o aruncare la poartă se realizează în momentul în care un jucător de 9 m aflat în posesie, constată că pivotul pe care dorea să-l angajeze este marcat, dar că în defensiva adversă s-a creat un culoar favorabil de aruncare la poartă, pregăteşte braţul ca pentru pasă zvârlită de deasupra umărului. Opreşte mişcarea iniţială de pasă, revenind cu mingea deasupra umărului, apoi cu un elan foarte mic (1pas) aruncă la poartă lateral pe lângă umăr, pe la şold sau cu evitare. Ca aruncarea să-i reuşească, atacantul trebuie să se decidă repede – pentru a nu intra în criză de timp, din cauza celor 3 sec.- dar şi pentru a nu da răgaz apărării să –l marcheze.; să aibă mişcarea braţului de aruncare – scurtă şi rapidă; 2.3. Fenta de pasă combinată cu depăşire individuală este aplicată cu succes de către extremă. Apărătorul lateral, din dorinţă sa de a face o intercepţie se lasă înşelat de aparenta fentă de pasă a extremei către un jucător din dispozitivul de atac. Execută fenta de pasare cu foarte multă convingere, încât apărătorul căpătă încredere în posibilităţile lui de intercepţie. Drept urmare, extrema observă deplasarea apărătorului pentru o eventuală intercepţie, execută o primă parte a mişcării de pasare, după care reţine mingea prin apucare, se întoarce cu faţă spre semicerc şi forţează pătrunderea pe lângă apărător. Succesul acţiunii extremei este favorizat în mod egal, de greşeala apărătorului, dar şi de mişcările înşelătoare executate de aceasta. 3. Fenta de aruncare la poartă Este o execuţie tehnică pretenţioasă, care de cele mai multe ori reuşeşte datorită faptului că jucătorul acţionează hotărât în pregătirea momentelor premergătoare aruncării, cât şi faptului că adoptă o atitudine şi o mimică corespunzătoare realizării unei aruncări la poartă eficace. Fentele de aruncare la poartă pot fi urmate de o pasă, de o aruncare printr-un alt procedeu sau de o depăşire individuală. 3.1Fenta de aruncare la poartă combinată cu o pasă Atacantul este în pătrundere spre poartă, mişcare specifică pregătirii atacului. Intrând în posesia mingii simulează o aruncare la poartă din sprijin, cu elan de pas încrucişat sau săltat, dar sesizează blocajul advers care poate să-i bareze aruncarea; reţine mingea, frânează înaintarea corpului spre semicercul de 6 m şi pasează coechipierului liber. Acest coechipier liber poate fi pivotul, care s-a demarcat indirect (prin acţiunea interului pătruns) şi care printr-o pasă oportună dată de inter poate să se orienteze spre poartă şi să arunce. Şi extrema poate fi angajată de către interul pătruns spre poartă, cu o pasă rezultată în urma unei fente de aruncare la poartă din săritură. Fentele de aruncare la poartă urmate de pasă pot fi combinate cu toate procedeele de pasare care corespund cu situaţia tactică momentană. 3.2.Fenta de aruncare la poartă combinată cu o aruncare la poartă prin alt procedeu de aruncare Jucătorul în posesia mingii ia hotărârea de a arunca la poartă printr-un procedeu de aruncare cu sprijin pe sol (elan de pas săltat sau încrucişat). Judecând reacţia apărătorilor şi făcând calculele reuşitei unei aruncări din sprijin, atacantul care a avut iniţial mingea pregătită în dreptul şoldului efectuează o săritură ducând-o deasupra umărului drept şi aruncă la poartă peste braţele zidului de apărători, care nu au avut timp să le ridice la momentul oportun pentru a bloca aruncarea. Un alt procedeu de fentă de aruncare îl poate constitui elanul pregătitor pentru o aruncare la poartă de lângă şold şi care se finalizează cu o aruncare de deasupra umărului sau cu evitare. 3.3.Fenta de aruncare combinată cu o depăşire individuală În urma efectuării elanului pregătitor pentru o aruncare din sprijin jucătorul nu a găsit posibilitatea de a arunca la poartă, pentru că apărătorul a intuit procedeul şi traiectoria mingii şi implicit ar fi putut bloca mingea, eşuând acţiunea tactică de atac. Se hotăreşte să încerce acţiunea de pătrundere. După ce efectuează pasul şi sprijinul pe piciorul stâng, preferă în locul aruncării, o
41
schimbare de direcţie spre stânga, însoţită de dribling, pătrunzând pe lângă apărător şi finalizează acţiunea printr-o aruncare din săritură sau angajează un jucător de semicerc. Depăşirea individuală se poate realiza şi în urma unei fente de aruncare la poartă din săritură. Atacantul se lansează oblic spre dreapta efectuând bătaia şi săritura, ducând braţul cu mingea deasupra umărului drept, ca pentru o aruncare. Apărătorii sunt obligaţi să ridice braţele, pentru blocarea aruncării, dar jucătorul renunţă în ultimă instanţă la aruncare şi aterizează pe piciorul stâng, pătrunzând în dribling sau efectuând o nouă săritură, cu şanse sigure de reuşită. Pentru a respecta regulamentul, jucătorul trebuie să efectueze un elan scurt de 1-2 paşi pentru ca la aterizarea cu mingea în mână să nu poată fi sancţionat cu paşi. Dacă elanul a necesitat 3 paşi pentru prima săritură, jucătorul trebuie să bată mingea de sol înainte de a ateriza pe piciorul stâng. Metodica învăţării Efectuarea tuturor procedeelor de fentare este strâns legată de gradul de stăpânire al procedeelor tehnice; - alergare şerpuită printre obstacole; alergare cu schimbare de direcţie; - dribling printre jaloane; - “leapşa” pe zonă limitată; - fenta simplă: din stând, jucătorul înclină corpul oblic spre stânga – dreapta, tinzând să cadă. Oprirea se face prin păşirea înainte oblic cu piciorul corespunzător şi împingere puternică în partea opusă. - idem se învaţă şi fenta dublă de pornire Întrebări recapitulative: 1. Enumeraţi care sunt procedeele prin care se concretizează ţinerea, prinderea, pasarea mingii 2. Ce însemnătate are o prindere bună? 3. Care sunt greşelile specifice acestor trei elemente tehnice? 4. Enumeraţi câte 5 exerciţii necesare instruirii grupei de studenţi de la cursul de bază IFR
42
CURSUL 3 II.3.1. 6. ARUNCĂRILE LA POARTĂ Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Noţiunile specifice elementului de finalizare 2. Varietatea finalizării 3. Metodica instruirii aruncărilor la poartă 4. Noţiuni generale de regulament 5. Principalele elemente şi procedee tehnice specifice apărătorului
A arunca înseamnă a efectua o mişcare violentă în urma căreia ceva este trimis la o distanţă oarecare. A arunca la poartă înseamnă a urmări ca prin manevre tehnico-tactice, mingea să pătrundă şi să depăşească cu toată circumferinţa ei planul porţii adverse. Orice întrecere sportivă se finalizează adeseori cu desemnarea unui învingător şi implicit a unui învins. Acest fapt este posibil prin înscrierea de puncte, goluri, eseuri, seturi, etc. La jocul de handbal, echipa câştigătoare este desemnată prin numărul de goluri înscrise. Înscrierea golurilor se realizează în urma acţiunilor şi combinaţiilor tactice individuale sau colective, concretizate prin aruncări la poartă. În jurul anului 1951 erau cunoscute câteva aruncări la poartă, dintre care putem aminti: aruncarea la poartă din alergare; aruncarea la poartă cu paşi încrucişaţi; aruncarea la poartă cu pas săltat; aruncarea la poartă din săritură (foarte rar). O dată cu trecerea anilor, competiţiile au devenit tot mai frecvente, complexitatea lor necesitând găsirea unor modalităţi de rezolvare a multiplelor situaţii de finlizare. Astfel, sunt cunoscute mai multe grupe de aruncări la poartă A. În funcţie de acţiunea segmentelor braţului aruncător, aruncările se grupează în: • Zvârlită • Împinsă • Lansată B. După modalităţile de deplasare ale jucătorului: • De pe loc • Din alergare • Cu sprijin pe sol - cu pas încrucişat - cu pas săltat - cu pas adăugat 43
- pe lângă şold - pe lângă genunchi - cu înclinarea corpului - cu evitare • Din săritură • Combinate (din săritură precedată de structuri de paşi) • Plonjon C. După distanţa şi locul aruncării faţă de poartă • Aruncare de pe semicerc şi din faţa porţii • Aruncare de la distanţă (9-12 m) • Aruncare din unghi lateral A.1 Aruncarea zvârlită – este procedeul tehnic de aruncare cel mai frecvent întrebuinţat, pentru a atinge scopul acţiunii, acela de a înscrie goluri. Prin mişcarea de biciuire a braţului i se imprimă mingii viteză mare de zbor, dar în acelaşi timp jucătorul poate să schimbe şi modalitatea de acţiune a braţului, efectuând aruncarea din diverse planuri ale corpului: de deasupra umărului lateral de umăr de lângă şold de lângă genunchi de deasupra capului (cu evitare) Un rol important îl joacă forţa explozivă a braţului, corelată cu mişcarea de extensie-flexie a trunchiului şi a articulaţiei coxo-femurală. A.2 Aruncarea lansată – este un procedeu de aruncare mai rar utilizat şi numai în situaţii speciale. Mecanismul tehnic este identic cu cel al pasei lansate, la care se adaugă elanul corpului efectuat pentru aruncare. Aruncarea lansată se poate efectua prin lateral, dinainte spre înapoi, cu rotarea braţului, printre picioare. A.3 Aruncarea prin împingere – se execută în situaţii extreme, când un jucător pătruns în viteză spre semicercul de 6 m nu mai are timp să ducă mingea deasupra umărului. Astfel, el împinge mingea cu o mână sau cu două, din dreptul pieptului, a umărului sau de deasupra capului. Aceste execuţii tehnice nu pot avea forţă mare de aruncare, dar pot rezolva situaţia creată, surprinzând portarul pe picior greşit sau nepregătit pentru acest gen de aruncare. Procedeele de aruncare fiind în număr destul de mare (cca 6o) ne vom opri şi le vom studia mecanismele tehnice, doar la cele care sunt mai uzitate, eficiente şi indispensabile iniţieriiinstruirii studenţilor cursului de bază. Celelalte procedee de aruncare se pot studia din sursele bibliografice existente. B.1. Aruncarea la poartă de pe loc Mecanism tehnic • jucătorul este în poziţie înaltă de atac cu mingea ţinută în dreptul pieptului, picioarele apropiate, greutatea egal repartizată; • duce piciorul corespondent braţului de aruncare înapoi, trece greutatea pe el, coboară CGG, răsuceşte mult corpul spre dreapta; • începând mişcarea propriu-zisă de aruncare, jucătorul efectuează elanul de aruncare atât prin împingerea puternică în piciorului drept (dinapoi) cât şi prin mişcarea de tracţiune a braţului cu mingea dinspre înapoi spre înainte; • concomitent cu aceasta, trunchiul revine cu axa umerilor perpendiculară cu bara transversală; • braţul cu mingea execută acţiunea de “biciuire” a antebraţului, şi de presiune asupra mingii, trimiţând-o cu forţă spre poartă; 44
• trunchiul face o flexie înainte accelerând mişcarea braţului, iar greutatea trece pe piciorul din faţă. Braţul opus este ridicat la înălţimea umărului şi realizează împreună cu trunchiul şi piciorul din faţă poligonul de sprijin şi echilibrarea corpului. Greşeli de execuţie(la începători şi mai ales la fete) • pregătirea insuficientă a aruncării, adică: mingea nu depăşeşte umărul; cotul nu este ridicat; aruncarea efectuată prin împingere şi nu prin “biciuire”; • neacordarea importanţei cuvenite braţului opus, care se ţine coborât şi se balansează pe lângă corp, ceea ce duce la devierea de la direcţia de aruncare. Corpul se răsuceşte prea mult spre stângă diminuând forţa de aruncare şi provoacă unele greşeli de tehnică; • nu se coboară suficient CGG pentru a determina corpul, în momentul aruncării să împingă puternic dinapoi spre înainte provocând o undă, transmisă mai departe trunchiului şi braţului de aruncare; • braţul de efector nu-şi continuă acţiunea de înaintare după săvârşirea aruncării. Scopul aruncării • executarea aruncărilor de la 7 m; • executarea aruncărilor libere; • executarea aruncărilor de la margine şi de la colţ Metodica învăţării - se învaţă odată cu procedeele de prindere şi pasare; - se va insista pe mişcarea de extensie a corpului, după care se vor efectua aruncări cu amplitudine mai mare; - jocuri pentru copii: “Ocheşte ţinta”; “Mingea la turn”; “Între două focuri”. B.2 Aruncarea la poartă din alergare Mecanism tehnic • jucătorul, care este în pătrundere spre poartă, în plină viteză, prinde mingea pe piciorul drept; • efectuează un pas cu stângul, duce mâna cu minge deasupra umărului drept, pregătindu-şi aruncarea; • piciorul drept pendulează înainte, ia contact cu sol, preluând şi greutatea corpului; • braţul drept începe acum mişcarea de tracţiune, la care se adaugă şi impulsul dat de împingerea piciorului drept; • mingea este zvârlită, după ce i s-a imprimat direcţie şi înălţime din articulaţia pumnului şi degete în momentul în care piciorul stâng efectuează sprijinul anterior. Avantaje • ritmul mişcării picioarelor nu se schimbă; • alergarea poate fi continuată fără întrerupere; • axa umerilor atacantului rămâne aproape paralel cu linia porţii la execuţia aruncării, ceea ce face ca mingea să poată fi aruncată în orice moment şi în oricare dintre colţurile porţii; • viteza de zbor imprimată mingii, este destul de mare, pentru înscrierea de goluri şi de la distanţă. • nu sunt necesare elanuri suplimentare sau alte mişcări pregătitoare. Scopul aruncării - pentru a finaliza acţiunile de contraatac, executate în mare viteză şi în timp cât mai scurt. Metodica învăţării - pase în suveică în mare viteză; - la o poartă, suveică simplă cu pasă din alergare la un jucător fix, aşezat în poartă; 45
dribling cu prinderea mingii şi efectuarea unei pase la jucător fix; pasă – alergare – reprimire – aruncare la poartă din alergare; pase în doi din alergare în mare viteză – aruncare la poartă din alergare; pase cu schimb de locuri (doi sau trei jucători) cu finalizarea acţiunii de către cel mai bine plasat faţă de poartă; - pase în doi, în prezenţa adversarului la semicercul de 6m, aruncare la poartă din alergare. Indicaţii metodice: - după ce jucătorii şi-au însuşit procedeul tehnic de aruncare din alergare, se trece la executarea aruncării puternic, precis şi rapid, fără a încălca regulamentul( paşi, dublu dribling, călcarea semicercului); - se aruncă la început din faţa porţii, pe centru, apoi pe colţuri; - apoi se trece la primirea mingii de la coechipieri, efectuându-se un dribling, urmat de aruncare; - se măreşte treptat gradul de dificultate, incluzându-se un apărător pasiv, semiactiv, activ; - pentru a obţine siguranţă, precizie şi pentru educarea orientării jucătorului în momentul execuţiei, se vor face mai multe aruncări din diferite unghiuri, cu portar activ. Greşeli de execuţie: Mobilizarea excesivă pentru eliberarea unei forţe de aruncare mai mare decât este necesar duce la următoarele consecinţe: - lipsa coordonării mişcărilor; - crisparea corpului; - modificarea ritmului paşilor de aruncare; - oprirea din alergare; - aruncarea peste poartă; - scăparea mingii din mână; - abateri de la regulament -
B.3. Aruncările la poartă cu sprijin pe sol Caracteristicile grupei de aruncări • aruncările la poartă cu sprijin pe sol, sunt procedeele tehnice de aruncare care permit realizarea celei mai mari viteze iniţiale de zbor a mingii, în urma efectuării elanului de paşi adăugat, încrucişat sau săltat; • la acest elan al paşilor se adaugă şi forţa rezultată din împingerea succesivă a picioarelor cât şi din răsucirea puternică a trunchiului spre stânga. Rezultă o forţă puternică care se aplică asupra mingii; • braţul superior, care efectuează acţiunea de aruncare are o acceleraţie puternică realizată de mişcarea de frânare – împingere la nivelul picioarelor; • toate aruncările au faze de elan, în care corpul şi segmentele sale, se mişcă cu viteză uniformă sau accelerată; • apoi, picioarele înaintează, producând accelerarea mişcării, în timp ce partea superioară a corpului rămâne în urmă, astfel se realizarea faza pregătitoare a aruncării; • în faza de finalizare se produce o blocare a înaintării, prin frânarea pe piciorul stâng, concomitent cu transferul acceleraţiei cumulate, continuată de creşterea vitezei de execuţie a segmentelor superioare ale corpului. Această viteză este transmisă braţului de aruncare la care se adaugă şi mişcarea de trunchi, care execută o flexie puternică pe bazin, imprimând mingii o forţă mai mare. Aceste aruncări la poartă se utilizează pentru a crea surpriza fazei şi de a înscrie de la distanţă, printre apărători, atunci când portarul nu vede jucătorul cu minge. 46
În urma acestor caracteristici, ale grupei de aruncări din sprijin se poate face următoarea taxonomie: B.3.1.Aruncare la poartă cu paşi încrucişat înainte şi înapoia planului de înaintare B.3.2 Aruncare la poartă cu pas săltat B.3.3 Aruncare la poartă cu pas adăugat B.3.4 Aruncare la poartă pe lângă şold B.3.4 Aruncare la poartă pe lângă genunchi B.3.5 Aruncare la poartă cu înclinarea corpului – evitare B.3.6 Aruncare la poartă prin evitare urmată de plonjon
B.3.1. Aruncarea la poartă cu pas încrucişat Datorită structurii paşilor şi a planului a acţiune a braţului aruncător sunt cunoscute următoarele aruncări cu paşi încrucişaţi: înainte şi înapoi; cu aruncarea zvârlită efectuată de deasupra umărului, lateral de umăr, lateral de şold, lateral de genunchi sau razant cu solul. B.3.1.1 Aruncarea la poartă cu paşi încrucişaţi înainte Mecanism tehnic • jucătorul prinde mingea pe piciorul drept şi o asigură la piept; • efectuează un pas cu stângul, laba piciorului orientată puţin spre dreaptă; • trece greutatea pe piciorul stâng, efectuează încrucişarea printr-o uşoară săritură, cu piciorul drept peste cel stâng şi-l aşează pe sol cu vârful îndreptat mult spre dreapta; • trunchiul se răsuceşte în aceeaşi direcţie, odată cu ducerea braţului drept deasupra umărului; • apoi piciorul stâng efectuează un pas înainte, cu frânarea înaintării şi pregătirea mişcării finale de aruncare; • are loc împingerea puternică din piciorul drept, greutatea trece pe piciorul din faţă, iar braţul efectuează aruncarea zvârlită. Bazinul execută o retragere înapoi, în momentul în care braţul efectuează mişcarea de presiune asupra mingii, condiţionând traiectoria de zbor paralelă sau chiar mai coborâtă faţă de sol. Dacă bazinul ar efectua o mişcare de înaintare (ca la aruncarea suliţei) mingea ar căpăta traiectorie înaltă şi ar trece mult pe deasupra porţii. B.3.1.2.Aruncarea la poartă cu paşi încrucişaţi înapoi Această aruncare este utilizată când atacantul doreşte să-şi mărească unghiul de aruncare sau să evite un apărător. Pentru a susţine această manevră, jucătorul efectuează primii doi paşi, respectiv stângul-dreptul, cu un ritm mai alert, după care ultimul este mai lung şi mai lent, fixându-l pe sol, cu scopul de a frâna mişcarea de inerţie a corpului şi a transmite acceleraţia obţinută braţului de aruncare. Greşeli de execuţie - lipsa de sincronizare între efectuarea pasului încrucişat şi momentul pregătirii braţului pentru aruncare; - deschiderea prea mică a ultimului pas, atrage după sine imposibilitatea frânării prompte, dezechilibrarea cu tendinţa de cădere înainte, şi efectuarea aruncării pe un singur picior. - paşii nu se aşează pe aceeaşi linie dreaptă; - mâna stângă nu blochează şi nu realizează puncte de sprijin musculaturii angrenate în efortul final. Avantajele aruncării cu paşi încrucişaţi 47
• permite realizarea unor aruncări puternice de la distanţă; • mişcările pregătitoare ale aruncării por fi folosite în scop tactic, adică întreruperea elanului de aruncare şi continuarea aruncării la poartă printr-un alt procedeu (din săritură, de exemplu). • derutează apărătorii; • executarea rapidă a aruncării surprinde portarul nepregătit sau pe picior greşit; B.3.2. Aruncarea la poartă cu pas săltat Mecanism tehnic • jucătorul este în posesia mingii şi stă pe loc sau în uşoară deplasare spre poartă; • când se hotăreşte să arunce, trece greutatea corpului pe piciorul drept şi efectuează un pas săltat (o dublă bătaie pe piciorul drept); • la primul contact cu solul, pe piciorul drept, talpa este puţin orientată spre dreapta, urmând ca la pasul al doilea, vârful să se întoarcă complet spre dreapta; • în timpul acestei săltări, mingea se duce deasupra umărului drept; • pe ultimul pas, cu piciorul stâng înainte, se execută sprijinul şi blocarea înaintării, urmate de aruncarea puternică a mingii spre poartă. Avantajele aruncării: - viteza de zbor a mingii, rezultată în urma elanului de pas săltat, este suficient de mare pentru a putea înscrie goluri, de la distanţa de 8-10 m; - necesită un timp scurt de pregătire a elanului; - se poate arunca foarte repede şi prin surprindere la poartă. B.3.3. Aruncarea la poartă cu pas adăugat Mecanism tehnic: • jucătorul prinde mingea pe piciorul drept şi continuă deplasarea înainte, efectuând încă un pas cu stângul, cu laba piciorului orientată pe direcţia de înaintare; • următorul pas cu piciorul drept, pe care se începe şi mişcarea de pregătire a braţului pentru aruncare, se face numai până în dreptul piciorului stâng, vârful orientat tot pe direcţia deplasării; • apoi greutatea corpului este preluată de piciorul drept, în aşa fel încât să se mai poată efectua un pas cu stângul înainte; • în acest timp mingea a fost dusă înapoia umărului, iar mişcarea pregătitoare pentru aruncare a fost terminată; • piciorul drept împinge puternic în sus şi înainte, trecând greutatea corpului pe piciorul stâng, care blochează înaintarea; • trunchiul se flexează pe bazin, iar braţul drept acţionează asupra mingii, zvârlindo spre poartă. Dezavantajele aruncării: - viteza de zbor a mingii este mică; - axa umerilor este paralelă cu linia porţii, deci aruncarea se efectuează numai din elanul paşilor, din forţa muşchilor extensori ai spatelui la care se adaugă forţa explozivă a braţului aruncător; - poate fi efectuată cu eficacitate numai de jucătorii cu forţă mare de aruncare. Totuşi, această aruncare are un singur avantaj – acela că mingea poate fi trimisă cu uşurinţă în orice colţ al porţii; B.3.4. Aruncarea la poartă pe lângă şold Mecanism tehnic • jucătorul în posesie, poate efectua elan de pas săltat sau încrucişat; 48
• mingea este ţinută cu două mâini în dreptul pieptului, iar pe elanul paşilor este purtată cu mâna dreaptă în jos şi înapoia corpului, în ţinere prin apucare, deasupra umărului drept; • urmează mişcarea de blocare a înaintării prin efectuarea unui pas cu piciorul stâng, concomitent cu înclinarea exagerată a trunchiului spre dreaptă; • braţul cu mingea iese mult în lateral şi deasupra umărului, după care coboară lateral de şold şi efectuează aruncarea zvârlită, pe sub braţele apărătorului direct, la cca 1 m distanţă de la sol. B.3.5. Aruncarea la poartă pe lângă genunchi Mecanism tehnic Elanul aruncării poate fi constituit din paşi: săltat şi încrucişat • mingea este ţinută cu două mâini în dreptul pieptului; pe elanul pasului, este dusă înapoi şi în jos; • jucătorul execută o fandare adâncă pe piciorul stâng şi ridică mingea deasupra umărului; • în momentul zvârlirii mingii, corpul jucătorului este înclinat foarte mult pe partea braţului de aruncare, realizând o îngenunchere accentuată; • capul se apleacă pe braţul aruncător, cu privirea în direcţia porţii; • braţul efectuează mişcarea de “biciuire” şi aruncă mingea ţinută prin apucare, paralel cu solul; • echilibrarea corpului după aruncare, se face prin păşirea înainte cu piciorul drept. Avantajele aruncărilor la poartă din sprijin pe sol, de la şold şi de la genunchi: • fructificarea culoarelor dintre doi apărători, prin executarea rapidă şi neaşteptată a acestor aruncări; • timp scurt pentru pregătirea lor; • pot surveni în urma unei fente de aruncare din sprijin pe sol, cu mingea ţinută deasupra umărului; • plasamentul greşit al portarului şi efectul “surpriză” pe care-l au asupra acestuia. B.3.6. Aruncarea la poartă prin înclinarea corpului - evitare Mecanism tehnic • jucătorul în posesie, pătrunde spre poartă şi îşi efectuează elanul pregătitor aruncării (pas încrucişat sau săltat); • apoi pune piciorul stâng, lateral spre stânga, în afara direcţiei, blocând înaintarea; • concomitent cu sprijinul pe piciorul stâng, jucătorul începe mişcarea de aruncare, prin ducerea braţului cu minge, mult deasupra capului şi înclinarea trunchiului spre stânga; • aruncarea propriu-zisă, se efectuează în momentul în care trunchiul este îndoit spre stânga, acţiune care-i creează o poziţie avantajoasă faţă de adversarul direct; • picioarele pot fi amândouă în contact cu solul sau numai cel stâng. B.3.7. Aruncarea la poartă prin evitare urmată de plonjon Mecanism tehnic • jucătorul în posesie îşi efectuează elanul de paşi: încrucişat sau săltat, ca pentru o aruncare zvârlită de deasupra umărului; • blochează înaintarea cu piciorul stâng, printr-un pas lateral stânga şi trece greutatea pe el, înclină mult corpul lateral, stânga şi se lasă să cadă în această direcţie; • mingea este dusă deasupra capului, printr-o mişcare de rotaţie a braţului, înapoi pe lângă coapsă, mult deasupra capului; 49
• când trunchiul a ajuns aproape de orizontală şi în dezechilibrare spre stânga, braţul execută o zvârlire puternică a mingii, pe sub braţele apărătorului; • pentru a amortiza căderea laterală, după aruncare braţul stâng ia contact cu solul, apoi cel drept, urmat de o rulare pe partea laterală a corpului. Avantajele aruncărilor: - valorificarea culoarelor de aruncare, create de deplasarea apărătorilor prin mişcarea de translaţie; - deschiderea unghiurilor de aruncare şi surprinderea apărătorilor;
•
METODICA ÎNVĂŢĂRII ARUNCĂRILOR CU SPRIJIN PE SOL Exerciţii pregătitoare pentru învăţare: - din alergare obişnuită, se trece în alergare cu paşi încrucişaţi înainte, înapoi, cu pas săltat, cu pas schimbat sau adăugat; - acelaşi exerciţiu, cu imitarea mişcării de aruncare făcută cu braţul aruncător; - din mers, schimbarea pasului având mereu piciorul stâng în faţă - pentru dreptaci (şi invers pentru stângaci); - din mers, ridicarea braţului drept deasupra umărului pe timpul 1 al mişcării de schimbare a pasului; - acelaşi exerciţiu cu mingea ridicată deasupra umărului pe primul pas şi menţinută în ţinere echilibrată pe timpul aducerii piciorului drept lângă piciorul stâng şi al ducerii din nou a piciorului stâng în faţă; - acelaşi exerciţiu cu aruncarea mingii la perete; - acelaşi exerciţiu, cu elan de pas încrucişat; - acelaşi lucru, cu elan de pas săltat şi aruncarea mingii în perete; - aceleaşi exerciţii efectuate din alergare uşoară; - se vor efectua aruncări precedate de dribling, apoi pase în doi din alergare cu finalizare printr-o aruncare din sprijin; - pase la un jucător fix, alergare – reprimire – aruncare printr-un procedeu de aruncare din sprijin. Pentru aruncările din sprijin pe sol cu finalizare: de la şold şi de la genunchi propunem următoarea succesiune de exerciţii: - aruncare cu mingea de oină sau de tenis, cu elan de pas încrucişat sau săltat, ducând mâna lateral şi în jos pe lângă corp; - pasarea mingii, folosindu-se cele două procedee de pasare; - aruncare la perete, pe sub o sfoară sau fileu de volei, înălţat la cca 1 m de sol; - aruncare la poartă prin interiorul cutiilor de ladă de gimnastică, ridicate pe lat şi aşezate la o distanţă de 8-9 m de poartă; - aruncări la poartă pe lângă apărători pasivi, semiactivi şi activi; - joc cu temă. Aruncările la poartă cu evitare şi evitare urmată de plonjon au următoarea succesiune de exerciţii: A. Exerciţii pregătitoare pentru dezvoltarea forţei şi a mobilităţii articulare - rotări de braţe cu hantele mici în mâini; - din stând, cu piciorul drept în sprijin la scara fixă, cu trunchiul îndoit lateral spre stânga: exerciţii de imitare a aruncării, efectuate cu o minge de handbal, apoi cu o minge medicinală de 1 kg şi în final cu hantelă de 2-3 kg; - pendulări de picioare în diferite planuri; 50
-
fandări înainte-înapoi, lateral stânga-dreapta; genuflexiuni fără şi cu haltera pe umeri.
B. Exerciţii specifice - cu mingea în mână, pas cu dreptul, fandare stânga-uşoară (pentru înclinare) sau amplă (pentru evitare); aruncare, ieşire din aruncare cu pas înainte cu piciorul drept; - aceeaşi succesiune, la care se adaugă: primirea mingii – efectuarea pasului cu dreptul sau a unei sărituri duble pe piciorul drept şi aruncare din evitare; - exerciţii de aruncare prin evitare în prezenţa adversarului pasiv sau activ. B.4. Aruncarea la poartă din săritură Considerată cu 45 de ani în urmă drept o execuţie pretenţioasă, astăzi a devenit principala aruncare, cu grad ridicat de reuşită, în tentativa de a înscrie cât mai multe goluri în poarta adversă. Cauzele şi considerentele de ordin practic, care au dus la exploatarea şi perfecţionarea acestui procedeu de finalizare, au fost următoarele: - necesitatea executării cu eficacitate, a unor aruncări de la distanţă, peste apărătorii masivi, aşezaţi central; - nevoia de mărire a unghiului de aruncare, necesar în aruncările efectuare de pe extreme; - dorinţa de micşorare a distanţei faţă de poartă; - prelungirea timpului de aşteptare cu mingea în mână, pregătită deasupra umărului, pentru a specula mişcările portarului şi a arunca în funcţie de acesta. Clasificarea aruncării la poartă din săritură B.4.1 Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept B.4.2 Aruncarea la poartă de pe extrema stângă B.4.3 Aruncarea la poartă de pe extrema dreaptă B.4.1Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept Mecanism tehnic • Jucătorul - aflat în pătrundere spre semicercul de 9 m primeşte mingea sau o reţine din dribling, când efectuează un pas cu piciorul dreptul înainte; în această fază el are două posibilităţi: să facă un singur pas cu stângul înainte şi să arunce la poartă sau să execute un elan mai lung stâng –drept - stâng, dacă doreşte să-şi micşoreze distanţa dintre el şi poartă. În ambele situaţii, mecanismul tehnic este acelaşi şi cuprinde patru momente de execuţie: 1.Gruparea corpului şi bătaia puternică pe piciorul opus braţului aruncător. - piciorul de sprijin, cu genunchiul îndoit, după ce efectuează o rulare de la călcâi spre vârf, se întinde energic, determinând desprinderea şi avântarea corpului pe verticală. 2.Înălţarea corpului este determinată, atât de bătaia puternică a piciorului de sprijin, cât şi de pendularea piciorului din partea braţului aruncător. Acesta se ridică cu genunchiul îndoit, spre piept; Tot în această, a doua fază, se pregăteşte pentru aruncare şi mâna cu minge, ducându-se deasupra umărului; 3.Aruncarea propriu-zisă, este efectuată în timpul traiectorie ascendente sau descendente, fie în punctul maxim al înălţării. În acest moment întreaga musculatură a spatelui şi abdomenului se contractă pentru a fi puncte de sprijin, braţului efector. În timp ce, braţul opus, ridicat peste nivelul umărului, asigură echilibrarea corpului, iar piciorul pendulant efectuează o tracţiune în jos şi înapoi, mingea este aruncată cu putere înainte. 4.Amortizarea se execută pe piciorul de desprindere, iar la jucătorii cu o foarte bună înălţare, aterizarea se poate realiza şi pe două picioare. 51
Greşeli de execuţie - bătaia şi desprinderea slabe, determinate de poziţia corpului înaltă, de slaba participare a piciorului şi a braţelor în momentul acţiunii de desprindere; - mingea nu este dusă direct sus, în timp util, ci parcurge mai întâi distanţa până în dreptul şoldului drept apoi, urcă deasupra umărului. Această mişcare are ca şi consecinţă dezechilibrarea corpului şi compromite aruncarea; - pieptul şi bazinul nu sunt orientate spre poartă în momentul aruncării; - exploatarea ineficientă a musculaturii spatelui şi abdomenului, reflectată în aruncări imprecise şi lipsite de viteză şi forţă; - aterizarea pe piciorul din partea braţului de aruncare. Scopul aruncării: Este utilizată de către toţi jucătorii, indiferent de postul pe care evoluează, pentru a efectua aruncări la poartă de pe loc, din deplasare, de la semicerc sau de la semidistanţă. B.4.2..Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema stângă (dreptaci) Mecanism tehnic • jucătorul, aflat în pătrundere spre semicerc, primeşte mingea; • efectuează bătaia pe piciorul stâng şi duce mingea deasupra umărului drept; • direcţia săriturii, va fi oblică spre dreapta, faţă de linia porţii sau aproape paralelă linia ce delimitează spaţiul de poartă. Această traiectorie, îi dă posibilitatea atacantului, de a-şi mări unghiul de aruncare, acţiune favorizată şi de genunchiul drept, care se trage îndoit spre piept, pentru a lungi zborul efectuat deasupra semicercului; • braţul cu mingea, după ce a ajuns sus, efectuează mişcarea de aruncare din lateral de umăr, pe partea dreaptă, prin care se urmăreşte colţul lung al porţii sau efectuează o rotare a braţului şi aruncă prin evitare, pe lângă bara porţii, din partea lui de acţiune; • aterizarea se efectuează pe piciorul drept; • rol important în succesul aruncării îl are pasul sărit, care trebuie să fie cât mai lung şi orientat spre linia de 7m. B.4.3. Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema dreaptă (dreptaci) Mecanism tehnic Această aruncare poate fi descompusă în cinci faze: elanul, desprinderea, zborul cu pregătirea aruncării, aruncarea şi aterizarea. Elanul presupune: - găsirea unei viteze optime; - efectuarea alergării pentru a favoriza deschiderea unghiului de aruncare; - găsirea unui punct de sprijin solid pentru trecerea pe ultimul picior de sprijin (stâng). Desprinderea - efectuarea desprinderii trebuie să se realizeze cu maximum de forţă, prin împingerea pe piciorul de sprijin şi înălţarea genunchiului şi a braţului de aruncare. Zborul cu pregătirea aruncării presupune: - o săritură echilibrată; - aruncarea puternică a braţului şi fixarea umărului opus; - deschiderea superioară realizată prin schimbarea orientării axului trunchiului (răsucire). Aruncarea propriu-zisă - oferă posibilitatea de alegere a traiectoriei, în funcţie de observarea porţii; 52
-
are loc o acţiune completă a mişcării braţului de aruncare, de la umăr până în vârful degetelor; tot în acest moment începe şi aterizarea.
Aterizarea - se reia contactul cu solul, începând mişcarea cu piciorul stâng, apoi cu dreptul; - amortizarea căderii se va face cu ambele mâini; - încheierea acestei amortizări se continuă cu alunecarea pe sol, ventral spre linia de aruncări de la 7m. Deci, jucătorul pleacă lansat, oblic spre stânga, din apropierea liniei de poartă, în direcţia semicercului de 6 m, primeşte mingea în pătrundere spre semicerc şi efectuează bătaia şi desprinderea pe piciorul stâng, înclină mult trunchiul spre stânga şi duce mâna cu mingea, cu cotul ridicat, deasupra capului, spatele executa o extensie amplă cu scopul de a mări elanul şi implicit forţa de aruncare, iar aterizarea se face pe piciorul stâng, urmată sau nu, de o rostogolire. Metodica învăţării aruncărilor la poartă din săritură A. Exerciţii pregătitoare - pas săltat şi pas sărit - sărituri succesive pe acelaşi picior; - sărituri peste banca de gimnastică, mingi medicinale, cu bătaia şi aterizarea pe acelaşi picior; - sărituri pe piciorul de bătaie, cu imitarea aruncării. B. Exerciţii specifice - din stând, efectuarea elanului: stâng – drept - stâng – prinderea mingii – ducerea ei deasupra umărului – şi aruncarea ei în perete; - un dribling simplu – prinderea mingii – stâng – drept - strâng – aruncare; - dribling multiplu – prindere – stâng – drept – stâng – aruncare; - elan de 3 paşi – bătaie pe bancă de gimnastică cu piciorul stâng – aruncare la poartă din săritură; - idem cu bătaia efectuată înaintea băncii – trecere peste bancă – aruncare la poartă din săritură – aterizarea pe piciorul stâng; - pase în potcoavă, urmate de aruncare la poartă de pe centru – inter stânga – inter dreapta – extreme; - aruncare la poartă în prezenţa adversarului; - joc bilateral cu temă Indicaţii metodice Se vor întrebuinţa: - bănci de gimnastică, mingi medicinale pentru a determina jucătorii să efectueze cu înălţime şi amplitudine bătaia, desprinderea şi zborul pentru aruncare şi de a dispune de timpul necesar ducerii mingii deasupra umărului; - manechini, plase de volei, adversari activi pentru aruncarea propriu-zisă; - limitarea elanului, precizarea locului de bătaie şi a celui de aterizare – pentru desprinderea şi înălţarea corpului pe verticală; - aruncările din săritură se vor face în prezenţa adversarului, pentru a urmări punerea în practică a procedeelor de aruncare; - în jocul bilateral cu temă, să fie principalul mijloc de consolidare şi perfecţionare a procedeelor de aruncare la poartă. B.4.5. Aruncarea la poartă din plonjon Mecanism tehnic
53
-
-
-
-
jucătorul stă în poziţie fundamentală de atac, joasă, cu picioarele aşezate pe aceeaşi linie, depărtate la lăţimea umerilor, greutatea egal repartizată, cu mingea ţinută cu două mâini în dreptul pieptului; la momentul oportun, coboară CGG, se ridică pe vârfurile picioarelor, împinge gleznele înainte, concomitent cu ducerea mingii pe lângă şold, înapoi şi în sus; trunchiul se răsuceşte spre dreapta, arcuindu-se, iar bazinul este împins puternic înainte; greutatea cade în poligonul de susţinere; în acest moment, corpul atacantul formează un lanţ muscular întins ca un arc, care se va detensiona după efectuarea aruncării; mişcarea de eliberare a mingii, este precedată de o împingere energică a genunchilor şi a bazinului înainte, CGG cade în afara sprijinului, astfel încât, corpul va face un unghi de 450 faţă de sol şi realizează o undă propulsatoare, care trece peste corp şi se finalizează la nivelul braţului de aruncare. după aruncare, jucătorul efectuează o cădere înainte, amortizată de sprijinul palmelor pe sol sau de o rostogolire laterală, pe partea braţului de aruncare.
FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ VITEZA ARUNCĂRII DIN PLONJON - forţa braţului de aruncare; - acceleraţia produsă la nivelul braţului datorită căderii corpului înainte; - răsucirea trunchiului spre stânga, ajutat şi de braţul stâng; - lucrul energic al picioarelor (prin întinderea lor) simultan cu ducerea braţului cu mingea, deasupra umărului drept, începând aruncarea propriu-zisă. Utilizarea aruncării - executarea aruncărilor de la 7 m; - procedeu de aruncare necesar desfăşurării jocului pe postul de pivot. Greşeli de execuţie - (începători) - poziţie înaltă; - corpul nu este în extensie şi nu realizează unitatea de acţiune a segmentelor lui; - preocuparea de a amortiza căderea şi mai puţin de a efectua aruncarea la poartă; - genunchii nu sunt împinşi înainte, iar corpul nu este “dezechilibrat” în momentul pregătitor; - contactul cu solul după aruncare, este dur prin faptul că se ia cu genunchii, în loc ca ei să fie întinşi, iar amortizarea să se facă pe palme. Clasificarea aruncărilor din plonjon După deplasarea pe care o execută jucătorul: - aruncare din plonjon de pe loc - aruncare din plonjon cu elan de 1 pas sau de 2 paşi După impulsia picioarelor: - aruncare din plonjon fără săritură - aruncare din plonjon precedată de săritură După planul de acţiune a corpului şi modalitatea amortizării şocului: - aruncare din plonjon cu cădere înainte - aruncare din plonjon cu cădere laterală Metodica învăţării A. Exerciţii pregătitoare - exerciţii pentru întărirea musculaturii braţelor, abdomenului, trunchiului - rostogoliri înainte, înapoi, pe un umăr, pe spate - căderi înainte pe braţe cu amortizare: pe un plan în unghi de 45, apoi din sprijin pe genunchi, din ghemuit, din stând 54
B. Exerciţii specifice - pe perechi – faţă în faţă – aşezaţi pe genunchi – distanţa de 3 m, cu o minge medicinală. Ducerea mingii deasupra umărului, odată cu împingerea bazinului înainte. Se dezechilibrează corpul prin înclinarea lui spre înainte şi se aruncă mingea coechipierului la momentul oportun. După aruncare se face rularea pe coapsă şi amortizarea pe palme. - aceeaşi mişcare se efectuează din stând - se aşează apoi pe semicerc, cu mingea în mână, efectuează unul din paşii pivotului şi aruncă la poartă din plonjon - joc bilateral cu temă Pentru a realiza această aruncare, dintr-o poziţie avantajoasă faţă de poartă, cu pregătirea necesară în vederea susţinerii unei acţiuni sau pentru o demarcare decisivă a jucătorului de semicerc, se aplică o succesiune de paşi de elan, denumiţi în literatură de specialitate paşi pivotului. Aceşti paşi sunt în număr de 4 şi sunt aplicaţi în funcţie de dispunerea adversarului direct, în raport cu atacantul, faţă de poarta adversă. Pasul nr. 1 • jucătorul este aşezat cu umărul stâng spre poartă, cu spatele spre adversar; primeşte mingea, efectuează un pas scurt cu piciorul stâng înainte, cu laba piciorului aşezată paralel cu semicercul (pentru a nu-l călca în timpul aruncării). Momentul pasului înainte coincide cu bătaia, desprinderea şi avântarea corpului înainte şi deasupra semicercului. Poate finaliza aruncare din săritură, din plonjon sau din săritură cu plonjon. Pasul nr. 2 • jucătorul este aşezat cu umărul drept spre poartă, cu spatele spre adversarul direct; primeşte mingea, efectuează un pas mic cu dreptul, orientându-se spre poartă, apoi încă unul cu piciorul stâng, cu laba paralelă cu semicercul, pentru a ajunge cu faţa spre poartă. Trece greutatea pe piciorul stâng şi se avântă deasupra semicercului, înclinând corpul spre stânga, pentru a se depărta de adversar şi a efectua aruncarea. Pasul nr. 3 • jucătorul este aşezat cu umărul stâng, spre poartă, cu faţă la adversarul direct; primeşte mingea, face un pas cu piciorul drept înapoi şi în interior (reper poarta adversă), apoi cu piciorul stâng face un pas lateral, întorcându-şi umerii, bazinul şi faţă spre poartă şi aruncă din plonjon. Pasul nr. 4 • jucătorul este aşezat cu umărul drept spre poartă şi cu adversarul în faţa sa; primeşte mingea din partea stângă, efectuează o pivotare pe piciorul stâng, întorcându-se cu faţa spre poartă. Păşeşte cu piciorul drept lateral, trecând greutatea pe el. Efectuează bătaia pe piciorul drept şi aruncă din plonjon. Cu ajutorul procedeelor şi elementelor tehnice de atac, perfecţionate până la automatism se poate trece la iniţierea şi instruirea jucătorilor în tainele tacticii individuale şi colective de joc în atac.
Întrebări recapitulative: 1. Care sunt criteriile principalele care stau la baza clasificării procedeelor de aruncare la poartă 2. Alegeţi o aruncare la poartă din sprijin pe sol şi una din săritură şi descrieţi mecanismul tehnic, principalele mijloace de instruire şi greşelile de execuţie
55
CURSUL 4 III. ELEMENTE ŞI PROCEDEE TEHNICE SPECIFICE JOCULUI DE APĂRARE Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Clasificarea tehnicii jocului de apărare 2. Principalele mijloace de instruire 3. Conţinutul şi metodica instruirii jocului portarului
Apărătorul, cu un număr redus de elemente şi procedee tehnice pe care le are la dispoziţie, trebuie să facă faţă şi să rezolve cu succes numeroasele situaţii de atac ale adversarilor. Cu toate că sunt puţine, aceste procedee tehnice perfecţionate până la măiestrie şi aplicate oportun cu situaţia tactică, fac posibile: întreruperea şi dezorganizarea atacului, blocarea aruncărilor şi a pătrunderilor jucătorilor spre poartă, provocarea greşelilor tehnico-tactice la nivelul echipei aflate în atac, putând determina, întrarea echipei în posesia mingii. Dar, nu numai stăpânirea perfectă a procedeelor tehnice determină reuşita unei bune apărări, ci mai ales capacitatea motrică a apărătorului. Înţelegem prin capacitatea motrică, “ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite, prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”(Terminologia EFS, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1978). Adaptând definiţia la specificul disciplinei noastre, putem spune ca această capacitate motrică cuprinde priceperi şi deprinderi motrice, determinate de nivelul dezvoltării calităţilor motrice de bază, de indicii morfo-funcţionali, de procesele psihice şi biochimice. La acestea se adaugă pregătirea tehnico-tactică specifică şi experienţa de joc, realizându-se astfel un tot unitar, 56
cu ajutorul căruia, apărătorul trebuie să rezolve diverse sarcini de joc, cum ar fi: marcarea unui jucător fără minge, marcarea unui jucător cu minge, deplasarea într-o zonă a apărării, rămasă liberă, efectuarea unui blocaj individual(de minge sau jucător), lupta pentru obţinerea mingii etc. Pentru a le rezolva, jucătorii trebuie să efectueze elementele şi procedeele tehnice: 1. Poziţia fundamentală; 2. Mişcarea în teren pentru apărare; 3. Atacarea adversarului cu corpul; 4. Blocarea mingilor aruncate la poartă; 5. Scoaterea mingii de la adversar. II.4.1 POZIŢIA FUNDAMENTALĂ DE APĂRARE - Mecanism tehnic, particularităţi, avantaje, greşeli de execuţie, metodica învăţării. Mecanism tehnic • jucătorul adoptă o poziţie echilibrată, relaxată a corpului poziţie care-I permite efectuarea cu uşurinţă a oricărei mişcări cerută de situaţia tactică de joc (săritură pentru blocarea mingii, ieşirea oportună la adversarul cu mingea etc); • picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, genunchii uşor îndoiţi, tălpile orientate cu vârfurile înainte, greutatea egal repartizată pe ambele picioare; • trunchiul înclinat spre înainte cu spatele rotunjit; • braţele sunt lateral, îndoite din articulaţiile coatelor; • capul şi privirea spre adversarul cu mingea sau spre coechipierul care este în opoziţie cu un adversar. Particularităţi În funcţie de intenţiile atacantului, de poziţia lui faţă de poartă, de distanţa dintre el şi atacantul cu sau fără minge, apărătorul adoptă una dintre cele trei forme ale poziţiei fundamentale – înaltă când atacul se desfăşoară în partea opusă a terenului, sau când se încearcă o aruncare la poartă din săritură peste apărători - medie când atacantul se apropie de zona pe care o apără şi – joasă când apărătorul este în luptă directă cu adversarul direct care încearcă o pătrundere sau o angajare a unui coechipier. Legând aceste poziţii de tactica jocului de apărare putem să asociem formele poziţiei fundamentale cu cele ale marcajului. Astfel, vom avea marcaj la supraveghere (medie sau înaltă) când mingea se află la adversarul din apropierea imediată zonei de teren pe care o apără, dar intenţiile lui nu sunt agresive, marcaj strâns (joasă sau medie) când se încearcă o pătrundere sau o acţiune periculoasă spre poartă cu finalizare sau angajarea unui jucător de semicerc, ori pentru a realiza o intercepţie a mingii. Avantaje Adoptarea unei poziţii optime oferă avantaje multiple pentru o intervenţie oportună în situaţia tactică concretă. Astfel, ea scurtează timpul necesar pregătirii intervenţiei şi deplasării dacă este adoptată şi menţinută în timp util; realizează surprinderea atacanţilor prin ieşirea bruscă la intercepţia mingii; închiderea la timp a pătrunderilor prin deplasări scurte şi rapide spre coechipierul învecinat; asigură deplasarea în timp util spre un coechipier aflat în luptă cu un adversar periculos; asigură deplasarea spre o zonă învecinată pentru a acorda ajutor, pentru a suplini un coechipier ieşit la blocarea unui atacant în posesia mingii şi care încearcă o aruncare la poartă. Greşeli de execuţie sunt frecvente mai ales la începători. Aceste pot fi următoarele: - picioarele prea mult sau prea puţin depărtate; - poziţia corpului prea rigidă; - deplasările în poziţie fundamentală se realizează cu oscilaţii mari pe verticală ale CGG; - braţele nu sunt pregătite pentru a para o eventuală aruncare sau a bloca o încercare de pătrundere spre poartă; 57
datorită unei slabe dezvoltări ale grupelor musculare la nivelul membrelor inferioare, nu au capacitatea fizică de a menţine mai mult timp această poziţie. Metodica învăţării - explicaţie, demonstraţia nemijlocită a profesorului sau unui elev iniţiat deja în tehnica acestui joc; - din stând, luarea poziţiei la semnal propriu şi corectarea eventualelor greşeli de atitudine; - din mers, din alergare, după efectuarea altor acţiuni motrice (sărituri, ghemuiri, genuflexiuni) luarea poziţiei fundamentale sub toate formele ei, la semnal propriu sau al profesorului şi corectarea ei; - deplasarea jucătorului pe un traseu marcat, respectând aplicarea formele indicate (înaltă, medie, joasă); - deplasarea pe semicercul de 6m la dus şi întoarcerea la locul iniţial pe semicercul de 9m utilizând şi menţinând poziţia fundamentală cu toate formele ei; - deplasarea jucătorilor pe semicercul de 6m cu ieşirea şi retragerea pe semicerc, utilizând pentru deplasare paşii adăugaţi lateral, iar pentru ieşirea la adversar – alergarea efectuată cu mare viteză; - jocuri în perechi: “Jocul umbrelor”; “Jocul în oglindă”; “Leapşa cu atingerea gleznelor” etc. -
II.4.2 MIŞCAREA ÎN TEREN SPECIFICĂ APĂRĂTORULUI Procedeele tehnice prin care un jucător din apărare îşi desfăşoară activitatea sunt similare celor din atac. Pe lângă aceste apărătorul mai întrebuinţează următoarele procedee specifice fazei de apărare. Aceste sunt: - deplasare lateral, înainte, înapoi, în diagonală spre stânga, în diagonală spre stânga sau spre dreapta, înapoi cu paşi rapizi; - deplasarea înainte şi înapoi prin structuri diferiţi de paşi; - mişcări speciale ale braţelor, independente de activitatea picioarelor: sus, jos, lateral, dreapta, stânga etc. - sărituri pe două picioare pentru a bloca aruncările la poartă. Din această enumerare de acţiuni reiese că jucătorii aplică aceste operaţii în faza de apărare, contrar mersului şi a alergării, specifice atacului. Înainte de a trece la instruirea sportivului în tehnica specifică deplasărilor în teren, trebuie să cunoaştem structura şi grupele musculare participante în acest gen de efort. Astfel, pentru efectuarea mişcărilor laterale, în diagonală, înainte şi înapoi se solicită grupa muşchilor adductori şi abductori ai articulaţiei coxo-femurale. Adductorii (m. pectineu, m. adductor lung, m. adductor scurt, m. marele adductor, m.dret inter-gracilis) care sunt solicitaţi în acest gen de deplasare, formează marele strat muscular, pe partea interioară a coapsei. Grupul muşchilor adductori se întinde de la pubis la ischion, spre latura interioară a femurului. Muşchiul drept intern (gracilis) se inserează cu tendonul lung pe latura interioară a tibiei, fiind şi flexor al genunchiului. Acţionând unitar, aceşti muşchi determină apropierea picioarelor. Abductorii sunt reprezentaţi de 3 muşchi: gluteul mic, gluteul mijlociu – care se întind în formă de evantai de la suprafeţele exterioare ale osului iliac spre trohanterul mare, determinând ridicarea laterală a femurului, deci de depărtare a picioarelor, şi m. tensor al fasciei late, care se întinde de la spina iliacă antero-superioară pe latura exterioară a coapsei până la zona anterioară a tibiei şi care participă şi el la ridicarea laterală a coapsei. Muşchii adductori şi abductori ai articulaţiei coxo-femurale sunt participanţi în diversele mişcări, realizate de apărători, mai ales la deplasarea laterală sau laterală în diagonală. De calitatea şi capacitatea lor depind execuţiile elastice şi rapide ale acestor mişcări şi controlează doar mişcările de alergare (viteză şi rezistenţă) în plan sagital. În efortul cu intensitate variată, ei 58
susţin şi menţin bazinul şi trunchiul în echilibru. Ca urmare a acţiunilor făcute de aceşti muşchi, jucătorul poate să efectueze combinaţii din mişcările de bază ale jocului. Exemplificăm cu următoarele combinaţii: • a)după mişcarea laterală urmează paşi mari alunecaţi, scurţi şi rapizi: – înainte, în diagonală, spre stânga sau spre dreapta; înapoi; în diagonală, la stânga sau la dreaptaînapoi. • b)după mişcarea înainte, urmează paşi alunecaţi, scurţi şi rapizi: – înapoi; în diagonală, la stânga sau la dreapta-înapoi; lateral, la stânga sau dreapta. • c)după mişcarea în diagonală urmează paşi alunecaţi, scurţi şi rapizi: - înapoi, în diagonală la stângă sau la dreapta-înapoi. Legăturile dintre paşii alunecaţi înainte sau în diagonală înainte şi mişcarea laterală, care trebuie să se efectueze, se aplică mai ales, în timpul jocului, atunci când atacantul încearcă, după o fentă de aruncare la poartă, să pătrundă în alergare spre poartă. În acel moment apărătorul nu reuşeşte să aibă o pornire rapidă spre înainte după ce a efectuat deplasarea laterală. Mişcarea de urmărire este întârziată, iar apărătorul foloseşte mâinile pentru a opri înaintarea atacantului, ceea ce se soldează cu un fault “tactic” sau unul dur. Pentru a preîntâmpina brutalitatea acestor intervenţii, antrenorul trebuie să elaboreze structuri de exerciţii care să îmbunătăţească forţa picioarelor şi în acelaşi timp să eficientizeze deplasarea apărătorului. Metodica învăţării - jocuri pentru începători cu temă pentru mişcarea în teren: “De-a prinselea”; “Leapşa pe perechi”; “Jocul cu umbra”; “Săritura din cerc în cerc”; “Urmăreşte-ţi partenerul pe tot terenul” etc. - alergare cu efectuarea de piruete spre stânga şi spre dreapta şi continuarea alergării; - alergare de viteză cu pornire din diferite poziţii (cu spatele la direcţia de alergare, din ghemuit, din şezând, din culcat cu faţă în jos, din sprijin culcat etc.); - din poziţie fundamentală deplasări cu paşi adăugaţi spre stânga şi spre dreapta; la semnal sonor sau vizual alergare de viteză până la un punct dinainte stabilit; - din poziţie fundamentală deplasări cu paşi adăugaţi spre stânga şi spre dreapta; la semnal sonor sau vizual alergare de viteză până la un punct dinainte stabilit; apoi întoarcere cu spatele şi efectuarea alergării - pe perechi, joc în oglindă; - aşezarea pe semicerc şi deplasare cu paşi adăugaţi până în apropierea liniei de poartă; - aşezarea pe semicercul de 6m şi deplasare în “T”; - deplasări cu paşi adăugaţi între cele două semicercuri: zig-zag şi lateral. II.4.3. ATACAREA ADVERSARULUI CU CORPUL Mecanism tehnic Apărătorul aflat în mişcare pe semicercul de 6m se va deplasa înainte la adversarul direct şi-l va ataca cu corpul cu intenţia de a evita libertatea de acţiune şi colaborare cu coechipierii acestuia. Apărătorul va alege momentul oportun de acţiune, acesta coincizând cu prinderea sau imediat după prinderea mingii. Când mingea a fost pasată, apărătorul se retrage în dispozitivul defensiv. Dacă apărătorul este un jucător robust regulamentul de joc îi permite să-şi folosească forţa fizică pentru a opri pătrunderea adversarului spre semicercul de 6m sau spre poartă, precum şi pentru împiedicarea unei circulaţii libere de jucători. Greşeli de execuţie Lipsa unei instruiri tehnice temeinice cât şi forţa fizică mare folosită incorect sunt de cele mai multe sancţionate de arbitrii cu aruncări în funcţie de gravitatea abaterii. Cele mai multe greşeli săvârşite sunt: lovirea atacantului în loc de împingere, îmbrâncirea atacantului provocând acestuia un şoc violent, intervenţii dure care duc la dezechilibrări şi chiar la căderea atacantului. 59
Metodica învăţării - pe perechi – lupta cocoşilor; - pe perechi – atacantul aleargă paralel cu semicercul, apărătorul caută să-l împingă cu pieptul spre linia de 9m ; - pe perechi atacantul cu mingea la 9m face o fentă şi încearcă să pătrundă, apărătorul iese de pe semicerc şi îi barează drumul; - 4 x 4 – atacanţii pe semicercul de 9m îşi pasează rar mingea, apărătorul iese în faţă şi va ataca cu corpul pe cel cu mingea. II.4.4. BLOCAREA MINGILOR ARUNCATE LA POARTĂ Mecanism tehnic Acest procedeu tehnic se aplică în cazurile în care apărătorul nu au avut suficient timp pentru a ieşi la adversarul cu minge pentru a-l bloca cu corpul sau pentru a-i bloca braţul de aruncare. În acest caz, apărătorul încearcă să-şi interpună oricare dintre părţile corpului pe traiectoria probabilă a mingii. Posibilităţile de aruncare la poartă fiind multiple şi blocarea aruncărilor la poartă se poate efectua prin mai multe procedee. Acestea ar fi: • blocarea mingilor în lateral - indiferent de procedeul de finalizare – este următorul: jucătorul apărător aflat în poziţie fundamentală duce un braţ (dinspre minge) în lateral sau oblic sus – jos, iar cu celălalt îşi protejează faţă la o eventuală aruncare mai înaltă. La ambele palme degetele sunt apropiate şi încordate, pentru a putea respinge mingea. • blocarea mingilor înalte – se poate realiza individual sau cu participarea a doi, trei jucători, de pe loc sau după o săritură cu desprindere pe unul sau ambele picioare. Cei care efectuează blocarea aruncării au braţele ridicate în sus şi întinse, cu degetele apropiate şi contractate pentru a putea opri mingea sau pentru a atenua forţa aruncării, uşurând astfel intervenţia portarului. Pentru a contracara aruncarea prin evitarea blocajului, apărătorii trebuie să urmărească braţul aruncător şi să se poziţioneze astfel încât să stopeze acţiunea. • blocarea aruncărilor joase – mingile aruncate la nivelul genunchilor sau a celor razante cu solul se apără astfel: apărătorul adoptă o poziţie fundamentală medie şi realizează în prima fază o fandare adâncă spre partea aruncării, ducând şi braţul de pe aceeaşi parte, încercând să oprească sau să devieze mingea. Dacă mingea este lovită cu orice partea a piciorului de la genunchi în jos, se aruncare liberă pentru echipa aflată în atac. După oricare dintre modalităţile de blocare ale mingii, apărătorul trebuie să fie preocupat de intrarea în posesia mingii. Greşeli de execuţie - membrele superioare nu au palmele rigide şi nu sunt interpuse pe traiectoria mingii; - o poziţie inadecvată a corpului atrage după sine reacţie întârziată de blocare a aruncării; - nu se urmăresc cu atenţie mişcările pregătitoare ale adversarului şi prin urmare apărătorul este surprins nepregătit; - chiar dacă a reuşit blocarea aruncării, apărătorul nu urmăreşte ricoşarea mingii şi ratează recuperarea ei; - reacţia întârziată pentru efectuarea desprinderii în vederea blocării aruncării din săritură. Metodica învăţării - individual, uşoare sărituri şi imitarea blocării mingilor înalte; - pe perechi, în faţa porţii: atacantul cu mingea ţinută prin apucare; va imita aruncarea mingii, sau punctează cu aceasta sus, jos, lateral; apărătorul aflat la 1m va duce braţele şi palmele în funcţie de locul mingii;
60
-
pe perechi, blocarea mingilor aruncate din mişcare continuă. Se va da atenţie intrării în blocare, iar respingerea mingii să fie orientată spre coechipier; doi apărători blochează mingile aruncate succesiv de mai mulţi atacanţi, iar apărătorii efectuează deplasări rapide prin paşi adăugaţi pentru a ajunge în dreptul atacanţilor, sar sau fandează ducând braţele pe traiectoria mingii.
II.4.5. SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR Este un element tehnic pretenţios, care solicită multă agilitate şi precizie în efectuarea lui şi se concretizează prin mai multe procedee tehnice: 5.1. Scoaterea mingii din dribling – procedeu tehnic aplicat ori de câte ori atacantul efectuează dribling - pentru a se deplasa pe contraatac sau - în încercarea lui de a aplica depăşirea apărătorului. Scoaterea mingii se poate face cu atac din spate, din lateral sau din faţă. În toate situaţiile apărătorul încearcă să interpună palma în traiectoria mingii – imediat după ricoşarea acesteia de pe sol şi palma atacantului. Dacă nu poate reţine mingea, apărătorul o va devia spre un coechipier sau spre o zonă liberă de unde o va recupera în momentele următoare. Deci, mingea poate fi preluată din dribling, prinsă sau deviată către un coechipier. Un rol important îl joacă acţionarea promptă şi hotărâtă a apărătorului. 5.2. Scoaterea mingii din ţinere echilibrată este un procedeu tehnic de deposedare cu un risc mai mare de penalizare. Acest fapt este datorat momentului de intervenţie care nu în totdeauna reuşeşte, iar pedepsirea acestei nereuşite poate porni de la o simplă aruncare liberă şi până la aruncare de la 7 m sau chiar sancţionarea cu eliminare temporară. Adversarul fiind în posesia mingii ţine mingea prin echilibrare, deasupra umărului, iar adversarul său se află lateral sau în spatele acestuia. Atacul asupra mingii se va efectua cu o mână, cu palma deschisă, iar intervenţia trebuie să se realizeze pe momentul pregătirii aruncării. 5.3. Scoaterea mingii prin intercepţie – este un procedeu care realizează surprinderea adversarului prin anticiparea intenţiilor şi acţiunilor lui. Această acţiune se încununează de succes dacă mişcările apărătorului sunt rapide şi pe traiectoria mingii. Astfel, sesizând intenţia de pasă apărătorul va ţâşni în direcţia celui cărei îi este adresată mingea şi o va prinde înainte ca acesta să poată interveni. A încerca o intercepţie înseamnă a risca ieşirea din defensivă şi a face vulnerabilă acea zonă de teren, prin care se poate efectua mai uşor o pătrundere sau o angajare decisiv. IV. TEHNICA PORTARULUI În jocurile sportive, unde finalizarea se efectuează prin şut sau aruncare la poartă, portarul are un rol deosebit de important pentru echilibrarea forţelor în teren. Şi pe seama lui se pot pune rezultatele obţinute de echipă. Astfel, calităţile fizice, tehnico-tactice şi psihice, siguranţa intervenţiilor, curajul şi spiritul de echipă, influenţează pozitiv starea de spirit a jucătorilor, dându-le mai multă îndrăzneală în susţinerea fazelor de joc. În cadrul echipei portarul deţine un loc special. Acest statut decurge din prevederile regulamentului, care încă de la începuturile jocului de handbal au făcut distincţie clară între cele două compartimente: jucătorii de câmp şi portar. Diferenţele între cele două compartimente sunt determinate de conţinutul tehnico-tactic specific lui şi de regulile de joc pe care trebuie să le aplice. În primul rând, jocul portarului se deosebeşte prin modul particular de participare la joc şi faţă de jucătorii de câmp apar elemente tehnice fundamental diferite. Acest specific este determinat de modalităţile de intervenţie a portarului la multitudinea de aruncări, el reprezentând elementul care se interpune între minge şi poartă, împiedicând marcarea golurilor. Din acest fapt decurg şi modalităţile de selecţie şi de pregătire, care se aplică diferit jucătorilor care evoluează pe postul de portar faţă de cei de câmp. Tipul de portar, care să răspundă cerinţelor tot mari, emise de tendinţele evoluţiei pe plan mondial a jocului, necesită o pregătire severă şi un interval 61
destul de mare de timp. În acest scop, sunt capitale următoarele însuşiri pe care antrenorul trebuie să le urmărească în munca de selecţie a viitorului portar. • Din punct de vedere somatic este necesar să amintim importanţă pe care o reprezintă dezvoltarea fizică (talia, statura etc.) a jucătorului. Tipul înalt, cu braţe lungi, deschiderea mare a palmei, cu diametrul biacromial mare, iar cel bitrohanterian mic sunt avantajaţi pentru acest post, deoarece el acoperă mult mai bine suprafaţa porţii cu economie de mişcări şi de efort. • Din punct de vedere motric, portarul trebuie să posede, prioritar altor calităţi, viteză de reacţie, viteză în regim de forţă, îndemânare generală şi specifică, simţul echilibrului şi al coordonării, controlul fin al mişcărilor, mobilitate la nivelul articulaţiilor coxo-femurală şi supleţe. • Din punct de vedere psihic, calitatea dominantă trebuie să fie curajul, lângă care se alătură şi spiritul de sacrificiu, în el punându-se toate speranţele de rezolvare favorabilă a unei situaţii critice, în momentele în care apărarea este depăşită. Portarul având o mare răspundere şi fiind supus unor îndelungate solicitări de ordin psihic trebuie să aibă tăria să le depăşească şi să se mobilizeze pe întreg parcursul jocului. Controlul asupra mingii şi încordarea psihică necesară observării acţiunilor adversarilor de pe terenul de joc, intervenţia lui în scopul apărării cât mai multor mingi aruncate spre poartă sunt principalele sarcini care sunt atribuite postului de portar. Jucătorul care evoluează pe acest post, joacă un rol esenţial, determinând proporţional cu evoluţia lui, (dar nu numai al lui) succesul sau eşecul echipei sale. Toate acţiunile portarului se pot împărţi în acţiuni de atac şi acţiuni de apărare. Declanşarea contraatacului sau marcarea directă a unui gol, când portarul advers se află mult înaintea porţii sunt acţiuni de atac fundamentale menite să determine încordarea maximă a atenţiei adversarilor. Pregătirea tehnică a portarului este de lungă durată şi parcurge un drum anevoios, care presupune o muncă răbdătoare şi o pregătire ireproşabilă din partea antrenorului. De aceea statutul portarului în cadrul echipei este decisiv, de el depinzând rezultatele echipei şi în performanţele ulterioare ale echipei. Conţinutul tehnic al postului cuprinde: • poziţia fundamentală • deplasarea în poartă • prinderea mingii • respingerea mingii cu braţele şi cu picioarele • mişcările înşelătoare • degajarea mingii • POZIŢIA FUNDAMENTALĂ este adoptată de către portar pentru a putea bloca o mingea aruncată spre spaţiul porţii, în oricare dintre momentele jocului. Ea diferă în funcţie de locul de acţiune al atacantului cu minge, adică cea pentru apărarea aruncărilor de pe centrul porţii diferă de cea adoptată pentru aruncările din unghiuri. Poziţia fundamentală iniţială sau de bază, adoptată în rezolvarea situaţiei de joc este aceea care îi permite portarului să se deplaseze în oricare parte a porţii într-un timp cât mai scurt şi cu cea mai mare eficienţă. Astfel, el trebuie să adopte o anumită poziţie fundamentală pentru aruncările efectuate pe *centrul porţii şi o altă poziţie pentru a interveni cu succes la mingile aruncate din **zonele laterale ale terenului. *Când apără mingile care vin pe centrul porţii, poziţia fundamentală adoptată are următoarele caracteristici: - portarul, cu o suprafaţă de sprijin corespunzătoare, este ieşit la 30-40 cm înaintea liniei de poartă, cu picioarele uşor depărtate, cu vârfurile îndreptate spre în afară, genunchii relativ îndoiţi, cu segmentele uşor flexate din 62
articulaţiile gleznelor, genunchilor şi coxo-femurală, cu spatele rotunjit uşor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare şi accentuată pe partea anterioară a labelor picioarelor; - braţele sunt ridicate la nivelul umerilor şi poziţionate lateral, astfel încât să formeze un unghi drept cu trunchiul, iar antebraţele ridicate la verticală, făcând un unghi obtuz împreună cu braţele. Palmele privesc spre teren cu degetele întinse şi răsfirate. - capul este ridicat cu privirea îndreptată spre minge. **Pentru apărarea mingilor aruncate din zonele laterale ale terenului portarul se deplasează spre stâlpul porţii de pe partea de acţiune a atacantului cu minge. Poziţia caracteristică este următoarea: - braţul de lângă bara porţii este întins în sus pentru a acoperi colţul porţii şi în acelaşi timp pentru a-şi proteja faţa de o eventuală aruncare spre figura portarului; - picioarele sunt mult mai apropiate şi cu genunchii ceva mai întinşi, pentru a nu da posibilitate atacantului să-l pună într-o postură mai puţin plăcută, aceea de ai strecura mingea în poartă printre picioare; - greutatea corpului este repartizată mai mult pe piciorul dinspre stâlpul porţii, facilitând libertatea de mişcare a celuilalt, în vederea intervenţiei cât mai rapide în direcţia mingii la o aruncare spre colţul lung; - braţul dinspre centrul porţii este îndoit din articulaţia cotului şi cu antebraţul dus lateral, pregătit pentru a interveni la mingile aruncate spre colţul lung. Pentru a micşora unghiul de aruncare al adversarului, portarul poate ieşi în întâmpinarea mingii, plasându-se mereu pe linia imaginară care uneşte mingea cu centrul porţii. •
DEPLASAREA ÎN POARTĂ. Deplasarea în spaţiul de poartă, de la o bară verticală la cealaltă se realizează sub forma unui arc de cerc, iar pe întregul parcursul al deplasării se menţine poziţia fundamentală, corespunzătoare cu situaţia concretă de joc. Portarul se mişcă permanent în poartă, în concordanţă cu circulaţia mingii şi în funcţie de aceasta adoptând poziţia fundamentală cea mai eficientă. Menţinând poziţia fundamentală, el se deplasează eliptic în spaţiul de poartă, încercând să anticipeze eventuala traiectorie a mingii. Mişcările pe care le efectuează portarul îi sunt caracteristici lui, datorită şi faptului că este în permanentă căutare de plasament care să-i favorizeze intervenţiile. Din poziţie fundamentală portarul se poate deplasa la dreapta, la stânga sau să înainteze. El utilizează paşii adăugaţi pentru a executa deplasările în spaţiul de poartă. Laba piciorului aflat în deplasare trebuie să alunece pe podea, pentru a nu da ocazie atacantului să-l surprindă pe portar cu o eventuală aruncare la poartă. Ieşirile mai lungi, chiar dincolo de limita admisă, în vederea recuperării unei mingi, trebuie să se facă prin lansări impetuoase, ceea ce va permite depăşirea adversarului în lupta pentru minge. În arsenalul tehnic al postului de portar sunt prezenţi: paşii adăugaţi lateral, înainte şi înapoi, oblic înainte şi înapoi; combinaţii de paşi în funcţie de situaţia concretă de joc. •
PRINDEREA MINGII Pentru prinderea mingii, portarul întrebuinţează toate procedeele cunoscute jucătorului de câmp. Prinde mingea cu o mână şi cu două mâini, la piept, la abdomen, prin ghemuirea corpului când mingea ricoşează în faţa porţii. •
RESPINGEREA MINGII CU BRAŢELE ŞI CU PICIOARELE În decursul evoluţiei jocului de handbal, viteză de aruncare la poartă a crescut permanent şi de aceea portarul nu mai apără poartă utilizând şi plonjonul. Este mai puţin recomandat pentru că nu este eficient la aruncările mingilor care vin pe spaţiul porţii, la înălţime medie sau joasă, 63
necesitând un efort mare, iar mişcările pe care portarul trebuie să le efectueze după plonjon sunt întârziate. • Mingile aruncate la poartă cu forţă sau din apropierea semicercului nu se pot prinde, prin nici un procedeu de prindere. Aceste aruncări pot fi însă blocate sau respinse, în afara spaţiului de joc. Pentru a respinge mingile care vin cu forţă, portarul va interveni cu pumnul sau cu palmele deschise, cu degetele foarte puţin răsfirate, deviindu-le în spatele liniei de poartă. Pentru a apăra mingile care vin spre poartă cu viteză mare, portarul nu trebuie să efectueze mişcări largi cu amplitudine mare, pentru că timpii de reacţie ai portarului se înscriu în afara graniţelor biologice posibile. De exemplu Csillag ,B. afirmă că la 180 km/h mingea se deplasează 5 m pe 0,1s(50m/s), iar cei mai buni timpi de reacţie umană posibili se înscriu între 0,12-0,2 s. De aici rezultă că la 180km/h – pentru timpul de reacţie menţionat – mingea parcurge 10m. O asemenea viteză de aruncare a mingii este destul de frecventă în jocul modern de handbal. În aceste condiţii, portarul doar atunci are şansa de a apăra o lovitură venită cu putere, dacă are capacitatea de a anticipa acţiunea adversarului, traiectoria mingii şi de aici să realizeze cel mai scurt plasament, cu cele mai scurte mişcări ale segmentelor corpului. Viteza de reacţie a portarului a făcut obiectul cercetărilor mai multor specialişti implicaţi în activitatea sportivă. Astfel, autori ca Simion, Ekel, Lammon susţin că durata zborului mingii de la locul aruncării, la poartă decide timpul de reacţie a portarului implicat în apărarea aruncării respective. Acest timp este decis de viteza aruncării cât şi de traseul pe care îl parcurge mingea. În susţinerea teorie lansată de cei menţionaţi vin şi cercetători din Danemarca, Suedia şi Germania. Cercetările lor scot în evidenţă vitezele atinse de minge, în diferite execuţii. Reiese că mingea atinge o viteză de 110km/h la aruncările din alergare, 95km/h la cele de pe loc, 120km/h la cele din săritură şi 135km/h la cele din săritură peste apărători. Aceste cercetări dau posibilitatea testării vitezei de reacţie a portarului prin verificarea acestuia la stimulul optic al mingii în zbor sau la mişcările efectuate de adversar în timpul aruncării. S-a ajuns la concluzia că timpul de reacţie al portarului este mai bun la semnal acustic, sonor, decât la unul optic, vizual sau senzorial. În timpul jocului portarului îi este greu să prevadă viteza cu care zboară mingea spre el. Timpul lui de reacţie este infim la aruncările de pe semicerc unde nu are posibilitatea să aprecieze direcţia de zbor a mingii, în schimb în aprecierea aruncărilor de la distanţă reacţia este posibilă. Pentru aruncările înalte, dar dirijate spre centrul porţii, portarul le poate apăra cu ambele mâini, în aşa fel încât cu palmele să poată efectua amortizarea şocului produs de minge. Tot pentru acest gen de aruncări se poate întrebuinţa doar o singură mână. Adoptând o poziţie fundamentală adecvată situaţiei, portarul realizează o mişcare scurtă a braţului spre direcţia mingii. Pentru aceste situaţii sunt avantajaţi portarii care au talie înaltă, cu anvergură mare şi care dintr-o mişcare de întindere a braţului în direcţia mingii să poată efectua blocarea eficientă a mingii. În aceste condiţii, mingea se loveşte de segmentul interpus în traiectoria mingii şi este deviată din cadrul porţii. O mare atenţie trebuie acordată acestui gen de intervenţie pentru că se poate solda cu accidente. Mingea venită cu viteză mare, loveşte braţul întins, care dacă nu este bine pregătit (educat din punct de vedere fizic) va fi afectat serios. Dacă analizăm faptul că o minge aruncată la poartă vine cu 50m/s (180 km/h) aflăm că această produce asupra braţului portarului o putere de 593 de N, echivalentul a 60 de kg. • Pentru a apăra mingile înalte şi dirijate spre colţurile porţii, portarul se ajută de mâini. În funcţie de situaţie el realizează intervenţia cu o mână sau cu două mâini. La apărarea cu două mâini, portarul face o deplasare laterală, concomitent cu extensia corpului în direcţia mingii. Deplasarea corpului şi extensia acestuia se poate efectua cu ajutorul împingerii piciorului de pe aceeaşi parte cu aruncarea sau de pe piciorul opus aruncării. În intervenţia sa, portarul efectuează o balansare puternică a ambelor braţe, pe direcţia scontată a mingii. Palmele se răsucesc înspre minge şi încearcă să o întâmpine spre a o reţine, pentru a o 64
scoate în afara spaţiului de joc sau pentru a-i amortiza puterea aruncării. Dacă se reuşeşte întrarea rapidă în posesia mingii, portarul poate lansa cu succes contraatac. • Mingile venite pe jos, se blochează cu mâinile şi picioarele. Cele care vin central, dar pe jos se apără cu piciorul, efectuându-se o răsucire a labei piciorului, care are rolul de a degaja mingea într-o direcţie corespunzătoare cu situaţia de joc. La mingile care vin pe colţurile porţii, dar pe jos, portarul intervine prin interpunerea piciorului din partea aruncării – prin alunecare - în direcţia mingii. Acest lucru presupune că piciorul opus trebuie să efectueze o extensie, iar laba piciorului alunecat se întoarce în aşa fel încât să determine devierea mingii de pe traiectoria iniţială. În acţiunea de apărare, pe lângă picior, se duce şi braţul de pe aceeaşi parte, pentru a mări siguranţa intervenţiei, acoperind optim toată suprafaţa. Trunchiul este drept, pieptul este orientat spre teren, în aşa fel încât, planul frontal să acopere o suprafaţă a porţii cât mai mare. • MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE SAU FENTELE completează arsenalul tehnic al portarului, depinzând de experienţa, fantezia şi nu în ultimul rând de prezenţa de spirit. Cu ajutorul lor portarul încearcă să-l determine pe atacantul cu mingea, să arunce într-o anumită zonă a porţii. Eficacitatea intervenţiei portarului este determinată de distanţa şi de zona din care se aruncă la poartă. Chiar dacă distanţa faţă de poartă este mică şi şansele de înscriere sunt mari, totuşi portarul are datoria morală să încerce să apere sau să devieze mingea. Fentele se realizează cu participarea trunchiul, a braţelor sau prin plasarea întregului corp cu predilecţie mai mult într-o zonă a porţii, oferindu-i-o pe cealaltă. În funcţie de zona din care aruncă atacantul, portarul poate simula mişcarea spre un colţ, pregătindu-se să respingă mingea trimisă în partea opusă. El se poate aşeza pe partea braţului de aruncare când se încearcă o pătrundere perpendiculară; la o pătrundere pe extremă, sub un unghi mai mic de 350, se poate aşeza în aşa fel încât să-l determine pe atacant să arunce în colţul lung; poate efectua ghemuiri mai mari decât în mod obişnuit, oferindu-i adversarului colţurile de sus ale porţii, urmat de o îndreptare rapidă a corpului şi o ieşire în întâmpinarea mingii. Dacă atacantul a sesizat intenţiile portarului reuşita acţiunii este sigură. •
DEGAJAREA MINGII Pe parcursul întregii dispute, portarul repune mingea în joc de nenumărate ori. Procedeele de introducere a mingii în joc diferă: de la pasa scurtă şi lentă către coechipierul din imediata apropiere şi până la pasa lungă de 15-20 m şi trimisă cu putere jucătorului care s-a lansat pe contraatac. Tehnica de repunere a mingii în joc se deosebeşte foarte puţin de cea a pasei obişnuite. În schimb se pune mare preţ pe precizia pasei, care trebuie să ajungă la momentul oportun la întâlnirea cu jucătorul, pentru a concretiza faza de atac. Mingea se repune în joc atât de pe loc cât şi prin combinarea unor paşi care constituie elanul de aruncare. Metodica instruirii Pregătirea portarului este o sarcină specială a fiecărui antrenor. Prima acţiune pe care trebuie să o rezolve antrenorul este selecţionarea (alegerea) portarului. Cine este cel mai potrivit pentru acest post? Din punct de vedere fizic cel mai bun ar fi cel mai înalt, cu braţele lungi (cel puţin după tendinţa jocului modern). Practica arată că portarii înalţi apără bine atât aruncările de la distanţă, cât şi cele cu pătrundere la semicerc, dar sunt mai slabi la aruncările pe colţurile de jos ale porţii . Este important deci, în alegerea portarului, potenţialul de reacţie al subiectului. În afară de acesta este important şi curajul. Sportivul care se fereşte de minge, nu poate deveni portar bun. Dar cel mai important lucru, peste toate acestea, este ca jucătorul să dorească să devină portar. Fără motivaţia această nu se poate realiza o pregătire specializată pentru postul de portar. • Vom prezenta câteva exerciţii pentru pregătirea tehnică a portarului. - deplasări în poziţie fundamentală fără minge; 65
-
-
-
-
66
deplasări cu atingerea alternativă a terenului de joc; din poziţie fundamentală pe mijlocul porţii, pornire în faţă şi spre colţul de sus la minge aruncată; portarul trebuie să atingă o bară şi să se deplaseze în partea opusă în colţ, să atingă o minge ţinută; atingerea mingii cu piciorul în fandat din minge oferită şi rostogolită; din ghemuit, alunecare la minge rostogolită; doi portari, faţă în faţă încearcă că prin lovire cu latul a mingii (minge rostogolită) să-şi de-a mingea rostogolită de o parte şi de alta, în aşa fel încât să-l determine să intervină; apărarea hotărâtă dinainte a unei aruncări; apărări succesive în acelaşi loc (colţul de sus); la doi-trei m de poartă, între cele două bare verticale, doi jucători pasează unul altuia; portarul se deplasează în funcţie de pasă. După câteva pase, jucătorul pasează către poartă; portarul este cu faţa la perete, la 1-2m; din spatele lui se aruncă o minge în zid, pe care la ricoşarea ei trebuie apărată; apărarea unor aruncări succesive la colţuri opuse; antrenorul are două mingi şi stă la 2 m de poartă; una dintre mingi o aruncă şi portarul trebuie să o atingă, iar cealaltă este aruncată spre colţul de sus şi trebuie să o apere cu mâna; aruncări succesive de pe extreme; apărarea aruncărilor prin evitare; aruncarea la poartă, intrarea în posesia mingii şi contraatac; aruncarea mingilor de tenis spre poartă; apărarea mingilor ricoşate din scara fixă.
CURSUL 5 V. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL V.1 DEFINIŢIA, SCOPUL ŞI CLASIFICAREA TACTICII Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Noţiunile generale despre compartimentului de tactică 2. Importanţa tacticii în jocul de handbal 3. Principiile tacticii de atac şi apărare 4. Mijloacele tacticii individuale de atac şi apărare 5. Mijloacele tacticii colective de atac şi apărare 6. Metodica instruirii
În oricare dintre probele sau ramurile sportive, tactica reprezintă unul din factorii decisivi ai performanţei, împreună cu ceilalţi factori: biologic, motric, tehnic şi psihologic. Aceştia se influenţează şi se intercondiţionează reciproc, tratarea lor separată realizându-se, numai în procesul de instruire, pentru a uşura executarea anumitor sarcini de pregătire. Tactica nu se poate realiza decât prin tehnică, care la rândul ei depinde de pregătirea fizică şi tactică, iar împreună formează un ansamblu bazat pe calităţile de voinţă şi motivaţionale ale jucătorilor. Între pregătirea tactică şi cea tehnică există o corelaţie însemnată, prin faptul că tactică reprezintă în joc raţiunea de a valorifica pregătirea şi calităţile jucătorilor în funcţie de slăbiciunile adversarului, iar aceasta nu se poate aplica în joc fără posibilităţile şi măiestria tehnică a jucătorilor. Orice execuţie tehnică este supusă jocului, iar cea mai mică intenţie de aplicare a unei acţiuni tactice se realizează prin posibilităţile tehnice ale întregii echipe. Prin tactică se înţelege “totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizată şi coordonată raţional şi unitar – în limitele regulamentului şi ale eticii 67
sportive - în scopul obţinerii victoriei”. (Leon Teodorescu – Despre tactică sportivă, Edit. UCFS, Bucureşti, 1967, pag.17) Tactica reprezintă “un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei, în funcţie de adversari şi condiţii de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite” (Dumitru Colibaba-Evuleţ, Ioan Bota, Jocuri sportive - teorie şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti, 1998, pag.78). SCOPUL ŞI CARACTERISTICILE TACTICII SCOPUL TACTICII este de a valorifica la maximum calităţile şi pregătirea jucătorilor pentru obţinerea succesului, creând condiţii pentru această valorificare. Ea este compartimentul hotărâtor, mai ales atunci când, în confruntarea directă cu alţi combatanţi, potenţialurile: tehnice şi fizice sunt de valori apropiate. Tactica trebuie să cuprindă soluţiile optime de acţionare în vederea elaborării strategiei de joc, care să ducă la evitarea capcanelor pregătite de adversari. Soluţiile tactice operative sunt: stabilirea echipei de joc, plasamentul jucătorilor şi repartizarea sarcinilor pe posturi, stabilirea acţiunilor individuale şi colective aplicabile, principii de acţionare în sistem, momente de schimbare a tempoului de joc, schimbările de jucători, momentele de întrerupere, acceptarea temporară a dezavantajelor (jucători de sacrificiu, apărări extinse şi foarte active, acceptarea temporară a dominării) pentru obţinerea succesului final.
CARACTERISTICILE TACTICII Accesibilitatea • tactica trebuie să corespundă nivelului tehnic şi particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor; • să fie simplă, uşor de înţeles şi de realizat; • să nu constituie o problemă care să-i frământe tot timpul şi să-i abată de la scopul jocului. Raţionalismul • tactica trebuie să ducă la realizarea scopului propus, prin adaptarea ei la caracteristicile adversarului şi ale condiţiilor de joc; • tactica de joc nu trebuie să se realizeze prin scheme şi combinaţii complicate şi greoi de aplicat pentru că se pierde calitatea şi mai ales eficienţa jocului. Elasticitatea • este reflectată în joc prin adaptarea permanentă a tacticii la condiţiile mereu schimbătoare ale jocului; • presupune, pe lângă o pregătire foarte bună şi un bogat fond de mijloace de realizare(variante de sisteme de joc adoptate în funcţie de nivelul adversarului). Creativitatea • tactica cere jucătorilor posibilităţi şi soluţii nelimitate pentru rezolvarea situaţiilor jocului prin contribuţii personale adaptate momentului; • jucătorul trebuie să fie stimulat în a gândi şi pentru a găsi mijloacele indicate şi oportune în joc; • fantezia jucătorilor – calitate deosebit de necesară – este subordonată jocului şi cerinţelor lui. CLASIFICAREA TACTICII • După numărul jucătorilor participanţi următoarea sistematizare a tacticii: tactica aplicată de un singur jucător este cunoscută sub denumirea de acţiune tactică individuală, cea 68
aplicată de doi sau mai mulţi jucători sub numele de acţiune tactică colectivă, iar cea aplicată de întreaga echipă, este cunoscută sub denumirea de acţiune tactică colectivă de echipă. • După compartimentele jocului: tactica jocului de atac şi tactica jocului în apărare. • După caracterul acţiunilor aplicate de jucător: cu minge, fără minge; între 2, 3 sau mai mulţi jucători şi întreaga echipă; în cadrul atacului rapid sau poziţional; împotriva atacantului cu sau fără minge, etc. FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICARE A TACTICII Relaţiile de tip antagonist dintre tac şi apărare se manifestă atât individual – “lupta” dintre atacant şi apărător cât şi colectiv – lupta dintre atac şi apărare. Pentru a obţine superioritatea, atacul sau apărarea trebuie să rupă echilibrul de forţe şi să-şi creeze un avantaj. Urmărind să obţină acest scop, jucătorii, pe lângă gradul ridicat de execuţie al procedeelor tehnice trebuie să ştie să le folosească cât mai eficient, sub forma unor acţiuni şi iniţiative individuale şi colective. Aceste acţiuni formează componentele tacticii şi cu ajutorul lor jucătorii rezolvă sarcini parţiale de joc. • ACŢIUNEA TACTICĂ INDIVIDUALĂ se prezintă ca structuri înlănţuite, selecţionate şi aplicate conştient într-o anumită fază a jocului, cu scopul rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau de apărare. • COMBINAŢIA TACTICĂ constă în coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai multor jucători, efectuată în scopul realizării unei faze de joc. • SISTEMUL DE JOC este forma generală de organizare şi coordonare a acţiunilor întregului efectiv de jucători care participă la joc. Sunt sisteme de atac şi de apărare. Sistemul de joc cuprinde: - dispunerea jucătorilor pe teren, pentru acoperirea zonelor sau fâşiilor de joc; - stabilirea prealabilă a unor sarcini sau reguli referitoare la raza de acţiune a fiecărui post, la interrealaţiile dintre acestea, la sarcinile şi principiile de acţiune, colaborare şi de circulaţie după care îşi desfăşoară echipa activitatea; - variantele principale în funcţie de riposta adversarului sau de randamentul echipei; - atribuţiile speciale ale unor jucători cu capacităţi deosebite de finalizare şi coordonarea jocului; • SCHEMA TACTICĂ – este combinaţia tactică mai complexă în care deplasările şi acţiunile jucătorilor, precum şi numărul de pase sunt stabilite dinainte. Scopul ei este de a deruta adversarul, de a crea condiţii favorabile de acţiune şi de a pune în valoare, pentru fazele decisive calităţile unui jucător. Schema tactică se deosebeşte de combinaţia tactică prin aceea că aceasta din urmă se aplică spontan şi creator pe când schema tactică este rigidă şi stereotipă. Exemplu – în aruncarea liberă de la 9 m ; pentru aplicarea dublului blocaj pe semicerc; la efectuarea paravanelor; Schema tactică se aplică de câteva ori pe joc; pentru a surprinde adversarul se recomandă pregătirea a 2-3 variante a aceleaşi scheme tactice. • CIRCULAŢIA TACTICĂ – reprezintă o formă superioară a schemei tactice şi se aplică în cadrul sistemului de joc; se realizează cu participarea unui număr mare de jucători sau a întregii echipe, care efectuează combinaţii tactice şi acţiuni individuale succesive după un plan bine stabilit. În timpul aplicării ei, jucătorii şi mingea circulă succesiv, pe locuri bine stabilite, căutându-se permanent punerea apărării în situaţia de a greşi. O circulaţie tactică se caracterizează prin: - agresivitate – apărarea şi poarta adversă să fie ameninţate permanent; - punerea în situaţia de a înscrie goluri, pe majoritatea sau chiar pe toţi jucătorii care participă la aplicarea ei; - reversibilitate – adică să poată fi aplicată atât pe partea stângă cât şi pe partea dreaptă; 69
accesibilitate – să poată fi învăţată uşor şi mai ales să corespundă nivelului de pregătire tehnică a jucătorilor; - asigurarea apărării în caz de eşec, prevenind în special contraatacul advers. Exemple: circulaţia în “opt”, circulaţia în “şarjă”. • CONCEPŢIA DE JOC – înseamnă particularitatea sau caracteristicile manifestate de o echipă, în aplicarea tacticii. Pentru a stabili concepţia de joc a unei echipe se au în vedere următoarele: - cunoaşterea concepţiei româneşti de joc; - cunoaşterea tendinţelor şi a evoluţiei actuale ale jocului pe plan mondial; - posibilităţile jucătorilor ce alcătuiesc echipa - scopul urmărit de către antrenor/profesor. • PLANUL TACTIC - În vederea atingerii scopului urmărit, a obiectivului de instruire, se elaborează un plan tactic – care este o formă de aplicare a tacticii cu “plajă” limitată la un singur joc. Este cunoscut şi sub denumire de tactică specială. Cuprinde următorii indicatori: cunoaşterea adversarului; a propriei echipe, stabilirea obiectivelor atacului şi ale apărării, se fixează sarcini speciale unor jucători. • STILUL DE JOC – reprezintă caracteristicile şi particularităţile specifice şi comune, jucătorilor unei echipe în aplicarea tehnicii, a tacticii şi a ritmului de joc. Stilul cuprinde: o pregătirea tehnică temeinică, adâncirea specializării pe posturi, întrebuinţarea permanentă a contraatacului, a contraatacului susţinut, randament bun în toate fazele atacului şi a apărării. • ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT (centre de pregătire) – reprezintă caracteristicile în interpretarea şi aplicarea unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire şi concurs – generalizată la un număr mare de echipe, de pe teritoriu – ca urmare a rezultatelor obţinute, a experienţei de joc şi a tradiţiilor sportive -
V.2 PRINCIPIILE TACTICE GENERALE Acţiunile tactice, atât în atac cât şi în apărare, realizate individual sau colectiv – se desfăşoară după o serie de principii şi reguli de ordin tactic, imperios necesare. 1. Respectarea disciplinei tactice – se referă la punerea în aplicare a principiilor de tactică generală sau specială, stabilite pentru un anumit joc. Acţiunile tactice individuale şi colective se subordonează planului tactic elaborat. Disciplina tactică este legată de acţiunea de disciplinare a gândirii tactice a jucătorilor şi se obţine cu ajutorul instruirii teoretice. 2. Acordarea ajutorului reciproc – se aplică în vederea susţinerii şi sprijinirii unui coechipier, angajat într-o acţiune individuală în atac sau în apărare, printr-o manevră tehnico-tactică adaptată situaţiei de moment a jocului. Forme ale ajutorului reciproc: - demarcarea oportună pentru a veni în susţinerea unui coechipier, strâns marcat de un apărător, şi primirea pasei, asigurând astfel menţinerea echipei în posesia mingii; - efectuarea şi aplicarea blocajelor; - efectuarea şi aplicarea paravanelor; - închiderea spaţiului de pătrundere a adversarului spre poartă; - dublarea apărătorului ieşit să blocheze sau să atace decisiv posesorul mingii; - marcarea unui atacant aflat într-o poziţie favorabilă faţă de poartă. 3. Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util – în cadrul acestei cerinţe sunt incluse momentele oportune de efectuare a execuţiilor tehnice, a intervenţiilor şi iniţiativelor în situaţia tactică parţială de joc a coechipierilor, şi de a reacţiona prompt la cele ale adversarilor. Jucătorii trebuie să acţioneze atunci când acţiunea cere intervenţia lor şi este indicată din punct de vedere tactic. Exemple: replierea în apărare în timp util după pierderea posesiei în atac; declanşarea hotărâtă şi în mare viteză a contraatacului; demarcajul oportun; 70
angajarea pivotului la semicerc; dublarea apărătorului care atacă decisiv; constituirea zidului; închiderea pătrunderilor etc. 4. Crearea raportului supranumeric – este organizat şi creat de acţiunile jucătorilor, atât pentru atac cât şi pentru apărare, având ca scop asigurarea unei superiorităţi numerice într-o anumită zonă a terenului. Acest fapt se reflectă prin avantajul creat, pentru un scurt moment, în favoarea uneia dintre echipe. 6:6 este un raport normal între atacanţi şi apărători. Fiecare vor urmări să-şi creeze situaţii avantajoase, realizând la un moment dat raporturi numerice de 6:5, 5:4, 4:3, ceea ce va duce la demarcarea indirectă a unui coechipier, într-o anumită zonă a terenului. Superioritatea numerică în atac se obţine prin acţiuni individuale şi colective ca: - depăşirea individuală a unui apărător - încrucişările - schimbul de locuri - blocajele, etc. Superioritatea numerică în apărare se creează prin: - aglomerarea zonei din faţa posesorului mingii - mişcarea de translaţie - dublarea jucătorului care a ieşit să atace decisiv adversarul cu mingea - flotarea înainte a adversarilor infiltraţi pe semicerc • Crearea raportului supranumeric stă la baza tuturor acţiunilor desfăşurate în fazele de atac şi apărare. 5. Anticiparea acţiunilor – se poate realiza prin plasamentul şi deplasarea jucătorilor în teren, în vederea realizării sarcinilor parţiale de joc. În atac: susţinerea jucătorului care întreprinde o acţiune individuală, startul rapid pe contraatac în momentul în care adversarul aruncă la poartă. În apărare: atacarea anticipată a jucătorului care va primi mingea, atacarea jucătorului pentru a nu primi mingea, efectuarea marcajului la intercepţie asupra pivotului, etc. V.3 SISTEMATIZAREA TACTICII ÎN ATAC Atacul este considerat o fază fundamentală a jocului, caracterizată prin deţinerea posesiei mingii şi efectuarea în mod regulamentar şi eficient a anumitor acţiuni individuale şi colective în scopul înscrierii de goluri. Jocul bilateral constă dintr-o luptă continuă între atac şi apărare, cu avantajul de cele mai multe ori de partea atacului. Din aceste considerente, cel puţin teoretic, există o multitudine de posibilităţi şi modalităţi de aplicare a acţiunilor de atac. Acestea sunt constituite în bazele tacticii în atac, sistematizate şi grupate în: faze, principii, forme şi tipuri de atac, sisteme de joc. În funcţie de numărul jucătorilor participanţi la desfăşurarea situaţiilor de joc, se aplică: acţiuni individuale de tactică, tactică colectivă şi de echipă. V.3.1 Tactica individuală de atac cuprinde totalitatea acţiunilor utilizate conştient şi eficient de către un jucător în “luptă” cu unul sau mai mulţi adversari şi în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării unei sarcini a jocului. Tactica individuală are următoarele componente: 1. Reguli specifice acţiunilor individuale 2. Aşezarea în atac, calităţile, rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi 3. Acţiuni de tactică individuală 1.REGULI SPECIFICE ACŢIUNILOR INDIVIDUALE • Informarea obligatorie şi repetată asupra situaţiilor din teren • Anticiparea acţiunilor • Căutarea celui mai bun plasament • Iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util 71
• • • • • • • •
Variaţie de ritm în mişcarea în teren Respectarea postului Sincronizarea acţiunilor jucătorilor cu şi fără minge Asigurarea mingii Caracterul ofensiv al acţiunilor Aplicarea alternativă a acţiunilor de tactică individuală Atenţie încordată pe durata întrecerii Respectarea disciplinei de joc
2. AŞEZAREA ÎN ATAC, CALITĂŢILE, ROLUL ŞI SARCINILE JUCĂTORILOR PE POSTURI Aşezarea pe teren, în dispozitivul de atac este determinată de sistemul de joc adoptat de echipă, de specializarea jucătorilor pe posturi, cât şi de apărarea aplicată de adversari. Această aşezare şi specializare pe posturi este necesară pentru respectarea disciplinei tactice şi pentru obţinerea unui randament maxim de joc. Jucătorii care evoluează într-o echipă ocupă următoarele posturi: extremă stânga(2), inter stânga(3), centrul (4), inter dreapta (5), extrema dreapta (6) şi pivotul(7). În orice sistem utilizat, jucătorii se aşează într-un dispozitiv care să asigure participarea tuturor la un joc ordonat. Această dispunere se poate face pe o linie (atacul în potcoavă – începători) sau pe două linii (sistemul cu 1 şi cu 2 pivoţi). Linia I formată din pivot (sistemul de atac cu 1 pivot) şi extreme, care acţionează pe semicercul de 6 m sau în apropierea lui – numită linia de semicerc. Linia II – formată din cei 2 interi, la care se adaugă centrul numită şi linia jucătorilor de 9 m. Numărul jucătorilor din cele două linii de atac poate fi schimbat, în funcţie de sistemul de atac aplicat. Conducătorul de joc sau centrul poate deveni pivot, cum la fel şi ceilalţi jucători pot să-şi modifice aşezarea în teren, luând ca reper poarta adversă. Cerinţele jocului modern au determinat specializarea şi evoluţia jucătorilor pe posturi fixe, dar şi pe faze de joc. Astfel, putem spune că avem jucători foarte bine dotaţi fizic şi pregătiţi tehnico-tactic, care au randament maxim în faza de atac şi alţii, care ştiu şi aplică foarte bine cerinţele jocului în apărare. Repartizarea lor se face, ţinându-se seama de cerinţele postului respectiv şi calităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice pe care le posedă jucătorii. Extremele sunt jucătorii de a căror viteză de reacţie şi deplasare depinde succesul unei acţiuni de atac. Sarcini: - purtarea mingilor pe contraatac - circulaţia în viteză printre apărători, pe semicerc - infiltrarea între sau în spatele apărătorilor în vederea unei angajări - să desfacă apărarea pe o front mai larg, creând astfel breşe în dispozitivul advers Cerinţele postului - jucători de tip atletic, cu calitatea motrică predominantă – viteză de reacţie, posesorul unei capacităţi de accelerare pe distanţe scurte şi de a efectua viteză maximală de deplasare în timpul cel mai scurt timp. - să aibă capacitatea de depune eforturi lungi de rezistenţă în regim de viteză - să posede o detentă foarte bună a membrelor inferioare necesară desprinderilor şi o forţă explozivă mare la nivelul braţului de aruncare - să stăpânească toate procedeele tehnice necesare desfăşurării jocului pe post, dar şi cele care nu sunt specifice şi se cer aplicate la un moment dat - să cunoască şi să ştie să aplice toate acţiunile de tactică individuală de atac şi de apărare
72
să-şi cunoască coechipierii din punct de vedere tehnico-tactic şi să sesizeze momentele, în care se cer aplicarea principiilor: de colaborarea şi întrajutorare, în atac cât şi în apărare Interii sunt jucătorii de bază ai echipei, care prin acţiunile lor, încearcă atenţia şi agilitatea portarului în cele mai oportune momente de joc. Sarcini: - înscriu goluri de la distanţă - angajează extremele şi pivoţii - asigură legătura dintre cele două linii - aplică manevra tactică de asigurarea echilibrului defensiv, alături de extremă Cerinţele postului - trebuie să înalţi, puternici, îndemânatici, înzestraţi cu forţă generală, forţă de aruncare la poartă de la distanţă, detentă, viteză de execuţie, mobilitate a articulaţiilor scapulo-humerale, coloanei vertebrale, şi a centurii pelviene - să stăpânească până la măiestrie toate procedeele tehnice, în deosebi cele de aruncare din sprijin pe sol şi din săritură, specifice postului pe care evoluează - să cunoască şi să aleagă momentul oportun pentru a aplica/răspunde acţiunilor de tactică individuală de atac, lansate şi conduse de coechipieri (centrul mai ales) - să lanseze contraatacul, fiind intermediar şi purtător de minge în faza a II a atacului - prin manevrele tactice pe care le face (fentele pentru demarcare, pătrundere etc) să pună în valoare pivoţii sau extremele, pentru a fructifica avantajul creat. Centrul sau conducătorul de joc – este jucătorul care, prin jocul său, pune în evidenţă capacităţile echipei. Sarcini: - împreună cu interul, asigură transportul mingii în atac şi se repliază în mare viteză pe semicerc - dirijează, iniţiază, desfăşoară acţiuni colective de atac (blocaj, paravan, circulaţii, încrucişări) - contribuie la demarcajul indirect al interilor sau pivotului , prin acţiuni periculoase pe centru terenului Cerinţele postului - să fie tip atletic, cu capacitate mare de efort, viteză de execuţie şi îndemânare cu valori ridicate - să aibă un profil psihic aparte, puternic echilibrat, să dea dovadă de calm, stăpânire de sine, cu capacitate de observaţie, de analiză şi sinteză, cu o gândire ageră, promptitudine şi fermitate în acţiunile tactice, să aibă prestanţă şi personalitate în faţa coechipierilor. - să aibă însuşite până la perfecţiune toate mecanismele procedeelor tehnice necesare jocului - să deţină un bagaj bogat de procedee tehnico-tactice necesare creării superiorităţii numerice într-o anumită zonă a terenului – depăşirea adversarului cu sau fără minge, schimbările de direcţie pentru a intra în posesia mingii, fentele de pasare şi de aruncare la poartă urmate de o pasă de angajare - să ştie utiliza mijloacele tacticii colective: încrucişarea simplă şi dublă, plecarea din blocaj, paravanul pentru punerea în valoare a coechipierilor. Pivotul – este jucătorul care acţionează pe semicercul de 6 m, în condiţii precare de echilibru şi spaţiu redus de manevră, “invitându-şi” adversarii să-l marcheze. Sarcini: - destrămarea apărării - crearea de breşe în defensiva adversă, pentru jucătorii de 9 m -
73
-
fixarea apărătorilor prin plasamentul aplicat efectuarea blocajelor favorabile acţiunilor decisive
Cerinţele postului - jucător robust, cu braţe scurte dar, cu deschiderea mare a palmei şi degete lungi - trebuie să posede viteză de reacţie, execuţie, controlul perfect al corpului şi a segmentelor acestuia, simţul echilibrului, coordonare foarte bună, detentă şi forţă mare de aruncare la poartă de pe loc, în condiţii de dezechilibru şi în contact cu adversarul - capacitate tehnico-tactică completă – poziţie fundamentală, deplasare rapidă pe semicerc, în funcţie de circulaţia mingii şi a extremelor, paravanul, blocajul, paşii pivotului, aruncări la poartă din plonjon, săritură, pe la spate, din săritură deasupra semicercului, acţiuni de individuale de atac 3. ACŢIUNI TACTICE INDIVIDUALE DE ATAC Definiţie, scop, forme, procedee tehnice necesare demarcajului Demarcarea (demarcajul) sau plasamentul în atac se defineşte ca fiind acţiunea prin care un atacant ocupă succesiv cele mai favorabile locuri şi poziţii în teren, unde să poată primi mingea şi să întreprindă acţiuni ofensive (Leon Teodorescu, 1979). Demarcajul este acţiunea individuală prin care un atacant fără minge caută să scape de sub supravegherea adversarului direct, pentru a primi minge şi a contribui la desfăşurarea atacului (I.Kunst Ghermănescu, 1979) Scopul demarcării este acela de ocuparea unei poziţii cât mai favorabile pentru primirea mingii, de interceptarea mingii pe traiectorie, ferind-o de apărător. Demarcarea trebuie făcută în adâncimea dispozitivului advers având un caracter ofensiv, lateral sau înapoi pentru a intra în posesia mingii şi a pregăti acţiuni de atac. Acţiunea de demarcarea trebuie urmată, ca o regulă generală, de ieşire în întâmpinarea mingii, pentru că scurtează traiectoria mingii şi evită o eventuală tentativă de intercepţie Formele demarcajului • Demarcaj direct • Demarcaj indirect Demarcajul direct – este o formă activă realizată de jucătorul atacant prin folosirea tactică a procedeelor tehnice specifice mişcării în teren. Procedeele cele mai indicate în efectuarea demarcării individuale sunt: - deplasarea în teren spre o zonă liberă, - schimbarea ritmului de alergare, - schimbarea direcţiei în timpul alergării, - opriri bruşte din alergare, urmate de porniri în aceeaşi direcţie sau direcţii diferite, - fente de pornire, - piruete, - retrageri scurte în direcţia propriei porţi, pentru a putea primi mingea. Demarcajul indirect – se realizează fără participarea activă a celui care va beneficia de o poziţie favorabilă. Jucătorul este demarcat de acţiunea de atac a celorlalţi coechipieri. Pătrunderea hotărâtă şi periculoasă a unui atacant, care determină aglomerarea a doi apărători în zona sa, duce inevitabil, la “eliberarea” unui echipier, realizând astfel un demarcaj indirect. Această formă de demarcare este foarte puţin folosită în joc, datorită lipsei de instruire temeinice în procesul de antrenament. Realizarea ei echivalează cu un atac supranumeric, iar atunci când este bine fructificată poate fi similară, teoretic vorbind, cu înscrierea unui gol. Recomandări pentru aplicarea cu succes a demarcării sunt:
74
-
jucătorii trebuie să efectueze mişcările de demarcare în aşa fel încât, apărătorii să nu le anticipeze acţiunile şi să poată fi scoşi din sistemul defensiv; desprinderea de adversar trebuie făcută brusc şi numai în momentul premergător acţiunii; demarcarea să fie hotărâtă şi energică, fără ezitări, în vederea evitării pasei la intercepţie; demarcarea nu trebuie efectuată spre un loc către care un alt coechipier a început demarcarea şi nici către locul pe care se află deja un coechipier demarcat.
Pătrunderea este un procedeu special de demarcare, pentru valorificarea avantajului creat, urmată de prinderea mingii şi aruncarea la poartă. Poate fi definită ca fiind acţiunea de demarcare spre poartă – când se trece în atac – sau spre semicerc – în atacul poziţional sau în circulaţie – efectuată în mare viteză şi forţă cu scopul prinderii mingii şi aruncării la poartă. Pătrunderea jucătorului trebuie să fie sesizată de către posesorul mingii şi printr-o pasă oportună să fie angajat. Posesorul mingii are sarcina de a sesiza pătrunderea şi în acelaşi timp de a realiza transmiterea mingii printr-o pasă care nu poate fi interceptată de către adversari. Dacă pătrunderea jucătorului nu a fost onorată cu o pasă, atunci jucătorul va continua să se deplaseze pe semicerc, pentru a atrage adversarii, creând astfel culoar favorabil pentru alţi atacanţi. Depăşirea este o acţiune tactică prin care posesorul mingii, se eliberează regulamentar de marcajul corect şi eficient al apărătorului direct şi înaintează hotărât spre poartă pentru a arunca sau pasează unui coechipier mai bine plasat. Conţinutul tehnico-tactic al acestei acţiuni este divers şi depinde în mare măsură de anumite calităţi motrice pe care trebuie să le posede jucătorul: viteza - de reacţie, execuţie, deplasare, îndemânarea şi forţa de pătrundere printre apărători. Depăşirea este condiţionată de următorii factori: - numărul şi varietatea procedeelor tehnice stăpânite de către jucător; - nivelul de însuşire al procedeelor tehnice; - calitatea gândirii tactice a jucătorului; - capacitatea psihică a atacantului (voinţă, curaj, iniţiativă, ingeniozitate); - valoarea adversarului. În efectuarea depăşirii, jucătorul face o analiză a situaţiei tactice de moment. Această analiză cuprinde următoarele etape: - judecarea situaţiei, adică să poată da rezolvarea optimă fazei; el îşi alege fenta sau complexul de acţiuni cele mai eficiente şi culoarul pentru aplicarea soluţiei finale; - efectuarea fentei sau a complexului de acţiuni (simularea); - sesizarea răspunsului adversarului şi adecvarea acţiunii finale în funcţie de acesta; - depăşirea propriu-zisă cu finalizare sau pasă. Recomandări privind aplicarea depăşirilor: - atacantul care aplică depăşirea să încerce să afle şi să anticipeze intenţiile adversarului; să studieze amplasarea apărătorului, distanţa faţă de poartă, plasamentul celorlalţi coechipieri; - să fructifice toate avantajele obţinute faţă de apărător, care reacţionează mai tot timpul cu o fracţiune de secundă înapoia lui; - să poată continua acţiunea cu altceva în caz de eşec; - dacă fentarea apărătorului a reuşit, poate aplica depăşirea; - acţiunea de depăşire trebuie efectuată când apărătorul este în mişcare sau dezechilibrat; - în acţiunea de depăşire atacantul trebuie să fie hotărât, ferm şi calm şi să evite riscurile. 75
Situaţiile de joc în care se pot aplica depăşirile: - la adversarul care se repliază: se poate utiliza driblingul cu schimbare de direcţie, făcând o piruetă sau schimbând ritmul de deplasare; - la adversarul care iese la marcajul posesorului mingii: se efectuează săritură pe două picioare, urmată de fentă simplă sau dublă de pornire, apoi pătrunde hotărât spre poartă; - la adversarul care marchează strâns un atacant periculos: prin efectuarea unei fente simple, dublă sau pivotare, înlocuind săritura pe două picioare. Recuperarea mingilor constituie o necesitate atât în atac cât şi în apărare. Ca urmare, prin recuperarea mingii în urma unei acţiuni de atac, echipa poate iniţia, construi şi finaliza situaţia tactică ratată anterior, iar recuperarea mingii în apărare, aduce după sine crearea unei situaţii favorabile lansării contraatacului. Astfel, în urma aruncărilor la poartă din acţiune, de la 9m şi de la 7 m, mingea poate întra în poartă (gol), poate fi reţinută de portar sau poate fi ricoşată înapoi în terenul de joc, din bară sau din blocajele efectuate de jucători. Printr-un plasament bun, atenţie şi o bună viteză de reacţie, jucătorul se va deplasa spre locul probabil şi va încerca să obţină el prim planul faţă de adversarul, care încearcă şi el să recupereze mingea. Odată intrat în posesia mingii, jucătorul va iniţia sau va continua acţiunea de atac, aplicând procedeele tehnico-tactice cele mai potrivite momentului respectiv. V.3.2 TACTICA COLECTIVĂ ÎN ATAC DEFINIŢIE: Acţiunile tactice colective constau în coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai multor atacanţi, în scopul realizării unei sarcini de atac într-o fază de joc dată (Leon Teodorescu, 1978). Tactica colectivă cuprinde ansamblul principiilor şi regulilor după care se desfăşoară jocul unei echipe, aflată în posesia mingii, atunci când jucătorii ei colaborează unii cu alţii, acţionând în mod unitar, împotriva sistemului defensiv advers (I.Kunst-Ghermănescu, 1978). Sistematizarea tacticii colective Tactica colectivă îşi defineşte conţinutul, operează şi îl pune în practică, prin intermediul următoarelor compartimente: • Principiile tacticii colective de atac • Mijloacele tacticii colective • Fazele, formele şi sistemele de joc în atac • Atacul diferitelor sisteme de apărare • Atacul în situaţii speciale • PRINCIPIILE ATACULUI după care o echipă îşi aplică şi dirijează mijloacele tacticii colective, sunt linii directoare, de orientare şi desfăşurare a jocului. Aceste principii sunt: 1.Asigurarea posesiei mingii se realizează prin manevre tehnico-tactice individuale şi colective, constând în: - prinderea şi ţinerea corectă a mingii, cu amândouă mâinile; - ieşirea la minge printr-un demarcaj eficient - protejarea mingii şi cu corpul, dacă adversarul încearcă să-l atace; - pasa, trebuie să fie sesizată de primitor, trimisă pe parte pe care adversarul nu poate regulamentar să intervină, să nu aibă lungime şi mai ales să nu fie trimisă prin faţa sau în interiorul apărării; - driblingul, efectuat în scopul deplasării în teren sau tactic trebuie să fie supus principiului asigurării şi protejării mingii, prin folosirea mâinii opuse părţii de marcaj aplicat de adversar 76
2. Variaţiile de ritm la deplasarea în teren se desfăşoară în funcţie de următoarele considerente: - este sau nu în posesia mingii; - se găseşte departe sau aproape de adversar; - participă sau nu activ la faza respectivă de joc. În funcţie de acestea, jucătorul efectuează mijloace specifice deplasării în teren pentru a-şi modifica plasamentul său în teren şi pentru a ocupa o poziţie cât mai avantajoasă faţă de poartă şi de adversar. 3. Alternarea acţiunilor tehnico-tactice adică pentru rezolvarea aceleiaşi situaţii de joc, atacantul să poată utiliza diverse procedee tehnice. Pentru aplicarea cu succes a acestui principiu, jucătorul trebuie să dispună de o gamă variată de mijloace tehnico-tactice, pe care atunci când la aplică în joc să poată rezolva cu siguranţă şi eficacitate situaţia de atac. 4. Păstrarea posturilor se referă la respectarea şi aplicarea sarcinilor primite şi specifice fiecărui jucător, în zona sa de acţiune. Totuşi, acest principiu nu exclude circulaţia jucătorilor în teren, în mod raţional, pe baza unor reguli tactice, presupunându-se ocuparea imediată a postului liber de către un jucător. 5. Schimbarea jocului de pe o parte pe alta priveşte îndeosebi găsirea zonei neglijate de adversarii care se aglomerează în fâşia de teren în care acţionează posesorul mingii. Schimbarea jocului pe partea opusă acţiunii mingii, printr-o pasă surprinzătoare spre coechipierul demarcat, după ce în prealabil s-au înţeles din priviri, duce de cele mai multe ori la înscrierea de gol. 6. Variaţia în acţiuni determină jocul de ansamblu al echipei, care nu trebuie să fie înscris în nişte şabloane şi aplicate în mod uniform la toate situaţiile de joc. Apărarea nu trebuie să se obişnuiască cu acţiunile aplicate, ci să fie luată mereu prin surprindere. Aici intervine capacitatea de a “improviza” creativ şi de a lăsa imaginaţia jucătorului să se manifeste. • MIJLOACELE TACTICII COLECTIVE sunt acţiuni coordonate a doi sau mai multor jucători, în scopul depăşirii adversarilor şi pentru crearea superiorităţii într-o anumită porţiune de teren, în vederea finalizării situaţiei printr-o acţiune individuală eficace. Mijloacele de bază ale tacticii colective sunt următoarele: 1. pasa în doi sau trei jucători, cu şi fără schimb de locuri; -pasarea mingii în pătrundere succesivă; 2. pasă - pătrundere – reprimirea mingii; 3. încrucişarea; 4. paravanul; 5. blocajul şi blocaj-plecare din blocaj; 6. circulaţia jucătorilor de semicerc şi de 9 m în sistemul de atac; 7. combinaţii tactice de bază; 8. acţiuni tactice în momentele fixe de joc Pasa în doi sau trei jucători Pasa este cea mai simplă acţiune colectivă pe care jucătorii o aplică în atac şi prin intermediul căreia ei îşi construiesc toate fazele de pregătire şi prefinalizare a situaţiei tactice. Utilizând acest procedeu, se realizează legătura tactică între jucători şi se atinge obiectivul urmărit, acela de a da cursivitate acţiunilor. În funcţie de faza acţiunii de atac, specialiştii domeniului au făcut o clasificare a celor mai uzitate pase: A. În faza I şi II a atacului – pasele lungi şi în adâncime; B. În atacul poziţional: pase scurte, laterale pe pătrundere şi pase de angajare a pivotului sub formă de sisteme ordonate de pasare. Aceste sisteme de pasare sunt: • pasarea mingii în lanţ (potcoavă), în care mingea circulă de la o extremă la cealaltă, fără a trece peste jucător; • sistemul de pasare 1 - 8, în care pasa începe de la centru – extrema stângă – inter stânga – centru – extrema dreaptă – inter dreapta – centru – pivot – centru; Acest sistem de pasare poate fi aplicat şi spre dreapta. 77
• Sistemul de pase duble 1 – 5, în care centru pasează ordonat fiecărui jucător care-i returnează sau alternează părţile, respectând cerinţa de pasă – reprimire. • Pase în pătrundere succesivă, realizându-se astfel raportul supranumeric pe o extremă, numit demarcaj indirect. Acţiunea de pasare începe de la centru, care pătrunde cu mingea în spaţiul dintre apărătorul central şi cel intermediar, pasând mingea interului drept, aflat şi el în pătrundere între apărătorul intermediar şi cel lateral, interul dreaptă pasează mingea extremei care aruncă la poartă sau pasează mingea celeilalte extreme, rămasă nemarcată. Circulaţia mingii reprezintă totalitatea paselor care se utilizează între jucătorii unei echipe de la obţinerea şi până la pierderea ei. Orice circulaţie de minge se caracterizează prin: ameninţarea permanentă a porţii, dar în acelaşi timp preocuparea de a asigura şi proteja mingea; varietate în utilizarea procedeelor de pasare, variaţie de ritm, intensitate şi direcţie în pasarea mingii. C. În atacul în circulaţie, pasarea mingii se desfăşoară prin intermediul paselor scurte, rapide asigurând, colaborarea atacanţilor, cursivitate şi dinamism atacului şi prin circulaţia jucătorilor de semicerc. Pasă – pătrundere – reprimirea mingii este o acţiune tactică simplă de colaborare între doi jucători, folosită atât în atacul poziţional cât şi în contraatacul susţinut. Putem exemplifica prin următoarea combinaţie între inter şi pivot: interul aflat în posesia mingii, strâns marcat, pasează pivotului ieşit de pe semicerc, efectuează o schimbare simplă de direcţie şi pătrunde spre poartă, primeşte pasa de la pivot şi aruncă la poartă. Această acţiune tactică se poate aplica şi în partea opusă, ca şi între centru şi inter. Încrucişarea este acţiunea tactică colectivă prin care un atacant se demarchează, interpunând pe drumul apărătorului propriu un coechipier cu apărătorul respectiv şi care constituie un aşa numit blocaj spontan (Leon Teodorescu, 1978); Prin încrucişare se înţelege părăsirea temporară cu sau fără minge a unei zone de teren în care acţionează un atacant, iar în locul lui trebuie să ajungă partenerul din zona de teren de unde a plecat încrucişarea (I.Kunst-Ghermănescu, 1978). Încrucişările sunt schimbări de locuri între doi sau trei jucători, cu scopul de a-l pune pe unul dintre ei în situaţie favorabilă de a arunca la poartă de la distanţă. Reprezintă combinaţia tactică principală în jocurile în care adversarii aplică apărări agresive şi marcaj “om la om”. Încrucişările se clasifică în: - încrucişări în doi fără minge – au loc între jucătorii liniei de 9 m sau între ei de semicerc, în momentul când mingea este transportată în atac; • încrucişare simplă – se face între jucătorii de 9 m, cu scopul de a pune în valoare un inter. Exemplu: centru aflat în posesia mingii, porneşte în dribling spre stânga şi pasează interului, care pătrunde spre semicercul de 6 m răspunzând la acţiune, primeşte mingea şi aruncă la poartă. Încrucişarea se poate efectua între inter şi centru, iar angajarea finală să fie adresată pivotului. • încrucişarea simplă între inter şi extrema de pe aceeaşi parte denumită învăluire, poate fi făcută pentru inter sau pentru extremă; • încrucişarea dublă se realizează între jucătorii din linia de 9 m, în ambele sensuri, dacă echipa beneficiază de un jucător stângaci pe postul de inter dreapta. Centrul iniţiază o încrucişare simplă cu interul drept, care se angajează şi primeşte mingea de la centru, urmând să arunce la poartă. Adversarul direct sesizează intenţia interului şi îi închide culoarul de aruncare. Fiind în imposibilitatea de a finaliza cu gol, interul dreapta se înţelege din privire cu interul stânga, care răspunde încrucişării, primeşte mingea şi aruncă la poartă din săritură sau continuă acţiunea de punere în valoare a unui coechipier Încrucişările sunt aplicate atât pe contraatac, contraatac susţinut cât şi în atacul poziţional. Dacă aceste încrucişări sunt realizate rapid şi oportun, măresc randamentul atacului. Paravanul este o acţiune tactică de atac, prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor la poartă din săritură, de la distanţă peste apărători. Această acţiune este desfăşurată de unul, doi sau trei jucători, care se plasează înaintea unui apărător din zonă; este complet diferit de blocaj, 78
atât prin scopul dar şi prin modalitatea de execuţie. Paravanul este aplicat pentru a favoriza aruncările de la distanţă, împiedicând astfel apărătorul să iasă la atacantul cel mai periculos. Cele mai aplicate paravane sunt: - de centru, extremă sau pivot pentru inter; - pentru aruncările de la 9m; - de doi jucători: pivot + extremă; pivot + centru pentru inter. Blocajul este acţiunea tactică colectivă prin care un atacant cu sau fără minge, printr-o deplasare scurtă şi surprinzătoare, caută să se interpună cu faţa, cu o latură sau cu spatele, în drumul apărătorului, pentru a-i întârzia sau opri deplasare. Este combinaţia prin care un atacant ocupă static o poziţie în teren, barând drumul probabil de deplasare a apărătorului care marchează un coechipier aflat sau nu în posesia mingii – favorizând acestuia efectuarea demarcării, depăşirii sau aruncării la poartă. Atacantul pentru care se aplică blocajul efectuează o schimbare de direcţie sau fentă de pornire prin care îşi fixează adversarul în blocaj, după care pătrunde pe partea protejată spre poartă. Blocajul efectuat de atacant are un caracter pasiv, apărătorul fiind cel care este nevoit să ocolească sau să se lovească de adversar, cu intenţia de a întrerupe acţiunea ofensivă. Jucătorul care efectuează acţiunea de blocare trebuie să se oprească la distanţa de 1 m, pentru a nu comite greşeală de forţa în atac. Sunt interzise şi sancţionate de regulament ridicarea braţelor lateral, ţinerile, îmbrâncirile, îmbrăţişările, împingerea cu corpul, cu umărul, cu şoldul, cu spatele, precum şi punerea piciorului cu scopul de a bara drumul adversarului. Clasificarea blocajului Blocajul cu mingea Blocaje fără minge - pentru jucătorul cu minge - pentru jucătorul fără minge Blocajul cu mingea se efectuează în cadrul apărările în care interul este marcat om la om. Centrul este cel care favorizează demarcarea prin deplasarea lui spre interul supravegheat. Interul pătrunde spre adversarul direct, până ajunge la o distanţă de 0,5 m de acesta, face o schimbare de direcţie stânga, porneşte spre dreapta, primeşte mingea şi-şi continuă deplasarea spre poartă pentru a arunca sau pentru a intra în alte combinaţii. Centrul urmăreşte cu privirea acţiunea interului şi dacă acţiunea acestuia a eşuat, participă la reconstruirea atacului. Blocajul fără minge efectuat la jucătorul cu minge. Poate fi aplicat de centru, pivot, extremă pentru interi sau de cuplu de jucători: centru – pivot pentru inter, extremă – centru pentru inter, extremă – pivot pentru inter. Blocajele fără minge se manifestă sub mai multe forme: Blocajul fără minge pentru formarea unui culoar de pătrundere, utilizat cu precădere atunci când apărarea este în inferioritate numerică, dar poate fi utilizat şi în raportul egal de jucători. El poate fi efectuat de pivoţi, prin apariţia surprinzătoare a celui de-al doilea pivot şi aşezarea lui în faţa colegului, în momentul în care sesizează intenţia de pătrundere a interului. Blocajul pentru formarea unui culoar de aruncare la poartă este efectuat de pivoţii, care sunt plasaţi în zona centrală a apărării, pentru un jucător de 9m aflat în pătrundere în faţa zonei lor. Finalizarea poate fi cu aruncare la poartă din săritură sau din sprijin pe sol. Pe lângă cei doi pivoţi, extremele şi centru pot aplica dublu blocaj pentru jucătorii de 9 m, atât pentru crearea culoarelor de pătrundere cât şi de aruncare la poartă. Scopul blocajelor este: - de a favoriza demarcajul unui coechipier; - pentru formarea unui culoar de pătrunde spre poartă; - pentru formarea unui culoar de aruncare la poartă; - crearea unor situaţii dificile pentru apărare(aplicarea alunecării, schimbului de oameni, preluarea şi predarea de adversar) şi aplicarea întârziată a celei mai adecvate situaţii de apărare; Metodica învăţării blocajelor - pregătirea tehnică foarte bună(pase, fente, aruncări); - cunoştinţe tactice (tactică individuală şi colectivă) 79
-
-
se vor preda cunoştinţe teoretice despre blocaj, folosindu-se materiale intuitive, lecţii teoretice la tablă, casete video, vizionări de jocuri oficiale pentru ca jucătorii să descopere singuri blocajele făcute în teren. exersarea blocajelor cu apărători pasivi, apoi activi; aplicarea blocajelor în cadrul jocurilor şcoală.
Circulaţie de minge şi de jucători în atac Pentru a determina apărarea să se deplaseze cât mai mult în teren, şi în acelaşi timp să poată fructifica acele spaţii rămase neacoperite, atacanţii utilizează circulaţii de minge însoţite sau nu şi de mişcarea continuă a jucătorilor. Scopul acestor mijloace tactice este: - de a obliga apărarea să depună eforturi fizice mari soldate cu greşeli de marcaj sau cu întârzieri în intervenţie la posesorul mingii; - înfrângerea rezistenţei apărătorilor echipei adverse; - impunerea unui efort susţinut apărătorilor în vederea plasării cât mai corect faţă de posesorul mingii. Clasificare - pasarea mingii: în potcoavă, peste semicerc, în pătrundere succesivă; - circulaţia jucătorilor de semicerc; - circulaţia în “opt”. Pasarea mingii în pătrundere succesivă. Mingea porneşte de la extrema stângă, care acţionează în adâncime (spre poartă), face o fentă de aruncare la poartă şi pasează lateral următorului jucător, care la rândul său, se angajează în pătrundere. Mingea circulă astfel până la extrema din partea opusă. Procedeele de pasare folosite: când mingea circulă dinspre stânga spre dreapta sunt utilizate pasa zvârlită de deasupra umărului sau din pronaţie, iar când mingea circulă dinspre dreapta spre stânga, jucătorii execută pasa zvârlită prin faţa pieptului. Circulaţia jucătorilor de semicerc aplicată în atacul rapid sau în circulaţie, în care extremele şi pivoţii trebuie să se deplaseze pe semicerc, după reguli tactice, pentru a-i pune în mişcare pe apărătorii prin dreptul cărora circulă. Ei de deplasează în funcţie de activitatea desfăşurată de jucătorii liniei de 9 m şi de modul cum circulă mingea.
Modalităţile cele mai simple de circulaţie a jucătorilor de semicerc sunt: 1. Circulaţia extremelor şi colaborarea cu centrul. Extremele se deplasează prin faţa semicercului de 6m descriind un opt imaginar şi sunt angajate de centru, după ce acesta execută mişcarea pătrundere şi ameninţare a porţii. 2. Circulaţia extremelor şi colaborarea cu interii 3. Circulaţia de jucători în care extrema colaborează cu interul de pe partea opusă 4. Circulaţia jucătorilor din cele două linii de atac: jucătorii de 9m fac schimb de locuri între ei –inter – centru –inter, iar extremele se deplasează pe semicerc. 5. Circulaţia în “opt” Scopul circulaţiei în opt: - presarea apărării spre semicercul de 6 m pentru a crea condiţii de aruncare la poartă de la distanţă; - deplasarea continuă a apărătorilor din dispozitivul lor, mărindu-se spaţiile de pătrundere ale atacanţilor; - este o modalitate de contracarare a apărării om la om; - favorizează blocarea apărătorilor şi contribuie la demarcarea atacanţilor. 80
Circulaţia în opt se compune din încrucişări simple sau duble şi schimburi de locuri. Se clasifică în: • circulaţie în opt cu trei jucători • circulaţie în opt cu patru jucători • circulaţie în opt cu cinci jucători (opt-ul mare) • circulaţie în opt cu şase jucători: cu pivot fix; cu pivot în circulaţie. Combinaţii tactice de bază în atac sunt acţiuni tactice colective executate în funcţie de: - sistemul de apărare adoptat de echipa adversă; - de poziţia apărătorilor; - de activitatea apărătorilor în momentul tactic respectiv; - de raportul supranumeric creat de echipa în atac într-o anumită zonă a terenului. Cele mai cunoscute combinaţii în atac sunt: 1.Angajarea surprinzătoare a pivotului de către extremă; 2.Angajarea pivotului de către inter; 3.Combinaţii între inter şi extremă; 4Combinaţii între pivot şi extremă; 5.Pătrunderea extremei în circulaţie şi angajarea surprinzătoare a pivotului Combinaţii tactice în momentele fixe de joc În funcţie de gravitatea greşelii de regulament săvârşită de jucătorii unei echipe aflate în apărare se pot acorda următoarele sancţiuni, concretizate în aruncare de la 9 m sau aruncare de la 7m. Aruncarea de la 9m se poate efectua prin aruncare directă la poartă, dacă jucătorul care execută aruncarea este înalt, cu braţe lungi şi dispune de detentă foarte bună cât şi de măiestrie tehnică. sau în urma unei combinaţii simple sau complexe. Aruncarea de la 7 m sau aruncarea de pedeapsă pentru o gravă greşeală de regulament se efectuează prin procedeele de aruncare din sprijin pe sol, executantul având obligaţia de a arunca în direcţia în intervalul de 3 secunde de la fluierul arbitrului de câmp. În cursul executării aruncării de la 7 m jucătorul nu trebuie să atingă, să ridice piciorul de sprijin sau să depăşească linia de 7m înainte ca mingea să-i fi părăsit mâna, iar jucătorii ambelor echipe trebuie să părăsească suprafaţa dintre linia spaţiului de poartă şi linia de aruncări libere şi să păstreze distanţă de 3 m faţă de linia de 7m. Portarul trebuie să ocupe spaţiul de poartă până la limita liniei de 4m.
Întrebări recapitulative: 1. Enumeraţi care sunt mijloacele tacticii individuale de atac 2. Enumeraţi care sunt mijloacele tacticii colective de atac 3. Definiţi depăşirea, încrucişarea dublă, blocajul, 4. Daţi 3-5 exerciţii şi jocuri pregătitoare pentru demarcaj 5. Care sunt principalele circulaţii de jucători; dar combinaţiile tactice de bază?
81
CURSUL 6 FORME DE JOC ÎN ATAC Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Clasificarea fazelor de joc în atac 2. Aplicaţiile lor tactice în funcţie de adversar 3. Metodica instruirii fazelor de joc 4. Principalele sisteme de joc în atac
82
Atacul începe în momentul în care echipa întră în posesia mingii, fie printr-o recuperare, intercepţie, greşeală a adversarului sau după primirea unui gol. În funcţie de aceste situaţii, atacul se desfăşoară sub trei modalităţi: 1.Contraatac – desfăşurat în mare viteză, cu pase lungi şi puţine la număr 2.Atacul poziţional 3.Atacul dinamic sau în circulaţie •
FAZELE ATACULUI Fazele atacului reprezintă succesiuni de acţiuni individuale şi colective executate de jucătorii unei echipe, de la intrarea în posesia mingii şi până la finalizare, în funcţie de situaţiile concrete de joc. Fiecare faza de atac are elemente componente comune celorlalte faze, dar şi multe elemente specifice. În funcţie de conţinutul specific fiecărei faze, atacul a fost fragmentat şi analizat în patru faze distincte, după cum urmează: 1. Faza I contraatacul 2. Faza II contraatacul susţinut 3. Faza III organizarea atacului 4. Faza IV jocul în sistem Contraatacul – este o formă iniţială a atacului ofensiv cu aplicare temporară şi poate fi definit ca fiind trecerea rapidă, în mare viteză a unuia sau mai multor jucători din apărare în atac, favorizată de pierderea mingii în atac de către echipa adversă. Situaţii favorabile pentru lansarea contraatacului: • Intercepţia mingii de către un apărător • Respingerea mingii de către portar şi recuperarea ei în cea mai mare viteză, prinderea mingii de către portar la aruncările la poartă ale adversarilor sau scoaterea mingii de la adversar şi întrarea în posesia ei • Comiterea unei greşeli tehnice sau încălcarea regulilor de joc (paşi, dublu-dribling, întrare forţată, călcarea semicercului, trimiterea mingii în afara terenului de joc) sancţionată de arbitri şi care pune în posesie echipa aflată în apărare. Caracteristicile contraatacului - viteză mare de deplasare a jucătorilor şi a mingii; - numărul redus de pase, cu predominanţă a celor lungi şi în adâncime; - superioritatea numerică a atacanţilor; Descrierea contraatacului - startul rapid al vârfurilor şi alergarea în viteză - demarcarea jucătorilor din centru, pe spaţiile libere pentru a putea primi mingea de la portar sau intermediar - blocarea adversarilor în vederea evitării opririi contraatacului - lansarea contraatacului prin pase rapide şi precise Formele contraatacului 1.Contraatacul direct - Contraatacul direct cu un vârf - Contraatacul direct cu două vârfuri - Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare - Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare şi pasă dublă între cele două vârfuri 2.Contraatacul cu intermediar • contraatacul cu intermediar şi un vârf • contraatacul cu intermediar şi două vârfuri 83
•
CONTRAATACUL DIRECT CU UN VÂRF Constă din degajarea mingii - de către portar sau coechipier - pe o traiectorie lungă şi precisă, jucătorului care a reuşit în timp scurt şi în mare viteză, un plasament mai bun decât oricare alt adversar cu care este în opoziţie. Contraatacul se desfăşoară respectând următoarea succesiune de acţiuni: - portarul sau alt jucător intră în posesia mingii - apărătorul lateral realizează o trecere instantanee din apărare în atac - desfăşoară o alergare de viteză, în prima parte, aproape paralelă cu linia de margine a terenului, apoi de la centrul terenului se îndreaptă oblic spre poartă, privind spre portar - primeşte mingea printr-o pasă lungă, cu boltă, pe poziţia viitoare - după prindere mingii continuă deplasarea în dribling şi de la distanţa optimă aruncă la poartă • CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI Se desfăşoară de către cele două extreme, care pornesc în alergare de viteză spre poartă adversă în momentul în care portarul se află în posesia mingii. Printr-o pasă lungă, oblică spre partea opusă locului de aruncare sau acţiune a adversarilor, portarul pune în posesia mingii pe jucătorul care s-a lansat pe contraatac. Acesta, utilizând tot o pasă lungă oblic-înainte, angajează cealaltă extremă, care recepţionând mingea, continuă înaintarea spre poartă pe drumul cel mai scurt, pentru a finaliza acţiunea. • CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI încheiat cu o încrucişare. Se desfăşoară la fel ca la forma descrisă anterior cu specificarea, că datorită prezenţei unui adversar în zona de finalizare, ce ar putea stânjeni pătrunderea jucătorului cu minge, cele două vârfuri vor recurge la o încrucişare, urmată de aruncare la poartă. • CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI încheiat cu o încrucişare şi pasă dublă între cele două vârfuri. Dacă se constată că după încrucişare, jucătorul care este în posesie, nu are posibilitatea să finalizeze datorită acţiunii apărătorului care încearcă să-l oprească, atunci el va trimite mingea celuilalt vârf de atac, încercând să execute cât mai repede aruncarea, înainte ca apărătorii să se replieze în totalitate. • CONTRAATACUL CU INTERMEDIAR – se execută în situaţiile când portarul nu poate pasa direct vârfului de contraatac, datorită prezenţei adversarilor sau a unghiului nefavorabil, pentru trimiterea cu precizie şi siguranţă a mingii spre zona în care este plasat vârful de atac. Formele contraatacului cu intermediar: - contraatac cu intermediar şi un vârf se desfăşoară în modul următor: portarul transmite mingea interului de pe partea opusă extremei plecate pe contraatac. Acesta, cu elan de încrucişat sau de pas săltat, o trimite extremei utilizând o pasă lungă oblic înainte. În funcţie de distanţa dintre locul prinderii mingii şi poartă, aceasta poate sau nu să facă dribling, după care aruncă la poartă din săritură sau din alergare. • CONTRAATACUL CU INTERMEDIAR ŞI DOUĂ VÂRFURI – interul se demarcă lateral şi primeşte mingea de la portar. După primirea mingii, el pasează vârfului de pe partea opusă. Sesizând poziţia mai bună a coechipierului, îi pasează decisiv pentru a finaliza acţiunea. Cele două forme ale contraatacului cu intermediar se pot finaliza incluzându-se încrucişarea şi pasele duble între coechipieri, după analiza situaţiei tactice din teren. Avantajele, dezavantaje şi utilizarea formelor de contraatac Avantaje - Este cea mai eficientă şi mai rapidă acţiune de atac, în urma căreia se înscrie gol. - Educă jucătorilor capacitatea de a-şi asuma răspunderea şi lua decizii în cel mai scurt timp. - Reuşita lui oferă încredere echipei şi ridică moralul, dezorganizând totodată jocul adversarilor.
84
Este o fază spectaculoasă, care place atât spectatorilor cât şi jucătorilor care o realizează. Dezavantaje - Se slăbeşte apărarea prin plecarea anticipă a vârfurilor – în cazul în care contraatacul nu reuşeşte şi mingea este preluată de adversari. - Solicită un tempo intens de joc şi un efort mai mare depus de jucători. - Retragerea în apărare se face mai dificil decât după atacul poziţional în special de către vârfuri. -
Contraatacul poate fi utilizat: împotriva oricărui sistem de apărare, exploatând slăbiciunile adversarului: - dacă echipa adversă nu are un bun echilibru defensiv; - dacă linia de 9m are jucători greoi; - dacă adversarii comit greşeli în aplicarea marcajului; - dacă adversarii nu au rezistenţă fizică necesară susţinerii unui efort specific, timp mai îndelungat. Conţinutul tehnico-tactic al contraatacului Contraatacul este realizat prin înlănţuirea următoarelor acţiuni tehnico-tactice logice: 1.Intrarea în posesiei mingii sau recuperarea mingii de către portar 2.Startul rapid 3.Alergarea de viteză 4.Pasarea mingii de către portar 5.Prinderea mingii venită din urmă 6.Pasa oblică 7.Driblingul 8.Pase speciale între cele două vârfuri 9.Încrucişarea simplă 10.Aruncarea la poartă 1;2 Intrarea în posesia mingii; recuperarea mingii; pasarea mingii se realizează prin: - prinderea mingii de către portar din aruncarea la poartă, sau respingerea mingii în terenul de joc şi recuperarea ei de către un coechipier; repunerea rapidă a mingii în joc, în urma unor greşeli tehnice şi de regulament săvârşite de echipa aflată în atac; - recuperarea rapidă a mingii aruncată peste sau pe lângă poartă şi pe care portarul trebuie să o aducă în spaţiul de poartă; - pasarea mingii vârfului de atac se efectuează prin procedeul cel mai eficient şi anume, aruncarea zvârlită de deasupra umărului cu elan de pas săltat sau de pas încrucişat. Metodica învăţării Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de recuperare şi pasare mingii de către portar se vor face prin următoarele structuri de exerciţii: - jucătorii sunt aşezaţi pe două coloane - pe postul de extremă. Antrenorul aruncă alternativ câte o minge în stânga şi în dreapta semicercului în aşa fel încât portarul să o poată prinde sau opri în spaţiul de poartă. Primii jucători din fiecare şir sprintează, iar portarul va încerca să-l angajeze pe cel din partea opusă prinderii mingii; - doi jucători sunt aşezaţi la mijlocul terenului şi primesc pe rând mingea de la portar. Se consideră că portarul lucrează bine, când jucătorii nu trebuie să se deplaseze pentru a prinde mingea; 85
-
jucătorii sunt plasaţi aproape de centrul terenului. În funcţie de deplasarea lor laterală portarul va transmite mingea spre unul dintre aceştia; exersarea globală a contraatacului.
3. Startul rapid şi alergarea de viteză Startul rapid se ia la semnal vizual sau auditiv, fiind reprezentat de acţiunea jucătorului advers cu mingea sau de fluierul arbitrului. Se execută printr-o alergare tropotită, având ca urmare întrarea în cel mai scurt timp în alergarea lansată de viteză.(vezi mişcarea în teren ). Metodica învăţării Pentru a îmbunătăţii aceste acţiuni tehnico-tactice se efectuează următoarele sisteme de exerciţii: - starturi din diferite poziţii la semnale auditive sau vizuale; - exerciţii speciale din şcoala alergării; - deplasare în poziţie fundamentală pe semicerc, la semnal vizual, jucătorii aleargă în viteză până la centrul terenului; - joc la o poartă între două echipe; profesorul aruncă o minge spre portar ceea ce reprezintă semnalul de plecare pe contraatac. 4. Prinderea mingii venită din urmă se realizează prin acţiunile corelate ale corpului jucătorului care urmează a fi angajat. Acesta aflat în alergare în plină viteză răsuceşte corpul în direcţia din care vine mingea, întinde braţele în întâmpinarea acesteia, o prinde şi se întoarce spre poarta adversă continuând alergarea cu conducerea mingii în dribling sau execută pasa de angajare a unui coechipier demarcat. Metodica învăţării este prezentată la descrierea tehnică a procedeelor de atac. Aruncarea la poartă pe contraatac se poate finaliza prin cele mai potrivite procedee alese în funcţie de momentul tactic şi de acţiunile apărătorilor repliaţi cu vârfurile de atac. Dintre acestea, cele des aplicate sunt: aruncarea din alergare cu elan un pas; cu elan de trei paşi; aruncarea din săritură; aruncarea din plonjon. •
FAZA A II A ATACULUI – CONTRAATACUL SUSŢINUT Se întrebuinţează această fază a atacului în momentul în care apărătorii în repliere, marchează strâns vârfurile de atac. Se disting două situaţii de realizare a atacului în faza a II-a: - când vârfurile de atac nu por finaliza în cadrul fazei I şi pasează mingea înapoi jucătorilor din linia de 9m care vin în alergare; - când portarul nu a putut lansa nici un jucător plecat pe contraatac şi transmite mingea celui mai demarcat jucător din linia de 9 m care trebuie să o transporte în atac în cea mai mare viteză. După modul în care se finalizează, contraatacul susţinut se clasifică în: - contraatac susţinut finalizat de către jucătorii de 9 m, prin aruncări la poartă de la distanţă; - contraatac susţinut finalizat în urma angajării unui jucător de semicerc. Prima variantă a fazei II are următoarea succesiune de desfăşurare: plecarea vârfurilor de contraatac (primul val); recuperarea mingii şi plecarea celui de-al II-lea val; trecerea mingii în terenul advers de către jucătorii de 9m; finalizarea contraatacului prin aruncare de la distanţă realizată de jucătorii din valul II. A doua variantă a fazei II se desfăşoară în felul următor: plecarea vârfurilor de contraatac (primul val); recuperarea mingii şi plecarea jucătorilor de 9 m (al II-lea val); trecerea mingii în terenul de atac de către jucătorii de 9 m; infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc şi demarcarea unuia dintre ei; angajarea jucătorului de semicerc demarcat; finalizare prin unul dintre procedeele de aruncare la poartă potrivite fazei şi situaţiei de joc. 86
Conţinutul tehnico-tactic al fazei II: 1.startul rapid 2.alergarea de viteză 3.recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat 4.pasele pentru transportarea mingii în terenul advers 5.aruncările la poartă de la distanţă 6.pasele speciale de angajare a jucătorilor de semicerc 7.aruncările la poartă din apropierea semicercului 8.paravanul necesar aruncărilor la poartă de la distanţă 9.blocajele pentru pătrunderile jucătorilor de 9 m Procedeele tehnice de pasare cele mai des întâlnite în cadrul acestei faze sunt: pasa zvârlită de deasupra umărului; lansată cu o mână sau cu două mâini; din pronaţie; pe la spate; pe la ceafă; pe sub axilă. Finalizarea contraatacului susţinut se poate efectua prin: aruncări la poartă din săritură, din sprijin pe sol (cu pas încrucişat, adăugat, săltat) din plonjon (plonjon sărit, săritură cu plonjon). Metodica învăţării – la lucrări practice •
FAZA A III –A ORGANIZAREA ATACULUI Echipa din atac apelează la faza a III-a în următoarele situaţii: - când echipa adversă se repliază la timp; - când 1-2 jucători şi portarul adversarilor, prin plasamentul şi intervenţiile lor opresc declanşarea contraatacului; - când 2-3 jucători fac presing; - când echipa aflată în posesia mingii are un număr însemnat de goluri avans faţă de adversari. Organizarea atacului începe o dată cu aşezarea jucătorilor pe posturi. Circulaţia mingii se asigură prin pase scurte, sigure, date numai spre jucătorii demarcaţi în direcţia mingii (jucătorii de semicerc) sau pe pătrundere spre poartă (jucătorii de 9 m) Conţinutul tehnico-tactic al fazei III: - Mişcarea în teren a jucătorilor fără minge - Pasarea rapidă şi surprinzătoare a mingii de la o extremă la cealaltă - Fente de aruncare urmate de angajarea jucătorilor de semicerc - Încrucişări, pătrunderi, paravane, blocaje - Aruncări la poartă de la distanţă ale jucătorilor de 9m şi din plonjon ale jucătorilor de semicerc. Sistemele de joc folosite în această fază pot fi: - sistem de atac cu 1 pivot - sistem de atac cu 2 pivoţi
Metodica învăţării Pasarea mingii în potcoavă fără şi cu angajarea pivotului a. Jucătorii sunt aşezaţi pe cele 6 posturi şi execută pase laterale din om şi om. Pasarea mingii de face utilizând pasa zvârlită de deasupra umărului sau prin faţa pieptului. b. Jucătorii sunt aşezaţi pe cele 6 posturi şi execută pase din 2 în 2. Nu se execută pase în adâncime la jucătorul pivot.
87
c. Jucătorii sunt aşezaţi pe posturi şi efectuează sistemul de pase 1-7 după cum urmează: C – I.S – ES – C – ID – ED – C – P. Se folosesc pasele zvârlite de deasupra umărului aplicând în acelaşi timp pătrunderile spre poartă. d. Jucătorii sunt dispuşi în atac cu doi pivoţi. Se vor executa pase după cum urmează: ES – IS – ID – P – ED şi invers spre partea opusă. •
FAZA A IV-A A ATACULUI - JOCUL ÎN SISTEM Faza a IV-a a atacului se bucură de o mare aprecierea din partea jucătorilor, dar mai ales a spectatorilor. Dacă jucătorii dispun de o bună pregătire fizică, stăpânesc foarte bine procedeele şi acţiunile tehnico-tactice, au gândire practică şi mai ales luptă sportiv, cu atât spectaculozitatea jocului creşte şi face plăcerea privitorului. Se disting trei faze ale jocului în sistem: - faza de pregătire a atacului – realizată prin circulaţia mingii şi a jucătorilor; - faza de construcţie a acţiunilor de finalizare, realizată prin mijloacele tacticii colective, aplicate pe fondul unei circulaţii de minge şi de jucători. Aplicându-le la timp, apărarea este forţată să greşească sau să întârzie acţiunile jucătorilor să intervină la momentul oportun, în oprirea atacantului cu minge; - faza de finalizare se compune dintr-o acţiune individuală simplă sau complexă, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă da aruncare la poartă. Dacă finalizarea nu reuşeşte şi echipa în atac rămâne în posesia mingii, jocul se reia prin faza a III-a, de organizare în care fiecare jucător revine pe postul său; Conţinutul tehnico-tactic al fazei - Poziţia fundamentală de atac - Ţinerea mingii cu o mână sau cu două mâini - Prinderea mingii cu două mâini - Pasarea mingii în pătrundere succesivă utilizând procedeele de pasare zvârlită de deasupra umărului, prin faţa pieptului sau din pronaţie - Pasarea mingii peste semicerc (extremă către extremă) efectuată prin sprijin pe sol sau din săritură - Pasele de angajare a jucătorilor de semicerc executate din săritură, pronaţie, pe la spate, pe la spate din săritură, înapoi pe deasupra umărului, pe sus picior, cu două mâini de la piept - Aruncările la poartă de la semicerc: a. Din plonjon cu cădere în faţă, cu cădere laterală, sărit, sărit cu evitare, sărit de pe extrema stângă. b. Aruncarea la poartă din săritură: cu ducerea braţului lateral, cu aterizarea pe pic din partea braţului de aruncare, cu bătaie pe pic din partea braţului de aruncare. c. Aruncarea la poartă pe la spate, pe lângă şold, cu rotarea braţului, cu ducerea braţului lateral, cu piruetă, cu două mâini printre picioare. d Aruncarea la poartă cu boltă peste portar. • Aruncările la poartă de la distanţă: - din săritură cu elan de pas săltat, încrucişat, cu întoarcere în aer; - din sprijin pe sol cu pas încrucişat, cu pas adăugat, cu pas săltat, pe lângă şold, pe lângă genunchi, prin evitare cu plonjon. • Fente: - de depăşire a adversarului concretizată prin: - fente simple şi duble de pornire, schimbare simplă si dublă de direcţie; 88
• • • • •
- fente de pasare - fente de aruncare Demarcajul Combinaţii tactice de bază Încrucişarea, învăluirea, paravanul, blocajul Circulaţii de minge şi de jucători Aruncarea de la 9m; de la 7m; de la margine; mingea de arbitru; aruncarea de începere.
Aruncarea de la margine se utilizează pentru a repune minge a în joc după ce în prealabil aceasta a depăşit lateralele terenului de joc, cu toată circumferinţa sau când un jucător de câmp al echipei în apărare atinge ultimul mingea, care trece apoi peste linia de poartă exterioară. Aruncarea de la margine se execută fără fluierul arbitrului, din locul unde mingea a trecut peste de margine sau de la capătul liniei de margine de pe acea parte a porţii, prin care mingea a trecut peste linia de poartă exterioară. Regulament (regula 11) Jucătorul care efectuează aruncarea trebuie să aibă piciorul pe linia de demarcaţie a terenului, până când mingea îi părăseşte mâna. Punerea mingii pe sol şi ridicarea ei sau driblingul şi reprinderea ei sunt interzise de regulament. Adversarii nu au dreptul să se apropie la mai puţin de 3 m de executantul aruncării, în schimb ei dreptul să ocupe loc la linia propriului spaţiu de poartă, chiar dacă distanţa faţă de executant se reduce sub 3 m Se execută de cele mai multe ori printr-o pasă dată unui coechipier aflat spre centrul terenului. Pentru a surprinde apărarea în aruncările de la capătul lateral al terenului(colţul terenului) se pot pregăti următoarele combinaţii de acţiuni: - dacă apărarea este neatentă, pivotul care circulă printre apărători, poate primi mingea de la extremă şi printr-un procedeu adecvat finalizează; - extrema care repune mingea poate efectua o pasă cu boltă, deasupra semicercului unui jucător aflat în pătrundere spre semicercul de 6 m şi care efectuează o săritură, prinde mingea în aer, deasupra semicercului şi aruncă la poartă; Combinaţii şi acţiunile tactice aplicate în aruncările de la margine, trebuie executate cu prudenţă şi numai în cazurile în care reuşita este certă. Mingea de arbitru se acordă în următoarele situaţii (regulament – regula 15): - dacă jucătorii ambelor echipe comit simultan abateri pe ternul de joc; - dacă mingea atinge tavanul sau instalaţiile fixe de deasupra terenului; - dacă jocul este întrerupt fără să se fi comis vreo abatere şi nici una din echipe nu s-a găsit în posesia mingii în momentul întreruperii jocului. Mingea se repune în joc prin angajarea între doi jucători de la centrul terenului. Arbitru aruncă mingea pe verticală, concomitent cu semnalul dat prin fluier. În cursul executării mingii de arbitru, toţi jucătorii, cu excepţia unui jucător din fiecare echipă, trebuie să păstreze distanţa minimă de 3 m faţă de arbitru care repune mingea. Ambii jucători care sar la minge trebuie să stea lângă arbitru, fiecare pe partea unde se găseşte poarta propriei echipe. Mingea poate fi jucată numai după ce a atins punctul maxim al înălţării. Aruncarea de începere (regulament – regula 10) se efectuează la începutul fiecărei reprize şi după marcarea fiecărui gol De aruncarea de începere a jocului beneficiază echipa care, în urma tragerii la sorţi, a ales mingea. Cealaltă echipă are dreptul să-şi aleagă jumătatea terenului de joc. La începutul reprizei secunde, aruncarea de începere este executată de cealaltă echipă. Pentru reprizele de prelungiri se procedează la o nouă tragere a terenului şi a mingii. 89
După marcarea golului aruncarea de începere o are echipa căreia i s-a marcat gol. Aruncarea de începere se execută din centrul terenului de joc, în orice direcţie, în maximum 3 secunde după fluierul arbitrului. Jucătorul care execută aruncarea trebuie să aibă un picior pe linia aruncării de începere până în momentul în care mingea îi părăseşte mâna. Dacă un coechipier depăşeşte linia de mijloc după ce s-a dat semnalul de executare a aruncării, dar înainte ca mingea să părăsească mâna executantului, se va acorda aruncare liberă în favoarea echipei adverse. În timpul aruncării de începere a fiecărei reprize toţi jucătorii trebuie să se găsească în propria jumătate de teren, totuşi după ce golul a fost marcat adversarii pot rămâne în ambele jumătăţi ale terenului, cu restricţia ca să păstreze distanţa de cel puţin 3 m de jucătorul care pune mingea în joc. Aruncarea de la poartă se acordă dacă mingea depăşeşte în totalitate linia de poartă exterioară şi se efectuează din spaţiul de poartă în direcţia câmpului de joc. Aruncarea de la poartă se consideră efectuată când mingea aruncată de către portar depăşeşte linia spaţiului de poartă. Dacă în cursul jocului mingea rămâne în spaţiul de poartă, portarul trebuie să o repună din nou în joc sau se acordă sancţiuni (aruncare liberă, dacă mingea se opreşte pe sol în spaţiul de poartă sau iese în afara terenului de joc, peste linia de poartă exterioară). După executarea aruncării de la poartă, portarul nu are dreptul să atingă mingea din nou, înainte ca aceasta să fie atinsă de un alt jucător(aruncare liberă). •
SISTEME DE JOC ÎN ATAC Atacul se desfăşoară pe baza unui efort colectiv, de organizare a acţiunilor, având ca finalitate marcarea unui gol. Sistemul de joc presupune: - stabilirea unor sarcini individuale de joc; - modalităţi de colaborare între jucători; - sincronizarea acţiunilor de deplasare a jucătorilor în raport cu circulaţia mingii şi a adversarilor; - indicaţii legate de finalizarea situaţiilor tactice. Sistemele de joc se diferenţiază prin: numărul de jucători care acţionează în interiorul apărării şi a celor care acţionează în faţa apărării În funcţie de aşezarea jucătorilor în atac vom putea clasifica sistemele de joc după cum urmează: 1. Sisteme de atac cu un jucător pivot 2. Sisteme de atac cu doi jucători pivoţi 3. Sisteme de atac cu trei jucători de semicerc 4. Sisteme de joc cu patru jucători de semicerc Aşezarea jucătorilor în sistemele de joc în atac se va face ţinându-se cont de : - calităţile psiho-motrice ale jucătorilor - particularităţile tehnice cerute de post - sistemul de apărarea advers 1. Sistemul de atac cu un pivot Acest sistem de joc este astfel denumit datorită faptului că cinci jucători sunt dispuşi sub forma de potcoavă la diferite intervale faţă de poartă (8-14m) faţă de poartă şi unul care acţionează în apropierea semicercului de 6 m. Iată cum sunt aşezaţi jucătorii şi modul lor de acţiune: • un pivot care se plasează între apărătorul lateral şi cel intermediar, în cadrul atacului poziţional. Porneşte în circulaţie pe semicerc o dată cu circulaţia mingii, aşezându-se simetric în cealaltă parte. Scopul acestor deplasări este acela de a atrage asupra lui preocuparea unuia sau mai multor apărători, facilitând construirea şi finalizarea unei faze decisive;
90
• două extreme, plasate la 3 m faţă de linia şi spaţiul de poartă. Ele se deplasează permanent în întâmpinarea mingii, demarcându-se dinspre colţul terenului spre linia de centru, apoi după pasarea mingii se îndreaptă spre colţul terenului având menirea să desfacă apărarea adversă pe un front mai larg. Extremele circulă pe semicerc, prin faţa sau printre apărătorii aşezaţi în zonă, colaborează cu interul de pe partea sa sau cu pivotul şi aruncă la poartă prin breşele create în apărare; • doi interi care acţionează la distanţa de 10-14 m şi lateral de poartă. Efectuează pătrunderi succesive, ameninţând în permanenţă poarta. Au ca scop crearea de situaţii favorabile pentru construirea unor combinaţii tactice de bază necesare finalizării; • un centru care ocupă zona centrală a dispozitivului de atac mai aproape sau mai departe de poartă, în funcţie de sistemul de apărare advers. El deţine rolul de conducător de joc şi este socotit jucătorul “cheie” în atac. Lansează combinaţiile între cele două linii ale atacului, acţionează în pătrunderi succesive, efectuează demarcaje cu depăşiri şi aplică blocaje, paravane pentru interi, pivoţi şi extreme. Prin aşezarea jucătorilor în dispozitiv se creează trei planuri principale de acţiune: - cel al extremelor - cel al pivotului şi al centrului - cel al interului şi centrului Aceste planuri creează premisele colaborării şi sincronizării acţiunilor jucătorilor cu sau fără minge. Circulaţia mingii trebuie să însoţească deplasările şi acţiunile tuturor jucătorilor în zonele lor de teren, conform principiilor celor trei sisteme de pasare. În sistemul de atac cu un jucător pivot se aplică combinaţii între jucătorii liniei de 9 m; între jucătorii liniei de 9 m şi pivot, între jucătorii liniei de 9m şi extreme. Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulaţie. Extremele circulă pe semicerc, angrenând în această circulaţie şi pivotul. Jucătorii liniei de 9 m efectuează pătrunderi succesive, circulaţie în opt, încrucişările simple şi duble, şarja interioară şi exterioară. 2. Sistemul de atac cu doi jucători pivoţi În acest sistem de atac jucătorii ocupă următorul dispozitiv: pivoţii se plasează între apărătorii laterală şi cei intermediari, în ambele părţi ale apărării. Ei pornesc în circulaţie pe semicerc şi îşi schimbă locurile între ei. O dată cu mişcarea pivoţilor sporeşte şi acţiunea de supraveghere şi marcare a acestora de către apărători; interii sunt aşezaţi şi acţionează la nivelul pivoţilor, iar acţiunile lor de pătrundere şi crearea culoarelor de aruncare sunt realizate de circulaţia tactică a celor doi pivoţi, dar şi de aplicarea mijloacelor de tactică colectivă de către aceştia; extremele pot fi jucătorii specializaţi pe aceste posturi care acţionează pe colţurile terenului, la fel ca la sistemul precedent descris sau ele pot fi înlocuite cu jucători de 9m pentru a mări forţa de aruncare la poartă de la distanţă. În ambele situaţii, unul dintre jucătorii care acţionează pe postul de inter va prelua funcţia de conducător de joc. În prima varianta, extremele pot circula pe semicerc împreună cu pivoţii, împiedicând apărătorii să înainteze către interi sau determină apărarea să-şi schimbe sistemul în 4+2, ceea ce creează avantaj pentru atacanţi. În a două variantă pivoţii joacă poziţional, plasându-se mereu între apărătorii laterali şi cei intermediari, iar ceilalţi jucători execută învăluiri, circulaţie în opt, pătrunderi succesive prin care se ameninţă poarta, determinând apărarea să se mişte continuu 91
În acest sistem de atac jucătorii îşi desfăşoară acţiunile de construire a atacului după reguli esenţiale de colaborare, unitate şi sincronizare a acestora. Pasa între doi jucători şi trei jucători este unitatea funcţională care asigură depăşirea apărătorilor. Aceste pase se desfăşoară între extremă-pivot; inter-pivot, inter-inter, inter-extremă sau între inter-pivot- extremă; interi - pivot; inter – pivot - pivot. Întrebări recapitulative: 1. Definiţi fazele atacului 2. Care sunt momentele favorabile pentru lansarea contraatacului 3. Clasificaţi contraatacul 4. Care este conţinutul tehnico-tactic prin care se realizează contraatacul 5. Cate sisteme de joc în atac cunoaşteţi; aşezaţi echipa pe posturi şi trasaţi-le jucătorilor principalele sarcini pe care le au de îndeplinit pe posturile respective
CURSUL 7 V. TACTICA JOCULUI ÎN APĂRARE Obiective de referinţe: Formarea bagajului teoretic despre: 1. Clasificarea fazelor de joc în apărare 92
2. Aplicaţiile lor tactice în funcţie de adversar 3. Metodica instruirii fazelor de joc 4. Principalele sisteme de joc în apărare
Prin apărare înţelegem faza fundamentală a jocului, în care se află jucătorii unei echipe, care opunându-se în condiţii regulamentare ca adversarii să înscrie gol, luptă pentru a le prelua mingea înainte ca aceştia să săvârşească infracţiune sancţionată de regulament. Apărarea constituie faza care oferă numeroase soluţii pentru mărirea potenţialului de joc al echipei, precum şi pentru practicarea unui joc de calitate. Cu toate că are un conţinut sărac de procedee tehnice, apărarea bine organizată şi mobilă trebuie să împiedice înscrierea de goluri, în poarta proprie. Pregătirea apărătorilor este obositoare, aridă, iar sistemele de acţionare pentru instruirea jucătorilor în vederea susţinerii jocul specific acestei faze sunt simple, puţine ca număr şi nu prea fac plăcere jucătorilor. Totuşi, pentru a reuşi un joc spectaculos şi pentru ca intervenţiile să nu fie brutale, lipsite de sportivitate (specifice celor care nu stăpânesc foarte bine tehnica), instruirea apărătorului trebuie să se facă temeinic şi cu raţiune. Apărarea porţii este o sarcină a tuturor jucătorilor unei echipe şi a fiecăruia în parte şi se realizează respectându-se următoarele principii: 1.Asigurarea echilibrului defensiv: apărarea organizată începe chiar din timpul atacului. Echilibrul defensiv constă din luarea din timp a anumitor măsuri preventive a echipei aflate în atac. Scopul acestor măsuri este: de a reorganiza faze de pregătire a atacului în caz de eşec; de a efectua trecerea organizată în apărare, după pierderea posesiei mingii; asigurarea unei apărări temporare, până la replierea tuturor jucătorilor. Realizarea echilibrului defensiv este lăsat în sarcina interului şi extremei de pe partea opusă locului de acţiune al mingii. 2.Replierea în timp util – trebuie începută oportun şi făcută organizat. Începe în momentul în care mingea a intrat în posesia adversarilor. Se realizează în cea mai mare viteză şi pe un traseu marcat cu două linii imaginare care împreună descriu o pâlnie. În timpul replierii, apărătorii aleargă cu faţa spre poarta proprie, până aproape de 10-12m de poartă după care se întorc cu spatele spre poartă şi îşi continuă retragerea cu spatele. Dacă replierea este însoţită de vârful de atac, se vor încerca acţiuni de scoatere a mingii din posesia adversarului. 3.Repartizarea adversarilor – reprezintă o măsură preliminară şi un element de coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor. Repartizarea adversarilor se face ţinându-se cont de postul ocupat, de avantajul fizic şi tehnic pe care-l posedă apărătorul. 4.Atacarea permanentă a jucătorului cu mingea are ca scop: - împiedicarea atacantului de a arunca la poartă sau de a pasa unui coechipier, - de a executa dribling sau depăşire, - interceptarea mingii, - întârzierea acţiunilor atacantului în scopul organizării propriului dispozitiv de apărare Sistematizarea tacticii de apărare: Tactica individuală Tactica colectivă V.4.1.TACTICA INDIVIDUALĂ în apărare cuprinde totalitatea principiilor şi regulilor după care se acţionează în joc în vederea deposedării adversarului cu mingea şi a împiedicării aruncărilor la poartă. Tactica individuală defineşte şi tratează următoarele component: - reguli ale tacticii individuale; - calităţile şi aşezarea jucătorilor în defensivă; - mijloacele tacticii individuale 93
Regulile generale după care se acţionează în apărare sunt următoarele: a) replierea promptă şi oportună; b) întârzierea lansării şi desfăşurării contraatacului advers; c) plasamentul realizat întotdeauna între adversar şi poarta proprie d) marcarea strânsă sau atacarea hotărâtă pe partea braţului de aruncare a adversarului care primeşte sau are mingea; e) acordarea ajutorului reciproc; f) atacarea celui mai periculos adversar; g) ritm susţinut în acţiune; h) demarcaj brusc, când echipa întră în posesia mingii. Calităţile şi aşezarea jucătorilor în defensivă Calităţile jucătorilor În vederea rezolvării optime a cerinţelor şi obiectivelor propuse, jucătorii trebuie să facă dovada unor calităţi motrice şi psihice indispensabile derulării jocului. Aceste calităţi sunt: - viteză de deplasare pe distanţe scurte, cu scopul de realiza intervenţii prompte, împotriva acţiunilor ofensive ale atacanţilor; - rezistenţă specifică în acţiunile de contraatac şi în timpul replierii rapide în apărare; - îndemânare, supleţe, agilitate, mobilitate necesare jucătorului pentru a putea face faţă unor situaţii dificile în lupta cu adversarul; - forţă fizică generală la nivelul membrelor inferioare; - viteză de reacţie şi de execuţie; - cunoaşterea tuturor procedeelor tehnice specifice jocului de apărare; - tenacitate, combativitate, curaj, hotărâre, luciditate, calm, stăpânire de sine în cele mai grele momente ale jocului Aşezarea jucătorilor în dispozitivul de apărare se va face pe următoarele posturi: apărători laterali, apărători intermediari, apărători centrali. Mijloacele tacticii individuale în apărare 1. Lansarea cu adversarul 2. Marcajul adversarului 3. Intercepţia 4. Urmărirea şi recuperarea mingii 5. Retragerea pe semicerc 6. Atacarea adversarului cu mingea 7. Acoperirea braţului de aruncare 8. Închiderea pătrunderii 1. Lansarea cu adversarul este acţiunea prin care apărătorul caută să supravegheze pătrunderile şi depăşirile efectuate de adversarul direct. Lansarea cu adversarul presupune: - găsirea unui plasament corespunzător cu situaţia de joc; - atacarea oportună a jucătorului în posesia mingii; - anticiparea acţiunilor adversarului ( ce vrea să facă; a făcut dribling; dar cele trei secunde, sau cei trei paşi?); - atacarea adversarului să ofere rezerve pentru acţiuni viitoare ale apărătorului; 94
-
dacă atacantul vrea să efectueze depăşirea şi să pătrundă spre poartă, apărătorul trebuie să fie pregătit să se retragă uşor şi să-l însoţească, încercând regulamentar să-l atace cu corpul, închizând unghiul de aruncare la poartă, determinându-l să paseze mingea.
2. Marcajul adversarului este acţiunea prin care apărătorul, folosind plasamentul şi mişcarea în teren, supraveghează acţiunile atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, să o paseze, să dribleze sau să arunce la poartă. După modul de aplicare, marcajul poate fi: A)Marcajul strâns – utilizat pe parcursul jocului în următoarele situaţii: - pentru a anihila sau limita acţiunile unui jucător periculos (inter); - pentru a închide posibilităţile de angajare ale unui vârf de atac; - în cadrul sistemului de apărare “om la om”; - împotriva unui atacant care pătrunde la semicerc. În marcajul strâns, apărătorul se va plasa între poartă şi adversar, pe partea braţului de aruncare, va căuta să evite blocajele şi paravanele făcute de alt adversar, pentru a facilita acţiunile coechipierului său. În scop apărătorul trebuie: - să respecte şi să aplice regulile de tactică individuală; - să dispună de o pregătire fizică foarte bună; - să fie capabil şi să vrea să depună eforturi mari fizice şi psihice. B).Marcajul de supraveghere – este aplicat în situaţiile: - de apărare în zonă; - la apărarea om la om – când atacantul nu este valoros; - de către un apărător care are ca sarcină suplimentară, acordarea de ajutor un coechipier al cărui adversar este mai periculos pentru echipă. Marcajul de supraveghere constă din ţinerea sub observaţie atât a adversarului direct, în deplasările lui pentru a primi o pasă de angajare, cât şi a activităţii celorlalţi atacanţi. Pentru a aplica marcajul de supraveghere, apărătorul trebuie să respecte şi să efectueze următoarea ordine a acţiunilor: • să aibă un plasament dinamic (în continuă deplasare), • să anticipeze acţiunile şi să colaboreze cu echipierii în rezolvarea situaţiei de joc. C).Marcajul de intercepţie – este aplicat în scopul derutării sau împiedicării unui atacant să primească mingea, în condiţii optime de joc. Se aplică la jucătorul pivot; la jucătorii din linia de 9m; la extreme; la vârfurile de atac. Marcajul la intercepţie este eficace în jocul de handbal pentru că semicercul determină ca atacul să se desfăşoare mai mult frontal şi mai puţin în adâncime. 3. Intercepţia mingii – este acţiunea premeditată sau întâmplătoare, executată spontan şi prin surprindere de către apărător, prin care acesta reuşeşte să prindă, să respingă spre un coechipier sau să culeagă o minge pasată ori jucată între adversarii săi. Elementul care hotărăşte o intercepţie este capacitatea de anticipare a acţiunii şi viteza de execuţie a ieşirii la intercepţie.
4. Urmărirea şi recuperarea mingii Mingile aruncate la poartă, care sunt blocate sau respinse de către portar, înapoi în câmpul de joc, aruncate în barele porţii şi care revin în teren, trebuie să fie urmărite de către apărători pentru a putea întra în posesia lor. 95
5. Retragerea pe semicerc – este acţiunea individuală care se efectuează în scopul acordării de ajutor unui coechipier în lupta lui cu adversarul sau de a împiedica pătrunderea altui adversar spre poarta proprie. Această deplasare se realizează fie prin paşi adăugaţi înapoi, alergare cu spatele fie prin paşi încrucişaţi sau adăugaţi lateral. 6. Atacarea adversarului cu mingea – se aplică atacantului care este pregătit de a primii posesia sau fiind în posesia mingii ameninţă printr-o pătrundere periculoasă spre poartă. Jucătorul care marchează adversarul cu minge, face o deplasare prin alergare (cu paşi adăugaţi) înainte sau oblic înainte, fără sărituri, pentru a evita fenta de depăşire. Va adopta o poziţie corespunzătoare intenţiilor adversarului şi va încerca să opună rezistenţă tuturor încercărilor de aplicare a combinaţiilor atacantului cu restul echipei 7. Acoperirea braţului de aruncare – este acţiune prin care apărătorul se plasează între adversarul cu mingea şi poartă proprie, pe partea braţului aruncător al acestuia, în scopul blocării cu mai mare succes a unei eventuale aruncării la poartă şi în acelaşi timp colaborare mai bună cu portarul. Privirea apărătorului va fi îndreptată în principal spre minge, încercând ca prin deplasările laterale sau prin săritură (după caz) să împiedice aruncarea la poartă în condiţii propice înscrierii de gol. 8. Închiderea pătrunderii – se realizează prin aşezarea unui apărător pe direcţia de deplasare a atacantului. Apărătorul trebuie să reziste şocului produs de impactul cu atacantul pentru ca arbitrul să-l poată sancţiona pe adversar cu “intrare forţată”. •
METODICA PREDĂRII ACŢIUNILOR DE TACTICĂ INDIVIDUALĂ • Jocuri de mişcare – “Leapşa”, “Jocul cu umbra”. • Învăţarea acţiunilor tactice simultan cu perfecţionarea procedeelor tehnice • Jocuri cu teme în care pe lângă procedeele tehnice se introduc şi acţiuni tactice. 6 atacanţi şi 3 apărători, pe ½ de teren. Se vor aplica de către apărători: marcaj la un atacant, plasament pentru intercepţie, scoaterea mingii de la atacant. Atacanţii vor efectua: demarcări, deplasări în teren, fente, dribling, depăşiri. Treptat se va creşte numărul apărătorilor, până îl va egala pe cel al atacanţilor. • Jocuri şcoală la două porţi cu depunerea mingii în spaţiul de poartă. Se vor executa: demarcaje şi pătrunderi, depăşiri, replieri, lansări cu adversarul, marcajul, plasamentul. • Joc la o poartă în care apărătorii sunt în inferioritate numerică:3 x 4, 4 x 5, 5 x 6. Se urmăreşte învăţarea orientării, acţionarea rapidă, solicitări de natură fizică, psihică, tactică, tehnică.
V.4.2 TACTICA COLECTIVĂ DE APĂRARE Tactica colectivă este reprezentată de principiile şi regulile după care se desfăşoară activităţile de colaborare între doi sau mai mulţi apărători în vederea stânjenirii şi opririi acţiunilor întreprinse de atacanţi. Tactica colectivă de apărare cuprinde: • Principiile apărării • Mijloacele tacticii colective • Fazele apărării • Formele de joc în apărare • Sistemele de joc • Apărarea în momentele fixe de joc • Apărarea în situaţii speciale PRINCIPIILE APĂRĂRII 1.Apărarea porţii 2.Intrarea în posesia mingii 3.Adaptarea apărării la formele şi sistemele de atac advers şi propriu 96
4.Provocarea greşelilor adversarilor şi valorificarea lor MIJLOACELE TACTICII COLECTIVE în apărare sunt următoarele: a) Repartizarea adversarilor şi vorbirea în apărare sunt acţiuni necesare jocului organizat. Repartizarea adversarilor este o măsură preliminară şi totodată primul element de coordonare a acţiunilor apărătorilor. Se face începând cu apărătorii laterali, care marchează extremele, apărătorul intermediar stânga marchează pivotul, celălalt apărător intermediar răspunde de interul stânga, apărătorul central preia interul dreapta, iar zburătorul (în sistemul 5+1) va marca centrul. Repartizarea adversarilor se poate face şi nominal prin stabilirea adversarului de către antrenor sau conducătorul de joc. Vorbirea în apărare – reprezintă primul şi cel mai uşor mijloc de colaborare între apărători. Prin vorbire se transmit sarcini cu privire la organizarea apărării şi se întreţine permanent atenţia, moralul şi combativitatea coechipierilor b)predarea şi preluarea atacantului sunt acţiuni aplicate în apărare necesare pentru a marca un atacant care se deplasează pe semicerc în scopul unei angajări. În acest sens, fiecare apărător va marca strâns un atacant de 6m (extremă sau pivot) şi îl conduce până în dreptul coechipierului învecinat, dându-i-l în grijă. c)schimbul de oameni în apărare are loc într-un punct situat între doi apărători învecinaţi. Este o combinaţie de apărare în care 2 sau 3 apărători colaborează pentru a împiedica succesul adversarilor care efectuează blocajul sau încrucişarea. d)alunecarea este un procedeu specific de apărare prin care se urmăreşte realizarea unui culoar de trecere pentru un coechipier, care efectuează marcaj strâns asupra unui adversar. Astfel, cuplu atacant-apărător se despart pentru un timp scurt pentru a lasă să treacă un coechipier pornit în urmărirea adversarului, care este în posesia mingii sau are o poziţie favorabilă pentru a arunca la poartă după o angajare oportună. e)închiderea culoarelor de pătrundere – este mijlocul tactic colectiv prin care doi coechipieri aflaţi în dispozitivul defensiv se interpun pe direcţia de pătrundere a atacantului cu sau fără minge, apropiindu-se umăr lângă umăr, urmărind anihilarea acţiunilor atacantului. f) dublarea, suplinirea, flotarea şi aglomerarea Dublarea – este acţiunea tactică prin care un jucător îşi părăseşte temporar zona repartizată, pentru a încerca oprirea sau întârzierea acţiunilor unui adversar considerat periculos, care în pătrunderea lui spre semicerc a scăpat de sub marcajul aplicat. Suplinirea – este acţiunea tactică colectivă prin care se urmăreşte asumarea mai multor sarcini şi “acoperirea temporară” a unei zone de teren, de unde apărătorul - cu sarcina de a marca strâns un atacant periculos – s-a lansat în urmărirea acestuia, lăsând zona descoperită. Flotarea – este combinaţie tactică prin care se realizează retragerea temporară a unui apărător de la adversarul direct, care nu are mingea, pentru a ajuta un coechipier, la apărarea spaţiului în care se poate concentra atacul advers. Apărătorul care a flotat revine imediat la adversarul său când acesta primeşte mingea sau participă într-o combinaţie Aglomerarea – este asemănătoare cu flotarea, dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că 1–2 apărători se retrag de la adversarii direcţi, când aceştia nu sunt periculoşi prin aruncări de la distanţă şi se deplasează spre zona centrală, îngreunând astfel pătrunderile şi angajarea pivotului. Deplasarea jucătorilor pentru realizarea aglomerării se face în funcţie de circulaţia mingii şi acţiunea celorlalţi atacanţi. V.4.3 FAZELE APĂRĂRII Ca şi atacul, apărarea are la rândul ei tot 4 faze, care sunt: 1.Faza I - Replierea 2.Faza II - Zona temporară 3.Faza III - Organizarea 4.Faza IV - Jocul în sistem
97
1. FAZA I - REPLIEREA O echipă poate pierde posesia mingii în următoarele situaţii: • Când se înscrie un gol • În urma unei aruncări la poartă motivată tactic, dar ratată • În urma unor greşeli de tehnică • Ca urmare a unor infracţiuni Replierea constituie o faza importantă a apărării, de a cărei calitate, depinde de foarte multe ori, succesul ori insuccesul apărării. Replierea trebuie să se efectueze în mod organizat. Jucătorii care asigură echilibrul defensiv sunt primii care pleacă cu vârfurile de contraatac adverse, urmăresc mingea pentru a încerca intrarea în posesia ei, iar ceilalţi jucători îi vor susţine pe primii ajunşi în apărare. În timpul replierii, jucătorii aleargă cu faţa spre poarta proprie, desfăşurând o viteză maximală, urmărind să ajungă cât mai repede în dispozitivul de apărare pe drumul cel mai scurt. Conţinutul tehnico-tactic pentru realizarea replierii a. Oprirea contraatacului – se aplică în situaţiile când mingea a intrat în posesia adversarilor în urma unei aruncări la poartă nereuşite, blocată de apărători sau prinsă de portar. Cel mai apropiat jucător de posesorul, mingii îl atacă pe acesta din urmă cu scopul de a întârzia declanşarea contraatacului şi a permite coechipierilor să se retragă pe semicerc. b. Retragerea spre poartă prin alergare de viteză. Alergarea de viteză este similară cu cea desfăşurată pe contraatac. În timpul replierii jucătorul trebuie să privească spre diferite zone ale terenului pentru a primi informaţii despre adversari şi coechipieri. În funcţie de aceste informaţii îşi modifică sau nu direcţia de alergare sau intervine în situaţia concretă cerută de joc. c. Retragerea spre poartă prin alergare cu spatele. Jucătorul aflat în repliere face o întoarcere cu faţă spre câmpul de joc, la cca. 10-15 m distanţă de propria poartă şi continuă deplasarea cu spatele până aproape de semicercul de 6 m. Este contraindicată alergarea cu spatele începând din jumătatea adversă de teren, datorită vitezei de deplasare a vârfurilor de atac, care alergă mult mai repede, obţinând un avantaj teritorial important pentru înscrierea golului. d. Marcajul adversarului – se aplică atât vârfurilor cât şi celorlalţi jucători, potenţialii susţinători,(jucătorii de 9m) în vederea finalizării acţiunii de atac. Marcajul va consta în limitarea zonelor şi spaţiilor de manevră, încercarea scoaterii mingii din dribling sau din pasă, cât şi împiedicarea aruncării la poartă de pe centrul terenului. e. Atacarea adversarului cu minge – apărătorul este obligat de situaţia de atac să se apropie de posesorul mingii şi să-l atace hotărât pentru a-l determina să se oprească sau să paseze mingea altui coechipier. f. Scoaterea mingii din dribling – se poate rezolva în două moduri: mingea poare fi scoasă prin atac din lateral, când doi adversari aleargă umăr lângă umăr şi prin atac din spate când atacantul este ajuns din urmă de un jucător aflat în repliere. În ambele situaţii apărătorul interpune mâna în traiectoria mingii, care ricoşează din sol şi o îndreaptă spre un coechipier sau spre o zonă mai liberă de unde o va ridica în următoarele clipe. g. Intercepţia mingii – se realizează în momentele când adversarul greşeşte direcţia pasei sau sesizează prea târziu prezenţa apărătorului în apropierea lui. 2. FAZA A II - ZONA TEMPORARĂ Datorită vitezei cu care se deplasează adversarii pe contraatac, apărătorii nu pot să se aşeze pe posturile lor, în dispozitivul de apărare. Primii apărători repliaţi se vor dispune la mijlocul 98
semicercului de 6 m , acoperind zonele vulnerabile, iar următorii jucători se vor plasa de o parte şi de alta a dispozitivului de creat. Se va putea forma o zona temporară în două modalităţi: - o zonă cu un număr redus de jucători - sau o zona din 6 jucători, care din criză de timp nu şi-au putut ocupa posturile specifice în dispozitivul de apărare. 3. FAZA A III - ORGANIZAREA APĂRĂRII Aşezarea jucătorilor pe posturile specifice în dispozitivul de apărare se va face: - în timpul acţiunilor de apărare - organizarea se va face cu multă prudenţă şi numai între doi apărători învecinaţi. Ei îşi schimbă locurile între ei numai când mingea este pasată între adversari în direcţia opusă locului unde se execută organizarea dispozitivului, iar jucătorul care se deplasează spre centrul apărării are prioritate de trecere prin faţa celuilalt apărător - la întreruperea jocului de către arbitrul de joc – se face într-un timp cât mai scurt, în deplină ordine şi înţelegere între jucători. FAZA A IV - JOCUL ÎN SISTEM Constituie faza de bază a apărării şi are o durată de aplicare cea mai îndelungată. Apărarea propriu-zisă constă din acţiuni tehnico-tactice individuale şi colective, dirijate de reguli şi principii tactice. Apărarea are la bază un dispozitiv şi de desfăşoară în mod organizat, evidenţiindu-se lupta dintre cele două echipe, relaţiile şi colaborările ce se stabilesc între coechipieri pentru a se opune dorinţei adversarilor de a înscrie goluri. Pentru a contura şi structura conţinutul jocului de apărare trebuie să ne bazăm pe procedeele tehnice şi acţiunile tactice individuale şi colective, necesare jucătorilor pentru a rezolva cu răspundere sarcinile de joc. În această fază se aplică tot conţinutul tehnico-tactic însuşit de jucător, de-a lungul procesului de instruire. El trebuie să aplice atât procedee tehnice necesare contracarării atacului advers cât şi utilizarea lor în scop tactic, pentru a reuşi să stopeze sau să reducă eficacitate atacurilor. Pentru acest lucru jucătorului în apărare îi sunt necesare următoarele procedee tehnice şi acţiuni tactice: • 1.Procedee tehnice: poziţia fundamentală, deplasarea în teren, atacarea adversarului cu corpul, blocarea adversarului cu corpul, scoaterea mingii de la adversar şi blocarea aruncărilor la poartă. • 2.Acţiuni tactice: atacarea adversarului cu mingea, retragerea pe semicerc, mişcarea de translaţie, închiderea culoarelor de pătrundere, marcarea adversarului, interceptarea mingii, acoperirea braţului de aruncare, împărţirea adversarilor, preluarea, predarea şi schimbul de oameni, alunecarea, zidul de apărare la aruncările de la 9m. (Se efectuează de către 2-3 jucători înalţi, care ţin braţele ridicate şi întinse deasupra capului, pentru a micşora unghiul de aruncare la poartă. Zidul se orientează spre partea braţului de aruncare a adversarului cu mingea, iar aşezarea lui este dirijată de indicaţiile portarului. În funcţie de tactica utilizată de adversari în efectuarea aruncării, jucătorii care nu participă la realizarea zidului vor face marcaj de supraveghere). Aşezarea jucătorilor la aruncările de la 7m ( În vederea recuperării mingii respinse de către portar sau ricoşate din barele porţii, jucătorii se vor aşeza în felul următor: 4 apărători stau în apropierea semicercului de 9m pentru a încerca recuperarea mingii, iar 2 jucători se deplasează spre centrul terenului aşteptând iniţierea unui contraatac. Apărarea trebuie să se desfăşoare cu precizie, toate acţiunile coechipierilor să se armonizeze pentru a depăşi situaţia de atac a adversarilor. V.5 FORMELE DE JOC ÎN APĂRARE
99
Formele apărării constau din sistemele în care se structurează apărarea, respectiv din organizarea interrelaţiilor dintre apărători. Indiferent de sistemul de apărare folosit de o echipă, desfăşurarea acţiunilor individuale şi colective cuprind trei forme de aplicare: a) Apărarea în zonă b) Apărarea om la om c) Apărarea combinată a) APĂRAREA PE ZONĂ Această formă a apărării are următoarele caracteristici: - fiecare jucător acţionează într-o anumită porţiune de teren ce i-a fost repartizată numită “zonă” - apărătorul urmăreşte în special mingea – circulaţia ei şi pe posesorul acesteia – şi în secundar adversarul de care răspunde. Pentru a urmări mingea toţi jucătorii se deplasează lateral pe semicercul de 6 m în funcţie de locul acesteia. Această mişcare se numeşte translaţie şi are ca scop aglomerarea de jucători în dreptul mingii. - urmărirea mingii de către jucători este însoţită şi de ieşirea apărătorului din dispozitivul de apărare la adversarul cu mingea. Ieşirile şi retragerile succesive ale jucătorilor din dispozitiv dau elasticitatea zonei. - apărătorul va fi obligat să renunţe la marcarea unui adversar aflat pe semicercul de 6m pentru a ieşi hotărât la adversarul din linia de 9m care primeşte sau are mingea. Ceilalţi apărători suplinesc ieşirea coechipierului lor. - apărătorul execută marcaj la jucătorul cu mingea atâta timp cât se află în zona sa de teren. Când acesta pătrunde într-o zonă învecinată este predat şi preluat de un alt apărător. Principalele sisteme de apărare în zonă sunt: Sistem de apărare în zonă 6 : 0 Sistem de apărare în zonă 5 + 1 Sistem de apărare în zonă 4 + 2 Sistem de apărare în zonă 3 + 2 + 1 SISTEMUL DE APĂRARE PE ZONĂ 6:0 Aşezarea jucătorilor în acest sistem se va face într-o singură linie, la intervale de 2-3 m, pe semicercul de 6m sau puţin înaintea acestuia. Scopul acestei aşezări este cela de a acoperi o suprafaţă cât mai mare din lungimea semicercului. Jucătorii din dispozitiv ocupă următoarele posturi: apărătorii 2 şi 7 = apărători laterali; apărătorii 3 şi 6 = apărători intermediari; apărătorii 4 şi 5 = apărători. Sarcinile jucătorilor din dispozitivul de apărare sunt: • deplasarea laterală pe semicerc; • atacarea jucătorului cu minge; • marcajul la supraveghere; • vorbirea în apărare; • întrajutorarea; • schimbul de oameni; • închiderea pătrunderii; • dublajul.
100
Utilitatea tactică a sistemului 6:0 - împotriva unei care nu are buni aruncători la poartă de la distanţă şi semidistanţă, iar pentru finalizarea acţiunilor acţionează cu ajutorul pivoţilor; - împotriva echipelor care au jucători finalizatori buni de pe extreme; - împotriva echipelor care au jucători slabi pregătiţi tehnic; - când echipa în atac are o bună circulaţie de minge şi de jucători, care pătrund spre poartă în vederea finalizării; - împotriva echipelor care nu au sisteme organizate de atac şi joacă la întâmplare, nu după un plan tactic stabilit. Avantajele sistemului de apărare 6:0 sunt: - linie foarte solidă de apărători; - toată suprafaţa semicercului bine apărată; - limitează pătrunderile spre poartă printre apărători; - fiind plasaţi în centrul sistemului jucătorii cei mai înalţi, se realizează cu mai multă uşurinţă blocarea eventualelor aruncări la poartă. Dezavantajele sistemului de apărare 6:0: - tendinţa de extindere a apărării spre zonele de acţiune ale extremelor duce la mărirea suprafeţei vulnerabile în centrul apărării şi mai greu de acoperit; - pătrunderea succesivă cu demarcarea atacanţilor fără minge determină superioritatea atacului şi slăbiciunea zonei; - este vulnerabilă când echipa din atac prezintă jucători înalţi buni aruncători la poartă la distanţă mare; - devine vulnerabil la sistemul de atac cu unul şi cu doi pivoţi cât şi acţiunile individuale ale atacanţilor; - nu se pot aplica dublajele, suplinirile apărătorilor care au ieşit la marcarea adversarului cu mingea, datorită spaţiilor mari rămase neacoperite; - nu se pot face marcaje de anticipare cu ieşire la intercepţie. SISTEMUL DE APĂRARE 5 +1 Acest sistem face trecerea spre apărarea pe două sau trei linii. Scoaterea unui apărător în faţa dispozitivului, dă un plan mai puternic de apărare, o mare mobilitate şi o mai mare adâncime apărării. Apărarea este formată din două planuri: primul plan este format din zburător – apărătorul 7, iar planul al doilea cuprinde jucătorii aşezaţi pe semicercul de 6m, în următoarea ordine: apărătorii 2 şi 6 apărători laterali; apărătorii 3 şi 5 apărători intermediari; apărătorul 4 apărător central. Apărătorii de pe semicerc trebuie să desfăşoare următoarele acţiuni: - apărătorul laterali, fac deplasări pe semicerc marcând extrema, atacă decisiv extrema, dacă aceasta intenţionează să pătrundă spre poartă, pentru a arunca; - apărătorii intermediari au cele mai grele sarcini: marchează, supraveghează sau ies din dispozitiv în vederea atacării adversarului cu mingea, marchează pivotul sau pivoţii echipei adverse, ies alternativ până la semicercul de 9m, când unul iese celălalt se retrage în dispozitiv; - apărătorul central este desemnat a fi cel mai bun dintre apărători, având o mare experienţă de joc. Trebuie să dirijeze activitatea 101
celorlalţi jucători în funcţie de mişcarea atacului, să marcheze pivotul. În schimb zburătorul trebuie să îndeplinească sarcini mult mai complexe. Acestea sunt: - prin plasamentul său trebuie să împiedice adversarii să arunce la poartă de la distanţă din zona centrală a terenului; - prin deplasarea laterală îngreuiază pătrunderea centrului şi a interilor spre poartă; - prin deplasarea oblică înapoi, acoperă culoarele prin care adversarii pot angaja pivotul; - acordă ajutor apărătorilor intermediari, dublându-i, când aceştia ies la adversarul direct; - colaborează cu apărătorii pentru a închide culoarele de pătrundere; - îl atacă pe conducătorul de joc advers, pentru ca acesta să nu poată arunca la poartă şi să nu poată iniţia sau conduce atacul în condiţii bune. Utilitate tactică: - împotriva echipelor care aplică sistemul de atac cu un pivot; cu doi pivoţi - împotriva echipelor care alternează atacul cu aruncare de la distanţă cu cel de angajarea jucătorilor de semicerc; Avantaje: - este varianta de apărare cu cea mai mare elasticitate; - prezenţa apărătorilor pe două linii întăreşte dispozitivul; - jucătorii laterali pot efectua ieşiri la intercepţie datorită prezenţei la dublaj de către ceilalţi apărători; - spaţiul din faţa porţii este foarte bine apărat de cele două linii de jucători; - se poate lansa cu uşurinţă contraatacul. Dezavantaje - depăşirea numerică pe planul centrului produce dezorganizarea apărării; - suprafeţele vulnerabile sunt mai multe dar mai mici; - este vulnerabil la sistemul de atac cu doi pivoţi; la atacul cu jucătorii de 9m buni aruncători de la semidistanţă. SISTEMUL DE APĂRARE PE ZONĂ 4 + 2 Aşezarea jucătorilor în sistemul 4 + 2 - 4 jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6m: 2 şi 5 = apărători laterali; 3 şi 4 = apărători centrali; - 2 jucători avansaţi la semicercul de 9m: 6 şi 7 = zburători. Sarcinile celor 4 apărători de pe semicercul de 6 m este de a supraveghea şi acoperi porţiuni mult mai mari de teren, decât în celelalte sisteme (6:0 şi 5+1). Pentru anihila acţiunile pivoţilor şi extremelor, apărătorii trebuie să aibă grad înalt de mobilitate, să se deplaseze cu uşurinţă în toate direcţiile, să execute rapid mişcarea de translaţie pentru a acoperi zona în care acţionează adversarii, să-şi acorde ajutor reciproc. Apărătorii centrali trebuie să marcheze bine pivoţii. Zburătorii (6 şi 7) trebuie să fie mobili, rapizi, rezistenţi, dârzi, să se deplaseze bine în teren în poziţie fundamentală de apărare, să fie buni cunoscători ai procedeelor tehnice de blocare a adversarului cu corpul şi a mingii cu braţele. Sarcina lor este de a împiedica atacanţii să arunce la poartă de la distanţă sau să pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează reciproc. Ei nu trebuie să fie preocupaţi de intercepţia 102
mingii, ci prin deplasarea şi activitatea lor să apere poarta de aruncările de la distanţă şi să încerce să oprească pătrunderile. Utilitatea tactică: -
împotriva echipelor care adoptă sistemul de atac cu doi pivoţi, cu atac în circulaţie; împotriva jucătorilor de 9m foarte buni finalizatori de la distanţă; împotriva echipelor cu un joc bazat pe cursivitatea circulaţiilor de minge şi de jucători, pe încrucişări şi mai ales învăluirile realizate de extreme.
Avantaje: -
zona centrală este linia forte a apărării; oferă posibilităţi pentru efectuarea intercepţiei la mingile pasate în adâncimea apărării, ceea ce favorizează lansarea contraatacului; apără cu succes aruncările la poartă de la mare distanţă;
Dezavantaje: -
suprafeţe vulnerabile mai mari; slabă apărarea pe laturile terenului, extremele sunt jucători experimentaţi; se pot realiza cu uşurinţă pătrunderi şi acţiuni individuale de atac; solicită o coeziune în acţiunile aplicate de jucători.
b) APĂRAREA “OM LA OM” Sistemul de apărare om la om este sistemul în care organizarea acţiunilor apărătorilor se face prin marcarea de către fiecare apărător a câte unui atacant, pe care caută să-l împiedice de a juca mingea şi a înscrie gol în mod regulamentar. Jucătorul răspunde direct de un adversar pe care caută să-l împiedice: să intre în posesia mingii, să paseze, să-l stânjenească în orice acţiune fără minge. Sistemele de apărare om la om se aplică destul de rar şi numai în situaţii speciale cum ar fi: - dacă echipa adversă este în inferioritate numerică, prin eliminarea temporară unui jucător şi conducând cu 1 – 2 goluri, caută printr-un joc lent şi sigur să rămână în posesia mingii până la reintrarea eliminatului în joc; - când urmăreşte surprinderea adversarului şi scoaterea lui din tactic obişnuită de atac; - dacă adversarul este mai slab pregătit fizic şi tehnic; - dacă adversarul conduce cu un număr de 3 – 4 goluri, mai sunt cca 5 – 6 minute de joc şi urmăreşte intrarea mai rapidă în posesia mingii. În acest sistem de atac se vor utiliza toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru fi marcaţi se poate efectua nominal (când antrenorul repartizează fiecăruia adversarul de marcat), dar şi pe posturi (apărătorii laterali preiau extremele, apărătorii intermediari şi centrali preiau ceilalţi jucători rămaşi nemarcaţi). Sistemele de apărare om la om se pot aplica: - pe tot terenul; - în propria jumătate de teren; - cu aglomerare. Sistemul de apărare om la om pe tot terenul necesită o mare risipă de energie; apărătorii trebuie să-şi marcheze strâns adversarii pe tot terenul, încă de la pasa dată de portar; prin 103
aplicarea presingului adversarii sunt împiedicaţi sau stânjeniţi în acţiunile lor de pasare, de pătrundere şi aruncare la poartă. Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren este mai puţin solicitant şi are avantajul că oferă şansa atacanţilor de a se demarca în propria jumătate de teren şi de a păstra posesia mingii. Apărătorii marchează strâns adversarii numai când aceştia se apropie de poartă, cu intenţia de a desfăşura combinaţii menite să creeze culoare pentru finalizare. Sistemul de apărare om la om cu aglomerare se realizează prin masarea jucătorilor în apropierea semicercului de 9m, pentru a nu se izola unii de ceilalţi; jucătorii îşi împart adversarii; unii marchează sever conducătorul de joc, iar ceilalţi aplică marcajul de supraveghere atacanţilor când aceştia şi derulează acţiunile în afara semicercului de 9m şi schimbă supravegherea cu marcajul strâns când pătrund spre 6m. Utilitate tactică: - apărarea om la om se poate folosi împotriva oricărui sistem de atac; - se aplică mai ales împotriva echipelor cu jucători care aruncă bine la poartă de la distanţă; - se recomandă a fi folosită împotriva echipelor ai căror jucători nu au bună pregătire tehnico-tactică; - este bine a fi utilizată întotdeauna în jocurile în care echilibrul valoric, cât şi scorul este strâns. Avantaje: - simplitatea cunoaşterii şi aplicării lui; - asigură în permanenţă supravegherea fiecărui atacant în parte; - oferă apărării posibilitatea să valorifice lipsurile atacanţilor; - eficacitatea împotriva oricărui sistem de atac; - este un sistem de apărare cu caracter activ; - se poate aplica pe orice suprafaţă a terenului, în funcţie de posibilităţile apărătorilor şi ale adversarilor; - poate să se adapteze în funcţie de situaţia jocului prin pronunţarea caracterului de agresivitate. Dezavantaje: - presupune calităţi relativ egale cu ale adversarului; calităţi fizice, motrice, pregătire; - se pot depăşi mai uşor apărătorii prin aplicarea acţiunilor de tactică colectivă de atac; - apărătorii comit mai des greşeli de regulament; - cere timp mai mare de pregătire fizică specifică şi solicită intens jucătorul din punct de vedere psihic. c). APĂRAREA COMBINATĂ Apariţia unor jucători cu calităţi deosebite de finalizare sau de organizare şi conducere a jocului a determinat apariţia unui nou sistem de contracarare a acestora. Acest sistem de apărare foloseşte concomitent reguli şi principii de bază ale apărării pe zonă, împotriva circulaţiilor active de minge şi jucători şi a acţiunilor tactice individuale şi colective de atac şi respectiv ale apărării om la om împotriva aruncărilor la poartă de la distanţă, în marcarea unor jucători adverşi care excelează în jocul de atac. - apărarea combinată imprimă ea, adversarului ritmul de joc în atac, derutându-l şi dezorientându-l în acţiunile de joc; - obligă adversarul să joace împotriva unei apărări cu care nu este obişnuit, diminuându-i eficacitatea şi obligându-l să improvizeze; 104
-
apărarea combinată este elastică şi mobilă, uşor de manevrat în momentul în care echipa ştie foarte bine regulile sistemului; apărarea se face pe două linii jucătorii din dispozitivul de pe semicerc au sarcini precise pe posturi; îmbină caracterul individual cu cel colectiv în apărare.
Utilitate tactică: - este folosit împotriva echipelor care au 2-3 individualităţi şi pe care îşi bazează tot atacul; Avantaje: - se adaptează cu uşurinţă la unele particularităţi tactice ale atacului advers; - poate anihila acţiunile unei echipe care-şi bazează jocul în atac pe calităţile deosebite ale unuia sau a doi jucători; - poate anihila unele tactici de joc care se bazează pe aruncările de la distanţă ale unui inter cât şi pe coordonarea acţiunilor de atac de către conducătorul de joc; Dezavantaje: - îmbinarea celor doua sisteme în cadrul unui singur sistem este mai anevoios şi destul de dificil; - se dezorganizează mai repede în situaţii critice; - prezintă dificultăţi în respectarea cu rigurozitate a sarcinilor fiecărui apărător şi integrarea acestora într-un joc organizat.
Întrebări recapitulative: 1. Enumeraţi care sunt mijloacele de tactică individuală şi colectivă de apărare 2. Definiţi fazele apărării 3. Cum se realizează replierea 4. Clasificaţi zona temporară şi spuneţi cum se realizează fiecare formă 5. Care sunt formele de joc în apărare şi atribuiţi-le sistemele de joc specifice fiecăreia în parte
105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
106
Balint E., Instruirea în jocul de handbal – Conţinut tehnic, Editura Universităţii Transilvnia din Braşov, 2004; Balint E., Instruirea în jocul de handbal – Conţinut tehnic, Editura Universităţii Transilvnia din Braşov, 2005; Bota I. Modele de joc şi pregătire, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1989. Bota I., Bota M. – Handbal, Editura Sport –Turism, Bucureşti, 1989 Bota I., Bota M., Handbal – 500 de exerciţii pentru învăţarea jocului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1990. Colibaba E.D. Concepţia de joc şi orientarea procesului de pregătire la juniori I, Federaţia Română de baschet, Editată de IEFS, Bucureşti, 1976 Demeter, A. – Bazele fiziologice şi biochimice ale deprinderilor motrice. Edit. SportTurism, Bucureşti, 1982. Dragnea A., Teodorescu M.S. Teoria sportului FEFS Bucureşti, 2002. Drăgan I. Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1989 Epuran, M. – Psihologia educaţiei fizice. F.e. Bucureşti, 1995. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F. – Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică. Edit. FEST, Bucureşti, 2001. Firea, E., - Metodica educaţiei fizice şcolare, Vol. I – Bazele generale ale metodicii educaţiei fizice şcolare. F.e., Bucureşti, 1985. GalL., Csilag B., Kristof L., Toth J. Sportjatekok II, Tankonykiado, Budapest, 1992. Ghermănescu I.K., Gogâltan V., Jianu E., Negulescu I., Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Ghermănescu I.K. Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983 Hantău, C. Handbal , Editura Alfa, Buzău, 2000; Matveev, L.P., şi colab. - Teoria şi metodica educaţiei fizice. Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1980. Negulescu I. Handbal I – Tehnica jocului, ANEFS, Bucureşti, 2000 Popescu C. Lecţii de handbal Ed. Stadion, Bucureşti, 1979 Rusu T., Zamfir Gh. Handbal. Universitatea Babeş Bolyai, Cluj – Napoca, 1997 Sotiriu, R Handbal antrenament, teorie – metodică Bucureşti, 1998 ***Statutul şi regulamentul FRH , Bucureşti 2003 *** DEX – Dicţionar explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998. *** Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Vol. IV – Dicţionar descriptiv şi explicativ de noţiuni şi termeni. Edit. Aramis, Bucureşti, 2002.
SEMESTRUL I TEMATICA PENTRU PROIECTE ŞI REFERATE (UN SUBIECT LA ALEGERE) 1. Descrie şi trasează linia metodică a poziţiei fundamentale de atac; formele acesteia, posturile specifice şi momentele de joc în care sunt aplicate. 2. Enumeră procedeele tehnice necesare mişcării în teren în atac; elaborează un sistem de acţionare, alcătuit din minimum cinci exerciţii pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mişcării în teren pentru atac. 3. Enumeră procedeele tehnice necesare mişcării în teren în apărare; elaborează un sistem de acţionare, alcătuit din minimum cinci exerciţii pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mişcării în teren pentru apărare. 4. Alege un procedeu tehnic de ţinere a mingii: descrie-l, spune-i importanţa şi alcătuieşte un traseu metodic pentru învăţarea lui. 5. Prinderea mingii cu două mâini: descrierea procedeului şi metodica învăţării. 6. Aminteşte-ţi care sunt “pasele speciale”. Ia un procedeu utilizat pentru angajarea pivotului, descrie-l şi alege minimum cinci exerciţii pentru perfecţionarea lui. 7. Driblingul: descriere, utilitate şi metodica învăţării. 8. Fentele de depăşire individuală a adversarului: modalităţi de realizare, procedee tehnice folosite pentru aplicarea lor, învăţarea şi perfecţionarea acestora în condiţii de adversitate (prezenţa adversarului). 9. Fentele de pasare: descriere, forme şi modalităţi combinare ale acestora, sisteme de acţionare pentru însuşirea şi perfecţionarea lor. 10. Fentele de aruncare: descrierea, utilizarea tactică şi metodica învăţării. 11. Aruncarea la poartă din alergare: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării. 12. Aruncarea la poartă cu elan de pas adăugat: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării. 13. Aruncarea la poartă cu elan de pas încrucişat: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilitate. 14. Aruncarea la poartă cu elan de pas săltat: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilitate. 15. Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilizare 16. Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema stângă: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilizare tactică. 17. Aruncarea la poartă de la şold: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilizare tactică. 18. Aruncarea la poartă cu evitare: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilizare tactică. 19. Aruncarea la poartă de pe loc: mecanism tehnic, greşeli de execuţie şi metodica învăţării, utilizarea tactică. 20. Aruncarea la poartă din săritură precedată de pas încrucişat în spate; mecanism tehnic, utilizarea tactică, exerciţii pentru perfecţionare. 21. Elaboraţi 5 sisteme de acţionare pentru educarea vitezei de deplasare specifică jucătorilor de handbal. 22. Elaboraţi 5 sisteme de acţionare pentru educarea forţei explozive a braţului aruncător necesară jucătorului de handbal. 23. Elaboraţi 5 sisteme de acţionare pentru educarea detentei necesară interului şi extremei. 24. Întocmiţi minimum 5 sisteme de acţionare pentru educare rezistenţei specifice eforului din jocul de handbal.
107
25. Elaboraţi minimum 5 jocuri cu temă pentru: mişcarea în teren, pasarea mingii în prezenţa adversarului şi aruncarea la poartă din săritură. 26. Elaboraţi sisteme de acţionare necesare pentru pregătirea tehnică a portarului. 27. Explicaţi procedeele de scoatere a mingii de la adversar; elaboraţi câte 3 sisteme de acţionare pentru fiecare procedeu. 28. Explicaţi procedeele de blocare a mingii specifice apărătorului; elaboraţi sisteme de acţionare pentru fiecare procedeu. 29. Explicaţi procedeele necesare atacării adversarului cu corpul; elaboraţi sisteme de acţionare pentru învăţarea lor şi căutaţi jocuri cu conţinut necesar în vederea aplicării acestor procedee de apărare. 30. Căutaţi minimum 5 jocuri de mişcare în care să se regăsească conţinuturile procedeelor tehnice de atac (poziţie fundamentală, aruncare-prindere, dribling, aruncare la ţintă sau la poartă). Notă: • Încercă să tratezi subiectul ales, respectând cerinţele fiecărei teme. Nu copia ad literam tot conţinutul sursei bibliografice, ci încearcă să prelucrezi materialul în stil propriu, personal. Se vor scădea 3 puncte din notă pentru copiere (atât din sursa bibliografică, cât şi de la colegii prea “darnici”). • Întotdeauna pune la sfârşitul referatului sursele bibliografice care le-ai folosit (autorul, titlul cărţii, editura, locul apariţiei, anul, pagina.) REFERATE CU CONŢINUT DE TACTICĂ SEMESTRUL AL II-LEA 1. Contraatacul direct cu un vârf – caracteristici, conţinut tehnico-tactic, metodica învăţării. 2. Contraatacul direct cu două vârfuri – descriere, modalităţi de realizare, metodica învăţării. 3. Contraatacul cu intermediar şi un vârf – descriere, conţinut tehnico-tactic, metodica instruirii. 4. Contraatacul susţinut – conţinut şi modalităţi de realizare, metodica instruirii. 5. Mijloacele tacticii colective specifice fazei a III-a a atacului – descriere (cel puţin două dintre ele), metodica învăţării. 6. Descrie şi trasează linia metodică pentru însuşirea şi aplicarea următoarelor acţiuni tactice individuale de atac: demarcaj, pătrundere, depăşire. 7. Aşezarea jucătorilor în sistemul de atac cu un pivot, stabilirea modalităţilor de circulaţie a mingii în acest sistem, metodologia instruirii. 8. Încrucişarea simplă şi dublă – conţinut, utilizare, metodica învăţării. 9. Blocajul cu şi fără minge – utilitate, modalităţi de aplicare, metodica învăţării 10.Atacul sistemului de apărare om la om - aşezarea jucătorilor în atac şi apărare, modalităţi de acţionare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii. 11.Atacul sistemului de apărare pe zonă 6:0 - aşezarea jucătorilor în atac şi apărare, modalităţi de acţionare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii. 12.Atacul sistemului de apărare pe zonă 5+1- aşezarea jucătorilor în atac şi apărare, modalităţi de acţionare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii. 13.Atacul sistemului de apărare 4+2 - aşezarea jucătorilor în atac şi apărare, modalităţi de acţionare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii. 14.Atacul sistemului de apărare 3+2+1- aşezarea jucătorilor în atac şi apărare, modalităţi de acţionare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii. 15.Mijoacele tacticii individuale de apărare – descriere, utilitate, metodica instruirii jucătorilor. 16.Mişcarea în teren a apărătorului pe cele patru faze ale apărării – conţinut, analiză tehnică, metodica învăţării. 17.Scoaterea mingii de la adversar – modalităţi de realizare, metodica învăţării. 18.Sistemul de apărare pe zonă 6:0 – aşezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 19.Sistemul de apărare pe zonă 5+1 – aşezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 20.Sistemul de apărare pe zonă 4+2 - aşezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 21.Sistemul de apărare pe zonă 3+2+1 - aşezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 22.Sistemul de apărare om la om pe tot terenul - aşezarea jucătorilor, sarcinile jucătorilor, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 108
23.Sistemul de apărare combinată cu cinci jucători pe zonă şi unul om la om - aşezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje şi dezavantajele sistemului, metodica instruirii. 24.Portarul – tehnica şi tactica portarului, metodica instruirii portarului,. 25.Elaboraţi 15 sisteme de acţionare necesare dezvoltării forţei de aruncare a braţului, precum şi a detentei necesare realizării procedeelor de aruncare la poartă din săritură de pe extreme. 26.Analizaţi şi comparaţi contraatacul desfăşurat în jocurile sportive baschet – handbal; daţi modalităţi de realizare, situaţii favorabile pentru lansare, utilitate tactică, avantaje şi dezavantajele contraatacului. 27.Calităţile fizice, motrice şi psihice necesare jucătorilor de handbal( baschet sau alte jocuri sportive). 28.Marii sportivi (handbalişti) sunt şi buni antrenori? Argumentaţi.
109
