imaginea publica a liderilor si a institutiilor

imaginea liderilor.qxd

01.02.2005

17:45

Page 1

Imaginea publicã a liderilor ºi instituþiilor politice


01.02.2005

17:45

Page 2


01.02.2005

17:45

Page 3

Nicolae Frigioiu


comunicare.ro


01.02.2005

17:45

Page 4

Toate drepturile asupra acestei ediþii aparþin Editurii Comunicare.ro, 2007 SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice „David Ogilvy“ Strada Povernei 6–8, Bucureºti Tel./fax: (021) 313 58 95 E-mail: [email protected] www.editura.comunicare.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României FRIGIOIU, NICOLAE Imaginea publicã a liderilor ºi instituþiilor politice / Nicolae Frigioiu. – Bucureºti: comunicare.ro, 2004 Bibliogr. ISBN 973-711-024-2 32.01


01.02.2005

17:45

Page 5

Cuprins

Notã introductivã / 7 CAPITOLUL 1 Liderologia contemporanã ºi problemele ei / 9 CAPITOLUL 2 Imaginea ºi fascinaþia puterii / 19 Politicul ºi metamorfozele sale / 19 Personalizarea ºi instituþionalizarea puterii în Antichitate ºi Evul Mediu / 23 Personalizarea puterii. Raportul dintre personalizare ºi imaginile puterii / 28 CAPITOLUL 3 Puterea ºi ritualurile ei în China anticã / 31 Modelul ontologic al culturii chineze ºi corespondenþele lui simbolice / 31 Întemeierea cosmologicã ºi simbolicã a politicului / 35 Imaginea liderilor ºi a instituþiilor în filosofia chinezã clasicã / 42 Principiile ºi arta guvernãrii / 45 CAPITOLUL 4 Clasic ºi baroc în geneza formelor politice moderne / 51 CAPITOLUL 5 Imaginea liderilor ºi a instituþiilor politice în istoria României / 61 Structuri antropologice ale imaginarului politico-istoric românesc / 61 Imaginarul politic ºi imaginarul artistic în istorie / 74 Portretul politic în cultura românã. De la Neagoe Basarab la Carol I / 87 CAPITOLUL 6 Imaginea politicã a liderilor ºi comunicarea ei artisticã / 101 Între epopee, roman istoric, viaþã romanþatã ºi monografie ºtiinþificã / 101 CAPITOLUL 7 Imaginea publicã ºi ideologiile totalitare / 119 Liderii comuniºti / 119


01.02.2005

17:45

Page 6

CAPITOLUL 8 Personalitatea politicã (liderul politic) / 133 Cunoaºtere ºi acþiune politicã / 133 Bazele personalitãþii politice / 138 Personalitate ºi caracter / 139 Tipuri ºi tipologii de lideri / 143 CAPITOLUL 9 Formarea ºi dezvoltarea liderilor politici / 155 Introducere / 155 Mecanismele socializãrii / 156 Formele socializãrii politice / 162 Formarea identitãþii naþionale / 164 Etapele socializãrii politice / 167 Imaginea publicã ºi personalitatea de bazã / 172 Bibliografie selectivã / 179 Note / 181


01.02.2005

17:45

Page 7

Notã introductivã

Cursul de Imaginea publicã a liderilor ºi instituþiilor politice îºi propune sã abordeze, dintr-o perspectivã interdisciplinarã, imaginea publicã ºi corolarul ei imediat, imaginea politicã, aºa cum s-au structurat ele în memoria socialã de-a lungul timpului, ca sublimãri ale reprezentãrilor colective despre politic/politicã. În general, am fost preocupaþi sã dãm un rãspuns la urmãtoarele întrebãri: De unde îºi extrage aceastã imagine vitalitatea ºi rezistenþa? Ce factori concurã la propulsarea ei în istorie? Care sunt conþinutul ºi câmpul simbolic ale imaginii politice? Cãutarea de rãspunsuri la aceste întrebãri ne-a dus în mod inevitabil la analiza modului de stratificare a imaginarului în conºtiinþa istoricã, a rolului jucat de structurile antropologice ale acestuia în poziþionarea imaginilor publice. Faptul cã fondul genereazã forma imaginii politice poate fi confirmat prin studiul popularitãþii personalitãþilor. Or energia socialã latentã care alimenteazã aceastã imagine, în toate epocile, este conºtiinþa importanþei vitale a Puterii pentru destinul comunitãþilor umane. De aceea, una din axele interne ale lucrãrii este ideea cã prezenþa latentã a Puterii structureazã forma ºi modul de manifestare a imaginii politice. Un alt element, care poziþioneazã imaginea publicã ºi îi conferã plasticitate sau profunzime, îl constituie vectorii religioºi, culturali ºi ideologici. O personalitate sau o instituþie acþioneazã întotdeauna într-un sistem sau culturã politicã date ºi imaginea lor este fatalmente condiþionatã de ethosul normelor ºi valorilor culturale ca ºi de configuraþia internã a concepþiei despre lume a grupului respectiv. Lucrarea se adreseazã în primul rând studenþilor de la facultãþile ºi masteratele cu profil socio-uman, precum ºi tuturor celor interesaþi de problemele imaginii ºi comunicãrii politice. Apariþia ei îmi oferã prilejul de a-mi exprima întreaga gratitudine decanului Facultãþii de Comunicare ºi Relaþii Publice „David Ogilvy“, prof. univ. dr. Paul Dobrescu, colegilor mei de catedrã, profesorii Ioan Chiciudean ºi Bogdan Halic, care, prin încrederea ºi aprecierile lor, au contribuit la editarea acestei cãrþi. Nicolae Frigioiu martie 2004


01.02.2005

17:45

Page 8


01.02.2005

17:45

Page 9

CAPITOLUL 1

Liderologia contemporanã ºi problemele ei

Pentru cercetãtorul care se ocupã de formarea, evoluþia ºi comportamentul liderilor politici un fapt este surprinzãtor: de ce, împotriva valului violent de critici, de contestãri ºi de nemulþumiri, imaginea oamenilor politici nu se ºterge de pe retina timpului ci, mai mult, se depune tot mai consistent în memoria ºi în imaginarul social, într-un raport de inversã proporþionalitate cu epoca personalitãþii evocate? ªi de ce V.I.P.-urile din lumea spectacolului, din muzica uºoarã, din lumea sportului, în special din fotbal, care populeazã pânã la saþietate viaþa cotidianã, sufocând principalele mass media prin prezenþa lor, se prãbuºesc într-o uitare aproape generalã, la fel de intens cum au apãrut? Cine, exceptând un grup restrâns de iniþiaþi, îºi mai aminteºte astãzi de vedetele muzicii uºoare sau ale gazonului de acum 50 de ani? Pe câtã vreme o personalitate politicã ocupã spaþiul memoriei sociale, indiferent de cât a fost popularizatã sau mediatizatã prin mass media sau programele ºcolare, indiferent de gradul ei de demonizare sau de finalitate – maleficã sau beneficã – a actului de guvernare. Mareºalul Antonescu, Carol II, liderii totalitari de dreapta sau de stânga – Stalin, Hitler, Lenin – sunt mult mai cunoscuþi de opinia publicã decât grupurile parlamentare dintr-un regim democratic care trudesc fãrã preget pentru bunãstarea naþiunii. Rãspunsul la aceastã întrebare are, neîndoielnic, ºi o utilitate practicã: aceea de a evita confuzia dintre politicã ºi politicianism ºi de a evidenþia importanþa excepþionalã a politicii în evoluþia omului. Aceastã imagine îºi trage vitalitatea din energia psihicã globalã care este canalizatã spre satisfacerea exigenþelor sociale presante. Ea rezultã din activitatea inconºtientului care gesteazã forma, eliminând amintirile neplãcute, ºi a conºtiinþei care dã un conþinut materialelor subliminale, corespunzãtoare trãirilor subiective. Dacã ne-am referi doar la tehnicile de creare a imaginii, prezente în marketingul politic, vom observa cã ele se opresc la primele niveluri ale identitãþii acestuia: identitatea civilã ºi identitatea profesionalã. Analogia dintre confecþionarea ºi ambalarea produsului comercial, conform expectativelor consumatorilor ºi al comportamentului lor pe piaþã, ºi confecþionarea ºi ambalarea produsului politic (ofertei), conform cu cerinþele publicului (consumatorilor) pe piaþa politicã se opreºte la forma exterioarã a imaginii ºi nu interacþioneazã în conþinutul ºi straturile profunde ale imaginarului social, ale inconºtientului colectiv unde protoplasma imaginii învãluie nucleul


10

01.02.2005

17:45

Page 10


reprezentãrilor politice, unde energia psihicã vitalã configureazã sistemul de credinþe, de atitudini ºi de valori. La primul nivel de identitate accentul va fi pus pe situaþia civilã a candidatului: cãsãtorit, om serios, cu familie fericitã ºi solidã, tatã afectuos, soþ atent etc., soþie care împãrtãºeºte necondiþionat idealul politic al soþului ei. Prim-planurile luate candidatului se vor localiza în mod obsesiv pe viaþa tihnitã ºi fericitã a familiei reunitã în jurul cãminului. Stop-cadrele vor reliefa copiii candidatului, câinele de la picioarele lui, icoanele de pe pereþi, biblioteca. Al doilea nivel de identitate se referã la studiile terminate, la lucrãrile publicate, titlurile ºtiinþifice, traseul intelectual. Admiþând cã între cele douã niveluri ale identitãþii ºi calitãþile candidatului existã o deplinã concordanþã, personalizarea politicului subestimeazã nivelurile identitãþii profunde: identificarea cu o doctrinã sau ideologie, identificarea cu un ideal, cu interesul sau destinul naþional. Numai la aceste niveluri imaginea personalã interacþioneazã cu imaginea publicã despre politic/politicã, interacþioneazã cu orizontul de aºteptare, cu sistemul de credinþe al colectivitãþii. Cum se realizeazã aceastã fuziune dintre formã ºi fond în imaginea publicã a liderilor ºi instituþiilor – iatã una dintre sarcinile lucrãrii noastre. Recunoscând importanþa muncii desfãºurate de specialiºtii în PR ºi de staff-urile electorale în crearea imaginii unui candidat vom observa cã aceastã imagine este de multe ori contrafãcutã, cã, lipsind fondul care iradiazã forma, ea nu are ºanse de supravieþuire decât atât timp cât este alimentatã cu mijloace artificiale de subzistenþã. În analiza modului de funcþionare a imaginarului, a rolului jucat de el în istoria politicã a lumii plecãm de la premisa cã imaginea este purtãtoare nu numai de valoare sensibilã dar ºi de valoare ideaticã. Prin valoare ideaticã a imaginii se înþelege capacitatea acesteia de a oferi un referenþial fenomenului comunicãrii mesajelor, respectiv a avea o încãrcãturã ideologicã. Aceastã capacitate de comunicare vizualã a unui fenomen îºi are resortul în capacitatea psihicului uman de a crea o modalitate determinatã de codificare a formelor vizibile ºi de a le transforma în elemente ale comunicãrii. Imaginea artisticã, de pildã, intrã în sfera reprezentãrii, dar nu se confundã cu ea. Într-o accepþiune foarte generalã reprezentarea constituie orice traducere mentalã a unei realitãþi exterioare. Prin aceasta reprezentarea este legatã de procesul de abstractizare. Reprezentarea unei corãbii este ideea de corabie. Imaginea intrã în sfera reprezentãrii, dar prin imaginea artisticã (plasticã, literarã sau filmicã) ea constituie tocmai partea nereproductivã, nefiind o simplã transpunere în imagine mentalã, ci o traducere creatoare. Imaginile fixe sunt acelea care ne solicitã sã rememorãm percepþii, cunoºtinþe ºi idei care nu variazã de la un individ la altul, chiar dacã sunt comunicate. Ele sunt imagini colective, sudate de-a lungul istoriei. Modul în care ele se formeazã, se schimbã, se transformã, sau cum se exprimã în teme iconografice, cum se transmit prin tradiþie, cum se comunicã în culturi diferite este ceea ce formeazã o parte din imaginea publicã a liderilor ºi a instituþiilor politice. Pentru Bachelard, imaginaþia este un dinamism organizator care se constituie într-un factor de omogenitate în reprezentare.


01.02.2005

17:45

Page 11


11

Funcþia acestui dinamism organizator constã în forþa dinamicã ce „deformeazã“ copiile pragmatice furnizate de percepþie. Lumea imaginii, a imaginilor colective sudate prin vicisitudinile istoriei formeazã imaginarul colectiv. Analiza imaginarului pune în luminã imaginea prin prisma mediului intelectual ºi cultural, mãsura în care înþelegem modul de funcþionare a imaginii în cadrul unui sistem cultural sau social. Pentru Jung, imaginea nu este copia psihicã a obiectului exterior, ci mai curând „o reprezentare imaginarã care se referã doar indirect la percepþia obiectului exterior. Ea se bazeazã mai degrabã pe activitatea imaginarã a inconºtientului; se manifestã în conºtiinþã ca produs inconºtient, ºi anume mai mult sau mai puþin subit, oarecum ca o viziune sau ca o halucinaþie, dar fãrã caracterul patologic al acesteia“1. Imaginea publicã poate fi definitã ca un complex de reprezentãri colective ale unui grup, generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de trãirile sale efective. Acestea sunt fixate sau selectate pe retina timpului prin imaginarul social ca „expresie nemijlocitã a unor activitãþi vitale de naturã psihicã“2. Imaginea publicã are, evident, un caracter impersonal, colectiv ºi primordial. Ca expresie a inconºtientului colectiv, imaginea publicã poate fi definitã ca proiecþie simbolicã a unor experienþe fundamentale în viaþa umanitãþii care îi conferã sens sau semnificaþie prin atitudinea indivizilor faþã de aceste experienþe: „Imaginea primordialã poate fi interpretatã ca un precipitat mnemic, o engramã (Semon), apãrutã prin condensarea a nenumãrate procese asemãnãtoare. În aceastã viziune, imaginea este un precipitat, deci o formã tipicã fundamentalã, a unei anumite trãiri sufleteºti, continuu repetate“3. Dimensiunile psihologice ale puterii ºi impactul acestora în crearea personalitãþii nu sunt mai puþin importante în poziþionarea imaginii politice pe retina memoriei sociale: „O autoritate abstractã, emanând din instituþii, disimuleazã figura conducãtorilor. Dar, pe de altã parte, aceleaºi societãþi sunt din ce în ce mai tentate sã se elibereze de puterea instituþiilor; societãþile se ataºeazã unei autoritãþi pe care ele nu o concep decât încarnatã în persoana oamenilor care comandã. Este fenomenul binecunoscut al personalizãrii puterii pe care, desigur, epoca noastrã l-a fãcut vizibil în mod deosebit“4. Prin personalizarea puterii se înþelege practica adoptatã de o comunitate de a se servi de o persoanã sau chiar de numele unui individ ca de o etichetã sau de un fanion pentru a desemna forþa ºi prestigiul misterioase pe care acea persoanã sau individ le conferã acestei puteri. Cu alte cuvinte, personalizarea puterii constã în tendinþa psiho-sociologicã de a simboliza prin ceva concret ºi viu, prin numele unui individ, aceastã entitate complexã, abstractã, îndepãrtatã ºi, pentru opinia publicã, întrucâtva misterioasã, care este puterea. Care este, din perspectiva liderologiei, procesul genetic al imaginii politice, ºi cum se comunicã ea? În marketingul politic ºi electoral imaginea publicã a unui om politic nu þine de totalitatea elementelor care dau imaginea perfectã a unei personalitãþi ci numai de combinarea acelor elemente pentru realizarea profilului simbolic al candidatului. Succesul constã în adaptarea imaginii (produsului) la dorinþele


12

01.02.2005

17:45

Page 12


publicului, adicã în identificarea simbolicã a acestuia cu rolul desemnat de politician. Tehnicile de publicitate cautã sã adapteze produsul la nevoile umane de bazã în aºa fel încât potenþialii clienþi sã creadã cã produsul respectiv le va satisface aceste nevoi. Imaginea politicã se comportã asemeni unei mãrci de fabricã, în sensul cã ea ajutã la individualizarea produsului pentru promovarea ºi vânzarea lui în condiþii mai avantajoase. În cazul regimurilor democratice, caracterizate prin pluralism politic, candidaþii trebuie sã aibã o imagine bine conturatã prin care sã se diferenþieze de ceilalþi. Aceastã imagine de marcã reprezintã „eticheta“ care, o datã lipitã pe fruntea unui politician, îl însoþeºte permanent deoarece reprezintã „certificatul de calitate“ al produsului respectiv. Oamenii îl percep pe respectivul politician dupã aceastã imagine. Din aceastã cauzã ea trebuie conservatã ºi cultivatã în continuare, evitându-se orice schimbare bruscã în comportamentul ºi înfãþiºarea personajului, adicã respectând „regula de aur a coerenþei imaginii“. O imagine de marcã este definitã ca un „set caracteristic de sentimente, idei ºi credinþe asociate unei mãrci datoritã prezentãrii ei, incluzând publicitatea ºi performanþele ei“5. J. Downing vede în imaginea de marcã „o constelaþie de sentimente, idei ºi credinþe asociate unei mãrci de cei care folosesc acea marcã sau nu, în special ca rezultat al experienþei în publicitate ºi a performanþelor mãrcii“6. Care sunt regulile de conservare ºi de fixare în memoria publicã a unei imagini de marcã? Poziþionarea ºi consolidarea imaginii politice sunt cele mai cunoscute dintre ele. Poziþionarea este imaginea cãreia i s-a aplicat regula simplificãrii. Ea constã în reducerea imaginii la câteva trãsãturi esenþiale, uºor de perceput de cãtre public, cele care vin de la sine în minte. Consolidarea înseamnã fixarea atenþiei publicului pe aceastã imagine, o reprezentare figurativã a trãsãturilor sale esenþiale, o reconstrucþie perpetuã a ei prin elemente care sã capteze atenþia electoratului ºi sã-i justifice impresia bunã creatã despre candidat. Imaginea politicã propusã de tehnicile audio-vizuale se aflã la confluenþa dintre priza factorilor de seducþie ai personalitãþii ºi forþa de atracþie a stilului de viaþã burghez. Confortul intim, bucuria vieþii în familia reunitã la masa de duminicã, friptura cu cartofi prãjiþi, bancurile etc., toate acestea impun o imagine a candidatului în care dimensiunea cognitivã dispare. Imaginea devine astfel o fotografie, un „inefabil social“, un substitut pentru programul politic al candidatului. Ce se întâmplã însã cu imaginea candidatului în procesul guvernãrii? Mai poate fi ea pãstratã în condiþiile inadecvãrii dintre actul de guvernare ºi calitãþile pe care alegãtorii le-au atribuit candidatului? Evident cã nu! La primul contact dur cu realitatea politicã, aceastã imagine formal-exterioarã, compusã din elemente predominant de naturã fizicã, se va disipa într-o mãsurã direct proporþionalã cu facticitatea realizãrii ei. De aceastã datã procesele de construcþie a imaginii nu se mai realizeazã într-o singurã direcþie, în sensul cã subiectul îºi construieºte propria sa imagine, ci apare relaþia de valorizare care antreneazã datele de bazã ale personalitãþii politice: „Imaginea, ca structurã subiectivã a oricãrui individ sau organizaþie, constã nu doar


01.02.2005

17:45

Page 13


13

în imaginile «faptice», ci ºi în cele «valorice». Existã o diferenþã între imaginea pe care o avem despre obiectele fizice în spaþiu ºi timp ºi valorizarea pe care o dãm acestor obiecte ºi fapte care þin de ele“7. Prin urmare, imaginea de profunzime a omului politic sau candidatului nu va mai fi una esteticã, adecvatã la gustul publicului ci va fi aprecierea publicã a personalitãþii, inteligenþei, competenþei ºi performanþei demonstrate în actul guvernãrii. Imaginea este mai mult decât o schiþã sau machetã a unei personalitãþi; ea „este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o reamintire a unei întâmplãri trecute, o credinþã despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie sau o atitudine legatã de orice subiect în cauzã sau amalgam al memoriei, credinþei, faptei ºi opiniei“8. Mediul cognitiv al fiecãrui individ este alcãtuit din mii sau chiar din milioane de astfel de imagini, mai mult sau mai puþin organizate în categorii coerente, fie ele efemere sau durabile. Specialiºtii în liderologie considerã cã printre aptitudine ºi calitãþile cerute unei personalitãþi pentru a capta atenþia ºi interesul grupului se numãrã popularitatea, prestigiul, autoritatea ºi competenþa. Caracteristica acesteia din urmã este tocmai de a nu se baza „pe cunoºtinþe specializate, ci pe abilitatea generalã de a prevedea, a negocia, a temporiza sau a îndrãzni, toate fiind facultãþi a cãror folosire nu se impune cu aceeaºi evidenþã drept ceva analizabil dupã rezultatele dobândite ºi incontestabile“9. Interesul suscitat de o personalitate reclamã coerenþa ºi continuitatea imaginii sale care nu se poate menþine decât prin adaptarea comportamentului politic la aºteptãrile electoratului. Faptul cã fondul iradiazã forma unei imagini politice poate fi confirmat dacã studiem geneza popularitãþii unei personalitãþi politice. Cadrul socio-psihologic care faciliteazã popularitatea este repezentatã de conºtiinþa difuzã la nivel de grup a importanþei factorului politic pentru viaþa ºi securitatea comunitãþii însãºi. Popularitatea unei personalitãþi trãdeazã nevoia profundã de ataºament a grupului. Or forþa care exteriorizeazã aceastã energie socialã latentã ºi o fixeazã în imagini este puterea. Ea ridicã particularul la semnificaþia generalului deoarece puterea creeazã acordul de voinþã, coeziunea de grup, consensul asupra problemelor vitale ale comunitãþii: „Rolul puterii apare astfel ca cel al unui catalizator sau revelator al elementelor disparate ale conºtiinþei colective. Privit prin prisma fenomenului popularitãþii, acest proces […] ne aratã cã acþiunea asupra reprezentãrilor sociale este inerentã funcþiei puterii“. Ca ºi în cazul comunicãrii politice, specificul personalitãþii îºi pune amprenta asupra structurãrii acestui tip de imagine. Înþelegem prin personalitate ansamblul datelor bio-psiho-sociale care fac ca un individ sã fie unic. Dar acest ansamblu dinamic al datelor de bazã nu reprezintã decât o treaptã preliminarã spre conºtiinþa de sine ºi autodeterminarea individualitãþii autonome. Esenþa personalitãþii constã în faptul cã individul trebuie sã fie mai mult decât un exemplar al speciei. Personalitatea este individualitatea pentru sine devenitã sieºi obiectivã. Ea capãtã o asemenea semnificaþie în primul rând pentru cã, în cazul ei, conºtiinþa de sine apare ca autocriticã


14

01.02.2005

17:45

Page 14


ºi tendinþã de autodepãºire. Fiind conºtiinþã istoricã, ea relevã sensurile dezvoltãrii, fiind conºtiinþã moralã ea determinã valoarea propriilor acþiuni. De aceea, calitãþile individuale ale personalitãþilor vin în întâmpinarea aspiraþiilor latente ale maselor ºi provoacã modificãri de duratã în situaþia de ansamblu a vieþii sociale. Spre deosebire de alte tipuri de personalitate (ºtiinþifice, artistice, morale) dimensiunea volitivã ºi intelectualã a personalitãþilor politice le individualizeazã puternic de celelalte. Omul politic are instinctul puterii. Din aceastã calitate intrinsecã derivã celelalte aptitudini politice: instinctul de luptãtor, simþul victoriei (succesului), capacitatea de revenire, rãbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al personalitãþii este organic legat de aptitudinile intelectuale; în primul rând o inteligenþã intuitivã, capabilã sã discearnã rapid esenþa din conexiunea unor evenimente sau fenomene; o inteligenþã vizionarã sau prospectivã, capabilã sã vadã în perspectivã sensul desfãºurãrii unui eveniment ºi sã-ºi adecveze mijloacele de acþiune la obþinerea de avantaje din aceastã desfãºurare; capacitate de disimulare; culturã politicã. În legãturã cu aceastã ultimã cerinþã, în literatura de specialitate, începând cu secolul trecut, s-a încetãþenit distincþia între politicã-artã ºi politicã-ºtiinþã. Când politicianul uzeazã doar de talentul sãu nativ în actul de conducere, avem de-a face cu politica-artã; când, pe lângã talentul sãu nativ, orizontul gândirii ºi acþiunile sunt îmbogãþite de cultura politicã, avem de-a face cu politica-ºtiinþã. Consecinþele sunt prea bine cunoscute ca sã mai stãruim asupra lor. Alexandru cel Mare, Cezar, Ludovic XIV, Frederic II, J.F. Kennedy, Willy Brandt, Charles de Gaulle etc. fac parte din aceastã categorie. În fond, imaginarul umple vidul semiologic al lui ce este cu referenþialul ontologic al lui ceea ce ar trebui sau ar putea sã fie. Ipoteza de bazã de la care plecãm este cã ceea ce a fost gândit a fost înãbuºit, uitat, risipit. Dar nu se poate evita faptul cã ceva din ce a fost gândit rezistã, cãci gândirea posedã atributul universalitãþii. Ceea ce a fost gândit va fi în mod necesar regândit, într-un alt loc ºi de cãtre altcineva; aceastã certitudine însoþeºte gândirea cea mai solitarã ºi mai neputincioasã. Universalitatea gândirii este aceea care instituie expansiunea imaginarului în spaþiul antropologic; referenþialul semiologic al producerii ºi reproducerii sistemelor de imagini, într-un raport invers proporþional cu îndepãrtarea în timp de eveniment, este dat de tensiunea dintre Speranþã ºi starea de fapt, dintre nevoia de legitimare a noii puteri ºi radicalizarea contestãrii ei de cãtre opoziþie în lupta pentru putere. Clivajele ideologice care derivã din aceastã radicalizare structureazã câmpul de imagini al vieþii politice într-un raport antinomic, caracterizat prin violenþa simbolicã a excluderii ºi incompatibilitãþii. Dupã cum primele erezii creºtine contestau natura dualã a Mântuitorului, privilegiind natura umanã sau divinã a acestuia prin prisma unui maniheism bogomilic, tot astfel reprezentãrile ideologice ale luptei pentru putere privilegiazã o legitimare prin sacru sau prin sacrilegiu. Eroul pozitiv (Fãt-Frumos, Greuceanu, Gruia lui Novac, haiducii, actorii politici din familia politicã respectivã) sunt învestiþi de imaginaþia popularã cu toate atributele Binelui, proiectate în imaginea Sfântului Gheorghe sau a arhanghelului Mihail care omoarã Balaurul, simbol prin excelenþã al Rãului. Cultura a absorbit conþinuturile antagonice


01.02.2005

17:45

Page 15


15

ale acestor producþii, a reþinut în sistemul sãu de valori acele credinþe, simboluri ºi imagini care exprimau cel mai bine imperativele momentului ºi forþa de coagulare a acþiunilor sub haina metaforicã a mitului politic ºi religios. Nu întâmplãtor, Sfântul Gheorghe este patronul Þãrii Moldovei. Ca soldat al Creºtinãtãþii el este reprezentat în iconografie ucigând Balaurul, forþa Rãului ºi a Întunericului. Alãturi de zimbru, cu crucea între coarne, simbolul trecerii de la naturã la culturã, al captãrii forþei telurice într-o cauzã nobilã, pe stindardele de luptã ale moldovenilor se putea vedea imaginea oºteanului lui Hristos, ca emblemã a unui spaþiu naþional purificat de efectele nefaste ale cotropitorilor turci. Nu întâmplãtor ruperea stemei de pe steagul naþional în zilele Revoluþiei simboliza reîntemeierea miticã a lumii într-un spaþiu naþional purificat de orice profanare a vechilor structuri printr-o localizare imaginarã a Centrului rãmas gol de pe steag într-un Centru al Lumii localizat în Piaþa Universitãþii ºi ferit de orice pângãrire a reminiscenþelor totalitarismului. Stabilirea corespondenþelor dintre matricea caracterialã a unei culturi ºi fundamentele antropologice ale imaginarului are menirea de modela evenimentele politice în conformitate cu specificul unui sistem cultural ºi de a supune ethosului sãu propriu miturile ºi ethosul revoluþionar. Aceasta cu atât mai mult cu cât în teoria actualã a revoluþiei, ireversibilitatea transformãrilor structurale, ca urmare a unei revoluþiieveniment, cedeazã tot mai mult terenul în favoarea revoluþiei-proces, ale cãrei efecte transformative depind de imaginarul politic, de difuzarea violenþei simbolice care faciliteazã sechestrarea ei într-o ideologie sau într-un sistem mitologic, cu consecinþa cã aceasta va permite perpetuarea vechilor mentalitãþi. Un argument peremptoriu în aceastã ordine de idei îl constituie teza tot mai mult acreditatã dupã care „un tip de societate nu dispare niciodatã dintr-o singurã loviturã […]; relaþiile sale multiple, mai mult sau mai puþin codificate, puþin câte puþin, tind sã se sublimeze în mituri a cãror pregnanþã asupra mentalitãþilor colective supravieþuieºte distrugerii vieþii colective“10. Ceea ce a prevalat aici, în România, în zilele Revoluþiei, ºi a devenit tot mai pregnant astãzi constã într-un fenomen care, vãzut din exterior, pare sã contrazicã morfologia etapelor de desfãºurare a unei revoluþii propriu-zise. Explozia participãrii populare din decembrie 1989 aratã cã nu foamea, ca trebuinþã vitalã, a constituit motivaþia esenþialã a ridicãrii poporului pentru a doborî dictatura, ci altceva, cu mult mai adânc. Recucerirea sentimentului de demnitate umanã ºi a drepturilor fundamentale ale omului au fost deziderate mai puternice decât foamea, frigul ºi teroarea psihicã, factori care în deceniul al nouãlea au ameninþat fondul genetic al poporului român. Aceastã particularitate a revoluþiei a generat în mod firesc observatorilor strãini întrebãri cu privire la originea ºi motivaþiile acestui comportament care, în ciuda atâtor suferinþe ºi dincolo de pragul critic al rezistenþei fizice ºi psihice, a fost atât de paºnic (exceptând, bineînþeles, unele excese, care nu fac decât sã confirme regula). Expresii ca „þarã misterioasã“, „popor neguvernabil“, „naþional-comunismul“ trãdeazã recrudescenþa imaginarului politic în funcþie de expansiunea ideologicã a


16

01.02.2005

17:45

Page 16


Dorinþei. Or caracterul de incertitudine ce derivã din cunoaºterea incompletã a imaginarului social (sau din subestimarea lui premeditatã) a canalizat producþia imaginarului politic de la „complexul de inadecvare sau infidelitate cognitivã“ la carenþele ontice ale realitãþii hipertrofice, conform radicalizãrii clivajelor ideologice ale luptei pentru putere. Acest specific al comportamentului politic provine din reprezentãrile cele mai adânci despre lume ºi viaþã ale unui popor, aºa cum s-au cristalizat ele în nucleul de atitudini faþã de situaþii specifice, în procesul formãrii identitãþii de sine, în cadrul unui grup social de origine. Împreunã cu valorile fundamentale, acest nucleu reprezintã matricea caracterialã a unei culturi. O caracteristicã a ei în timp este cã îºi pune amprenta ºi influenþeazã valorile ºi normele de acþiune socialã. Concepþia despre lume, ca axã internã a unei culturi, pe care se ordoneazã valorile ºi normele unui grup istoric, determinã comportamentele politice colective ºi reprezintã un scut de apãrare împotriva entropiei. Acest scut extrasomatic ºi extramundan, compus din fiinþarea valorilor în timp, indiferent de prezenþa celor care le-au dat naºtere, a permis regenerarea identitãþii naþionale dupã cumplitele taifunuri ale Istoriei. Desigur, un asemenea nucleu nu este un dat imuabil, ci poate varia în timp sub presiunea unor condiþii istorice nefavorabile. Anumite straturi succesive sau înveliºuri exterioare (credinþe, norme, comportamente etc.), pot fi alterate sau modificate (ca în cazul aculturaþiei impuse). Schimbarea matricei unei culturi tinde, însã, sã ducã la pierderea identitãþii de sine sau la simbiozã. Fiecare culturã îºi are propria matrice caracterialã care, din cele mai vechi timpuri, se dezvoltã în notele esenþiale, inconfundabile ale specificului naþional. O abordare comparativã a asemãnãrilor ºi deosebirilor din cadrul unei familii culturale, în cazul nostru – a culturilor romanice de sud, cu o puternicã sorginte moralã, justificã o asemenea ipotezã. Acelaºi raport evolutiv, circumscris puternicului sentiment moral al valorilor vieþii, coaguleazã ethosul culturilor romanice de sud într-o tezã centralã a antropologiei culturale: morþii poruncesc celor vii. Cu mâinile cuminte încruciºate pe piept, în tãcerea îngheþatã a somnului lor de veci, morþii din decembrie vegheazã parcã împotriva riscului de sechestrare simbolicã-miticã a idealurilor Revoluþiei. Acest lucru s-a manifestat, într-adevãr, la urmãtoarele niveluri: 1. instituþionalizarea ideologicã a noii legitimitãþi prin ritualizarea politicului (ceremonii, aniversãri, depuneri de coroane, parastase, slujbe religioase, mitinguri). Toate acestea au ca scop sã organizeze în percepþia colectivã imaginea stabilitãþii noii ordini; 2. teatralizarea imaginilor vieþii politice (folclorul politic, comportamente neinstituþionalizate, demonstraþii etc.) prin instituþionalizarea Revoluþiei la nivelul zero al sãu ºi invocarea in vitro a puritãþii originare a idealurilor sale. Expansiunea acestui strat imaginar are la bazã fenomenele compensatorii ale lipsei de alternative imediate ºi corolarul lor, instituirea unei certitudini subiective pe bazã de autosugestie, reiteratã exponenþial; 3. cãutarea unei imagini ideale a liderului politic, combinatã cu o nevoie imperioasã de lideri. Din urmãtoarele categorii de lideri politici: umanist, constructiv, tradiþional, autoritar ºi mesianic, imaginarul a construit o relaþie de contrarietate între ultimele douã, liderul mesianic


01.02.2005

17:45

Page 17


17

participând el însuºi la crearea substratului simbolico-mitic al miºcãrilor politice contestatare prin legitimare moralã (aura de ascezã, de suferinþã ºi încredere nestrãmutatã în cauzã). Capacitatea de a sesiza ºi evidenþia modul de structurare a imaginarului în formule ºi expresii cu neputinþã de mãsurat în ºtiinþele sociale, vastitatea cuprinderii multiple a faþetelor realului în diacronie ºi sincronie, în istorie ºi geografie valideazã rolul memoriei sociale în cercetarea imaginii publice. Concept sincretic ºi integrator, studiul imaginii publice presupune o abordare inter ºi transdisciplinarã a istoriei gândirii politice ºi imagologiei istorice, între liderologie ºi psihologie socialã, ca model teoretic de captare ºi explicare a unei realitãþi în continuã devenire ºi transformare. Imperativele momentului sunt percepute ºi trãite ca stãri, pe baza procesului de validare generat de matricea caracterialã ºi de nucleul comun al sensibilitãþii ºi caracterelor psihice ale unui grup social. De aceea, posibilitãþile materiale de înfãptuire a unui scop sunt resimþite ca stare negativã sau pozitivã, ca abatere de la un sistem normativ al colectivitãþii, ca un cod moral nescris. Sistemul de imagini privind universul politic þine de unitatea ºi istoricitatea internã a eului sau de raportul dintre continuitatea istoricã ºi subiectivitatea integralã a fiinþei umane în curgerea timpului. Continuitate istoricã deoarece în conceptul de timp mitologic prezentul nu este separat de blocul temporal format din trecut ºi viitor. Trecutul nu înceteazã sã existe în prezent, iar viitorul participã la prezent. Or în culturile arhaice interpretarea miticã a lumii naturale ºi sociale, credinþa în „eterna reîntoarcere“ ºi în mitul regenerãrii timpului, oferea omului posibilitatea de a învinge sentimentul de efemeritate ºi unicitate a vieþii. Neseparându-se nici în idei, nici în comportament de comunitatea tradiþionalã, omul avea senzaþia cã învinge moartea biologicã. Subiectivitate integralã deoarece ruptura bruscã în condiþiile istorice a determinat o reîntoarcere în „carapacea tradiþiei“. În schimbul participãrii la istorie pe un plan inferior, istoricitatea s-a dizolvat în social, s-a conservat în orizontul sãu ontologic, unde speranþa într-un viitor mai bun ºi funcþia compensatoare a nefericirii au permis pãstrarea nealteratã a demnitãþii umanului. Cultura unificã aceste disjuncþii existenþiale deoarece, hrãnindu-se din propria ei anterioritate, prin dialectica tradiþiei ºi a inovaþiei, ea încorporeazã ºi decanteazã valorile autentice în structurile adânci ale ethosului colectiv. Faptele generatoare de valori nu se epuizeazã în scurta respiraþie a prezentului; ele devin memorie afectivã, amintire ºi timp istoric, repere orientative pentru cei care urcã dealul Golgotei cu crucea în spate. Restul nu este decât durere, uitare, reziduuri iraþionale ºi nãluciri fantasmatice ale imaginarului pe care gheara de oþel a ideologiei le va cauþiona în scopuri propagandistice. Concepte-cheie imagine; imagine publicã; imaginar; reprezentare; personalitate: matrice caracterialã a culturii


18

01.02.2005

17:45

Page 18


Întrebãri Definiþi imaginea publicã. Definiþi imaginarul politic. Arãtaþi raporturile dintre imagine ºi reprezentare. Evidenþiaþi relaþiile dintre imaginea publicã ºi imaginarul politic. Evidenþiaþi raporturile dintre imaginarul politic ºi matricea caracterialã a culturii. Identificaþi structurile antropologice ale imaginarului politic românesc.


01.02.2005

17:45

Page 19

CAPITOLUL 2

Imaginea ºi fascinaþia puterii

Politicul ºi metamorfozele sale Cã o „microfizicã a puterii“ a existat înainte de integrarea instituþionalã a relaþiilor de putere în forma de organizare politicã numitã „stat“ se poate deduce din rolul pe care relaþiile de rudenie ºi de alianþã l-au avut în asigurarea ºi perpetuarea comunitãþilor umane primitive. Coeziunea internã, funcþionarea ºi securitatea externã a acestora nu puteau fi asigurate fãrã ordine, organizare ºi ierarhie socialã. Înainte ca puterea politicã sã se instituþionalizeze ºi sã se autonomizeze în raport celelalte tipuri de putere ºi cu purtãtorii materiali ai acestora, societãþile arhaice au suplinit mecanismele acesteia prin crearea altor forme de autoritate ºi legitimitate care sã asigure echilibrul homeostatic al comunitãþilor respective. Caracterul transcendent al puterii s-a impus omului primitiv ca un dincolo de orizontul concret ºi imediat al vieþii sale comunitare. El nu a putut sã perceapã ºi sã înþeleagã formele sociale de viaþã care izvorau nemijlocit din structurile vieþii comunitare ca urmare a pulsiunilor spre acþiunea nemijlocitã pentru satisfacerea nevoilor interne ºi externe ale grupului sãu. Concepând aceste forme ca pe ceva dat, independent de acþiunea lui asupra naturii ºi asupra lui însuºi, în procesul evolutiv al speciei, omul arhaic ºi-a fãurit destul de repede un aparat explicativ al locului ºi rolului sãu în lume prin proiecþia esenþei sale în afara vieþii lui. Mai concret, omul a proiectat imaginea idealã a condiþiei ºi a naturii sale de fiinþã socialã într-o lume a esenþelor atemporale a primelor divinitãþi care reprezentau tot atâtea forþe capabile sã-i îndrume ºi sã-i protejeze interesele sale. Oricine studiazã, în devenirea lor, formele comunicãrii sociale îºi dã seama cã acestea sunt rezultatele unor procese evolutive de sute de mii sau milioane de ani. Interdependenþa sau comunicarea dintre aceste forme s-a materializat în structuri sociale ale cãror origini omul nu ºi le poate explica; în consecinþã le-a proiectat în afara lui. Imaginea miticã a naºterii lumii a conferit politicii o obârºie cosmicã, fapt atestat în genealogia unor personaje ºi instituþii politice fundamentale, din Orientul antic, de pildã. Din iubirea zeiþei-mamã Imamuri cu nimfele vãzduhului a apãrut pãmântul Japoniei ºi familia imperialã, considerate sacre de atunci încoace. În alcãtuirea


20

01.02.2005

17:45

Page 20


fizicã a regelui din India anticã sunt prezente cele mai nobile particule ale Universului; în persoana faraonilor coexistã cele douã principii: Maat ºi Ka, principiul iubirii ºi principiul raþional al Universului. În China, împãratul este Fiul Cerului; în Babilon, regele este fratele sau sora Zeului. Ca ºi faraonii, „regii incaºi sunt nãscuþi din soare, iar soþiile lor sunt descendente ale Lunii; în plus, ei sunt identici cu tatãl lor, un soare prezent pe pãmânt, un zeu întrupat. Ei sunt singurii suverani din toatã America precolumbianã care deþin nu numai toate puterile civile, militare ºi religioase, dar care dominã ºi cultural“1. În Egiptul antic, Menes, fondatorul legendar al statului, nu este „reprezentantul unui zeu, ci zeul însuºi“. El era ºeful clanului ªoimului care „s-a identificat prin magie cu totemul sãu ªoimul divin (Horus); el a cucerit restul vãii ºi deltei ºi a unit într-un singur sat satele ºi clanurile independente […]. Riturile sale magice îl fac nemuritor ºi asigurã fertilitatea pãmântului ºi cea a turmelor de vite. El a asimilat […] totemurile strãvechilor populaþii care au smuls pãmântul fertil din ghearele mlaºtinii ºi ale deºertului“2. De aceea, faraonul are o putere considerabilã asupra întregului teritoriu egiptean iar simbolul acestei puteri nu este un templu, ci un mormânt monumental care va pãstra resturile zeului-rege ºi-i va perpetua opera magicã. Terenurile arabile ºi recoltele aparþineau faraonului. Din acestea, el repartiza o parte nobilimii care îi era supusã întrutotul. Faraonului îi datorau „sufletul“ lor deoarece suveranul asimilase totemurile clanurilor ºi câºtigase nemurire graþie puterii sale magice. […] Zeii naþionali ºi locali aveau temple datoritã ofrandelor regelui divin. Numai faraonul avea puterea sã-i adore pe zei ca sã atragã binefacerile lor asupra întregului popor. De fapt, el numea preoþi care aduceau ofrande pentru „viaþa, sãnãtatea ºi prosperitatea faraonului, sarcinã care uneori era încredinþatã descendenþilor preoþilor locali ºi membrilor societãþilor secrete care, odinioarã, în perioada predinasticã, erau în slujba totemurilor triburilor“3. În epopeile indiene Mahabhâratâ ºi Ramajâna, originea solarã a lui Rama regele, el însuºi fiu de rege, este evidenþiatã prin imaginile extrem de plastice ale unei nunþi cosmice. Rama s-a nãscut din soare ºi este un erou întemeietor, pentru cã vechile divinitãþi l-au creat dintr-o sãmânþã a zeului suprem. El s-a cãsãtorit cu prinþesa de sânge regal – Sita (brazda) – care simbolizeazã cãsãtoria dintre rege ºi pãmânt, dintre regat ºi fertilitate. Din principiile fondatoare ale Cosmosului însuºi derivã originea cosmicã a regilor ºi a instituþiilor politice, precum ºi principiile de legitimare ale ordinii politice. În cosmologia indianã, de exemplu, cosmosul este perceput ca o comunitate de comunitãþi, guvernatã de legea universalã a iubirii, Ritâ. Comunitatea umanã, nefiind decât o parte a Marelui Tot, este guvernatã de Kharma ºi Dharma, legea destinului ºi legea datoriei morale, derivate din Ritâ. Datoria regelui este de a descoperi ºi de a ºti sã aplice modalitãþile de acþiune ale acestor legi la nivelul comunitãþii de care depinde ºi fericirea supuºilor sãi ºi care este, mutatis mutandis, sarcina lui esenþialã. De aici derivã ºi sâmburele teoriilor contractualiste privind apariþia statului ºi societãþii, întemeiate pe o legitimitate teocraticã a puterii.


01.02.2005


17:45

Page 21

21

Fascinaþia puterii nu rezidã numai în caracteristica esenþialã a omului de a fi zoon politikon, de a fi capabil sã transforme relaþiile de adversitate din habitatul sãu în relaþii de colaborare. Instituirea raþionalã a politicului, pe bazã de norme ºi valori, ascunde jocul reprezentãrilor sociale ºi rolul mecanismelor simbolice, al factorilor instinctuali ºi afectivi în perceperea politicului ca formã fundamentalã de acþiune pentru conservarea ºi perpetuarea comunitãþilor umane. Afirmaþia lui Maurice Duverger, reluatã ºi amplificatã de J.W. Lapierre, dupã care politica este anterioarã omului în procesul apariþiei vieþii pe Pãmânt, trebuie privitã cu multã circumspecþie ºi cu nuanþãrile de rigoare. Dincolo de analogia frapantã dintre instinctul social la om ºi la unele specii de animale rãmâne deosebirea ontologicã profundã, ca o piatrã de hotar în instituirea politicului, în saltul ontologic al omului de la naturã la culturã. Cãci instinctul de asociere la unele specii de animale este determinat ereditar ºi fatalmente blocat la acest nivel. Numai omul poate converti pulsiunile sale biologice în reguli de comportament exterioare instinctului sãu social. Acest lucru este posibil datoritã unor calitãþi intrinsec umane pe care numai specia umanã le-a putut folosi în avantajul propriei sale deveniri. Într-adevãr, numai omul are capacitatea, practic, nelimitatã, de a învãþa, iar, prin mecanismele memoriei sociale, de a stoca aceste cunoºtinþe ºi, prin transmiterea lor generaþiilor viitoare, de a le converti în norme ºi valori. Prin urmare, instituirea politicului însoþeºte ca o umbrã evoluþia omului pe Pãmânt, prin transformarea normelor ºi valorilor umane în structuri sociale. Fiind cosubstanþial naturii umane, politicul este însãºi esenþa realitãþii sociale în care omul, prin asociere, îºi poate învinge slãbiciunile biologice ºi îºi poate dezvolta personalitatea. Ipoteza de la care plecãm este cã politicul însoþeºte ca o umbrã evoluþia ºi împlinirea omului pe Pãmânt. Ea dezvoltã veritabile „feþe ale lui Ianus“, urmând celebra metaforã lansatã de Maurice Duverger cu privire la utilitatea politicului sau distructivitatea lui. Conform acestei definiþii o politicã poate fi distructivã dacã avantajele guvernãrii revin grupului minoritar conducãtor sau constructivã dacã de eforturile acestui grup beneficiazã întreaga comunitate. Pentru a putea înainta în configurarea obiectului ºtiinþei politice o distincþie epistemologicã este necesarã: distincþia politic/ politicã. Politicul (fr. le politique; it. il politico; germanã Das Politik) ar reprezenta o structurã imanentã a spiritului uman, un concept-greblã care ar îngloba toate semnificaþiile politicii. Ca determinativ esenþial al acestor semnificaþii politicul îºi trage forþa sa din capacitatea de conversie a instinctului de dominaþie în relaþia fundamentalã de putere: dominaþie-supunere, prezentã în orice societate umanã. La rândul lui instinctul de dominaþie derivã din instinctul de agresivitate care, la om, spre deosebire de animale, este programat filogenetic. Importanþa politicului stã în nevoia de politicã, nevoie care se manifestã în nevoia de ordine, organizare ºi ierarhie socialã fãrã de care nici o societate umanã nu ar putea sã funcþioneze. Pe de altã parte, politica îmbracã mai multe semnificaþii, care sunt tot atâtea modalitãþi de manifestare a politicului. Cea mai uzitatã semnificaþie, care aratã importanþa ei în evoluþia omului, este aceea de formã de organizare ºi conducere a unei


22

01.02.2005

17:45

Page 22


comunitãþi umane. A doua semnificaþie a politicii, care aratã materializarea nevoii de asociere, este aceea de asigurare a securitãþii interne ºi externe a grupului. A treia semnificaþie vizeazã capacitatea de luare a deciziilor cu caracter global precum ºi controlul imperativ de a urmãri implementarea lor. Al patrulea nivel al semnificaþiei vizeazã studiul instituþiilor ºi relaþiilor politice: partide, stat, organizaþii, ligi, asociaþii; studiul relaþiilor dintre stat ºi societatea civilã, studiul sistemelor ºi regimurilor politice etc. În sfârºit, al cincilea nivel al semnificaþiei vizeazã dimensiunea micropoliticului, formarea politicã a individului, normele ºi valorile politice; formarea sistemelor de atitudini, de opinii ºi credinþe politice; conºtiinþa ºi culturile politice. O problemã socialã devine problemã politicã atunci când ea afecteazã întreaga comunitate ºi când, pentru soluþionarea ei, este nevoie de intervenþia forþei de coerciþie a statului, legitim instituitã. De exemplu, dacã o familie nu are butelie de aragaz, cauza poate fi imputatã neglijenþei sau bugetului ei sãrac; dar dacã un întreg cartier nu dispune de butelii, aceastã problemã priveºte primãria sectorului ºi devine o problemã politicã. Referendumurile organizate în Franþa ºi Italia cu privire la problema avortului sau a divorþului aratã clar cum o problemã socialã, sprijinitã puternic de Bisericã, poate deveni o problemã politicã ºi reclamã, pentru soluþionare, autoritatea publicã. Fascinaþia politicului rezidã ºi în prezenþa cotidianã, imperceptibilã ºi universalizatã a relaþiilor de putere. Dintre toate formele de putere: socialã, religioasã, militarã, ºtiinþificã etc. puterea politicã creeazã acel vertige du pouvoir, ameþealã sau beþie a puterii la cel care o deþine. Acest efect trãdeazã, implicit, recunoaºterea necesitãþii puterii pentru funcþionarea sistemelor sociale globale. Nu existã comunitate fãrã concomitenþa a trei structuri: ordine, organizare ºi ierarhie socialã. De la hoarda primitivã, de la ceata de vânãtori compusã din 8-10 bãrbaþi puternici pânã la societãþile extrem de complexe puterea se manifestã pretutindeni în influenþa reciprocã dintre formele sale încât omul, prins în plasa determinismelor sale, o concepe ca pe o fatalitate. Prin ea [prin putere] societatea îmblânzeºte un viitor pe care se simte incapabilã sã-l înfrunte singurã. De aceea, societatea nu reuºeºte sã-ºi imagineze existenþa fãrã aceastã putere. Este puþin spus cã se simte protejatã de putere, pentru cã societatea are conºtiinþa existenþei sale, tocmai prin aceastã putere…4

Puterea constituie o relaþie socialã mai veche ºi mai generalã decât statul. Existenþa comunitãþilor umane nu este posibilã fãrã o diferenþiere a rolurilor dintre conducãtori ºi conduºi. În societãþile arhaice puterea conducãtorilor, a ºefilor, a „sfatului bãtrânilor“ se sprijinea pe consimþãmântul întregului grup în faþa cãruia comportarea particularã a individului – dacã era în opoziþie cu obiectivele comunitãþii – nu constituia o problemã ºi putea fi uºor înãbuºitã, la nevoie prin alungarea din grup. Apariþia statului creeazã primul clivaj în blocul sincretic al puterii primitive. Sedentarizarea triburilor de culegãtori ºi de agricultori pe un anumit teritoriu, flancat de graniþe naturale sau convenþionale, explozia demograficã, cãsãtoriile cu parteneri din alte triburi au slãbit legãturile de rudenie ºi de alianþã care asigurau coeziunea internã a comunitãþilor mai vechi. Legãturile totemice care asigurau identitatea de


01.02.2005

17:45

Page 23


23

grup, pe baza descendenþei dintr-un strãmoº comun, legendar, mitic sau erou eponim, nu mai puteau fi funcþionale în condiþiile noilor relaþii sociale, generate de asemenea procese unificatoare. Diviziunea socialã a muncii, necesitatea unei diviziuni a rolurilor între conducãtori ºi conduºi au fãcut posibilã specializarea unor oameni pentru funcþia de conducere. Aceste funcþii, desemnate prin tragere la sorþi, prin rotaþie sau prin alegeri reprezintã nucleul primitiv al instituþiilor moderne. Ele au un caracter impersonal ºi imperativ, ºi continuã sã funcþioneze ºi dupã ce titularul funcþiei respective nu mai existã. Ele au o specializare socialã precisã – aceea de funcþie – care exprimã procesul de autoreglare a sistemului în direcþia funcþionãrii sale optimale. Ele exprimã o specializare a rolurilor ºi status-urilor în direcþia atingerii unor obiective precise ale funcþionãrii sistemului. De aceea, ele se constituie în veritabile structuri politice ale sistemului, cu funcþionalitate ºi obiective specifice. Instituþiile pot fi definite ca forme stabilite sau condiþii de procedurã caracteristice activitãþii de grup. H.E. Barnes descrie instituþiile sociale ca „structuri sociale ºi mecanisme prin care societatea umanã organizeazã, conduce ºi executã activitãþi variate necesare satisfacerii nevoilor umane5. Când oamenii creeazã asociaþii ei trebuie, de asemenea, sã creeze reguli ºi proceduri pentru conducerea afacerilor comune ºi pentru reglementarea relaþiilor dintre ei. Astfel de forme sunt în mod distinct, instituþii. Fiecare asociaþie are, în privinþa intereselor ei particulare, caracteristicile ei instituþionale. Biserica, de exemplu, are sacramentele ei, ritualurile ei, modurile ei de ierarhizare. Aparþinem asociaþiilor, dar nu instituþiilor. Biserica este o asociaþie, comuniunea este o instituþie. Sindicatele sunt o asociaþie, contractul colectiv de muncã – o instituþie. Familia este o asociaþie, cãsãtoria este o instituþie. Dacã avem în vedere un grup organizat, acesta este o asociaþie; dacã avem în vedere o formã de procedurã, acest grup este o instituþie. Asociaþia denotã membrii; instituþia denotã un mod sau un mijloc de deservire. De exemplu, o facultate este în acelaºi timp o asociaþie ºi o instituþie. Este o asociaþie în calitatea ei de structurã materialã organizatã în vederea asigurãrii continuitãþii procesului de învãþãmânt: decanat, administraþie, secretariate, baza materialã, logisticã. Este o instituþie dacã avem în vedere cã aceastã structurã materialã este doar un mijloc; scopul funcþionãrii ei este prevãzut în Legea Învãþãmântului, Statutul ºi Regulamentul cadrelor didactice etc. Personalizarea ºi instituþionalizarea puterii în Antichitate ºi Evul Mediu Importanþa excepþionalã pe care o vor cãpãta instituþiile în Grecia anticã în organizarea spaþiului politic a fãcut ca imaginea publicã a acestora sã fie poziþionatã în timp de dezbaterile sofiºtilor ºi în marile sisteme filosofice. Instituþionalizarea politicului a determinat ca vectorii de imagine sã se structureze în jurul instituþiilor mai degrabã decât în jurul liderilor. Atât grecii cât ºi romanii au fost obsedaþi de sinteza dintre cea mai bunã formã de guvernãmânt ºi cel mai bun cetãþean. Grecii, mai ales,


24

01.02.2005

17:45

Page 24


au pãstrat un cult special Statului, Legii ºi Dreptãþii. Aristotel vedea în stat „cel mai mare dar pe care zeii l-au fãcut oamenilor“, iar Legea era asemuitã de Stagirit cu „suveranul printre oameni“. Heraclit din Efes asemuia Legea cu zidurile Cetãþii, iar Platon cu firul cu plumb al zidarilor. Spre deosebire de Orientul antic, în Grecia imaginea liderilor ºi a instituþiilor va cunoaºte un proces de laicizare accentuatã, pe mãsurã ce legitimarea puterii se bazeazã din ce în ce mai mult pe elementele raþionale ale organizãrii spaþiului public. Prerogativele puterii încep sã se separe de persoana titularului; autoritatea unei funcþii publice depinde tot mai mult de voinþa corpului de cetãþeni. Numirea într-o funcþie prin tragerea la sorþi avea ca fundament conºtiinþa superioritãþii morale ºi intelectuale a segmentului de populaþie ce alcãtuia corpul cetãþenilor. Deºi în Grecia anticã se observã o diminuare a legitimãrii prin sacru, personificarea puterii la nivelul instituþiilor ºi formelor de guvernãmânt permite transferul prestigiului ºi influenþei de la titularul funcþiei spre instituþii, conferindu-le astfel autoritate. Efortul gândirii politice din Grecia anticã de a evidenþia principiile ºi normele celei mai bune forme de guvernãmânt s-a materializat în clivajele: monarhie/tiranie; democraþie/dictaturã; aristocraþie/oligarhie; ordine/dezordine cu un circuit permanent al substanþei imagistice de la lideri la instituþii ºi viceversa. Prin opera lui Herodot, în istoria gândirii politice în general, în cultura greacã în special, reflecþia despre valoarea instituþiilor politice în amenajarea spaþiului public devine o structurã permanentã a culturii politice europene. În cartea a III-a din Istorii Herodot iniþiazã dezbaterea criticã despre alegerea celei mai bune dintre principalele forme de guvernãmânt: monarhie, aristocraþie, democraþie. La moartea lui Smerdis, fiul lui Cyrus, mai mulþi nobili ai imperiului persan încearcã sã uzurpe puterea regalã. Dintre ei, Otanes, Megabyzos ºi Darius analizeazã virtuþile ºi limitele fiecãreia din formele de guvernãmânt mai sus amintite. Otanes este partizanul democraþiei deoarece „în monarhie este îngãduit unuia sã facã tot ce vrea, fãrã sã fie tras la rãspundere? Fie el ºi cel mai desãvârºit dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obiºnuitã“6. Calitatea naturii umane nu este suficientã pentru a rezista la ispitele puterii; trebuiau luate mãsuri suplimentare ºi una dintre structurile instituþionale pe care Herodot o crede cea mai bunã pavãzã împotriva lunecãrii în abuz este democraþia. Principala caracteristicã a democraþiei pusã de Herodot în argumentaþia lui Otanes este isonomia: egalitate politicã, egalitate în faþa legilor. Democraþia nu „clatinã rânduielile strãmoºeºti“, precum tirania, nici nu conduce la modul arbitrar, dupã bunul plac, al tiranului. Ea nu sãvârºeºte nici una din încãlcãrile pe care le înfãptuiesc tiranii. Ea împarte dregãtoriile þãrii prin tragere la sorþi, cel care are în seamã o dregãtorie rãspunde de faptele sale - ºi toate hotãrârile se iau în sfatul obºtesc“7. Megabyzos este partizanul oligarhiei, deoarece el respinge atât tirania, cât ºi puterea poporului: „Nimic nu-i mai smintit ºi mai neobrãzat decât o mulþime netrebnicã; într-adevãr, ar fi peste putinþã de îndurat ca oamenii care cautã sã scape de trufia unui tiran sã îngenuncheze sub cea a unei mulþimi dezlãnþuite. Tiranul mãcar


01.02.2005


17:45

Page 25

25

când face ceva, ºtie ce vrea; mulþimea însã nu poate s-o ºtie. ªi cum ar putea ºti, când niciodatã n-a fost învãþatã, nici n-a dat cu ochii de ce este bun ºi cuviincios! Ea se repede fãrã socotealã la treburile þãrii, împingându-le înainte asemenea unui ºuvoi nãvalnic“8. Megabyzos se pronunþã ferm pentru forma de guvernãmânt aristocraticã: „alegându-ne o adunare alcãtuitã din bãrbaþii cei mai destoinici, acestora sã le încredinþãm puterea (…) ºi este de aºteptat cã din partea celor mai cuminþi bãrbaþi vor veni ºi cele mai cuminþi hotãrâri“9. La rândul sãu, Darius se pronunþã în favoarea monarhiei, consideratã forma idealã de guvernare. Aceasta deoarece conducerea de cãtre un singur individ este înscrisã în natura lucrurilor, ºi fiindcã reducerea diversitãþii la unitate þine de psihologia umanã a dominaþiei ºi de tendinþa de concentrare a puterii: „În oligarhie, unde mulþi se întrec în înþelepciune pentru binele obºtesc, e cu neputinþã sã nu izbucneascã o puternicã duºmãnie personalã. Fiecare în parte nãzuind sã fie în frunte ºi pãrerile lui sã biruie, se ajunge la o cumplitã dihonie, de aici se trece la rãzvrãtiri, iar de la rãzvrãtiri la vãrsãri de sânge care împing lucrurile tot cãtre monarhie. Prin aceastã schimbare, se dovedeºte pe deplin cu cât este monarhia cel mai bun fel de stãpânire“10. Puterea poporului, pe de altã parte, implicã ºi ea o serie de neajunsuri derivate din psihologia mulþimilor ºi din lipsa de educaþie politicã a maselor în vederea guvernãrii: „sã zicem cã poporul ar lua în mânã puterea – este iarãºi peste putinþã sã nu sãvârºeascã tot felul de ticãloºii; când ticãloºia îºi scoate însã capul la ivealã, nu-i urmeazã dezbinare ºi urã între netrebnici, ci, dimpotrivã, prietenii foarte strânse: cãci cei care împileazã þara o fac prin bunã înþelegere. Lucrurile merg tot aºa înainte, pânã când se gãseºte cineva care sã se ridice în fruntea poporului ºi sãi þinã în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e cã un astfel de conducãtor este admirat de popor ºi, când este admirat, nu întârzie sã ajungã rege. Prin aceasta se dovedeºte cã monarhia este cel mai bun fel de cârmuire“11. Faþã de Grecia anticã, imaginea omului politic ºi a instituþiilor publice capãtã la romani o dimensiune apãsat moralã, în sensul cã a te angaja în politicã este o onoare ºi o datorie în acelaºi timp. Cicero motiveazã aceastã obligaþie în sensul protejãrii Cetãþii de nãvala celor rãi ºi lacomi la conducerea statului, pericol iminent dacã cei buni stau de o parte ºi privesc pasiv la distrugerea vieþii politice. În plus, cariera politicã la Roma era consideratã un cursum honorum; pe lângã ucenicia inevitabilã într-ale politicii, nu se putea promova într-o funcþie publicã dacã tânãrul nu parcurgea toate treptele ierarhice premergãtoare acelei funcþii. Numai dupã ce a trecut cu succes aceste faze iniþiatice bãrbatul devenea un vir praestans, un bãrbat cu prestanþã, adicã un cetãþean respectat al urbei. Obsesia vechilor romani de a realiza o sintezã între cel mai bun cetãþean (optimum civus) ºi cea mai bunã formã de guvernãmânt (optimus status civitatis) este grefatã pe structura funciar juridicã ºi moralã a spiritului roman. Un popor înclinat mai mult spre acþiune (Primum vivere, deinde philosophare), cu un scepticism nervos la adresa teoretizãrilor excesive, convins cã acestea paralizeazã fapta, creatoare de


26

01.02.2005

17:45

Page 26


valori. Dar atunci de unde reperele orientative ale teoriei care jalonau acþiunile ºi le asigurau eficienþa? Din geniul pragmatic al acestui popor de agricultori, din simþul deosebit al onoarei ºi al cuvântului dat, ceea ce i-a permis sã se dezvolte timp de mai multe sute de ani fãrã sã aibã legi scrise. La acestea se adaugã simþul acut al tradiþiei, al istoricitãþii care va imprima artei politice a Romei acel echilibru ºi majestate imperialã, pe care întemeierea miticã i-o trimitea constant prin pulsaþiile amintirii istorice. În Roma anticã puterea cunoaºte o ambivalenþã profundã, datoritã succesiunii, în decursul a peste o mie de ani de istorie romanã, a mai multor forme de guvernãmânt. Personalizarea puterii este proeminentã în epoca monarhiei (754-509 î.e.n.); personificarea puterii este vizibilã mai ales în funcþionarea instituþiilor republicane (509-27 î.e.n.). Principatul ºi apoi Dominatul vor resorbi aceste douã procese de legitimare a puterii politice în persoana sacrã a Împãratului. Împãratul avea, pe lângã unele atribute morale, ca titlul de pater patriae (pãrinte al patriei), princeps („prin sine însuºi“) ºi altele (inclusiv diverse curae, griji) trei pârghii fundamentale: imperium proconsulare maius, care asigura principelui comanda supremã a armatei ºi controlul administraþiei în întreg Imperiul, cu excepþia Romei; tribuniciae potestas, „puterea tribunicianã“ ce-i garanta inviolabilitatea personalã ºi controlul vieþii politice din Capitalã, ºi competenþele de pontifex maximus, conducãtor al religiei romane ºi, deci, diriguitor al vieþii spirituale ºi chezaº al legalitãþii celei mai sacre. Este însã clar cã în timpul principatului ºi mai ales sub succesorii imediaþi ai lui Octavian August prestigiul personal al împãratului a jucat un rol imens. Aºa cum demonstra savantul francez Jean Gagé“, principatul implicã o uriaºã reþea de raporturi de clientelã: în fond, împãratul devenea patronul tuturor romanilor, care-i transmiteau în mod formal puterile lor tradiþionale, încredinþându-se ocrotirii lui aºa cum procedau îndeobºte clienþii“12: Epitetul de Augustus era un vechi cuvânt ritual care exprima caracterul „fericit“ ºi fecund al persoanei însãºi a lui Octavian. Cuvântul, înrudit cu termenul religios de augur, învedera cã noul stãpân avea puterea divinã de a începe orice lucru sub auspicii fericite. Fãrã a decide dinainte nimic cu privire la forma însãºi a regimului, Augustus izola în ideea de rege ceea ce romanii respectaserã totdeauna în ea ºi ceea ce magistraturile romane încercaserã sã conserve: caracterul de neînlocuit ºi cvasimagic al persoanei regale. ªedinþa Senatului þinutã la 16 ianuarie 27, când Octavian fusese numit pentru întâia oarã Augustus capãtã astfel valoarea unei a doua Întemeieri: un nou pact este încheiat între Cetate ºi zeii sãi, pact încarnat în persoana sacrã a Principelui.13

Creºtinismul va produce nu numai o restructurare profundã a sistemului de valori al lumii antice, dar va revoluþiona însuºi imaginarul politic al Evului Mediu, prin introducerea unor noi vectori de poziþionare a imaginii în mentalul comunitãþilor creºtine. „Împãrãþia mea nu este din aceastã lume“, spunea Isus Hristos ºi aceastã maximã vizeazã însãºi legitimarea prin transcendent a noii puteri. Putere al cãrei fundament coexistã în Dumnezeu: omului nu-i sunt date decât cucerirea ºi exercitarea puterii aici, pe Pãmânt, ºi aceasta pentru a implementa voinþa lui Dumnezeu, de realizare a Binelui creºtin. Natura autoritãþii politice derivã ºi ea din


01.02.2005


17:45

Page 27

27

contractul deosebit pe care Moise l-a încheiat cu Dumnezeu ºi a cãrei clauzã fundamentalã este obligaþia de supunere: „Ascultã, Israel, eu sunt Domnul ºi stãpânul tãu“. Statul ºi instituþiile sale, ca ºi noþiunea centralã de Bine Public, vor cunoaºte un proces de adaptare la obiectivul central al creºtinismului: salvarea sufletelor de consecinþele nefaste ale pãcatului originar. Faptul cã în doctrina creºtinã toþi oamenii se nasc egali între ei, deoarece toþi sunt fiii lui Dumnezeu ºi toþi au un suflet care trebuie salvat a introdus în viaþa publicã valori preponderent morale: austeritatea, umilinþa, penitenþa, supunerea. Dar doctrina a antrenat modificãri profunde la nivelul principiilor de legitimare a puterii cât ºi la nivelul imaginarului politic, mai ales dupã recunoaºterea oficialã a creºtinismului ca unicã religie a Imperiului roman. În calitatea lor de creºtini, principii vor trebui sã se supunã normelor ºi ritualurilor politice elaborate de Bisericã. Creºtinismul realizeazã o sintezã formidabilã între teoria autoritãþii imperiale, elaboratã de Octavian August, imagologia politicã din monarhiile elenistice ºi sacralitatea acestei autoritãþi, bazatã pe corpus-ul ei de documente ºi imagini sacre. Legitimitatea sacrã a puterii este foarte limpede exprimatã în Evanghelia dupã Matei, unde Isus Hristos îi deleagã Sfântului Petru, primul papã al Creºtinãtãþii, puteri discreþionare în pãstorirea turmei de credincioºi: „Paºte oile mele[…] ºi tot ceea ce tu vei dezlega pe Pãmânt dezlegat va fi în Cer ºi tot ceea ce tu vei lega pe Pãmânt va fi legat în Cer“. Fiind de origine divinã, puterea trebuia sã-ºi dezvolte un sistem de imagini ºi norme de comportament corespunzãtoare. În documentul Donatio Constantini (care în secolul al VI-lea se va dovedi ca fiind un fals) împãratul Constantin cel Mare, mutând capitala Imperiului la Constantinopol, îi lasã papei Silvestru însemnele imperiale ale puterii: coroana cu diademe, sandalele de aur, cârja episcopalã, hlamida ºi toga imperiale. Pe mãsurã ce societãþile se secularizeazã, Biserica devine gestionarul privilegiat al manifestãrilor Sacrului. Ritualul creºtin al încoronãrii Regelui, de pildã, ca orice ritual, are ca scop sã actualizeze evenimentul mitic fondator ºi sã îl purifice de violenþa lui iniþialã. Orice întemeiere miticã a lumii presupunea o luptã între douã forþe ostile (zei, titani, personificãri ale fenomenelor naturale) în urma cãreia ordinea rezultatã trebuia conservatã ºi purificatã de caracterul impur al violenþei iniþiale. Prin actul de încoronare persoana fizicã a regelui suferã un act de transsubstanþiere: el devine o fiinþã sacrã, dupã modelul mitic sau istoric al alegerii regilor ºi al întemeierii regatelor prezente în textele sacre. Legitimarea puterii prin autoritatea divinã a textelor (Biblie, Coran, Talmud) avea ca suport aceastã întemeiere miticã: regii, la origine, au fost desemnaþi de Dumnezeu pentru a conduce primele regate care au luat naºtere din divizarea neamului omenesc, ca urmare a cãderii lui în pãcat. În calitate de locotenenþi ai lui Dumnezeu ºi de ºefi ai familiilor, primii regi au fost desemnaþi în virtutea calitãþilor morale ºi creºtine necesare pãstoririi turmei pentru realizarea scopurilor divine pe pãmânt. Uns în Bisericã dupã un ceremonial strict, care punea accentul pe voinþa lui Dumnezeu de a acorda graþia noului ales, regele trebuia sã rosteascã jurãmântul de supunere, dupã rugãciunea de încoronare.


28

01.02.2005

17:45

Page 28


Aºezarea coroanei pe cap, îmbrãcarea mantiei regale ºi cuvântarea Papei sau Patriarhului fãceau din ceremonialul înscãunãrii un eveniment unic prin mãreþia ºi solemnitatea lui care evidenþia Biserica drept locul sacru unde avea loc lucrarea lui Dumnezeu. Atât formula politicã a Evului Mediu: „Regele trebuie sã fie bun, înþelept ºi tolerant!“ cât ºi personalizarea sacrã a funcþiei ºi fiinþei sale provin din sinteza dintre legitimarea divinã a puterii ºi imaginarul politic ce o însoþeºte. Personalizarea puterii. Raportul dintre personalizare ºi imaginile puterii În capitolul I am vãzut câteva din valenþele puterii, mai precis rolul acesteia în istoria civilizaþiei umane. Am vãzut cã rolul puterii în cadrul unei comunitãþi este perceput prin procesele de personalizare, adicã prin concentrarea funcþiilor ºi prerogativelor acesteia într-o singurã persoanã: ºef de trib, împãrat, rege sau preºedinte. Acest proces de personalizare a puterii atinge chiar ºi instituþiile ºi procesele politice cele mai importante. În fond, oamenii trebuie sã-ºi explice ºi sã înþeleagã mecanismele prin care puterea îºi face simþitã influenþa în viaþa lor: mai comodã este încarnarea, personificarea ei într-un semen decât explicaþia transcendentalã a unui centru al puterii invizibile, exterior comunitãþii. Într-o lucrare extrem de popularã, cunoscutul sociolog ºi politolog francez Roger-Gérard Schwartzenberg enunþã chiar un principiu cu privire la personalizarea puterii; aceasta se intensificã în condiþiile de crizã ºi se rutineazã, se calmeazã în condiþiile de pace socialã ºi dezvoltare economicã: Epocile de crizã produc suprapersonalizarea. Pentru a înfrunta pericole excepþionale, ne orientãm cu plãcere spre un om care simbolizeazã ºi concentreazã puterea. […] Crizã majorã, risc de rãzboi civil sau de conflict cu strãinãtatea. Cuprinsã de spaimã, mulþimea îºi aminteºte adesea de figura tutelarã a unui tatã pe cât posibil eroic.14

Nu este greu de sezizat în cele de mai sus raportul dintre personalizarea puterii ºi mitul politic. Acesta din urmã conþine premisele psihologice ºi culturale, valenþele formative ale proceselor de personalizare. Fie cã este vorba de mitul Salvatorului, al Unitãþii, al Întemeietorului sau al Conspiraþiei, în situaþii limitã puterea se concentreazã într-o personalitate pentru a se exterioriza apoi în prerogativele excepþionale ale acesteia pe planul salvãrii comunitãþii respective. Acelaºi lucru este valabil ºi pentru situaþiile de crizã economicã sau revoluþionare care favorizeazã, de asemenea, „suprapersonalizarea“ puterii. Liderul (Lenin, Mao, Roosevelt, Hitler) este perceput din nou ca un Salvator pentru cã instaureazã ordinea, eliminã ºomajul, elibereazã poporul de robia colonialã sau internã, asigurã noile cadre ale dezvoltãrii ºi dreptãþii sociale. Drept recompensã, poporul îi aduleazã pe aceºti lideri, conferindu-le calitãþi extraordinare. În perioadele normale de guvernare personalizarea puterii cunoaºte alte valenþe. Eroul, salvatorul este înlocuit cu liderul obiºnuit. Lipsa de calitãþi excepþionale este


01.02.2005


17:45

Page 29

29

principala lui calitate. Mulþimea simte cã-i aparþine, deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. Ea îl poate pipãi ºi îl percepe ca fiind unul de-al ei în orizontul liniºtit al vieþii. Fie cã este flãcãu de þarã sau lider modern sau fermecãtor, el se încadreazã perfect în schema psihologicã a perioadelor de pace socialã: „Opinia începe sã respingã pe ºeful prestigios, asimilat perioadelor de tulburãri. Ea aspirã la calm dupã furtunã. Ea pãrãseºte, deci, marile figuri, pe cele ale timpului de crizã, pentru a se orienta spre conducãtorii obiºnuiþi, adaptaþi la cursul ordinar al lucrurilor. S-a spus: nu întâmplãtor Attlee îi succede lui Churchill, Hruºciov lui Stalin ºi Pompidou lui de Gaulle“15. Procesele de personalizare a puterii au profunde rãdãcini ºi mobiluri politice, psihologice ºi culturale. Ca ºi în cazul crizelor economice sau politice, personalizarea poate cunoaºte indici semnificativi de manifestare în cazul când forþele politice aflate în competiþie sunt într-o situaþie de echilibru sau de dezechilibru. Perioadele de echilibru favorizeazã creºterea puterii impersonale a instituþiilor statului, autoritatea conducãtorilor derivând din procesele de legitimare legal-raþionalã. Perioadele de dezechilibru favorizeazã personalizarea puterii prin concentrarea ei în mâinile unui lider inspirat care sã o foloseascã în scopul realizãrii marilor obiective naþionale. În societãþile contemporane, personalizarea are un teren privilegiat de rãspândire graþie societãþii ºi culturii de masã. Atomizarea ºi birocratizarea relaþiilor sociale, individualismul cer un fenomen de compensare care sã recupereze cãldura iubirii paterne a conducãtorului. Mass media îndeplinesc de minune aceastã sarcinã. Graþie lor, cetãþenii au impresia unui contact direct cu liderul, prin intermediul imaginii telegenice. „Iar liderul atinge cu plãcere aceastã coardã sensibilã a familiaritãþii – chiar factice – ºi a raporturilor afective – chiar iluzorii“16. Schema psihologicã a proceselor de personalizare are la bazã mecanismele de proiecþie generate de alienarea religioasã. Încã de la jumãtatea secolului al XIX-lea, filosoful german Ludwig Feuerbach observa tendinþa de identificare a omului cu un „produs pur al conºtiinþei sale“, „cu fiinþa divinã“: „ea îmbracã idolul pe care l-a fabricat, cu virtuþi ºi posibilitãþi care sunt substanþa umanitãþii însãºi“17. Idolii creaþi de om din lumea exterioarã sunt veneraþi de acesta ca fiinþe aparte tocmai datoritã calitãþilor sale proprii pe care omul le proiecteazã în aceºti idoli. Fenomenul de protecþie narcisicã se întâlneºte ºi în lumea politicã. ªi aici cetãþenii îºi creeazã idoli care întruchipeazã la modul ideal toate virtuþile care le lipsesc lor înºiºi. Cetãþeanul transferã eroului sãu preferat tot ceea ce el ar vrea sã fie sau sã facã el însuºi, fãrã sã poatã sau îndrãzni. Acest personaj politic serveºte drept suport proiecþiei pentru aspiraþiile ºi virtuþile sale. Mecanismele psihologice ale personalizãrii puterii au la bazã, printre alte procese, setea de autoritate ºi instinctul supunerii. Aceste procese genereazã sentimentele de orgoliu, de identificare miticã cu liderul pânã la autoiluzionare, pânã la ºtergerea graniþelor dintre vid ºi realitate. Aceastã dorinþã de indentificare cu idolul iubit se explicã cel mai bine prin mitul Cenuºãresei unde proiecþia spre o viaþã


01.02.2005

30

17:45

Page 30


inocentã, promisiunea ei de fericire se verificã în valorile fundamentale: Bine, Adevãr ºi Frumos întrunite în persoana unui lider feminin. „Tot astfel, spune Feuerbach, servitorul are sentimentul despre sine însuºi în demnitatea stãpânului sãu… În onoarea stãpânului, el îºi satisface propriul sãu sentiment al onoarei“18. Astfel se explicã dialectica dintre putere ºi supunere în regimurile totalitare, narcisismul naþionalist ºi populist pe care se sprijinã aceste ideologii în a obþine adeziunea de masã. Nu întâmplãtor specialiºtii pun la baza proceselor de personalizare a puterii în lumea contemporanã metamorfozele culturii politice. Cu cât populaþia unei þãri este mai puþin cultivatã sau cu cât predominã cultura parohialã faþã de celelalte forme ale culturii politice cu atât personalizarea puterii are mai multe ºanse de reuºitã. În Africa, de exemplu, puterea are fundamente religioase, iar titularul ei este simbolul forþelor supranaturale. „Aceastã putere sacralizatã forþeazã adeziunea intimã ºi se insereazã într-o participare comunitarã. Ea reclamã adorarea devotatã ºi supunerea temãtoare“19. În culturile cu un grad înalt de raþionalitate, „culturile secularizate“, cum sunt culturile civic-participative din Occident, sub influenþa mass media cultura civicã se transformã într-o culturã a spectacolului. Aceasta din urmã se bazeazã pe simulare, artificiu ºi parodie. „Ea este reprezentarea înºelãtoare a democraþiei, simulacrul culturii de participare. El se considerã un actor politic, atunci când nu este decât un spectator. Dopat, abuzat de «jocul politicii» pe fondul micilor ecrane ºi al panourilor de proiecþie“20. În acest joc al imaginilor, conform valorilor culturii participative, indivizii se simt participanþi activi la viaþa politicã ºi prin votul lor cred cã pot influenþa deciziile guvernanþilor. Aceastã credinþã derivã din identificarea simbolicã cu rolul jucat de lider. Aceastã proiecþie inconºtientã, alimentatã de mass media, sub forma spectacolului, îi conferã un rol de „reprezentare“, aidoma unui spectator la teatru sau la un meci de fotbal. Persuasiunea politicã a activat cu puterea unei anestezii: a blocat preferinþele cetãþeanului la nivelul credinþei. Ca sub puterea unei vrãji, acesta confundã ficþiunea cu realitatea ºi se crede cu adevãrat actor în marele spectacol politic. Concepte-cheie putere, personalizarea puterii; ritual politic; instituþionalizarea puterii; stat; regim politic; legitimitate Întrebãri Definiþi procesul de personalizare a puterii. Arãtaþi cauzele ºi condiþiile instituþionalizãrii puterii. Arãtaþi relaþiile dintre regimurile politice, personalizare ºi instituþionalizare. Definiþi ritualul politic. Definiþi personificarea politicã. Arãtaþi raporturile dintre imaginile ºi legitimitatea puterii.


01.02.2005

17:45

Page 31

CAPITOLUL 3

Puterea ºi ritualurile ei în China anticã

Modelul ontologic al culturii chineze ºi corespondenþele lui simbolice Puþine dintre culturile lumii prezintã un interacþionism simbolic atât de bogat precum cultura chinezã veche. Atât modelele explicite sau implicite de comportament cât ºi elementele materiale sau cele spirituale ale culturii interacþioneazã la diferite niveluri, între comunicarea politicã, socialã, artisticã ºi religioasã existând o corespondenþã profundã în ce priveºte fuziunea contrariilor, unitatea spiritului ºi a materiei, Calea sau Dao. Gândirea chinezã recompune printr-o infinitate de nuanþe aceastã unitate care în ordinea politicã simbolizeazã corespondenþa dintre Cer ºi Pãmânt ºi în care ierarhiile sunt supuse unor norme severe a cãror respectare este asiguratã de ritualuri ºi ceremonialuri. Încercând sã gãsim o explicaþie a acestei unitãþi în diversitate, a acestei convergenþe spre care tind formele comunicãrii sociale, singura premisã plauzibilã spre care ne îndreaptã solidaritatea socialã în China anticã, reflectatã în convergenþa diferitelor niveluri ºi forme ale comunicãrii, este aceea a determinismului socio-politic, produs al nevoii existenþiale acute: supravieþuirea unei populaþii în continuã creºtere. Fiind un popor de þãrani, chinezii vor acorda o atenþie deosebitã tradiþiei, conceputã de ei ca un filtru în introducerea inovaþiilor sociale ºi al tehnicilor noi de conducere. Alternanþa ciclurilor de producþie ºi a anotimpurilor va antrena de timpuriu în gândirea chinezã corespondenþe multiple dintre principalele elemente cosmologice: pãmânt, fier, lemn, apã ºi foc ºi virtuþile lor taumaturgice asupra dinastiilor, principilor ºi împãraþilor chinezi. Încã la începutul erei noastre, China avea probleme în asigurarea hranei pentru poporul ei, ceea ce a dus la o drasticã raþionalizare a terenurilor arabile, ca ºi la o repartiþie specialã a lor. Aceste terenuri nu puteau fi folosite ca pãºuni pentru creºterea ovinelor ºi bovinelor, deoarece ar fi fost afectatã cultura cerealelor, ca aliment primar, dupã cum nici cultura pãioaselor ºi a cerealelor nu era suficientã pentru hrana zilnicã a populaþiei. Singura posibilitate eficientã rãmânea cultura orezului, plantã care, dacã se bucura de condiþii adecvate, putea sã dea douã – trei recolte pe an ºi, în consecinþã, sã satisfacã nevoia vitalã de hranã a populaþiei. În epoca veche, faptul cã împãratul era stãpânul terenurilor agricole pe care le împãrþea satelor, prin sistemul fântânilor, a determinat dezvoltarea administraþiei locale


32

01.02.2005

17:45

Page 32


ºi centrale. Rolul acesteia era de a colecta impozitele, în bani sau naturã, care trebuiau sã fie echivalentul producþiei unei a noua pãrþi dintr-o suprafaþã de 40 ha pe care împãratul o arenda, în general, unui sat. Fondurile astfel recoltate erau investite fie pentru construcþia canalelor de irigaþie, fie pentru întreþinerea lor, ceea ce a impus încã din epocile îndepãrtate rolul fundamental al statului în viaþa societãþii chineze. Având în vedere cã prerogativele puterii de stat erau personificate în imaginea Împãratului ºi cã rolul intervenþionist al statului, personificat ºi el în persoana Împãratului, corespunde satisfacerii unei nevoi colective vitale, miturile ºi legendele chineze antice au impus în Centrul Lumii persoana sacrã a Împãratului. Aceastã proiecþie miticã a persoanei imperiale justificã locul privilegiat pe care chinezii îl acordã Politicului: „Pentru ei istoria lumii nu începe înaintea istoriei Civilizaþiei ºi nu debuteazã ca povestire a unei creaþiuni sau prin speculaþii cosmologice. Ea se confundã de la început cu biografia Suveranilor“1. Într-adevãr, rolul conducãtorului era proeminent încã din timpurile mitice chineze. Împãratul este cel care face medierea între Cer, Pãmânt ºi oameni. Menirea acestuia este de a menþine echilibrul, oferind sacrificii pentru a-i îmbuna pe strãmoºi ºi acþionând ritualic pentru a pune în contact lumea spiritelor cu cea materialã, marcând în fiecare an ciclul renaºterii ºi al primãverii. În timpul de dinaintea creºtinismului, marea majoritate a oamenilor din China îºi gãsea identitatea în clan sau în familie ºi în statele mici. Erau cuprinºi strict într-o structurã care le dãdea un scop, un loc ºi un înþeles. În vârful acesteia, singur, stãtea conducãtorul. El era cãpetenia, cel care putea comunica cu spiritele, în numele oricui – exact precum ºamanul. Ideea cã doar conducãtorul este capabil sã înfrunte lumea spiritelor, singur în vârful unei piramide de relaþii, în care fiecare îºi avea locul, era atât de puternicã, încât un nume comun al împãratului era Conducãtorul singuratic.2

Ceea ce ºocheazã, de asemenea, în mitologia chinezã este cã întemeietorul universului este Suveranul suprem, Huang di, care se aflã în centrul celor nouã ceruri, ierarhie cu corespondenþe în planul uman al stratificãrii sociale. Nu exista o izgonire a omului din Rai, o pierdere a Paradisului pe care omul trebuie sã-l reconstruiascã. Împãratul reprezintã umanitatea în Altarul Raiului ºi rolul sãu e pe deplin justificat, societatea omeneascã este repetarea unui model ceresc, iar când acest echilibru este distrus, apar frãmântãrile sociale ºi ordinea politicã trebuie restabilitã pentru ca lucrurile sã reintre pe fãgaºul lor firesc. Într-un studiu publicat în revista Recherche comparative en philosophie (nr. 6, decembrie 1979) cercetãtorul japonez Akino Onda scria: „Diferenþa între sistemul de valori al orientalilor ºi cel al occidentalilor provine din faptul cã nu raþioneazã în aceeaºi manierã“. Dupã el, filosofii orientali pun pe prim plan demersul intuitiv, fãrã a despãrþi vreodatã omul, natura ºi societatea. De aceea, ei acordã un loc primordial emoþiei, meditaþiei, toleranþei, flexibilitãþii care necesitã interiorizarea, detaºarea de sine, empatia, spiritualitatea, concertarea ºi sensibilitatea, în timp ce, pentru filosofii occidentali, esenþialul este reflecþia bazatã pe analiza logicã ºi în consecinþã, raþionalitatea, influenþa, formularea de principii etc. care merg mânã în mânã cu exteriorizarea, individualismul, legalitatea, opoziþia ºi utilitarismul.


01.02.2005

17:45


Page 33

33

Gândirea unui popor se cristalizeazã încetul cu încetul pe un teren social ºi întrun cadru psihologic determinate; ea modeleazã caracteristicile acestui popor în cursul unui lung proces istoric ºi exercitã o influenþã considerabilã asupra sistemului sãu social-politic, asupra obiceiurilor, culturii ºi moralei, ºtiinþei ºi artei sale. Gândirea unui popor influenþeazã, de asemenea, mentalitatea, psihologia ºi temperamentul sãu. Dar care este specificul acestor procese ale gândirii ºi sub acþiunea cãror factori s-au cristalizat ele într-o manierã ºi nu în alta dacã nu ca o reacþie milenarã la un mediu dat? Aceste reacþii s-au cristalizat, încã de acum câteva mii de ani, în concepþii diferite despre lume ºi viaþã care au fost sistematizate ºi dezvoltate apoi de diferite ºcoli filosofice. Când vorbim de tipuri sau subtipuri culturale ne referim la configuraþiile simbolice prin care aceastã concepþie este travestitã în modele explicite sau implicite de comportament, selectate prin forþa tradiþiei. Realizãrile arhitectonice din China anticã, precum mausoleul Qinshi-huangzî de la Lishan, vastul Taofang-gong, parcul Shanglin al împãratului Wudi din dinastia Hanilor Chang’an, capitala dinastiei Tang, renumitã în lumea întreagã, oraºul imperial al dinastiei Ming ºi Quing ºi înseºi marile lucrãri – amenajarea fluviilor, construcþia canalelor ºi a drumurilor etc. sunt indisolubil legate de un sistem politic autocrator ºi unificator. Într-un sens, arhitectura Chinei antice este un microcosm care trimite la concepþiile centralizatoare ºi unificatoare ale epocii feudale. În China, gândirea chinezã tradiþionalã a influenþat într-o foarte mare mãsurã puterea feudalã pentru „unificarea“ Imperiului. Maniera în care un popor gândeºte influenþeazã într-un mod deloc neglijabil organizarea sa socialã ºi politicã. Prin faptul cã filosofia greacã pune accentul pe contradicþii ºi opoziþii s-a dezvoltat o tradiþie democraticã. Datoritã faptului cã filosofia chinezã a cãutat sã concilieze aceste contradicþii a fost posibilã elaborarea ideologiei politice a „marii unitãþi“ care a oferit baza teoreticã a despotismului feudal. Este evident cã aceastã gândire „unificatoare“, bazatã pe depãºirea contradicþiilor, a contribuit într-o mare mãsurã la unificarea diferitelor elemente ale marii familii formatã din popoarele care ocupã spaþiul chinez ºi la asigurarea stabilitãþii ºi unitãþii þãrii. În schimb, ea a favorizat conservatorismul, înãbuºind individul, formând un „popor docil“, întãrind paternalismul, susþinând despotismul ºi perpetuând sistemul feudal. Opunând spiritul lumii materiale, filosofia occidentalã a fãcut din acest element imaterial o forþã prodigioasã, dinamicã, capabilã sã transforme societatea ºi sã constituie elementul motor al dezvoltãrii. Dimpotrivã, filosofia chinezã tradiþionalã ºi, în particular, gândirea confucianistã s-a preocupat sistematic sã reducã la minimum, chiar dacã ele erau foarte vii, tensiunile dintre diferitele grupuri sociale. În fond, filosofia chinezã se adapteazã la realitate, în timp ce filosofia occidentalã o transformã. Acesta este motivul pentru care Occidentul – ºi nu China – a dat naºtere capitalismului. În concluzie, se poate spune cã aceste moduri de gândire diferite sunt, respectiv, produsul „civilizaþiei tãcerii“, specifice Orientului ºi al „civilizaþiei miºcãrii“, specifice Occidentului (pentru a relua termenii lui Li Dazhao), ºi cã opoziþia dintre aceste douã modele culturale va afecta, probabil, multã vreme, profilul mileniului trei.


34

01.02.2005

17:45

Page 34


Pentru filosofia chinezã, modelul ontologic este acela al dualitãþii în unitate; pentru filosofia occidentalã – al dualismului pur. Cele douã sisteme implicã o dualitate, dar ele percep într-un mod cu totul diferit raporturile dintre cele douã elemente a cãror existenþã ele o postuleazã. Pentru orientali aceste douã elemente sunt interdependente ºi indisolubil legate între ele. Ele se condiþioneazã reciproc ºi formeazã un tot unic. Pentru occidentali, cele douã elemente sunt independente sau nu interacþioneazã decât foarte slab. În fond, unul privilegiazã unitatea, celãlalt opoziþia. „Orientalii vãd unitatea, dar neglijeazã diferenþele, în timp ce occidentalii percep diferenþele dar pierd din vedere unitatea“3. Filosofii din China anticã, percepând diferenþele, au acordat întotdeauna o prioritate relativã interdependenþei ºi unitãþii, pe câtã vreme occidentalii au pus întotdeauna accentul pe diferenþe, în detrimentul interdependenþei ºi al unitãþii. Punând accentul pe dualitate în unitate, filosofii chinezi nu au deloc tendinþa sã opunã radical materia ºi spiritul, subiectivul ºi obiectivul, sacrul ºi profanul, pe care ei le percep, în general, ca formând un tot cãruia, ei îi dau adesea numele de Dao (cale) sau de Taiji (fapt suprem). Aceastã entitate este omniprezentã, ea cuprinde totul, ea se întinde peste tot, ea pãtrunde totul, ea îmbrãþiºeazã toate manifestãrile universului, ale naturii ºi societãþii. Prin intermediul acestui principiu abstract ei descriu universul ca un întreg nelimitat a cãrui unitate ei o evidenþiazã pe deplin. Oricare ar fi numele pe care îl dau acestuia – Yin ºi Yang, fiinþã ºi nonfiinþã, formã ºi spirit, ordine raþionalã ºi suflu vital, cale ºi instrument, spirit ºi materie, ei concep cele douã poluri opuse ca cele douã feþe ale realitãþii unice. În plus, ei considerã cã „cerul ºi oamenii nu sunt decât un singur întreg“, cã adevãrul ºi binele formeazã un întreg etc. Aceastã viziune integratoare care asimileazã cerul ºi pãmântul i-a determinat pe filosofii Chinei antice sã facã eforturi sã îl descrie mai ales ca un „întreg organic“, fãrã sã acorde o mare atenþie detaliilor. Ea corespunde unui mod de gândire „totalizant“ ºi „organic“. Spre deosebire de filosofia occidentalã care îºi reprezintã realitatea în categorii antinomice, într-un cadru unic, specificul filosofiei chineze antice este, dimpotrivã, sã exploreze cãile unitãþii: de aceea, ei ºi-au propus, în general, sã defineascã modurile de integrare. Dacã gândirea occidentalã poate fi calificatã drept rectilinie, demersul chinez care pune pe prim plan unitatea dialecticã nu se prezintã sub forma unei drepte. O curbã, ca ºi o spiralã sau o volutã, ar reflecta destul de exact traseele gândirii chineze ale cãrei expresii ar putea fi motivele în formã de trâmbe care orneazã vasele de Iangsheo ºi de Majiayao, cercurile ºi volutele de pe bronzurile de la începutul dinastiei Shang sau decoraþiile în formã de inele, de „nori ºi tunete“, de monºtri ºi dragoni care se vãd pe vasele rituale. Acest mod de a reacþiona are origini foarte îndepãrtate: el îºi ia substanþa din multiplele surse vii ale gândirii figurative a „poporului Xia“, aºa cum s-a dezvoltat el între 5000–4000 î.e.n. Modul specific în care cultura chinezã percepe desfãºurarea epocilor îºi pune amprenta asupra succesiunii dinastiilor, a schimbãrilor politice ºi a transformãrilor care au loc în societatea chinezã. Fiecare schimbare de ordin politic este o reconstruire pe aceleaºi principii, o reordonare prin care se evitã contaminarea cu vechea


01.02.2005

17:45

Page 35


35

epocã, dar se conservã aceeaºi formulã care asigurã stabilitatea sistemului. Este o reluare a procesului de armonizare cu universul, o „reaºezare“ a valorilor tradiþionale care nu suferã modificãri de substanþã. …Trebuind sã localizeze în Timp ºi Spaþiu nu concepte definite ºi distincte, ci embleme bogate în afinitãþi, chinezii nu aveau nici o dispoziþie sã conceapã, ca pe douã mijloace independente ºi neutre, un timp abstract, un spaþiu abstract. Dimpotrivã, pentru a adãposti jocurile lor de simboluri, ei aveau avantajul de a pãstra, în reprezentãrile legate de spaþiu ºi de timp, cu un maximum de atribute concrete, o solidaritate favorabilã pentru interacþiunea emblemelor.4

Timpul este conceput ciclic, procedând prin revoluþie, iar spaþiul este pãtrat, pãmântul însuºi fiind divizat în pãtrate. „Tehnicile diviziunii ºi amenajãrii spaþiului (pieþe, urbanism, arhitecturã, grãdini) ºi speculaþiile geometrice pe care ele le presupun se leagã în aparenþã de practicile cultului public“. Regulile sociale se leagã de forma pãtratã a spaþiului, ca ºi grupurile umane care îl populeazã. Capitala, corespunzãtoare reºedinþei cereºti, se aflã într-o poziþie în care þãrmurile converg; spaþiile sunt împãrþite pe sectoare, ierarhizate ºi fac parte dintr-o structurã unicã: Astfel, reprezentarea unui Spaþiu complex, închis ºi instabil, se însoþeºte cu o reprezentare a Timpului care face din duratã un ansamblu de ere închise, ciclice, discontinue, complete în sine, centrate fiecare, aºa cum este Spaþiul, în jurul unui fel de sãgeþi temporare de emanaþie.5

Preocuparea chinezilor s-a îndreptat spre armonizarea societãþii cu ritmul universal ºi spre „o amenajare a lumii care sã se inspire din amenajarea societãþii“6. Modelul lor este fundamentat pe social ºi elaborarea sistemelor de gândire s-a fãcut pe modelul organizãrii politice ºi sociale. Reprezentarea chinezã a Timpului se confundã cu cea a unei ordini liturgice […]. Aceastã ordine cuprinde un moment al istoriei (dinastie, regat, feudã) care distinge un ansamblu de reguli sau dacã vrem, o formulã de viaþã care singularizeazã aceastã etapã a civilizaþiei. În acest corp de convenþii figureazã mai întâi decretele care conþin, pe lângã o amenajare concretã a Spaþiului, o amenajare particularã a Timpului.7

Întemeierea cosmologicã ºi simbolicã a politicului Întreaga gândire chinezã este dominatã de obsesia unitãþii, stabilitãþii, continuitãþii ºi totalitãþii. Indiferent de ºcolile de gândire filosofice, politice sau morale, de ideologia statului centralizat, a imperiului sau a provinciilor ºi regatelor gândirea chinezã este preocupatã sã legitimeze puterea politicã prin corespondenþa cosmicã dintre Cer ºi Pãmânt, prin gãsirea canalelor de comunicare a energiei pe care suflul (energia) vital qi o declanºeazã în univers. Spre sfârºitul perioadei Regatelor Combatante, în secolele III-IV, alternanþa celor douã sufluri primordiale Yin ºi Yang se gãseºte combinatã cu elementele Wuxing, percepute ca cele cinci faze sau porþiuni de timp (zi, anotimp, an, dinastie) ce corespund unor calitãþi determinate care se succed ciclic în puncte de referinþã fixate în spaþiu:


01.02.2005

17:45

Page 36

36


Yang crescãtor cedeazã locul lui Yin crescãtor. Lemn Primãvarã Est Verde

Foc Varã Sud Roºu

Pãmânt Tranziþie Centru Galben

Metal Toamnã Vest Alb

Apã Iarnã Nord Negru

Interacþiunea dintre Yang ºi Yin duce la succesiunea celor cinci elemente, la reprezentarea lor ciclicã în corelaþie cu evoluþia istoricã a dinastiilor. „De fiecare datã când un împãrat sau un rege este pe cale sã urce pe tron, Cerul are grijã sã trimitã un semn de bun augur poporului de pe pãmânt. La întronarea Împãratului Galben, Cerul a fãcut sã aparã furnici ºi râme uriaºe. Împãratul Galben a spus: „Energia Pãmântului e mai presus de toate“. Ca atare, el a privilegiat culoarea galbenã ºi ºi-a concentrat activitãþile asupra pãmântului. La venirea pe tron a lui Yu (întemeietorul dinastiei Xia), Cerul a fãcut sã aparã plante ºi copaci ce nu mureau toamna ºi iarna. Yu a spus: „Energia Lemnului e mai presus de toate“. Ca atare, el a privilegiat culoarea verde ºi ºi-a concentrat activitãþile asupra pãdurii. La suirea pe tron a lui Tang (întemeietorul dinastiei Shang), Cerul a fãcut sã aparã lame de metal ce au ieºit din apã. Tang a spus: „Energia Metalului e mai presus de toate“. Ca atare el a privilegiat culoarea albã ºi ºi-a concentrat activitãþile asupra metalului. La urcarea pe tron a regelui Wen (întemeietorul dinastiei Zhou), Cerul a fãcut sã aparã focul; pãsãri roºii ducând în cioc înscrisuri de cinabru au venit sã se aºeze pe altarul dinastiei Zhou. Regele Wen a spus: „Energia Focului e mai presus de toate“. Ca atare, el a privilegiat culoarea roºie ºi ºi-a concentrat activitãþile asupra focului. Focului îi va urma neapãrat Apa. Cerul va face sã aparã predominanþa energiei Apei. Ca atare, va fi necesar sã privilegiem culoarea neagrã ºi sã ne concentrãm activitãþile asupra Apei.8 Ciclul originar de cucerire

Ciclul de zãmislire

Pãmântul (îndiguieºte apa) Lemnul (arã pãmântul) Metalul (taie lemnul) Focul (topeºte metalul) Apa (stinge focul)

Lemnul (ia foc) Focul (se transformã în cenuºã) Pãmântul (produce metale) Metalul (se lichefiazã în fontã) Apa (hrãneºte lemnul)

La baza celor Cinci Faze dispuse în ciclu de zãmislire se aflã, deci, relaþia temporalã a celor patru anotimpuri, dublatã de relaþia spaþialã a celor patru zãri sau puncte cardinale. Aceste patru repere trimit la poziþiile soarelui în ciclul sãu recurent în spaþiu ºi timp: Sud – Varã (marele Yang) Est – Primãvarã

Vest – Toamnã Nord – Iarnã (marele Yin)


01.02.2005

17:45


Page 37

37

Este de notat tendinþa chinezilor de a atribui caracteristici concrete tuturor conceptelor, de a se concentra asupra aspectului practic al acestora. Dinastiile legendare Xia ºi Shang au unit toate provinciile Chinei ºi au realizat o stabilitate în teritoriu. În vechile cãrþi chineze se gãsesc relatãri despre întemeietorii civilizaþiei Huang di, Împãratul Galben care a unit triburile rivale cu armele de jad, Shun, care a inventat metoda fabricaþiei uneltelor din jad ºi Yu, împãratul care a stãvilit apele care inundau teritoriul chinez. Din interpretarea bãtãliei legendare dintre Huangdi ºi Chiyou, în care al doilea încerca sã preia tronul primului ca stãpânitor suprem al centrului, se pot gãsi douã modalitãþi politice prin care diferitele naþionalitãþi sunt supuse unei dominaþii unice: persuasiunea prin convertirea la normã ºi represiunea. De aceea, atunci când în locul lui Huangdi, stãpânitorul suprem al Centrului a devenit Zhuanxu, acesta, vãzând cã forþa celor din neamul Miao de la miazãzi a renãscut ºi temându-se ca ei sã nu-i ameninþe ºi lui tronul, i-a trimis pe marii zei Zhong ºi Li sã întrerupã calea dintre cer ºi pãmânt, socotind cã de acum înainte va putea sã doarmã fãrã griji. Dar mai târziu, când fiii stãpânitorului ceresc au coborât pe pãmânt luându-ºi numele de „Fii ai cerului“, ei se frãmântau zi ºi noapte cum sã supunã acest norod de la miazãzi, neînfricat ºi de neîncãtuºat: sã-l influenþeze prin „convertirea la virtute“ sau sã ridice oºti împotriva lui. Liniºtea sau tulburãrile din lumea pãmânteascã aveau adeseori ecou ºi asupra împãrãþiei zeilor.9

Psihologia omului primitiv supravieþuieºte în mentalitatea omului modern, spiritul având o constituþie similarã, oriunde s-ar afla, dupã cum afirmã Frazer; un exemplu ar putea fi fenomenul pedepsirii regilor în caz de secetã la triburile din Africa, unde „omul care aducea ploaia devenea în chip natural rege“ sau credinþa populaþiei torateya din sudul insulei Celebes în faptul cã „prosperitatea orezãriilor depinde de comportarea prinþilor ºi cã o guvernare proastã – prin care ei înþeleg o guvernare ce nu se conformeazã vechilor datini – prilejuieºte distrugerea recoltelor“10. Lista de exemple ar putea continua. Împãraþii primesc un „mandat ceresc“ de cârmuire, iar mânia cerului, care provoacã schimbãri în naturã, e provocatã de o cârmuire neînþeleaptã. În China zilelor noastre, inundaþiile ºi calamitãþile naturale, în general, sunt puse pe seama proastei guvernãri. Ca în majoritatea mitologiilor, eroii civilizatori ai Chinei sunt cei care fundamenteazã coduri morale, inventeazã ºi propagã metode ºi instrumente necesare în agriculturã sau de uz casnic. Ei sunt ºi cei care elaboreazã acte administrative. Deosebirea constã în faptul cã experienþa mitologicã nu s-a ciocnit de experienþa religioasã, care a continuat integrarea în ordinea universalã, o armonie miraculoasã între naturã ºi societate. Tehnicile de dominare au o dimensiune transcendentã, o justificare cum ar fi zhijing (extrema imperceptibilitate) – care ar echivala în zilele noastre cu aºanumita „charismã“ a conducãtorului, respectiv shenhua (civilizarea prin strãlucirea divinã a virtuþii) sau modul în care aceºtia acþioneazã politic. Conducãtorul politic este legitimat prin calitãþile morale ºi prin puterea lor de a coordona mersul


38

01.02.2005

17:45

Page 38


societãþii cu cel al naturii, dar – ºi în aceasta constã specificul chinez – conform unei legi universale reprezentatã de dao: Din cauzã cã dao (virtutea) lor era perfect, vechii regi puneau de acord lucrãrile cu ritmul anotimpurilor, aducând belºug poporului ºi bogãþie naþiunii… Nu cã i-ar fi îmbogãþit ei înºiºi, ci pentru cã îi preocupa bunãstarea lor. Aceastã constantã preocupare era suficientã ca organismul social sã se regleze de la sine. Ei erau ca inima care nu poate înlocui nici unul dintre cele patru membre, nici din cele nouã orificii, dar cu toate acestea nu e mai puþin stãpâna miºcãrilor ºi senzaþiilor noastre, cãci îºi ia misiunea de a veghea permanent asupra bunei funcþionãri a organismului.11

Din fragmentul care aparþine cãrþii Xunzi putem sã desprindem cel puþin douã aspecte: prin descrierea organicistã a funcþionãrii sistemului, vechii regi sunt percepuþi ca organul vital al naþiunii ºi legitimitatea lor se aflã în funcþia de reglare ºi coordonare nu numai a „organismului“ social, ci ºi a punerii în acord a fenomenelor naturii cu activitãþile umane. O a doua perspectivã este legatã de ideea de ritm ºi ne conduce la resorturile mult mai profunde ale gândirii chineze. Articularea ºi ordinea organicã a fiinþei presupune, în Yijing, o redimensionare a principiilor trecutului, fenomenelor vieþii, ale lumii ºi a problemelor general umane care se integreazã întro schemã universalã. Autorii anonimi enunþã în Cartea schimbãrilor (Yijing) opt entitãþi naturale primordiale: cerul, pãmântul, tunetul, muntele, apa curgãtoare, vântul care este asociat lemnului, focul ºi apa stãtãtoare sau lacul. Hexagrama, despre care se spune cã a fost primitã de împãratul Yu cel Mare împreunã cu desenul Lao, lãsat drept moºtenire pe carapacea de broascã þestoasã, cuprinde nouã legi redactate în cartea Marea Regulã. Desenul Lao reflectã un model al universului, un pãtrat care redã totalitatea imperiului, unitatea familiei, a castei, regruparea ideilor, spaþiul închis, delimitarea printr-un zid care se închide ºi simbolizeazã unitatea statului ºi a structurilor din cadrul acestuia. În concepþia despre guvernarea terestrã ºi cereascã limitele se ºterg deseori ºi este posibilã producerea de transferuri dintr-o lume în alta, fãrã ca existenþa realã a individului care e sanctificat sã producã vreun dezechilibru adoratorilor cultului „micului zeu“ numit de cãtre o comunitate. Cele douã planuri interfereazã. Simþul ierarhiei a dus, în gândirea chinezã, la o determinare precisã a funcþiilor ºi îndatoririlor administrative din organizarea cereascã – existã un Tribunal Ceresc, unde Împãratul de Jad, care dispune de forþe considerabile pentru a guverna, dar nu este atotputernic, ºi trebuie sã-ºi exercite autoritatea pentru a preveni anarhia, prezideazã un corp întreg de ministere care conduc lumea, cum ar fi Ministerele Tunetului ºi Vântului, al Bogãþiei, al Literaturii, Rãzboiului, Exorcismului, al Sãnãtãþii ºi aºa mai departe. Ierarhia pãmânteascã este o copie a acestei birocraþii, iar în momentul în care cele douã lumi, cea pãmânteascã ºi cea cereascã, intrã în conflict, reglementãrile se fac de cãtre Tribunalul Ceresc. Regii-dragoni din mitologie au deseori confruntãri cu regii pãmânteni, primii fiind investiþi cu domnia asupra apelor. Împãratul pãmântean este cel care comunicã direct cu Împãratul Ceresc. Ordinele imperiale din calendarul chinez încep de obicei cu „Ascultaþi ºi vã supuneþi“ ºi se încheie cu „Sã ne supunem legii; sã respectãm ºi sã îndeplinim acest ordin fãrã întârziere.“


01.02.2005

17:45


Page 39

39

Cu subalterni, existã o mulþime de zei care rãspund fiecare pentru diverse zone ale lumii; zei ai zidurilor ºi ai canalelor, divinitãþi locale, zeii casei, cu rolul de a supraveghea ºi conduce viaþa oamenilor ºi a menþine un echilibru între yin ºi yang. Ierarhizarea este foarte stricã ºi zeii anarhici, unii dintre ei reîncarnaþi în existenþe individuale pe pãmânt, sunt imediat înlãturaþi. Conflictul de putere existã permanent ºi trebuie prevenite tulburãrile. Iatã ce consemneazã Frazer, cu o uºoarã ironie: La Beijing, un registru în care sunt înscriºi toþi zeii încarnaþi ai imperiului chinez este þinut la zi de cãtre Li fan yuan sau Oficiul colonial. Numãrul zeilor astfel recunoscuþi de cãtre stat se ridicã la o sutã ºaizeci. Tibetul este blagoslovit cu treizeci, Mongolia septentrionalã se bucurã de nouãsprezece, iar Mongolia meridionalã se scãldã în razele a nu mai puþin decât cincizeci ºi ºapte de zei. Guvernul chinez, îndrumat de grija pãrinteascã ce o poartã binelui popoarelor sale, interzice zeilor înregistraþi sã renascã în altã parte decât în Tibet. Ei se tem cã naºterea unui zeu în Mongolia ar putea avea consecinþe politice serioase, trezind patriotismul atipic ºi spiritul de rãzboi al mongolilor; ei s-ar putea uni în jurul unei divinitãþi ambiþioase de viþã regalã, dorind sã câºtige cu tãiºul spadei atât un regat pãmântesc, cât ºi unul spiritual. Dar în afara acestor zei publici, sau autorizaþi, mai existã o mulþime de zei mici, sau practicanþi de divinitate fãrã diplomã, care înfãptuiesc miracole ºi îºi binecuvânteazã credincioºii în secret, iar acum câþiva ani guvernul chinez a închis ochii la reîncarnarea acestor zeitãþi ºicanatoare în afara Tibetului. Oricum, o datã nãscuþi, autoritãþile îi supravegheazã tot atât de atent ca ºi pe practicanþii obiºnuiþi, iar dacã vreunul nu se comportã cum se cuvine este imediat degradat ºi exilat într-o mãnãstire îndepãrtatã, interzicându-i-se expres de a mai reînvia vreodatã în carne ºi oase.12

Este de înþeles de ce cultul zeilor ºi al divinitãþilor locale este atât de restrictiv; planul divin interfereazã direct cu cel politic. Majoritatea micilor zei sunt, de fapt, personalitãþi istorice cunoscute, cum ar fi zeul Beijing-ului, Yang Chisheng, care a fost funcþionar în timpul dinastiei Ming ºi executat în 1556 pentru cã încercase sã opreascã introducerea unor taxe suplimentare pentru populaþie. Existã zei domestici sau ai afacerilor, care sunt, de asemenea, identificabili cu personaje istorice. Zeul Bogãþiei, Zai Shen, venerat în preajma Anului Nou chinezesc, e întâlnit peste tot, de la extrasele de cont bancar pânã în case, Zeul Literaturii e la fel de important, ca un pãstrãtor al tradiþiei culturale ºi protector al educaþiei, cãruia candidaþii la sistemul de examinare imperial îi cereau ajutorul, zeul Kuan Di – al rãzboiului ºi al folosirii judicioase a puterii – care a fost un simplu soldat în timpul ultimei pãrþi a perioadei Han târzii ºi a primei pãrþi a Celor Trei Regate (aprox. 180-225 d.H.) în provincia Shaanxi ºi a luptat împotriva miºcãrii Turbanelor Galbene – inspiratã de daoiºti – pentru restabilirea ordinii; de asemenea, Împãrãteasa Cerului, un personaj istoric care a intervenit pentru salvarea flotei naþionale. Aceste polaritãþi îºi au corespondentul în organizarea pe cercuri din lumea pãmânteanã, ºi aceasta model al unei structurãri cereºti. Separarea dintre cer ºi pãmânt, menþionatã în mitul lui Chong ºi Li, trateazã sfârºitul vârstei de aur ºi pierderea calitãþii divine a oamenilor. Aceastã rupturã duce la o schimbare de statut ºi la instituirea unor relaþii contractuale – existã îndatoriri ºi drepturi iar reglementarea acestor schimburi se face prin intermediari care aparþin lumii pãmântene. Cu alte cuvinte, funcþiile sunt ereditare, genealogiile funcþionarilor având origine divinã. Sima Qian însuºi, în Însemnãrile sale istorice (Guoyu) îºi justificã poziþia de istoriograf prin descendenþa divinã, pe linia eroilor legendari. Existã funcþionari care supravegheazã cele cinci elemente primordiale (wuguan), corespunzãtoare celor cinci


40

01.02.2005

17:45

Page 40


funcþii, ºi au titlul de duce de rangul întâi. Cei cinci agenþi conduc spaþiul ºi timpul, aºa cum Chong ºi Li administreazã în simetrie pãmântul ºi cerul, simetrie redatã în codul ritual prin antinomia popor/jertfitori: În aceastã nouã configuraþie nu mai este nici o opoziþie între sarcinile profane ºi cele sacre, ci o identificare totalã a funcþiilor mandarinale cu dinamismul cosmic ºi a responsabililor acestor oficii cu obiectele sacrificiului, adicã zeii.13

În organizarea adiministrativã anticã, instituþiile aveau dublã conotaþie: administrativã ºi religioasã. Investirea într-o funcþie presupune o formalizare simbolicã. În Zhouli, funcþionarii sunt repartizaþi pe ºase ministere, corespunzãtoare cerului, pãmântului ºi celor patru anotimpuri. Ministerul Cerului se ocupã de organizarea palatului ºi e condus de un zhongzai, intendent-prim ministru, care guverneazã sau organizeazã (zhi); cel al pãmântului are atribuþii civilizatoare (jiao) sau de dregãtor al mulþimii (situ); cel al primãverii, sub ordinele lui Zongpo, ministrul cultului, ritualizeazã (li); ministerul verii, condus de sima, ministerul armatelor, care reprimã, cel al toamnei, sub conducerea lui siku, aplicã pedepsele, iar cel al iernii, condus de sigong, se ocupã cu producþia. Cele ºase departamente erau împãrþite în ºaizeci de secþiuni, corespunzãtoare calendarului, echivalente cu ciclul anual. Fiecare dintre activitãþile birocratice este dublatã de o activitate liturgicã. Orice act capãtã un caracter sacru: Organizarea birourilor trebuie înþeleasã în alt context, unde activitatea liturgicã ia naºtere din actul guvenamental. Cele ºase birouri permit deosebirea oamenilor de zei, nu în funcþie de antiteza religios/ laic, ci dimpotrivã, pentru cã întocmirea lor, expresie a dinamismului naturii, aratã, prin bunul mers al afacerilor omeneºti ºi religioase, separarea lor.14

Funcþionarii civili din provincii au putere de guvernare totalã în provinciile lor ºi, în calitate de mu („pãstori“ ai unei populaþii), trebuie sã vegheze la siguranþa acestora ºi la prevenirea calamitãþilor naturale. Aplicarea programelor politice ºi modul de a acþiona al prefecþilor are consecinþe asupra universului. Prin urmare, funcþionarii au capacitatea de a opera asupra mediului natural ºi supranatural prin virtutea lor, fiind investiþi cu o funcþie magicã. Ei aduc fericirea poporului prin subjugarea forþelor anarhice din teritoriu. Prefectul este reprezentantul calificat care negociazã cu zeul sau îl supune, asumându-ºi misiunea ca într-un contract, ºi poate recurge la mijloace extreme împotriva zeilor când aceºtia nu-ºi îndeplinesc îmdatoririle faþã de oameni. Poziþia pe scara ierarhicã conferã o anumitã protecþie împotriva entitãþilor supranaturale. Funcþionarii dispun de ordine scrise (zhao, care înseamnã mandat sau aviz) care se aplicã nu numai oamenilor, ci ºi zeilor, care pot fi sancþionaþi. Puterea politicã poate sã distrugã în acest mod temple, poate interzice anumite culte, din consideraþii de ordin economic, moral sau ideologic. Pierderile financiare sau retrogradarea pun în pericol poziþia ºi chiar viaþa cenzorului; statutul social sau poziþia privilegiatã o datã pierdutã, se considerã cã funcþionarul nu ºi-a îndeplinit misiunea faþã de comunitate, ca reprezentantã a voinþei generale. Funcþionarii sunt ºi ei constrânºi sã-ºi sacrifice prejudecãþile ºi credinþele pentru binele general. În acest fel, ei au menirea de a se identifica în întregime cu funcþia


01.02.2005

17:45


Page 41

41

pe care o exercitã, în mecanismul care asigurã bunul mers al societãþii globale. Treburile publice sunt rezolvate prin virtute ºi astfel se asigurã disciplina socialã în cadrul ierarhiei ºi al grupurilor. Virtutea presupune diferenþiere în sistemul social. Pentru moiºti, legea datoriei (yen), prin care se renunþã la tot ce este personal în folosul obºtii este un principiu de bazã – dar în cadrul ierarhiei existente. Mo zi (388-320 î.H.) propune o reformã socialã care sã corespundã nevoilor populare, o solidaritate între conducãtor ºi mase care sã aibã la bazã aplicarea corectã a legii, dar nu anularea ierarhiei. Poporul are obligaþia de a consolida autoritatea ºi puterea politicã a conducãtorului, care, la rândul sãu, trebuie sã rãspundã nevoii maselor. Legiºtii (Fa jia) preiau concepþia lui Xun zi ºi Han Fei zi (280-220 î.H.) ºi identificã legea (shu) ºi aplicarea ei propriu-zisã (fa) ca fiind determinante pentru dezvoltarea economicã ºi aplicarea strategiilor politice. Împãratul era convins de funcþia lui mesianicã, cea prevestitã de textele clasice daoiste, afirmându-ºi credinþa în nemurire; el considera prenumele zhen, folosit de suverani pentru a se desemna, ca o dovadã de intangibilitate asemãnãtoare cu a zeilor, ºi a înlocuit titlul de wang cu cel de di, nume care are rezonanþe religioase. Aceasta reprezenta practic revendicarea puterii absolute. Planul mitic nu este doar reprodus, nu e vorba de o imitaþie la scara terestrã, ci este cel în care împãratul, trimis al Cerului, este investit cu putere: …asimilarea cortegiului împãraþilor reali cu cel mitic al Împãratului galben e mai mult decât o simplã hiperbolã poeticã: în toatã pompa sa, e o veritabilã punere în scenã a unei puteri prezentând ceva divin. La vederea sa, zei sau demoni dau înapoi înspãimântaþi.15

Puterea imperialã avea prestigiu chiar ºi asupra entitãþilor de naturã divinã. Palatul luminilor (ming tang) este o reprezentare a lumii: are baza pãtratã, camere dispuse conform celor cinci orienturi ºi douãsprezece luni etc. Împãratul este izolat de mulþime prin grandoare, el proclamã felul guvernãrii, muzica, gesturile, sacrificiile ºi riturile corespunzãtoare. El se îmbracã în aºa fel încât sã „semnifice configuraþia generalã a momentului“16. Arhitectura simbolicã reprezintã virtutea – care este rotundã – ºi comportarea – pãtratã. Ritualul era oficiat chiar înainte de naºterea viitorului împãrat, pentru cã el exista ca o reluare în formã individualã a unui principiu divin unic; îmbrãcãmintea regalã, corespunzãtoare poziþiei, pietrele de jad de la cingãtoare dau mãsura mersului armonios ºi corect (ritmul paºilor), imnurile ºi cântecele solemne sunt menite sã aminteascã potrivirea miºcãrilor. Instrumentele puterii au ºi ele o funcþie simbolicã: toba nedreptãþii, flamura pentru acþiuni merituase, stela denunþurilor calomnioase, salutul cãtre lunã toamna ºi ceremonia de dimineaþã a invocãrii soarelui care anunþã începutul ºi sfârºitul, banchetul pentru vârtsnici care aminteºte pietatea filialã, toate acestea sunt o lecþie pentru suveran cât ºi o formã de instruire a poporului. Împãratul, conducãtorul cu misiune divinã, are responsabilitate universalã: Prin reducþie simbolicã, el rãspândeºte în societate configuraþia structurantã a naturii. Astfel îndeplineºte un dublu act: de educaþie ºi de guvernare.17


42

01.02.2005

17:45

Page 42


Imaginea liderilor ºi a instituþiilor în filosofia chinezã clasicã Ideea care strãbate ca un fir roºu ºi care structureazã imaginarul politic chinez într-un ansamblu coerent este noþiunea de rit. În opinia lui Xun zi, unul din cei mai mari discipoli ai lui Confucius, „Ritualurile au trei temeiuri: Cerul ºi Pãmântul sunt temeiul zãmislirii, strãmoºii temeiul speciei, suveranii ºi stãpânii temeiul ordinii. Fãrã Cer ºi Pãmânt, cum ar fi fost zãmislit omul? Fãrã strãmoºi, de unde s-ar trage el? Fãrã suveran sau stãpân, cum se poate închipui ordinea? Dacã unul dintre aceste trei elemente ar lipsi, pentru un om nu ar exista nici un punct fix. Or, prin rituri, el serveºte sus Cerul, jos Pãmântul, îºi onoreazã strãmoºii ºi-ºi preamãreºte suveranul ºi stãpânul: acestea sunt cele trei temeiuri ale riturilor“18. Vârsta de aur a filosofiei chineze (sec.VI–III î.e.n.) a însemnat de fapt o perioadã de mari rãsturnãri politice ºi sociale, perioadã în care au fost reconsiderate vechile tradiþii cu o libertate de spirit pe care China o va recupera abia în secolul al XX-lea, o datã cu adaptarea gândirii chineze la reperele gândirii europene moderne. Cei doi poli ai gândirii chineze antice au fost umanismul confucianist ºi misticismul daoist. Întreaga gândire chinezã veche oscileazã între aceºti doi poli, primul stipulând dezvoltarea personalitãþii în contextul unei armonii sociale, bazatã pe Omenie (jen), aceasta semnificând practic integrarea într-o ierarhie, respectiv al doilea, care propune integrarea în naturã ºi univers prin gãsirea unei soluþii individuale. Concepþia daoistã nu este însã nici ea ruptã de realitatea socialã ºi politicã, dupã cum s-ar putea crede – una dintre direcþiile majore ale acestei învãþãturi este de a da sfaturi practice ºi ingenioase în privinþa felului de a-i conduce pe oameni. Soluþia propusã de daoiºti, care se regãseºte în Dao de jing este sã conduci în aºa fel încât sã urmezi Calea fireascã fãrã ca supuºii sã-ºi dea seama cã sunt conduºi. De la naºtere omul are dorinþe. Dacã nu obþine ce doreºte, el nu are liniºte pânã nu ºi le satisface. Dacã încearcã sã ºi le satisfacã fãrã sã-ºi dea o mãsurã ºi fãrã sã le punã opreliºti apare obligatoriu competiþia. Aceasta provoacã dezordine care duce la epuizarea resurselor. Regii din vechime, din silã pentru dezordine, au instituit riturile ºi simþul moral în vederea unei împãrþiri care sã potoleascã dorinþele oamenilor ºi sã rãspundã la nevoile lor, astfel încât dorinþele sã nu fie niciodatã în exces cu bunurile iar bunurile totdeauna adecvate în raport cu dorinþele, dorinþele ºi bunurile dezvoltându-se prin susþinere mutualã. Aceasta este originea riturilor.19

Revenirea la preceptele morale se face în scopul validãrii puterii, a autoritãþii ºi a dominaþiei, ceea ce pare surprinzãtor dacã ne gândim la sihaºtrii înþelepþi din munþi care privesc cu dispreþ preocupãrile mãrunte din sfera socialului. Dar daoismul nu neagã dreptul de a exista al unui stat în sine, ci doar acuzã proasta lui conducere – Lao Þî însuºi se pare cã ar fi fost un funcþionar mãrunt care ºi-a servit statul, înainte de a lua calea pribegiei, dezgustat de lipsa de mãsurã ºi de conducerea neînþeleaptã a acestuia. Confucius, sau Kong Zi (552-479 î.e.n.), are meritul de a fi sistematizat gândirea filosoficã chinezã de pânã la el ºi de a fi fundamentat conceptele pe realitãþile


01.02.2005

17:45


Page 43

43

instituþionale existente cu o asemenea subtilitate încât toatã gândirea filosoficã ºi politicã ulterioarã s-a raportat la sistemul proiectat de acest mare filosof. Pe mãsurã ce studiile sociale ºi politice au început sã capete importanþã, Confucius, care proclamã primatul eticului (nu a „ethosului“ pur, ci a unui „ansamblu de norme etice al cãror triumf e dorit în virtutea funcþiei lor practice, politice“20), devine o lecturã utilã în înþelegerea funcþionãrii normei care duce la stabilitatea politicã ºi socialã a sistemului chinez ºi a sistemelor politice în general. ªcoala confucianistã este la bazã o ºcoalã a reconstrucþiei morale; aceasta se sprijinã pe patru cãrþi fundamentale: Marea Învãþãturã sau Da Xue, Invariabilitatea pe calea de mijloc sau Zhong Yong, Analectele sau Lunyu ºi Mengzi. Toate au fost redactate de cãtre discipolii lui Confucius, întrucât, dupã expresia lui Feng Youlan, Confucius a fost „primul dascãl, dar nu primul scriitor“. Se presupune cã el a fost primul maestru care a organizat un învãþãmânt privat, deschis pentru toþi, indiferent de poziþia socialã a discipolilor. Dar prin eforturile sale de a insufla „un spirit nou tradiþiei decadente“ a reuºit sã menþinã moºtenirea spiritualã a vechimii ºi „sã o impunã în cele din urmã creatorilor statului imperial“21. Un loc foarte important în menþinerea stabilitãþii sociale îl ocupã ritualul (Li), prin care se preamãreºte tradiþia prin intermediul unui ansamblu de norme care direcþioneazã conduita socialã ºi tinde la înfãptuirea „omeniei“ (ren) prin care se pãstreazã vechea rânduialã: „Politeþea fãrã mãsura Ritului atinge oboseala. Prudenþa fãrã mãsura Ritului ajunge sã se prefacã în teamã. Curajul nestrunit de Rit atinge nesupunerea. Ca ºi sinceritatea care, dacã e fãrã controlul Ritului, poate rãni pe cineva“. Cultul strãmoºilor reprezintã, în acest sens, expresia religioasã a sistemului social ºi etic pe care Confucius încearcã sã-l salveze. Li a ajuns sã desemneze ritualurile religioase sau pur ºi simplu regulile impuse de etichetã, ritual care se conservã ºi astãzi ca norme de convenienþã sau politeþe. Aceste modele comportamentale sunt necesare pentru integrarea armonioasã în societate. Funcþia religioasã este dublatã de cea politicã – cultul strãmoºilor, patroni ai familiei ºi depozitari ai forþei ºi prestigiului social, reprezintã o consacrare a unei poziþii ºi o întãrire a acesteia. Ritul, care implicã travestirea simbolicã a violenþei, avea funcþia de a întoarce situaþia în avantajul celui care îl practicã cu mai multã artã. Dar fãrâmiþarea sensului ritual ºi pierderea comportamentului trasat de tradiþie era inevitabil. Armonia socialã nu era o realitate ci un lucru de dorit, o virtualitate, un scop care trebuia atins. Obligativitatea ritualului impunea un model care urma sã fie preluat de cãtre mase cu scopul de a obþine o atitudine obedientã faþã de legi: „Dacã cel care ocupã în stat rangul de sus obiºnuieºte sã practice ritualul, va fi mai uºor ca poporul sã se lase guvernat“22. Scopul este politic, acela de educare a poporului. „Slujirea pãrinþilor“ prin îndeplinirea ritualului funerar este o altã formã de integrare ºi de acceptare a normelor. Funcþia de control este la fel de importantã – ritualul presupune o disciplinã ºi face ca oamenii sã devinã guvernabili. Idealul este acela al copierii modelului, chiar dacã cei din poziþiile ierarhice superioare îl practicã pe baze raþionale ºi se gândesc doar la practicarea virtuþilor ºi la respectarea legilor, posedând


44

01.02.2005

17:45

Page 44


înþelepciune ºi liniºte sufleteascã, în timp ce „cei de jos“ sunt ataºaþi treburilor pãmânteºti (inferioare), „nu se gândesc decât la foloase materiale“ ºi „nu posedã înþelepciune“23. Copierea modelului este prin urmare pur mecanicã, deoarece „poporul nu poate fi silit sã urmeze principiile dreptãþii ºi ale raþiunii; el nu poate fi fãcut sã le înþeleagã“24. Se afirmã, deci, cã singurii capabili sã înþeleagã raþional codurile morale sunt reprezentanþii luminaþi care iau parte la conducerea statului. Aceºtia guverneazã pe baza legilor trasate de tradiþie: „o þarã trebuie sã fie administratã pe temeiul legilor ºi obiceiurilor consacrate“25. Rolul acestor reguli este de a gãsi legãturi strânse de solidaritate în plan social ºi de acþiune politicã pe bazã de interese comune. Consolidarea acestei solidaritãþi în rândul familiilor gentilice este indispensabilã pentru asigurarea ordinii politice ºi etice pe care o dorea Confucius. Superiorii trebuie sã manifeste bunãvoinþã faþã de nevoile minimale de ordin material ºi cultural al celor pe care-i guverneazã ºi sã-ºi respecte obligaþiile faþã de aceºtia. Societatea propusã de filosof nu este una democraticã; sãracilor li se cere sã se mulþumeascã cu starea lor ºi sã se gândeascã la practicarea virtuþii. Guvernanþilor li se cere sã încerce sã îmbunãtãþeascã starea materialã ºi culturalã a supuºilor, dar în cazul unor nemulþumiri, recomandã represiunea: Omul superior urãºte pe cei care, de pe treapta cea mai de jos a societãþii, îºi calomniazã superiorii, nu se supun, sunt nedisciplinaþi.26

Acest tip de impunere a conduitei are un rol paralizant pentru dorinþa de „ieºire din normã“ a unui rãzvrãtit. Ordinea pe care ren (sociabilitatea) o implicã înseamnã „a practica deplina stãpânire de sine, întoarcerea la vechile moravuri, la vechile legi […] manifestate în obiceiuri înþelepte […] prin înfrângerea pasiunilor ºi a dorinþelor capricioase“27. Idealul este acela de austeritate; nu de sãrãcie, ci de moderaþie, de evitare a lãcomiei. Când se afirmã „bunãtatea naturii umane“ care este reflectatã în relaþiile umane prin ren (ca sociabilitate), Confucius recomandã evitarea spontaneitãþii ºi a iniþiativelor personale: „trebuie sã fii bun, dar respectând normele, trebuie sã-þi stãpâneºti propriul temperament chiar ºi în pornirile tale bune: sã rãspunzi rãului nu cu binele, ci conform echitãþii, cãci nu este firesc sã te comporþi la fel faþã de omul de bine ºi faþã de ticãlos“28. De (sau virtutea) se dobândeºte ºi se cultivã prin studiu ºi prin aplicarea învãþãturii vechilor înþelepþi. Respectul pentru cei în vârstã ºi pentru cei mai mari în rang este o condiþie a funcþionãrii organizãrii sociale. La conducerea treburilor publice trebuie sã stea „omul superior“, concept pe care Confucius îl preia din Yijing – omul virtuos, cel care cunoaºte Calea (dao). Dar ºi acesta, la rândul sãu, se supune aceloraºi legi dictate de ordinea divinã. Convenienþele ºi ritualurile trebuie respectate cu cea mai mare stricteþe, deoarece, în cazul contrar, al unei comportãri incorecte, apar individualismul regal ºi, ca o consecinþã, corupþia personalului ºi nesupunerea poporului. Sociabilitatea (ren), care are coordonate în virtute, echitate ºi ritual, stã la baza menþinerii echilibrului social. Existã un „spirit superior“ care prescrie legi naturii,


01.02.2005

17:45

Page 45


45

statului ºi omului ºi fiecare individ îºi gãseºte rolul ºi locul care i se cuvine în univers. Din pãcate, aceste norme de conduitã nu pot regla întotdeauna tensiunile politice ºi sociale; Confucius însuºi nu a primit niciodatã un post de funcþionar pe mãsura capacitãþilor sale – o funcþie de consilier. Confucius a încercat sã contribuie la menþinerea vechilor structuri ºi sã elaboreze un sistem prin care sã evite anarhia, evocând cu nostalgie „epoca de aur“ a guvernãrii ºi a relaþiilor sociale. Pentru el, guvernarea corectã presupune o corectitudine internã ºi un set de valori comportamentale: cel care conduce trebuie sã fie în acelaºi timp pragmatic ºi chibzuit. Atitudinea sa politicã este însã una de menþinere a ierarhiei care are în centru familia regalã iar pe treptele urmãtoare ale ierarhiei se aflã miniºtrii ºi dregãtorii cu funcþii, grade ºi atribuþii precise. Câtã vreme aceste funcþii ºi statutul fiecãrei persoane e precis determinat în sistem ºi fiecare îºi îndeplineºte în mod corect însãrcinãrile, societatea se aflã în armonie. Acest tip de filosofie se regãseºte în prezent în filosofia marilor corporaþii internaþionale ºi putem gãsi multe corespondenþe între cultura managerialã în cadrul acestora ºi principiile confucianiste. Fiecare component al sistemului trebuie sã-ºi asume rolul ºi promovarea individualã, în mod ideal, trebuie sã se facã pe bazã de eficienþã ºi merit personal: „Dacã fiecare va obþine ce i se cuvine… va fi pace ºi liniºte ºi vor dispãrea cauzele ruinii ºi ale rãscoalei“29. Confucius cautã instaurarea armoniei sociale ºi diverse cãi de menþinere a echilibrului politic, recomandând moderaþia în guvernare ºi acceptarea din partea fiecãruia dintre „actanþi“, guvernat sau guvernator, a rolului sãu în cadrul condiþiilor economice ºi sociale existente. El nu este nici un idealist care încearcã sã instaureze o ordine absolutã, nici un reformator care propune o soluþie cu totul nouã pentru organizarea politicã ºi socialã. Este un gânditor politic tradiþionalist, care cautã soluþii pentru consolidarea unei ierarhii ºi stabilirea unei ordini pe baza acesteia, care, în opinia sa, este o reflectare a ordinii universale. Principiile ºi arta guvernãrii Atât confucianismul, cât ºi daoismul au cãutat sã alcãtuiascã un fel de manual pentru regi, de care aceºtia sã se slujeascã în arta guvernãrii. Virtutea, în concepþia lui Confucius, era expresia individualã a urmãrii Cãii, ºi ea trebuia sã fie deþinutã în cel mai înalt grad de cãtre Suveran, pentru a se propaga, ca o undã, în celelalte centre concentrice care alcãtuiesc ierarhia politicã ºi socialã: „Regula este ierarhicã ºi se încheie prin definirea relaþiilor filiale, cu statutul ºi rangul lor, clar ºi de neclintit“30. Principiile guvernãrii pornesc de la un model, cel al „Suveranilor antici“, creatorii ideali ai instituþiilor ºi ai moralei. La baza guvernãrii este propusã „Omenia superioarã“ (ren). Meng zi (în prima jumãtate a secolului al IV-lea î.e.n.) preia conceptele confucianiste ºi porneºte de la premisa cã omul este funciarmente bun ºi poate fi guvernat prin ren datoritã faptului cã are patru porniri bune: compãtimirea, care stã la baza comportamentului uman superior; ruºinea ºi repulsia pentru


46

01.02.2005

17:45

Page 46


rãu care reprezintã începuturile virtuþii ºi echitãþii (yi); modestia ºi simplitatea, care stau la baza spiritului ritual (li) ºi simþul adevãrului ºi al minciunii pe care se sprijinã discernãmântul moral (zhe). Guvernarea se poate face pe baza acestor patru virtuþi cardinale care conferã responsabilitatea moralã ºi duc la respectarea regulilor rituale. Îndatoririle cele mai universale pentru specia umanã sunt în numãr de cinci; iar omul are trei facultãþi naturale pentru a le îndeplini. Cele cinci îndatoriri sunt: relaþiile care trebuie sã existe între prinþ ºi miniºtrii sãi, între tatã ºi copii, între soþ ºi soþie, între fraþii mai mari ºi cei mai mici, ºi relaþiile dintre prieteni; aceste cinci relaþii constituie legea naturalã a datoriei celei mai universale, pentru toþi oamenii. Cele trei mari facultãþi morale universale ale omului sunt conºtiinþa, care este lumina inteligenþei pentru a distinge binele de rãu; omenia, care este echitatea inimii; curajul moral, care este forþa sufletului; însã felul în care trebuie sã le foloseºti pentru a îndeplini cele cinci mari îndatoriri se reduce la o singurã ºi unicã condiþie. Toþi cei care guverneazã imperiile ºi regatele trebuie sã respecte nouã legi invariabile, ºi anume: autocorectarea sau autoperfecþionarea, venerarea înþelepþilor, iubirea pãrinþilor, cinstirea primilor funcþionari ai Statului sau a miniºtrilor, sã fie în armonie perfectã cu toþi ceilalþi funcþionari ºi magistraþi, sã trateze ºi sã iubeascã poporul ca pe un fiu, sã atragã în jurul sãu pe toþi înþelepþii ºi artiºtii, sã primeascã în mod plãcut pe oamenii care vin de departe, pe strãini, ºi sã trateze cu prietenie pe toþi marii vasali.31

Diversele forme de organizare statalã ale Chinei antice au conservat aceeaºi structurã, pe o matrice tradiþionalã care îºi menþine caracterul, principiul ordinii, al Cãii, care nu e o fatalitate, ci o forþã de exprimare, perceputã universal ºi la nivel individual: „a cuceri liniºtea interioarã înseamnã a regãsi ordinea“ (Dao de jing). Confucius este cel care adaugã Yi jing-ului comportamentul intenþional; în Lunyu el afirmã cã „legea Cerului“ este datã „fiecãrei existenþe din naturã în vederea împlinirii soartei“, dar omul este cel care îºi poate juca eficient rolul ºi poate acþiona în aºa fel încât sã slujeascã societatea ºi sã se împlineascã pe sine, îndrumat de „principiul luminos al raþiunii“. Omul, ca parte a universului, urmeazã Calea conform acestui principiu „care ne dirijeazã acþiunile în conformitate cu natura raþionalã. Acesta se numeºte regulã de conduitã moralã sau Dao“ (Zhong Yong). Viaþa trebuie sã urmeze legile pãmântului, viaþa trebuie sã urmeze legile impulsurilor interioare; binefacerea trebuie sã corespundã omeniei; cuvântul trebuie sã corespundã adevãrului; conducerea þãrii trebuie sã corespundã liniºtii; activitatea trebuie sã corespundã posibilitãþilor; acþiunea trebuie sã corespundã timpului […]. Ce-i face pe oameni capabili sã trãiascã în societate? Principiul repartiþiei (fen). Ce face ca repartiþia sã fie eficace? Simþul moral. Astfel, a împãrþi în virtutea simþului moral duce la armonie, a armoniza duce la unitate, a unifica duce la creºterea forþelor, creºterea forþelor duce la putere, iar puterea îþi permite sã stãpâneºti lucrurile. Este ceea ce permite oamenilor sã trãiascã în pace în locuinþele lor. Cã ei urmeazã miºcarea celor patru anotimpuri, cã organizeazã cele zece mii de fiinþe în folosul lumii întregi, nu este nici un secret în asta: motivul e cã au înþeles principiul repartiþiei în virtutea simþului moral.32

Întrucât poporul „de jos“ dispune de posibilitãþi intelectuale restrânse, acesta trebuie sã se conformeze legilor. Sentimentele sau pãrerile poporului nu meritã încredere; se recomandã supunerea totalã faþã de guvern, pânã la „slugarnica prosternare“33, pânã la cult. Se considerã cã oamenii au o structurã afectivã, intelectualã ºi moralã deosebitã, în funcþie de condiþia lor socialã: „greºelile oamenilor depind de starea fiecãruia dintre ei“34.


01.02.2005

17:45


Page 47

47

Fidel principiului de ordine, filosoful ia atitudine faþã de miºcãrile populare, împotriva celor care „se revoltã contra superiorilor ºi provoacã astfel tulburãri în imperiu“35. Se cere sãracilor sã se conformeze legilor fãrã a protesta ºi, în acelaºi timp, recomandã celor care guverneazã moderaþia: „Poporul nu trebuie chinuit“36. Din experienþa sa ca funcþionar, Confucius cunoºtea abuzurile ºi cauzele revoltelor. Ideea sa era aceea de a satisface nevoile minimale ale poporului ºi, spune el cu iscusinþã politicã, atunci „vom putea sã-i impunem executarea corvezilor […] fãrã teama de protest“37. Sarcina principalã a unui cârmuitor este aceea de „a face aºa încât denumirea persoanelor ºi a lucrurilor sã fie cea corectã“38, ceea ce se cunoaºte ca principiul corectãrii numelor. Acest principiu stã la baza „coordonãrii dintre noþiuni ºi lucruri“ ºi este esenþial pentru ordinea socialã. Aceastã „denumire“ a funcþiilor nu e doar o problemã de limbaj; este logosul ca principiu de organizare cu dubla sa interpretare, de raþiune ºi de limbaj. „Numele (ming) desemneazã în acest context titlul sau denumirea unei funcþii împreunã cu competenþa cerutã pentru a o exercita. […] este vorba, în fapt, de a verifica adecvarea dintre competenþa nominalã ºi competenþa realã, veºnica problemã a administraþiei chineze, soluþionatã, printre altele, prin instaurarea unui sistem de examene pentru recrutarea funcþionarilor“39. „Numele“ trebuie „corectat“ pentru ca societatea chinezã sã-ºi pãstreze structura ierarhicã: „principele sã fie principe; ministrul, ministru; tatãl, tatã; fiul, fiu“. Asumarea rolului de cãtre fiecare dintre aceºtia înseamnã o recunoaºtere a ierarhiei. Este mai mult decât o problemã de limbaj, e o metodã de acþiune pentru a pune în practicã ideile politice ºi a asigura legitimitatea ºi stabilitatea unui sistem. Societatea va funcþiona mai bine dacã fiecare membru al familiei îºi va îndeplini sarcinile legate de funcþia sa. Linia politicã propusã de Confucius este conservatoare, fiind bazatã pe respectarea poziþiei ºi pe permanentizarea distanþelor dintre nivelurile sociale ºi pe asocierea principiului care presupune corespondenþã între stat ºi familie: „fiecare lucru la locul sãu determinat!“ Aceastã ordine porneºte de la principii etice ºi politice: trebuie sã cunoaºtem foarte bine lucrurile asupra cãrora dorim sã acþionãm, deci sã le definim (ºi sã „corectãm numele“), altfel „nu vom ºti unde sã ne punem picioarele ºi încotro sã ne întindem mâinile“40; trebuie sã cercetãm semnificaþiile, deci conþinutul noþiunilor cu care operãm; este necesar ca teoria sã corespundã realitãþilor obiective. Formula lui Confucius, ca rãspuns oferit discipolului sãu la întrebarea: „care trebuie sã fie prima mãsurã de luat când se ajunge la putere?“ este „Corectaþi numele!“ ºi reflectã necesitatea stabilirii unor raporturi clare în cadrul ierarhiei pentru a asigura funcþionarea acesteia ºi în acelaºi timp aratã respingerea din partea Maestrului a manipulãrii prin cuvinte, o datã cu apariþia abilitãþii retorice a logicienilor ºi sofiºtilor: Transformarea gândirii, devenitã din ritualistã prevãzãtoare ºi realistã, se manifestã în trei domenii privilegiate, unde se vor înfrunta în curând o mulþime de ºcoli rivale: diplomaþia, necesarã pentru jocul alianþelor în noul context politic, strategia, sau mai degrabã stratagemele, pe care conflictele, din ce în ce mai dese ºi mai ucigaºe între state, o fac sã progreseze cu paºi uriaºi. În fine ºi mai ales, sofistica: introducând viclenia în sânul discursului, a dat o loviturã de graþie moralei.41


48

01.02.2005

17:45

Page 48


„Corectarea numelor“ are aºadar o funcþie esenþialã în conservarea sistemului de organizare administrativã, a moralei ºi a reglãrii comportamentului. Fiecare generaþie are marca unuia dintre cele cinci elemente primordiale. Existã nume publice, denumiri pentru ranguri ºi funcþii oficiale potrivite unui cod tradiþional care fixeazã locul fiecãrui individ în timp, spaþiu ºi societate. Marcel Granet menþioneazã faptul cã teoria confucianistã a numelor are sens magic, deoarece natura umanã este de esenþã cosmicã ºi astfel cunoaºterea omului duce la cunoaºterea ordinii universale, „cu existenþa obiectivã ºi eternã“42. Organizarea socialã trebuie sã fie cea „corectã“, conformã modelului ceresc. Aceasta nu este structuratã pe clase sociale – concept care lui Confucius îi este strãin – ci pe principii de castã. Cu plebea trebuie trãit în pace, dar, se spune, „sã nu ne amestecãm cu ea“43. Adversarii confucianismului criticã aceastã repartizare a valorilor morale în funcþie de poziþia socialã. În cartea lui Mo zi, sub titlul „Condamnarea confucianiºtilor“ este respinsã aceastã identificare între calitatea moralã ºi funcþia administrativã: „Confucianiºtii spun cã […] cinstea oamenilor valoroºi trebuie sã depindã de poziþia lor ierarhicã. Aceasta înseamnã cã trebuie sã deosebim pe oameni dupã cum sunt mai sus sau mai puþin sus-puºi“44. Existã, totuºi, o flexibilitate în practicã a aplicãrii principiilor morale – cinstirea trebuie acordatã în funcþie de modul în care dregãtorul, ministrul sau chiar suveranul îºi respectã poziþia: „Veneraþia pe care cineva o acordã suveranului nu trebuie sã-l împiedice a-l mustra când îºi încalcã îndatoririle“45. Regulile ºi normele impuse de rolul jucat de fiecare dintre participanþii la sistemul social sunt, cu toate acestea, foarte stricte. Buna administrare a unui Stat o fac tocmai virtuþile, calitãþile reunite ale miniºtrilor unui prinþ, aºa cum virtutea fertilã a pãmântului, reunind ceea ce e moale cu ceea ce e tare, produce ºi face sã creascã plantele ce îi acoperã suprafaþa. Aceastã bunã administrare […] seamãnã cu trestiile care mãrginesc fluviile: ea apare în mod natural pe un sol convenabil. Astfel buna administrare a unui Stat depinde de miniºtrii numiþi. Un prinþ care vrea sã imite buna administrare a vechilor regi trebuie sã-ºi aleagã miniºtrii dupã propriile sale sentimente, care sunt inspirate doar de binele public, pentru ca sentimentele sale sã aibã mereu drept temei binele public, el trebuie sã se conformeze legii supreme a datoriei, iar aceastã lege supremã a datoriei trebuie sã fie cãutatã în omenie, acea frumoasã virtute a inimii care este principiul dragostei faþã de toþi oamenii“46. Dupã Confucius, existã trei lucruri care trebuie considerate ca fiind de cea mai mare importanþã în guvernarea unui imperiu: Stabilirea riturilor sau evenimentelor, fixarea legilor somptuare ºi schimbarea formei caracterelor scrierii; cei ce se conformeazã acestora sãvârºesc puþine greºeli. Legile, regulile de administrare din vechime, deºi excelente, nu au o autoritate suficientã, pentru cã îndepãrtarea în timp nu permite stabilirea convenabilã a autenticitãþii lor; fiind lipsite de autenticitate, ele nu pot obþine încrederea poporului; pentru cã poporul nu poate sã acorde suficientã încredere oamenilor care le-au scris atunci el nu le respectã. Cele propuse de cãtre înþelepþii neîmbrãcaþi în haina


01.02.2005

17:45


Page 49

49

demnitãþii imperiale, deºi excelente, nu capãtã respectul necesar sancþionãrii lor, ele nu obþin nici încrederea poporului: neobþinând încrederea poporului, acesta nici nu le respectã. De aceea legea datoriei unui prinþ înþelept, de a stabili legile cele mai importante, îºi are fundamentul în propria persoanã; autoritatea virtuþii ºi a înaltei sale demnitãþi se impune întregului popor; el îºi fãureºte propria administrare dupã modelul celei a fondatorilor primelor trei dinastii ºi nu se înºealã deloc; el îºi stabileºte legile sale conform legilor cerului ºi ale pãmântului, neîntâmpinând nici o rezistenþã; el cautã dovada adevãrului în spiritele ºi inteligenþele superioare ºi este eliberat de îndoielile noastre; el reprezintã o sutã de generaþii în aºteptarea omului sfânt ºi nu este supus greºelilor noastre“47. Concepte-cheie omenie; sociabilitate; reguli de conduitã moralã; ierarhie socialã; corespondenþe simbolice; principiu vital (Qi); Yang-Yin; obligaþie politicã; stil de guvernare; corespondenþã Cer-Pãmânt; Binele Public Întrebãri 1. Precizaþi deosebirile dintre filosofia occidentalã ºi filosofia orientalã. 2. Arãtaþi caracteristicile filosofiei chineze. 3. Evidenþiaþi componentele concepþiei despre lume din cultura chinezã. 4. Demonstraþi importanþa filosofiei lui Confucius pentru dezvoltarea gândirii politice din China anticã. 5. Stabiliþi conexiunile necesare dintre ritualul politic, corectarea numelor ºi imaginea publicã a liderilor chinezi. 6. Evidenþiaþi raporturile simbolice dintre cosmologia chinezã ºi legitimitatea puterii. 7. Evidenþiaþi corespondenþele dintre personalizarea ºi personificarea puterii.


01.02.2005

17:45

Page 50


01.02.2005

17:45

Page 51

CAPITOLUL 4

Clasic ºi baroc în geneza formelor politice moderne

Istoria ideilor politice, ca ºtiinþã a originii formelor politice, face sã aparã din datele complexe ºi contradictorii ale evoluþiei configuraþia ideii, adicã sensul care derivã din desfãºurarea evenimentelor. În calitatea sa de categorie istoricã, „originea nu desemneazã devenirea a ceea ce s-a nãscut, ci a ceea ce este pe cale sã se nascã în devenire ºi în declin“1. Ea antreneazã în ritmul sãu materia a ceea ce este pe cale sã aparã. „Originea nu îºi propune niciodatã sã cunoascã existenþa nudã, evidentã, a factualului. […] Ea cere sã fie recunoscutã, pe de o parte, ca restauraþie, ca o restituþie; pe de altã parte, ca ceva care este prin aceasta chiar neîncheiat, întotdeauna deschis. De fiecare datã când originea se manifestã, se vede definindu-se figura în care o idee nu înceteazã sã se confrunte cu lumea istoricã, pânã când ea se vede încheiatã în totalitatea istoriei sale“2. Ideea de „corespondenþã“ în gândirea politicã poate deveni, graþie raportului dintre filosofia culturii ºi filosofia istoriei, o cale de înþelegere a formelor politice ale unei epoci care se configureazã în stilul ei istoric. Prin aceastã metodã morfologicã nu intenþionãm sã identificãm corespondenþele cu analogia. Analogia poate marºa pe suprafaþa lucrurilor, mulþumindu-se cu asemãnarea unor fenomene sau procese care nu interacþioneazã. În schimb, corespondenþele, prin comunicarea a ceea ce este unic, irepetabil, esenþial în aceste serii se materializeazã în imagini ale timpului ºi contribuie la configurarea acelei forma mentis dominante din detaliile ascunse sau uitate în spatele lucrurilor sau evenimentelor. Raportul dintre unitate ºi repetabilitate, dintre singularitate ºi totalitate, devenit posibil datoritã noilor cuceriri în filosofia artei, poate afirma despre structura intimã a unui fapt dacã este reprezentativã pentru o serie a formelor istorice. Cunoaºterea alegoricã, fiind reactualizatã de curentele artistice ale secolului al XX-lea, pune în luminã ceea ce fenomenele au mai singular, mai ciudat în manifestãrile lor ascunse ºi decadente din epocile îndepãrtate. Conceptualizarea filosoficã trebuie sã abordeze nu numai devenirea fenomenelor în existenþa lor, ci ºi istoria acestora. Cu alte cuvinte, ea trebuie sã vizeze nu numai esenþa fenomenelor ci ºi dialectica manifestãrii lor, adicã raportul dintre unitate ºi repetabilitate. Sunt ideile politice imagini în miniaturã ale lumii, ascunse în spatele lucrurilor? – iatã unul din obiectivele acestui capitol.


52

01.02.2005

17:45

Page 52


Datoritã privilegierii sistematice a simbolului în romantism, ca manifestare sensibilã a unei Idei, ca unitate a subiectului sensibil ºi a obiectului suprasensibil, ca limbaj al Infinitului, el nu va cunoaºte forma expresivã originarã a alegoriei, forma sa barocã ºi chiar medievalã. Romantismul perpetueazã prejudecãþile clasice contra barocului, prejudecãþi al cãror punct de plecare derivã în opoziþia dintre alegorie ºi simbol fixatã de Goethe în studiul „Despre obiectele artelor figurative“ (1797) ºi unde alegoria era consideratã inferioarã simbolului. Dupã Goethe, alegoria merge de la generalul abstract la particular ºi procedeazã prin semnificare conºtientã directã; prin urmare, ea este convenþionalã ºi sãracã, deoarece ea nu face decât sã încarneze idei cunoscute (Viaþa, Moartea, Binele, Justiþia, Adevãrul etc.) Dimpotrivã, simbolul, care merge de la particular la general, este imagine (Bild), gândire inepuizabilã de tip intuitiv, unde Infinitul se „finitizeazã“. În antitezã cu privilegierea sistematicã a simbolului, alegoria este fragmentul din realitate în care se miºcã ºi se transformã timpul în lume, este domeniul de reprezentare fizicã a evenimentelor, este senzaþia cã totul decade. Scriiturã a unei istorii particulare, vãzutã ca rupturã ºi ca o crizã, ea este forma expresivã, obositã ºi sfâºiatã a temporalitãþii prezente. Pentru a înþelege funcþiile ºi semnificaþiile alegoriei în configurarea ideilor politice se impun câteva precizãri suplimentare privind rolul reprezentãrilor alegorice în tragedia clasicã ºi în drama barocã medievalã. Tensiunea dintre lume ºi transcendent face sã aparã în teatrul baroc metamorfozele istoriei, precaritatea eroilor, fragilitatea condiþiei umane. Din perspectiva temporalitãþii, drama barocã s-ar putea defini ca joc al reprezentãrii despre reprezentare, dramã menitã sã devinã spectacol care învãluie moartea într-un timp repetitiv, unde amintirea nu mai este decât alegorie a temelor; lumea ca teatru sau ca vis. Evenimentele sale sunt scheme alegorice, imagini ale unei alte reprezentãri. Eroul nu mai moare ca în tragedia greacã, în confruntare cu un destin necruþãtor, pentru a reconstitui ordinea lumii, ci el moare pentru cã moartea face parte din normele acestei tragedii. Drama barocã figureazã astfel o istorie a durerilor lumii, o istorie decadentã ºi saturnianã: doliu ºi melancolie. Mecanismul prin care arta barocã devine catalizatorul unei esenþe a timpului istoric, în funcþie de acuitatea conºtiinþei crizei religioase ºi politice din Europa secolelor XVI-XVII, poate fi înþeles dacã urmãrim jocurile de imagini (sau suprapunerea lor) cu privire la o figurã centralã a teoriei politice: aceea de suveranitate, ºi anume la maniera în care ea este reflectatã în teatrul clasic ºi în cel baroc, pe de o parte, în literatura absolutismului juridic ºi în cea monarhomahicã, pe de altã parte. Reforma ºi conflictele religioase care i-au urmat au pus într-o nouã luminã relaþiile dintre puterea politicã ºi valorile morale ºi religioase, au resuscitat conþinutul teocratic al suveranitãþii, exemplificatã în figura Suveranului dupã modelul patriarhilor din Biblie. Întrebuinþând un termen la modã, dar puþin cam riscant, „schimbarea de paradigmã“ a Renaºterii, prin noile coordonate ale umanismului sãu antropocentric, a resuscitat din adâncuri sensibilitatea omului religios. Insistând pe ideea de om ca „apoteozã a creaþiei“, se pãrea cã luminile Raþiunii vor izgoni definitiv în tenebrele inconºtientului neliniºtile metafizice ºi religioase ale omului


01.02.2005

17:45

Page 53


53

medieval. Dar aceastã trufie a omului renascentist de a se considera propriul sãu Demiurg, izgonindu-l pe Dumnezeu din Cetate, a fost plãtitã în curând cu o pierdere a sensurilor existenþiale. Lipsa de securitate psihicã datã de certitudinile dogmei, s-a tradus prin cãutarea ºi regãsirea lui Dumnezeu. Nu întâmplãtor accentul pus de Luther pe mântuirea prin credinþã, ca singura punte de comunicare cu Divinitatea, pare un þipãt sfâºietor în pustie. La o analizã mai atentã se observã cã în Evul Mediu existã o miºcare a substanþei sociale care scapã conceptualizãrii logice a ideilor. În primul rând, antinomia dintre pofta de viaþã a omului medieval ºi reprimarea pulsiunilor vieþii printr-o austeritate impusã de ideologia pãcatului originar. Aceastã ideologie a austeritãþii se traducea prin practici de mortificare a trupului în cadrul procesiunilor religioase în care alegoriile, ca reprezentãri ale Vieþii, ocupau în structura imaginarului social un loc deosebit. În al doilea rând, anul 1000 marcheazã o rupturã revoluþionarã în conºtiinþa religioasã a Evului Mediu. Sosirea timpului mesianic, a Judecãþii de Apoi, amplificã ideea de catastrofã, de sfârºit al Istoriei ºi pregãteºte psihologic mulþimile pentru cruciade. Acest aspect central al discontinuitãþii istorice va servi în continuare ca punct referenþial pentru polarizarea categoriilor politice dupã conþinutul categoriilor morale ºi religioase care confereau acþiunilor ºi instituþiilor politice valoarea lor de Bine ºi Adevãr. Aceastã discontinuitate istoricã va fi amplificatã de sectele ºi ereziile care au însoþit Reforma ca ºi de reînvierea în forþã a conþinutului teocratic al puterii politice, datoritã literaturii monarhomahice despre suveranitate. În majoritatea lor, scriitorii monarhomahi recomandau tiranicidul drept consecinþã a încãlcãrii contractului dintre rege ºi popor al cãrui garant era Dumnezeu. Dar clauzele acestui contract erau deviate de la proasta ocârmuire a regatelor la abateri de la dreapta credinþã, înþeleasã unilateral. Dacã forma de guvernãmânt în jurul cãreia gravitau aceste dezbateri era monarhia, ereditarã sau electivã, regele, ca titular incontestabil al suveranitãþii în absolutismul clasic, suferã, în literatura monarhomahicã, diminuãri drastice ale prerogativelor puterii sale suverane, deoarece „magistraþii au fost creaþi pentru popor ºi nu poporul pentru magistraþi“3 ºi pentru cã „nimeni nu sa nãscut cu coroana pe cap ºi sceptrul în mânã“4. Pe plan artistic, regele, ca unul din personajele principale ale tragediei clasice, suferã, în partitura sa esteticã, modificãri esenþiale. Mãreþia imperialã care însoþea pe scenã comportamentul sãu august este înlocuitã treptat de iluzia barocã de seducere a sensurilor printr-o scriiturã emoþionalã. Uitatul, care structureazã timpul istoric în funcþie de acuitatea conºtiinþei crizei ºi a catastrofei, este o sublimare a inconºtientului colectiv. În aceste condiþii, arta barocã devine catalizatorul unei esenþe a timpului, ireductibilã la eveniment, la timpul fizic, mecanicist ºi vid. Esenþa formei temporale a vieþii umane poate sã fie pe deplin înþeleasã prin sedimentarea acestor evenimente-ºoc în inconºtientul colectiv. Ea poate fi înþeleasã prin teatru: „Mãreþia istoricã a unei epoci nu poate fi reprezentatã de artã decât în forma tragediei“5. În acest moment, se pune o întrebare legitimã: în ce mãsurã ºi prin ce elemente specifice contribuie arta barocã la captarea atitudinilor, opiniilor ºi credinþelor politice ºi la transfigurarea lor în idei politice? Amintim cã barocul a fost un stil


54

01.02.2005

17:45

Page 54


predominant în arhitecturã, picturã ºi literaturã în secolele XVI-XVII. Iniþial, barocul a apãrut în Italia ºi în Spania, ca reacþie faþã de Renaºtere ºi ca produs al Contrareformei; ulterior, s-a rãspândit în Europa sub diferite denumiri ºi maniere. Ca ideologie esteticã, barocului îi sunt specifice oroarea de vid, tensiunea internã, mitologia realitãþii, sentimentul perisabilitãþii ºi al nestatorniciei, al singurãtãþii omului în lume, tendinþa de a uimi ºi impresiona prin efectul miraculosului ºi ineditului. Pe plan artistic, aceste trãsãturi se materializeazã în teme ºi structuri compoziþionale, caracterizate prin motivele labirintului ºi perlei, prin multitudinea axelor ºi diagonalelor asimetrice, generatoare de iluzii motrice, de senzaþie dinamicã, prin semiculorile fluide ºi formele deschise, sclipitoare sau centrifuge, care tind sã evidenþieze efectul pitoresc al decorativismului ºi ornamenticii, categorii centrale ale barocului. În arhitecturã ºi în artele plastice barocul introduce multitudinea detaliilor, abundenþa unor personaje puternic tensionate, racursiurile neobiºnuite, discordanþele cacofonice, contrastul maselor, suprafeþele concave ºi convexe. În literaturã, ºi îndeosebi în liricã, barocul îºi contureazã profilul stilistic prin abuzul de metafore, personificãri ºi hiperbole insolite, prin jocuri de cuvinte complicate, combinaþii conceptuale bizare, deducþii artificioase ºi antiteze subtile. În funcþie de maniera specificã, literatura barocã a cãpãtat denumiri diferite: eufuism în Anglia; marinism în Italia; gongorism ºi conceptism în Spania; preþiozitate sau stil preþios în Franþa; ilirism în þãrile balcanice. Dupã unii cercetãtori, barocul ar fi o constantã a individualitãþii creatoare care însoþeºte orice stil istoric: în acest caz ar trebui reflectate raporturile de interdependenþã dintre trãsãturile stilului clasic ºi baroc, pe de o parte, ºi teoriile suveranitãþii din epoca absolutistã, reflectate în artã, mai ales în teatru, pe de alta. Voinþa de clasicism a fost una din trãsãturile autentice ale teatrului baroc ºi în aceastã voinþã de imitare a tragediei antice – prin estetica Renaºterii – se întrevede deja matricea regimului absolutist al epocii. Dar faþã de tragedia anticã ale cãrei personaje erau de preferinþã zeii sau eroii în luptã cu un destin implacabil, conþinutul dramei baroce era în primul rând viaþa istoricã, obiectul ei – monarhia absolutã ºi, pe cale de consecinþã, personajele ei – regii ºi principii Europei medievale. „Ceea ce destineazã monarhul sã fie figura principalã a Trauerspiel-ului nu este conflictul sãu cu Dumnezeu ºi cu destinul, nici prezentificarea unui trecut original antic […], ci consacrarea virtuþilor principilor, frecventarea viciilor acestora, inteligenþa activitãþii diplomatice ºi practica tuturor maºinaþiilor politice. Suveranul, primul reprezentant al istoriei, nu este departe de a-i fi astfel încarnarea“6. Dupã cum precizeazã un reprezentant al barocului din secolul al XVII-lea: „tragedia […] nu permite niciodatã ca în ea sã intre personaje de rang inferior sau lucruri vulgare, cãci ea nu trateazã decât despre voinþa regilor, a morþilor, a disperaþilor, a infanticizilor, a paricizilor, despre incendii, incesturi, rãscoale ºi rãzboaie, plângeri, þipete, suspine ºi lucruri asemãnãtoare“7. Aceastã recuzitã sinteticã a artei baroce, prezentatã de Martin Opitz, este dublatã de o individualizare mai exactã a conþinutului ºi obiectului dramei baroce de un alt


01.02.2005

17:45

Page 55


55

contemporan al sãu, Johann Rist: „[…] trebuie sã cunoºti sentimentele unui rege sau ale unui prinþ în timp de rãzboi ca ºi în timp de pace, sã ºtii cum se guverneazã o þarã ºi un popor, cum se pãstreazã puterea sau respinge sfaturile funeste, ce viclenii sã întrebuinþezi pentru a cuceri puterea izgonindu-i pe alþii sau chiar sã-i elimini. În fond, trebuie sã fii tot atât de abil în arta de a guverna ca ºi în limba ta maternã“8. Tendinþei de a prinde extremele unei situaþii în intriga dramaticã îi corespunde în gândirea politicã a epocii tendinþa de a prinde în ideea politicã de suveranitate poziþii adeseori divergente. Într-adevãr, teoriile suveranitãþii apãrute în secolele XVI-XVII au aceastã fluiditate barocã spre extremitãþi. Dar, independent de aceste oscilaþii între extreme, impuse în primul rând de interesele religioase, suveranul rãmâne pivotul tuturor construcþiilor juridice ºi politice despre suveranitate: „Suveranul este reprezentatul istoriei. El þine cursul istoriei în mâna sa ca pe un sceptru. Aceastã concepþie este cu totul altceva decât un privilegiu al oamenilor de teatru. Ea se bazeazã pe idei politice“9. Într-adevãr, în regimurile absolutiste din secolele XVI-XVIII placa turnantã a teoriei suveranitãþii rãmâne monarhul. Identificate în marea lor majoritate cu forma monarhicã de guvernãmânt, aceste regimuri se caracterizeazã prin faptul cã întreaga putere: legislativã, executivã ºi juridicã aparþine unei singure persoane ºi anume regelui. Regele are singur dreptul de a bate monedã, de a numi miniºtrii, pe primul-ministru ºi pe procurorul general, de a încheia tratatele de pace ºi de a declara rãzboi, regele este ºi comandantul suprem al armatei, ºeful domeniului public. Întrebarea care se pune este de ce, în aceste condiþii, absolutismul nu este asimilat totalitarismului? Rãspunsul este cã, în actul guvernãrii, regele este þinut, deopotrivã, de legile umane ºi de legile divine. Ritualul încoronãrii, jurãmântul rostit, ungerea cu sfântul mir fac din rege o fiinþã sacrã, de vreme de Biserica transmite voinþa lui Dumnezeu de a fi rege prin actul încoronãrii. Conþinutul religios sau laic al legitimitãþii puterii regale transpare astfel foarte clar în cele douã tipuri de absolutism religios sau laic, în clasicism, pe de o parte, în literatura politicã a Reformei ºi a Contra Reformei, pe de altã parte. În absolutismul clasic, religios sau laic, începând cu Jean Bodin (Les six livres de la République, 1576) ºi pânã la Bossuet (La Politique tirée des paroles pures de la Sainte Ecriture, 1679) figura monarhului ca sediu central al suveranitãþii ocupã un loc proeminent. Dar deºi imaginea paternalistã a monarhului recupereazã monarhia ca formã de guvernãmânt beneficã, opusã tiraniei, suveranitatea, în construcþia juridicã a lui Jean Bodin ºi Hugo Grotius, este superioarã monarhului. Suveranitatea este „puterea de a face ºi desface legile“ (J. Bodin). Ea este superioritatea monarhului ºi a puterii politice deoarece asigurã principiul continuitãþii existenþei ºi unitãþii statului. În teoria suveranitãþii la Grotius apare o nuanþã esenþialã, dar care duce la aceleaºi concluzii. Dreptul natural, o datã creat, nu mai poate fi desfãcut nici de Dumnezeu. Din dreptul natural derivã acea appettitus socialis, instinctul de asociere, rezultat din sentimentul moral de bunãvoinþã. Continuitatea statului are ca obiect respectarea obligaþiilor asumate anterior. Faptul cã gânditorii politici din secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea gãsesc monarhia ca forma de guvernãmânt cea mai aptã sã


56

01.02.2005

17:45

Page 56


exprime conþinutul legitim al suveranitãþii provine din urgenþa imperioasã a gãsirii unei forme politice care sã garanteze pacea ºi sfârºitul conflictelor religioase. Din aceastã perspectivã suveranitatea apare ca un fel de imperativ categoric, deasupra regelui ºi puterii. Chiar dacã poporul, ca titular al suveranitãþii în primele epoci, a conferit regilor aceastã calitate supremã a puterii de comandã, printr-un contract de donaþie, printr-o liberalitate, nu înseamnã cã regele, ca titular posterior al suveranitãþii, se poate identifica deplin cu conþinutul suveranitãþii. Din aceastã perspectivã se poate stabili o corespondenþã între condiþia eroului tragic din teatrul grec sau din clasicismul francez – zeu sau erou – deasupra cãrora plana destinul inexorabil ºi conceptul juridic de suveranitate al absolutismului clasic. În schimb, în teatrul baroc partitura ºi distribuirea rolurilor se schimbã. Zeii ºi eroii dispar de pe scenã care acum este populatã cu personaje istorice, regi sau împãraþi. Dar, începând cu Reforma, teoriile despre suveranitate, în ciuda normelor estetice clasice, cunosc adevãrate fisuri în conþinutul lor juridic care induc ºi modificãri sensibile în statutul personajului principal. ªi în acest conþinut se simte ambiguitatea fundamentalã a barocului. În literatura monarhomahicã, efortul principal este orientat spre demolarea figurii suveranitãþii, reprezentatã prin rege. Dar regele este perceput funcþie de religia pe care o apãrã ºi cãreia îi aparþine cel ce scrie. Legitimitãþii teocratice a suveranitãþi bazatã, paradoxal, pe teoriile contractualiste ºi consesualiste, îi corespund în teatrul baroc devieri substanþiale de la dogma esteticã a teatrului clasic ºi anume regula celor trei unitãþi: de acþiune, de timp ºi loc. Fisurilor din teoria clasicã a suveranitãþii le corespund în teatrul baroc abaterile de la teoria Katharsisului aristotelic prin forþa de purificare a teroarei ºi milei pe care spectatorii le percep prin identificarea afectivã cu destinul personajelor. Acestea sunt înlocuite cu lauda lui Dumnezeu ºi instruirea contemporanilor: „Noi, ceilalþi creºtini, nu trebuie sã avem alt scop, scriind ºi reprezentând piese de teatru, ca în toate operele noastre, decât sã-l glorificãm pe Dumnezeu ºi sã propovãduim binele aproapelui nostru“10. Teatrul trebuie sã încurajeze spectatorii sã practice virtuþile creºtine. Dacã în teatrul baroc corespondenþele dintre formele politice ºi formele artistice seduc sensurile prin faptul cã vor sã scape de rigoarea restrictivã a Legii artistice sau politice, în teatrul clasic francez existã o convergenþã artisticã între aceste forme, cerutã de respectarea imperioasã a unitãþii de timp, de loc ºi de acþiune. Franþa a fost, dintre þãrile catolice, spaþiul cel mai sfâºiat de conflictele religioase dintre catolici ºi protestanþi în secolul al XVI-lea. Nu întâmplãtor teoriile absolutismului clasic din secolul al XVII-lea pun accentul pe eficienþa puterii monarhului ºi nu pe ideea de suveranitate a puterii regale, rezultatã din contractul dintre rege ºi popor. La teoreticienii catolici din Ligã sau din Frondã, la iezuiþii precum Bellarmin, Suarez ºi Mariana, ca ºi la monarhomahii protestanþi, suveranitatea puterii regale rezidã, de fapt, în apãrarea dreptei credinþe. Regele este vãzut, de fapt, „un atlet al lui Hristos“ în variantã oficialã. Voinþa masei de cetãþeni care duce la încoronarea regelui sau la detronarea lui, în condiþiile în care el nu guverneazã dupã dreapta credinþã, conþine, în chiar corpul acestor teorii, o primã ficþiune. Pentru cã poporul nu-l putea detrona


01.02.2005

17:45

Page 57


57

de unul singur pe rege, la voinþa lui, ci numai magistraþii superiori, adicã principii, clerul superior, aristocraþia, ºi numai dupã ce aceºtia au ajuns la concluzia cã regele nu a respectat dreapta credinþã. Pentru Théodore de Beze, „nu este licit nici unui particular sã opunã forþa forþei tiranului, autoritãþii sale private“. În teoria ambelor tabere de gânditori religioºi cu privire la suveranitatea regalã se recunoaºte influenþa Evului Mediu creºtin despre ars reggendi (arta regelui de a conduce) care considerã cã legitimitatea puterii regale derivã mai mult din finalitatea actului de guvernare asupra supuºilor decât din originea ei. În concepþia lui Théodore de Beze despre sursele autoritãþii Magistratului nu sunt greu de vãzut cele trei calitãþi necesare regelui în actul de guvernare medievalã: înþelepciune, cumpãtare, toleranþã. Majestatea puterii regale provenea din sacralitatea persoanei regale, în transsubstanþierea misticã a acesteia în actul guvernãrii: „Magistratul este cel care, prin consensul cetãþenilor, este numit protector al pãcii ºi liniºtii publice. Aceastã bunã ordine se extinde asupra tuturor lucrurilor, atât publice cât ºi particulare, atât sacre cât ºi comune, cu scopul ca cetãþenii Republicii care îi sunt încredinþaþi sã trãiascã cinstit, corect ºi fericit“11. Cu totul altfel se prezintã Puterea ºi formele de guvernãmânt în absolutismul clasic. Avându-ºi epicentrul în Franþa secolului al XVII-lea, acest regim face apologia monarhiei, mai mult din perspectiva lui Machiavelli, de creºtere naturalã a puterii ºi de eficienþã a sa, decât din perspectiva suveranitãþii regale a scriitorilor monarhomahi ºi a celor din Evul Mediu. Este interesant de observat cã printre susþinãtorii proeminenþi ai noilor teorii despre puterea monarhicã se aflã ierarhiile clericale ale timpului: cardinalul Richelieu ºi arhiepiscopul Parisului, Bossuet. În Testamentul politic, scris între 1635-1640, dar publicat în 1688 la Amsterdam ºi dedicat lui Ludovic XIII, Richelieu (1585-1642) considerã cã pentru un rege esenþial este sã fie nu bun ºi virtuos, ci puternic: „Puterea este unul din lucrurile cele mai necesare pentru mãreþia regilor ºi pentru fericirea guvernelor lor. Prin urmare, regele are nevoie de o armatã puternicã, de venituri mari ºi de o bunã reputaþie. Strãlucirea regimului nu face decât sã traducã mãreþia sa. Ea imitã astfel pe cea a lui Dumnezeu ºi depãºeºte pe cele care au existat vreodatã […]“12. Atât Richelieu, cât ºi Bossuet readuc în actualitate sistemul de metafore al Antichitãþii prin care Platon ºi Aristotel legitimau monarhia ca cea mai bunã formã de guvernãmânt, opusã tiraniei ºi celorlalte regimuri corupte. La metafora timonierului ºi la cea organicistã a unitãþii dintre corp ºi creier se adaugã teoriile patriarhale deghizate sub metafora: „un singur pãstor la o singurã turmã“, întrebuinþatã de Richelieu. „Un singur pilot este la cârma statului. Nimic mai periculos decât diverse autoritãþi egale în administrarea afacerilor“. Tot astfel, nimic mai periculos decât o guvernare colectivã: „Un corp […] având mai multe capete nu poate avea un acelaºi spirit. Adeseori, el nu poate fi ajutat nici sã cunoascã, nici sã sufere, binele sãu propriu fiind compus din tot atâtea miºcãri diverse din câte subiecte diferite este compus“13. Motivul pentru care Richelieu se aratã un adversar implacabil al oricãrui fel de conducere colegialã a Regatului, inclusiv al stãrilor generale, este cã aceasta


58

01.02.2005

17:45

Page 58


aduce prejudicii nu numai puterii ºi prestigiului regal, dar ameninþã însãºi unitatea regatului prin faptul cã favorizeazã acþiunile subversive ale adversarilor lui. Un parlament, compus din mai multe stãri, paralizeazã deciziile, deoarece interesele contradictorii, înaintate spre a fi soluþionate, produc „un fel de aberaþie în a cunoaºte relele dacã nu existã tendinþa de a le remedia“. Încheierea lucrãrilor stãrilor generale (din 1614) a fost fãrã rezultate. „A trebuit sã încãrcãm provinciile cu taxe pentru a plãti pe deputaþii lor.“ În plus, „comunitãþile nu înþeleg niciodatã binele lor. Motivul este cã, într-o comunitate, numãrul nebunilor este mai mare decât cel al înþelepþilor ºi, aºa cum spunea Seneca, spiritele nu sunt atât de bine dispuse ca cele mai bune lucruri sã placã unei cât mai mari pãrþi“14. Dacã în calitate de prim-ministru al regelui Ludovic XIII Richelieu se mândreºte de a fi contribuit la prestigiul „numelui Majestãþii Sale“ peste hotare, nu aceeaºi este pãrerea sa despre Ludovic XIII însuºi. În capitolul I al Testamentului el criticã lipsa de interes a regelui pentru protocolul ºi eticheta de la Curte, dovedind o finã intuiþie cu privire la forþa imaginii în construcþia majestãþii puterii regale. Lipsa de fast exterior a Curþii regale îl nemulþumeºte, de asemenea, pe primul ministru. Mobilele sunt vechi ºi ieftine, caii ºi atelajele sunt neîngrijite, iar oaspeþii de seamã sunt serviþi de servitori „simpli ºi murdari, încât strãinii au avut adeseori prilejul sã râdã de noi“. O altã cauzã care îl determinã pe Richelieu sã pledeze constant pentru forma de guvernãmânt monarhicã este raþiunea de stat, o obsesie constantã a guvernãrii sale. Concretizatã adesea în formula anticã: Salus Republicae suprema lex, ea este una din raþiunile „pe care raþiunea nu le cunoaºte“, dupã cum va spune Pascal. Raþiunea de stat este apanajul spiritelor cultivate, superioare, care pot „descoperi viitorul prin prezent“. ªi în aceastã privinþã afinitãþile cu imaginea omului politic la Platon provin din pedagogia socialã de la baza formãrii ºi educaþiei acestuia pentru arta dificilã a guvernãrii: „Omul de stat nu trebuie sã se lase deturnat de la scopurile pe care i le dicteazã raþiunea de stat de cãtre scopurile prezente ale duºmanilor de stat sau de cãtre artificierii lor. El trebuie sã-ºi reprime orice alt sentiment, chiar bun, dacã este prejudiciabil statului. Omul de stat nu trebuie sã se lase impresionat de teamã, teroare sau panicã; mai mult, nu trebuie sã se lase dominat de sentimente împotriva adversarilor lui, nici de tandreþe pentru bãrbaþii sau femeile iubite“15. Absolutismul teocratic al lui Bossuet (1627-1704) purcede dintr-o altã sursã de legitimitate, legitimitatea divinã, prezentã în textele sacre, pentru a fundamenta importanþa formei de guvernãmânt monarhice pentru pacea ºi fericirea popoarelor. Creat dupã chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu, în infinita lui dragoste ºi bunãtate, omul ar participa la edificarea societãþii sale urmând modelul divin, printr-un fel de radiaþie adaptativã, dupã cele 10 porunci: „Noi vedem societatea umanã sprijinitã pe fundamente indestructibile: un acelaºi Dumnezeu, un acelaºi obiect, un acelaºi scop, o origine comunã, un acelaºi sânge, un acelaºi interes, o nevoie reciprocã, atât pentru afaceri cât ºi pentru dulceaþa vieþii“16. Ca la orice cleric care se respectã, necesitatea guvernãrii monarhice apare la Bossuet drept consecinþã a cãderii primului om în ispitã, a pãcatului originar. La


01.02.2005

17:45

Page 59


59

început, specia umanã constituia o singurã ºi mare familie ºi numai Dumnezeu, „adevãratul rege exercita la începutul lumii, vizibil, prin el însuºi, imperiul ºi autoritatea asupra oamenilor“17. Dar apoi, sub influenþa pãcatului originar, au apãrut Rãul, zavista, lãcomia. Comunitatea umanã iniþialã s-a divizat în popoare, fiecare dintre acestea fiind alcãtuite din mai multe familii particulare: „Societatea umanã a fost distrusã ºi violatã de pasiuni. Totul se divizeazã ºi se împarte între oameni, datoritã violenþei pasiunilor lor“18. Aceastã separare a oamenilor într-o nouã formã de comunitate este marcatã în timp ºi spaþiu de teritoriu, element indispensabil al formei politice numitã „stat“; „societate politicã“ sau „societate civilã“ prin care Bossuet desemneazã noua „societate parþialã“ a oamenilor. De aici definiþia statului: „O societate de oameni uniþi împreunã sub aceeaºi guvernare ºi sub aceleaºi legi“19. Necesitatea monarhiei, ca formã de guvernãmânt în istorie, este vãzutã de Bossuet din mai multe perspective: 1. Regele singur poate salva supuºii de consecinþele nefaste ale pãcatului originar în planul vieþii temporale. Prin sacralitatea naturii sale ºi prin calitãþile dovedite, el a devenit o expresie a echidistanþei ºi o garanþie a victoriei în lupta împotriva pasiunilor ºi dezbinãrilor, frecvente în societatea naturalã a oamenilor unde domneºte starea de anarhie: „Graþie ei, fiecare particular renunþã la dreptul de a ocupa prin forþã ceea ce îi convine pentri ca astfel sã devinã el însuºi mai puternic. Existenþa guvernãrii asigurã perpetuarea statelor ºi le face nemuritoare“20. 2. Suveranitatea puterii regale legitimatã prin drept divin. Ideea cã suveranitatea a aparþinut iniþial poporului care a cedat-o regelui prin intermediul unui contract i se pare hilarã lui Bossuet. În starea de anarhie, poporul nu avea suveranitate, pentru cã aceasta nu exista. Suveranitatea presupunea prin ea însãºi un fel de guvernare instituitã: astfel cã, la începutul lumii, Dumnezeu singur exercita puterea ºi autoritatea asupra lumii. Regalitatea a luat naºtere din autoritatea paternã. Teoriile care explicã cel mai bine geneza statului ºi pe care Bossuet le susþine cu argumente din Biblie sunt teoriile patriarhale. Prima formã de guvernãmânt, cea monarhicã, a luat naºtere din uniunea mai multor familii, conduse de un singur bãtrân, ºef al acestor familii. „Oamenii […] care gãsiserã o binefacere în aceastã viaþã s-au convins uºor sã facã societãþi de familii sub regi care le-au þinut loc de tatã“21. Prima formã de guvernãmânt decurgea astfel din familia patriarhalã, dupã modelul celor pãstorite de Avraam ºi de Simon. 3. Sacralitatea regalitãþii derivã din tradiþia biblicã, din respectul Apostolilor pentru puterile instituite, din învãþãturile Mântuitorului adresate creºtinilor pentru a fi buni cetãþeni ºi a-ºi iubi patria. În plus, Dumnezeu i-a desemnat pe regi ca pe proprii lui miniºtri ºi domneºte prin ei. De aceea, „respectul, fidelitatea ºi supunerea care se datoreazã regilor nu trebuie sã fie afectate de nici un pretext“22. A atenta la persoana lor este un sacrilegiu, chiar ºi în condiþiile în care regele ar guverna prin nesocotirea celor sfinte. Dar ºi în acest caz Bossuet nu absolvã pe supuºi de supunerea datoratã regelui ºi nu admite revolta împotriva lui. Singurele remedii acceptate pentru îndreptarea regelui pe calea cea dreaptã sunt „dojenile respectuoase, fãrã murmur ºi fãrã revolte, unindu-ºi rugãciunile pentru transformarea lui“23.


01.02.2005

60

17:45

Page 60


4. Tradiþia. Respectarea puterilor instituite în fiecare þarã ºi, mai ales, în Franþa, este o datorie de onoare ºi sacrã a fiecãrui cetãþean. Arhiepiscopul Parisului ºi fostul preceptor al lui Ludovic XIV nu scapã prilejul sã reaminteascã, în acest context, importanþa politicii în istoria societãþii umane: „Prin guvernare ºi legi liniºtea ºi viaþa tuturor oamenilor sunt, atât cât este posibil, sigure. Avantajele societãþii sunt atât de mari încât ele îi obligã pe cei care fac parte din ea sã se supunã la comanda autoritãþii. Cine nu iubeºte societatea civilã din care face parte, adicã statul în care s-a nãscut, este duºmanul lui însuºi ºi al întregului neam omenesc. El trebuie sã fie bun cetãþean, ºi sã sacrifice patriei sale aflatã la nevoie tot ceea ce are ºi propria sa viaþã“24. Pe de o parte, dorinþa de limitare a puterii regale în numele „dreptei credinþe“; pe de alta, obsesia unitãþii regatului cauzatã de conflictele religioase. Pe de o parte, posibilitatea de a-l detrona pe rege în numele „contractului special“ dintre acesta ºi popor; pe de alta, sacralitatea de neatins a persoanei regelui. Conflictul dintre Lege ºi valoare, dintre datorie ºi iubire, dintre etern ºi efemer se reflectã cu destulã fidelitate în teatrul clasic francez, în special în tragediile lui P. Corneille ºi J. Racine. Dacã axa paradigmaticã a tragediei elene este relaþia sfâºietoare dintre om ºi destin, în teatrul clasic francez aceastã axã este amplificatã de tensiunea dintre om ºi divinitate, dintre Dumnezeul ascuns, deþinãtor al harului, ºi lipsa chinuitoare de certitudine a omului, neputincios în faþa pasiunilor devoratoare. Concepte-cheie alegorie, simbol; baroc; clasicism; suveranitate; legitimitatea puterii; imaginea regelui; teatru politic; formulã politicã Întrebãri 1. Definiþi funcþiile cognitive ale alegoriei ºi simbolului în cunoaºterea realitãþii politice. 2. Arãtaþi relaþia (relaþiile) dintre imaginea regelui, suveranitatea puterii ºi formele de legitimitate politicã. 3. Arãtaþi raporturile dintre formele de comunicare ºi formula politicã la nivelul unei epoci sau perioade istorice. 4. Precizaþi deosebirile dintre clasicism ºi baroc din perspectiva comunicãrii politice ºi artistice.


01.02.2005

17:45

Page 61

CAPITOLUL 5

Imaginea liderilor ºi a instituþiilor politice în istoria României

Structuri antropologice ale imaginarului politico-istoric românesc Apariþia sentimentului de spaþiu ºi timp istoric în iconografia româneascã are la bazã mutaþii profunde într-o existenþã dusã în cadrul liniºtit al automatismelor vieþii. La o analizã diacronicã mai atentã, se va vedea cã focul setei de cunoaºtere din miturile româneºti va fi aþâþat mai târziu nu numai de aspiraþia fausticã spre autodepãºire, ci ºi de condiþiile istorice specifice care îºi vor pune pecetea asupra acestui gen de cunoaºtere. O datã cu evoluþia formelor ºi instituþiilor politice, spiritualitatea popularã va cunoaºte noi tehnici de evocare a acestora care vor fixa coordonatele percepþiei evenimentului politic într-un mod sui-generis. Dupã ce vulturii Romei au prins rãdãcini pe alte meleaguri, din stepele fãrã de sfârºit ale Asiei s-au pornit crivãþuri nãpraznice. Tam-tamurile de copite ale hoardelor barbare loveau în mãrul de granit al Carpaþilor. Popoarele migratoare s-au revãrsat peste zãrile timpului, spãrgând catapeteasma dintru început a lumii. Cavalcadele fulgerãtoare ale cavaleriilor nomade mai rãsunau încã a groazã în sufletele înspãimântate de ecourile unor asemenea halucinaþii apocaliptice ºi rãscoala simþurilor speriate era copleºitã de un sentiment mai înalt, întovãrãºit de patosul mãreþiei umane, al rezistenþei în faþa cotropitorilor. Din seninãtãþile cucernice priveau c-un fel de spaimã ºi de superstiþii la necunoscutul orizonturilor albastre. Ce ascundea azurul în neprihãnirea lui? Ce neprevãzuturi mai putea sã ofere? Ce a rãmas, dupã asemenea evenimente, în spaþiul carpato-dunãrean? O estompare antropomorficã a imaginaþiei, hrãnitã dintr-o explozie evenimenþialã, trãitã cu un prea plin afectiv. Nãvãlirile repetate ale barbarilor vor produce în sufletele neamului paºnic de plugari ºi de pãstori mutaþii în sistemul de imagini ºi de înþelegere a realitãþii. În nopþile senine ciobanul mioritic va fi citit în mersul stelelor traiectul propriei lui înfrãþiri cu natura într-un prezent pur, sustras retrospecþiei imagistice. Dar dupã precipitarea vijelioasã a evenimentelor, întrebãrile erau canalizate retrospectiv, fructul amar al experienþelor trãite servind ca hranã imaginaþiei. Nu numai recunoaºterea unei sensibilitãþi artistice ºi a unui univers imagistic se gãseºte în studiul literaturii populare, luatã ca punct de plecare necesar în configuraþia


62

01.02.2005

17:45

Page 62


unui imaginar politic, ci ºi notele caracteristice ale specificului stilistic naþional. În Mioriþa, certificatul de autenticitate artisticã al poporului român, primul poet al neamului nu a cântat mãreþia faptelor de vitejie, elanul cuprinderii spaþiale, orizontul ºi perspectiva isprãvilor de ordinul valorii istorice. Încã de la primul cuvânt artistic pronunþat, sufletul acestui rapsod „s-a simþit element al naturii veºnic nouã ºi a primit moartea ca pe o eliberare ºi-o înnoire“. Peste dimensiunile pãgân-metafizice ale timpului anistoric din Mioriþa aveau sã aparã în sensibilitatea artisticã a poporului, o datã cu apariþia creºtinismului ºi nãvãlirea barbarilor, intrarea în contingent ºi evenimenþial, în coordonatele istorice ale existenþei. Timbrul atât de specific al artei de evocare avea sã fie dat de îngemãnarea dintre un timp mitic, plin pânã la incandescenþã de substanþa grea de sensuri umaniste, ºi de un timp istoric, supus avatarurilor sociale din epocile de tranziþie. Tradiþia folcloricã româneascã se referã în primul rând la întemeierea statelor feudale româneºti ºi aproape deloc la epoca daco-romanã. Poate, de aceea, în afara personajelor fantastice ºi a pãstorului din Mioriþa, prototipurile care au trecut din folclor în literaturã ºi au rãmas ca efigii reprezentative aparþin tot Evului Mediu: Meºterul Manole; pe când la cei doi mari creatori de epopee româneascã emblemele sunt Mircea cel Bãtrân (Eminescu) ºi ªtefan cel Mare (Mihail Sadoveanu).1

O datã cu aceastã schimbare existenþialã în destinele poporului român va apãrea în literatura popularã o altã atitudine faþã de substratul mitic al imaginarului. Contactul concret cu realitatea, condiþiile istorice similare în repetarea lor îndelungatã vor oferi o estompare antropomorficã închipuirii. Fantasticul din balade avea sã fie împãmântenit sub o formã concretã; în balada istoricã mirajul depãrtãrilor, deosebit sensibil de cel din basme, avea sã fie exprimat prin aderenþa la expresia exhaustivã a categoriei de spaþiu: împãrãþia Turcului. Þarigradul devine „celãlalt tãrâm“; aventurile eroice ale lui Novac ºi Gruia se terminã, victorioase, pe pãmântul turcesc. Personificãrile hiperbolice ale eroilor negativi: Harapul, Han-Tãtar, Paºa, Pãgânul, Împãratul Negru, se vor realiza în balade dupã chipul ºi asemãnarea oºtenilor din armata turcã. Într-adevãr, frecvenþa motivelor orientale, a scenelor de luptã cu cotropitorii otomani din baladele istorice, adevãrate nuvele compuse din secvenþe vizuale ºi din regizarea textului „cântat“, psihologia ºi atmosfera de epocã vor fi tratate la un nivel artistic superior în nuvela ºi romanul istoric. De exemplu, sfera lexicalã peiorativã aplicatã oºtenilor turci în timpul rãzboaielor de apãrare þine de imaginarul care în viziunea religiei ortodoxe este propriu forþelor ostile Binelui: „spurcaþi“, „necuraþi“, „fiarã“, „pãgân“, „murdar“, „necredincios“, „treclet“, „proclet“ etc. Marea Neagrã ºi Dunãrea, canale de comunicare ºi receptare a informaþiei, stabileau o estompare concretã imaginaþiei, iar Calea Robilor constituia un suport de depãnare a amintirilor, de transformare a spaþiului ºi timpului mitic în spaþiu ºi timp istoric. Sentimentul necesitãþii solidaritãþii colective în faþa primejdiei, precum ºi conºtiinþa pãstrãrii libertãþii ºi a fiinþei naþionale adãugau o nouã dimensiune istoricã: dimensiunea mesianicã. În cronicile bãtrânilor boieri, pe lângã ideologia lor oficialã, se simte ceva din pulsul vremii. Plânge în „izvoadele bãtrâne“ o speranþã a mântuirii; se simte din ce în ce mai clar rolul prostimii în determinarea sensului evenimentelor.


01.02.2005

17:45

Page 63


63

În totalitatea ei, masa nu mai serveºte ca decor proceselor sociale ºi naþionale din zbuciumata istorie a veacurilor de mijloc, ci ia parte integrantã la apãrarea naþionalã, într-o impresionantã înfrãþire cu natura, ca în poezia popularã. Comunitatea de ideal – masã-personalitate în momentele supreme ale apãrãrii patriei – duce la contopirea energiilor în acelaºi eroism mistic, iar tipul special de organizare a armatei feudale, prin excluderea de la sine a mercenarilor ºi prin participare voluntarã, avea sã imprime un statut existenþial deosebit conceptului de erou în operele de evocare istoricã de la Alexandru Lãpuºneanu pânã la Fraþii Jderi din cadrul literaturii române. În aceste condiþii, fluxul modelator al istoriei a continuat sã circule subteran. Conºtiinþa rezistenþei victorioase a proiectat, prin anamnezã ºi autoscopie, când amintirile dureroase devin dulci faþã de încercãrile mai grele ale prezentului, nostalgia mãreþiei de odinioarã. Liniile directoare ale evoluþiei nu s-au întrerupt. Ruptura bruscã în condiþiile istorice a determinat o reîntoarcere în „carapacea tradiþiei“. În schimbul participãrii la istorie pe un plan inferior, istoricitatea s-a dizolvat în social, s-a conservat în orizontul lui ontologic. De aceea, conºtiinþa continuitãþii istorice a vieþii în cadrul unui orizont zbuciumat a dus la revoluþionarea conceptului de evocare istoricã în funcþie de perspectivele ideale ale existenþei ºi de ponderea substanþei istorice în mitul ºi în imaginarul social prin refuzul unei istoricitãþi liniare ºi exterioare. Obligat sã-ºi apere în permanenþã fiinþa naþionalã, poporul român a pãstrat un cult special Istoriei. Ca într-un pelerinaj la templu sacru, în vremurile de restriºte, el a coborât în trecut sã-ºi ia cuminecãtura întãririi ºi a credinþei. Nu întâmplãtor regresiunea în timp semnificã tendinþa de a ajunge la momentul genezei, la pulsul iniþial al timpului mitic, pentru ca însetat de imaginea libertãþii unor epoci de aur, sã proiecteze în viitor aerul ei tonifiant. Neatârnarea unui trecut glorios îºi arunca razele ei fecunde asupra prezentului, nu întotdeauna la înãlþime, de unde mereu tendinþa de întoarcere ºi de contemplare a începuturilor. Aºezat la o rãscruce de drumuri continentale ºi intercontinentale, în centrul de balans al lãcomiei unor mari imperii, poporul român s-a întors asupra lui însuºi, adâncindu-ºi aspiraþiile ºi zestrea umanã, purificându-ºi sufletul ºi calitãþile paºnice în raport cu nenorocirile. Din aceastã antinomie a unor fenomene istorice repetate în cicluri, de unde ºi tendinþa continuã de revenire la datul iniþial, au luat naºtere istoricitatea ºi germenii evocãrii istorice, care aveau sã fie structuri permanente ale culturii ºi literaturii române. Funcþiile cunoaºterii istorice completeazã ºi dezvoltã coordonatele gnoseologice ale artei. Preponderenþa lor diferã de la caz la caz, în funcþie de specificul dezvoltãrii istorice a fiecãrui popor. În plan artistic, evocarea istoriilor imperiilor colonialiste va suferi, inevitabil, un regres spre paseismul exotic, fãrã vigoarea optimistã a Speranþei, cum este cazul popoarelor mici, angajate în lupta de eliberare naþionalã ºi socialã. Pãtrunderea valorilor istorice în componenþa imaginii lãrgeºte sfera de inspiraþie a evocãrii. Paralelismul dintre epistemologia artei ºi a istoriei a fost sugerat


64

01.02.2005

17:45

Page 64


încã de Aristotel: dacã istoria ne aratã ceea ce s-a întâmplat, arta ne sugereazã ceea ce ar fi putut sã se întâmple. Finalitatea utilitarã a artei presupune un mesaj, o perspectivã umanistã idealã. Finalitatea în istorie, ca rezultat al procesului neîntrerupt al vieþii omeneºti, presupune un sens al existenþei care nu este altul decât perfecþiunea moralã ºi libertatea fiinþei umane. Concomitent cu dezvoltarea istoriografiei româneºti, propulsatã de viguroasa afirmare a conºtiinþei naþionale din secolul al XIX-lea, se cãuta ºi o rostuire a acestei activitãþi spirituale, o motivare utilitarã precum ºi un statut explicativ pentru activitatea umanã pe cãrãrile încã necunoscute ale viitorului. Înainte ca primele elemente de filosofia istoriei sã pãtrundã în cultura românã, cronicarii au intuit, cãutând sã extragã un sens al adevãrului istoric din miile de ani de evoluþie organizatã a umanitãþii, cã istoria înainteazã conform unei legitãþi implacabile, imperceptibilã în contemporaneitatea generaþiilor. Dar sensul acestei evoluþii era pus pe seama unei puteri misterioase, singura stãpânã a scopului implacabil al istoriei. Unul dupã altul, evolutiv ºi calitativ, cronicarii reiau afirmaþiile germinative ale predecesorilor, adâncindu-le ºi îmbogãþindu-le cu noi argumente. Nobleþea originii romane ºi continuitatea acesteia în labirintul unei istorii vitrege fixau coordonatele spaþio-temporale în care detaliile semnificative ale istoriei noastre se încorporau în logica devenirii. Gândirea istoricã se secularizeazã ºi necesitatea studierii trecutului este înfãþiºatã în manierã utilitaristã. Se trag concluzii cãlãuzitoare pentru politica prezentã a statelor ºi domniilor. G. Ureche ºi M. Costin, pornind de la circulaþia universalã a temelor: fortuna labilis, vanitas vanitatum, tempus irreparabile fugit, curriculum vitae în Evul Mediu ajunseserã la o explicaþie a prãbuºirii grandioase a marilor imperii ºi la meditaþia privind scurgerea timpului segmentat în mari perioade. Stolnicul Constantin Cantacuzino, încetãþeneºte în cultura româneascã concepþia ondulatorie a succesiunii civilizaþiilor ºi a imperiilor, momentul de vârf în cultura feudalã fiind surprins de Dimitrie Cantemir în Monarchiarum fisica examinatio; Incrementa atque decrementa Aulae Otomanicae, unde miºcarea circularã a monarhiilor în istorie, deopotrivã naturalã ºi politicã, depãºeºte viziunea ondulatorie de la baza dezvoltãrii istorice, lansatã în secolul Luminilor de G. Vico, Voltaire ºi Montesquieu. Cercetãrile din domeniul filosofiei istoriei ºi al culturii în secolul al XIX-lea aveau sã arunce o luminã revelatorie asupra mecanismelor de formare ºi evoluþie a vieþii istorice. Evoluþia în afara timpului organic al popoarelor în raport cu rãdãcinile lor istorice nu mai are eficienþã. Datoritã evenimentelor contradictorii generate de schimbãrile social-politice amintite mai sus se cautã acum un sens final al istoriei, unificator al acestor disjuncþii existenþiale. Vasta sintezã, deasupra evenimentelor, era impusã de schimbarea bruscã, petrecutã în Europa o datã cu Marea Revoluþie Francezã ºi rãzboaiele napoleoniene. Armatele de mercenari sunt înlocuite cu armatele naþionale; rãzboaiele de eliberare naþionalã vor evidenþia raportul de determinare dintre erou ºi masã, individ ºi istorie, subiect ºi stat. Istoria începe sã aparã ca o forþã atotputernicã în determinarea existenþei fiecãrui individ luat în parte prin prezenþa


01.02.2005

17:45

Page 65


65

lui în destinul colectivitãþii. În cadrul relaþiei masã-erou istoricitatea se traduce prin determinarea locului concret pe care un om îl poate avea în orientarea grupului sãu. Intrate în câmpul vizual al filosofiei istorice arta ºi literatura vor descoperi noi valenþe de evocare artisticã. Unghiul psihologic din care privim faptele din trecut, prin optica unui prezent afectiv, poate surprinde determinaþii multiple de angajare sensibilã care solicitã memoria într-un sens dat. Astfel, conceptul de evocare istoricã þine de atitudinea scriitorului faþã de epoca revolutã reînviatã. Dacã epoca în discuþie este apropiatã sau nu prin caracterul ei reprezentativ de epoca scriitorului, acestea vor fi ca douã prisme cromatice, ale cãror fascicule interferente vor avea ca unghi incident al reflecþiei problematica ºi frãmântãrile prezentului. Tendinþele nemãrturisite spre o perfecþiune intangibilã sunt proiectate în trecut, cu siguranþa unei baze ontologice concrete, ca efect al refulãrii lor. În ambele cazuri, libertatea imaginaþiei este nelimitatã, când nu este îngrãditã de dimensiunile reale ale posibilului. Nemulþumiþi de ceea ce nu pot face, de ceea ce nu le poate oferi prezentul, oamenii proiecteazã în trecut prin imaginaþia lor aspiraþia spre perfecþiune în timpurile revolute. Idealizarea dilatã subiectivitatea pânã la monumental, iar potenþa reprezentãrilor noastre duce la dispariþia semnificaþiilor ºi a relaþiilor cauzale dintre evenimente. „Dar miturile nu pot fi înþelese dacã le separãm de viaþa oamenilor care le povestesc. Cu toate cã sunt chemate mai devreme sau mai târziu – foarte devreme, câteodatã ca în Grecia – la o carierã literarã proprie, ele nu sunt invenþii dramatice sau lirice gratuite, fãrã raport cu organizarea socialã sau politicã, cu ritualurile, cu legea sau cutuma; dimpotrivã, rolul lor este sã justifice toate acestea, exprimând în imagini marile idei care le organizeazã ºi le susþin“2. Mitul este prin excelenþã expresia unei gândiri colective sau, cum spun Jung ºi Kerényi, mitologia „a fost trãitã iar pentru popor a reprezentat „modul sãu de expresie de gândire, de viaþã“3. Direcþia monumentalã în abordarea artisticã a istoriei începe din secolul trecut ºi continuã, oarecum, tehnica epopeicã. Pe plan european, romanul a luat naºtere prin destrãmarea epopeii. Legendarele fapte de arme s-au pãstrat deghizate sub haina metaforelor în cântecele de geste medievale. Cruciadele, pornite din viziunea de apocalipsã a sfârºitului lumii dar ºi din calculele geopolitice ale Papilor, au cuprins repede entuziasmul maselor, strãbãtute de fiorul emoþiei religioase. Povestirile biblice, evocând minunile sãvârºite de puterea divinã pentru rãscumpãrarea pãcatului originar, înãlþau pânã la registre apocaliptice imaginaþia aprinsã a mulþimilor. La popasurile de noapte în drum spre locurile sfinte, unde se depãnau povestiri, întâmplãri ºi se relatau minuni religioase, s-a catalizat motivul hanului în cultura europeanã ca loc, punct de plecare ºi prim-plan al perspectivei dublat de tehnica introducerii în ceremonialul povestirii a protagoniºtilor acþiunii. Romantismul, în totalitatea lui continentalã, ca o reacþie faþã de schemele general-umane ale clasicismului, a propulsat masiv poporul în conºtiinþa istoricã, conferindu-i statut de personaj literar colectiv. Preocupãrile pentru culturile ºi specificul naþional au relevat unei lumi mirate frumuseþile tradiþiilor, prospeþimea imaginilor artistice din arta popularã, vigoarea nefalsificatã a unei sensibilitãþi estetice autentice. Religiozitatea medievalã, cu cohorta


66

01.02.2005

17:45

Page 66


ei de legende, credinþe, simboluri mistice, a fost reactualizatã în romantism, o datã cu redescoperirea miturilor pãgâne. Fuzionând cu înflãcãrarea, spiritul de sacrificiu, patriotismul ºi umanitarismul din romantism, aceastã viziune a pregãtit tendinþa spre abordare monumentalã a eroilor ºi evenimentelor istorice. Teoretizatã de Burckhardt ºi Nietzsche, ea izvora dintr-un idealism psihologic subiectiv, specific imaginaþiei ºi sensibilitãþii neoromantice. În spaþiul literaturii române frânturile rãmãºiþelor de epopee spre care spiritul autohton a zvâcnit permanent s-au pietrificat în baladele istorice. Fãpturile fabuloase, epocile istorice voit vag conturate cronologic, acþiunea revendicativã a unor noi eroi legendari în luptã cu cotropitorii orientali aruncã o luminã revelatoare asupra mentalitãþii poetice din Evul Mediu în spaþiul balcanic, strãbãtut de motive ºi teme comune ale creativitãþii orale. Similitudinea dintre dezvoltarea compoziþiei în baladã ºi nuvelã se datoreazã împiedicãrii evoluþiei speciilor culte ºi mai ales a romanului în cadrul culturilor balcanice. Modelul tehnic ºi psihologic de la care a pornit nuvela istoricã balcanicã are la bazã intriga rapidã ºi relativ simplã, foarte concentratã, fãrã gesticulaþia luxuriantã ºi miºcarea hiperbolicã individualã, prezentatã în cântecele de geste medievale. Încercãrile pentru constituirea acestei specii literare apar pentru prima datã în epoca paºoptistã, paralel cu începuturile romanului social, ceea ce demonstreazã pe lângã ponderea problemelor sociale, interesul epocii pentru istorie. Pânã atunci baladele populare ºi cronicile realizaserã sentimentul participãrii la istorie prin transcenderea monumentalã a eroilor populari îndrãgiþi ºi fixarea în imagini de legendã a unor voievozi demofili cãzuþi victimã în lupta pentru visul scump al libertãþii. Liniile de forþã ale sugestiei mitologice, cu aura legendarã a faptelor au constituit, prin permanenþa lor generatoare de imaginaþie poeticã, structurile coerente ale unui univers imaginar. „Revelaþia valorilor documentare ºi artistice ale folclorului se datoreazã atmosferei ideologice dominante atunci în Europa ºi pe care reprezentanþii generaþiei au receptat-o în adolescenþã ºi în anii primei tinereþi. […] Pentru generaþia romanticã folclorul reprezintã un factor de legitimitate istoricã. Pentru cã – spre deosebire de literaturile cu îndelungatã tradiþie scrisã, acolo unde alãturi de mitologia naþionalã, romantismul a fost sinonim ºi cu resurecþia „mitologiilor revoltei“, întruchipate de Prometeu, Satan sau Cain […] – mitologia din perioada la care ne referim a fost la începuturile ei exclusiv naþionalã. ªi noi – ca ºi alte naþiuni din estul, sud-estul, centrul Europei – cãutam în acele momente afirmarea unor drepturi, pe care dacã studiile erudiþilor le probau pe calea demonstraþiei ºtiinþifice, literatura popularã, legenda, le transforma în prototip, în mit. Or, mitul care, aºa cum spunea Karl Abraham, reprezenta „condensarea sufletului popular“4, sensibilizeazã conºtiinþa mulþimilor pentru un trecut eroic, pentru personaje cu o staturã moralã ieºitã din comun, apte de fapte eroice. O cercetare recentã asupra acestei perioade5 întrebuinþeazã termenul de „naþiuni manuscrise“ pentru naþiunile care la începutul secolului al XIX–lea ºi-au recunoscut fiinþa spiritualã, idealurile într-un manuscris, într-o operã literarã sau muzicalã ce a devenit expresia integralã, definitorie a sufletului


01.02.2005

17:45

Page 67


67

naþional. Descoperirea la Kralove Dvor, în Boemia, a manuscrisului Judecata lui Liboucha, a Cântecului lui Igor în Rusia, a Nibelungilor în Germania, au creat o atmosferã legendarã în care se petrece totdeauna aceeaºi înfrângere fundamentalã care trebuie sã fie „rãzbunatã“. Aceastã „atmosferã legendarã“, relevatã la începutul secolului de manuscrisele amintite, stârnise o stare de entuziasm colectiv, naþiunile transformându-le într-o adevãratã cartã spiritualã a popoarelor respective. Dar rãsunetul colectiv capãtã o asemenea amploare încât el nu se stinge o datã cu generaþia care l-a descoperit, ci este investit mai târziu cu expresia ce va rãmâne apoi în conºtiinþa posteritãþii ºi o va întruchipa – nu o datã – la altitudinea capodoperei artistice. Liboucha de Smetana, Cneazul Igor de Borodin, Tetralogia lui Wagner, toate compuse între 1860-1880, „transpun în operã povestirile mitice care au fost descoperite în primii ani ai secolului“6. În perioada când Vuk Karagic trimitea entuziasmatului Goethe prima culegere de poezii populare sârbeºti, Gheorghe Asachi, proaspãt întors din Italia, populariza în primele „nuvele istorice“ figurile monumentale ale istoriei Moldovei într-un spaþiu mitic al descãlecãrii ºi al epopeii antiotomane. Principele ªtefan este un campion al creºtinãtãþii, un model renascentist, corespunzãtor în toate privinþele necesitãþilor prezentului. Personalitate pe cât de rarã pe atât de dificilã, reunea talentul de militar, diplomat subtil, om politic ºi bun organizator. Bogdan, fiul sãu, duce mai departe amintirea ilustrului sãu pãrinte, deºi nu îi respectã testamentul sãu politic. Nicolae Iorga concepea literatura românã ca un organism viu care „se cãlãuzeºte dupã legile organismelor vii; ea nu e numai a momentului; e a trecutului, prezentului ºi viitorului ºi se împleteºte cu destinele neamului“. Scriitorul trebuie sã se supunã aceloraºi legitãþi existenþiale ale tradiþiei „unde sufletul ºi specificul joacã un rol aºa de covârºitor“. „Trebuie sã dãm talentului ºi geniului drepturile lor, însã miºcarea lor nu poate depãºi limita maximã a orbitei, fãrã primejdia de a se desface în bolizi rãtãcitori“. Conchizând cã problema scrisului românesc trebuie privitã întrun ansamblu al dezvoltãrii noastre particulare ºi cã literatura românã funcþioneazã ca „un organism care-ºi creeazã, modificã ºi dezvoltã legile sale, legi din care nu se poate înlãtura ceea ce rezultã din acþiunea vitalã de pânã atunci a generaþiilor care au lucrat în acest sens“7, Nicolae Iorga deschidea seria interpretãrilor istorico-genetice ale dezvoltãrii fenomenelor artistice din perimetrul unei culturi cu puternicã matrice folcloricã, unde tradiþia, prin cenzura ei în creaþia popularã, modela ansamblul cultural-artistic, asimilându-l în coordonatele ei. Specificul coagulant al romantismului românesc îºi dovedeºte ºi în aceastã direcþie suflul înnoitor al prefacerilor. Simultaneitatea în epocã a clasicismului, preromantismului, iluminismului ºi romantismului, pe lângã scãderile inerente, în sensul precipitãrii amalgamate a tendinþelor, cristalizãrilor ºi asimilãrilor, datorate febrei din epocã de a câºtiga terenul pierdut, a oferit o privire de ansamblu proceselor în act, lãsând istoricitãþii cale liberã de afirmare din substanþa incandescentã socialpoliticã a trecutului reînviat.


68

01.02.2005

17:45

Page 68


Afirmarea explozivã a conºtiinþei naþionale în paºoptism va revoluþiona nu numai concepþia despre interpretarea istoriei, ci ºi felul de traducere în scris a vieþii istorice. Politicul ºi culturalul se întrepãtrund; arta este transformatã în cea mai eficace formã de propagandã ºi aservitã idealurilor politice ale momentului. Tema ruinelor din preromantism este adaptatã la necesitãþile prezentului ºi serveºte ca bazã concretã antitezei totalizatoare trecut glorios – prezent meschin. Pelerinajul la ruine oferã posibilitatea interpretãrii prezentului din descifrarea liniilor evolutive pornite din trecut. Credinþa subteranã în nobleþea originii, în continuitatea neîntreruptã pe aceste meleaguri, în unitatea celor trei provincii surori despãrþite conferã o dimensiune mesianicã istoriei românilor, ceea ce s-a cristalizat artistic, de îndatã ce condiþiile socio-culturale au devenit favorabile. Aceste argumente de esenþã spiritualã ale specificului naþional se bazeazã pe valori culturale ale vieþii istorice mai puternice decât prestigiul civilizatoriu al marilor puteri, ceea ce dã dreptul poporului român la autodeterminare ºi participare la istorie: „În sfârºit, sunt neamuri care prind rãdãcini în pãmânt ca pãdurile ºi ca ierburile. Acestea se ridicã din furtuni ºi din puhoaie, stãruind, aºteptând ºi pentru ele de la Dumnezeu împlinirea timpului. Asemenea neamuri nu arã morminte altora, nu deschid puhoaie de sânge ºi nu clãdesc piramide de leºuri; nici nu adunã în haznale aurul lumii. Nu se bucurã de bunuri prea mari ºi de falã prea înfloritã. Viaþa plugarului ºi a pãstorului statornic e mãrginitã; e ordonatã de apusuri ºi de asfinþituri, de anotimpuri, de vatra familialã ºi de mormintele strãmoºilor. Mulþãmirea lui materialã e mediocrã, de aceea îºi creeazã bunuri sufleteºti. Religia ºi legenda, cântecul ºi tradiþia sunt pentru el mai substanþiale decât aurul“8. Ceea ce îi uneºte pe scriitorii ºi artiºtii secolului al XX-lea de predecesorii lor paºoptiºti ºi îi încadreazã în seria evolutivã este evidenþa rezistenþei miraculoase a unui popor, prin intermediul valorilor spirituale în care este sedimentat specificul tragic ºi umanist al istoriei lui. Ceea ce-i deosebeºte este o miºcare de inversã translaþie a unghiului din care este privit istorismul: descifreazã trecutul prin prisma aspiraþiilor social-politice ale prezentului, pe când paºoptiºtii interpretau prezentul prin optica unui trecut presupus glorios în cadrele sale esenþiale. Ei reprezintã maturizarea unei tendinþe fundamentale: istoricitatea culturii noastre concretizatã în formele de evocare. Formaþi ºi maturizaþi artisticeºte, ca ºi Eminescu, într-o perioadã când în Europa tradiþionalismul era contestat ca un lest primejdios de la temelia culturii, Th. Aman, N. Grigorescu, N. Iorga, M. Sadoveanu, V. Pârvan, G. Coºbuc, G. Enescu au fixat cadrele tipologice ale iconografiei politice româneºti. De aceea, pentru descifrarea acestei deveniri se cuvine o succintã analizã a structurii imaginarului politic românesc din secolul al XIX-lea. Apariþia imaginarului istoric în cultura românã este favorizatã de un lanþ de necesitãþi artistice obiective. Cerinþele evocãrii complexe a vieþii în concretul ei nu mai puteau fi satisfãcute de poeziile lui Bolintineanu ºi Alecsandri, de meditaþiile lui Grigore Alexandrescu sau Ion Heliade Rãdulescu. Pe mãsura dezvoltãrii gustului public, a evoluþiei ºi complexitãþii formelor ºi instituþiilor sociale, a civilizaþiei


01.02.2005

17:45

Page 69


69

în general, educaþia esteticã progreseazã ºi ea. Statisticile traducerilor în perioada 1800 - 1848 relevã douã faze clare în evoluþia gustului public: între 1800 - 1830 se observã o predilecþie pentru literatura pastoralã ºi de melodramã, iar între 1830–1848 o orientare masivã spre literatura romanticã protestatarã. Or, lirica paºoptistã se caracterizeazã printr-o puternicã notã de protest social, umanitarism, idei generoase, un amestec de iluminism ºi de romantism de extrema Béranger – Victor Hugo. Disproporþia dintre aspiraþiile generoase ºi realizarea lor artisticã a dus la retorism, la literatura de melodramã, prima treaptã în sensibilizarea opiniei publice. Degenerarea valoricã a artei, transformatã adesea în instrument propagandistic, se datora facticitãþii unui procedeu comun în epocã: marile simboluri istorice serveau în versificaþie doar ca argumente. Orientarea tematicã în aceastã direcþie servea, printre altele, ca faþadã pentru mascarea lipsei de talent ºi ca un mijloc ieftin de consacrare în momentul cultural ºi, de aici, ca o trambulinã în ierarhia politicã ºi în ochii opiniei publice. A fost nevoie de gestul energic al autoritãþii maioresciene pentru a se restabili un nivel valoric obligatoriu. Totuºi, popularizarea marilor figuri istorice, prin intermediul poeziei paºoptiste, pregãteºte uneori salturi calitative spectaculoase, jaloane rare, ce-i drept, dar care vor fixa cu precizie liniile întrezãrite ale viitoarei deveniri. Abordarea temelor istorice naþionale conþinea uneori ºi note pure, de evlavioasã simþire. Galeria de domnitori, martiri ai independenþei naþionale ºi eliberãrii sociale, este adusã în prim-plan: activitatea ºtiinþificã ºi culturalã a lui Bãlcescu, A. Russo, M. Kogãlniceanu, G. Bariþiu, C. Bolliac ºi a predecesorilor lor iluminiºti vor oferi primii germeni ai problematizãrii filosofice a istoriei transpusã în imaginea artisticã. Sinteza evocãrii tindea în mod obiectiv ºi necesar spre „slobozenia dinãuntru ºi dinafarã“ ºi va contribui la adâncirea perspectivelor sociale din arta de evocare. Bãlcescu propulsase în istoriografia româneascã principalele tendinþe din filozofia istoriei europene. Progresul social este vãzut necurmat prin lupta celor douã principii: Binele ºi Rãul de la baza existenþei, luptã presãratã cu jertfe ºi mereu finalizatã printr-un câºtig fragil al Binelui ºi printr-o permanentã rãzvrãtire a Rãului. Existã la Bãlcescu influenþe din gândirea lui G. Vico, Michelet, Lamennais, Mickiewicz, subsumate dezideratului romantic – umanitarist: providenþa a devenit voinþa popoarelor. Finalitatea evoluþiei istorice pentru Bãlcescu, Kogãlniceanu ºi N. Iorga este egalitatea socialã, prima treaptã care duce spre perfecþiunea spiritualã, la ideea de Bine suprem, întrevãzut ca o finalitate eticã. Dar egalitatea socialã nu se poate concepe fãrã reforme de suprastructurã ºi funciare care sã asigure egalitatea participãrii la viaþa obºteascã. Este interesant de observat la Bãlcescu cã, deºi mesajul mesianic transsubstanþiazã fundamentul realitãþii sociale în idei platoniciene, mecanismul demonstraþiei practice urmeazã linia determinist-cauzalã. Scopul suprem rãmâne ascuns înþelegerii umane, deoarece el este apanajul divinitãþii. Dar copia acestui scop este voinþa popoarelor, indivizii fiind mãrimi empirice prinse în angrenajul acestei voinþe. Prima treaptã care duce popoarele spre înþelegerea divinului este dreptatea. O dreptate instauratã prin prefaceri revoluþionare, hrãnitã cu sânge


70

01.02.2005

17:45

Page 70


nevinovat, încununarea unui proces de lupte seculare. Bãlcescu este convins cã dezvoltarea istoricã aparþine poporului, acesta fiind creatorul personalitãþii, ca o chintesenþã a aspiraþiilor sale. Când cauze interne distrug echilibrul masã – personalitate, evoluþia stagneazã ºi virtuþile decad, capacitatea de rezistenþã slãbeºte ºi apare primejdia unei noi robii ruºinoase. Astfel s-a întâmplat cu „legãtura“ lui Mihai Viteazul cu domniile lui Vasile Lupu ºi Duca Vodã. Dupã un astfel de dezechilibru unei naþiuni îi sunt necesare veacuri pânã sã reintre pe fãgaºul normal al evoluþiei. Programul „Daciei literare“ conþinea, ca o componentã fundamentalã, inspiraþia din trecutul istoric. Însã aceastã inspiraþie era concomitentã cu o serie de factori culturali care o încadrau firesc în desfãºurarea fenomenului cultural autohton. Înrâuritã de romantismul german, aripa literarã moldavã se va orienta cu precãdere, prin studiul cronicilor, al legendelor, tradiþiilor ºi folclorului, spre o evocare complexã a trecutului, de la poezia naturii arhaice pânã la descifrarea mecanismelor sociale din trecut. Ca urmare a acestui fapt, în 1840 apare Alexandru Lãpuºneanu, o capodoperã a genului. C. Negruzzi deschide seria interpretãrii shakespeariene a istoriei naþionale, fructificând, pe baza unor mãrturii subiective din cronici despre domnitor, mobilul conflictelor politice ascuns în succesiunea sângeroasã a dinastiei muºatine la tronul Moldovei, ceea ce avea sã fie cu strãlucire încercat ºi continuat de Eminescu. Încã de pe acum, în literatura de evocare se prolifereazã douã direcþii fertile: raportul masã–personalitate ºi modalitatea tehnicã a evocãrii, ce va duce la bifurcarea vizionar-documentarã a acesteia, pe de o parte, caracterologic-obiectivã, pe de altã parte. Tipologiile balzaciene din nuvela lui Negruzzi concordã în chip fericit cu fizionomiile la modã ºi cu libertatea de creaþie faþã de adevãrul istoric, ceea ce nu stânjeneºte cu nimic atmosfera din cronici ºi veridicitatea faptelor. O retrospectivã sinteticã în istoria domniilor ºi reflectarea lor în câmpul artistic este revelatoare pentru progresul scriitorilor de a înþelege trecutul prin tendinþele prezentului ºi invers. Inspirându-se din zbuciumatul Ev Mediu, când destinul þãrii se gãsea la o rãspântie de drumuri, prozatorii români s-au orientat spre reînvierea perioadelor a cãror relevanþã istoricã determinase mutaþii structurale în evoluþia social-politicã a þãrii sau dezvãluise tendinþele ºi posibilitãþile latente ale ei, semnificaþiile politicoumane ale unor domnii progresiste. În acest sens, ei vor reþine din cronici evenimentele reprezentative, cu o bogatã substanþã general-umanã, maleabilã în tratarea artisticã. Nu întâmplãtor domniile ºi personalitãþile lui ªtefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Ion Vodã cel Cumplit, Vlad Þepeº, Radu de la Afumaþi, Horia, Cloºca ºi Criºan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bãlcescu, Ioan Cuza s-au bucurat de frecvente abordãri ºi reinterpretãri artistice. Ele au devenit simboluri monumentale ale istoriei naþionale, conceputã ca o Biblie a neamului, iar faptele lor, o expresie absolutã a tendinþelor lui seculare spre autodeterminare. Dupã cum ºi domniile ºi persoanele lui Duca-Vodã, Vasile Lupu, Mihnea-Vodã, Petru ªchiopul prezintã tocmai un suport negativ la dialectica istoricã a valorilor, de ceea ce nu trebuie fãcut, un amestec de machiavelism ºi de program politic retrograd.


01.02.2005

17:45

Page 71


71

Pe mãsura eliberãrii de retorism ºi de tendenþionismul superficial, literatura românã, în evoluþia ei spre autonomia valorilor estetice, va acorda un spaþiu considerabil temelor istorice. În secolul trecut, Alecsandri se desprinde de Asachi ºi, în general, de paºoptiºti prin noua viziune artisticã despre istoria moldavã ºi Rãzboiul de Independenþã. Poemul Dumbrava Roºie calchiat întrucâtva dupã retorismul verbal din Légende des siècles oferã germenii fuziunii dintre istorie ºi legendele despre ªtefan, propagate pe cale oralã sau scrisã. Ordinea cronologicã a evenimentelor ºi realitatea evenimentelor însãºi trec pe un plan secundar; în prim-plan rãmân dimensiunile grandioase ale personalitãþii lui ªtefan cel Mare, în consens cu dimensiunile romantice ale omului de geniu, conducãtor de popoare. Cu literatura de evocare a lui V. Alecsandri ºi G. Coºbuc, în literatura românã îºi fac apariþia douã poziþii opuse faþã de lumea evocatã, precum ºi modalitãþi sensibile deosebite de receptare a realitãþii acestei lumi. Alecsandri, prin caracterul idilic ºi declamativ al liricii sale poetice, nu percepe sentimentul tragic al vieþii de pe front, trãitã la limita dintre rezistenþa fiziologicã a condiþiei umane ºi respectul acestei condiþii. Racordându-se aripii stângi a romantismului francez, Alecsandri cautã, prin largi acolade retorice ºi prin tematica protestatarã sã suplineascã lipsa de substanþã psihologicã a personajelor sale istorice. În Cântece de vitejie apare la Coºbuc o concepþie umanitaristã, bazatã pe specificul valorilor din lumea satului, ºi dublatã de eroismul acestora în Rãzboiul de Independenþã din 1877. Fiecare univers individual devine, prin ricoºeul amintirii acestei lumi, o dramã a realului. Ca ºi Sadoveanu mai târziu, în cele mai valoroase evocãri lirice, Coºbuc observã dorobanþii în încleºtarea iraþionalã ºi îi priveºte dintr-o perspectivã dinamicã, gradaþia psihologicã a sentimentelor fiind amplificatã de plasticizarea gesturilor individuale ºi a miºcãrii. Exceptând faþeta idilicã a vieþii satului în timp de pace, pendularea din lirica de evocare a lui Coºbuc dintre tragism ºi seninãtate, gravitate ºi nostalgie, este dublatã de proiecþia monumentalã a lui Mihai Viteazul în Paºa Hassan. Epopeea visatã de Coºbuc ºi conceputã teoretic ca o sumã a datinilor, eresurilor ºi mentalitãþii populare gãseºte în Sadoveanu realizarea ei deplinã. Ambii scriitori opun descrierilor eroice din romanul istoric ºi râului de sânge vãrsat, descrierilor apocaliptice ale armatelor faþã-n faþã urmãrite de obsesia omuciderii în masã, un umanism autentic, izvorât din contrariile insolubile ale tragicului românesc. La prima vedere s-ar pãrea cã lipseºte culturii noastre vocaþia monumentalã, ceea ce, desigur, este o eroare desprinsã din semnele exterioare. Sistemul de reprezentãri sensibile aparþin ºi ele viziunii primare artistice a poporului. Ca ºi Mioriþa sau Meºterul Manole dramele condiþiei umane sunt ipostaziate cosmic, ceea ce devine rezonatorul lor amplificat sugestiv pânã sunt absorbite de ordinea ºi mãreþia inconºtientã a naturii. Ca în orice „culturã bãtrânã“, firea paºnicã a locuitorilor s-a tradus în inconºtient printr-o proiecþie altruistã a Binelui, fãrã gesturi grandilocvente, fãrã tendinþe agresive, totul reducându-se la iubirea frumosului ºi faptelor de bine durabile. Nici o picãturã de sânge nu tulburã seninãtatea apolinicã a ciobanului mioritic în faþa probabilitãþii morþii ºi ca echilibrul sufletesc al lui Constantin


72

01.02.2005

17:45

Page 72


Brâncoveanu în faþa morþii fiilor sãi. „Fapta de bine“ ca efigie a imaginii pe retina timpului istoric l-a determinat pe Neagoe Basarab sã evite prin orice mijloace conflictele armate ºi sã rezolve problemele politice cu ajutorul diplomaþiei. Creatorul anonim alege ca material poetic din faptele istorice numai ceea ce este reprezentativ din punctul de vedere al orizontului sãu ideologic ºi artistic. El manifestã o predilecþie deosebitã spre tipurile monumentale de acþiuni ºi de eroi, un aliaj maleabil pe modelul temei date. …Aºa lucreazã artistul din popor, liric sau plastic. El nu inventeazã tema cu fiecare piesã – asta ar implica o risipire a forþei creatoare. Subiectul este definit dupã îndelungi ºlefuiri ºi eliminãri. Creatorul uºurat de grija nãscocirii întregului îºi pune toatã fantezia în modificarea detaliului, în schimbarea nuanþei de culoare ºi de sunet.9

Paralelismul stabilit de G. Cãlinescu între diversele specii ale imaginarului artistic poate fi aplicat ºi la alte niveluri ale plãsmuirii. Dezvoltarea structurilor compoziþionale pe o temã datã din epica istoricã popularã corespunde la nivelul operei de evocare cu lãrgirea perspectivelor cu fiecare reluare a temei sau motivului. Pe mãsura evoluþiei în timp literatura de evocare cunoaºte fuziunea tot mai intimã dintre adevãr ºi legendã; se fac încercãri fecunde de prelucrare ºi topire a subiectelor istorice în spiritul creaþiei populare. O etapã a acestei tendinþe este reprezentatã de romanele istorice ale lui Radu Rosetti, deopotrivã istoric, publicist ºi literat. Lucrãrile de istorie: Pentru ce s-au rãsculat þãranii? (1907) ºi Pãmântul, rãzeºii ºi sãtenii în Moldova au constituit un izvor de inspiraþie pentru clarificarea situaþiei sociale din România ºi pentru descifrarea sistemului de organizare agrarã a rãzeºilor. Opera literarã, romanele Cu paloºul ºi Pãcatele slugerului încearcã pentru prima oarã în proza de evocare, dupã cliºeele lui N.D. Popescu, o fuziune dintre istorie ºi legendã într-o acþiune plasatã în epoca descãlecãrii. Construit pe schema baladei Pãunaºul codrilor, romanul Cu paloºul constituie o înþelegere a sensului evenimentului istoric reflectat în poezia popularã, în special în eposul eroic. În anul 1865, B.P. Hasdeu, neobosit în toate direcþiile, publicã romanul Ursita, un prim capitol al unui vast ciclu inspirat de istoria naþionalã. Cele douã planuri din compoziþia romanului, realist ºi istoric, sunt întrepãtrunse de concepþii astrologice, magice, chiromanþie, fatalism. Frenologia lui Gall ºi fiziognomia lui Lawater capãtã un câmp vast de aplicare. Romanul a constituit un pas înainte în cristalizarea concepþiei despre specificul ºi normele artistice ale acestei specii literare. Pe cât de precise ºi economice sunt observaþiile ºi detaliile din Ursita pe atât de violent romantice sunt personajele ºi reacþiile lor în Rãzvan ºi Vidra, prima mare izbândã a dramaturgiei naþionale. Deºi poporul are în dramã mai mult o prezenþã abstractã, totuºi, prin reprezentanþii diferitelor pãturi sociale, Hasdeu pregãteºte abordarea psihologicã a unor categorii aparte: haiduci, þãrani, târgoveþi cu o libertate de miºcare sustrasã oricãror artificiozitãþi. Tot în 1865 Hasdeu publicã monografia Ioan Vodã cel Cumplit. Conceputã ºi proiectatã monumental în complexitatea calitãþilor fizico-morale, personalitatea domnitorului se relevã îndeosebi în latura social-politicã, demofilã, coordonate romantice care vor constitui, prin reverberaþia amintirilor, o sursã de inspiraþie în viitor.


01.02.2005

17:45

Page 73


73

Momentul Eminescu, ca sintezã artisticã unicã într-o perioadã de afirmare a conºtiinþei naþionale moderne, avea sã traseze primul, sã deschidã drumuri fertile în exploatarea bogatelor filoane ale mitologiei autohtone ºi în interpretarea shakespearianã, în teatru, sau monumental-romanticã, în liricã, a istoriei naþionale. Afirmarea sensului bipolar al existenþei umane în cultura româneascã: unul fenomenal-mitic, celãlalt cultural-social îºi pune amprenta specificã asupra evocãrii istorice. Atât lui Eminescu cât ºi lui Iorga ºi Sadoveanu le este comunã viziunea grandioasã, apocalipticã a istoriei. De la fabuloasele timpuri ale începutului când lucrurile erau fiinþe cuvântãtoare ºi când eternitatea lor devenea tot mai evidentã în raport invers cu timpul ºi pânã la proiecþia miticã a lui ªtefan ºi Mircea cel Bãtrân în destinele poporului român scriitorii ºi artiºtii percep istoria în strânsã legãturã cu imaginarul care modeleazã epocile, perioadele, oamenii ºi miºcãrile lor. Rãzboiul pentru Întregirea Neamului din 1916-1918 a regenerat din adâncuri substanþa istoricã, cristalizând-o în alte forme ºi modalitãþi tehnice de exprimare. Dramaturgia ºi romanul începutului de secol realizeazã în special prin romanele ºi dramele lui I. Slavici, D. Zamfirescu, Mihai Sorbul, B. Delavrancea, V. Eftimiu noi tendinþe în interpretarea ºi stãpânirea ansamblului istoric, în raport cu cerinþele momentului. Ca ºi în Ursita, tot ultimele zile din viaþa marelui ªtefan, constituie acþiunea dramei Apus de soare. Trilogia conþine în sine o aplicare a rolului personalitãþii la dezvoltarea istoricã. Tragica contradicþie dintre omul ªtefan ºi conducãtorul de popoare, conºtient pânã în ultima clipã de datoriile majore, de efortul de autodepãºire, de ieºire din sfera individualului ºi de sacrificare pentru general ºi pentru veºnicie, avea sã devinã una din coordonatele de bazã ale gândirii politice sadoveniene. Ideea devine ºi mai explicitã când Vodã îi spune lui Alexãndrel: „Noi, domnii ºi stãpânitorii de noroade trebuie sã urmãm pilda soarelui, dând în fiecare zi luminã ºi cãldurã fãrã a primi“10. Tradiþia literarã a secolului trecut statornicise în literatura europeanã un tip de roman istoric dupã normele romanului gotic, de capã ºi spadã din secolul al XVIII-lea. Interpretarea realitãþii sociale prezente ºi a elementelor mitologice autohtone, conferã romanului istoric al lui Walter Scott sinteza dintre viziunea romanticã ºi plasticitatea culorii locale, qualité maitresse a operei lui. În perioada romanticã, misticismul, cavalerismul, ipostazierea grandioasã a unor realitãþi naþionale ºi sociale, îºi vor pune amprenta, în proiectarea absolutã a desãvârºirii, asupra unui alt stil de compoziþie ºi de viziune în romanul istoric al lui H. Sienckiewicz care însã nu rupe radical cu tehnica romanului gotic al lui Walter Scott. Personajele pierd din conturul epic ºi constructiv, ele devenind mai mult semne purtãtoare de simboluri încadrate în acþiuni, iar mobilurile în virtutea cãrora ele acþioneazã sunt accentuate de fluxul liric al evocãrii. Dar faþã de scriitorii strãini, la Nicolae Iorga sau Mihail Sadoveanu reflecþia filosoficã asupra epocii dispare sub autenticitatea lumii reînviate. Aceasta deoarece viziunea umanului în cultura românã þine de unitatea ºi istoricitatea internã a eului în viziunea apolinicã a existenþei. Observând diminuarea conºtiinþei continuitãþii istorice, unii filosofi contemporani explicã înstrãinarea de istorie a conºtiinþei contemporane în termenii crizei valorilor tradiþionale.


74

01.02.2005

17:45

Page 74


Fiind în întregime dominat de legea schimbului, care în esenþã este ceva atemporal, precum operaþiile matematice în forma lor purã, timpul concret dispare din producþia industrialã a societãþii burgheze. Dacã tradiþionalismul domina formele societãþii feudale, raþionalismul le dominã pe cele ale societãþii burgheze, ceea ce înseamnã cã „amintirea, timpul ºi memoria […] sunt lichidate ca un fel de reziduu iraþional […]. Dacã umanitatea se lipseºte de o amintire ºi se epuizeazã printr-o scurtã respiraþie în tensiunea prezentului, în aceasta se oglindeºte o lege obiectivã a dezvoltãrii“11. Pentru scriitorii români, cunoaºterea ºi evocarea trecutului, ca indispensabile, constituie numai un aspect al conºtiinþei istorice. Oamenii cu adevãrat istorici, precum ªtefan cel Mare sau Mihai Viteazul nu se epuizeazã în conservare, în lamentarea sau în adorarea epocilor îndepãrtate: privirea lor spre trecut îi împinge spre viitor, le întãreºte speranþa cã dreptul învinge ºi cã fericirea existã în vârful muntelui pe care ei îl urcã cu crucea în spate. De aceea, în imaginarul politic românesc continuitatea istoricã ºi subiectivitatea integralã, capabilã de reflectare ºi de acþiune sunt acelaºi lucru, între tirania realului, adicã a faptei generatoare de istorie, ºi cunoaºtere fiind o sintezã deplinã. În concluzie, imaginea vieþii politice din trecut reprezintã încununarea evoluþiei fireºti a formelor istorice de viaþã din cultura românã. Cultura ºi literatura românã au ºtiut de fiecare datã sã gãseascã în imaginarul social acei vectori ai personalitãþii prin care sã exprime imperativele momentului ca imagine reprezentativã a unui ideal pe verticala istoriei. Trãsãturile dominante ale viziunii despre viaþa politicã: polaritatea internã dintre aspiraþia spre un mod superior de existenþã ºi anularea subiectivitãþii în ordinea superioarã a cetãþii; tendinþa sufleteascã spre comuniunea internã cu legile morale ale comunitãþii; percepþia tragicã a existenþei sunt încorporate aceluiaºi nucleu comun al sensibilitãþii ºi caracterului psihic la unui grup social, ca ºi viziunea poeziei populare. Exprimând la un nivel artistic superior particularitãþile proprii poporului român în timp ºi spaþiu, operele de evocare sunt înrãdãcinate în structurile adânci ale etosului colectiv. Imaginarul politic ºi imaginarul artistic în istorie Relaþia scriitorului cu imaginarul istoric depinde de atitudinea lui faþã de realitatea social-politicã a timpului sãu, în sensul cã nici un fapt istoric nu apare ca fiind numai rezultanta purã a trecutului. Istoria consideratã ca spaþiu ce delimiteazã evenimentul ºi conºtiinþa existentului (ca negare a temporalitãþii), reprezintã unitatea dintre evenimente, faptul istoric ºi sensul istoric, în mãsura în care conºtiinþa poate trãi cu adevãrat realitatea a ceea ce a existat înaintea ei; ea este locul de întâlnire a evenimentelor sau câmpul de desfãºurare a istoricitãþii, spaþiul temporal care circumscrie prezenþa acestei triade epistemologice percepute de conºtiinþã la nivelul reprezentãrilor spaþio-temporale despre existenþã. Legat astfel de conºtiinþã ºi de prezenþa evenimentului, centrul de greutate al istoriei se va deplasa întotdeauna, ca urmare a atracþie fizice universale, dinspre


01.02.2005

17:45

Page 75


75

trecut spre prezent. Ea nu va fi ºtiinþa despre un trecut în sine, eleatic, obiect de purã memorie. Cãci acest trecut în sine nu ar putea fi decât locul evenimentelor absolute; or, legãtura dintre conºtiinþa istoricitãþii devenirii ia naºtere tocmai din relativizarea acestui trecut în sine, prin apropieri succesive faþã de evenimentul evocat. Aºadar, nu va exista eveniment trecut decât raportat la prezentul conºtiinþei, ºi nu la momentul punctiform ºi fãrã relief care marcheazã prezentul unui timp liniar. Prezentul devine mai dens prin conºtiinþa istoricitãþii ºi prin evenimentul ce ni se impune prin prezenþa sa, fie prezenþa cotidianã, fie prezenþa unui trecut reluat mereu de cãtre conºtiinþã: în acest ultim caz evenimentul trecut pãstreazã în prezent o putere de iradiere ºi de organizare permanentã care determinã conºtiinþa sã-l recunoascã în continuare ºi sã-l trãiascã drept eveniment. Tot ceea ce omul poate retrãi din trecutul sãu ca un adevãrat eveniment, tot ceea ce va fi în mãsurã sã reia, sã-ºi re-prezinte constituie istoria sa ºi realitatea istoriei. Aceastã istorie, fãrã a fi o realitate substanþialã, transcendentalã omului, va avea totuºi exact atâta „realitate“ obiectivã ca ºi evenimentul al cãrui caracter esenþial este de a irupe în conºtiinþã. Cãci a marca referinþa reciprocã la eveniment ºi la conºtiinþã nu implicã deloc pentru eveniment o nouã resorbþie: în conºtiinþã de aceastã datã. Ca ºi fenomenul lui Kant, evenimentul ºi istoria pãstreazã întreaga lor realitate, deºi ele nu sunt realitate în sine. Forþa organizatoare ºi unificatoare în studiul istoriei rezidã în evenimentul însuºi ºi nu într-o pretinsã raþiune a Istoriei. Evenimentul cel mai real este acela care se impune cel mai mult conºtiinþei ca un centru organizator al devenirii istorice. Forþa sa de irupþie în conºtiinþã înseamnã însãºi importanþa sa pentru istorie care îi conferã o semnificaþie. Într-adevãr, evenimentele reprezintã realitatea istoriei, ele îi oferã raþionalitate ºi sens. Semnificaþia istoriei nu se gãseºte în afara evenimentelor ºi dacã istoria are un sens acesta este pentru cã unul sau mai multe evenimente centrale permit istoricului sã desprindã o legitate a lor, pe baza unei ipoteze ºtiinþifice ºi sã le dea astfel un sens. Faptul istoric poate fi explicat raþional. El are un sens, deoarece înainte de a fi recunoscut de noi, el a suferit influenþa oamenilor din trecut. Dar, întrucât nu existã decât istorie raþionalã, sensul faptelor nu existã înainte de a se realiza în evenimente ºi nici deasupra lor. Dimpotrivã, istoria a apãrut ºi s-a ordonat pentru cã evenimentele sunt prin esenþa lor purtãtoare ºi dãtãtoare de sens, pentru conºtiinþa generaþiilor viitoare. Dacã, în general, istoria capãtã pentru noi o semnificaþie unicã, este pentru cã realitatea centralã recunoscutã ca eveniment o dominã ºi o polarizeazã, fie cã este vorba de domnia lui Cuza-Vodã, de victoria de la Podu Înalt sau de bãtãlia de la Cãlugãreni. Dacã, în schimb, sensul unui eveniment istoric îºi pãstreazã valoarea de ºoc pentru conºtiinþã, el va fi mereu reluat pentru cã el va imprima noilor evenimente ºi prezentului o forþã organizatoare nouã, un sens reînnoitor, o influenþã. Astfel se întâmplã ca evenimentul polarizator al conºtiinþei sã rãmânã acelaºi de-a lungul secolelor; el se relevã purtãtorul ºi dãtãtorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului îi vor trimite apeluri cãrora le va rãspunde totdeauna prin noi semnificaþii.


76

01.02.2005

17:45

Page 76


Acestea vor fi neîncetat reinterpretate sau reconfirmate, mereu reluate, ca ºi evenimentul ce le polarizeazã. Paralelismul dintre polivalenþa structuralã a operei de artã ºi structurarea în funcþie de conºtiinþã a evenimentelor va sta la baza, chiar dacã inconºtient, a viguroasei dezvoltãri a prozei istorice ºi de evocare din secolul al XIX-lea din cultura europeanã. Timpul istoric se va transforma în timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiazã sensul în toate direcþiile, atât cãtre trecut cât ºi spre viitor, prin care se explicã continua retroacþiune a prezentului faþã de trecut ºi anticiparea profeticã. Istoria socialã este locul acestor sensuri întretãiate (interferenþa lor determinã relativa lor contingenþã) care nu se unificã automat într-un sens global definitiv. La N. Iorga istoria apare astfel ca miºcare dialecticã între eveniment ºi istoricitate umanã ºi ca dialog al evenimentelor între ele, fondând realitatea evenimentelor ºi istoricitãþii ºi prin aceasta determinând fundamentul ºi sensurile evoluþiei istorice a poporului român. Dacã procesul gnoseologic ale evocãrii þine de datele de mai sus, interpretarea personalã a evenimentelor plãteºte ºi ea un tribut situaþiei contemporane scriitorului sau istoricului. Ambii cautã în continuitatea evenimentelor descoperirea unor structuri antropologice, însuºi sensul istoriei. În special artistul cautã sã perceapã, în generalitatea ei, aceastã legitate prin care sã lege trecutul de prezent, pentru a materializa în imaginea artisticã dimensiunile lumilor trecute. Existã o acþiune reciprocã între substanþa realitãþilor evocate ºi lumea contemporanã în care trãieºte ºi simte artistul, inspiraþia fecundându-le deopotrivã. Pentru cã romanul istoric, variantã a romanului social, nu poate evolua ºi construi decât în strânsã legãturã cu ceea ce autorul simte ºi aspirã în lumea lui, în idealurile ei, ceva din aceste convulsii se vor fi cristalizat în întoarcerea spre lumea idealã a unui trecut reprezentativ. Procesul psihologic al reproducerii imaginarului social se explicã prin faptul cã trecutul nu este un trecut pitoresc, mort în sine, ci trãieºte în perspectiva istoricã, a evoluþiei de la individual la legitãþile existenþiale ale colectivitãþii, într-un spaþiu înþeles ca antropologie culturalã, creatoare de istorie. Identitatea structurilor compoziþionale ºi a procedeelor artistice din romanul social ºi istoric uºureazã sinteza în operã a proceselor petrecute în timp. Astfel se explicã fundalul fabulos al „vârstei de aur“, ca fundament concret al imaginarului. Pentru a putea evoca personaje ºi lumi demult dispãrute, modelul teoretic sustras oricãrei determinãri prezideazã ca hotar temporal la constituirea istoricitãþii. O încercare de reconstituire a protoistoriei, pe baza unor procese de identitate cognitivã, în cadrul noosferei umane, se loveºte tocmai de vidul antropologic. În lipsa unor mãrturii viabile, ipotezele cu privire la fiinþare sunt private de conþinutul lor concret-uman care conferã un sens viu existenþei. Este cazul romanelor Iosif ºi fraþii sãi al lui Thomas Mann ºi Salammbo al lui Flaubert, unde metoda arheologicã nu reuºeºte reconstituirea sensibilã din datele deduse pe cale ipoteticã.


01.02.2005

17:45

Page 77


77

Contradicþia dintre concepþia teoreticã a istoriei ºi interpretarea imagisticã a evenimentelor ºi proceselor istorice a dus la efortul de a oferi o explicaþie raþionalã valorii istorice a evenimentului, de a-i sacrifica contingenþa pentru a-l absorbi în atemporalitatea fiinþãrii unui popor. Vizând permanenþele din viziunea despre existenþã, aceastã contradicþie valideazã încã o datã contradicþia din istoria culturii europene dintre filosofia greacã pãgânã ºi creºtinism. Filosofia greacã, anistoricã în esenþã, preocupatã sã descopere ordinea raþionalã ºi armonia lumii, s-a ciocnit de eveniment ºi a încercat sã-i anuleze valoarea istoricã. O datã cu apariþia creºtinismului, eternitatea nu mai deþine monopolul asupra istoriei, pentru cã sensul istoric însuºi s-a încarnat într-o istorie ce va deveni realã de-acum înainte (istoria mântuirii oamenilor prin coborârea Fiului lui Dumnezeu). De-abia în secolul Luminilor filosofia istoriei va încerca sã reconcilieze contingentul istoric ºi raþiunea eternã. Ea nu va anula evenimentele într-o eternitate atemporalã ci, descoperindu-le substanþa, le va reabsorbi în unitatea ipostaziatã a unei istorii totalizatoare pe care o va invoca pentru justificarea faptelor umane. Or, aceeaºi apercepþie ciclicã prezideazã percepþia timpului în cultura românã, fãcând din miturile pãgâne ºi creºtine principiile teoretice configuratoare ale unui timp integrator, numit Istorie naþionalã. De altminteri, chiar ºi Marx considerã cunoaºterea trecutului ºi a viitorului ca depinzând de „exacta înþelegere a prezentului“12. Marx situeazã în interiorul gândirii momentul antiistoric: „Oamenii îºi fãuresc ei înºiºi istoria dar ºi-o fãuresc nu dupã bunul lor plac ºi în împrejurãri alese de ei, ci în împrejurãri date ºi moºtenite din trecut. Tradiþiile tuturor generaþiilor moarte apasã ca un coºmar asupra minþii celor vii“13. Deschizând o breºã în gândirea istoricã, Marx ºi Engels se vor opune tendinþelor menite sã menþinã o separare absolutã sau o antinomie între naturã ºi istorie ºi deci între modalitãþile respective ale cunoaºterii lor. Ambele aparþin mai curând aceleiaºi lumi a cãrei unitate cognitivã se bazeazã pe practicã: „atâta timp cât existã oameni, istoria naturii ºi istoria oamenilor se condiþioneazã reciproc“14. Lui Feuerbach, Marx ºi Engels îi reproºeazã „cã lumea sensibilã […] nu este un lucru dat imediat de eternitate, mereu egal în sine însuºi, ci produsul istoric […], rezultatul activitãþii unei întregi serii de generaþii dintre care fiecare s-a sprijinit pe spatele precedentei“15. A risca o definiþie a imaginarului politic înseamnã a ne rãtãci într-un desiº categorial ºi conceptual cu puþine ºanse de a ieºi la luminã. Cãci la întrebarea: ce criteriu extrapolãm în structurã operaþionalã pentru definiþie, unghiurile de vedere, nivelele de cogniþie ºi câmpul narativ bipolar al asemãnãrilor ºi deosebirilor dintre artã ºi istorie sunt atât de complexe încât invitã la modestie ºi prudenþã. Dacã am lua ca model romanul social, cu ambiþia lui de reflectare totalitarã a vieþii dintr-o anumitã perioadã, ar rãmâne neexplicat tocmai factorul psihologic care declanºeazã emoþia în faþa reconstituirii unei lumi noi, prin evocare de astã datã. Factorul reflexiv devine secund, însã nu mai puþin important, deoarece lui îi revine sarcina de a asigura tipologia narativã ºi compoziþia acestei totalitãþi. La acest nivel, funcþia evocãrii constã în a oferi verosimilitatea istorializãrii acestei totalitãþi. Rãmâne însã de precizat atitudinea afectivã, care, volens-nolens, integreazã cele douã planuri:


78

01.02.2005

17:45

Page 78


real ºi poetic sub impactul convergent al comunicãrii. Ceea ce dã senzaþia trecutului ºi diferenþiazã un roman istoric de un roman social care abordeazã aceeaºi realitate dintr-o epocã mai veche nu este un prezent continuu al evenimentelor narate, ci matricea vizionarã a evocãrii care condiþioneazã ficþiunea sã se supunã motivaþiei istorice a subiectului sau condiþioneazã adecvarea faptelor în funcþie de logica ficþiunii. Sã ne explicãm! Dintre toþi marii scriitori romantici din secolul al XIX-lea, numai Victor Hugo se poate compara cu Mihail Sadoveanu prin viziunea grandioasã a perspectivelor, prin patosul justiþiar ºi prin sublimul tragic al naturii umane în metamorfoza ei. De la Bug-Jorgal (1820) pânã la Mizerabilii (1862) se scurseserã 42 de ani; de la ªoimii ºi Nicoarã Potcoavã 48 de ani. Ceea ce se cuvine subliniat este cã viziunea lor uman-istoricã continuã în datele ei esenþiale o linie ascendent-calitativã în tot acest spaþiu. Dar substanþa ºi recuzita romanelor istorice hugoliene continuã pe cele ale lui Walter Scott: miraculosul, sentimentele etern-umane ºi în primul rând, dragostea, elemente ale romanului gotic ºi cavaleresc, legendele vechi, fac din datele istorice numai cadrul exterior al romanului sãu istoric. ªi aceste inovaþii scottiene vor fi definitiv încadrate în estetica acestui „gen hibrid“. Dar aceastã, în aparenþã liniºtitã evoluþie avea sã fie, mai devreme decât se putea bãnui, zguduitã de miºcãri seismice în chiar tumultuoasa afirmare a miºcãrii romantice. La sfârºitul deceniului al doilea ºi la începutul celui de-al treilea din secolul al XIX-lea, Walter Scott pãrea sã fi consacrat definitiv normele estetice ale genului prin Waverley (1814) ºi Rob Roy (1817) ºi prin Ivanhoe (1819) ºi Quentin Durward (1823). Dar în 1826 Alfred de Vigny publicã romanul Cinq Mars, Alessandro Manzoni I Promessi sposi în 1827, Balzac ªuanii în 1829. Notre-dame de Paris al lui Victor Hugo apare în 1831, iar Cronica domniei lui Carol IX al lui P. Mérimée în 1829. Alfred de Vigny va pleda pentru reinstaurarea personajelor istorice la adevãratele lor dimensiuni în câmpul narativ; P. Mérimée pentru cronica faptelor, iar A. Manzoni va prefera îmbinarea mai multor nivele narative, pentru a atinge acel echilibru dintre redarea exactã a faptelor ºi îmbogãþirea realului prin invenþia poeticã, dar verosimilã. Aºadar, primele breºe realiste în edificiul scottian de-abia înãlþat. Balzac, Mérimée, Vigny, Manzoni vor adecva capacitatea de invenþie la natura faptelor, vor reþine minimul necesar din arsenalul medieval al fabulaþiei, dar nu-l vor putea elimina întru totul, dat fiind necesitatea esteticã a genului de a se istorializa ficþiunea. Dupã cum se va vedea ºi în opera de evocare a lui Mihail Sadoveanu persistã elemente ale romanului cavaleresc, din faza sa dumasianã. Încercând sã stabilim un cadru de abordare pentru definirea esteticii de evocare, ne vom referi la primele jaloane schiþate de G. Ibrãileanu în aceastã privinþã în 1906. Criticul se întreba el însuºi asupra posibilitãþii de fiinþare autonomã a unui gen literar cu pretenþii gnoseologice atât de dificil de armonizat ca romanul istoric: …Iar întrebuinþarea trecutului – cu pretenþia de a reda viaþa din trecut – o socot ca o greºalã artisticã, pentru cã trecutul nu-l poate reda nimeni! […] Ori pui în trecut viaþa de azi, ºi utilizarea trecutului n-are nici un rost – ºi opera e hibridã, ori te fereºti de viaþa de azi ºi-þi închipuieºti cã redai viaþa de atunci – pe care n-o redai cã n-o cunoºti – ci creezi astfel o viaþã convenþionalã, neadevãratã.16


01.02.2005

17:45

Page 79


79

Dacã din punctul de vedere al cunoaºterii istorice concluziile criticului sunt pesimiste în ce priveºte statutul existenþial al romanului istoric, aceastã limitã poate fi depãºitã prin cunoaºterea poeticã: „Cel mult, trecutul poate servi ca un fel de simbol pentru discutarea unor probleme când vrei sã te fereºti de pamflet (cum face Anatole France) sau ca un decor poetic când intenþia scriitorului este sã dea mai mult «poezie» decât viaþã adevãratã, când vrea sã facã ceea ce se cheamã «poezie în prozã…». ªi, în adevãr, ceea ce salveazã bucãþile epice cu subiect din trecut ale d-lui Sadoveanu e atmosfera de «poezie» care pluteºte asupra lor…“17. G. Ibrãileanu are meritul de a fi încercat o reconciliere între a reda cât mai fidel caracterul inepuizabil al trecutului ºi maniera artisticã cât mai adecvatã a acestei redãri: „1. Autorul sã aleagã, pentru opera sa, ceea ce este etern ºi universal omenesc, cum sunt sentimentele mari, primare: ura, iubirea, gelozia etc.; 2. Artistul va trebui sã zugrãveascã sentimentele mai ales prin acþiune, nu prin analiza lor, cãci acþiunea e mai asemãnãtoare decât mobilele psihologice, care o determinã: doi îndrãgostiþi urmãresc cu aceeaºi energie înlãturarea piedicilor ce se pun iubirii lor, dar felul sentimentelor elementare din care se alcãtuieºte acea iubire, ideile care, ca în oriºice pasiune, intrã în acea iubire – acestea se vor deosebi colosal în sufletele a doi tineri, unul de la 1500 ºi altul de la 1900!…“18. Se observã uºor predilecþia ºi orientarea criticului de la Viaþa Româneascã spre o formulã epicã cuprinzãtoare precum ºi concepþia sa dupã care libertatea invenþiei nu trebuie sã depãºeascã imitarea realitãþii. Admiraþia constantã faþã de opera lui Tolstoi provine ºi din modalitatea în care acesta a reuºit sã îmbine tehnica narativã a romanului modern cu cerinþele gnoseologice ale romanului istoric. Conceptele literaturii de evocare: spaþiul, timpul, memoria afectivã, amintirea, depãrtarea cu corolarele ei: drumul ºi zarea creatoare de orizont duc la realizarea categoriei centrale: perspectiva devenirii. Orizontul produce asupra spiritului o puternicã forþã de sugestie, simbolizând aspiraþiile noastre cele mai profund estetice – în contradicþie cu mediul înconjurãtor empiric. Înainte de toate, imaginarul politic este o proiecþie a socialului, un sentiment intens al participãrii la tainele adânci ale vieþii, la pulsaþia ei grandioasã. Or, nimic nu este mai misterios ºi în acelaºi timp mai masiv în opera de evocare decât timpul. El nu este numai idee ºi imagine ci ºi esenþa fiinþei noastre încorporatã în devenirea universalã. Dintre toate senzaþiile timpului, paramnezia este sentimentul unei mari intensitãþi a memoriei afective care combinã convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu certitudinea contradictorie de a nu fi fost niciodatã prezent la faþa locului. Efectul paramneziei cauzeazã o emoþie intensã care pare sã constea în perceperea unei schimbãri bruºte în poziþia relativã a trecutului ºi a prezentului, ca ºi cum cele douã dimensiuni ale timpului, de obicei separate în reprezentãrile noastre, s-ar vedea dintr-o datã simultane fãrã a pierde, totuºi, nimic din calitatea lor proprie. Resurecþia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp este invariabil asociatã cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar complementar: memoria emoþiilor sau amintirea afectivã.


80

01.02.2005

17:45

Page 80


În operele de evocare, un lanþ de cenestezii ºi sinestezii îmbinã pânã la organic sentimentul trecutului ºi al naturii prin intermediul unor stãri sufleteºti. Fiecare spaþiu, cu componentele sale calitative, sacrale, „este ºi el, în mare parte, produsul unui timp care a lucrat întrînsul“. Implicând ideea ontologicã de genezã, factorul temporal poate fi acum mutat în perspectiva trecutului ºi sub formã de noi spaþii, ca urmare a raportului trecut-prezent în cunoaºterea realitãþii: „Iar acel timp întipãreºte concomitent în noul spaþiu amintiri de demult care leagã trecutul cu prezentul unei determinãri spaþiale date“19. Examinarea coordonatelor universului artistic spaþiu-timp ºi memorie afectivã ne relevã trecerea de la prezentul-situaþiei la un timp integrator al totalitãþii numitã culturã naþionalã. Timpul, raportat de cãtre Povestitor la momentul prezentului, devine istorie. Spaþiul se extinde ºi el ca viziune tridimensionalã a miºcãrii grandioase a materiei surprinsã într-o pulsaþie cosmicã. Nu este vorba de o extindere în sens newtonian, ci einsteinian, de o amplificare în adâncime a semnificaþiilor unor viziuni mitice care depãºeºte graniþele evocãrii propriu-zise. Inspiraþia istoricã poate cuprinde þãri ºi continente îndepãrtate, civilizaþii ºi culturi de pe alte meridiane demult dispãrute. La prima vedere ele par disparate, fãrã nici o legãturã cu subiectul evocat; or ceea ce le uneºte este tocmai încorporarea lor afectivã la un model al lumii ºi al vieþii pe baza diferitelor moduri specifice de a percepe timpul ºi schimbarea în destinele lor. Reprezentãrile timpului în cultura românã sunt componente esenþiale ale conºtiinþei sociale a cãrei structurã reflectã evoluþia societãþii, a grupurilor ºi a culturii contemporane lor. Având o conºtiinþã arhaicã, în mentalitatea lor, timpul era saturat de valoare afectivã; el putea fi bun sau rãu; favorabil anumitor forme de activitate ºi nefast altora; cel al sãrbãtoririi, al sacrificiului, al inhibiþiei. Conºtiinþa omului primitiv era subordonatã schimbãrilor periodice ale anotimpurilor. Ritmul vieþii sociale depindea de alternanþa anotimpurilor ºi a ciclurilor de producþie care îi sunt adaptate. Existenþa nu era divizatã prin spiritul analitic în categorii distincte, private de conþinutul lor concret. Timpul ºi spaþiul erau date nu în afara experienþei sau înaintea acesteia, ci în mod unic în însãºi experienþa concretã, formând elemente care o constituiau într-un tot inseparabil. Pornind de la aceastã percepþie globalizatoare a timpului, Mircea Eliade avea sã explice comprehensiunea miticã a lumii ºi a vieþii în culturile vechi, plecând de la transcenderea aprioricã a segmentãrii timpului în reprezentãrile spaþio-temporale. Astfel, în conceptul de timp mitologic, timpul este trãit în acelaºi fel ca spaþiul, iar prezentul nu este separat de blocul temporal format din trecut ºi din viitor. Trecutul nu înceteazã sã existe în prezent. Pe aceastã reprezentare se bazeazã cultul strãmoºilor în toate arhetipurile care se reînnoiesc de atunci încoace, ale realizãrii mitului ºi riturilor în perioadele de sãrbãtoare. Astfel, viitorul participã ºi la prezent, de unde prezicerile, divinarea, visurile profetice ºi, de asemenea, credinþa în destin. Destinul este irevocabil deoarece ceea ce trebuia deja sã se îndeplineascã era deja un fapt. Ca urmare, interpretarea lumii naturale ºi, de asemenea, a lumii sociale dupã categoriile


01.02.2005

17:45

Page 81


81

mitice presupunea credinþa în „eterna reîntoarcere“. Actele umane repetau faptele petrecute altãdatã de cãtre zei ºi eroi20. Tendinþa de a opri timpul care se scurge, printr-o reîntoarcere la un prototip mitic, nu a fost decât o pulsiune inconºtientã de a depãºi izolarea existenþei individuale. Cu mitul regenerãrii timpului, cultura arhaicã oferea omului posibilitatea de a învinge sentimentul de efemeritate ºi unicitate al vieþii. Neseparându-se nici în idei, nici în comportament de comunitatea tradiþionalã, omul avea senzaþia cã învinge moartea biologicã. De aici, sentimentul plenar al sãnãtãþii þãranului scutit de întrebãrile metafizice asupra existenþei ºi supunerea lui necondiþionatã în faþa celor trecãtoare ca la ceva firesc. Imaginea „vârstei de aur“ se bazeazã tocmai pe percepþia imuabilã a esenþelor, în spatele curgerii timpului. Schiþele ºi nuvelele istorice amintesc de specificul creativitãþii populare. Acþiunea este redusã la o schemã sumarã, menitã doar sã serveascã de cadru fabulaþiei simplificate la extrem. Puterea de evocare declanºeazã fiorul sugestiei, dar nu printr-o tehnicã simbolisticã a corespondenþelor obiectuale, ci printr-o corespondenþã muzicalã: stãri sufleteºti – stãri naturale. Amintiri fugare din trecutul îndepãrtat sau apropiat sunt substanþa transpusã în gama naturalã a fenomenelor. O amintire cauzatã de o stare naturalã, îndeobºte tristã, serveºte ca punct de plecare naraþiunii. Impresionismul audio-vizual al senzaþiilor care emanã din capacitatea picturalã ºi muzicalã a frazei de a însufleþi tablourile de naturã sugereazã mobilurile psihice ale omului în asociaþie cu fenomenele naturii. Descrierile servesc de cadru pentru a evidenþia dimensiunea trãirii personajelor, pe bazã de acumulãri a senzaþiilor. Fuziunea atât de specificã a raportului spaþio-temporal cu perspectiva devenirii presupune o anumitã stare de spirit pentru perceperea fenomenologicã a transformãrilor vizuale ºi afective: „cum intrase pe pãmântul Moldovei, deodatã bãtut de neliniºte, se simþise luat ca de un ºuvoi… viitorul se lega dintr-o datã cu trecutul: cu toate simþurile aþâþate ca într-un nimb, i se pãrea cã aleargã învãluit de dragostea crescutã atunci cu depãrtarea, crescutã ºi-acum cu apropierea“21. Este necesarã o anumitã poziþionare pentru receptarea dinamicii spaþiale: „Întors puþin în ºa, privea neclintit pe drumul lung al Dorohoiului. Un cãlãreþ singuratic venea la umblet întins, foarte repede, dintr-acolo. Creºtea în pânzã de praf, în rumeneala asfinþitului…“22. O altã tehnicã a creãrii perspectivei ar fi sustragerea atenþiei din câmpul vizual al reprezentãrilor prezente ºi orientarea ei spre trecut, datoritã unor impulsuri afective ce-i determinã regresia. În momentul când la orizont se zãresc calul ºi cãlãreþul, personajul dominat de amintirile întoarcerii în þarã ºi le plaseazã în aºteptare de veºti asupra singurelor obiecte care-i reþin ºi-i subjugã atenþia: „…iar cãlãreþul pe cal pag parcã venea spre noi de demult ºi de pe depãrtatele tãrâmuri ºi câmpurile erau goale ºi drumurile pustii în patru zãri“23. Prin toamnã, întinderile pustiite, tristeþea, nostalgia naturii contribuie ºi ele la pãstrarea în câmpul atenþiei numai a acelui sentiment din trecut. Sentimentul general de jale, de mâhnire, ca urmare a bejeniei, este redat sugestiv prin cântecul de jale al buciumului care creeazã o infuzie liricã cu rezonanþã amplã în tristeþea naturii, iar liniºtea din amurg dã impresia melancolicã a trecutului, ºi trecutul dã impresia, tot melancolicã, a întinderilor îndepãrtate.


82

01.02.2005

17:45

Page 82


Ceea ce uneºte timpul fizic de timpul istoric este o sensibilitate specialã a scriitorului de a se transporta prin ipoteze într-un alt prezent; epoca pe care o evocã este consideratã de el prezentul – referirilor (epoca lui ªtefan cel Mare), centrul perspectivei temporale. Existã un viitor al acestui prezent compus din stãrile sufleteºti ale oamenilor de atunci ºi nu din ceea ce noi ºtim cã li s-a întâmplat ca evenimente exterioare. Însã existã ºi un trecut al acestui prezent compus din amintirile oamenilor de altãdatã despre alte epoci ºi oameni ºi nu din evenimentele reþinute de retina timpului despre trecutul lor: „De la adormirea bãtrânului ªtefan-Voievod, pãrintele Moldovei, trecuserã ºaptezeci ºi doi de ani. Urgii felurite se abãtuserã asupra þãrii: foametea ºi ciuma se dovedeau tot aºa de cumplite cât ºi rãzboaiele pentru stãpânirea þãrii. Ca ºi cu un veac mai înainte se perindaserã feciori legiuiþi ori copii din flori ai Domniei“… (Nicoarã Potcoavã). Aºadar, trecutul devine suport concret trecutului, una din etapele intermediare ale coborârii în timp. Or, acest transfer într-un alt prezent, care aparþine subiectivitãþii scriitorului, nu este altceva decât o imaginaþie vizionarã, când un alt prezent va fi înfãþiºat din nou, readus din strãfundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualité maîtresse, posedarea capacitãþii de apropiere a trecutului istoric, „redând în acelaºi timp distanþa istoricã, mai mult, constituind în sufletul cititorului conºtiinþa unei distanþãri, de profunzime în timp“24. În ultimã instanþã, scriitorul vrea sã explice ºi sã facã înþeles fenomenul uman în diaspora lui în spaþiu ºi timp. Trecutul de care ne-am îndepãrtat este trecutul uman. Distanþa în timp poate fi micºoratã graþie metodelor din ºtiinþele antropologice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune însã sarcina cunoaºterii lui integrale prin modalitãþi specifice artei. „Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult decât un simplu transfer imaginar într-un alt prezent, este un transfer ipotetic într-o altã viaþã a omului“25. Aceastã simpatie atrage imaginaþia scriitorului printr-o afinitate electivã faþã de lumea evocatã. Momentul în care statutul gnoseologic ºi axiologic al romanului istoric capãtã un contur relevant este atunci când, în ciuda distanþãrii în timp, evocarea atât de specificã face sã aparã sistemul de valori al vieþii oamenilor de altãdatã. Aceastã evocare a valorilor, care în cele din urmã rãmâne o posibilitate de cunoaºtere a oamenilor accesibilã nouã, a ceea ce au simþit ºi gândit ei, nu este posibilã fãrã ca scriitorul sã nu fie interesat vital de aceste valori ºi sã nu aibã faþã de ele o profundã afinitate. Nu cã scriitorul ar trebui sã împãrtãºeascã apriori idealurile eroilor sãi, pentru cã atunci arta lui nu ar mai fi reflectarea unui proces de cunoaºtere, ci viaþã romanþatã. El a trebuit sã admitã în mod ipotetic idealurile lor, ceea ce a constituit o premisã a înþelegerii acestei problematici. Aceastã necesitate gnoseologicã de transfer în timp într-o altã subiectivitate adaptatã ca centru al perspectivei se datoreazã ºi situaþiei speciale a scriitorului. Aparþinând aceleiaºi culturi în care trecutul este acela al epocii contemporane lui dar ºi în care oamenii din trecut fac parte din aceeaºi noosferã, romanul istoric reprezintã una din formele culturale în care oamenii repetã apartenenþa lor la aceeaºi culturã, umanitate ºi specific naþional. Fiind o comunicare între conºtiinþe, animat în aceeaºi mãsurã de o voinþã a înþelegerii ºi a cunoaºterii, în romanul istoric scriitorul se întâlnea cu strãmoºii sãi încã dârji, înarmat cu experienþa sa umanã proprie.


01.02.2005

17:45

Page 83


83

Evocãrilor istorice le este caracteristicã o viziune bipolarã: o funcþionalitate tehnicã, bazatã pe preponderenþa acþiunii, a aventurii, a grupului de trei ca în romanele lui Al. Dumas sau ca în basme; ºi o viziune unicã a trecutului integral, intuit în direcþiile sale esenþiale în care aventura grupului este funcþie de comandamentele etico-sociale ale comunitãþii ºi culturii respective. Când eroul unei naraþiuni istorice trece printr-o situaþie în care se pune problema supravieþuirii sale, atunci înþelegem „logica situaþiei“, fãrã sã mai fie nevoie sã mai presupunem vreo informaþie despre mediul lui social specific, despre convenþiile culturale în cadrul cãrora acþioneazã. Însã aceste constrângeri naturale explicã numai o parte din schema morfologicã a acþiunii: necesitatea de a apãra onoarea unei femei, viaþa stãpânului sãu etc. Necesitãþile naturale constituie, de asemenea, pãrþi componente în cadrul multor premise culturale, fãrã sã dicteze însã forma lor specificã. Natura a decretat cã omul trebuie cã iubeascã, iar cultura, în ce manierã. Activitãþile profesionale, familiale, politice ale eroului din romanul de aventuri sunt determinate de convenþii ºi ghidate de scopuri care nu derivã din necesitãþile biologice comune. Desigur, aceste necesitãþi impun anumite limite genului de relaþii pe care le poate cunoaºte o societate, însã ele nu determinã forma lor specificã. Relaþia dintre o acþiune ºi consecinþele ei nu este dictatã de naturã, ci mai degrabã constituie consecinþa unei structuri social-culturale date. Într-un anumit fel, o structurã social-culturalã datã asigurã ca fluxul consecinþelor sã se desfãºoare în cadrul unui tipar prestabilit (previzibil pentru un mediu social tradiþional). Convenþiile sunt atât de puternic înrãdãcinate în conºtiinþa membrilor unei societãþi bazate pe tradiþie, încât în practicã ele au devenit mai coercitive decât necesitãþile naturale. Omul de onoare insultat „trebuie“ sã-ºi provoace la duel adversarul, credinciosul „trebuie“ sã îngenuncheze în faþa Domnului sãu. Nu este mai puþin adevãrat cã în societatea occidentalã medievalã din epoca lui Ludovic XIV ºi înaintea lui, eroii lui Al. Dumas ºi H. Sienckiewicz nu erau atât de mult înrobiþi normelor ºi convenþiilor existente în societãþile lor. În acelaºi timp, aceste norme ºi convenþii aveau, în general, un caracter artificial, nefiind pe deplin determinate în practica lor, fapt care oferea suficiente posibilitãþi de opoziþie sau de variaþie a comportamentului. Procesul de asimilare a lor nu avea întotdeauna un caracter omogen prin prisma obligaþiilor pe care le impunea, iar eficacitatea încetãþenirii acestor norme ºi convenþii varia considerabil. Diferitele forme de constrângere sau de cvasiconstrângere, bazate pe convenþii care delimiteazã conduita umanã, au un caracter diferit în societatea tradiþionalã: instituþiile din preajma unui individ îi limiteazã opþiunile. Unele opþiuni sunt bazate pe o mare varietate de sancþiuni sociale: pedepse, eliminarea din grup, pierderea încrederii ºi a poziþiei pe care o deþinea individul respectiv. Însã cum majoritatea acþiunilor implicã efectuarea unor schimbãri care necesitã cooperarea altora, acþiune care depãºeºte puterile fizice ale agentului, atragerea cooperãrii necesare impune ca acþiunea care urmeazã sã se desfãºoare sã fie recunoscutã ºi aprobatã în cadrul instituþional local. Majoritatea „acþiunilor“ poate fi întreprinsã numai dacã a cãpãtat pe plan local un caracter de necesitate. Desigur, pot apãrea ºi unele aventuri


84

01.02.2005

17:45

Page 84


inedite, impuse de logica momentului, înainte ca ea sã fi cãpãtat recunoaºterea ºi confirmarea socialã. Aceasta este forma cea mai interesantã de acþiune eroicã, când regulile colectivitãþii care limiteazã posibilele miºcãri individuale ale comportamentului sunt încãlcate. Încãlcarea convenþiei pare sã confirme regula dacã acþiunea este dusã la bun sfârºit. Acest joc dialectic universal-particular pare sã salveze romanul de aventuri sadovenian de artificial ºi pastiºã prin încadrarea lui, tipologic vorbind, în sfera realului, prin similitudinile structurale ale comportamentului individual în astfel de situaþii cu regulile normative sociale recunoscute. Nimic nu ne îndreptãþeºte la decuparea artificialã a aventurilor Jderilor din contextul organic al epopeii pentru a putea gãsi argumentele necesare definirii ºi afirmãrii lor ca romane de aventuri. În afarã de schemele morfologice exterioare, comune tipurilor de acþiune la cei doi romancieri, Al. Dumas ºi Mihail Sadoveanu, ca de altfel ºi basmului european, semnificaþia istoricã a simbolurilor culturale ºi amprenta puternic naturistã a culturii româneºti conferã acþiunii ºi aventurii din romanul istoric sadovenian o specificitate sui-generis. Oricât de eroice, de palpitante ºi de pline de neprevãzut ar fi aventurile Jderilor, ele nu ies din cadrul realului, pentru cã sunt concepute la scara posibilului, ele derivând din idealul eroic al unei întregi colectivitãþi. Intriga virilã sau romanþioasã, aventura sunt purificate prin problematica socialã gravã ºi dimensionate de destinul tragic în care acestea sunt implicate. Iar timpul ºi destinul individual al eroilor sunt încorporate în destinul ºi timpul comunitãþii cãreia ei trebuie sã se supunã. Un paralelism între Fraþii Jderi ºi Cei trei muºchetari ar releva inadvertenþele de fond în ce priveºte principiul identitãþii, necesar pentru definirea statutului estetic al romanului de aventuri. Acþiunea dinamicã din romanul lui Dumas este îmbibatã, pentru a menþine ritmul palpitant al aventurii, cu acþiuni neverosimile, gratuite în sine, ele decurgând mai mult din principii cavalereºti cum ar fi exacerbarea artificioasã a conceptelor individuale de demnitate, onoare ºi iubire. Aventurile amoroase ºi protejarea femeii iubite au ca principiu etalarea orgoliului individual. Cu reminiscenþe din romanul cavaleresc medieval, eroii dumasieni pun mai presus cultul onoarei cavalereºti de la curtea regelui Ludovic XIII decât slujirea Franþei. Contele de Rochefort, omul de încredere al cardinalului Richelieu ºi Milady Winter, spioana acestuia, se deosebesc prin trãsãturi individuale care reprezintã stigmatul profesiunii lor: cicatricea ºefului gãrzilor cardinalului ºi sigiliul sclaviei de pe umãrul lui Milady. Deºi deosebiþi fizic, unitatea internã a clanului lui Manole Pãr Negru are la bazã o puternicã coeziune spiritualã, în prelungirea stadiului naturist comun, marcat prin pata de culoarea jivinei de sub ochiul stâng26. Principiile Jderilor sunt eficienþa ºi colectivismul acþiunilor, puse la baza unui ideal: salvarea unei fete de boier rãpite ºi dragi, salvarea unui frate ajuns la primejdie, a vieþii coconului domnesc etc. subsumate idealului suprem: iubirea de patrie. Este firesc ca în asemenea condiþii fiºa lor biograficã sã difere vizibil faþã de eroii lui Dumas, de altfel cu o fizionomie spiritualã destul de palidã. Asemãnãrile ºi deosebirile pot fi multiplicate.


01.02.2005

17:45

Page 85


85

Reînvierea trecutului la un nivel artistic superior va depinde ºi de capacitatea gnoseologicã a limbajului de a descifra semnele realului. Intuind viziunea spaþiotemporalã despre lume a poporului român ºi fiorii germinativi ai transcendentului din creaþia popularã oralã, autorul avea sã încorporeze aceste date primordiale în structura viziunii ºi sensibilitãþii sale artistice ºi sã opunã prin formula stilisticã a ethosului, a liricului ºi a mitului o variantã posibilã de existenþã idealã. Prin tehnica ºi psihologia evocãrii, faptele ºi personalitãþile istorice impresioneazã mai puternic. Acesta este ºi cliºeul formelor populare de evocare. Lipsa de determinare spaþio-temporalã permite autorului sã coboare totul într-o vreme miticã ºi sã devinã contemporan cu personajele sale. În felul acesta, epoca de aur cu oameni tari ºi cu încleºtãri dramatice garantatã de seriozitatea tradiþiei conferã o veridicitate maximã evenimentelor evocate. Abordarea trecutului din unghiul psihologic al amintirii afective depinde de atitudinea criticã a autorului faþã de epoca avutã în vedere. Vãzând în trecut mãsuraetalon nemãrturisitã, dar continuu conºtientã a prezentului, patosul istoric atinge dimensiuni solemne. Memoria afectivã percepe estetic obiectul evocãrii direct proporþional cu distanþa depãrtãrii în timp. Perceperea vieþii din cadrul unor civilizaþii sau culturi demult dispãrute (Robert Greaves, Th. Mann, G. Flaubert) oferã mai multe ºanse de reuºitã genului decât încercarea de a cuprinde în ficþiune un eveniment recent, marcat sever de limitele unei documentaþii precise ºi abundente. Urmele fizice, prezente încã, ale obiectelor ºi faptelor rãmase împiedicã realizarea ficþiunii ºi suportul creator al imaginaþiei. Apropierea evenimentelor de epoca noastrã nu permite amintirii funcþia de modelare sensibilã a materialului. Materialul documentar nesistematizat, informaþia adesea contradictorie, amintirile încã proaspete despre evenimentul respectiv se suprapun adesea în plãsmuirea evocãrii, îi întunecã perspectivele sau îi ordoneazã substanþa formalã în modalitãþile tehnice ale romanului realist contemporan ca în cunoscuta trilogie a lui John Dos Passos. Dimensiunea ºi importanþa evenimentului reconstituit, perenitatea ºi valabilitatea lui prezintã o dozã considerabilã de potenþialitate pentru un amplu ºi durabil ecou al reînvierii lui palpabile în conºtiinþa cititorilor. Transpunerea subiectivã a trecutului în prezent, între aceste segmente temporale nemaiexistând nici o deosebire generatã de depãrtare, nu s-ar putea pe deplin realiza fãrã ajutorul culorii locale. Subiectivitatea emoþiei apropie obiectul evocãrii de timpul evocatorului ºi permite descrierea ca pe ceva vãzut acum, cu o reliefare a detaliilor ºi a miºcãrii. Deschiderea spre universalitate a evocãrii permite o abordare antropologicã generalã, totul pãrând a rãsãri dintr-un trecut uman prezent mereu lângã noi. Evocarea pe viu a imaginii trecutului este facilitatã de simpatia cu valorile acestuia, pe baza similitudinii structurale dintre evocarea propriu-zisã ºi rezervorul de imagini acumulat din universul rural în care a trãit scriitorul sau pictorul. Este vorba de îmbinarea evocãrii de tip viu a imaginilor obþinute prin reprezentãri figurale cu imaginea unui univers construit real, ceea ce duce la concomitenþa a douã axe: retrospectivã, pe baza amintirilor ºi prospectivã, pe baza experienþei scriitorului


86

01.02.2005

17:45

Page 86


în domeniul sãu preferat: istoria. Preocupaþi sã schiþãm procesul cunoaºterii istorice, am amânat sã evidenþiem concretizarea în câmp artistic a acestui mecanism ideologic ºi, mai ales, sã-i subliniem întruparea ºi, implicit, valoarea lui artisticã. Întrebuinþarea de câteva ori a conceptului „vârstã de aur“ în spaþiul acestei lucrãri pare sã trimitã prin sensurile sale constatative la o denaturare a poziþiei scriitorului faþã de istorie. În realitate, ca ºi la Eminescu, „vârsta de aur“ nu are un suport istoric concret, ea fiind un proiect imaginar al umanului în zona idealitãþii pure27. Cãci altfel cum s-ar explica viziunea tragicã asupra existenþei în spaþiul atât de palpabil al epocilor istorice succesive? Statuarea unei asemenea imagini sociale ideale, necesare dimensiunii mitice a istoriei, se realizeazã prin corespondenþa timpurilor în imaginarul social. Gândirea ºtiinþificã opereazã mai mult prin intuiþie ºi deducþie, în timp ce imaginaþia artistului se deplaseazã de la concretul perceptiv la abstractul sensibil, operând cu predilecþie prin analogie ºi transpoziþie. Imaginarul artistic construieºte o lume a mitului în care punerea în corespondenþã, dincolo de aparenþã, a unui tot coerent, face foarte relativã graniþa dintre posibil ºi imposibil, dintre real ºi ireal. Având ca ax generator interacþiunea dintre dinamica afectivã ºi conþinutul imaginat, fantezia artistului va realiza maximum de identificãri posibile între obiecte ºi evenimente, stãri sufleteºti, pe baza unor analogii ce se pot situa la trei niveluri: afectiv, reprezentativ ºi figural. În metafora de evocare existã o dublã focalizare a celor douã categorii estetice pe axa longitudinalã a perspectivei. Amintirea nu ia naºtere decât în contact cu senzaþia de depãrtare: orizont; apus; rãsãrit; de departe; din zare; de dincolo. Reperele existenþiale sunt transfigurate prin cenestezie în impulsuri afective. Limbajul se spaþializeazã, iar spaþiul devine imagine ºi se traduce în proiecþie temporalã: odatã; cândva; de demult; odinioarã. Astfel, la confluenþa dintre prezent ºi trecut, amintirea sugereazã un al doilea plan existenþial, antropogenetic, când liniºtea împãcatã a omului cu sine însuºi face sã aparã din orizontul fenomenal „clipa unicã“ a conºtiinþei de sine specifice a lui. Între spaþializarea temporalitãþii ºi temporalitatea spaþiului, ca expresii ale viziunii artistice, prin personificarea tãcerii ºi umanizarea depãrtãrilor, capãtã contur material expresivitatea ideii de „vechime“, de depãrtare ºi adâncime în timp ºi spaþiu. Polivalenþa semanticã a conceptului de „amintire“ ºi a corelativelor lui spaþiale, ca ºi a familiei lexicale de altfel, este impresionantã: „þi-aduci aminte“, „a nu mai fi“, „deºteptat din aduceri aminte“, „cutremurat de amintiri“ ºi „împovãrat de vedenia aducerilor-aminte“ (Nicoarã Potcoavã); „amintiri crâncene rãscolirã deodatã“, „mã chemau amintiri ºi un dor nãprasnic“ (Neamul ªoimãreºtilor) etc. Termenul „icoanã“, un echivalent concret al conceptului de „amintire“ ºi un substitut figurativ al lui, explicã concomitenþa sublimatã a imaginilor ºi a corespondenþelor lor psiho-afective trezite de ecoul amintirii în conºtiinþã.


01.02.2005

17:45

Page 87


87

Portretul politic în cultura românã. De la Neagoe Basarab la Carol I Iconografia politicã medievalã a fãcut din portret o specie privilegiatã, astfel încât de multe ori portretul a fost identificat cu o biografie condensatã a personajului politic. În acest sens, suportul demonstrativ cel mai edificator al acestei teze este referirea, prin filiaþie directã, la literatura veche ºi la creaþia popularã. În actul de comunicare, limbajul posedã, pe lângã funcþia de transmitere conceptualã a informaþiei ºi pe lângã funcþia expresivã, poeticã, ºi una culturalã: fiecare cuvânt, fiecare locuþiune reprezintã o arheologie spiritualã, a condensare ºi o sublimare a vieþii de altãdatã, a mentalitãþii ºi a formelor ei sensibile. Or ceea ce predominã în tradiþia oralã a comunicãrii este tocmai teama de uitare, frica de scãpãrile memoriei, deoarece memoria este abandonatã în creaþia popularã imaginaþiei însãºi, structurilor ei mnemonice, în lipsa suportului material al scrierii. Memoria socialã ºi imaginarul colectiv selecteazã, fixeazã ºi reþin pe retina timpului numai acele fapte ºi personalitãþi care au dat ºi dau un sens vieþii istorice. Admiþând cã imaginea politicã este expresia sublimatã a vieþii ºi gândirii politice dintr-o epocã datã, era firesc ca în literatura popularã ºi în primele scrieri istorice sã existe anumite procedee stilistice prin care o personalitate sau un eveniment politic sã poatã fi cunoscute de posteritate. În general, aceste tehnici de prelucrare constã în dezvoltarea unui nucleu imagistic reprezentativ care, prin încãrcãtura lui vizual-emoþionalã, pânã la dimensiunea unor portrete sau schiþe, creeazã senzaþia de a fi martori oculari la acele evenimente sau contemporani cu acei oameni. Dezvoltarea acestor procedee în literatura cultã permite o continuitate în percepþia trecutului, plecând de la existenþa unor forme culturale identice. Cultura românã s-a hrãnit, astfel, din propria ei anterioritate pe verticala tradiþiei. Portretele ºi evenimentele politice din cronici ºi creaþia popularã, intuite în liniile lor esenþiale, vor fi dezvoltate ºi individualizate la un nivel artistic superior în creaþia cultã. În fond, este vorba de un procedeu asemãnãtor cu prelucrarea superioarã a unor teme ºi motive folclorice la George Enescu, Constantin Brâncuºi, Maria Tãnase, în sensul plasticizãrii ºi portretizãrii dinamice a individualitãþilor precum ªtefan cel Mare; Mihai Viteazul; Vlad Þepeº; Alexandru Lãpuºneanu; Petru Rareº; Duca Vodã; Constantin Brâncoveanu; Al. I. Cuza; Carol I etc. O influenþã folcloricã de fond este influenþa modelatoare a cântecului bãtrânesc în configurarea stilisticã a formelor de evocare. Identitatea structuralã dintre membrii comunitãþii a generat o psihologie aparte în ce priveºte perceperea artisticã a trecutului, oglinditã în creaþia popularã. Aici, spaþiul ºi timpul se stilizeazã în funcþie de natura ºi obiectul, precum ºi de situarea în timp a evocãrii. Când idealizarea eroicã a luptãtorilor pentru libertate naþionalã ºi socialã tinde spre fabulos, spaþiul ºi timpul se amplificã mitic, realizând o legãturã organicã cu structura imaginilor din basme ºi baladele fantastice. Monumentalul ºi supranaturalul din eposul eroic: dimensiuni fizice neobiºnuite, capacitate de analizã ºi apreciere a situaþiilor ieºitã din comun, calitãþi morale ºi sufleteºti unice deveneau primele caracteristici stilistice ale literaturii de evocare necesare captãrii atenþiei ºi fixãrii ei în amintire. Succesiv, pe mãsura


88

01.02.2005

17:45

Page 88


apropierii epocii evocate de subiecþii evocatori, literatura popularã îºi adapteazã la obiect mijloacele artistice, reuºind o evocare realistã ºi tipicã a evenimentelor ºi a protagoniºtilor lor, cu o intimã rezonanþã ºi semnificaþie pentru viaþa ºi destinele colectivitãþii. Deformarea zoomorficã monstruoasã din balada fantasticã va fi preluatã în baladele istorice de chipul asupritorului turc sau al boierului hapsân ºi trãdãtor, cu trãsãturi antropomorfice negative, puternic, reliefate sugestiv. Reprezentând structuri permanente ale viziunii despre lume ºi viaþã, ale psihologiei ºi mentalitãþii populare, legendele istorice, precum cele despre întemeierea Moldovei ºi Þãrii Româneºti, ca ºi cele culese ºi transmise de Ion Neculce din O samã de cuvinte fixeazã ºi dezvoltã în imaginarul social viziunea poporului despre semnificaþia unor evenimente, domnitori sau perioade istorice. A doua caracteristicã a legendelor constã în faptul cã în ele, ceea ce este valabil este sensul evenimentelor ºi adevãrurilor general-umane pentru mai multe perioade sau epoci istorice. Ca ºi în balade sau în eposul eroic, evenimentul este vag localizat în spaþiu ºi timp. Se observã cu uºurinþã reluarea temei ºi prelucrarea în spirit popular a motivelor, accentul cãzând pe autenticitatea de conþinut ºi nu pe precizia topologicã sau temporalã. Forma de comunicare predilectã a legendelor este povestirea. Ca ºi în basme, accentul cade pe eveniment. Dar creatorul anonim, chiar dacã transfigureazã anumite elemente ale povestirii, nu poate depãºi fondul tradiþional al legendei, fixat de imaginarul social. Aceasta deoarece „legenda este forma cea mai vie a tradiþiei istorice, modul în care o personalitate îºi supravieþuieºte, devenind o putere fecundã a tuturor timpurilor“28. În comunitãþile cu puternicã matrice folcloricã ar exista o relaþie necesarã între tradiþie ºi ritualitate. Funcþia tradiþiei ar fi exhaustivã ºi imuabilã aici datoritã ritualitãþii. „Toate actele vieþii în aceste colectivitãþi sunt ritualizate, rolul spontaneitãþii ºi al individualitãþii este aproape nul. Ritualitatea are funcþia simbolicã de a imita creaþia, de a face aluzie la ea, de a se recrea simbolic ordinea cosmicã; ea este repetarea unor gesturi originare, arhetipuri; ca atare, înseamnã o perpetuã revenire la „timpul dintâi“, e o suspendare a temporalitãþii, un „antitimp“. Tradiþia înseamnã aceastã repetabilitate, aceastã perpetuã revenire la început, ea este deci eminamente anistoricã“29. Corbea, Toma Alimoº, Gruia lui Novac, Baba-Novac, Iancu Jianul, Tunsu, Grozea, Pintea, Miu Cobiul, Marcu, Doicin, Iovicã, Vîlcan etc. sunt investiþi de imaginaþia popularã cu toate calitãþile fizice ºi morale. În contrast cu personalitatea eroilor favoriþi, chipul asupritorului turc sau localnic este zugrãvit în culorile cele mai negre: laº, spân, mic de staturã, îndesat, lacom de câºtig, fãrã milã, necredincios, atacând pe la spate. Între „Manea slutul ºi urâtul“, „Manea grosul ºi-arþãgosul“ ºi Duca-Vodã existã frapante asemãnãri fizice. Manifestãrile de temperament ale eroilor negativi: uitãturã dintr-o parte, vorbã în doi peri, zâmbet silit, priviri furiºate se întâlnesc deopotrivã la cei doi poli spirituali ai scrisului românesc. În Doicin Bolnavul, haiducul se prinde la luptã în halca cu „un arap negru buzat“, în faþa sultanului. Kira Kiralina din balada cu acelaºi nume, se aruncã în Dunãre, preferând ca „decât cadâna turcilor / Sã fie hranã peºtilor / ªi cotlonul racilor“.


01.02.2005

17:45

Page 89


89

În balada ªerb sãrac din colecþia „Poezii poporale“ a lui Vasile Alecsandri, „copiliþa hanului / Hanului Tãtarului / Pe ºerb iatã cã-l zãrea / Din serai dup-o zãbrea“. În colecþia Tudor Pamfile („Cântece de þarã“), Duca-Vodã „este fieros / Cu cei mari prietenos / Cu cei mititei câinos“. Într-un studiu din 1946, „Fazele portretului moral“30, Tudor Vianu analiza evoluþia portretului moral ºi politic al oamenilor reprezentativi în strânsã legãturã cu evoluþia ideii de individualitate ºi cu stilul artistic care o reprezintã. Grecia anticã fixeazã cadrul acestui portret în persoana lui Alexandru Machedon sculptat de Lysip ºi pe care Plutarh în Vieþi paralele îl va canoniza. Modelul lui este o sintezã dintre cetãþeanul virtuos al lui Aristotel ºi regele filosof al lui Platon. În portretul fãcut de Plutarh lui Alexandru Machedon se simte corespondenþa dintre mentalitatea dominantã a epocii – individualismul – ºi lecþia moralã a vieþii. Umanismul clasic pune accentul pe latura moralã a personalitãþii, în acord cu armonia cosmicã ºi cu atributele idealului grec despre om: mãsurã; armonie; echilibru; sobrietate. Tehnica portretului este staticã, individualitatea fiind sustrasã devenirii. Plutarh nu uitã cã face biografie, nu istorie: „Nu scriu istorii ci vieþi; de altfel, nu totdeauna în acþiunile cele mai strãlucite se aratã mai bine virtuþile sau viciile oamenilor. O faptã obiºnuitã, un cuvânt, o glumã ne fac adeseori sã cunoaºtem mai bine caracterul unui om decât bãtãliile sângeroase la care a luat parte, asediile ºi acþiunile lui memorabile“31. Începând cu Renaºterea, criticul observã o schimbare în tehnica portretului. Deºi individualitatea, în caracterele ei, este vãzutã tot dintr-o perspectivã general-umanã, tehnica perspectivei aduce o nouã dimensiune: dimensiunea psihologicã: „Modelul portretului nu mai este înãlþat la un nivel supranatural. El este adus la o mãsurã umanã. Nu mai avem de-a face cu un erou, ci cu un om, ale cãrei resorturi comune sunt puse în luminã cu o neîmpãcatã luciditate“32. În secolul al XIX-lea, o datã cu afirmarea romantismului ºi cu dezvoltarea ºtiinþelor experimentale este revoluþionatã ºi tehnica portretului: „Omul începe a fi prezentat în durata lui, în procesul lui de formaþie. Caracterele nu mai sunt gata dintr-o datã; ele devin. Ele nu mai sunt descrise, ci explicate, mai întâi prin factorii lor ereditari adânci, prin ascendenþa lor cea mai depãrtatã atunci când documentele o permit“33. O altã componentã a portretului politic începând cu secolul al XIX-lea, este relaþia complexã de determinism în care este vãzut ºi analizat omul, presiunea „mediului, a rasei ºi a monumentului“ în formarea personalitãþii sale. S-a afirmat de cãtre specialiºti cã portretul este „biografie condensatã“. Portretele pe care Nicolae Iorga le face lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu sunt mai mult decât biografii: sunt o istorie concentratã. Asemenea lui Georges Cuvier în paleontologie, care de la un dinte al unui dinozaur de mult dispãrut reconstruieºte fauna ºi flora de acum câteva sute de milioane de ani, Nicolae Iorga reconstruieºte vizionar o epocã, mentalitatea ei, structurile ei politice ºi economice plecând de la un simplu detaliu al costumului. Astfel, descoperirea mormântului lui Neagoe Basarab îi prilejuieºte marelui istoric realizarea unui portret al domnitorului care distoneazã cu imaginea cucernicã promovatã de domnitor în „Învãþãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Teodosie“.


90

01.02.2005

17:45

Page 90


Studiul costumului voievodal, fãcut din aur, purpurã ºi brocart, îl determinã pe Nicolae Iorga sã afirme cã Neagoe era o personalitate „mândrã ºi puternicã“. Din bogãþia costumului Nicolae Iorga construieºte o teorie a elitelor politice medievale, teorie necesarã pentru confirmarea concepþiei sale cu privire la geneza statului ºi naþiunii române, genezã care îºi are nucleul în binomul proprietate–libertate. De asemenea, din studiul portretului lui Dimitrie Cantemir, tânãr la 20 de ani, Nicolae Iorga deduce sinteza dintre Orient ºi Occident, în special din elementele de modã, rãsãriteanã ºi apuseanã, din costumul prinþului, iar din fizionomia sa (ochii, bãrbia, buzele, fruntea) o inteligenþã superioarã, ambiþie ºi o mare voinþã. Intuiþiile lui Nicolae Iorga ºi Tudor Vianu aveau sã fie confirmate de ºcolile de esteticã a artelor plastice, în domeniul evoluþiei portretului ºi condiþionãrii ei social-politice. Arta nu este numai comunicare, dar ºi instituire. Într-un eseu despre portret ca fenomenologie a devenirii artistice, Francastel prezintã portretul ca un gen artistic care se bazeazã pe nevoia puternicã a omului de a fixa într-un fel oarecare imaginea pe care singur ºi-o face despre sine sau despre un altul. Analizând aceastã nevoie strãveche, eseul reliefeazã cã dezvoltarea artei va cunoaºte aceleaºi faze ca ºi istoria umanitãþii. Portretul este opera unei civilizaþii evoluate pentru cã este rezultatul unei meditaþii de ordin superior. El presupune aptitudinea pictorilor de a avea exerciþiul observaþiei pãtrunzãtoare ºi capacitatea de a caracteriza. Pentru o civilizaþie evoluatã, nevoia de portret exprimã sentimentul particularului uman. De aici rezultã veºnica dificultate a artei portretului: voinþa modelului de a pãrea ceea ce ar dori sã fie. În realizarea portretelor, pictorii pot alege între caracterizare ºi idealizare, maniera potrivitã mentalitãþii timpului lor. În epoca romanã, de exemplu, arta portretului reprezintã o idealizare, o trecere în tipar a personajului. Renaºterea, ºi mai ales pictura flamandã, redescoperã chipul, trãsãtura, individul. Concluzia eseului este cã Renaºterea produce o mutaþie de stil. Italia Quattrocento-ului constituie un teren privilegiat pentru studiul funcþiilor ºi al structurilor expresiei figurative într-un mediu dat. Spre deosebire de sistemul stabilit în Evul Mediu, asistãm la elaborarea unui alt sistem de convenþii care, o datã codificat, va sluji drept cadru pentru gândirea figurativã occidentalã. Pentru Francastel aceste mutaþii nu sunt produsul evoluþiei interne a artei ci reflectã presiunea unei mentalitãþi colective ºi a unor schimbãri ideologice, cãci o societate îºi creeazã propriul ei spaþiu imaginar34. O datã cu Renaºterea, arta începe sã descrie o naturã stabilã ale cãrei ultime principii coincid cu cunoaºterea ºi comportamentul omului occidental de atunci. Arta devine o tehnicã a iluziei ce trece de la exprimarea valorilor raþionale la cele intuitive. La Masaccio, de pildã, raportul dintre opera figurativã ºi imaginar în crearea perspectivei constã în faptul cã el selecteazã dintre procedeele perene ale picturii pe cele care pot reliefa în contextul epocii valori profund legate de speculaþiile raþionale ale anturajului sãu. Astfel, procedeele plastice devin suporturi ale unui nou mecanism mental de reprezentare. Încercând cu Giotto ºi Lorenzetti ºi sfârºind cu Masaccio, Evul Mediu târziu exprimase rolul figurii umane ca instrument al gândirii figurative. Omul


01.02.2005

17:45

Page 91


91

apare într-o dublã ipostazã în pictura Renaºterii: actor ºi în acelaºi timp judecãtor al propriei sale aventuri. „Marile figuri din Capela Brancacci materializeazã omul modern prezent în evenimentele istorice dar în acelaºi timp ordonator la unor comportamente ºi reprezentãri intelectuale, concepute pe mãsura sa ºi generând o nouã aventurã, o nouã problematicã, noi comportamente, noi relaþii între reprezentarea miticã ºi utopicã pe care o are asupra propriului destin ºi maniera în care el se plaseazã în mediul sensibil“35. În cultura românã arta portretului se bucurã de o tradiþie fecundã, începând cu cronicarii. Fiind vorba de recuperarea Istoriei ca de prima Carte a unui neam, evenimentele ºi oamenii care le-au creat trebuiau fixaþi cât mai plastic pe retina memoriei. Arta portretului politic la primii noºtri cronicari trãdeazã tendinþele europene ale genului, având în vedere cã atât Grigore Ureche cât ºi Miron Costin au studiat în universitãþile poloneze, îmbibate cu valorile umanismului renascentist, în secolele de aur ale Republicii. Într-o polemicã interbelicã strãlucitã privind sursele portretului lui ªtefan cel Mare în cronica lui Grigore Ureche, dintre Pompiliu Constantinescu ºi ªerban Cioculescu, primul considerã cã în realizarea acestui portret cronicarul a fost influenþat de portretul regelui Cazimir IV al Poloniei fãcut de cronicarul Joachim Bielsky. Pe de altã parte, ªerban Cioculescu insista asupra modelului pe care umanismul latin l-a insuflat tânãrului moldovean în anii de studenþie de la Bar ºi Cracovia. El descoperea în celebrul portret pe care cronicarul l-a fãcut marelui voievod – „Fost au acestu ªtefan Vodã, iubite cetitoriule, om nu prea mare la statu, neleneºiu de felul lui cã unde nu gândeai acolo îl aflai, iar la rãzboaie mare meºter era dar iute la mânie ºi degrabã vãrsãtoriu de sânge nevinovat cã de multe ori la ospeþe omoria fãrã giudeþiu“36 – copie a portretului pe care Titus Livius în Ad urbe condita („De la întemeierea Romei“) i-l face lui Hannibal. Într-adevãr, o trãsãturã moralã dominantã este punctul convergent care unificã în imagine toate celelalte trãsãturi caracteriale ale personalitãþii. Prin tehnica prim-planului, a perspectivei ºi acumulãrilor succesive aceastã trãsãturã moralã este evidenþiatã în naraþiune: „Ureche prezintã oamenii în funcþie de o trãsãturã caracterologicã, folosind tehnica prim-planului. Aceasta îi permite sã evidenþieze tocmai particularitatea definitorie în direcþie moralã a personajului care, în felul acesta, apare într-o imagine esenþializatã. Portretele acestuia sunt, aºa cum bine le numea Pompiliu Constantinescu, sinteze artistice“37. În capitolele dedicate imaginarului politic românesc am insistat asupra convergenþei unor teme, motive, structuri compoziþionale, impusã de o sensibilitate ºi viziune comune despre lume ºi viaþã. Epoca ºi personalitatea lui ªtefan cel Mare ºi Sfânt se înscriu în cadrul acestei continuitãþi a evocãrii artistice a unei personalitãþi de excepþie. Abordarea acestei teme ne permite sã evidenþiem evoluþia artei portretistice de la naraþiunile plate din cronicile slavone pânã la realizãrile artistice superioare din opera lui Barbu ªtefãnescu Delavrancea ºi Mihail Sadoveanu. Primele cronici scrise în limba românã trãdeazã o puternicã înclinaþie subiectivã, iar la autorii lor o prezenþã afectivã ca aceea a unor martori oculari, contemporani cu evenimentele


92

01.02.2005

17:45

Page 92


relatate. Domniile lui Aron Vodã, Ion Vodã cel Cumplit, a lui ªtefan Tomºa sunt vãzute ca niºte manifestãri ale stingerii universale, dat fiind caracterul lor demofil ºi inerent antioligarhice. La Grigore Ureche ºi Miron Costin depãºirea obiectivã a concepþiei ºi poziþiei aristocratice este, practic, imposibilã. Dar miresmele suferinþelor trecute rãzbat la luminã, nealterate, din însãºi transpunerea subiectivã a realitãþii. Iatã de ce, în Neamul ªoimãreºtilor, în ªoimii ºi Nicoarã Potcoavã, Sadoveanu avea sã se îndepãrteze fundamental de unele interpretãri ale cronicarilor38, preluând de la aceºtia universul psihologic concretizat în expresia lingvisticã, în primii germeni ai emoþiei artistice care se vãd în epicul stângaci, cuminte ºi sfãtos. Naraþiunea primitivã încearcã sã îmbine tendinþele subiective cu prezentarea logico-sistematicã a faptelor. Dar, totuºi, realitatea se admite în subtext: plânge în „izvoadele bãtrâne“ o speranþã a mântuirii prin suferinþa tonicã; o demnitate ascunsã sub umilinþa supunerii; ºi aceastã Fata Morganã a perspectivei înlãnþuie ºi ajusteazã faptele într-o horã a imaginaþiei. Subiectivitatea emoþiei declanºeazã spontaneitatea impresiei; chiar dacã convingerea sau „portretul“ cronicarului încearcã s-o înãbuºe, totuºi, iniþial, ea este un pas câºtigat în direcþia prelucrãrii artistice a informaþiei spre exteriorizare nefalsificatã. Expresia concentratã a acesteia este desfãcutã de autor în noþiuni, apoi dilatatã în noþiunile gen ºi specie înrudite; fiecare notã serveºte ca bazã pentru o acþiune sau trãsãturã aparte. Fiecare determinare din portretul lui ªtefan cel Mare fãcut de Ureche este transformatã de Sadoveanu, în capitolul I din Fraþii Jderi, prin intermediul stilului indirect liber, în procedeu al caracterizãrii în acþiune ºi în extensiune. Se vorbeºte prin sate despre mãria sa cã-i om nu prea mare de stat (subl. ns. – N.F.), însã groaznic când îºi încruntã sprânceana39. Sau în capitulul al II-lea din aceeaºi lucrare: „Vodã ªtefan, cãlcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspãt de vântul de primãvarã. Se purta ras, cu mustaþa uºor încãrunþitã. Avea o puternicã strângere a buzelor ºi o privire verde tãioasã. Deºi scund de staturã, cei dinaintea sa, opriþi la zece paºi, pãreau cã se uitã la el de jos în sus.40

Nimic mai autentic ºi mai firesc decât acest portret. Autorul a procedat, prin metoda deducþiei cauzale la un transfer în sensul fiziognomiei lui Lavater ºi frenologiei lui Gall, de la indicaþiile vornicului: „mânios ºi degrabã vãrsãtoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeþe omora fãrã giudeþiu“ la strãºnicia figurii – adevãrat sistem nervos al personajului complex, construit prin acumulãri succesive din aceste note dilatate, pe mãsura înaintãrii în acþiune. Sadoveanu reconstruieºte vizionar, precum Georges Cuvier reconstruia din elemente fosile singulare animalele preistorice demult dispãrute. Procedeul nu este rar în opera istoricã: portretele Ducãi-Vodã ºi al lui Vasile Lupu pleacã de la astfel de observaþii lapidare din cronici. Portretizarea pârcãlabului de la Soroca din „Nunta Domniþei Ruxandra“ dezvoltã datele esenþiale din cronica lui Miron Costin: Omul de miratu la întregiia lui de sfaturi ºi de înþelepciune, cât pre acele vremi de-abia de era pementean de potriva lui, cu carile ºi Vasilie-Vodã singur, deosebi de boieri fãcea sfaturi ºi cu multe ceasuri voroavã, aºea era de deplin la hire. Iarã la statul trupului sãu era gârbov, ghiebosu ºi la cap cucuiatu, cât puteai zice cã este adevãratu Esopu la chipu.41


01.02.2005

17:45

Page 93


93

Acelaºi cronicar mai sus amintit aratã pohfala gãunoasã a lui Vasile Lupu ºi a curþii sale, ceremonial fixat dupã fastul ºi modelul bizantin, în contradicþie cu vitregia timpurilor ºi a conjuncturii politice. Izolarea de realitatea þãrii, ca ºi în cazul lui Duca Vodã, duce moºia pe marginea prãpastiei. Motivaþia artisticã a legãturii masã-personalitate ºi a apariþiei necesare a acesteia la momentele de rãscruce din istorie este prezentã în imaginarul social, în filozofia socialã ºi istoricã a legendelor. Personalitatea lui ªtefan se contureazã de cãtre protagoniºti indirect, pe cale legendarã, prin raportarea multiplã ºi comparativã cu domniile precedente, nedemne în raport cu cerinþele imperioase ale þãrii ºi cu logica istoriei. Se simte pulsul viu al unei epoci noi, perceput pe cale pragmaticã de oameni, din realizãrile noii domnii. Într-adevãr, înainte de toate, secolul al XV-lea marcheazã zorii Europei moderne, cel puþin în trei direcþii principale: 1. artistic; 2. economic ºi 3. politic. Artistic, prin Renaºterea italianã, economic, prin descoperirea de noi teritorii ºi prin apariþia formelor economice capitaliste ºi politic, prin lupta þãrilor mici din sud-estul european de a supravieþui pericolului otoman. În „Cãlãtoriile Renaºterii ºi noi structuri literare“, Edgar Papu observa, cu binecunoscuta-i forþã de sintezã, cã „Veacul al XV-lea se caracterizeazã printr-o eflorescenþã, unicã în istorie, de genii politice în fruntea statelor. În multe cazuri apar acum cele mai mari genii politice, înregistrate de unele þãri în decursul întregii lor istorii“42. Ceea ce filosoful român remarca la nivel politic general poate fi extins ºi la alte domenii de activitate. „Titanismul þãrilor mici“, cauzat de necesitãþi social-politice acute, poate fi pus în relaþie, pe baza aceluiaºi determinism, cu personalitãþi precum SkanderBeg, ªtefan cel Mare, Neagoe Basarab, Vlad Þepeº, Matei Corvin, Enrique Navigatorul, Cristofor Columb, Vasco da Gama, Michelangelo, Rafael, da Vinci, Lorenzo de Medici, personalitãþi multilaterale cu vocaþii de universalitate. ªtefan cel Mare este nu numai un bun strateg ºi subtil diplomat, ci ºi un administrator priceput, un om instruit cu o aleasã culturã bizantinã, un fin psiholog. Personaj conceput la douã niveluri: real ºi simbolic, omul ªtefan cunoaºte îndoiala, teama, are slãbiciunile biologice inerente, specifice umanului. În schimb, personajul simbolic ºi legendar, derivat din conceptul ideal de personalitate, ridicã în zona posibilului pe om ºi îi conferã idealitatea dimensiunilor mitice: „ªtefan-Voievod Muºat a apãrut inexplicabil în aparenþã în viaþa acestui neam, dezvoltând o forþã în dezacord cu mediul contemporan ºi realizând o operã armonioasã ce rãmâne încã o pildã pentru ce va sã vie“, spune Mihail Sadoveanu în scurta introducere la Viaþa lui ªtefan cel Mare, iar în Fraþii Jderi mulþimea îºi comunicã în tainã cã „are pecete pe braþul sãu drept ºi legãmânt sfânt“. Dacã la oamenii de rând amintirea durerilor sau bucuriilor trãite devine adeziune sau reacþie, aceasta nu reprezintã decât treapta preliminarã psiho-mecanicã spre conºtiinþa de sine a personalitãþii. Vocaþia personalitãþii constã în faptul cã individul trebuie sã fie mai mult decât un exemplar al speciei. Personalitatea este individualitatea pentru sine devenitã sieºi obiectivã. Ea capãtã asemenea semnificaþie în primul rând prin faptul cã în individ conºtiinþa de sine apare ca autocriticã ºi constituie poziþia luatã de personalitate faþã de sine însãºi: „Sã ne înarmãm pe dinlãutru cu credinþã tare,


94

01.02.2005

17:45

Page 94


dar pe dinafarã sã nu uitãm a pune zale ºi a þinea în mânã sabie ascuþitã…“. Fiind conºtiinþã istoricã, ea determinã viitorul poporului sãu, fiind conºtiinþã moralã ea determinã valoarea propriilor acþiuni. Raportul masã–personalitate îºi dovedeºte utilitatea în înþelegerea formelor de viaþã istorice. Având prerogative absolute într-un regim monarhic ereditar în care Sfatul domnesc avea un drept consultativ, personalitatea domnitorului se profila impunãtoare în fundalul epocii. Puternica amprentã misticã a mentalitãþii oamenilor feudali a permis transferul substanþial în imagini, ca expresie a unei emoþii particulare, a personajului istoric încadrat în atributele divinitãþii. Coeziunea dintre ªtefan ºi supuºii sãi, justeþea ei se va verifica pe mãsura înaintãrii în timp, când legile progresului istoric valideazã implacabil reformele, acþiunile ºi orientarea Conducãtorului. În perioada urcãrii pe tron a lui ªtefan problema centralizãrii politico-economice a statului moldovean se punea cu deosebitã acuitate: „Rãzboiul meu, staroste Cãliman, […] sã ºtii cã îl am cu aceastã þarã fãrã rânduialã. În þara asta a Moldovei, staroste Cãliman, umblã neorânduielile ca vânturile. Am gãsit în þara asta, staroste Cãliman, ºi mulþi stãpâni. Nu trebuie sã fie decât unul. Aºa cã eu bat rãzboi cu acei stãpâni care þi-au rãpit ocina ta. În þara asta trebuie sã fie rânduialã în toate târgurile ºi satele ºi liniºte pe toate cãile neguþãtorilor…“43. Urcarea pe tron a lui ªtefan avusese loc într-o zodie vitregã. În 1453 otomanii trecuserã prin foc ºi sabie Constantinopolul. Izvorul religiei ortodoxe fusese cãlcat „de numele împãraþilor porniþi de la proorocul mincinos“ care „rãspund numãrului arãtat, cãci el înseamnã fãrã odihnã, fãrã închinare, fãrã duh; puterea pulberii ºi cãrnii, desfãtarea între oameni a lui Satana“. Leagãnul civilizaþiei bizantine, de unde statele româneºti importaserã instituþii de stat ºi forme de guvernãmânt reprezenta pentru ªtefan cel Mare, dincolo de interesele practice ale republicilor italiene, „Adevãrul ºi Dreptatea, care erau însãºi izbãvitorul Cristos“. Substanþa religioasã care strãbate în permanenþã gândirea ºi acþiunea politicã a lui ªtefan nu are un sens mistic, ci unul activ: printr-o analogie de simboluri, sfântul Gheorghe, omorând balaurul, reprezintã biruinþa Arhanghelului asupra Satanei. ªtefan cãlãreºte un cal alb, cu instinctul neobiºnuit de a presimþi apropierea rãzboiului, ca cel vãzut în iconografia româneascã ºi descris, la dimensiuni apocaliptice în Noul Testament. În perimetrul religiei ortodoxe aceastã iconografie are o semnificaþie culturalã localã: Sfântul Gheorghe este un oºtean al Binelui, iar balaurul – personificarea Rãului, întruchipat în expansiunea otomanã. Steagul de luptã însuºi al lui ªtefan cu bourul, simbolul sãlbãticiei organice îmblânzite ºi cu icoana sfântului militar, patronul Þãrii Moldovei, reprezintã o viziune organicã despre fire cu încorporarea fireascã a ortodoxismului ca factor de rezistenþã în mobilizarea totalã a þãrii pentru apãrare. Luna în care ªtefan se urcã pe tron este luna aprilie, Prier, regenerare a naturii. Iar ziua în care are loc evenimentul este joia, în sãptãmâna patimilor Mântuitorului, sacrificat pentru salvarea umanitãþii, de unde ºi concepþia lui ªtefan despre menirea conducãtorului de popoare „de a da luminã fãrã a primi nimic, în schimb“. Ziua Patronului Creºtinãtãþii ºi a Moldovei cade exact în aceeaºi lunã. Coincidenþa înceteazã de a mai fi


01.02.2005

17:45

Page 95


95

o simplã întâmplare. În limba greacã ghiorghios înseamnã þãran. Ea exprimã procesul neîntrerupt al vieþii, or preocuparea centralã, alãturi de pãstorit, a acestui popor, agricultura, începe cu aratul, la început de an nou, când se serbeazã Paºtele, cu rãsãritul grânelor la Sfântul Gheorghe. Personalitatea demiurgicã a lui ªtefan cel Mare apare investitã de imaginaþia popularã cu o asemenea forþã ºi tãrie încât apariþia ei este explicatã de popor prin factori spirituali ºi transcendenþi. Înþelegerea acestei viziuni populare mistice de cãtre autor este concretizatã în carte când conflictul dintre evoluþia socialã ºi cea naturalã ajunge la un echilibru armonios dominant: „Nimeni nu putea sã înlãture dreptatea acelui braþ. Ori boier, ori miºel simþea apãsarea ca sub o întocmire neclãtitã aºezatã de Dumnezeu. De când acea putere se aºezase asupra Moldovei, pãrea cã s-au schimbat ºi stihiile…“44. Rezonanþa profundã a personalitãþii domnitorului ºi a tot ce întreprinde ºi realizeazã ea în conºtiinþa supuºilor se datoreazã, printre altele, ºi modalitãþii intime de percepþie simultanã a timpului existenþial într-o culturã arhaicã. Ideea de nemurire ºi de divinitate, specificã viziunii ortodoxe, gãsea în persoana domnitorului un model exemplar. De aceea, dovedind o finã intuiþie a mentalitãþii omului medieval despre fiinþã ºi despre presupusa ei atemporalitate, autorul anonim îºi va axa construcþia vizionarã pe bipolaritatea temporalã concomitentã timp pãgân–timp creºtin, ea reprezentând sistemul de referinþã al mesajului, al rostului cel mai adânc al înþelegerii lumii. Cum se explicã aceastã percepþie afectivã vom vedea în cele ce urmeazã. În conºtiinþa arhaicã, dupã Mircea Eliade, timpul este saturat de valoare afectivã; el poate fi bun sau rãu, favorabil anumitor forme de activitate ºi nefast altora; cel al sãrbãtorii, al sacrificiului ºi al reproducerii miturilor legate de reîntoarcerea timpului originar ºi care pune timpul profan în afara circuitului. Conºtiinþa omului primitiv nu este orientatã spre percepþia schimbãrilor, ci întru a regãsi vechiul în nou. De aceea, pentru ea viitorul nu se deosebeºte de ceea ce a fost. Ceea ce a fost deja revine la intervale determinate. Aceastã concepþie ciclicã despre apercepþia timpului este întro mare mãsurã legatã de faptul cã omul nu s-a eliberat de naturã ºi conºtiinþa sa este subordonatã schimbãrilor periodice ale anotimpurilor. Ritmul vieþii sociale depinde de alternanþa anotimpurilor ºi a ciclurilor de producþie care îi sunt adaptate. Ca urmare, interpretarea lumii naturale ºi, de asemenea, a lumii sociale dupã categoriile mistice presupune credinþa în „eterna reîntoarcere“. Actele umane repetã faptele petrecute altãdatã de cãtre divinitate sau „eroul cultural“. Tendinþa de a aboli timpul care se scurge, printr-o reîntoarcere la un prototip mitic, nu a fost probabil decât o încercare de a depãºi izolarea ºi replierea existenþei individuale. Cu mitul regenerãrii timpului, cultura arhaicã oferea omului posibilitatea de a învinge scurtimea vieþii sale ºi unicitatea ei. Neseparându-se nici în ideile sale, nici în conduita sa de societate, de clan, omul înºela moartea… Rupând cu percepþia ciclicã miticã ºi poeticã a timpului pãgân, creºtinismul a introdus în Noul Testament noþiunea de timp trãit ca un proces escatologic, ca aºteptarea ferventã a marelui eveniment când se încheie istoria – apariþia lui Mesia.


96

01.02.2005

17:45

Page 96


În viziunea creºtinã a lumii, conceptul de timp este deosebit de cel de eternitate care, în alte sisteme de gândire antice, îngloba ºi subsuma timpul terestru. Eternitatea nu este mãsurabilã în segmente temporale, ea fiind un atribut al lui Dumnezeu care „nu era, nu va fi ci este întotdeauna“. În ce priveºte timpul terestru, el a fost creat, are un început ºi un sfârºit care limiteazã durata istoriei umane. Timpul terestru este în corelaþie cu eternitatea în anumite momente decisive când istoria „irupe“ în eternitate datoritã unor evenimente grandioase. Percepute pe aceleaºi lungimi de undã sufleteºti, povestitorii se contopeau cu ele într-o proiecþie escatologicã a Timpului care irupe în conºtiinþã ºi care, totodatã, o integreazã. Trãindu-ºi viaþa într-o lume de simboluri ºi forme culturale, puternic impregnate de substanþã religioasã ºi tradiþionalã ºi într-o staticã aparentã, de unde impresia de ceremonial, de la apelativele onomastice pânã la ridicarea fiecãrei întâmplãri la o semnificaþie precisã ºi expresivã, omul simþea nevoia unei reglãri a stilului sãu de viaþã dupã ritmurile naturii. De aici tulburãtoarea miºcare a materiei, palpabilã la scarã universalã, prin tãcere, murmur etc. Iconografia lui ªtefan cel Mare ºi Sfânt în cultura modernã este tributarã axei bipolare a imaginii domnitorului. În artele plastice predominã viziunea religioasã: în tablouri, stampe, litografii, tapiserii Voievodul este înfãþiºat, împreunã cu familia sa, la picioarele tronului divin îngenunchiat, înmânându-i Creatorului Suprem macheta în miniaturã a unei mãnãstiri. O luminã puternicã emanã de la heruvimii ºi serafimii care strãjuie la dreapta ºi la stânga Tatãlui Ceresc. Comuniunea reliefatã are o semnificaþie simbolicã, nu numai de legitimitate teoreticã a puterii dar ºi de copie a voinþei divine pe acest pãmânt. În lirica ºi epica modernã imaginea Domnitorului este tributarã viziunii mitice, din cauza adecvãrii succesiunii acþiunilor la reliefarea personalitãþii prin acumulãri succesive de elemente. Dar cronicarul din care scriitorii paºoptiºti s-au inspirat cel mai mult, ºi a cãrui artã narativã a fost cea mai aproape de sensibilitatea istoricã modernã, a fost ºi rãmâne Neculce. Primele opt capitole din cronicã îi oferã o bogatã substanþã pentru epoca lui Duca-Vodã: rãscoala lui Hâncu ºi a lui Durac, pedepsirea complotiºtilor boieri, jefuirea lui Gheorghe Ursachi cu ajutorul negustorului Alexa Balaban, în sfârºit, toate coordonatele machiavelice ale politicii spoliatoare a lui Duca sunt prinse în atmosfera cucernicã ºi eticã a cronicii. Distincþia lui Plutarh dintre istorie ºi biografie este consacratã în cultura românã de tehnica portretisticã a lui Grigore Ureche ºi Miron Costin, pe de o parte, ºi Ion Neculce, pe de alta. Portretul de curte, inaugurat de cronicarii munteni, inaugureazã tehnica portretului–pamflet sau a portretului politic comandat, ca în cronicile lui Acarie, Mazarie ºi Eftimie despre domniile lui Alexandru Lãpuºneanu ºi Petru Rareº. Tot astfel Cronica Bãlenilor, Cronica Cantacuzineºtilor, Cronica Þãrii Româneºti a lui Radu Popescu fac apologia unei case domnitoare în defavoarea celorlalte. Valoarea portretelor, în acest caz constã în tuºa caricaturalã a adversarilor ºi nu în cunoaºterea vieþii politice ºi a protagoniºtilor ei. Neculce introduce în istoriografia româneascã dimensiunea biograficã a portretului, caracterizarea dinamicã, evolutivã a personajelor. Adeseori, o întâmplare hazlie, un evenimente cotidian insignifiant


01.02.2005

17:45

Page 97


97

în aparenþã din viaþa unui personaj ilustru, un viciu sau un tabiet al acestuia îi caracterizeazã mult mai bine structura sa psihologicã decât o bãtãlie sau concepþia sa despre guvernare. Forþa artei portretistice la Neculce constã însã în juxtapunerea planurilor, a amintirilor despre personaj, a imaginii lui în epocã peste care se suprapune imaginea sa despre acesta. „Portretul integral – moral ºi fizic, realizat prin acumulare de observaþii – ºi portretele confruntate din epoci diferite sunt, la Neculce, principalele mijloace de înfãþiºare a «lumii prin care a trecut». Urmãrind oamenii în evoluþie, în schimbãrile pe care le suferã în momente diferite din viaþa lor, cronicarul are posibilitatea sã evidenþieze ceea ce este permanenþã ºi, dimpotrivã, ceea ce e accidental în fizionomia moralã a acestora“. Prin opera lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) portretul politic cunoaºte inovaþii spectaculoase. El însuºi Domn ºi de mai multe ori pretendent la tronul celor douã þãri române, Dimitrie Cantemir are ocazia sã cunoascã spiritele luminate ale Europei timpului sãu, iar din studiul istoriei universale, în special al istoriei imperiului otoman, sã înþeleagã pulsiunile adânci ale voinþei ºi acþiunii politice. Cunoscãtor, de asemenea, al sistemului politic moldovenesc, marele erudit are ocazia sã cunoascã mecanismele de reproducere ºi legitimare a clasei politice ca ºi pe actorii de pe scena vieþii politice. În Istoria ieroglificã (1705), roman alegoric cu cheie, el fundamenteazã principiile psihologiei politice în sensul cã analizeazã modalitatea prin care pasiunile, frustraþiile, interesele îi determinã pe oameni sã se dedice activitãþii politice pentru a ºi le satisface, ca ºi formele de ocultare a acestor mobiluri sub haina intenþiilor sau idealurilor nobile. De aceea, arta persuasiunii, teoria argumentãrii, tehnica retoricã, problemele comunicãrii politice, prezente toate în cuvântãrile „jigãniilor“ ar trebui sã constituie obiectul unui studiu sistematic. Portretul politic din istoria României moderne va marca o cotiturã faþã de referenþialul tradiþional iconic, în sensul cã el va fi sinteza mai multor vectori imagologici. Primul dintre aceºtia va fi sinteza dintre arta popularã ºi arta cultã în structura imaginii; al doilea dimensiunea laicizatã a evocãrii; al treilea sinteza dintre semnificant ºi semnificat. Caracterele stilistice ale portretului modern nu mai provin dintr-o poziþie subiectivã a cronicarului faþã de un domnitor ci din aprecierea generalã a epocii. Culoarea, lumina, idealizarea din portretul politic al lui Al. I. Cuza depind de convergenþa judecãþilor de valoare pozitive în tuºa proaspãtã a amintirii colective. Imaginea publicã a lui Cuza Vodã este poziþionatã în amintirea posteritãþii într-un spaþiu tridimensional: 1. aura de legendã a calitãþilor sale fizice ºi morale; 2. acþiunea politicã asemãnãtoare celor ale eroilor din basme ºi baladele istorice; 3. noul tip de legitimitate a puterii sale, legal-raþionalã, specificã epocii moderne. Dupã cum am vãzut, imaginea istoricã a lui ªtefan cel Mare provenea din prerogativele divine ale funcþiei, din principiul ereditãþii, din calitãþile sale militare, politice ºi diplomatice care l-au impus ca pe un strãlucit exponent al ideii de neatârnare naþionalã. Portretul politic al lui Cuza Vodã îºi trage sevele rezistenþei în timp din amintirea de domn al poporului, din caracterul exponenþial ºi reprezentativ al domniei sale pe care legãtura masã-personalitate, specificã demofilismului romantic îl pune în evidenþã. Tot ceea ce a realizat Cuza Vodã în scurta lui domnie (1859-1866) se identificã


98

01.02.2005

17:45

Page 98


organic cu aspiraþiile profunde ale þãrãnimii ºi cu dezideratele modernizãrii politice ºi economice ale noului stat. Înfiinþarea armatei ºi a jandarmeriei naþionale, organizarea spitalelor ºi introducerea noului sistem de mãsuri, desfiinþarea clãcii, organizarea judecãtoriilor ºi a administraþiei, elaborarea noului cod civil ºi penal, organizarea învãþãmântului primar, secularizarea averilor mãnãstireºti ºi înfãptuirea reformei agrare îl impun în conºtiinþa epocii ºi a posteritãþii drept creatorul statului român modern. Aceste realizãri, aproape neverosimile dacã le raportãm la perioada scurtã a domniei, nu puteau fi posibile fãrã înþelegerea, sprijinul total ºi adeziunea la ideile domnitorului a elitei politice ºi culturale paºoptiste: M. Kogãlniceanu; V. Alecsandri; D. Bolintineanu; S. Bãrnuþiu etc. Totuºi, curajul ºi voinþa domnitorului, fermitatea în apãrarea demnitãþii naþionale în faþa marilor puterii l-au impus în amintirea poporului român ca pe un strãlucit exponent al aspiraþiilor populare ºi naþionale; realizarea reformei agrare ºi consolidarea unirii în plan administrativ, legislativ ºi diplomatic. De aceea, în portretul sãu politic trãsãturile fizice ºi morale sunt idealizate întocmai din perspectiva realizãrii actelor politice fundamentale ale þãrii. La sultan „a mers la palat drept, cu fruntea sus ºi sabia zornãind ca un Fãt - Frumos“ deºi „era obiceiul ca domnii þãrii noastre, când intrau […] se târau […] în genunchi“. Mândru ºi sigur de sine ar fi exclamat: „aºa m-a trimes pe mine þara“ încât mai-marii de la Împãrãþie ar fi declarat: „Bre, bre, bre! La noi n-am mai vãzut aºa om“45. Un alt þãran relateazã ce i-a spus Cuza sultanului când a fost în vizitã la Constantinopol: „Iscãleºte colea ca sã nu mai plãteascã þara bir! Iscãleºti ori te tai? ªi sultanul, de fricã, a iscãlit“46. Þãranii în special îl venerau ca pe un domn al lor, singurul care s-a gândit ºi la pãsurile lor: „De nu era el […], tot clãcaºi avea sã murim“, spunea un þãran. „Nu gãzduia acolo unde îi pregãtea loc ispravnicul ºi nici nu se ducea unde erau adunaþi boierii, ci se da jos din trãsurã ºi se ducea acolo unde vedea þãrani mai mulþi ºi sta cu ei de vorbã, despre nevoile lor“47. În imaginaþia poporului Cuza apare ca un luptãtor pentru dreptate socialã, împotriva abuzurilor, a silniciei ºi a arbitrariului: „Gândul lui era aºa: sã facã din coconaºi – þigani, din þãrani – boieri ºi din cãlugãri – oameni de treabã“48. În aceste condiþii, imaginaþia popularã îl asimileazã eroilor sãi îndrãgiþi, haiducilor cu spiritul lor justiþiar, lui Fãt Frumos din basme. De remarcat cã aceste cadre ale imaginii sunt fixate prin conþinutul judecãþilor de valoare pe care le emit despre epoca sa vechea gardã, în frunte cu M. Kogãlniceanu ºi V. Alecsandri, ca ºi majoritatea oamenilor politici ºi de culturã dupã ei. Nu întâmplãtor, imaginea domnitorului a cunoscut o resurecþie viguroasã dupã înmormântarea sa la Ruginoasa (1873), dar mai ales o datã cu apariþia curentelor agrariene la începutul secolului XX care au reactualizat caracterul dramatic al obsesivei „chestii þãrãneºti“. În special Nicolae Iorga ºi A.D. Xenopol, V. A. Urechia, Titu Maiorescu duc mai departe flacãra recunoºtinþei naþionale. Exilarea forþatã, creºterea sentimentelor antigermane, dupã rãzboiul franco-german din 1870, tãcerea mândrã a celui exilat au fãcut ca numele lui Cuza sã fie receptat de opinia publicã din România într-o aureolã de martir pe care Nicolae Iorga o asemuia cu jertfa meºterului Manole pentru dãinuirea


01.02.2005

17:45

Page 99


99

creaþiei: „Dar morþii nu mor întotdeauna întregi fiindcã trãieºte, prin urmãrile ei, fapta lor, ºi aceste urmãri se întind tot mai departe, în timpuri pe care mortul nu le mai vede“49. Acelaºi Nicolae Iorga îi va face un portret sintezã, ca ºi lui Dimitrie Cantemir: Alexandru Ioan I, acel „principe cavaleresc, în frumoasa-i uniformã cu brandenburguri“, care nu fusese doar „un excelent om de salon ºi un convorbitor cu vorba strãlucitoare ºi incisivã“ ci totodatã „un prieten sigur ºi fãrã pretenþii, îndatoritor ºi plin de iertare ca în zilele de sãrãcie ºi obscuritate, un frate bun cu cei mai umili din neamul sãu […], un înþelegãtor al celor mai înalte ideale, în stare sã þie, pentru apãrarea lor, pieptul înaintea duºmanilor, un vrednic campion al þãrii, a cãrei demnitate a exprimat-o în cuvinte de mândrie ce nu se pot uita“50. În perioada modernã din istoria României imaginea politicã este influenþatã de tipul de legitimitate legal-raþionalã, specificã democraþiei reprezentative. Cu excepþia lui Cuza Vodã, al cãrui stil de conducere era bazat pe o comunicare directã cu cei de jos, ceea ce a facilitat aura de legendã a imaginii sale folclorice, imaginea celorlalte personalitãþi liberale din epocã se estompeazã iar imaginea instituþiilor politice capãtã persistenþã. Puterea se personificã: Parlamentul, Guvernul, primãriile, prefecturile sunt tratate în publicaþiile vremii prin figuri de stil care aratã clar transferul de la prerogativele puterii personalizate la caracterul abstract al puterii personificate în instituþii. Nimeni nu a redat mai bine acest proces decât I. L. Caragiale în comediile sale. Astfel se ºi explicã de ce imaginea unei personalitãþi marcante din epocã, precum aceea a primului ministru liberal I. C. Brãtianu, se diminueazã pe mãsurã ce instituþiile statului se consolideazã. Însãºi imaginea regelui Carol I a pãtruns cu greu în conºtiinþa publicã, în plin regim de afirmare a monarhiei constituþionale. Nici publicitatea intensã fãcutã Domnitorului în timpul Rãzboiului de Independenþã nu a putut depãºi imaginea armatei române, faptele de vitejie ale ostaºilor-þãrani, vãzute într-o relaþie de inversã proporþionalitate cu starea lor socialã mizerã din þarã. Tablourile din epocã îl înfãþiºeazã pe tânãrul domnitor cãlare, în fruntea oºtirii, în uniforma lui de locotenent de cavalerie, în momentele semnificative ale campaniei din Bulgaria: trecerea podului la Vidin, luarea cu asalt a redutei Griviþa, capitularea lui Osman Paºa. Picturile lui Th. Aman, Esterhazy, Szatmari etc. îl înfãþiºeazã în ºa stând drept, cu privirea aþintitã undeva departe, dârz. Rãzboiul de Independenþã ºi proclamarea României ca Regat în 1881 marcheazã, totodatã, finalizarea procesului de penetrare a imaginii lui Carol I în inima românilor. Dar aceastã imagine este încã distantã ºi rece, temãtoare ºi respectuoasã. Ea nu izvora din cãldura iubirii pe care mulþimea o aratã predecesorului sãu, ci mai curând din prerogativele ºi maiestatea funcþiei. Manifestãrile jubiliare cu ocazia a 15, 20, 25, 30, 40 de ani de domnie, expoziþiile aniversare, emisiunile de timbre, de monede, realizarea de albume ºi de statui ecvestre îl reprezintã pe Carol I dintr-un profil vulturesc, cu trãsãturi severe, cu capul înconjurat de o cununã de lauri, ca împãraþii Romei. Realizãrile lungii sale domnii îl impun în conºtiinþa epocii ca un conducãtor perseverent ºi prudent. Litografiile ºi stampele epocii întregesc aceastã imagine cu cea a familiei regale, mai ales în timpul participãrii la slujbele religioase. Moralitatea ºi austeritatea stilului de


01.02.2005

100

17:45

Page 100


viaþã al familiei regale, eticheta ºi protocolul vieþii de la Curte, impus ºi controlat sever de Carol I, însuºi nu trec neobservate sau neapreciate de mass media sau de clasa politicã. Monarhia devine cu adevãrat centrul vieþii politice, echidistant faþã de pasiunile acesteia, simbolul unitãþii ºi moralitãþii. Dar chiar ºi în momentele de maximã expansiune a imaginii monarhiei, în timpul ºi dupã primul rãzboi mondial, când Ferdinand Întregitorul promite soldaþilor pãmânt ºi se încoroneazã la Alba Iulia, aceastã imagine nu reuºeºte sã devanseze imaginea Armatei. Amintirea iluºtrilor comandanþi de oºti ºi a faptelor lor de arme în Rãzboiul pentru Reîntregirea Neamului, precum generalii Al. Averescu, Eremia Grigorescu, mareºalul Prezan, va pãtrunde în conºtiinþa colectivã ºi va fi amplificatã de amintirile soldaþilor-þãrani la hori, la ºezãtori etc. Încã o datã, idealul politic coaguleazã imaginea, având ca substanþã situaþiile limitã trãite împreunã pe front. Concepte-cheie imaginar politic; istoricitate; evocare; evoluþie istoric; stil artistic; portret politic; poezie popularã; concepþia despre lume; specific naþional; personalitate politicã Întrebãri 1. Evidenþiaþi structurile antropologice ale imaginarului politic românesc. 2. Arãtaþi raportul dintre distanþa în timp a evocãrii ºi modalitãþile artistice ale acesteia. 3. Arãtaþi tehnicile de evocare a personalitãþilor politice din literatura popularã. 4. Evidenþiaþi elementele de continuitate dintre literatura popularã, cronici ºi literatura cultã. 5. Arãtaþi portretul politic din cronici ºi baladele istorice. 6. Analizaþi raportul masã-personalitate în romantism.


01.02.2005

17:45

Page 101

CAPITOLUL 6

Imaginea politicã a liderilor ºi comunicarea ei artisticã

Între epopee, roman istoric, viaþã romanþatã ºi monografie ºtiinþificã O încercare de a situa în timp momentul genetic al romanþãrii este hãrãzitã de la sine eºecului. Dincolo de mutaþiile sensibilitãþii umane, inevitabile în istorie, persistã o constantã psihologicã: nevoia unui cadru de valori transutilitare pentru suspansul spiritului încordat sau angrenat în eforturile cotidiene. Dacã am fixa apariþia romanþiosului în epoca degenerãrii epopeii ºi a înfloririi literaturii la curþile feudale, ar rãmâne neacoperitã tocmai perioada care a pregãtit aceastã înflorire, prin mutaþiile structurale petrecute în istoria mentalitãþilor. Al doilea set de argumente vizeazã tocmai apariþia periodicã a romanþiosului cu o frecvenþã ce este funcþie de datele social-culturale din epoca luatã în discuþie. Dintre argumentele culturalartistice care au dus la apariþia romanþiosului în Evul Mediu, vom menþiona caracterele formal-exterioare ale dragostei cântate de trubaduri ºi de truveri, formele specifice vieþii medievale, tehnica melodramaticã ce a înlocuit intuiþia psihologiei umane în miºcarea sa cu glorificarea faptelor de arme ale stãpânilor. Motivaþiile psihologice erau rarefiate sau tratate schematic; accentul cãzând pe efectul predestinãrii stabilit a priori. Conceptul de viaþã romanþatã vizeazã tocmai o raportare sensibilã la individual, bazatã pe un anumit mod psihologic de tratare a subiectului. Prin sensul lui propriu, el trimite la descrierea elementelor exterioare, capabile de a capta cu uºurinþã interesul anumitor categorii de cititori, de o calitate ºi de un gust îndoielnice, prin senzaþional ºi ritm trepidant al acþiunii, prin ineditul, în special intim, al descrierilor. Senzorialitatea ºi superficialitatea dulceagã, satisfacþia meschinã când marile personalitãþi sunt vãzute în slãbiciunile lor fireºti provoacã recunoaºterea identitãþii de esenþã dintre o Marie Stuart ºi cea mai umilã cititoare ºi explicã „priza“ acestui gen de la periferia literaturii la marele public. Promisiunile de fericire ºi aspiraþia spre o viaþã inocentã explicã, probabil, procesul camuflat de identificare cu personajele istorice. Prin modalitãþile sale de percepþie ºi interpretare esteticã a lumii ºi vieþii, romantismul contribuie la dezvoltarea tendinþelor sociologice de la periferia artisticului. Problema emancipãrii feminine, constanta simpatie pentru mulþimile obidite, înfierarea


102

01.02.2005

17:45

Page 102


tiranilor ºi a nedreptãþilor au constituit, printre altele, substanþa socialã a romantismului protestatar. Însã deoarece posibilitãþile practice erau cu mult sub mãsura acestor ambiþii artistice s-a realizat o ficþiune inconºtientã, o viclenie a raþiunii: neputinþa concretizãrii în câmpul artistic a unor obiective de o asemenea amploare s-a transformat într-o atacare retoricã, directã ºi participativã a subiectului, într-o inevitabilã contopire a eului creator cu tema abordatã, într-o poziþie subiectivã implicitã ºi tendenþioasã. Pe mãsura evoluþiei istoriografiei propriu-zise, a istoriei artelor ºi a dezvoltãrii culturii ºi ºtiinþei apare necesitatea unor forme noi, biografice care sã popularizeze nu numai viaþa, ci ºi opera artiºtilor, savanþilor, oamenilor de stat în complexitatea, însemnãtatea ºi caracterul lor instructiv. Monografia ºtiinþificã, biografia literarã, monografia artisticã cer fiecare tehnici specifice în funcþie de natura subiectului descris ºi sunt toate la origine ramificaþii ale biografiei istorice cu rãdãcinile în Vieþile paralele ale lui Plutarh, urcând pânã în epoca Renaºterii la Vieþile pictorilor, arhitecþilor ºi sculptorilor de Giorgio Vasari. Viguroasa prozã istoricã latinã, recunoscutã prin echilibrul ºi finalitatea eticã ºi prin multitudinea unghiurilor de vedere din care era privit personajul, este pãrintele biografiei moderne care o duce mai departe, dezvoltându-i calitãþile literare ºi instrumentele epistemologice. Caracterele exemplare ale oamenilor politici romani sunt dublate de subtile analize politice ºi psihologice în opera lui Tacitus, Titus Livius, Sallustius, Suetonius, Cezar etc. Fireºte cã evocarea vieþii unui artist necesitã cu totul alte structuri narative ºi viziune de concepþie decât evocarea vieþii unei personalitãþi politice. Viaþa lui Mihail Eminescu a lui G. Cãlinescu ºi Viaþa lui ªtefan cel Mare a lui Mihail Sadoveanu se deosebesc radical. Ideile ºi calitãþile omului de stat se proiecteazã fidel în acþiunile ºi realizãrile lui; într-un anumit moment istoric acestea marcheazã epoca sa. De aici trebuie sã plece biograful ºi sã þinã cont în dinamica interferentã ºi influentã a epocii asupra personalitãþii politice ºi viceversa. Gândurile ºi trãirile artistului nu pot fi proiectate în actele cotidiene ale vieþii acestuia, de altminteri cu o semnificaþie destul de anostã, deoarece ele s-au proiectat în opera de artã; reconstituirea lor presupune medieri simbolice succesive. Denumirea de „viaþã romanþatã“ poate fi conferitã unei biografii istorice numai în raport cu elementele romantice fictive ºi tendenþioase din ea. Vieþii lui ªtefan cel Mare nu i se poate acorda acest calificativ decât în mãsura introducerii de elemente erotice, sentimentale ºi subiective pentru a apãsa pe anumite aspecte sensibile din viaþa omului ªtefan, în comparaþie cu rigoarea ºtiinþificã a unui profesionist ca Nicolae Iorga în Istoria lui ªtefan cel Mare pentru poporul român. Dar în trilogia eminescianã a lui Cezar Petrescu1 elementele romanþate abundã, ele neputând sã facã concurenþã imaginii unanime despre poet fãuritã prin ºi de opera lui. Instinctiv, autorii de vieþi romanþate ºi-au dat seama de pericol ºi nu mai vor sã facã concurenþã imaginii omului vãzut prin opera sa, ci îi vin în întâmpinare, completând-o, deformând-o, asociindu-i aspecte inexistente din viaþã care în perspectiva forþei de sugestie ºi superioritãþii intelectuale a operei sã aibã ºanse de viabilitate, deoarece ele se vor o


01.02.2005

17:45

Page 103


103

explicaþie a genezei. Este cazul romanelor Mite ºi Bãlãuca ale lui Eugen Lovinescu unde personajele au ceva din bogata proiecþie a biografiei poetului din imaginaþia popularã turnatã în construcþia lor din perspectiva criticã a operei. În acest sens, romanþiosul predominã, eliminând orice motivaþii realiste ale procesualitãþii creaþiei ºi relaþiile cauzal-obiective ale acestei procesualitãþi. Libertatea de invenþie este absolutã. Se pedaleazã pe elementul biografic surescitant, bogat în senzaþii tari, care sã atragã. Factorul extraestetic devine atât un scop, cât ºi un mijloc. Autorii urmãresc adesea o facilã ºi efemerã afirmare prin rapiditatea captãrii imenselor mase de cititori cu totul neavizaþi asupra valorii ºi adevãrului istoric, cu o culturã obþinutã prin mass media. Romanul poliþist ºi de aventuri pot fi încadrate în aceeaºi manierã tehnicã. De asemenea, best-sellers-urile cinematografiei americane, în special interbelice, Western-urile, filmele muzicale, cu teme biografice, toate par sã þinã de o anumitã mentalitate sentimentalã, reflex al societãþii de consum cibernetizate, de care nici producþia de vieþi romanþate nu este strãinã2. Nici reuºitele biografii literare ºi istorice ale lui St. Zweig, E. Ludwig, A. Maurois, L. Baswell nu reuºesc sã explice procesul intim al genezei operei de artã sau al deciziilor politice ale omului de stat. Spre deosebire de Rãzboi ºi Pace unde Tolstoi surprinde psihologia lui Napoleon, chiar dacã deformeazã ºi se îndepãrteazã de adevãrul istoric, în vieþile romanþate dedicate acestuia nefericirea omului Napoleon este aprioric fixatã ca obiectiv în funcþie de consideraþii strãine artisticului, iar pentru susþinerea acestei imagini elementele biografice sunt flancate de numeroase detalii ºi acumulãri pozitiviste, de fapte ºi evenimente sensibile din viaþa cotidianã a eroului care contrasteazã violent cu imaginea geniului politic ºi militar. Cel puþin una din tendinþele actuale evidente ale vieþii romanþate este de a epuiza exhaustiv obiectul prin tehnici cantitative3. Generalizarea pripitã, exacerbarea individualului netipic duc la lacrimogen, la finaluri spectaculoase fãrã adâncime psihologicã, printr-o ardere a etapelor motivaþionale ºi situaþionale. Schema ideologicã a vieþii romanþate are la bazã concepþia romanticã despre puterea absolutã a Erosului. Între absolutul erotic, ca principiu suprem al existenþei, ºi dorinþa subiectivã de îmbrãþiºare a universalului prin impulsurile ideale ale iubirii capabilã, în transfigurarea ei purã, sã cuprindã absolutul în clipã, sã-l divinizeze în desãvârºirea icoanelor din Timp, caracterul individual al artei romantice vede numai convertirea concretului cotidian la ideea creºtinã a suferinþei, datoritã pãcatului originar, de unde ºi ideea nefericirii predestinate. Fuziunea dintre principiile cavalerismului medieval ºi concepþia romanticã despre dragoste s-a consolidat progresiv. Mistica religioasã a formelor de viaþã feudalã proiectase aspiraþiile fireºti în sfera idealurilor. Triada hegelianã: iubire, onoare, fidelitate, situatã la temelia esteticii romanului cavaleresc, capãtã un nou spaþiu de miºcare ºi de devenire în epoca romanticã. Faptele eroice, rãzbunãrile, credinþa pentru stãpâna adoratã, dragostea stilizatã artificios se întregesc în perspectiva autohtonã a culorii locale, prin sentimentele naþionale patriotice ºi democratice. Contopirea esteticã dintre dragostea pentru femeia idealã, patriotism ºi eroismul cavaleresc va constitui o schemã a romanului istoric romantic. Nu întâmplãtor


104

01.02.2005

17:45

Page 104


romanele lui Al. Dumas ºi H. Sienckiewicz conþin întregul protocol al normelor de conduitã cavalereºti. Cavalerul, o datã ce era investit, avea canon pe viaþã pãstrarea demnitãþii ºi a onoarei lui formale, precum ºi ocrotirea femeii cãreia îi jurase credinþã în dragoste, chiar dacã între timp el sau ea îºi dãruise inima altcuiva. În toate romanele lui Sienckiewicz, Jokay Mor, tragica încercare la care sunt supuse þãrile ocupate este însoþitã de peripeþii neprevãzute la care este supusã iubirea protagoniºtilor, unde întotdeauna el este cavaler de frunte ºi oºtean destoinic. Caracterul romanþios apare foarte puternic în operele de început ale literaturii române, iar abundenþa elementelor romanþate aminteºte de Misterele Parisului al lui E. Sue, de Alexandre Dumas, a cãror influenþã în faza de început nu poate fi subestimatã. Estetica romanului de aventuri, dragostea desacralizatã de fiorul pasional ºi nu întotdeauna moralã din romanul de cape et d’épée, bravada muºchetarilor ºi coeziunea internã a grupului ºi-au pus pecetea pe intriga romanelor lui D. Bolintineanu, Al. Pelimon, G. Baronczi, însã, implicaþiile lor la Sadoveanu duc la o substanþã profund diferitã, aceasta fiind generatã de cu totul alte comandamente estetice, etice ºi sociale. În romanele lui Sienckiewicz, distincþiei dintre eveniment ºi procesul istoric neunificatã în fluidul narativ îi este caracteristicã separarea dintre personajele schematice din punctul de vedere psihologic ºi hiperbolizarea fizicã. Încã de la început, la Sadoveanu între procesele istorice obiective ºi evenimente, între faptele ºi gândurile oamenilor ºi sensul istoriei la care participã existã o legãturã osmoticã indestructibilã. Însã concordanþa dintre gesturi ºi fapte, dintre evenimente ºi sens este de multe ori forþatã sau artificioasã, în special în primele scrieri. Campania dusã de critica literarã interbelicã împotriva vieþilor romanþate urmãrea, printre altele, sã rãspundã la întrebarea dacã personajul de viaþã romanþatã este numai „individualitatea excepþionalã“ din istorie sau ºi „viaþa unui copil al vremii noastre, a tipului reprezentativ, nu excepþional, viaþa de toate zilele, viaþa noastrã, a tuturor, viaþa nenorociþilor de dupã rãzboi“, aºadar un roman realist. Deci „tipul excepþional“ ar reprezenta o valoare moralã, pe câtã vreme „tipul reprezentativ“ – o valoare socialã. O altã caracteristicã a romanþiosului, pe lângã convenþionalism, constã în formele exaltate ºi iraþionale ale vieþii, fãrã nici un suport motivaþional în necesitãþile cotidiene ca ºi în pseudomotivarea unui stil de viaþã axat pe ideea unei virilitãþi atotputernice, amorale ºi voluntariste în sine. Pânã la esteticile contemporane devenise aproape o regulã ca toate romanele istorice (nemaivorbind de vieþile romanþate) sã conþinã o intrigã eroticã. Astfel, romanul istoric nu poate realiza senzaþia de totalitate epicã a vieþii, psihologia de epocã în clar-obscurul discret din cutele sufleteºti ale eroilor; funcþionalitatea realã a intrigii nu poate deschide drum ficþiunii fãrã apelul la funcþia catarcticã a iubirii ºi a celorlalte acþiuni colaterale. Eterogenitatea ºi polimorfia spaþiului ºi timpului artistic imprimã raportului imagine-realitate, trecut-prezent, semnificaþii noi, datoritã identitãþii de esenþã a automatismelor psihice ºi aspiraþiilor ideale. Deosebirea esenþialã dintre roman ºi viaþa romanþatã þine de modul în care sunt concepute personajele. Autorii de vieþi romanþate nu îºi propun sã creeze oameni în


01.02.2005

17:45

Page 105


105

carne ºi oase ci, mai degrabã, caractere ideale tratate foarte liber. Viaþa romanþatã emanã adeseori cãldura unor emoþii subiective ce duce la implicaþii alegorice. Autorii de biografii istorice se ocupã de individualitãþi excepþionale pentru ordinea politicã a unei naþiuni. Romancierul se ocupã de personalitate: el are nevoie de un cadru social stabil. Autorii de vieþi romanþate de ocupã de individualitãþi, uneori stilizate. Însã între romanul istoric ºi viaþa romanþatã existã o întrepãtrundere ºi o continuitate perpetuã. Adeseori, romanþiosul este o verigã intermediarã între epopee ºi roman, verigã reprezentatã în cultura medievalã de romanul de aventuri. Cu rãdãcini în mitologia creºtinã, eroii romanelor de aventuri urmeazã o structurã dialecticã ºi ternarã a expediþiilor. Aventurile în care sunt antrenaþi ºi cãrora li se dedicã le creeazã un vacuum interior care favorizeazã rapiditatea faptelor; caracteristicã pentru identitatea lor artisticã rãmâne numai dinamismul, importanþa ºi mãreþia acþiunilor. Eroii romanului de aventuri pot sluji una din valorile bipolare: Binele sau Rãul. În funcþie de ataºamentul lor la una din ele se îndreaptã ºi simpatia faþã de ei. Ca ºi în basme, balade sau în literatura religioasã eroii pozitivi sunt buni, frumoºi, întotdeauna învingãtori. O consecinþã fireascã este cã forþele Rãului întrunesc toate atributele negative ºi cã vor trebui sã piarã. Sfântul Gheorghe ucide balaurul, arhanghelul Mihail îl alungã pe Diavol. Structura ternarã, a cãrei primã consacrare rezidã în dogma fundamentalã a creºtinismului: Tatãl, Fiul ºi Sfântul Duh formeazã o unitate cu neputinþã de desfãcut în pãrþile ei componente. Cel mai adesea eroii romanelor de aventuri vor fi în numãr de trei sau vor fi supuºi la trei încercãri, obþinând victoria numai la a treia încercare. Pe baza consideraþiilor de pânã acum, se impune un rãspuns la întrebarea: care sunt diferenþele, de la cele compoziþionale pânã la cele estetice, între romanul istoric, viaþa romanþatã ºi monografia ºtiinþificã? O primã constatare se relevã cu tãria evidenþei: principiile estetice ale epopeii postuleazã în cadrul de referinþã gnoseologic ºi axiologic concomitenþa organicã a valorilor etice ºi estetice. În vechile epopei, percepþia ideilor în aparenþa lor sensibilã avea loc spontan, fãrã mijlocirea conceptului. În acest sens, arta nu avea decât sã punã în formã imanentã substanþa preformalã a eposului. În romanul istoric de mai târziu, bunãoarã în cel din epoca romantismului, etica nu mai apãrea ca o derivare a ordinii naturale ºi, în consecinþã, nu mai era simþitã ca ceva intrinsec viziunii despre lume ºi viaþã a personajului, ci ca o elaborare reflexivã a subiectului creator, ca rod la raportãrii ºi poziþiei lui faþã de lume. Alte consideraþii estetice se impun în lumina acestei diferenþieri. Personajelor epopeice le este proprie o puritate a credinþei, nepângãritã încã de forma convenþionalã. Idealurile lor se metamorfozeazã într-o transcendenþã mundanã, dat fiind faptul cã amploarea spaþio-temporalã la care sunt trãite ºi simþite le proiecteazã ca permanenþe grandioase ale colectivitãþii. Menþinându-ne tot în planul diferenþierii estetice dintre roman ºi epopee, vom observa cã schema morfologicã a basmului, prezentã cel puþin ca tipar exterior al compoziþiei, este absorbitã de concepþia particularã despre aventurã. În opera de evocare, dedublarea internã temã–acþiune, destin colectiv–destin individual a fost dizolvatã în fluxul de imagini ºi simboluri culturale, specific lumii de valori a operei.


106

01.02.2005

17:45

Page 106


Cucerindu-ºi încetul cu încetul o poziþie predominantã ca specie artisticã, romanul absoarbe lumea ca pe o reflectare a totalitãþii, pentru a ataca apoi, printr-o punere în miºcare a acesteia, ultima citadelã rãmasã neviolatã de tentaculele analizei sale: abisurile sufletului uman. Aici, romanul ºi epopeea se deosebesc. Omul ºi raportarea lui la miºcãrile sufletului sãu reprezintã cel mai adesea substanþa analizei psihologice. Romancierul se situeazã, îndeobºte, la persoana a treia, pe o poziþie obiectiv-impersonalã, detaºat de lumea sa, observând-o la rece; epopeea implicã o concomitenþã a lumii cu destinele eroilor. Unghiul de sesizare a miºcãrii sufleteºti era dat de miºcarea totalitãþii în sine spre un deznodãmânt intern; în roman, ºi nu neapãrat în cel modern, de maturizarea conflictului dramatic dintre Eu ºi lume, ca urmare a ipotezelor valorice, stabilite a priori de cãtre romancier. Deosebirea cea mai evidentã dintre caracterul epopeic la eposului eroic ºi romanul propriu-zis se poate vedea analizând principiul estetic al romanului cavaleresc ºi de aventuri. Aici formele acþiunii au devenit un principiu în sine prin dinamica aventurii; dar sunt golite de fiorii ºi de germenii sensibili ai orizontului transcendental; a trebuit sã aparã Don Quijote de la Mancha ca sã ridice puritatea idealului la orizontul transcendenþei ºi al spiritualitãþii în cadrul unei culturi naþionale. Ca ºi în universul organic la vechilor epopei, în opera de evocare existã un echilibru între activitate ºi contemplare, ceea ce duce la anularea oricãrei contradicþii dintre interioritate ºi exterioritate. Obârºia acestei armonii rezidã în cultura natural-organicã din care s-a nãscut ºi se hrãneºte opera, ceea ce instituie, la nivelul relaþiilor dintre individual ºi social o legãturã indisolubilã dintre agenþii externi ºi acþiunile personajului. Evocarea unei astfel de specificitãþi a culturii arhaice, prin necesitatea autenticitãþii formelor artistice, a presupus anularea obiectivã a conflictelor individuale romaneºti în substanþialitatea normativã a epopeii. Georg Lukács, în renumita sa carte Teoria romanului, apãrutã în 1916, ataca, de pe poziþiile esteticii hegeliene, diferenþierile structurale dintre roman ºi epopee. În acest sens, el pornea de la raportul dintre individ ºi lume, individ ºi conºtiinþa sa ºi rãsfrângerea acestor raporturi în opera de artã, în funcþie de specificul diferitelor culturi ºi epoci culturale. Dupã Lukács, lumea epopeii „este o lume omogenã, a cãrei unitate substanþialã nu poate fi tulburatã nici mãcar de divorþul dintre om ºi lume, dintre Eu ºi Tu. Sufletul se situeazã, ca orice element al acestei ritmicitãþi, în centrul lumii; hotarul pe care îl deseneazã conturul sãu nu se deosebeºte în esenþã de conturul lucrurilor…“4 Caracterul romanþios constituie însã numai un aspect exterior ºi parþial pentru a putea spune cã unii autori ºi-ar fi planificat conºtient elaborarea de vieþi romanþate dupã tipicele modele ale genului. Veritabilele caracteristici pentru definiþia vieþii romanþate trebuie cãutate în structura internã a compoziþiei unde fiecare artã îºi plãsmuieºte nucleul sãu ideatic originar, învelit în protoplasma imaginii artistice. Viaþa lui ªtefan cel Mare (1934), plãnuitã de Sadoveanu încã de pe bãncile liceului, dar realizatã de-abia cu patru decenii mai târziu, reprezintã singura încercare a autorului de a aborda existenþa unei personalitãþi istorice de prestigiu. Înainte de a constitui o uverturã la simfonia Fraþilor Jderi, un exerciþiu ºi un antrenament în


01.02.2005

17:45

Page 107


107

vederea organizãrii materiei ºi elaborãrii tehnicii constructive în plan artistic, cartea reprezintã bilanþul unei pregãtiri. Pentru cã în intenþia primã gândul scriitorului era sã realizeze figura ºi epoca domnitorului ªtefan cu mijloacele biografiei istorice ºi ale vieþii romanþate ceea ce, în cazul unei reuºite, ar fi fãcut ca Fraþii Jderi sã nu mai aparã. Nemulþumirea intimã a autorului a fãcut, probabil, ca sã lepede de la sine aceastã tehnicã ºi sã adânceascã planul compoziþional iniþiat în romanele istorice anterioare. S-ar putea ca ºi popularitatea formei romanþate în memorialele de cãlãtorie ºi biografia istoricã, înþeleasã ca operã de popularizare ºtiinþificã în perioada interbelicã, sã-l fi determinat la o astfel de expediþie. Ea rãspundea unei comenzi a editurii Ciornei la care scriitorul, fidel proiectului utopic de îmbunãtãþire a soartei þãrãnimii prin culturalizare, rãspunsese cu cãldurã. Viaþa lui ªtefan cel Mare deschisese seria monografiilor ºtiinþifice din colecþia „Enigma“ a Editurii Fundaþiilor Regale. Ea era reprezentativã pentru scopul urmãrit de editurã, de canalizare a energiilor tinere spre scopuri nobile prin urmarea modelelor de vieþi ºi personalitãþi marcante din toate domeniile de activitate. Ajunºi în acest punct, pentru a putea înainta în argumentarea logicã, sunt necesare câteva distincþii. În primul rând distincþia dintre istoric ºi literar. ªi anume în ce mãsurã ºi pânã unde poate biograful sau romancierul sã inventeze fapte ºi acþiuni fictive pe care sã le integreze naraþiunii? Apoi, care este deosebirea dintre statutul ontologic ºi axiologic al istoriei ºi literaturii artistice de evocare, de vreme ce în ciuda similitudinilor de obiect ºi de sistem, gnoseologia istoricã are un statut aparte în virtutea cãruia ea îºi continuã opera de reconstituire ºtiinþificã a trecutului, de unde ºi prestigiul ei binemeritat? Putem oare pune semnul echivalenþei între metoda ºi tehnicile istoriei artelor ºi literaturii ºi cele ale istoriografiei propriu-zise? Ambele studiazã domenii ale umanului ºi interdependenþa lor va determina aceeaºi finalitate a rezultatelor, în perspectiva îmbogãþirii lui. Neohegelianismul, prin cel mai autorizat reprezentant al lui, Benedetto Croce, va situa diferenþa dintre istorie ºi literaturã în prelucrarea ºtiinþificã a faptelor, perceptibilã la nivelul structurilor epistemice: Dacã luãm o paginã de roman ºi o comparãm cu o paginã de istorie, într-una ºi în cealaltã se observã vocabule identice sau asemãnãtoare, imagini evocate asemãnãtoare, astfel încât nu ar pãrea sã existe între ele deosebiri relevante. Dar în prima imaginile sunt aºezate ºi se susþin de la sine în unitatea intuitivã care a dat forma unui ton particular al sentimentului, în timp ce în cea de-a doua sunt miºcate de un fir invizibil, gândit ºi putând fi gândit, de la care ºi nu de la intuiþie ºi fantezie obþin coerenþã ºi unitate.5

Asemãnãrile se opresc însã la descoperirea unor structuri narative în interpretarea faptelor, când apropierea dintre proza istoricã ºi proza artisticã era mult facilitatã de naraþiunea discursivã, retoricã din romantism în virtutea cãreia proza istoricã a lui J. Michelet, N. Bãlcescu, N. Iorga cu proza artisticã a lui V. Hugo, au comune anumite procedee ºi tehnici literare. Dacã arta opereazã o descriere idealã a vieþii omului, printr-o alchimie specificã, „transformând viaþa empiricã într-un dinamism al formelor pure, istoria nu


108

01.02.2005

17:45

Page 108


trece dincolo de realitatea empiricã a lucrurilor ºi evenimentelor ºi modeleazã astfel aceastã realitate, conferindu-i idealitatea amintirii“6. În lumina istoriei, viaþa rãmâne o mare dramã realistã, cu tensiunile ºi conflictele ei, cu mãreþia, mizeria, speranþele ºi iluziile ei. Privind acest spectacol în adâncul istoriei, în timp ce ne aflãm în lumea empiricã a emoþiilor ºi a pasiunilor, devenim conºtienþi de un sentiment interior de claritate ºi de calm – sentimentul de luciditate ºi de seninãtate al cunoaºterii. Dupã cum arta nu este o imitaþie purã a naturii, nici istoria nu este o naraþiune brutã a faptelor din trecut. Istoria, ca ºi poezia, este un organon al cunoaºterii de sine, un instrument indispensabil al cercetãrii universului ºi naturii umane. Arta ºi istoria sunt reprezentãri sensibile ale faptelor ºi în aceastã situaþie ele apar într-o intimã osmozã în literatura de evocare. Dar în timp ce arta se bucurã de o libertate neîngrãditã în reconstrucþiile imaginative, istoria rãmâne închisã în cadrul metodelor ºtiinþifice. Însã ceea ce deosebeºte tragediile ºi dramele istorice, de exemplu, de evenimentele tragice ale istoriei este elementul semnificativ care le împrumutã o formã ºi contribuie la valoarea lor esteticã. Evenimentele brute sunt cumplite sau sublime ºi au un caracter indiferent în raport cu valorile. De îndatã ce imaginaþia pune stãpânire pe ele pentru a le recrea, ele înceteazã sã mai fie simpla reproducere a faptelor brute, integrându-se în elaborãrile estetice. Nu înseamnã însã cã istoria ºi ficþiunea se confundã, chiar dacã istoria, prin prelucrarea imaginativã a datelor, ne procurã o plãcere esteticã. Aceasta se naºte printr-un proces identic cu al plãcerii dintr-o situaþie tragicã reconstituitã prin arta dramaticã. Având un caracter reflexiv, transcendent în raport cu el însuºi, plãcerea esteticã oferitã de o tragedie poate sã aibã o funcþie terapeuticã, de catharsis, dar nu are prin nimic de-a face cu natura acestei plãceri în ea însãºi. Istoria, ca reprezentare a evenimentelor reale ºi a evenimentelor care nu ar fi trebuit sã se producã, ar putea evoca aceleaºi idei emoþionale ca ºi dramele ºi tragediile. Însã organizarea obiectivã la care se întoarce o operã istoricã reprezintã procesul de diferenþiere de literar. Pe mãsura diversificãrii ºi apariþiei de noi structuri narative, de noi compoziþii ºi tehnici ale romanului asemãnãrile nu se mai pot susþine. Structura narativã a lui Nicolae Iorga nu se mai aseamãnã cu ordinea expozitiv-cronologicã a descrierii faptelor din naraþiunile cronicarilor; descrierea luptei de la Waterloo nu este realizatã cu aceleaºi mijloace de Michelet ºi de Hugo, deºi ambii autori îºi aleg ca punct de observaþie o înãlþime, de unde îºi fixeazã perspectivele; aceleaºi legi ale perspectivei, de la Neamul ªoimãreºtilor pânã la Fraþii Jderi, când sunt descrise luptele, sunt dezvoltate din descrierile acþiunilor militare din cronicile lui Miron Costin ºi Ion Neculce. Sadoveanu va fi înþeles, probabil, din încercarea de prezentare a eroului din Viaþa lui ªtefan cel Mare, imposibilitatea tratãrii artistice a genezei faptelor istorice ale omului de geniu. În spatele existenþei unei mari personalitãþi rãmân neexplicate realizãrile de excepþie prin cunoaºterea raþionalã. Obsesia dezlegãrii acestor mistere psihologice atestã nobila demnitate a efortului cunoaºterii umane: când cercetarea ºtiinþificã ºi artisticã ating limita superioarã, intervine apoteoza misticã ºi miticã


01.02.2005

17:45

Page 109


109

izvorâtã din admiraþie. Sadoveanu în Viaþa lui ªtefan cel Mare, G. Cãlinescu în încercarea de a explica istorico-genetic apariþia lui Eminescu în cultura românã, o exprimã rãspicat: ªtefan-Voievod Muºat a apãrut inexplicabil în aparenþã în viaþa acestui neam, dezvoltând o forþã în dezacord cu mediul contemporan ºi realizând o operã armonioasã ce rãmâne încã o pildã pentru ce va sã fie… Sinteza e în tainele viitorului, dar Dumnezeu ne-a desluºit-o, trimiþându-ne pe aleºii sãi. Ordinea (politicã ºi economicã) ºi frumosul (intelectual ºi moral) sunt singurele justificãri valabile ale umanitãþii în curs, în faþa Celui etern.7

Dar dacã pentru istoricul literar ghidul cel mai sigur în înþelegerea personalitãþii unui artist rãmâne descoperirea unor sensuri interpretative în opera însãºi, pentru romancierul sau biograful istoric dificultatea întreprinderii este sporitã atât de complexitatea interpretãrilor, a distanþei în timp ºi a lipsei de izvoare ºi, mai ales, de complexitatea vieþii din epocã. Substanþa istoricã din cronici, bogatã în sugestii, se cere ºi ea interpretatã, transpusã în planuri ºi perspective, personajele reînviate din imobilismul caleidoscopic al cronicilor ºi vãzute în miºcare, devenire ºi înlãnþuire. Sarcina preponderent documentarã a unei biografii nu poate transpune în act toate aceste cerinþe ale ficþiunii. Caracterul de biografie istoricã reiese destul de clar din intenþia autorului de a concretiza în limitele cronologice ale vieþii, faptele remarcabile ale domnitorului. Dar stilul sãu, pânzele imaginilor solemne necesare unei asemenea expediþii temerare sunt rupte de greutatea materiei ce se cere prelucratã artistic ºi nu mai au eficienþa revelatorie din ficþiunile epice. Deºi întrebuinþeazã toate procedeele stilului expozitiv ºi naraþiunea este alertã, lipseºte momentul fuziunii dintre necuprinsul vieþii reale – suportul verosimilitãþii – ºi complexitatea veridicã a unui personaj de geniu, cu neputinþã de redat artistic într-o monografie ºtiinþificã fãrã ajutorul ficþiunii. Inovaþii compoziþionale vin sã suplineascã aceastã coupure épistemologique. Orizontul european în care sunt vãzute faptele ºi acþiunile domnitorului devine o constanþã a gândirii istorice a scriitorului ºi va contribui la intensificarea emoþiei epice precum ºi la lãrgirea perspectivelor. Expunerea directã ºi strict cronologicã a vieþii ºi faptelor lui ªtefan este însoþitã de masive intervenþii afectiv-subiective, cu evidente intenþii de justificãri ºi explicaþii. Copilãria, strãmoºii, prezentarea geografico-istoricã a þãrii, a psihologiei locuitorilor ei, urcarea pe tron a pãrintelui sãu, uzurpat de chiar unchiul lui, momentul marilor pregãtiri pentru câºtigarea independenþei, marile bãtãlii ºi victorii, cãsãtoriile, armata, talentele de militar, de om politic ºi de stat, moartea tragicã – toate acestea sunt supuse unui riguros paralelism biografic, dintre evoluþia în timp – ca subiectiv ºi realizãrile pe mãsura acestei evoluþii – ca un proces obiectiv, ceea ce, de fapt, este tipic marilor autori de biografii romanþate. Dar în contextul legitãþii obiective, social-politice, urmãritã cu perseverenþã analiticã de autor, liniile evolutive de devenire subteranã sunt rupte. Momentul unic al clipei când din invizibile frânturi de imagini, de gânduri, de reacþii subiective la infinitatea stimulilor externi, în personalitatea eroului ia naºtere o nouã hotãrâre, un nou gând, deci o nouã notã


110

01.02.2005

17:45

Page 110


pentru întregirea caracterului sãu ca personaj, lipseºte ºi nu poate fi sugerat nicidecum cu mijloacele vieþii romanþate. Descrierea exactã, în marginea adevãrului atestat documentar, deºi literarã pânã unde este posibilã ca stil ºtiinþific, nu înseamnã literaturã. Jules Michelet, N. Iorga, E. Quinet, A.D. Xenopol etc. fãceau ºi ei, în felul lor, beletristicã, dar istoria, ca ºtiinþã, urmãreºte prin fapte riguros demonstrate particularul, restaurarea adevãrului, iar literatura – prin fapte verosimile – universalul. Succesiunea sintagmaticã a primeia nu înseamnã acelaºi lucru cu simultaneitatea paradigmaticã a celeilalte. Judecãþile axiologice fãcute de autor despre erou transcend realitatea concretã: apologia personalitãþii este directã. Misiunea lui ªtefan este de esenþã divinã. Investit cu un crez special, de „atlet al lui Hrist“, el se bucurã de o condiþie unicã între toþi domnii Creºtinãtãþii, aceea de a fi singur în „calea tuturor rãutãþilor“. În senzaþia vie a vieþii, impresiile autentice trebuie sã concorde cu faptele istorice încorporate lucrurilor, locurilor ºi numai cadrul pur al evenimentelor cu semnificaþie istoricã majorã trebuie sã rãmânã ca un portic pe unde sã intre cohortele de umbre din lumea trecutului, înviate, ce vin din nou sã populeze ºi sã dea viaþã acestor evenimente. Fãrã sã afecteze valoarea operei sau chiar sã diminueze intenþia iniþialã de informare ºi de popularizare, este semnificativã statornicia concepþiei despre ªtefan cel Mare, propusã spre demonstrare. Astfel, tiparul personajului este prestabilit a priori ca personaj literar ºi se sustrage regulilor devenirii artistice. „Dezvoltarea lor finalã, pentru destinul lor misterios, care ne poartã pe toþi în spirala ascendentã a umanitãþii, era dintru început hotãrâtã de Dumnezeu“8. Perfecþiunea personajului de esenþã idealist-obiectivã capãtã, în concepþia lui Sadoveanu, aura nemuririi prin menirea realizãrilor superioare care, învingând inerþia distrugãtoare a materiei, fac ca pumnul de lut trecãtor sã devinã nemuritor. Un argument pentru desprinderea vieþii romanþate din monografia ºtiinþificã, a artistului din formele conºtiinþei istorice îl obþinem prin compararea unor capitole din Fraþii Jderi ºi Viaþa lui ªtefan cel Mare. Istoria lui ªtefan cel Mare pentru poporul român a lui Nicolae Iorga trata, conform idealului de unitate naþionalã de la începutul secolului, trãdarea domnitorului muntean Laiotã Basarab în termenii cei mai dureroºi, în momentul când el însoþea oºtile musulmane spre Rãzboieni. Sadoveanu, fidel principiului de reflectare obiectivã a faptului monografic, nu omite episodul, dar în Fraþii Jderi îl eliminã discret ºi prin personajele din Ardeal ºi Muntenia de la curtea lui ªtefan cel Mare lasã sã se înþeleagã unitatea potenþialã a românilor. Viaþa lui ªtefan cel Mare nu este însã decât un caz particular pentru Sadoveanu. În celelalte romane istorice, autorul a întrebuinþat o soluþie tehnicã originalã, o legãturã indisolubilã dintre elementele romanþate ºi romanul istoric. Fãrã sã abdice total de la formula romanului de aventuri cu eroi „supraoameni“, el acordã etnicului, socialului ºi umanului o pondere decisivã, lãrgeºte sfera romanului social în cadrul romanului istoric. De aceea, elementul „romanþios“ ca un apendice altoit artificial în trunchiul romanului istoric „clasic“ nu mai poate fi depistat cu uºurinþã. Elementele de viaþã romanþatã sunt asimilate tehnicii de evocare romaneºti, ca


01.02.2005

17:45

Page 111


111

punct de plecare ºi catalizator al acþiunii sociale, ca pãtrundere intensivã în sfera realitãþii. O caracteristicã a tuturor vieþilor romanþate este cã au la bazã o violentã reacþie psihologicã, de rãsturnare a unui adevãr stabilit a priori, însã susceptibil de remanieri spectaculoase. Dupã cum, la origine, tot un element romanþios este prezenþa biografiei în romanul istoric. Elementele de viaþã romanþatã tensioneazã conflictul dintre protagoniºti, schimbã adeseori planurile în desfãºurarea acþiunilor. Un analist obiectiv de talia lui Zweig se lanseazã în peroraþii afectate privind pretinsa nevinovãþie a reginei Scoþiei. Se cunoaºte însã adevãrul istoric, dar ce mobiluri sufleteºti au existat în spatele dramei ei sentimentale nimeni nu ºtie. Când certitudinea adevãrului reieºit din documente nu poate fi pusã la îndoialã, însãºi structura romanþatã creeazã o nouã fuziune esteticã între eroinã, ca personaj secundar de roman, ºi proiecþia ei masivã în mecanismul general al cãrþii. Cãci pe mãsurã ce acþiunea romanului istoric reuºeºte sã reînvie epoca în sensurile generale ale adevãrului, elementele romanþate dispar sau trec pe un plan secundar. S-ar putea spune cã este o lege invers proporþionalã cu principiile vieþii romanþate. În romanele istorice româneºti cuplul erotic, de substanþã shakespearianã, amintind de drama veronezã, are semnificaþii mai adânci: protagoniºtii sau partenerii nu numai cã aparþin unor familii vrãjmaºe, dar ºi unor case domnitoare vrãjmaºe. Dat fiind caracterul de mezat ºi de nestatornicie al domniei de la Moldova, eterna râvnã ºi apel la orice mijloc pentru redobândirea ei, dragostea aceasta purã, tragicã prin statornicia ei, în raport cu o lume ostilã, depãºind trecãtoarele uri ºi neînþelegeri, este „o creangã de aur care va luci în sine, în afarã de timp“. Paralelismul dintre rezolvarea conflictului erotic ºi a conflictului social, a conflictului etic ºi estetic genereazã ºi o continuã întrepãtrundere ºi reciprocã reliefare a acestora. Dragostea dintre beizade Alecu ºi domniþa Catrina, biruitoare a tuturor obstacolelor de naturã politicã ºi diplomaticã puse de tatãl ei, este ea însãºi o modalitate de reflectare a vitregiei unei domnii suspicioase de conservarea ei pânã la obsesie. Cãci fãrã sã afecteze natura curatã a iubirii, în dragostea beizadelei îºi afla sãlaº ºi voluptatea rãului: voinþa meschinã de a-l umili pe tiranul care luase locul pãrintelui sãu, iar pe de altã parte, ºi reversul urii lui Duca, de a-l pedepsi pe cel care-i încurca planurile ºi deþinea scrisori secrete cãtre craiul Poloniei privind o alianþã antiotomanã, otrãvindu-i siguranþa zilelor ºi a viitorului. Nu întâmplãtor toþi protagoniºtii cuplurilor îºi plimbã destinul dragostei nefericite pe amarele cãrãri ale pribegiei sau în exodul general al þãrii în faþa nãvãlitorilor. Personajele istorice, într-o fireascã simbiozã, pe lângã durerea dragostei, simt durerea þãrii, mai mare ºi mai sfântã, amplificatã de tragice rezonanþe, într-o imagine totalizatoare. Aceastã imagine este realizatã prin tehnica succedaneicã a romanului picaresc. Eroul este un cãlãtor în sens invers, angajat afectiv ºi efectiv. El se întoarce în patrie, la locul primordial, chemat de intimul lui instinct de regãsire a spaþiului ºi timpului ancestral de unde el ºi generaþiile trecute au purces spre zãrile istoriei. Substratul ontologic al locului este în el ºi cere aderarea la momentul genezei, la origini, alãturi de prezenþa vie a naturii ºi a factorului spiritus loci, ca


112

01.02.2005

17:45

Page 112


reacþie la efemer ºi nesiguranþã axiologicã. Acþiunea nu se mai petrece în palatul Caterinei de Medicis sau la Versailles. Chiar dacã factologia naraþiunii nu este bine articulatã, psihologia romanescã este învioratã ºi aprofundatã prin emblemele culturale care motiveazã comportamentul ºi viziunea eroilor. Unor eroi de dimensiuni monumentale le trebuie acþiuni ºi evenimente identice, aºa cum a procedat Sienckiewicz în romanele sale: Longinus de Podpibieta, Burlaj, Kowalski, Janosz Radziwil sunt, de aceea, personaje schematice, cu contururi palide. Deoarece registrul compoziþional al esteticii de evocare a demonstrat cã orice mare personalitate, situatã, de obicei, ca un nucleu, în centrul operei, de la care converg ºi diverg acþiunile, limiteazã arbitrar istoria ºi evenimentele. Prin atitudinea afectivã indirectã a celorlalte personaje se realizeazã un echilibru între pãrþile operei, prin proiectarea colectivitãþilor umane în istoria societãþii evocate. Astfel, personajele câºtigã în conturarea vieþii lor sufleteºti. Verosimile ºi autentice, ele înlãturã primejdioasa limitare din viaþa romanþatã a istoriei la istoria evoluþiei unei individualitãþi, istoria propriu-zisã a timpului ei fiind cadrul acestei evoluþii. Alãturi de iniþierea culturalã, pentru a trece în sfatul bãrbaþilor, în obºtile þãrãneºti, era nevoie ºi de un examen al bãrbãþiei. Dragostea, prin puterea de a dezechilibra ritmul firesc al ciclurilor, reprezintã un astfel de examen. Romanul de iubire din interiorul romanului social demonstreazã încã fertilitatea influenþei lui Walter Scott în cultura europeanã, iar rãpirile de fecioare, lupta dintre doi reprezentanþi ai armatelor duºmane reminiscente din „romanul negru“ ºi cel cavaleresc. Eroul din The Bride of Lammermoor se cãsãtoreºte cu fiica uzurpatorului ºi ucigaºului tatãlui sãu; tânãrul Radu Socol din Doamna Chiajna fuge împreunã cu Ancuþa într-un castel dãrãpãnat din pãdurea Motrului, unde cade jertfã puterii domneºti trimisã dupã el; Chimène a lui Corneille se cãsãtoreºte cu ucigaºul tatãlui ei nu din raþiuni morale sau politice; la eroii lui Sadoveanu adeziunea la familie, ca diviziune a obºtii, genereazã prãbuºiri adânci în starea afectivã a personajelor. Se dã o luptã crâncenã între chemarea fermecãtoare a iubirii ºi glasul imperativ al datoriei. Conflictul dintre pasiune ºi moralitatea datoriei este ilustrat cel mai bine de exemplul lui Tudor ªoimaru. În schimbul unei iubiri care sã implice deschiderea fiinþei spre împlinirea de sine, prin tumultul trãirii, rãzeºul a ales calea datoriei faþã de „neamurile“ sale ºi de sângele vãrsat. Erosul, ca imixtiune agresivã în orizontul spiritual al comunitãþii, este învins. Pentru cã omul vechilor civilizaþii nu existã doar ca entitate fizicã individualã, ci mai ales în calitate de subiect colectiv, unde socialul înglobeazã valorile culturale. Nu el ca individ delibereazã în acþiunile lui, ci legea ca voinþã nescrisã ºi cod de viaþã al acestei comunitãþi. Sub influenþa scientismului pozitivist, „viaþa romanþatã“ contemporanã tinde sã absoarbã tot ceea ce are legãturã cu omul ºi cu opera, pentru ca din discernerea exhaustivã a tuturor informaþiilor, de la scrisorile de familie ºi jurnalele intime, mãrturii, arhive etc. pânã la explicarea operei, sã rãsarã nu imaginea exemplarã a creatorului, ci reconstituirea cât mai exactã a datelor naturale ale vieþii ºi personalitãþii.


01.02.2005

17:45

Page 113


113

Tranziþia de la biografie la monografie este evidentã. Unul din maeºtrii genului, André Maurois, a inaugurat în Franþa o adevãratã tradiþie, mergând în acest sens pânã la aparatul critic ºi notele de subsol. Vieþile romanþate contemporane încearcã sã recompunã obiectiv complexitatea vieþii cu mijloace de investigaþie ºtiinþifice, evitând la coupure épistemologique din romanul contemporan a cãrui structurã compoziþionalã le-a accentuat ºi mai mult tendinþa spre documentare. Se observã, ca ºi în romanul istoric tradiþional, o regrupare viguroasã a documentelor spre logicã, precizie ºi claritate. Tendinþele structural-compoziþionale ale vieþilor romanþate urmeazã cu fidelitate pe cele din istoriografie ºi din artele plastice. Cercetarea istoricã a celei de-a doua jumãtãþi a secolului XX evitã naraþiunea, detestã generalizãrile, preferã analiza minuþioasã ºi forma ei caracteristicã este monografia. Nu se intereseazã de idei ºi de indivizi, considerându-le abateri de la anumite norme. Aºijderea, literatura s-a îndepãrtat de la preocuparea ei tradiþionalã pentru narativ ºi dramatic, a abandonat interesul pentru subiect ºi personaje, orientându-se spre studiul analitico-descriptiv, subiectiv, al reacþiilor sufleteºti inconºtiente. Se urmãreºte trasarea formei oricât de discontinuã ºi incoerentã ar fi ea în aparenþã, pe care fiecare imagine sau eveniment o imprimã conºtiinþei. Pictura istoricã ºi cea portretisticã au înregistrat mutaþii asemãnãtoare cu biografia ºi naraþiunea istoricã. Abstractizarea impersonalã a luat locul povestirii ºi prezentãrii unor fapte eroice sau pline de culoare. Toate acestea au ca scop, în procesul rapid al dezvoltãrii cunoaºterii contemporane, sã ofere sentimentul unei certitudini intelectuale. Raportul ficþiune-adevãr în operele inspirate de evenimente istorice îºi pune ºi el pecetea în configurarea formelor de evocare ºi de fixare în memoria socialã a imaginii liderilor politici. Deoarece în aºa-zisul „roman istoric clasic“ din secolele XVII-XVIII este impropriu a se vorbi de o atare conºtientizare a celor douã entitãþi în procesul evocãrii artistice. M-lle de Scudéry, La Calprenede, istorici precum Mézeray supuneau moravurile epocilor barbare sub deghizarea cea mai ridicolã. Caesar, Socrate, Alcibiade, Childeric „erau de o dispoziþie amoroasã ºi de o agreabilã întreþinere printre dame“9, nu expediau ºi nu primeau decât bilete galante. Sub nume ilustre se ascundeau portrete contemporane de la curtea regelui Ludovic XIV. Chateaubriand, Voltaire ºi Montesquieu prin sfera de inspiraþie exoticã ºi prin lãrgirea perspectivelor spaþio-temporale ºi a coordonatelor social-politice de fiinþare pregãtesc apariþia unei noi categorii estetice a scrierilor istorice: culoare localã. O datã cu depãºirea modului abstract de a face istorie în clasicism, istoriografia romanticã încearcã sã rezolve dihotomia dintre artist ºi ºtiinþific din cadrul statutului ontologic al istoriei în perspectiva finalitãþii umaniste ºi democratice a cercetãrilor. Culoarea localã, înþeleasã nu numai ca o simplã imitaþie exterioarã, dar ºi ca o reflectare intrinsecã a mentalitãþii epocii evocate, a formelor ºi conþinutului gândirii capãtã un loc central în conºtiinþa artisticã a romanticilor. Întrucât concepþia demofilã a romantismului protestatar a impus în conºtiinþa literarã a epocii poporul ca personal colectiv, de aici ºi necesitatea reînvierii în ansamblu a trecutului, reprezentativã


114

01.02.2005

17:45

Page 114


pentru ºi în numele acestui personaj colectiv. În aceastã privinþã, metodologia pozitivistã, prin seriile ºi statisticile cantitative, a oferit posibilitatea cristalizãrii structurilor acestui univers istoric ce de multe ori se sustrãgea unei abordãri generale a vieþii10. Or, necesitatea unui asemenea principiu configurator s-a fãcut simþitã ºi materializatã pentru prima oarã la romantici, când arta a devenit o portavoce ºi a fost pusã în slujba marilor idealuri naþionale ºi sociale ce aveau sã ducã la constituirea Europei moderne ºi a naþiunilor. Operele lui Michelet, Lamennais, Mickiewicz, N. Bãlcescu, E. Quinet, G. Mazzini, A. Manzoni erau strãbãtute de mesajul mesianic al popoarelor lor, de duhul misterios al ceasului izbãvitor. Informaþia lor ºtiinþificã, surprinzãtor de riguroasã pentru acea epocã, era canalizatã într-o perspectivã providenþialã spre un sens unificator ºi purificator al istoriei: perfecþiunea umanã. Astfel, materialul ºtiinþific, dinamizat de suflul fierbinte al vieþii, capãtã, prin intermediul figurilor retorice, o caldã solemnitate liricã unde subiectivitatea emoþiei transfigura inconºtient într-o formã artisticã incipientã informaþia ºtiinþificã. Aceastã formã artisticã in nuce era motivatã de o condiþie obiectivã: necesitatea afirmãrii conºtiinþei naþionale pe baza identitãþii de sine. Sensibilitatea patrioticã rãnitã genera contemplarea vastei perspective a relaþiei dintre trecut ºi viitor prin ochii prezentului. Speranþa într-un viitor mai bun se personifica prin prezent ºi se sprijinea pe baza axiologicã a trecutului. Antiteza interioarã, în sensul unei miºcãri de negaþii trecut glorios–prezent nedemn era subînþeleasã ºi viitorul se proiecta direct prin mãreþia trecutului. Procedeul se aseamãnã cu analogia metaforicã, prin eliminarea comparaþiei, de unde ºi simultaneitatea corelaþiei dintre obiect ºi proces în direcþia finalizãrii ideale ca în structura operei de artã. Între logica succesiunii faptelor din naraþiunea literarã ºi logica argumentãrii ºi succesiunea evenimentelor din discursul istoric existã frapante asemãnãri, printre care ºi necesitatea unei istorii scrise artistic, a unui stil care sã reînvie prin puterea lui de sugestie epocile revolute. În aceastã concepþie, necesitatea stilului se impune pentru eficienþa formei interne care, stabilind relaþii ordonatoare într-un domeniu oarecare al activitãþii, îi dã viaþã ºi îl dinamizeazã. „Fantasia reproductivã“ de care vorbea Nicolae Iorga11, sau arta de a reînvia epocile, este o calitate ce se cere atât istoricului cât ºi literatului istoric ca punct de plecare iniþial. Cu salturile ei retrospective, deducþia logicã încearcã sã recompunã vizionar înlãturarea punctelor oarbe de pe rutina timpului. Pentru scriitorul de romane sau de nuvele istorice care nu posedã detaliile precise privind trecutul savantului fantezia reproductivã sau intuiþia vizionarã a unui adevãr general îl ajutã la recompunerea autenticã a ansamblului unei epoci în toate componentele ei generale: instituþii, mentalitate, decor, naturã, ideologie, artã, culturã. Caracterul epistemologic al acestei fuziuni dintre artã ºi ºtiinþã, dintre istorie ºi literaturã, reprezintã una din cele mai delicate probleme ale esteticii. De fapt, este o imposibilitate realizarea unui personaj atât de puternic, copie perfectã dupã modelul real, pãstrându-se intactã fiºa biograficã. Descoperirea unor procedee specifice romanului istoric, precum libertatea de miºcare a marilor personalitãþi, evocate prin


01.02.2005

17:45

Page 115


115

crearea de personaje fictive aduse în prim-planul naraþiunii unde dobândesc viaþã ca toate personajele fictive, lasã nealterat prestigiul substanþei istorice. Nici etica ºtiinþificã a sacrificãrii unor date sau a inventãrii altora nu împieteazã asupra unei opere de inspiraþie istoricã, dacã sensul argumentãrii spre adevãrul istoric concordã intim cu sacrificarea sau cu inventarea unor astfel de detalii, dacã aceste personaje fictive se integreazã organic în atmosfera timpului, întregind-o ºi adâncind-o. Orientãrile în metodologia actualã a cercetãrii din ºcoala istoricã americanã confirmã punctul de vedere al lui Nicolae Iorga. Stilul literar este mai curând o problemã de ton, de culoare ºi de miºcare a naraþiunii, o problemã de simetrie a structurii, de concentrare a efortului de unitate arhitecturalã ºi armonie, de imaginaþie care inundã întregul. Deºi toate elementele formei artistice sunt tot atât de organice în compoziþia istoricã, ca ºi în cea literarã, existã limite în ce priveºte capacitatea de invenþie a istoricului, dar nu ºi în ce priveºte puterea lui de discernãmânt. Istoria nu este aplicarea unei viziuni estetice la un amalgam de fapte; pentru cã dacã atât ponderea cât ºi vitalitatea unei lucrãri istorice depinde de calitatea viziunii, atunci calitatea viziunii de ce depinde dacã nu de sinteza detaliilor acumulate ºtiinþific? Într-un fel, istoricul este în primul rând interesat de recrearea trecutului. El este, într-un sens, un pictor ºi cine ar putea nega lui Rembrandt, Goya, Longhi, Canaletto, Grigorescu, Aman, Delacroix un loc printre istorici? Sau, un dramaturg – ºi cine anume ar putea nega lui Shakespeare, Hugo, Delavrancea titlul de istoric? Istoricul artist îºi utilizeazã talentul pentru a rechema ceea ce a fost odatã realitate, pentru a activa imaginaþia spectatorului, pentru a-l face sã vadã trecutul prin ochii sãi. Ca ºi pictorul sau dramaturgul el cautã sã capteze ºi sã fixeze o scenã strãlucitoare, sã recreeze un tablou pitoresc. Istoricul savant nu se strãduieºte sã stimuleze imaginaþia cititorului, sã speculeze latura pitoreascã, dramaticã sau personalã ci vrea sã explice trecutul ºi nu sã-l recreeze. Raportul dintre adevãr ºi ficþiune, dozarea lor imperceptibilã în plasma imaginii artistice rãmâne un exerciþiu de gingaº echilibru farmaceutic. De aici ºi dificultatea elucidãrii de cãtre criticã a genurilor literare de evocare. În lipsa unui sistem de categorii estetice adecvate categoriilor din ºtiinþa istoricã, critica a recurs la o compartimentare a scrierilor istorice în douã tipuri: documentar ºi vizionar12. Clasificarea operatã de Dumitru Micu ºi Nicolae Manolescu pare sã se bucure de o influenþã fecundã în câmpul criticii româneºti. Romanul documentar tinde spre reconstituirea sistematicã a epocii evocate, plecând de la adevãrurile atestate documentar, studiind construcþia pânã în cele mai mici detalii fizice. Imaginaþia are un rol cu totul secundar ºi numai în mãsura în care încheagã un univers al vieþii de odinioarã, necesar funcþionalitãþii, viabilitãþii personajelor, din unghiul de vedere al autenticitãþii substanþei evocatoare: interiorul ºi exteriorul clãdirilor, descrierea oraºelor ºi a câmpurilor de luptã. Reprezentative pentru acest gen sunt: Scenele istorice ale lui Alexandru Odobescu, Un om între oameni (Camil Petrescu), Salammbô (Flaubert), Notre Dame de Paris (Victor Hugo), Eu, Claudius rege ºi Eu, Claudius împãrat (R. Greaves), Dupã noi, potopul, Socrate (J. Toman). Descrierile somptuoase, pânã la


116

01.02.2005

17:45

Page 116


o voluptate a barocului, recompunerile analitice minuþioase pentru orice detaliu semnificativ sau nu, scrupulozitatea exageratã a acumulãrilor au darul de a compensa psihologia foarte sãracã de altfel a personagiilor ºi a epocii. Flaubert descrie pânã ºi clanþa uºii, geamurile, piesele maºinilor de rãzboi, urmãrind mai degrabã realizarea unui pitoresc parnasian decât personaje reprezentative pentru epocã. Salammbô este o curtezanã contemporanã lui Flaubert, nevrozatã, iar violenþa pasiunii la Matho este departe de cea a anticilor13. Romanul vizionar construieºte într-un sens invers celui documentar; relaþia dintre document ºi imaginaþie pentru învierea veridicã a complexitãþii vieþii este în strictã dependenþã de funcþia cognitivã a imaginii artistice ºi se rezolvã direct în favoarea imaginaþiei, virtuþii ei sensibilizatoare în reconstruirea vizionar-intuitivã a spiritului ºi mentalitãþii epocii. Drumul ei creator este însã de la general la particular, cel din urmã însemnând documentul. Dupã cum romanul documentar nu se poate baza exclusiv pe document, nici aºa-zisul roman vizionar nu poate expulza documentul, cel puþin ca atestare ºtiinþificã ce oferã prestigiu compoziþiei fictive în ansamblul operei ºi ca respect pentru adevãrul istoric ºi pentru evidenþa acestui adevãr în conºtiinþa cititorilor. Claritatea raportului dintre document ºi ficþiune într-o operã de evocare istoricã este interesantã în sine pentru explicarea funcþiei cognitive a Artei ºi are o mare valoare probatorie prin lumina adusã în mereu proaspãta tainã a plãsmuirii. Ca gen literar, romanul istoric suferã de o contradicþie ce derivã din însãºi substanþa lui istoricã ºi evocarea artisticã a acesteia. Genul istoric trebuie sã þinã seama de exigenþele adevãrului istoric deoarece, în caz contrar, ºi-ar nega însãºi condiþia sa esteticã ºi ar cãdea în categoria operelor banale, fãrã o specificitate aparte, anihilând conceptul de ºtiinþã de la care a împrumutat substanþa. Autorul trebuie sã facã un dublu efort: 1. sã recomande lumii, prin intermediul mimesis-lui ºi poiesis-lui, un nou personaj ºi o nouã lume, pornind de la realitãþile trecute, pãstrând datele importante ale adevãrului ºtiinþific, adicã sã facã concurenþã stãrii civile, fãrã ca sã jeneze publicul prin abaterea de la ceea ce acesta ºtie cã s-a întâmplat aievea; 2. prin intermediul ficþiunii, adevãrul ºtiinþific sã fie adaptat imaginaþiei creatoare, încorporându-se firesc în structura compoziþiei ºi logicii faptelor. Prin probitatea profesionalã a grãmãticilor din cancelariile domneºti ºi prin faptele concrete supuse justiþiei Divanului ºi Domnului documentele sunt autentice cronici in nuce, intime ale politicii unei domnii. Dar nu numai atât. Ele sunt expresia purã a realitãþii ºi nu o elaborare generalã, evenimenþialã, retrospectivã a faptelor, însoþitã inerent de o poziþie subiectivã. De aceea, romancierii istorici valoroºi, în interpretarea fenomenelor istorice, aveau sã se îndepãrteze de poziþia politicã a cronicarilor, pãstrând de la aceºtia numai psihologia epocii în cadrul formal al gândirii medievale. Dupã cum recunoaºte un istoric profesionist: Problema respectãrii realitãþii istorice […] nu se rezumã – aºa cum s-a fãcut ades – la compararea concretului din literatura de evocare a trecutului cu exactitatea faptelor date la ivealã de diversele


01.02.2005

17:45

Page 117


117

categorii de izvoare istorice. Adevãrul istoric e respectat chiar dacã faptele narate nu corespund întocmai celor istoriceºte reale, dar care ar fi putut fi sau s-ar fi putut întâmpla în felul impus de scriitor.14

Concepte-cheie roman istoric; viaþã romanþatã; biografie literarã; monografii; evocare artisticã; legi compoziþionale; ficþiune; adevãr istoric Întrebãri 1. Definiþi romanul istoric ºi viaþa romanþatã. 2. Explicaþi raportul dintre ficþiune ºi adevãr în geneza operelor de evocare. 3. Explicaþi normele tehnice ºi regulile compoziþionale de construcþie a personajelor în genurile literare mai sus evocate. 4. Evidenþiaþi diferenþele dintre: a) cunoaºterea artisticã ºi cunoaºterea istoricã; b) epopee ºi romanul istoric.


01.02.2005

17:45

Page 118


01.02.2005

17:45

Page 119

CAPITOLUL 7

Imaginea publicã ºi ideologiile totalitare

Liderii comuniºti În temele anterioare am arãtat rolul vectorului religios ºi cultural în structurarea ºi poziþionarea imaginii publice a liderilor ºi instituþiilor ca ºi al mecanismelor prin care aceastã imagine se transmite: jocul reprezentãrilor sociale; memorie colectivã; interacþionism simbolic; procesele de valorizare etc. Tema de faþã analizeazã rolul vectorului ideologic în structurarea ºi poziþionarea imaginii publice într-un regim totalitar pânã la dimensiunile delirante ale cultului personalitãþii. Stalin, Mao Ze Dong, Kim Ir Sen, Nicolae Ceauºescu, Hitler, Mussolini ºi-au construit acest cult plecând de la resursele ºi predispoziþiile pe care ideologiile totalitare le au din abundenþã în aceastã privinþã. Structura partidului de cadre avantajeazã net poziþionarea imaginii liderului în Centru, de vreme ce toate fibrele puterii îl propulseazã spre vârful piramidei. În ideologia marxist-leninistã partidul comunist este considerat detaºamentul de avangardã al clasei muncitoare, clasa cea mai înaintatã din societate. Conform mitologiei comuniste, clasa muncitoare este clasa conducãtoare din societate. Datoritã capacitãþii ei organizatorice, forþei ei numerice ºi potenþialului ei contestatar împotriva exploatãrii ea poate descifra legile progresului social ºi ale eliberãrii ºi sã lupte pentru a le pune în aplicare. În aceastã luptã ea are nevoie de un far cãlãuzitor: partidul comunist. Or, partidul comunist este construit pe douã principii de bazã: centralismul democratic ºi democraþia internã de partid. Conform acestor principii, baza (majoritatea membrilor de partid) nu putea contesta deciziile organelor conducãtoare ale partidului, dupã cum nu se putea opune la numirile „de sus“. Se vede clar, în aceste condiþii, cum vectorii de imagine ai conducãtorului sunt favorizaþi încã din faºã. Aceºti vectori se compun în funcþie de valorile profesate de ideologia marxist-leninistã. 1. Originea socialã sãnãtoasã: viitorul lider trebuie sã fie, în general, fiu de þãran sãrac sau de muncitor. Originea mic-burghezã nu prea este agreatã. A se vedea dilema lui Stalin cu privire la numirea în funcþia de secretar general al Partidului Comunist Român a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau a Anei Pauker. (Ana Pauker, deºi era susþinutã intens de Komintern, avea origine mic-burghezã, activase în Occident, avea un nivel de instruire incompatibil cu orizontul cultural al conducãtorilor comuniºti,


120

01.02.2005

17:45

Page 120


ceea ce l-a determinat pe Stalin sã încline balanþa în favoarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej). „Aºadar, tovarãºe Gheorghiu, îþi urez mult succes în noua dumitale funcþie de secretar general“, i-a spus Stalin, dupã un minut de reflecþie. Ce a urmat se ºtie: o plenarã extraordinarã a C.C. al P.C.R. ºi Gheorghiu-Dej este ales în unanimitate. 2. Viitorul lider comunist trebuie sã conºtientizeze de mic copil nedreapta alcãtuire a lumii ºi sã intre din fragedã tinereþe în miºcarea revoluþionarã (Lenin, Stalin, Ceauºescu, Dej, Todor Jivkov, Iosip Broz Tito etc). 3. „Botezul de foc“, adevãrata maturizare revoluþionarã, ceea ce echivaleazã cu un veritabil examen de iniþiere în rândul bãrbaþilor, este activitatea în slujba partidului aflat în ilegalitate, plinã de pericole. 4. Condamnarea la ani grei de temniþã datoritã acestei activitãþi. 5. Participarea la un act politic major (lovituri de stat, insurecþii, rãzboaie de eliberare naþionalã, revoluþii etc.), care le conferã aura de legitimitate necesarã propulsãrii ºi menþinerii în top. Conservarea imaginii politice prin adecvarea datelor de identitate civilã ºi socio-profesionalã la o ideologie în continuã transformare a constituit o preocupare permanentã a nomenclaturii comuniste. „Dosarul de cadre“, armã teribilã în lupta politicã, a cunoscut retuºãri semnificative în funcþie de orientarea ideologicã dominantã. De observat cã nu morala sau loialitatea individului faþã de cauzã aveau prioritate, ci adecvarea datelor de bazã ale personalitãþii la portretul robot oficial, cerut de ideologia formãrii omului nou. Dimensiunea ateistã a ideologiei comuniste îi determinã pe activiºtii de partid români sã-ºi ascundã cu grijã calitatea de credincios ºi practicant al religiei ortodoxe. Cei care, în mare tainã, îndrãzneau sã-ºi boteze copiii sau sã se cunune la vreo mãnãstire feritã de privirile indiscrete, dacã erau descoperiþi, plãteau un preþ greu pentru aceste sentiment al apartenenþei. Nu numai cã îºi pierdeau posturile ºi privilegiile, sau erau „cântaþi“ ºi demonizaþi la ºedinþele de partid, dar primeau o sancþiune care îi împiedica pe tot restul vieþii sã ocupe vreun post în conformitate cu pregãtirea lor, dacã o aveau. „Petele de la dosar“, ca imagine negativã a unei personalitãþi politice, se vor coagula într-o structurã teribilã a luptei de clasã ºi vor cauþiona ideologic imaginea comunistã despre politic/politicã. De asemenea, în momentul în care a apãrut Codul normelor ºi principiilor de viaþã comunistã, ale eticii ºi echitãþii socialiste preocuparea activiºtilor a fost de a salva aparenþele vieþii de familie armonioase, în acord cu dimensiunile morale ale familiei socialiste trasate în acest document. Promovarea femeii ºi lupta contra divorþurilor, educaþia copiilor în spiritul moralei proletare înaintate, recomanda familia prezidenþialã ca un model demn de urmat. Oameni care nu mai comunicau de ani de zile, înstrãinaþi efectiv unul de celãlalt, trãiau, printr-o convenþie tacitã, sub acelaºi acoperãmânt, însã fiecare cu viaþa sa proprie, de teamã sã nu-ºi piardã funcþia ºi privilegiile aferente. Partea tragicã este cã tocmai aceºti indivizi demascau, cu sfântã mânie proletarã, imoralitatea celor care aveau curajul sã rupã voalul ipocriziei ºi sã opteze pentru o viaþã autenticã. De asemenea, problema rudelor în strãinãtate sau a deþinerii ilegale de valutã trãdeazã rolul violenþei simbolice în justificarea


01.02.2005

17:45

Page 121


121

ideologicã a terorii. Puritatea dosarului de cadre înlocuieºte omul: ceea ce conteazã este adecvarea datelor biografice la exigenþele de moment ale ideologiei. În condiþiile societãþilor contemporane, legãturile de rudenie ºi de alianþã au slãbit; adeseori, doar amintirea acestor legãturi mai subzistã la rudele de gradul II, III sau IV care nu se mai vãd între ele decât sporadic la înmormântãri sau nunþi. Chiar ºi în aceste ocazii indiferenþa, invidia sau ranchiuna iau locul legãturilor profunde, afective. ªi atunci de unde aceastã rãspundere pentru fapta unei persoane virtual strãine, uneori necunoscutã. Explicaþia constã în eficienþa politicii de cadre: motivaþia pentru principiul rotaþiei care trebuia sã inoculeze în suflete convingerea cã nimeni nu este de neînlocuit. I.V. Stalin Plecând de la aceastã bazã extrem de favorabilã, modalitatea în care ºi-a construit Stalin propria imagine rãmâne un adevãrat catehism pentru liderii comuniºti de pretutindeni. La început, Stalin nu avea o poziþie dominantã în cadrul Biroului Politic al fostului P.C.U.S. În calitate de comisar al poporului pentru problemele naþionalitãþilor din Caucaz, Stalin era folosit la operaþiile dure sau „delicate“ ale partidului. Imaginea lui în rândurile membrilor Biroului Politic nu era una prea bunã. În ciuda epitetului de „minunatul nostru georgian“ cu care îl alinta Lenin, el trecea drept un om brutal, crud, incult, fãrã sã ºtie vreo limbã strãinã. În 1919, când Stalin a fost propus pentru funcþia de secretar-general al Internaþionalei Comuniste, Zinoviev a replicat, observând cã pentru aceastã funcþie este nevoie de un om care sã aibã culturã generalã ºi sã cunoascã limbi strãine. Nici funcþia de secretar general al partidului asumatã de Stalin în 1922 nu avea o mare importanþã, în condiþiile conducerii colegiale impusã de Lenin, ea fiind una mai mult executivã decât decizionalã. Maniera în care Stalin a ºtiut sã profite de anumite evenimente istorice trãdeazã o finã intuiþie a forþei de persuasiune a imaginii politice de lider pe care ºi-a cultivat-o cu consecvenþã. Astfel, singurul lider care a intuit pericolul real reprezentat de Stalin a fost L. Troþki. Conflictul dintre cei doi ajunsese la o asemenea tensiune încât Lenin trebuia sã ia o decizie: pe cine îl sacrificã. Se pare cã preferatul era Troþki, creatorul Armatei Roºii, arhitectul loviturii de stat din octombrie 1917, om de o rarã culturã, ziarist de mare talent. Deºi la origine era menºevic, la Congresul PMSDR de la Londra din 1914, impresionat de aceste calitãþi, Lenin îl avanseazã spectaculos, iritând cadrele vechi ale partidului. La aceasta se adaugã ºi felul de a fi al lui Troþki: arogant, dispreþuitor, sfidând austeritatea stilului de viaþã comunist. Nu este de mirare cã, în aceste condiþii, vechile cadre ale partidului au fost profund jignite ºi s-au aruncat în braþele lui Stalin care cu rãbdare de pãianjen a început sã þeasã pânza în jurul lui Troþki. La acestea se mai adaugã douã evenimente istorice care pot fi considerate întâmplãtoare dacã nu s-ar înscrie, firesc, în logica desfãºurãrii lucrurilor. Înainte de a da un verdict final cu privire la conflictul dintre Stalin ºi Troþki, Lenin se îmbolnãveºte grav: congestie cerebralã. Dupã o perioadã de convalescenþã, al doilea atac este fatal. În ciuda cheltuielilor uriaºe fãcute de Biroul Politic prin aducerea celor mai mari specialiºti din lume pentru a-l consulta, Lenin


122

01.02.2005

17:45

Page 122


rãmâne þintuit într-un cãrucior, cu privirea absentã, nebãrbierit, cu o ºapcã ponositã pe cap. Aproape este abandonat: membrii Biroului Politic îl uitã, colaboratorii lui, de asemenea. Numai un vechi tovarãº de luptã nu l-a uitat. Acesta este Stalin care, ori de câte ori îl viziteazã, are grijã sã se fotografieze alãturi de creatorul primului stat socialist din lume. Fotografiile epocii ºocheazã; un trup inform, imobil, absent ºi lângã el, în picioare, un bãrbat în floarea vârstei, iradiind de sãnãtate, îmbrãcat cu o tunicã albã impecabilã, cu pantaloni ºi cizme negre care se asorteazã minunat cu pãrul negru ºi mustaþa pe oalã care scot în evidenþã tenul alb. Putem oare decodifica aceste fotografii ca fiind imaginea continuitãþii ºi a mitului unitãþii de nezdruncinat în jurul conducãtorului, aºa cum s-a impus el în discursul ideologic bolºevic? Evident cã da, ºi un argument al faptului cã Stalin era conºtient de puterea imaginii este construcþia ei programaticã, urmãrirea obstinatã a ideii de mai sus cu ocazia morþii lui Lenin, când, în calitate de preºedinte al Comisiei funerare, þine discursul de doliu. În aceste discurs Stalin se erijeazã în continuator al ideilor lui Lenin cu privire la unitatea internã a partidului, la unitatea tuturor comuniºtilor în jurul Comitetului Central. Deja funcþia de secretar general începe sã aibã alte conotaþii. Tot un eveniment favorabil lui Stalin petrecut în jurul morþii lui Lenin îl ajutã sã-ºi consolideze imaginea de continuator unic. Cu câteva sãptãmâni înainte de moartea lui Lenin, Troþki rãceºte la o vânãtoare de gâºte sãlbatice din regiunea Volgãi ºi lipseºte de la funerarii. Absenþa lui provoacã o vie dezaprobare în rândul participanþilor, mai ales cã se ºtia calda apreciere pentru el a defunctului. Se pare cã Stalin l-a dezinformat intenþionat cu privire la data înmormântãrii în telegrama adresatã lui Troþki. Oricum ar sta lucrurile, o întrebare persistã: cum a putut Stalin sã elimine, rând pe rând, „oamenii lui Lenin“? Oameni cu o culturã politicã elevatã, precum Troþki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Rîkov, Martov, care nu puteau sã nu perceapã pericolul. Dar oare nu cumva conºtiinþa superioritãþii intelectuale, atât de evidentã, le-a narcotizat simþul primejdiei? Situaþia se aseamãnã izbitor cu propulsarea bruscã a lui Nicolae Ceauºescu, deºi oamenii lui Dej avuseserã destul timp sã-l „citeascã“. Nu-i mai puþin adevãrat cã, pe lângã calitãþile recunoscute de toþi biografii sãi: inteligenþã, intuiþie, viclenie, dedublare, rãbdare, arta temporizãrii, Stalin avea un atu teribil: „oamenii sãi din umbrã“, un fel de nucleu al serviciilor sale secrete, conduse de omul sãu de încredere Felix Djerjinski, apoi de Henri Jagoda, Ejov ºi, în sfârºit, de temutul Lavrente Beria. Aceste nucleu era compus din prietenii sãi georgieni, verificaþi din perioada ilegalitãþii, ºi care erau legaþi de Stalin prin legãturi de clan ºi servicii reciproce încã din tinereþe. Dar aceastã armã teribilã, de una singurã, nu era suficientã pentru a-ºi impune legitimitatea politicã a puterii sale personale. Mult mai eficientã s-a dovedit ideologia, în condiþiile în care Stalin îºi pregãteºte marile decizii politice emanând din spiritul învãþãturii leniniste iar el însuºi se erijeazã într-un umil testator al voinþei marelui Lenin. Cel puþin aceasta este poziþia „principialã“ pe care ºi-o asumã Stalin la congresele ºi plenarele partidului unde acuzã de „deviaþionism de dreapta“ grupul compus din Buharin, Zinoviev ºi Kamenev ºi de „deviaþionism de stânga“ pe Troþki ºi Rîkov. Colectivizarea forþatã a agriculturii, industrializarea


01.02.2005

17:45

Page 123


123

giganticã, ascuþirea luptei de clasã, lichidarea exploatatorilor, controlul total al statului asupra economiei, noile principii de repartiþie sunt prezentate de Stalin ca elemente necesare, obligatorii ale construirii societãþii comuniste, aºa cum a conceput-o V.I. Lenin. În aceastã luptã pentru câºtigarea puterii absolute, Stalin recurge la propaganda naþionalistã prin care opune tezele sale: „Socialismul într-o singurã þarã“ ºi „U.R.S.S. – încercuitã de duºmani“ tezelor lui Troþki: „Revoluþia mondialã“ ºi „Exportul de revoluþie“. Poziþiile contrare ale celor doi aratã realismul lui Stalin, care nu excludea ºansele de reuºitã ale revoluþiei ruse în condiþiile ostilitãþii marilor puteri capitaliste ºi fãcea din pericolul unei posibile intervenþii la adresa primului stat socialist din lume o justificare ideologicã a terorii dezlãnþuite dupã 1929. Mai mult, excesele staliniste vor fi motivate chiar de marxismul internaþional în numele „dificultãþilor inerente“ survenite în construcþia noului tip de societate. S-a ajuns la un paradox: cine atacã ilegalitãþile ºi crimele comise de Stalin ataca implicit U.R.S.S. ºi cine ataca U.R.S.S:, „bastionul pãcii ºi al popoarelor“, ataca automat filosofia nemuritoare despre lume ºi viaþã: marxism-leninismul. Cum s-a ajuns la aceastã narcotizare a spiritului critic. Prin identificare miticã cu spiritul leninist pe care Stalin l-a fructificat magistral în impunerea imaginii sale ca legatar al ideilor ºi al stilului de conducere leniniste. Cuvântarea funebrã la moartea lui Lenin (26 ianuarie 1924) îi oferã lui Stalin aceastã ºansã unicã: Pãrãsindu-ne, tovarãºul Lenin ne-a încredinþat pãstrarea neîntinatã a marii vocaþii de membru de partid. Îþi jurãm, tovarãºe Lenin, sã onorãm recomandãrile tale! Pãrãsindu-ne, tovarãºul Lenin ne-a recomandat sã pãstrãm unitatea partidului nostru ca pe lumina ochilor. Îþi jurãm, tovarãºe Lenin, sã-þi urmãm poveþele! Pãrãsindu-ne, tovarãºul Lenin ne-a cerut sã menþinem ºi sã întãrim dictatura proletariatului. Îþi jurãm, tovarãºe Lenin, sã-þi onorãm recomandãrile! […]. Pãrãsindu-ne, tovarãºul Lenin ne-a cerut sã întãrim ºi sã extindem Uniunea Republicilor. Îþi jurãm, tovarãºe Lenin, sã-þi cinstim povaþa![…]1.

Nicolae Ceauºescu Imaginea lui Nicolae Ceauºescu nu se deosebeºte de imaginea celorlalþi lideri ai Stângii comuniste în ce priveºte avantajele pe care i le oferã ideologia ºi apoi propaganda în poziþionarea ei în centrul atenþiei ºi interesului opiniei publice. Pentru a înþelege etapele consolidãrii cultului personalitãþii în România comunistã, o scurtã incursiune în istoria Partidului Comunist din România este absolut necesarã. Ca ºi în cazul altor fenomene social-politice, comunismul românesc a prezentat o situaþie atipicã faþã de celelalte partide comuniste din Europa. Cauzele trebuie cãutate în debilitatea miºcãrii muncitoreºti din România, mai ales în lipsa bazei sociale a primelor formaþiuni socialiste. Format mai ales din intelectuali de orientare marxistã, P.S.D.M.R. nu a rezistat competiþiei politice, de vreme ce a fost decapitat de mai multe ori (pânã în 1926) de cãtre însãºi conducerea lui, trecutã la liberali. Formarea Partidului Comunist Român, la 8 mai 1921, din elementele radicale ale grupurilor socialiste reunite într-un Congres, nu s-a deosebit prea mult de procesul de formare a partidelor comuniste din restul Europei. Schema era, invariabil, aceeaºi:


124

01.02.2005

17:45

Page 124


acceptarea necondiþionatã a celor 21 de condiþii impuse de Internaþionala Comunistã. În cazul României, acceptarea acestor condiþii a fost dublatã de recunoaºterea tezei leniniste a dreptului popoarelor la autodeterminare, tezã extrem de periculoasã pentru recent formatele state naþionale în graniþele lor fireºti. În condiþiile unei psihologii individualiste ºi ale unei suspiciuni organice faþã de internaþionalismul proletar, ca trãsãturã a noilor formaþiuni politice care prin agenþii sãi militau împotriva statului unitar român, comunismul nu a prins rãdãcini în România. Formarea Partidului Comunist din România a fost mai mult o operã de import, cu obiective antinaþionale declarate. Astfel se ºi explicã lipsa lui totalã de legitimitate: congresele lui se þineau în afara þãrii, la Moscova, Harkov, Kiev etc., conducerea îi era impusã de Komintern ºi era formatã de oameni de alte naþionalitãþi, care nu numai cã nu ºtiau limba românã, dar, dupã toate probabilitãþile, nu aveau afinitãþile elementare pentru înþelegerea poporului, ai cãrui reprezentanþi se autodefineau. Estimat la aproximativ 700 de membri, scos în afara legii ºi urmãrit îndeaproape de Siguranþa Statului, Partidul Comunist din România va cunoaºte o înviorare bruscã pe mãsura apropierii Armatei Roºii de graniþele României. Dupã lovitura de stat de la 23 August 1944 ºi începutul procesului de sovietizare a României, comuniºtii au fost, practic, propulsaþi spre culmile puterii de tancurile ºi consilierii sovietici. Imaginea liderilor politici comuniºti, ca ºi a liderilor totalitari de dreapta, de altfel, cunoaºte în consolidarea ei pe retina generaþiilor viitoare o tehnicã – apropiatã celei întrebuinþate de artiºti – a izolãrii spaþiului estetic, care dã operei intenþionalitatea sa artisticã. Ideologia unicã ºi universalã care pretinde cã deþine monopolul absolut al cunoaºterii elibereazã spaþiul politic de orice semne rivale care i-ar scurtcircuita mesajul. Canalele de transmitere a voinþei sale sunt protejate ºi marcate cu grijã prin tehnicile de propagandã, aºa cum opera pictorului, a sculptorului sau a muzicianului trebuie marcatã ºi protejatã printr-un cadru, soclu sau spaþiu simfonic special amenajat pentru audiþie ºi orchestrã. Fiind produsul unei ideologii sau doctrine, discursul sau acþiunile liderului se proiecteazã asupra lui însuºi, împiedicând atenþia publicului sã se disperseze. Prin repetarea stereotipatã a aceloraºi slogane ºi formule, prin acapararea spaþiilor de emisie ale principalelor mass media, ca ºi prin unicitatea ºi finalitatea discursului, receptorul sfârºeºte prin a dezarma. Conºtiinþa lui, rezistentã ºi criticã la început, sfârºeºte prin a fi dezarmatã ºi narcotizatã în faþa acestui bombardament informaþional. Mai mult, are loc un fel de simbiozã ciudatã între victimã ºi cãlãu, prin crearea unor reflexe condiþionate pe care victima le aºteaptã în surdinã sã-i fie satisfãcute. Acest lucru transpare cu deosebitã evidenþã cu ocazia marilor mitinguri, când „se umblã“ la pragul subliminal al personalitãþii. Mitingul este un spaþiu politic marcat de însemne oficiale: steaguri ale þãrii, ale partidului, lozinci uriaºe, oameni de ordine, prezenþa mass media etc. El este un spaþiu substras astfel celui cotidian ºi, prin ritualul individualizãrii lui, aminteºte de procesiunile prin care se actualizeazã în conºtiinþa audiovizualului continuitatea ºi stabilitatea ordinii politice actuale.


01.02.2005

17:45

Page 125


125

La rândul lor, mitingurile se desfãºoarã dupã un ritual savant orchestrat, având în vedere, în primul rând, dimensiunile psihologiei de masã ale auditoriului. Discursul însuºi se preta la o asemenea psihologie, cuvântãrile lui Nicolae Ceauºescu, cu prilejul vizitelor de lucru, desfãºurându-se cu aproximaþie în felul urmãtor: 1. o parte introductivã, de captatio benevolaentiae: „Permiteþi-mi ca, în numele Comitetului Central ºi al meu personal, sã adresez cele mai calde felicitãri harnicului colectiv de oameni ai muncii din judeþul X sau localitatea Y“ (unde Conducãtorul partidului ºi statului se afla în vizitã de lucru). Urma partea expozitivã a discursului care, concomitent, flata auditoriul ºi evidenþia rolul conducãtor al partidului: „Am vizitat în cursul dimineþii de astãzi câteva din obiectivele industriale ºi agricole din judeþul Dv. Am putut vedea succesele înregistrate de oamenii muncii din judeþul X care, sub conducerea înþeleaptã a partidului comunist, construiesc cu succes societatea socialistã pe pãmântul României“. Urmeazã o trecere în revistã a datelor statistice: numãrul de obiective realizate în cincinalul actual de cãtre judeþul respectiv, în conformitate cu cota parte care îi revine din planul naþional unic, ca volum al producþiei industriale: obiective sociale, economice ºi culturale; ºcoli; spitale; case de culturã; stadioane; apartamente; noi obiective tehnico-economice: uzine; întreprinderi; centrale; mijloace de transport etc. Accentul este pus pe creºterea nivelului de trai al oamenilor muncii din judeþul respectiv, ca expresie a umanismului socialist, a grijei faþã de om. Nivelul de trai urmeazã sã creascã în urmãtorul cincinal, pe baza realizãrii noilor obiective ce revin judeþului respectiv din planul unic de dezvoltare economico-socialã care traduce în viaþã directivele ultimului Congres a partidului. Partea a treia a cuvântãrilor era dedicatã problemelor internaþionale, luptei pentru pace ºi dezarmare la care România lua parte activã. Reperele tematice din aceastã ultimã parte a cuvântãrilor mai cuprindeau lupta pentru eradicarea subdezvoltãrii, pentru eliminarea decalajelor Nord-Sud, necesitatea edificãrii unei noi ordini economice ºi politice internaþionale, lupta pentru independenþa naþionalã, dreptul fiecãrui stat de a-ºi elabora politica internã ºi externã fãrã nici un amestec din afarã, probleme ale miºcãrii comuniste ºi muncitoreºti internaþionale. De remarcat cã în partea a doua a discursurilor prevala funcþia incitativã a ideologiei, iar în partea a treia – funcþia justificativã. Legãturile dintre aceste douã funcþii erau asigurate de grupurile de „aplaudaci“ specializaþi care scandau, la intervale regulate de timp, sloganuri ºi lozinci politice. Nu era o întrerupere intempestivã a discursului, ci o potenþare inspiratã a mesajului: poporul îºi exprimã adeziunea astfel faþã de partid, de secretarul sãu general ºi faþã de ideile ºi tezele conþinute în discurs. O altã sursã de consolidare a imaginii politice în ideologiile totalitare este legitimitatea puterii. La nivel doctrinar, legitimitatea era prezumatã prin identitatea de esenþã dintre scopurile guvernanþilor ºi aºteptãrile electoratului. De multe ori însã în practica social-politicã aceastã identitate era departe de a fi realizatã. Tocmai de aceea rolul propagandei era de a umple acest hiatus prin promisiuni demagogice, prin cultul personalitãþii ºi mai ales prin populism. Când propaganda nu izbutea sã ascundã dimensiunile exacte ale realitãþii, eforturile ei se îndreptau spre alte zone


126

01.02.2005

17:45

Page 126


sensibile ale inconºtientului colectiv pentru a întrema acest acord fundamental dintre guvernaþi ºi guvernanþi. Una din aceste zone care a confirmat din plin justeþea noii orientãri a fost exploatarea sentimentului naþional în scopul legitimãrii regimului. Sentimentul de identitate ºi de apartenenþã, acest cerc identitar esenþial al unei comunitãþi, s-a dovedit a fi foarte rezistent în faþa multor intemperii, istoricii ºi conducãtorii comuniºti fiind conºtienþi de acest lucru. Într-adevãr, cum se explicã abandonarea internaþionalismului proletar ºi a solidaritãþii internaþionale a celor ce muncesc – piese forte în doctrinã – ºi trecerea bruscã la rolul factorului subiectiv în construcþia socialismului, la raportul dintre naþional ºi internaþional, la viaþa lungã pe care o au naþiunea ºi statul naþional în procesul îndelungat al fãuririi societãþii fãrã clase? Faptul cã modernizarea economicã genereazã ºi dezvoltã sentimentul naþional a fost convingãtor demonstrat de antropologul britanic Ernst Gellner. Fãurirea societãþii socialiste multilateral dezvoltate prevedea pe termen lung ºi în perspectivã formarea poporului unic muncitor, omogenizarea socialã, ºtergerea deosebirilor dintre sat ºi oraº, dezvoltarea în profil de ramurã ºi teritorial, generalizarea învãþãmântului liceal. Toate aceste procese au favorizat cãutarea conºtiinþei de sine în valorile naþionale pe verticala identitãþii istorice ºi nu într-un model impus din exterior faþã de care populaþia nu avea deloc aderenþã ºi faþã de care simþea o repulsie instinctivã. În 1931 Stalin face apel la instinctul supravieþuirii naþionale pentru a-ºi justifica ritmul accelerat al industrializãrii, conºtient fiind cã acest efort greveazã asupra nivelului de trai al poporului ºi poate constitui un pericol potenþial la adresa puterii sale: „[…] Sã slãbim ritmul ar însemna sã dãm înapoi ºi cei ce dau înapoi sunt învinºi. Noi însã nu vrem sã fim învinºi. Nu, refuzãm sã fim învinºi. O trãsãturã a vechii Rusii a fost aceea a continuelor înfrângeri pe care le-a suferit datoritã înapoierii ei. A fost înfrântã de hunii mongoli, a fost înfrântã de beii turci, a fost înfrântã de capitaliºtii englezi ºi francezi. A fost înfrântã de feudalii japonezi. Toþi au înfrânt-o din cauza înapoierii sale […] Au înfrânt-o pentru a profita de ea ºi au fãcut asta scãpând nepedepsiþi. […] Nu trebuie sã mai întârziem. Suntem cu 50 sau 100 de ani în urma þãrilor avansate. Trebuie sã strãbatem distanþa în zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiþi“ […]2. Alegerea lui Nicolae Ceauºescu în funcþia de secretar general al Partidului Comunist Român la plenara C.C. din 22 martie 1965 (la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej) aratã aceleaºi mecanisme propulsive în ierarhia partidului comunist ca ºi în cazul P.C.U.S., în speþã al lui Stalin. Cu excepþia aparatului de partid care era dator sã-i cunoascã evoluþia ºi funcþiile, personalitatea lui Nicolae Ceauºescu era, practic, necunoscutã marelui public din România. Faþã de „baronii“ partidului, având funcþii importante în partid ºi în stat dupã 1944 – Gheorghe Apostol; Chivu Stoica; Al. Bârlãdeanu; Al. Moghioroº; Ion Gheorghe Maurer; Petre Borilã; Leonte Rãutu etc., imaginea lui Nicolae Ceauºescu nu a ocupat prim-planul apariþiilor publice, iar imaginea lui mediaticã a fost mai degrabã discretã. Despre rolul lui, ca membru al conducerii partidului, a început sã se vorbeascã dupã Declaraþia din aprilie 1964 a


01.02.2005

17:45

Page 127


127

C.C. al P.C.R. cu privire la raporturile dintre partidele comuniste frãþeºti, când Ceauºescu, se pare, a fost unul dintre cei mai înverºunaþi adversari ai planului Valev, plan care urmãrea transformarea þãrilor suverane membre ale C.A.E.R.3 în regiuni economice specializate într-o ramurã de producþie. Aceasta nu înseamnã cã Nicolae Ceauºescu nu era implicat în ierarhia puterii, chiar dacã nu acþiona la vedere. Din ce în ce mai mult se contureazã convingerea cã el era omul de încredere al lui Dej, pe care l-a ajutat sã-ºi consolideze puterea în luptã cu facþiunile rivale din interiorul partidului. Fost „coleg“ de închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej la Târgu Jiu ºi Doftana ºi cu ceilalþi membri ai conducerii partidului, Ceauºescu a avut astfel posibilitatea sã întocmeascã în tihnã fiºa psihologicã a fiecãruia. Ca ºi în cazul raporturilor dintre echipa lui Lenin ºi Stalin, aceºtia îl dispreþuiau pentru lipsa lui de culturã, ceea ce s-a transformat într-un avantaj pentru Ceauºescu: acela de a nu fi suspectat cã urmãreºte puterea supremã. Dupã ce, între 1944-1950, îndeplineºte urmãtoarele funcþii: secretar al C.C. al U.T.C.; prim-secretar al Comitetelor regionale de partid Oltenia ºi Dobrogea (1947-1948); adjunct la Ministerul Agriculturii (1948-1950); ºeful Direcþiei Politice Superioare a Forþelor Armate ºi Securitãþii Statului (1950-1954), cu gradul de general-locotenent, începând cu anul 1950 începe ascensiunea lui Ceauºescu spre cucerirea puterii. În anul 1954 Ceauºescu va fi ales secretar al C.C. pe probleme organizatorice ºi de cadre, ceea ce echivala, în ierarhia funcþiilor de partid, cu poziþia a doua, dupã cea de secretar general. Începând cu Congresul al II-lea al P.C.R. (1955), va fi ales, fãrã întrerupere, membru în Biroul Politic ºi membru în Secretariatul Permanent al C.C. Nicolae Ceauºescu va profita din plin de procesul de destindere iniþiat de Dej în cadrul intern în perioada 1962-1964. Intensificarea contactelor diplomatice cu democraþiile occidentale ºi cu China are ca obiectiv pregãtirea condiþiilor pentru iniþierea unei cãi proprii în construirea socialismului românesc. Nu întâmplãtor Declaraþia din aprilie 1964 a fost perceputã de marele public ca o veritabilã declaraþie de independenþã care venea în acelaºi timp cu achitarea datoriilor de rãzboi cãtre U.R.S.S., cu începutul procesului de recuperare a valorilor naþionale ºi cu pãtrunderea în cultura românã semirusificatã a formelor culturale moderne din Occident, în special în domeniul cinematografiei, al muzicii uºoare, al baletului etc. În aceste condiþii, popularitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej creºte enorm, iar ziua de 23 august 1964 este sãrbãtoritã ca marea sãrbãtoare a eliberãrii naþionale. Pentru prima oarã consensul colectiv faþã de politica lui Dej nu mai era mimat de cãtre propagandã prin grandioase puneri în scenã, ci izvora dintr-un sentiment profund ºi sincer al mulþimilor conºtiente de cumplitele taifunuri ale Rãsãritului. Datoritã mitului politic al lui Dej care se profila la orizont: începutul cultului personalitãþii, prin folclorul ºi legendele care circulau despre el, stilul populist de conducere, legãtura directã cu masele, naþionalismul devine o piesã redutabilã în legitimarea puterii politice. Ceauºescu, participant direct la aceste evenimente, va fi înþeles, probabil, rolul decisiv al naþionalismului în realizarea consensului politic de care regimul era în mare suferinþã. El este continuatorul ºi în acelaºi timp beneficiarul politicii de deschidere


128

01.02.2005

17:45

Page 128


naþionalã iniþiatã de Gheorghiu-Dej. Cota lui de popularitate atinge indicele maxim cu ocazia celebrului discurs rostit la 21 august 1968 de la balconul C.C. împotriva intervenþiei forþelor armate ale statelor membre al Pactului de la Varºovia în Cehoslovacia. Adeziunea ºi entuziasmul declanºate atunci în þarã, peste orice inhibiþii de naturã politicã sau coercitivã, aratã profunzimea sentimentului de independenþã naþionalã în mentalul colectiv al românilor. De aici, pentru cercetãtorii istoriei comunismului din România, o întrebare este fundamentalã: în ce mãsurã Ceauºescu a fost sincer animat de sentimente naþionaliste sau acestea i-au servit la manipularea opiniei publice pentru implementarea obiectivelor sale ambiþioase privind dezvoltarea industrialã acceleratã a României. Cãci pe mãsura deschiderii spre noi forme de conducere ºi organizare ºtiinþificã a muncii, pe mãsura afirmãrii dezvoltãrii democraþiei socialiste se instituie progresiv în societatea româneascã noi forme de control ascunse cu dibãcie sub formula demagogicã a participãrii oamenilor muncii la conducerea societãþii. Deciziile economico-sociale devin tot mai centralizate, iar mitul clasei muncitoare – clasã conducãtoare în societate, începe sã se clatine serios în urma mãsurilor de austeritate impuse de presiunea ratei de acumulare, fãrã precedent în istoria economicã a României. Mult trâmbiþatul statut al oamenilor muncii, acela de producãtori, proprietari ºi beneficiari ai valorilor materiale nou create, s-a dovedit a nu fi decât o lozincã demagogicã în condiþiile în care drepturile sociale ale muncitorilor au început sã fie sistematic spoliate, lucru care a declanºat primele nemulþumiri împotriva lui Ceauºescu la uzinele „1 Mai“ din Ploieºti în 1968. Prin urmare, imaginea lui Nicolae Ceauºescu s-a constituit progresiv, ea evoluând, regresând sau stagnând în funcþie de impactul pe care activitatea politicã a partidului ºi statului l-au avut asupra orizontului de aºteptare întreþinut de triumfalismul propagandei. Cu titlu de concluzie preliminarã, se poate afirma cã indicele de popularitate a imaginii lui N. Ceauºescu creºte pânã în anii 1975-1976, stagneazã în perioada 1976-1980 pentru ca în intervalul 1980-1989 el sã se înscrie pe o pantã ireversibilã a decãderii. Pentru a înþelege cât mai exact procesele de formare ºi transformare a imaginii unui lider politic în conºtiinþa epocii, cunoaºterea operei sale ºi evoluþia stilului sãu de conducere sunt absolut necesare. În acest sens, opera lui Nicolae Ceauºescu poate fi structuratã în urmãtoarele etape, cu tot atâtea rãsfrângeri asupra activitãþii practice ºi asupra imaginii sale în epocã: 1. Perioada 1965-1968 poate fi caracterizatã prin realizarea consensului politic prin vectorul naþionalist. Se relevã continuatorul ºi beneficiarul politicii de deschidere naþionalistã inauguratã de Dej între 1962-1964. Reintroduce în circuitul cultural marile valori interzise în perioada anterioarã: N. Iorga; T. Arghezi; L. Blaga; I. Barbu; V. Pârvan etc. Viziteazã casele memoriale de la Ipoteºti, Mirceºti, Liveni, Câmpina; siturile istorice de la Þebea, Cãlugãreni, Podu Înalt. Discursul pune accentul pe dimensiunea istoricã a formãrii conºtiinþei naþionale: „Oare cum s-ar simþi un popor care nu ºi-ar cunoaºte trecutul, nu ºi-ar cunoaºte istoria, nu ar preþui ºi nu ar cinsti aceastã istorie? Nu ar fi ca un copil care nu ºi-ar cunoaºte pãrinþii ºi se simte strãin


01.02.2005

17:45

Page 129


129

în lume? Fãrã nici o îndoialã cã aºa ar fi. […] Iatã de ce noi avem datoria sã cunoaºtem, sã studiem trecutul de luptã al poporului nostru“4. Tot în aceastã perioadã Ceauºescu se descotoroseºte de unii dintre adversarii sãi cei mai incomozi: Alexandru Drãghici, ºeful Securitãþii; Gheorghe Apostol, fostul secretar general al P.C.R. între anii 1950-1951 ºi propus de Virgil Trofin la plenara din martie 1965 pentru aceeaºi funcþie; Alexandru Bârlãdeanu, ºeful Comitetului de Stat al Planificãrii. 2. Perioada 1968-1971, pânã la plenara din 3-5 noiembrie 1971, dedicatã intensificãrii ideologice, de formare a „omului nou““. Este etapa în care Ceauºescu a trebuit sã opteze decisiv între continuarea procesului de liberalizare a sistemului ºi instituirea puterii absolute. Mandatarii sunt desfiinþaþi, formele de cointeresare materialã din agriculturã sunt brutal întrerupte. Sub influenþa revoluþiei culturale chineze, ca urmare a vizitei întreprinse în vara anului 1970 în China ºi Coreea de Nord, Ceauºescu iniþiazã o amplã revizuire a ideologiei marxiste, combinând intransigenþa revoluþionarã a lui Lenin cu tezele maoiste. Rolul factorului subiectiv ia locul determinismului economic; de multe ori conºtiinþa, spune Ceauºescu, spre deosebire de Marx, poate impulsiona existenþa materialã, adicã infrastructura. De aici accentul pus pe formarea omului nou, a revoluþionarului de profesie care, datoritã conºtiinþei sale înaintate, este capabil sã învingã toate obstacolele. Se profileazã temele comunismului naþional prin recuperarea particularului din cadrul tezelor privind internaþionalismul proletar ºi solidaritatea internaþionalã. În optica lui Ceauºescu, acestea capãtã sens ºi valoare numai raportate la specificul naþional al construcþiei socialiste. Totodatã, Ceauºescu culege primele roade ale figurii sale de disident din 1968; Occidentul acordã României credite masive care duc la o ridicare a nivelului de trai ºi la posibilitatea unei politici de industrializare accelerate. Din aceastã perioadã începe, implacabil, procesul de concentrare a puterii: preºedinte al Consiliului de Stat (1967); preºedinte al Frontului Unitãþii Socialiste (1968); comandant suprem al Forþelor Armate ale R. S. România (1969). 3. Perioada 1972-1975 care se întinde, aproximativ, între Conferinþa Naþionalã a P.C.R. din 19-22 iulie 1972 ºi Congresul al XI-lea al partidului (noiembrie 1974). Este perioada când se elaboreazã marile linii ale dezvoltãrii în profil de ramurã ºi teritorial pe baza unui plan unitar. Planul naþional unic de dezvoltare economicãsocialã, adoptat în 1974, ºi înfiinþarea Consiliului Suprem al Dezvoltãrii Economice ºi Sociale (tot în 1974) confirmã caracterul planificãrii integrale în societatea româneascã. Tot în aceastã perioadã rolul partidului ca centru vital cunoaºte o nouã coordonatã a legitimãrii. În „Programul P.C.R. de fãurire a societãþii socialiste multilateral dezvoltate ºi înaintare a României spre comunism“ legitimitatea rolului politic conducãtor al partidului este dedusã din aspiraþiile sociale ºi naþionale, din lupta poporului român pentru unitate ºi independenþã naþionalã. Ideologicul raþionalizeazã sentimentul naþional imprimându-i propria sa logicã, o logicã pusã în serviciul cultului personalitãþii. Echivalentul iconic al sloganului „Partidul – Ceauºescu – România“ este asimilarea trecutului glorios în istoria partidului, aºa cum o realitate eternã – patria – a fost asimilatã de o instituþie ºi conducãtorul ei.


130

01.02.2005

17:45

Page 130


4. Perioada 1975-1978 poate fi consideratã ca perioada afirmãrii depline a comunismului naþional. Istoria naþionalã în ansamblul ei, de la figurile legendare ale trecutului pânã la marile personalitãþi culturale ºi ºtiinþifice ale epocii moderne, este valorificatã în spiritul ideologiei marxist-leniniste ºi pusã la temelia cultului personalitãþii. Figura lui Nicolae Ceaºescu este prezentã în frescele ºi stampele uriaºe, în basoreliefuri, la finalul galeriei de voievozi-martiri ai Neamului. La aniversãrile zilei sale de naºtere, hagiografia ditirambicã a propagandei atinge delirul, iar superlativele la adresa „conducãtorului iubit“, prin redundanþã semanticã, sunt lipsite de conþinut ºi frizeazã ridicolul. Þara întreagã se transformã într-o procesiune: de la telegramele de felicitare care suprapopuleazã spaþiul presei scrise pânã la cozile interminabile al reprezentanþilor comitetelor judeþene de partid ºi instituþiilor centrale ale statului pentru a depune la picioarele „geniului din Carpaþi“ ofranda colectivelor de oameni ai muncii. Aceastã „organizare logicã a nebuniei“, de care vorbea Camus, referindu-se la Caligula, urmãrea crearea unui popor de „animale dresate“, care sã rãspundã doar la comenzi, în schimbul securitãþii materiale a zilei de mâine. Pe planul teoriei politice, aceastã perioadã se caracterizeazã prin accentul pus pe problematica suveranitãþii de stat, pe rolul statului naþional în perspectivã, ca ºi pe raportul naþional-internaþional în miºcarea muncitoreascã ºi comunistã internaþionalã. Dupã Congresul al XI-lea al P.C.R. (noiembrie 1974) în discursurile lui N. Ceauºescu apare cu pregnanþã încã o structurã: necesitatea edificãrii unei noi ordini economice ºi politice internaþionale în care statelor mici ºi mijlocii li se rezerva un loc însemnat în soluþionarea problemelor vitale ale lumii contemporane. 5. Perioada 1978-1981 caracterizatã prin introducerea în economia româneascã a noului mecanism economico-financiar, prin Legea nr. 5/1978. Aceastã lege care materializa hotãrârile plenarei C.C. al P.C.R. din 22-23 martie 1978 viza trecerea de la dezvoltarea extensivã la dezvoltarea intensivã a economiei, realizarea unei noi calitãþi în toate domeniile de activitate, aprofundarea caracteristicilor societãþii socialiste multilateral dezvoltate. Autonomia ºi autofinanþarea acordate unitãþilor economice erau circumscrise sever de obligativitatea îndeplinirii cotelorpãrþi din planul naþional unic de dezvoltare economico-socialã ca ºi de înfiinþarea consiliilor oamenilor muncii, ca organ de conducere colectivã, cu largi atribuþii în fundamentarea indicilor de producþie ºi a cifrelor de plan „venite de sus“. Faptul cã secretarul de partid din întreprindere era preºedintele acestui consiliu, iar directorul – vicepreºedinte trãdeazã caracterul de pantomimã al democraþiei socialiste, controlul absolut al statului, deghizat în spatele unor formule autogestionare care îºi dovediserã eficienþa în sistemul iugoslav bazat pe autoconducere, edificat de Tito în 1950. 6. Perioada 1981-1985. Începe sã se manifeste criza economicã în toate sectoarele vieþii sociale. Plata acceleratã a datoriilor externe, lipsa de competitivitate a produselor industriale la export, accentul pus în continuare pe dezvoltarea industriei obligã practic pe Ceauºescu sã intensifice exportul produselor agricole (în special în U.R.S.S.) pentru importul de petrol, gaze naturale, minereuri etc. necesare unei industrii energofage. Înfometarea ºi înfrigurarea populaþiei distrug ultimul dram de


01.02.2005

17:45

Page 131


131

legitimitate pe care se mai baza sistemul. Neputinþa de a oferi soluþii la cererile disperate ale populaþiei au arãtat imobilismul ºi sterilitatea dogmei. Sistemul de credinþe se prãbuºeºte; la cozi, populaþia comenta transformãrile din sistemul politic sovietic ºi anticipa schimbãrile forþate în România, pe fondul divergenþelor apãrute între Andropov ºi Ceauºescu, apoi dintre Gorbaciov ºi Ceauºescu. Introducerea noilor indicatori economici pentru eficientizarea producþiei, formarea centralelor industriale nu au avut rezultatele scontate. Valoarea producþiei marfã vândutã ºi încasatã la o mie de lei fonduri fixe nu a împiedicat întreprinderile sã producã pe stoc. Au apãrut astfel perturbãri serioase în retribuirea clasei muncitoare, ceea ce a dus la tensiuni între organizaþiile de partid din marile întreprinderi ºi clasa muncitoare. Noile forme de autoconducere muncitoreascã ºi de autogestiune economico-financiarã nu reuºesc sã ascundã natura controlului politic al activitãþii economico-sociale. Dezvoltarea intensivã ºi lupta pentru o nouã calitate sunt asociate cu principiile auto-finanþãrii: pe lângã contribuþia pentru fondul de stat, fiecare întreprindere trebuie sã-ºi asigure din resurse proprii fondurile pentru investiþii, cercetare ºi modernizare. 7. Perioada 1985-1989 este caracterizatã prin letargie ºi imobilism, ca ºi prin separarea totalã a politicului de societatea civilã. Gesturile reflexe ºi automatismele mimeazã procesele de participare, iar absenteismul ºi indiferenþa devin din ce în ce mai vizibile. Atmosfera a ceva neobiºnuit ce urma sã se petreacã, specificã ajunului marilor miºcãri de masã, plutea în aer. Pe plan politic, discursurile lui Ceauºescu sunt de o sãrãcie ideaticã stridentã. Accentul pus pe lupta pentru pace nu poate ascunde lipsa de soluþii pe plan intern. Miºcãrile de protest ale muncitorilor de la uzina de autocamioane din Braºov pe data de 15 noiembrie 1987, chiar în ziua alegerilor de deputaþi pentru Marea Adunare Naþionalã, constituie un preludiu la ceea ce va urma. Nemulþumirile ºi lipsurile acumulate au arãtat posibilitatea ratelor explozive ale participãrii clasei muncitoare la rãsturnarea lui Ceauºescu. Dupã decembrie 1989, pe fondul transformãrilor structurale impuse de revoluþie, imaginea lui N. Ceauºescu devine centrul de referinþã al rãului absolut. Determinative ca „odiosul“; „tiranul“; „dictatorul“; „cãlãul“; „criminalul“ apãreau cu litere de-o ºchioapã pe prima paginã a publicaþiilor, elaborate de acei profesioniºti ai condeiului care se convertiserã brusc din rolul de „cântãreþi de curte“ în apologeþi ai noului regim. Întrebarea retoricã a lui Petre Mihai Bãcanu: „Când aþi fost sincer, domnule X“? ascunde doar una din faþetele tragice ale noii culturi ce va sã se nascã: o culturã a ipocriziei care coaguleazã folclorul politic ºi nu valorile autentice ale democraþiei. Condamnat la moarte pentru subminarea economiei naþionale ºi pentru genocid economic, demonizarea imaginii lui N. Ceauºescu este blocatã, printr-o ciudatã viclenie a istoriei, prin însuºi temeiul acestei condamnãri în ziua de Crãciun: pe fondul greutãþilor economice inerente tranziþiei ºi a cãderii unor ramuri industriale, anul 1989 este luat ca reper în încercãrile de redresare a economiei naþionale, la fel cum anul 1938 era luat de propaganda comunistã ca an de vârf în dezvoltarea României interbelice, pentru a se evidenþia superioritatea modului de producþie socialist.


01.02.2005

132

17:45

Page 132


Concepte-cheie vector ideologic; vector naþionalist; propagandã; regim politic totalitar; structura partidului de cadre; dosarul de cadre; teroare ideologicã Întrebãri: 1. Arãtaþi rolul vectorului ideologic în legitimarea unui regim totalitar. 2. Arãtaþi rolul vectorului naþional în crearea de imagine politicã. 3. Demonstraþi importanþa dosarului de cadre în coafarea imaginii politice. 4. Arãtaþi tehnicile propagandei comuniste în crearea imaginii unui lider politic.


01.02.2005

17:45

Page 133

CAPITOLUL 8

Personalitatea politicã (liderul politic)

Cunoaºtere ºi acþiune politicã Din temele anterioare a reieºit importanþa crucialã a cunoaºterii liderilor politici pentru eficienþa actului de conducere ºi, într-un sens mai vast, pentru destinul comunitãþilor umane înseºi. Butada „orice societate are conducãtorii pe care ºi-i meritã“ denotã un trist adevãr, din nefericire confirmat fãrã încetare ºi în zilele noastre. Credulitatea, naivitatea, preponderenþa factorului emoþional asupra celui raþional, a credinþelor asupra convingerilor în culturile politice tradiþionale au permis ºi mai permit încã marea manipulare. În fond, nu este vina electoratului dacã proiecteazã viitorul sub termenii posibilului ºi dacã puterea dãtãtoare de viaþã a Speranþei identificã la nivel simbolic dorinþa cu putinþa, promisiunea fericirii (pãmântul fãgãduinþei) cu visul treaz al umanitãþii. De ce se face vinovatã o copilã din popor, împodobitã cu virtuþi proletare din cele mai alese, slujnicã într-o casã de proaspãt îmbogãþit al tranziþiei, care viseazã, în timp ce freacã parchetul din vila de la munte a patronului, la o clipã de desfãtare în braþele acestuia. Nu conteazã barierele de clasã, de rang, de avere, ci doar deschiderea spre absolut a sufletului ei, proiecþia esenþei sale în esenþa celuilalt care face posibilã înþelegerea relaþiilor sociale. Simbolul acestei aspiraþii spre o viaþã inocentã este mitul Cenuºãresei care structureazã imaginarul social în normã de comportament, sub forþa modelatoare a valorilor fundamentale: Bine, Adevãr, Frumos. Acest simbol ºi-a confirmat valabilitatea în zilele noastre: Lady Diana, Elvis Priesley, J.F. Kennedy. În aceste condiþii, cunoaºterea politicã are un rol esenþial, iar dobândirea ei reclamã o pregãtire de specialitate, din simplul motiv cã gestiunea proceselor sociale complexe nu se mai poate face „dupã ureche“ sau dupã promisiuni demagogice, în lipsa oricãrei proiecþii cognitive, deci constructive, asupra realitãþii. Funcþiile explicative ºi prescriptive ale ºtiinþei politice se verificã ºi în cazul personalitãþilor politice; cunoaºterea ºi propulsarea candidaþilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societãþile de suferinþe ºi consecinþe imprevizibile dacã electoratul ar cunoaºte mobilurile ºi interesele care îi determinã pe unii oameni sã îmbrãþiºeze cariera politicã.


134

01.02.2005

17:45

Page 134


Cunoaºterea personalitãþilor politice, adicã a acelora cãrora le delegãm soarta ºi viitorul nostru, a constituit o preocupare veche a filosofiei politice ºi a ºtiinþelor politice, în general. Filosofia greacã a cãutat sã releve acele trãsãturi de caracter la oamenii politici care, cultivate, sã inhibe ispitele declanºate de prerogativele puterii; totodatã, ea a cãutat sã gãseascã acea formã de regim politic care sã punã cel mai bine în valoare calitãþile morale ºi intelectuale ale conducãtorului de cetate sau ale clasei conducãtoare. Atât Platon cât ºi Aristotel erau obsedaþi de posibilitatea nãvãlirii maselor pe scena vieþii politice. Fãrã sã fie elitiºti avant la lettre, cei doi mari gânditori ai lumii credeau, pe bunã dreptate, cã tendinþa maselor de a intra în viaþa politicã se datora nu înþelegerii de cãtre acestea a menirii superioare a politicului în ordinea Cetãþii ci erau prefigurarea unor avantaje materiale sau de primirea de foloase necuvenite de pe urma acestei activitãþi. Un exemplu elocvent îl constituie tipologia ºi succesiunea regimurilor politice la Aristotel, în special a patra formã a acestora: regimurile democratice. Primele douã forme de regimuri democratice presupuneau existenþa unui cens (averi) oarecare; funcþiile se obþineau fie prin tragere la sorþi, fie prin numire, având în vedere principiul rotaþiei; în orice caz, ele nu erau retribuite. A treia ºi a patra formã de regim democratic nu mai condiþionau ocuparea unei funcþii publice de posesia unei proprietãþi. Faptul cã funcþiile erau retribuite ºi ocuparea lor necondiþionatã de criterii speciale a dus la o îmbulzealã a celor interesaþi, mai puþin preocupaþi de calitãþile necesare îndeplinirii acestor funcþii cât de avantajele personale posibil de a fi obþinute de pe urma exercitãrii lor. Astfel a apãrut demagogia ca promisiuni fãrã fundament, considerat de Aristotel cel mai rãu dintre regimuri ºi consecinþele ei în viaþa publicã – sinecurile. Nu întâmplãtor forma de regim politic preferatã de Aristotel este politeia – o combinaþie dintre aristocraþie ºi democraþie. Ca ºi strãlucitul sãu dascãl ºi predecesor – Platon – Aristotel a intuit rolul temperamentului ºi caracterului în formarea ºi fizionomia personalitãþii politice, atunci când se referã la influenþa humorilor în procesul cogniþiei. Mecanismele de inhibare a impulsurilor biologice se realizeazã prin educaþie ºi mãsura eficienþei acestora se vede în viaþa socialã prin participarea la treburile Cetãþii, iar discernãmântul intelectual al cetãþeanului se verificã cel mai bine prin categoria proprietãþii ºi prin oikonomika, adicã prin capacitatea de a oferi familiei sale bunurile necesare existenþei. Poate cã nici un alt gânditor din istoria filosofiei nu a fost atât de profund preocupat de raportul dintre bazele personalitãþii politice ºi finalitatea eticã a actului de conducere ca Platon. Calitatea actului de conducere derivã din calitatea cunoaºterii ºi calitatea caracterului, materializate în eficienþa acþiunilor. Vãzând cu durere starea de decãdere inexorabilã a Polisului, datoritã aspiraþiilor hegemonice ale cetãþilor greceºti, ceea ce a dus la declanºarea rãzboiului peloponesiac (431-404 î.e.n.), Platon a vãzut cã trãsãturile inerente unui regim politic nu erau suficiente sã ofere o pavãzã eficientã dezagregãrii politice a Statului. Indiferent de criteriile de selecþie a conducãtorilor ºi de baza lor socialã de recrutare, de mãsurile de protecþie luate de regim împotriva alunecãrilor în abuz, ispitele puterii erodeazã lent ºi imperceptibil


01.02.2005

17:45


Page 135

135

fondul sãnãtos al „constituþiilor perfecte“: monarhie, aristocraþie, sofocraþie, ceea ce duce la apariþia „constituþiilor imperfecte“: tiranie, oligarhie, cu subramurile ei: timocraþia ºi plutocraþia; ohlocraþia (domnia gloatelor). Criteriul prim: „în folosul cui se exercitã guvernarea?“ determinã trecerea de la guvernarea în folosul Binelui Public la guvernarea în interes propriu. Aºadar, în coruperea regimurilor politice un rol important îl au ºi aceia care au sarcina sã-i transpunã în practicã virtuþile ºi anume clasa conducãtoare. Regimul politic privilegiat de Platon este sofocraþia, adicã domnia înþelepþilor, a regilor filosofi. În operele sale de maturitate: Omul politic, Republica, Legile, Platon elaboreazã un veritabil tratat de pedagogie socialã în care pregãtirea elitelor politice pentru conducere are loc în conformitate cu sistemul sãu filosofic. Dupã terminarea stagiului militar, începând cu vârsta de 20 de ani, tinerii cei mai înzestraþi sunt supuºi unui program draconic de pregãtire fizicã ºi intelectualã, în care treapta cea mai de sus o ocupã cunoaºterea metafizicã (filosofia). Dupã selecþii succesive, la capãtul a aproximativ 30 de ani de studii lungi ºi grele, cei mai buni din cei mai buni vor fi promovaþi în funcþiile de conducere. Cunoaºterea superioarã pe care o ating cei desemnaþi sã ocupe aceste funcþii are ca finalitate stãpânirea pasiunilor, inhibarea instinctelor, a lãcomiei pentru bunuri materiale, conservarea unei viziuni apolinice, de calm, echilibru ºi imparþialitate în actul de conducere. Faptul cã Platon era conºtient cã foarte puþini dintre semeni ajung la cunoaºterea superioarã îl determinã sã ia mãsuri colaterale în organizarea proiectului sãu stat ideal: regii-filosofi ºi gardienii urmeazã sã nu aibã avere, nici sã-ºi cunoascã pãrinþii sau rudele deoarece afecþiunea filialã sau vocea sângelui ar tulbura liniºtea apolinicã ºi ar introduce subiectivismul în împãrþirea dreptãþii. Mai târziu, în Legile, dialogul rãmas neterminat, Platon, obosit ºi bãtrân, revine la sentimente mai umane, în sensul cã recunoaºte dreptul la proprietate privatã ºi dreptul de a-ºi întemeia familie conducãtorilor ºi paznicilor. Dar influenþele neopitagoreice îºi pun amprenta asupra concepþiei sale social-politice: acþiunea politicã a conducãtorilor este circumscrisã de religia Cetãþii. Nerespectarea zeilor ºi legilor era judecatã de un Consiliu Legislativ nocturn, la revãrsatul zorilor, format din 363 membri. Importanþa excepþionalã a formãrii liderilor politici pentru supravieþuirea Polisului este reliefatã la Platon de teoria Ideilor, cel puþin în configurarea Statului ideal. Cãci una din cerinþele de bazã ale funcþionãrii acestui stat este împãrþirea Dreptãþii care nu se poate realiza însã printr-un etalon unic, aplicat fãrã discriminare întregii comunitãþi, ci în funcþie de o strictã diviziune a muncii care, la rândul ei, reflectã o ierarhie socialã pe baza virtuþilor morale ºi capacitãþii intelectuale. Este vorba de structura tripartitã a societãþilor indo-europene: regi, rãzboinici, producãtori. Fiecare din aceste clase este specializatã într-un gen special de cunoaºtere, avându-ºi sediul într-un organ al corpului ºi dezvoltând calitãþi specifice. Astfel clasei producãtoare îi este specificã cunoaºterea prin simþuri (opinia) ºi are sediul în stomac; gardienilor (paznicilor) le este specificã cunoaºterea comunã cu sediul în inimã (curajul); regilor – filosofi le este comunã cunoaºterea metafizicã, avându-ºi centru deopotrivã în creier ºi în inimã.


136

01.02.2005

17:45

Page 136


Numeroase mituri ºi metafore politice din opera lui Platon atestã faptul cã vechii greci erau conºtienþi de raportul dintre cunoaºtere ºi acþiune, dintre temperament ºi caracter în formarea ºi înþelegerea unei personalitãþi politice. Astfel, în dialogul Omul politic Platon vede personalitatea politicã prin metafora þesãtorului, a porcarului ºi a timonierului. Aºa cum þesãtorul trebuie sã ºtie sã îmbine culorile, urzeala ºi bãtãtura pentru a realiza efectele vizuale scontate, tot astfel omul politic trebuie sã ºtie sã realizeze compromisul dintre interesele divergente ale cetãþenilor pentru a obþine consensul necesar deciziilor ºi acþiunilor publice; aºa cum porcarul trebuie sã cunoascã calitatea pãºunilor, perioadele de gestaþie ale scroafelor, bolile turmei, specimenele cele mai valoroase, tot astfel omul politic trebuie sã cunoascã problemele comunitãþii; aºa cum timonierul trebuie sã cunoascã nu numai astronomie, fundul mãrii, calitatea elementelor de construcþie a corãbiei, dar în timpul furtunii trebuie sã dea dovadã de tãrie neclintitã în þinerea timonei, în lupta cu talazurile, tot astfel omul politic, în situaþii de crizã, trebuie sã-ºi pãstreze calmul, echilibrul ºi luciditatea. Miturile politice din opera lui Platon confirmã ºi ele raportul dintre cunoaºtere ºi acþiune. Vizitiul Er este obligat sã-ºi conducã carul printr-un roi de stele incandescente (lumea esenþelor). El trebuie sã manevreze astfel încât osia carului sã nu atingã materia incandescentã (ceea ce ar fi fatal). Dar caii înhãmaþi la car sunt unul negru (simbolul cunoaºterii senzoriale), celãlalt alb (simbolul cunoaºterii intelectuale), ceea ce face extrem de dificilã strunirea lor. De asemenea, mitul peºterii sugereazã raportul dintre cunoaºtere ºi conducerea politicã, prin intermediul teoriei platonice a Ideilor. Celor trei lumi: lumea arhetipurilor, a Ideilor absolute; lumea intermediarã ºi lumea sensibilã (copia copiei) le corespund cele trei forme de cunoaºtere ºi cele trei categorii sociale care formeazã structura tripartitã a statului ideal. Cunoaºterea senzorialã este înºelãtoare ºi instabilã, prizonierii þinuþi în peºterã, cu privirile aþintite pe figurile lor deformate de pe peretele din fundul peºterii, aºa cum apar proiectate de un foc palid, vor considera cã aceasta este lumea realã, adevãratã. Scoºi la suprafaþã, în lumina soarelui, vor refuza sã admitã cã aceasta este lumea adevãratã. Unii dintre ei vor cere sã fie duºi înapoi în peºterã; numai puþini vor înþelege cã pot exista ºi alte lumi în afarã de peºterã; dar ºi mai puþini vor putea suporta lumina soarelui. Aceºtia vor putea ajunge la cunoaºterea superioarã, iar ceilalþi la cunoaºterea intelectualã. Epoca Renaºterii reprezintã o altã etapã importantã din istoria gândirii politice în care raportul dintre cunoaºtere ºi acþiune capãtã o materializare de excepþie în noua imagine a liderului politic propusã de Niccolo Machiavelli (1469-1543). Dupã cum s-a vãzut în capitolele precedente, în Evul Mediu creºtin, precum ºi în alte epoci ºi regimuri politice, vectorul religios, prin legitimarea teocraticã a puterii, fixa imaginea ºi formula politicã prin actul încoronãrii, act prin care persoana regelui sau a împãratului devenea sacrã. Paradigma umanistã a Renaºterii va impune un nou tip de legitimare a politicului ºi, prin urmare, va structura imaginea politicã a liderilor pe alte coordonate. Omul vãzut ca „prinþ încoronat al naturii“ ºi ca „apoteozã a Creaþiei“ (Pico della Mirandola) are puterea de a stãpâni Soarta, Destinul, aceastã „femeie capricioasã“


01.02.2005

17:45


Page 137

137

sau „talazuri învolburate“. Politicul iese de sub tutela religiei ºi a moralei ºi devine o ºtiinþã a realitãþii, (la verita effettuale delle cose), arãtându-i omului cã-ºi poate construi prin propriile forþe propriul sãu viitor. Redescoperirea Antichitãþii, filosofia naturii, filosofia experimentalã sunt alte caracteristici ale paradigmei Renaºterii care se regãsesc aidoma ºi în gândirea politicã a epocii. Spre deosebire de gânditorii antici, Machiavelli nu mai este interesat de gândirea celui mai bun regim politic, ci de cucerirea, conservarea ºi gestionarea puterii politice în vederea unui scop suprem: unitatea Italiei. Acest scop modeleazã raporturile dintre cunoaºtere ºi acþiune, morala individualã ºi morala publicã a omului politic, mijloc ºi scop. Dupã cum „nobleþea scopului neutralizeazã mârºãvia mijlocului“, fondul genereazã imaginea publicã, între realitate ºi aparenþa ei fiind un raport de stricã determinare. „Prinþul trebuie sã fie viteaz ca un leu, viclean ca o vulpe, înþelept ca un bâtlan“ spune Machiavelli într-un capitol din Principele. Existã în opera lui Machiavelli un joc al reprezentãrilor care se structureazã de-a lungul unei axe a imaginii politice, construitã pe baza conºtientizãrii raportului inegal de forþe dintre principe ºi duºmanii lui. Acest joc de reprezentãri dintre realitate ºi imaginile ei idealizate se subsumeazã raportului scop-mijloace. Imaginea Prinþului nu mai derivã dintr-o formulã politicã – sintezã a legitimãrii teocratice a puterii, ci este rezultatul calitãþilor imanente ale Prinþului. Nu întâmplãtor modelele de lideri preferate de Machiavelli sunt Lorenzo Magnificul ºi acei condotieri care prin faptele lor de vitejie pãreau sã echilibreze raporturile inegale de forþã. Dar Machiavelli ºtie cã actele de bravurã nu sunt suficiente; de aceea, imaginile, aparenþele sunt menite sã dubleze realitatea, sã o întãreascã în intenþionalitatea ei. Ceremonialul de la curte, costumele prinþului, atelajele, organizarea ºi disciplina militarã trebuie sã dea duºmanilor senzaþia de putere, sã ascundã slãbiciunile ºi sã inspire teamã ºi admiraþie. Fiind un om al timpului sãu, cunoaºterea adversarului trebuie sã se ridice la nivelul acþiunilor iniþiate de el. Prin urmare, pe lângã imaginea lui construitã, Prinþul trebuie sã exploateze la maximum slãbiciunile naturii umane: trãdarea, intrigile, linguºelile, corupþia etc. În concluzie, dupã cum se va vedea în Copitolul 9, liderii acþioneazã într-un mediu social ºi cultural. Când o comunitate politicã acceptã autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de performanþã ºi a valorilor proiectate în lideri. Aceste valori influenþeazã regulile politice ºi sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii rãspund la aceste constrângeri prin diferite modalitãþi de acþiune, dar aºteptãrile electoratului impun comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant sã le neglijeze. Atributele sociale ale unui lider sunt acele calitãþi ºi performanþe pe care el le realizeazã cu ajutorul codului de autoritate al comunitãþii, adicã expectativele normative la care o comunitate politicã obligã conducerea ei. Atributele personalitãþii sunt acele calitãþi care derivã din imaginea despre sine a liderului ºi din modul în care comunitatea politicã interpreteazã aceastã imagine. În practicã, aceste atribute sunt interdependente. Se poate întâmpla ca unii politicieni cu o imagine mai proastã sau mai corupþi sã predomine. Contextul politic ºi mediul în care liderii acþioneazã pot determina astfel de combinaþii.


01.02.2005

17:45

Page 138

138


Bazele personalitãþii politice Din temele anterioare, am vãzut cã personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socialã, ca purtãtor al funcþiilor pragmatice, epistemice ºi axiologice. Psihologia considerã personalitatea ca o sintezã a invarianþilor informaþionali ºi operaþionali, care se exprimã constant în conduitã ºi sunt definitorii sau reprezentativi pentru subiect. De asemenea, în Introducere am subliniat câteva din caracteristicile personalitãþii politice care nu se regãsesc la oamenii de ºtiinþã sau la oamenii de culturã: instinctul puterii, dragostea de risc, curajul, instinctul de luptãtor, capacitatea de revenire, rãbdarea, disimularea, dorinþa de dominaþie. Este aceasta din urmã trãsãtura dominantã care îi împinge pe oameni sã intre în viaþa politicã? Sau este combinatã, în proporþii variabile, cu alþi factori, de naturã eterogenã, cum ar fi tradiþia familiei, vocaþia, altruismul, interesul naþional? Se cunosc numeroase cazuri când un participant la manifestaþiile studenþeºti sau la grevele muncitoreºti îºi descoperã brusc vocaþia de lider. Pe mãsurã ce politicul se profesionalizeazã, la începutul secolului al XX-lea, bazinul privilegiat din care se recruta clasa politicã ºi anume absolvenþii facultãþilor de drept sau familiile cu tradiþie se îngusteazã ºi noi categorii umane se dedicã acestei activitãþi. Înfiinþarea facultãþilor de ºtiinþe politice rãspundea astfel unei necesitãþi de personal politic ºi birocratic pe care procesele de modernizare politicã ºi economicã o reclamau. ªtiinþele guvernãrii, adicã specializarea în politici sectoriale, au apãrut din necesitatea gestionãrii unor procese politice, economice ºi sociale din ce în ce mai complexe în societãþile moderne. Accentul este pus pe eficienþa actului de guvernare ºi nu pe jocul politic în sine. Doctrina tehnocraticã, de exemplu, propune înlocuirea parlamentelor, a acestor „mori de mãcinat palavre“, cum le numea James Burnham în 1940 în Era organizatorilor, cu elite tehnice. Fiecare birou prevãzut cu computere ar urma sã reprezinte un minister. Competenþa profesionalã devine, printre multe altele, un criteriu decisiv pentru selecþia actualã a liderilor politici. Mulþi prim-miniºtri din zilele noastre, ºefi de stat sau preºedinþi de parlamente sunt creatori de doctrine, ºefi de ºcoalã, specialiºti renumiþi în ºtiinþele economice sau juridice care au realizat în actul conducerii acea sintezã dintre techné ºi epistemé, dintre arta ºi ºtiinþa politicã. Politica se profesionalizeazã ºi se instituþionalizeazã în acelaºi timp. La sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX în parlamente ponderea deputaþilor ºi senatorilor instruiþi începe sã devinã evidentã, paralel cu extinderea votului universal ºi cu reprezentarea noilor grupuri în arena supremã a puterii politice. Liberalismul, triumfãtor pânã în primul rãzboi mondial în istoria politicã ºi economicã a Europei, va lãsa loc puterii personalizate din cadrul regimurilor totalitare. Deputaþii socialiºti ºi cei liberali din secolul al XIX-lea, mulþi dintre ei autodidacþi, vor fi înlocuiþi de reprezentanþii profesiilor liberale: doctori, juriºti, economiºti, ofiþeri, profesori etc. De fapt, la începutul secolului XX, personalul politic ºi clasa politicã erau recrutate în primul rând din profesiile juridice: avocaþi, magistraþi, procurori, adicã titularii funcþiilor din administraþia publicã centralã ºi din cadrul puterii de stat.


01.02.2005

17:45

Page 139


139

La întrebarea: „Cine ºi de ce face politicã?“ psihologia politicã are meritul de a fi rupt voalul ipocriziei ºi de a fi arãtat, în toatã complexitatea ei, structura motivaþiilor care îi determinã pe oameni sã se dedice activitãþii politice. Numeroasele anchete realizate în aceastã privinþã au încercat sã ascundã adevãratele motivaþii sub intenþii nobile: servirea patriei, a comunitãþii; fericirea aproapelui; slujirea idealurilor democratice. Însã, conºtiente sau nu, aceste declaraþii nu erau decât raþionalizãri, la nivelul Sinelui, ale unor motivaþii care sublimau nevoia de putere, de status, de prestigiu, satisfacerea unor interese – pe scurt, obþinerea unor avantaje pe care o carierã profesionalã nu le-ar fi putut asigura. Evident cã o bunã parte din oamenii politici se dedicã acestei cariere datoritã tradiþiei din familie: bunicul ºi tatãl au terminat Dreptul ºi apoi au intrat în viaþa politicã; fiul trebuie sã procedeze la fel. De exemplu, Facultãþile de Drept din România de pânã la regimul comunist reprezentau o veritabilã pepinierã din care se recruta personalul politic; în perioada interbelicã Parlamentul României numãra 167 de avocaþi ºi nici un þãran, à propos de teza: „România, þarã eminamente agrarã“. Un alt factor care explicã îmbrãþiºarea carierei politice este teoria vocaþiei. Un student participant la un miting de protest împotriva autoritãþilor are brusc revelaþia talentelor sale de conducãtor. El simte cã poate fi un bun organizator ºi lider de opinie, deci cã poate fi mult mai eficient decât liderii actuali, anchilozaþi în rutinã ºi dogmatisme. Dacã în timpul unor demonstraþii de protest împotriva disponibilizãrilor ºi lichidãrii unei întreprinderi, primul muncitor care iese pe poartã spunândule celorlalþi: „Dupã mine, fraþilor!“ ºi îi îndeamnã sã blocheze circulaþia pe un drum naþional, are toate ºansele sã devinã lider sindical. Membrii grupului îl urmeazã pentru cã are iniþiativã: cauza lui este ºi cauza lor: simt cã nu le trãdeazã interesele, faþã de ceilalþi lideri sindicali. Personalitate ºi caracter În ce priveºte complexul de determinãri al familiei Homo sapiens caracteristica esenþialã a sa este individualitatea, faptul cã el este unic în genul sãu, cã el nu se aseamãnã total cu nici unul din semenii lui ºi se comportã într-o manierã care îi aparþine numai lui. Ca individualitate psihologicã, noþiunea de personalitate apare ca o încoronare a evoluþiei umane, printr-o succesiune de determinaþii calitative în ordinea existenþei umane: „om“ – „individ“ – „persoanã“ – „personalitate“. Dificultãþile în înþelegerea personalitãþii provin din aceastã derutantã suprapunere de proiecþii privind natura ontologicã a omului: morale, psihologice, metafizice, fizice, estetice etc. Pe scurt, personalitatea politicã nu este nici produsul vândut prin tehnicile de marketing, nici personajul politic care îndeplineºte o funcþie oarecare în instituþiile politice. Pentru a ajunge la o definiþie formalã a personalitãþii, o metodã eficientã este aceea de a pleca de la premisele de bazã ale caracteristicilor pe care ea le conþine. Consecvent cu aceste premise, psihologul american Gordon Allport dã urmãtoarele definiþii personalitãþii: „configuraþia unicã pe care


140

01.02.2005

17:45

Page 140


o ia în cursul istoriei unui individ ansamblul sistemelor responsabile de conduita sa“1. Acelaºi autor, în operele de mai târziu, revine asupra acestei definiþii, aducându-i un plus de claritate: „Personalitatea este organizarea dinamicã în individ a sistemelor psihofizice care determinã ajustãrile sale particulare la mediul sãu“2. Din definiþiile de mai sus, rezultã urmãtoarele caracteristici ale personalitãþii: 1. Personalitatea este unicã, specificã unui individ, chiar dacã el are trãsãturi comune cu toþi ceilalþi; 2. Ea nu este numai o sumã, un ansamblu de funcþii, ci o organizare, o integrare; o tendinþã integrativã care defineºte noþiunea de centru organizator; 3. Personalitatea este temporalã, pentru cã este întotdeauna a unui individ care trãieºte în istorie; 4. Nefiind nici stimul, nici reacþie exclusivã la un mediu dat, personalitatea se prezintã ca o variabilã intermediarã, se afirmã ca un stil, ca un comportament; 5. În fiecare individ datele genetice ºi elementele achiziþionate interfereazã într-o manierã singularã, specificã propriei sale personalitãþi. Interferenþa datelor înnãscute cu mediul în care evolueazã individul, acþiunea lor comunã asupra acestuia formeazã o istorie complexã care este personalitatea3. Prin urmare, pentru personologie, conceptul de personalitate este, în esenþã, istoric; pentru el, personalitatea este istorie, niciodatã integral definitã, nici încheiatã. Ea considerã cã problema „vieþii personale“ nu poate fi examinatã decât într-o perspectivã evolutivã. De aceea, studiul personalitãþii va tinde la examinarea factorilor dinamici ai conduitei, motivaþiilor, complexelor centrale, pe scurt, laturile profunde ale individualitãþii. Distincþia dintre personalitate ºi caracter are o importanþã deosebitã în studierea tipurilor ºi tipologiilor de lideri politici. Aceastã distincþie trebuie afirmatã rãspicat, deoarece se confundã adeseori personalitatea ºi caracterul. Astfel, pentru caracterologi, caracterul este centrul personalitãþii, un invariant, o structurã fundamentalã pe care se va grefa o „naturã“. Dacã pentru personologi caracterul nu este decât un aspect al personalitãþii, aspectul sãu expresiv, pentru caracterologi personalitatea este constituitã dintr-un ansamblu de trãsãturi fundamentale care, grupate, formeazã tipuri într-un numãr finit în care poate fi încadrat orice individ. Ca structurã psihicã a personalitãþii caracterul se bazeazã pe o calitate spiritualã fundamentalã care îi determinã toate celelalte manifestãri. Diferitele înclinaþii au o bazã anatomo-fiziologicã proprie, în sensul cã ele sunt doar laturi ale unei structuri neuropsihice unitare. Caracterul este determinat în primul rând de sentimente ºi voinþã, fãrã legãturã cu conþinutul ºi orientarea lor. Caracterul omului este alcãtuit din însuºiri înnãscute ºi însuºiri dobândite ºi se formeazã sub influenþa vieþii ºi a voinþei datoritã cãreia omul poate sã-ºi înfrâneze manifestãrile naturale ºi sã-ºi dirijeze conduita. Caracterul exprimã fizionomia moralã a omului, convingerile ºi principiile sale conducãtoare. Pentru caracter, esenþialã este capacitatea de inhibare ºi blocare a impulsurilor ºi dorinþelor primare. Omul de caracter are o naturã integrã ºi posedã capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament ºi starea fizicã a omului sunt legãturi evidente. Prin caracter Kretschmer înþelege „ansamblul tuturor posibilitãþilor de reacþie afectivã ºi voluntarã a omului, aºa cum s-au format ele în cursul întregii sale vieþi.


01.02.2005

17:45


Page 141

141

În consecinþã, ele rezultã din predispoziþiile înnãscute ºi din toþi factorii exogeni: influenþele somatice, educaþia psihicã, mediul, urmele lãsate de evenimente“4. În esenþã, caracterul se reduce la noþiunile de constituþie ºi temperament. Noþiunea de „caracter“ prezintã multe trãsãturi comune cu noþiunea de „constituþie“, ºi anume în ceea ce priveºte partea ereditarã a calitãþilor psihice5. Kretschmer acordã un rol fundamental constituþiei fizice deoarece ea predeterminã un caracter sau altul, aptitudinile, temperamentul ºi comportamentul uman. Prin constituþie fizicã Kretschmer înþelege suma tuturor însuºirilor individuale care se sprijinã pe ereditate, adicã au rãdãcini „genotipice“6. Kretschmer evidenþiazã pentru tipuri fundamentale de constituþie fizicã: picnic, atletic, astenic (leptosomic) ºi displastic, precum ºi douã tipuri de temperament asociate acestora: ciclotimic ºi schizotimic. Tipului picnic îi corespunde primul gen de temperament, iar tipurilor astenice (leptosomice), atletice ºi displastice – cel de-al doilea temperament. Temperamentului cicloid îi este proprie proporþia diatezicã a oscilaþiei dintre stãrile de veselie ºi de tristeþe; temperamentului schizoidal îi este proprie proporþia psihestezicã a oscilaþiei dintre hipersensibilitate ºi rãcealã. Kretschmer caracterizeazã comportamentul indivizilor pornind de la relaþia dintre temperament ºi ritmul psihic. Ciclotimicului îi este proprie „curba oscilantã între mobil ºi flegmatic“, iar schizotimicului „curba oscilantã dintre impetuozitate ºi tenacitate“. Caracterul personalitãþii schizoide (astenicii, atleticii, displasticii) posedã o suprafaþã ºi o profunzime. „Brutalitate causticã, insensibilitate ursuzã, timiditate de moluscã, disimulare imperceptibilã – iatã în ce constã suprafaþa“7. Profunzimea personalitãþii schizoide este ºi mai complexã: nesociabil, liniºtit, rezervat, grav, bizar, sentimental, susceptibil, mãrginit, prost. Atitudinea socialã a acestei personalitãþi este îndreptatã asupra ei însãºi (personalitate autistã). Alte ferestre în înþelegerea personalitãþilor politice este deschisã de psihologie ºi filosofia culturii. Una dintre acestea este teoria psihoeticã a lui Ch. Roback. În lucrarea sa Psihologia caracterului el considerã caracterul ca un aspect al personalitãþii alãturi de inteligenþã, temperament, structurã organicã etc. Dupã Roback, temperamentul se referã la latura afectivã a personalitãþii, însã aceasta din urmã nu constituie caracterul. Atât animalele, cât ºi omul, au numeroase instincte dar în procesul evoluþiei omul s-a transformat în om numai atunci când a ajuns sã-ºi controleze instinctele; tocmai în aceasta constã caracterul sãu. Inhibarea instinctelor este determinatã de sancþiunile etico-logice. Pornind de la aceasta Roback defineºte caracterul ca înclinaþie psiho-fizicã stabilã de a inhiba impulsurile instinctive în conformitate cu principiul reglator. Caracterele nu trebuie clasificate în funcþie de predominarea laturii intelectuale sau afective, ci în funcþie de instinctele care sunt inhibate sau nu de cãtre individ ºi în raport cu principiile etico-logice pe baza cãrora se înfãptuieºte aceastã inhibiþie. Care dintre instincte sunt inhibate ºi prin ce fel de sancþiuni – aceasta depinde de însuºirile imanente ale personalitãþii. Tipurile superioare de caracter se pot realiza, dupã Roback, numai la persoanele cu un tip superior de inteligenþã. Cel mai înalt tip de caracter poate fi întâlnit la un


01.02.2005

17:45

Page 142

142


individ a cãrei inhibiþie este declanºatã de intuiþie. Numai oamenii aleºi pot avea un asemenea tip de caracter. Absenþa inhibiþiei corespunde lipsei de caracter. Roback propune urmãtoarea schemã a tipurilor de caracter: Nivelurile caracterului

Principiile reglatoare în sancþionarea conduitei

Caracter superior

Intuiþia Etico-logice

Caracter înalt

Estetice Religioase

Caracter mijlociu Fãrã caracter

Sociale Juridice Fizice

„Omul mijlociu nu poate avea un caracter cristalizat, tot aºa cum nu pot avea talent oamenii de pe stradã“. Un reprezentant de frunte al filosofiei culturii ºi esteticii germane, Spranger, considerã cã fiecare om posedã anumite predispoziþii. Aceste predispoziþii, unele pentru acþiune, altele pentru reflecþie ar determina atitudinile omului, orientarea lui spre realitate. Acestor forme sau orientãri imanente ale personalitãþii le corespund anumite forme socio-culturale, istoriceºte constituite: arta, religia, economia, ºtiinþa, statul, politica. Plecând de la aceste predispoziþii, el stabileºte ºase tipuri de individualitate sau de caracter: 1. Omul pragmatic, orientat spre viaþa economicã. În conduita sa el se conduce dupã principiul utilitãþii. Apreciazã totul din perspectiva eficienþei economice. Este egoist; 2. Omul teoretic. Pentru el, esenþialul îl constituie construcþiile intelectuale, gândirea logicã. În viaþa practicã este neputincios. Este individualist; 3. Omul estetic. Se distreazã cu jocul de-a viaþa. Face din actele vieþii criterii ale plãcerii estetice. Cautã semnificaþia frumosului în toate acþiunile sale. Nu apreciazã viaþa practicã ºi nu este capabil de gândire teoreticã; 4. Omul religios. Pune accentul pe valorile religioase ºi contemplã lumea de dincolo. Nu îl intereseazã viaþa practicã; 5. Omul dominator (liderul politic). Aspirã în permanenþã la dominaþia asupra oamenilor pe care îi foloseºte în permanenþã ca mijloc de realizare a scopurilor sale. Toate cunoºtinþele, deprinderile, ceilalþi oameni îi servesc doar ca mijloc de dominaþie; 6. Omul social. Scopul vieþii îl gãseºte în fericirea celorlalþi. Este extrem de sociabil. Acest tip de om se întâlneºte rar. Dupã K.D. Uºinski, prin caracter se înþelege „ansamblul tuturor particularitãþilor prin care se deosebeºte activitatea cuiva, fãrã legãturã cu conþinutul însuºi al activitãþii, care poate fi moralã sau imoralã, stupidã sau inteligentã“8. ªi în cadrul ºcolii psihologice ruse temperamentul este considerat o structurã de bazã a caracterului. Din rândul însuºirilor înnãscute fac parte ºi însuºirile condiþionate de


01.02.2005

17:45

Page 143


143

particularitãþile structurii organice a omului ºi, în primul rând, de structura sistemului nervos; aceste particularitãþi se manifestã în temperament. Combinaþia dintre însuºirile nervoase fundamentale constituie specificul individual al omului, particularitãþile caracterului sãu. Tipuri ºi tipologii de lideri Ceea ce este tipic reprezintã elementul general ºi esenþial dintr-o serie de procese, evenimente sau relaþii. Prin expresia „tipul personalitãþii“ înþelegem totalitatea trãsãturilor ei distinctive stabile, caracteristice pentru un grup întreg de oameni care desfãºoarã una ºi aceeaºi activitate. Astfel, putem vorbi despre tipuri profesionale, ºtiinþifice, militare, religioase, artistice de personalitate. Tipurile pot fi sistematizate, pentru cã, oricât de variate ar fi, ele nu sunt atât de complexe ca individualitatea unei personalitãþi. Fiecare lider reprezintã un individ nerepetabil; totodatã, însã, el poartã în sine un element tipic. Cu toate cã individualitatea personalitãþii se formeazã în tot cursul vieþii ºi fiecare conducãtor este original ca personalitate, în acelaºi timp el este ºi reprezentantul unui anumit tip de personalitate ºi în activitatea sa dezvãluie un anumit comportament sau stil de conducere. Clasificãrile sunt importante nu numai pentru teorie (a clasifica înseamnã a stabili conexiuni logice) dar ºi pentru viaþa politicã, deoarece ele oferã posibilitatea de a se orienta în realitatea complexã, de a încadra în concept (un tip anumit) fenomenul concret ºi, implicit, de a înþelege esenþa lui. Pe de altã parte, trebuie sã fim conºtienþi cã orice clasificare este limitatã ºi se modificã în timp, datoritã proceselor de cunoaºtere. Oricât ar fi de perfecþionatã o clasificare ºtiinþificã, ea nu poate sã scoatã în evidenþã toate tipurile posibile ºi variaþiile lor. Clasificãrile simplificã fenomenele, lãsând la o parte tot ce este întâmplãtor, secundar, individual. De aceea, numai o combinatoricã a mai multor criterii ºi tehnici de tipologizare ne poate permite sã percepem bogãþia tipului de lider, determinãrile ºi caracteristicile sale complexe. A. Primul criteriu de tipologizare a liderilor politici îmbinã dimensiunea ideologicã ºi stilul de conducere. S-a bãtut monedã pânã la saþietate pe urmãtoarea tipologie, un adevãrat ideal-tip weberian: 1. liderul liberal; 2. liderul democratic; 3. liderul autoritar; 4. liderul dictatorial (totalitar). Aceastã tipologie a fost mult amplificatã în zilele noastre de teoriile leadership-ului din managementul organizaþiilor de peste ocean. Utilitatea acestei tipologii constã în surprinderea anumitor valori formative ale stilului de conducere. Stilul de conducere este determinat de mai mulþi factori: calitãþile morale ºi intelectuale ale liderului, particularitãþile lui psihologice, înþelegerea rolului sãu ca ºi de factorii social-istorici care interacþioneazã la un moment dat cu mediul politic. Asupra stilului conducerii se repercuteazã întreaga personalitate, orientãrile ºi relaþiile ei ºi, îndeosebi, caracterul ei.


144

01.02.2005

17:45

Page 144


1. Liderul liberal Caracteristica stilului de conducere liberal este principiul „neamestecului“, concepþia „lasã lucrurile sã meargã de la sine“. El se mai caracterizeazã prin spontaneitate ºi improvizaþie, prin intenþia de a se sustrage rãspunderii iar în anumite cazuri printr-un subiectivism exagerat, prin precauþie ºi teamã. Acest stil de conducere are drept consecinþe lipsa de organizare ºi reglementare, dispariþia rãspunderii. O parte a colaboratorilor sunt foarte încãrcaþi, alþii „taie frunza la câini“. Atmosfera se deterioreazã ºi-i favorizeazã pe cei lipsiþi de talent ºi de principii, pe carieriºti ºi linguºitori. Interesele materiale devin predominante; relaþiile umane se deterioreazã; mai devreme sau mai târziu iau proporþii calomnia, intrigile, spiritul de gaºcã. Apar „bisericuþe“, adicã fracþiuni care urmãresc sã câºtige simpatia ºefului sau o poziþie predominantã pe lângã el pentru a-ºi promova interesele personale. Un astfel de conducãtor se înconjoarã de favoriþi care devin sursa sa exclusivã de informare. Aceºtia primesc adeseori recompense generoase pentru serviciile lor. Mai devreme sau mai târziu, ei vor forma un fel de „cordon sanitar“ în jurul liderului care vor filtra informaþiile despre care ºtiu cã ºefului îi face plãcere sã le audã. 2. Liderul democratic Autoritatea liderului democratic nu provine atât din prerogativele funcþiei cât din recunoaºterea valorii sale de cãtre subalterni. El impune un stil de conducere colegial ºi consultativ. El promoveazã munca în echipã ºi ia decizii în urma consultãrii membrilor echipei. Eficienþa acestui stil de conducere se confirmã în capacitatea de a face faþã la noile provocãri ºi probleme complexe. 3. Liderul autoritar Stilul de conducere al liderului autoritar se caracterizeazã prin faptul cã el ia, pe cât posibil, toate deciziile de unul singur, planificã singur toate procesele ºi îi controleazã pe toþi. Locþiitorii ºi colaboratorii conducãtorului sunt mai mult executanþi, „ºuruburi“ în cadrul sistemului, „pioni“ care pot fi mutaþi dintr-un loc în altul. O altã trãsãturã caracteristicã a acestui stil de conducere constã în dorinþa conducãtorului de a rezolva totul prin instrucþiuni, având ca urmare directã extinderea birocraþiei, dominaþia dosarelor, a concepþiei verba volant, scripta manent. Un astfel de stil reduce activitatea creatoare a colaboratorilor; conducerea colegialã se deterioreazã; eficienþa conducerii scade; lipsa de încredere în forþele proprii se accentueazã. Uneori caracterul autoritar serveºte la camuflarea incompetenþei profesionale sau incapacitãþii individului de a conduce. Nu existã o corelaþie explicitã între caracterul autoritar ºi vreo altã însuºire psihicã a autoritãþii. Pot exista diferite combinaþii ale însuºirilor care determinã personalitatea liderului. Caracterul autoritar al liderului este deseori legat de particularitãþile voinþei ºi temperamentului. Conducãtorii autoritari sunt în majoritatea cazurilor oameni dominatori, care dau dovadã, de o mare dârzenie ºi perseverenþã. În acelaºi timp ei sunt ambiþioºi ºi au un sentiment exagerat al prestigiului. Printre cei autoritari se gãsesc oameni colerici „nestãviliþi“, oameni neechilibraþi, impulsivi, înclinaþi spre pasiune ºi subiectivism în aprecieri. Observaþiile aratã cã asemenea oameni, mai ales când


01.02.2005

17:45


Page 145

145

sunt iritaþi, nu acceptã obiecþii, observaþii, ci înclinã spre o purtare agresivã. Printre conducãtorii autoritari, majoritatea sunt oameni colerici. Totuºi, din aceasta nu se poate desprinde concluzia cã reprezentanþi ai altor tipuri de temperament nu pot fi autoritari. 4. Liderul dictatorial (totalitar) Caracteristica principalã a acestei categorii de lideri este neîncrederea funciarã în oameni, dispreþul faþã de ei. Însãºi modalitatea de selecþie a elitelor politice în regimurile totalitare îi predispune pe liderii acestora la un anumit stil de conducere. Structura de cadre a partidului unic din regimurile dictatoriale favorizeazã, prin vectori ideologici specifici, propulsarea liderilor în poziþia supremã de comandã. Partidul se substituie statului, iar liderul se substituie partidului. Toate mecanismele decizionale sunt concentrate în mâinile unei singure persoane: „liderul charismatic“, „liderul infailibil“; „dascãlul proletariatului“; „conducãtorul iubit“. Elementele de populism ºi cultul personalitãþii care apar, ca urmare a unei asemenea concentrãri de putere, marcheazã stilul de conducere. Liderul totalitar este în ipostaza unui „lup singuratic“. El nu comunicã nici celor mai apropiaþi colaboratori intenþiile sale; deciziile sale sunt concomitent comunicate ºi imperative. Orice îndrãznealã de a le contesta se plãteºte scump. Stilul colegial sau consultativ în mecanismul de elaborare a deciziilor este de neconceput. Structurile de conducere ale statului au datoria doar sã aprobe ºi sã implementeze în viaþa social-politicã deciziile liderului. Acest stil de conducere are douã consecinþe contradictorii: fiecare subaltern umil „îºi varsã nãduful“ în teritoriu unde devine un zbir, întrecându-l chiar pe liderul de la Centru: blocarea oricãrei creativitãþi a structurilor subalterne, în aºteptarea verdictului dat de lider, chiar ºi în probleme minore. Pe de altã parte, acest stil de conducere amplificã autismul liderului, îl predispune la o izolare totalã faþã de realitate ºi, în cele din urmã, predispune la apariþia fenomenelor de paranoia ºi schizofrenie, ca urmare a lipsei de comunicare ºi a invadãrii proceselor gândirii cu proiecþia personalizatã despre realitate. B. Tipologiile care îmbinã criteriul ideologic cu cel psihologic oferã un plus de precizie în înþelegerea personalitãþii liderilor. Din încruciºarea tipurilor biologice, tipurilor psihologice ºi tipurilor sociale se poate obþine o înþelegere mai adecvatã a personalitãþilor politice, cel puþin a infrastructurii lor psihologice ºi biologice care îi impulsioneazã ºi le circumscrie într-un mod adecvat acþiunile. Teoria celor patru temperamente lansatã în istoria medicinei de Hipocrat (sangvin, coleric, flegmatic ºi melancolic) s-a dovedit de o importanþã excepþionalã în înþelegerea biotipurilor, a mecanismelor de interacþiune dintre acestea în structura personalitãþilor politice ºi a stilului lor de a acþiona. „Temperamentul înseamnã astfel cãldura cu care executãm actele noastre, anume cãldura cu care vorbim, scriem, gesticulãm ºi mergem, lucrãm etc. El se manifestã prin gradele de activare ale energiei, deci prin forþa, tãria, bio-psihotonusul manifestãrilor noastre, pe de o parte, prin rapiditatea ºi ritmul lor, pe de altã parte. Ele depind atât de


146

01.02.2005

17:45

Page 146


sistemul endocrin, anume de secreþiile tiroidei ºi paratiroidei, apoi ale epifizei ºi hipofizei, precum ºi de sistemul de accelerare ºi intensificare versus încetinire sau domolire al sistemului neurovegetativ. Ele depind, apoi, de sistemul de activare reticularã din diencefal, atunci când este vorba de relaþii de adaptare la lumea externã“9. 1. Tipul sangvin Se caracterizeazã prin reacþii afective foarte rapide. De multe ori este pripit ºi imprudent. Sentimentele lui sunt schimbãtoare; buna sa dispoziþie se schimbã uºor în deprimare, în pesimism. Îºi exprimã uºor emoþiile; stãrile de spirit i se citesc pe faþã. Dorinþa lui de comunicare este puternicã; în general îi place sã vorbeascã despre sine. Îi plac laudele ºi aprecierile. În activitatea lui înþelege repede, este neobosit, dinamic, entuziast. Are disponibilitãþi pentru o arie variatã de preocupãri. În acelaºi timp este superficial, labil, nu este perseverent sau inconsecvent. ªtie sã se poarte cu oamenii, dar se supãrã uºor. Îºi exprimã deschis opiniile ºi îºi duce la bun sfârºit sarcinile. În viaþa particularã este omul dispoziþiilor, cautã senzaþii noi, este instabil, nu-i plac sacrificiile mai mari. Fac parte din aceastã categorie N.S. Hruºciov, F. Castro, B. Elþîn, R. Reagan. 2. Tipul coleric Sentimentele lui sunt trainice ºi se formeazã rapid. Îºi pãstreazã entuziasmul aproape cu aceeaºi intensitate. În acelaºi timp este constant în sentimentele negative, este agresiv ºi violent. Îºi manifestã sentimentele nu în cuvinte ºi gesturi, ci mai ales în acþiuni. Este dispus sã lupte pentru ceilalþi, dar în acelaºi timp este rãzbunãtor, nu iartã ofensele ce-i sunt aduse. În muncã este puternic, perseverent, rezistent, are o mare încredere în sine, este hotãrât, pasionat, cu spirit practic, ambiþios. În activitatea socialã se caracterizeazã prin mari calitãþi, dar ºi prin mari defecte. Inteligenþa ºi voinþa sa sunt unele dintre ele. În condiþii de stress sau în situaþii limitã poate deveni impulsiv sau violent. În viaþa particularã este statornic, ataºat familiei, dar nu suportã critica ºi este adeseori nedrept. Fac parte din aceastã categorie Nicolae Ceauºescu, Fr. Mitterand, G. Bush. ªi liderii colerici, la care s-a format o inhibiþie voliþionalã, pot rãmâne la înãlþimea relaþiilor umane, chiar în cazul unor evenimente mai deosebite. Ei ºtiu sã se stãpâneascã. Aºadar, temperamentul determinã numai în anumite condiþii tendinþe spre un anumit comportament, dar nu poate fi considerat fatal, ca prefigurând în exclusivitate stilul vieþii ºi conducerii. De asemenea, manifestã tendinþe de autoritarism oamenii cu o ambiþie bolnãvicioasã ºi o fire egoistã. 3. Tipul melancolic Sentimentele lui se formeazã lent ºi dificil, de multe ori îl caracterizeazã tristeþea ºi deprimarea. Este caracterizat nu prin entuziasm ºi veselie, ci mai ales prin tristeþe, proastã dispoziþie, sentimente negative. Sentimentele lui nu se manifestã nici în comportament, nici în acþiuni; el este mai degrabã închis, retras. În activitate este lent, dar gândirea sa este profundã, mai ales teoreticã. Este indecis, nu are încredere în sine, se adapteazã greu la efort. În ceea ce priveºte stilul de conducere, din cauza felului sãu închis de a fi, comunicã cu greutate, este nesigur. În schimb,


01.02.2005

17:45


Page 147

147

dacã se angajeazã în rezolvarea unor situaþii le va soluþiona în profunzime. În viaþa particularã este blând, rãbdãtor, posac ºi devotat. 4. Tipul flegmatic Sentimentele lui se formeazã lent ºi nu ating o intensitate deosebitã. Sentimentele lui nu sunt clar conturate, trainice, nici pozitiv, nici negativ. Viaþa lui afectivã este destul de rece, puþine lucruri îl fac sã vibreze. Bucuriile, enervãrile mãrunte sunt trecãtoare. Se plictiseºte adesea. În lipsa vieþii afective se interiorizeazã mai mult în acþiune. Este predispus spre cinism; ironizeazã entuziasmul celorlalþi. În activitatea politicã este responsabil, calm, realist, pragmatic. Este indiferent la aprecieri ºi la critic. Este comod, dar deºi nu are iniþiative ºi idei finalizeazã în condiþii optime ceea ce a început. În viaþa particularã este liniºtit, paºnic, pedant ºi comod. O personalitate românã contemporanã care se înscrie în parametrii acestei tipologii este guvernatorul Bãncii Naþionale, Mugur Isãrescu, fost candidat la preºedinþia României în 2000. Cercetãrile marelui fiziolog rus I.V. Pavlov confirmã caracteristicile tipurilor temperamentale elaborate de Hipocrate. Pavlov pune la baza tipologiei sale tãria proceselor nervoase, caracterul mobil al acestora ºi relaþia dintre excitaþie (stimul) ºi inhibiþie. El dezvoltã tipologia lui Hipocrate, îmbogãþind-o cu noi caracteristici. Astfel tipul sangvin devine la Pavlov tipul puternic, echilibrat, rapid. Caracteristici: mobilitate, rapiditate în gândire mare putere de muncã, perseverenþã, siguranþã de sine, voinþã, optimism. Este capabil de emoþii mari ºi inhibiþii mari. Tipul flegmatic devine tipul puternic, echilibrat, dar lent ºi calm. Caracteristici: gândire ºi procese intelectuale lente, putere de muncã, perseverenþã ºi siguranþã de sine. Tipul coleric este identificat cu tipul puternic, lipsit de echilibru. Însuºirile lui fundamentale se aseamãnã cu tipurile anterioare, dar comportarea sa se caracterizeazã prin reacþii afective puternice, impulsive. Procesele de excitare sunt mult mai puternice ºi depãºesc forþa proceselor de inhibare. Tipului melancolic îi corespunde tipul slab. Procesele lui de excitare ºi inhibiþie sunt slabe. Caracteristici: oboseºte uºor, este plin de complexe, de griji, timid. O altã tipologie a lui Pavlov are drept criteriu felul în care se manifestã la ei în mod decisiv primul ºi al doilea sistem de semnalizare. Astfel, el deosebeºte tipul artistic: gândirea lui se desfãºoarã nu pe baza noþiunilor, ci mai ales a imaginilor, a fanteziei. Caracteristica principalã este perceperea întregului, sinteza. La tipul raþional gândirea se desfãºoarã teoretic, prin noþiuni abstracte, caracteristica lui fiind etapa anterioarã sintezei, analiza care descompune întregul în pãrþi. Tipul mediu se caracterizeazã prin modalitatea de gândire a omului cotidian, ordonarea sistematicã a gândirii noþionale ºi imagistice. Tipologii promiþãtoare pentru înþelegerea personalitãþilor politice provin din partea ºcolilor de neurologie, psihiatrie ºi psihanalizã. Structura psihicã a personalitãþii se bazeazã pe noþiunea de înclinaþie sau calitate spiritualã care are ea însãºi o bazã anatomo-fiziologicã proprie. Diferitele înclinaþii sunt laturile unei structuri neuropsihice ºi biologice unitare, fiecare individ având tendinþa, în cursul întregii sale vieþi ºi prin fiecare din actele sale, sã realizeze unitatea profundã a Eului sãu.


01.02.2005

148

17:45

Page 148


De aceea, meritul acestor ºcoli este cã analizeazã personalitatea umanã din perspectiva interdependenþei ºi a unitãþii laturilor sale: între sociotip ºi biotip fiind o legãturã indisolubilã. Fiind o unitate funcþionalã complexã, personalitatea este studiatã din perspectiva celor douã structuri care o compun: una înnãscutã, deºi variabilã în cursul vieþii neuropsihice – cea endopsihicã; alta dobânditã, condiþionatã de influenþele mediului ºi care exprimã atitudinea personalitãþii – structura exopsihicã. În lucrarea Clasificarea personalitãþilor A.L. Lazurski prezintã un sistem al caracterelor care se dizolvã inevitabil în sistemul de clasificare a personalitãþilor. La baza clasificãrii, Lazurski pune urmãtoarele principii: a) Împãrþirea amintitã în endopsihic ºi exopsihic; b) Împãrþirea în trei niveluri psihice: inferior; mijlociu ºi superior; o datã cu trecerea de la nivelul inferior la cel superior creºte complexitatea ºi bogãþia personalitãþii, precum ºi adaptabilitatea ei la mediu. La nivel superior, „adaptarea“ dobândeºte un caracter creator, creºte gradul de conºtiinþã ºi conþinutul de idei. La nivelul inferior, particularitãþile personalitãþii sunt determinate prin excelenþã de endopsihic; la nivelul mijlociu, de endo ºi exopsihic. La nivel superior, rolul determinant îl are exopsihicul. Dupã conþinutul funcþional-psihic tipurile se împart în tipuri pure, la care predominã o calitate ºi tipuri combinate la care sunt prezente câteva calitãþi determinante. În mod deosebit Lazurski individualizeazã grupa caracterelor pervertite. La asemenea oameni endopsihicul ºi exopsihicul nu corespund unul altuia ºi rezultã un tip social-psihologic pervers. I. Nivelul inferior

II. Nivelul mijlociu

III. Nivelul superior

A. Tipuri pure: 1. reflexivii; 2. afectivi; 3. activii. B. Tipuri pervertite: 1. egoiºtii calculaþi; 2. afectivii perverºi; 3. activii perverºi (violatorii). A. Tipuri pure: 1. nepracticii (a. teoreticienii, idealiºtii, savanþii; b. artiºtii); 2. practicii realiºti (a. activiºtii sociali; b. autoritarii; c. activiºtii îndreptaþi spre viaþa economicã) B. Tipuri combinate: 1. cu tendinþe ºtiinþifico-practice; 2. cu tendinþe ºtiinþifico-sociale; 3. cu tendinþe artistico-practice C. Tipuri mixte D. Tipuri pervertite: 1. rataþii (a. rataþii afectivi; b. înrãiþii energici); 2. profitorii (a. ipocriþii; b. perverºii autoritari) Tipurile pure al cãror ideal este: 1. viaþa socialã – Herzen; 2. cunoaºterea (a. inductivã – Bacon; b. deductivã – Descartes); 3. puterea – Napoleon; 4. frumosul – Goethe

Pe lângã ºcolile psihologice, psihanaliza, în special ºcoala culturalistã americanã ºi discipolii lui Freud au adus contribuþii importante la elucidarea mecanismelor de compensare a Eului în condiþiile în care echilibrul psihic al persoanelor este tot mai mult ameninþat de sursele de alienare prezente în societãþile dezvoltate: stress, dezrãdãcinare, lipsã de integrare, frustraþii, conflicte, angoasã. Karen Horney a insistat în scrierile sale asupra stãrilor conflictuale generate în personalitatea


01.02.2005

17:45


Page 149

149

actualã de asemenea factori patogeni care duc la nevrozã; Alfred Adler a vãzut în complexul de interioritate, indus de lipsa de afectivitate a pãrinþilor în primii ani ai copilãriei, o caracteristicã de bazã a personalitãþii viitorului adult; Erich Fromm a vãzut consecinþa acestor mutaþii din societãþile contemporane în conformitatea de automat a omului ºi în faptul cã el percepe libertatea nu ca pe o valoare în sine, ci ca o povarã psihologicã de care vrea sã scape ºi nu ºtie cum. În cele din urmã se grãbeºte sã o cedeze unui lider autoritar în schimbul garantãrii de cãtre acesta a siguranþei zilei sale de mâine. Ca ºi Erich Fromm, Th.W. Adorno ºi H. Marcuse au evidenþiat, în cadrul ªcolii de la Frankfurt, fenomenele de atomizare ºi alienare din societãþile dezvoltate care favorizeazã mecanismele represive ºi, implicit, apariþia personalitãþilor autoritare. Critica culturii de masã, a principalelor ei valori: distracþia ºi conformismul, se împleteºte cu analiza manipulãrii la scarã macro, devenitã posibilã ca urmare a apariþiei industriei culturale ºi a societãþilor de consum în care confortul material este plãtit printr-un regres al conºtiinþei civice ºi politice. Dintre toþi discipolii lui Freud, cel care a adus contribuþii notabile la cunoaºterea psihologiei liderilor politici este elveþianul Carl Gustav Jung. Teoria tipurilor psihologice, a inconºtientului colectiv, a arhetipurilor sunt cele trei domenii majore de cercetare prin care Jung se detaºeazã de determinismul lui Freud în analiza psihicului uman. Dupã Jung, „imaginea este o expresie concentratã a situaþiei psihice globale ºi nu doar sau precumpãnitor a conþinuturilor inconºtiente, dar nu a tuturor conþinuturilor, ci doar a celor constelate momentan. Aceastã constelaþie rezultã, pe de o parte, din activitatea proprie a inconºtientului, pe de alta, din starea momentanã a conºtiinþei care stimuleazã întotdeauna activitatea materialelor subliminale corespunzãtoare ºi, totodatã, le inhibã pe cele necorespunzãtoare“. În lucrarea sa din 1921, Tipuri psihologice, Carl Gustav Jung considerã cã „tipurile“ în stare purã nu existã. Putem vorbi de o preponderenþã a unuia sau altuia din elementele genetice în constituirea individualitãþii unei personalitãþi, ceea ce ne permite sã operãm cu ea frecvenþe mãsurabile ºi uniforme ale unor trãsãturi dar personalitatea, în ansamblu, este o combinaþie a elementelor calitativ eterogene. Înainte de a ajunge la noþiunea de tip, Jung a trebuit sã rãspundã la douã întrebãri: 1. Care sunt componentele fundamentale ale zestrei genetice a omului? ºi 2. Cum se deosebesc oamenii în privinþa utilizãrii acestor componente? Înzestrarea geneticã la om constã din patru funcþii psihologice: senzaþie, gândire, sentiment ºi intuiþie, toate aflate a priori la dispoziþia oricãrui om ºi din atitudinea omului faþã de realitate: extravertitã ºi introvertitã, în funcþie de ponderea orientãrii subiectului faþã de evenimentele lumii exterioare sau de lumea internã, subiectivã. Cele patru funcþii corespund instrumentelor prin care conºtiinþa se orienteazã în raport cu existentul: senzaþia ne spune cã ceva existã; gândirea ne spune ce anume este; sentimentul ne spune dacã e vorba de ceva plãcut sau nu, intuiþia ne spune dincotro vine ºi încotro se duce. Modul în care se manifestã fiecare funcþie în psihologia unui individ depinde de atitudinea caracteristicã pe care el – sau ea – a adoptat-o. În vreme ce extravertitul e orientat preponderent cãtre evenimentele lumii exterioare, introvertitul manifestã


150

01.02.2005

17:45

Page 150


în primul rând interes pentru lumea interioarã. De regulã, extravertitul are „o fire deschisã, neprefãcutã, uºor adaptabilã la o situaþie datã; el se ataºeazã imediat ºi, ignorând orice perspectivã neliniºtitoare, se va aventura adeseori, cu o încredere iresponsabilã, în situaþii necunoscute“. Introvertitul, pe de altã parte, are „o fire ezitantã, reflexivã, retrasã, care se rezumã la ea însãºi, se retrage dinaintea obiectelor, are întotdeauna o poziþie oarecum defensivã ºi preferã sã se punã la adãpostul unei circumspecþii neîncrezãtoare“10. Din combinarea celor douã tipuri de atitudine ºi a celor patru tipuri funcþionale, C.G. Jung obþine opt tipuri psihologice. Fiecare dintre acestea are o funcþie predominantã sau superioarã ºi o funcþie auxiliarã sau inferioarã – umbra sa. 1. Tipul senzaþie extravertit Persoanele de acest tip sunt oameni practici, cu „picioarele pe pãmânt“. Ele cautã cu precãdere emoþiile puternice ºi nu au o înclinare evidentã cãtre gândirea abstractã. „Obiectivul lor esenþial, spune Jung, este sã aibã senzaþii ºi, dacã se poate, sã se bucure de ele“12. Funcþia inferioarã a acestui tip este intuiþia, însã o intuiþie difuzã, nediferenþiatã care poate genera suspiciuni negative, nefondate. Intuiþia, fiind introvertitã, este declanºatã la acest tip de persoane de stãri interne, fãrã legãturã cu mediul lor exterior privilegiat. 2. Tipul senzaþie introvertit Este un tip caracterizat prin „intensitatea senzaþiei subiective excitate de un stimul obiectiv“. Persoanele din aceastã categorie au o memorie plasticã excepþionalã. Funcþia lor inferioarã rezidã în intuiþia extravertitã, declanºatã de evenimente exterioare. De multe ori aceastã intuiþie este negativã, însã câteodatã ea poate anticipa pericolul în desfãºurarea evenimentelor: „În vreme ce intuiþia extravertitã […] are de regulã un «nas fin» pentru posibilitãþile reale în mod obiectiv, aceastã intuiþie cu tentã arhaicã are un fler uluitor pentru toate posibilitãþile primejdioase aflate la pândã undeva, în spate“13. 3. Tipul gândire extravertit Face din lumea externã obiectul propriei lui gândiri. Au un deosebit simþ practic ºi sunt puþin interesaþi de teorii sau de idei. Funcþia lor inferioarã este aceea de sentiment introvertit care, deºi, rudimentarã, poate duce uneori la conversiuni politice sau religioase neaºteptate. 4. Tipul gândire introvertit Face din lumea interioarã, din trãirile ºi sentimentele sale, obiectul propriei sale gândiri. Sunt preocupaþi mai puþin de dimensiunile pragmatice ale existenþei ºi mai ales de lumea ideilor, de singurãtate. „Ceea ce i se pare de maximã importanþã e prezentarea ideii subiective, a imaginii simbolice primare plutind enigmatic înapoia ochiului minþii“14. Funcþia lui inferioarã este aceea de sentiment extravertit care, fiind foarte slab în raport cu trãirile interne, duce la interpretarea lumii externe dupã propria sa imagine despre lume.


01.02.2005

17:45


Page 151

151

5. Tipul sentiment extravertit Este tipul comunicaþional prin excelenþã. Este foarte adaptabil ºi solidar cu grupurile pe care le frecventeazã deoarece între sistemul lui de valori, sensibilitatea sa ºi cele ale grupurilor sale de referinþã el gãseºte întotdeauna structuri comune care-i permit o adaptare rapidã. Funcþia inferioarã a acestui tip este gândirea introvertitã care, fiind într-un stadiu infantil, se poate ataºa de un sistem de valori pe care sã-l susþinã cu fanatism. 6. Tipul sentiment introvertit Faþã de tipul anterior, persoanele de acest tip posedã un sistem de valori pe care îl transformã într-un adevãrat stil de viaþã. Prin credinþa ºi statornicia lui faþã de aceste valori, el poate deveni un model pentru alþi oameni. Aceste persoane „sunt mai mult tãcute, inaccesibile, greu de înþeles […] armonioase, neieºind în evidenþã, dând impresia de odihnã agreabilã […] fãrã dorinþa de a-i tulbura pe ceilalþi, de a-i impresiona, influenþa ori schimba în vreun fel […] nestrãduindu-se prea mult sã rãspundã emoþiilor reale ale unei alte persoane […]. Tipul acesta pãstreazã o binevoitoare neutralitate uºor criticã, însoþitã de o vagã tentã de superioritate“15. Funcþia inferioarã a acestui tip este gândirea extravertitã. Fiind concretã predominant, acest tip de gândire este supus influenþelor externe ºi se pierde în amãnunte. 7. Tipul intuiþie extravertit Persoanele din aceastã categorie fac din intuiþie o formã superioarã de cunoaºtere, iar gândirea are menirea sã materializeze aceste intuiþii în lumea realã. „Intuiþia nu este, pur ºi simplu, percepþie sau viziune, ci un proces activ, creator care conferã obiectului exact la fel de mult cât a extras din el“16. Intuitivii extravertiþi percep foarte repede posibilitãþile inerente unei situaþii date ºi au capacitatea sã prevadã evoluþia ei ulterioarã. Totuºi, întrucât funcþia inferioarã este senzaþia introvertitã, intuitivul extravertit nu se orienteazã dupã senzaþii ci „le foloseºte mai degrabã pentru percepþiile sale“, ceea ce îl poate face sã interpreteze greºit impulsurile senzoriale. 8. Tipul intuiþie introvertit Persoanele din aceastã categorie fac din procesele intuiþiei obiectul lumii lor interne, în sensul cã imaginile sau viziunile ce iau naºtere astfel devin obiecte reale. Funcþia inferioarã a acestui tip este senzaþia extravertitã. Având ca funcþie auxiliarã senzaþiile inconºtiente, ei nu îºi pot comunica ideile într-o modalitate logicã ci numai pe bazã de: imagini, ceea ce îi expune riscului de a pierde contactul cu lumea exterioarã. Influenþa profundã a teoriilor lui Jung privind tipurile psihologice nu s-a lãsat prea mult timp aºteptatã. O expresie a acestei influenþe este combinarea dintre principiile psihologiei lui Jung ºi principiile pragmatismului american sau dintre principiile psihanalizei freudiene ºi principiile ºcolii culturaliste americane cu rezultate promiþãtoare pentru dezvoltarea liderologiei. Urmãtorul tabel ne oferã o comparaþie sugestivã dintre caracteristicile celor douã tipuri:


01.02.2005

152

17:45

Page 152


Raþional

Empiric

Intelectual Idealist Religios Monist Nehotãrât Dogmatic Respectã principii

Senzual Materialist Ateu Pluralist Hotãrât Sceptic Respectã obiectele lumii exterioare

În rezumat, tipul extravertit face din lumea exterioarã obiectul propriei sale gândiri. El are o gândire concretã, lipsitã de autonomie, deoarece îºi orienteazã atitudinea dupã obiect, care, la rândul sãu, este perceput sempatetic. Orientarea spre obiect influenþeazã procesele gândirii: este vorba de o percepþie pasivã a lumii datoritã tendinþei extravertitului de a se pierde în lumea obiectualã, de a asimila subiectul obiectului. Tipul introvertit face din lumea sa interioarã obiectul propriei sale gândiri. El are o gândire abstractã pentru care nu conteazã reprezentãrile senzoriale cât ideile care sunt abstracþii extrase a posteriori dintr-o serie de experienþe. Aceste experienþe, ordonate activ, sunt supuse, la rândul lor, condiþiilor a priori ale conceptualizãrii care atribuie materiei o formã ºi permit ca ideile sã fie gândite ca imagini. Astfel, subiectul este perceput empatetic ºi imaginile preformate sunt activate în el ºi influenþeazã mai mult decât orice altceva procesele de conceptualizare. Gândirea tipului introvertit va fi influenþatã de arhetipuri ºi imagini originare despre lume care, atâta timp cât obiectului i se va recunoaºte un factor determinant în gândire, nu vor avea un conþinut sintetic. Tipul extravertit percepe empatetic obiectele, dar reuºeºte cu dificultate sã identifice similitudinile dintre ele. Tipul introvertit sesizeazã rapid asemãnãrile dintre obiecte, extrage caracteristicile lor generale ºi modeleazã experienþa prin propria sa activitate de gândire. Din aceste caracteristici se poate deduce specificul ºi limitele adaptãrii la mediu ale liderilor politici aparþinând celor douã tipuri: extravertit ºi introvertit. Extravertitul nu se adapteazã, ci se insereazã în mediul înconjurãtor. De aici o relaþie nesatisfãcãtoare cu obiectul, în sensul cã el nu traduce întotdeauna în imagini ideea adecvatã faptelor. Datoritã acestei inadecvãri, multe posibilitãþi vor fi ratate în viaþa practicã de cãtre extravertit. În schimb, introvertitul se aflã într-o relaþie constantã cu sinele ºi face abstracþie de senzaþiile sau sentimentele care îi pot tulbura cursul gândirii. El încearcã sã subiectivizeze datul obiectiv dar se loveºte de dificultãþi în adaptarea la lumea exterioarã. Una din acestea este cã introvertitul implicat în politicã va construi planuri detaliate de acþiune pe care însã nu poate sã le finalizeze. Din analiza tipurilor psihologice jungiene se pot desprinde douã tipuri pragmatice de lideri:


01.02.2005

17:45

Page 153


153

Temperament

Introvertit

Extravertit

Modul de percepþie a lumii

Spirit delicat; Subiectul este perceput simpatetic; Percepe ideile abstracte ºi nu reprezentãrile senzoriale; Subiectul este ridicat la nivelul de factor determinant al gândirii; Percepe relaþiile de analogie dintre obiecte

Spirit tenace; Obiectul este perceput empatetic; Nu este autonom în reprezentarea subiectului; Are tendinþe de a se pierde în obiecte; Percepe obiectele ºi caracteristicile acestora în mod individual

Teoria scenariilor ºi analiza tranzacþionalã a lui E. Berne preia, într-o viziune pragmaticã, ipotezele sociobiologiei privind „genele tari“ ºi „genele slabe“, distincþia dintre caracterul înnãscut al „oamenilor tari“ ºi „oamenilor slabi“ cu psihologie de stãpân ºi, respectiv, de slugã. Distincþia pe care o impune E. Berne este aceea dintre Învingãtor ºi Învins, structuri psihice dupã care ne vom comporta întreaga viaþã. E. Berne calificã drept Învingãtor o persoanã de succes din punct de vedere economic, iar Învins pe omul care cautã pseudomotivaþii în spatele unor formule fataliste: „doar mie mi se întâmplã“; „niciodatã nu voi reuºi“; „întotdeauna voi greºi“. Învingãtorul este o persoanã creativã, încrezãtoare în forþele proprii, dispusã la compromisuri ºi la stilul de conducere colegial, pe câtã vreme Învinsul, dacã va deþine puterea, îºi va converti sentimentul de neputinþã într-o obsesie a puterii absolute. Din cele de mai sus nu rezultã o suprapunere perfectã: Extravertit – Învingãtor; Introvertit – Învins. Mai degrabã poate fi vorba de o combinaþie dintre tipul principal ºi funcþia inferioarã a celuilalt tip. Astfel, învingãtorul percepe cât mai fidel lumea înconjurãtoare, judecãþile sale morale sunt întemeiate pe baze raþionale ºi va cãuta întotdeauna soluþii noi la probleme noi. Învinsul însã percepe lumea prin prisma aspiraþiilor sale, preia fãrã simþ critic morala celorlalþi, repetã modele vechi pentru probleme noi, se ascunde în spatele lozincilor. Din combinarea principalelor categorii jungiene cu cele pragmatice rezultã patru tipuri de personalitate, foarte apropiate de realitatea lumii politice, conform schemei urmãtoare: Extravertit

Introvertit

Empirist

Raþionalist

Învins

Învingãtor

Învins

Învingãtor

Empiristul – Învingãtor va fi un lider liberal, extravertit, dar se poate întâmpla sã fie impulsiv ºi sã ia decizii pripite. Empiristul – Învins va fi la fel de liberal, dar intolerant. În actul conducerii se va bloca adeseori în propriile concepte ºi idei preconcepute. Raþionalistul – Învingãtor este un idealist închis în sine care va trãi mai mult în lumea sa interioarã. El este un perfecþionist ºi dacã interesul sãu personal va corespunde interesului general va depune eforturi constante sã îl atingã.


01.02.2005

154

17:45

Page 154


Raþionalistul – Învins respectã întocmai tradiþiile dar, fiind dominat de prejudecãþi, are o voinþã deficitarã care se transformã uºor în autoritarism atunci când nu-ºi poate realiza obiectivele propuse. Concepte-cheie personalitate; caracter; temperament; putere; democraþie; dictaturã; autoritate; tipuri ºi tipologii de lideri; cunoaºtere ºi acþiune politicã Întrebãri 1. Definiþi personalitatea. 2. Definiþi caracterul. 3. Arãtaþi conexiunile dintre sociotip ºi biotip în cunoaºterea personalitãþilor politice. 4. Enumeraþi criteriile de clasificare a personalitãþilor politice. 5. Arãtaþi rolul cunoaºterii pentru acþiunea politicã.


01.02.2005

17:45

Page 155

CAPITOLUL 9

Formarea ºi dezvoltarea liderilor politici

Introducere Dacã semnificaþia cea mai uzualã a politicii este aceea de formã de organizare ºi conducere a comunitãþilor umane, atunci acþiunea politicã urmãreºte conservarea, perpetuarea ºi dezvoltarea acestor comunitãþi, prin stimularea structurilor, funcþiilor ºi rolurilor care sã le asigure echilibrul ºi stabilitatea, în scopul desfãºurãrii vieþii în comun în condiþii optimale. Pentru realizarea acestui obiectiv, formarea indivizilor care vor juca aceste roluri sau vor îndeplini aceste sarcini este esenþialã. De asemenea, formarea ºi dezvoltarea liderilor politici are loc în cadrul unui sistem de valori numit culturã naþionalã. Acesta îi va condiþiona comportamentul ulterior, îi va inocula cadrele aperceptive ale sensibilitãþii, aspiraþiile ºi idealurile grupului. Pregãtirea pentru a deveni cetãþeni, pe care societatea o impune membrilor sãi, în scopul perpetuãrii ºi conservãrii acestui întreg, pentru înþelegerea mecanismelor care îi asigurã continuitatea, se realizeazã prin procesele de socializare politicã. Socializarea politicã reprezintã procesul de formare ºi dezvoltare a identitãþii politice a subiecþilor prin asimilarea ºi interiorizarea normelor ºi valorilor specifice culturii politice într-un sistem politic dat. Prin acest proces complex ºi îndelungat individul îºi dezvoltã sentimentul de apartenenþã la grupurile sale de referinþã ºi este pregãtit sã-ºi asume rolurile pe care comunitatea sa de origine i le impune, pentru exercitarea unui status corespunzãtor în viitor. La nivelul sistemului social global, socializarea „reprezintã procesul complex de modelare a personalitãþii umane în raport cu cerinþele obiective ale vieþii sociale ºi cu sistemul ei de valori, proces care presupune, în principal, determinãri teleologice ºi nomologice“. Socializarea, ca proces, prezintã grade diferite de complexitate în funcþie de condiþiile obiective ºi subiective, biologice ºi psihosociale în care el are loc, ca ºi de interacþiunea permanentã dintre individul supus socializãrii, sistemul politic ºi societatea cãreia el îi aparþine. Între aceste paliere, etapele socializãrii se desfãºoarã în funcþie de rol, status, vârstã ºi de specificul instanþelor de socializare: familia, ºcoala, armata, colectivul de muncã etc. Studiile mai recente cantoneazã noþiunea de socializare la procesele de creare a sentimentului de identitate ºi de apartenenþã la un grup de origine, în special a


01.02.2005

17:45

156

Page 156


copiilor ºi adolescenþilor. În accepþia sa cea mai globalã, socializarea desemneazã astfel „mecanisme de formare ºi transformare a sistemelor individuale de reprezentare, de opinie ºi de atitudini în procesul de creare a identitãþii sociale a subiecþilor“1. Din perspectiva teoriei rolurilor, socializarea este însuºirea de cãtre individ a unui anumit sistem de roluri ºi de valori. „Comportamentul ºi interacþiunea individului cu semenii sãi ºi cu instituþiile sociale nu se pot explica altfel decât în termenii rolurilor sociale pe care aceºtia trebuie sã le realizeze.“2 Formele variate de socializare au în vedere asigurarea unei concordanþe între modelele, valorile ºi normele societãþii globale, pe de o parte ºi cele transmise de diferiþi factori instituþionalizaþi ai socializãrii, pe de alta. Gabriel A. Almond ºi G. Bingham Powell jr. definesc socializarea ca „modul în care copiii sunt învãþaþi care sunt valorile ºi atitudinile societãþii din care fac parte ºi ce se aºteaptã de la ei în viaþa de adult“, socializarea politicã reprezentând o parte a acestui proces care „modeleazã atitudinile politice“. De asemenea, „socializarea politicã reprezintã modul în care o generaþie transmite standardele ºi credinþele politice generaþiei urmãtoare“3. Din cele de mai sus rezultã cã fiecare societate îºi creºte viitorii ei membri adulþi nu numai în conformitate cu normele ºi valorile care menþin ºi perpetueazã coeziunea ei internã dar ºi în funcþie de nevoile ºi cerinþele ei specifice într-un anumit moment al evoluþiei sale. Socializarea politicã, dupã cum vom vedea în cele ce urmeazã, nu este un simplu act de „dresurã socialã“, ci un proces complex de învãþare politicã, cu multiple condiþionãri ºi readaptãri, pe toatã durata vieþii individuale. Mecanismele socializãrii În procesul socializãrii, interacþiunea individ-societate reprezintã nodul crucial din care se poate desprinde înþelegerea personalitãþii politice ºi acþiunilor ei specifice, datoritã faptuluicã nu existã factori exclusiv „individuali“ ºi cã individul nu poate fi decât „în situaþie“, pentru a întrebuinþa terminologia existenþialistã a lui J.P. Sartre. Persoana umanã, redusã la o purã singularitate individualã, este o aberaþie. Pentru ca o persoanã umanã sã existe „în carne ºi oase“ trebuie ca ea sã fie conceputã în realitatea trãitã cotidian care este constitutiv ºi originar interumanã. Astfel cã în procesele de socializare nu se mai pot subestima condiþiile specifice ale creºterii, determinismele socio-culturale complexe. În plus, factorii biologici ºi psihologici care intervin în alegerea mai mult sau mai puþin liberã a unei conduite sunt ei înºiºi produsul unui mediu care a modelat individul: individul nu poate fi separat de mediul sãu de origine sau de habitatul sãu decât în scopuri analitice sau pedagogice. Viaþa unui individ, conºtiinþa sa, experienþa sa trãitã cu privire la fenomenul integrãrii într-un grup, motivaþiile ascunse ºi adeseori inconºtiente ale conduitei sale pot fi înþelese din perspectiva relaþiei cu semenul, a relaþiei dintre individual ºi social. Penetraþia concomitentã a subiectului-obiect, comunitatea umanã se constituie între oameni prin instituþii, obiceiuri, credinþe, practici ºi mentalitãþi. Concepând socialul ca o reþea de semnificaþii ºi simboluri care, departe de a fi exterioarã omului, se


01.02.2005

17:45

Page 157


157

integreazã cât mai profund în fiecare individ, Lévi-Strauss descifra ca semnificant atât totalitatea individului cât ºi realitatea socialã. Din punct de vedere al normalitãþii, omul se aflã într-un circuit dublu cu lumea socialã sau socio-istoricã, fiinþa umanã fiind atât interioarã cât ºi exterioarã ei însãºi, iar socialul nu îºi gãseºte centrul sãu originar decât în uman. Justeþea acestor afirmaþii se verificã ºi prin faptul cã, la naºtere, copilul nu este o simplã foaie albã de hârtie pe care societatea sã-ºi graveze voinþa sa. El este posesorul unor impulsuri sociale, încrustate în codul sãu genetic. El nu este o fiinþã pasivã, socializabilã dupã voinþa fiecãruia. Dimpotrivã, el este un socializat, un subiect care gândeºte ºi acþioneazã. El intervine într-un mod constant ºi direct în procesul propriei sale dezvoltãri socio-politice. Aportul fondului genetic la socializarea copilului se verificã în dezvoltarea programatã filogenetic a schemelor logice ºi psiho-motorii (locomoþie, echilibru, percepþia obiectelor, a spaþiului) în diferitele stadii ale creºterii sale, indiferent de presiunile mediului. În general, L. Broom ºi Ph. Selznick (1968) considerã cã premisele biologice ale socializãrii sunt: a) existenþa impulsurilor la om ºi nu a unor instincte invariabile ca în cazul celorlalte animale; b) nevoia de interacþiune umanã în copilãrie; c) îndelungata dependenþã faþã de adult; d) capacitatea amplã de învãþare caracteristicã speciei umane; e) disponibilitatea biologicã de a însuºi vorbirea ºi limbajul simbolic“4. Cercetãtorul român Ana Bogdan Tucicov considerã cã „mecanismele socializãrii sunt comune tuturor indivizilor aparþinând aceluiaºi grup ºi, totodatã, diferã de la o colectivitate la alta, în funcþie de gradul de dezvoltare a societãþii respective, de particularitãþile ei economico-sociale, culturale etc. Aceste mecanisme încep ºi se structureazã o datã cu primele «experienþe sociale» ale sugarului, date de modul în care acesta este alãptat ºi îngrijit de adult, de regimul etapelor sale de veghe ºi somn, de felul de hranã ºi adãpost primit, de stimularea dirijatã a interacþiunii sale psihice cu mediul uman, toate aceste experienþe fiind social reglementate de foarte timpuriu în viaþa copiilor“5. Individul intervine ºi acþioneazã în politicã, în calitate de persoanã, deci în funcþie de ansamblul datelor personalitãþii sale. În spatele conþinutului explicit al unei atitudini politice existã o întreagã istorie personalã a fiecãruia. Iatã de ce contribuþiile psihanalizei, ale psihologiei sociale ºi antropologiei în special trebuie sã se înscrie, ca premise, în cãutarea determinaþiilor naturii umane pentru a înþelege mai bine esenþa proceselor de socializare. Premisa de bazã de la care plecãm este urmãtoarea: omul transformã prin activitatea sa nu numai lumea exterioarã, pe care o subordoneazã în conformitate cu nevoile sale, dar se transformã în aceeaºi mãsurã ºi pe sine însuºi. De aici urmeazã cã esenþa omului este determinatã social prin practica social-istoricã în exterioritatea sa, iar filogenetic ºi ontogenetic prin categoriile de sociabilitate, cooperare ºi solidaritate. În procesul interacþiunii sociale, al interdependenþei dintre societate, grup, familie ºi individ natura omului reclamã cooperarea. În consecinþã, sociabilitatea se concentreazã cu precãdere asupra studierii influenþelor ce rezultã din procesele de interacþiune ºi


158

01.02.2005

17:45

Page 158


de comunicare socialã, din activitatea ºi organizarea grupurilor pentru a permite optimizarea cooperãrii ºi a interacþiunii între oameni. Socializarea are loc sub forma procesului de învãþare în cadrul relaþiei dintre obiectivare ºi însuºire. Omul încorporeazã ºi îºi însuºeºte rezultatele unor obiectivãri anterioare, în cadrul unui proces tradiþional de moºtenire. O problemã încã neabordatã în explicarea proceselor de socializare este rolul mecanismelor instinctuale în formarea comportamentului social al omului, în învãþarea acestuia ca moment principal al ontogenezei. În aceastã privinþã, un element încã neluat în considerare este rolul limbajului în comunicarea ºi reglarea vieþii sociale, în dezvoltarea interacþiunilor gândirii ºi conºtiinþei, ca element de stocare a semnelor ºi simbolurilor culturale ºi ca formã de emancipare. Socializarea ar fi în acelaºi timp o istorie naturalã ºi social-formativã ºi se referã la raportul dintre natura internã a copilului ºi efectul practic al experienþelor asimilate. Socializarea este procesul de producere a comportamentelor umane prin intermediul cumulãrii determinaþiilor interne ºi externe. Obiectivele de bazã ale socializãrii, valabile pentru toate fiinþele umane, sunt „antrenarea în interacþiune“ ºi „introducerea în limbaj“. Antrenarea în interacþiune se referã la cuplul mamã-copil prin care se realizeazã reglarea impulsurilor ºi construirea relaþiilor cu obiectele. Ea este prelingvisticã ºi determinatã de pulsiuni. Diferenþa dintre om ºi animal în interacþiunea reciprocã ºi în medierea formelor de interacþiune este cã la om practica mamei este întotdeauna produsul social-lingvistic mijlocit al socializãrii ei, cã interacþiunea maternã exprimã experienþe prelucrate lingvistic ºi transmise tradiþional. Situaþia de realizare a acordului între mamã ºi copil este întotdeauna determinatã lingvistic ºi reprezintã un caz special al ontogenezei. Situaþia prelingvisticã din cadrul cuplului mamã-copil nu este niciodatã „extralingvisticã“, întrucât regulile interacþiunii sunt pãstrate în mod obiectiv prin limbã. Cercetãrile psihanalitice efectuate în anii ’80 în Germania în special se concretizeazã cu precãdere asupra relaþiei timpurii mamã-copil ca premisã antropologicã a socializãrii6. În afarã de procesele emoþional-afective ale socializãrii, celelalte etape ale socializãrii (secundarã, ºcolarã, adultã) ca ºi alte forme de interacþiune (cele cu sens lingvistic) care se succed în timpul procesului de socializare pot fi asimilate cu fazele determinate pulsional ale evoluþiei. Dar nu toate formele de interacþiune depind de capacitatea de exprimare prin limbaj a mamei ºi a copilului, ci ºi de actualizarea unei relaþii dialectice dintre trebuinþele organice ºi practica socialã, în relaþiile reale, pe parcursul etapelor succesive de socializare. Relaþia dintre muncã ºi limbaj ca o nouã formã de interacþiune ºi de eliberare a omului de legãturile sale cu mama ºi natura în socializarea secundarã are un rol important în dezvoltarea conºtiinþei, ca expresie a formelor concrete ale activitãþii obiectuale a copilului, inclusiv a raporturilor sale cu alþi oameni. Pe lângã importanþa relaþiei dintre muncã ºi limbaj în explicarea modificãrilor comportamentului ºi conºtiinþei, edificarea unei teorii a personalitãþii pe baze antropologico-filosofice ar fuziona în mod fericit cu teoriile psihanalitice, interacþioniste ºi sociologia


01.02.2005

17:45

Page 159


159

rolurilor în explicarea proceselor de socializare. O primã operaþie în studiile despre personalitãþi este distincþia dintre conceptul de om (cotidian), individ (reprezentant individual al genului), individualitate (unicitatea unui om), persoanã (dimensiunea spiritualã a individului, alter ego-ul sãu) ºi personalitate (ansamblul trãsãturilor biopsihice, individul uman ca membru al societãþii). Ca subiect social, personalitatea apare nu ca om individual, ci ca rezultantã a unor trãsãturi sociotipologice, ca membru al unui grup social, clase sau societãþi. Dacã în ce priveºte relaþia individ-societate, personalitatea trebuie privitã ca dimensiunea istoricã a vieþii individuale, pe planul comportamentului uman personalitatea concretã poate fi explicatã numai prin analiza unicitãþii cursului vieþii ºi prin cunoaºterea normelor ºi valorilor dominante. Reducerea personalitãþii la ansamblul relaþiilor sociale, operatã de antropologia marxistã, a fost, în principiu, o sursã de confuzii. Fiinþa umanã genericã nu este identicã cu individul singular, deoarece dacã fiecare individ încorporeazã în sine ansamblul relaþiilor sociale, ca esenþã umanã, de unde provin deosebirile individuale? Fãcând din om ca fiinþã genericã o abstracþie izolatã, un instrument operaþional în antropologie, gândirea marxistã a redus istoria oamenilor reali sau a oamenilor individuali la o schemã determinist-economicã. În procesele de ontogenezã ºi filogenezã, cât ºi în interacþiunea individ-societate, personalitatea umanã concretã nu este acelaºi lucru cu fiinþa umanã genericã. Dupã Jean Piaget, „cunoaºterea nu este predeterminatã nici în structurile interne ale subiectului, deoarece ele rezultã dintr-o construcþie efectivã ºi continuã, nici în caracterele preexistente ale obiectului, fiindcã nu sunt cunoscute decât datoritã medierii necesare a acestor structuri“7. Piaget distinge trei faze în dezvoltarea gândirii la copil. Copilul cunoaºte o etapã preliminarã, aceea a inteligenþei senzoriomotorii, cuprinzând perioada 0-2 ani, caracterizatã prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiþionate la organizarea unor acþiuni senzoriomotorii coerente ºi la elaborarea unor scheme de acþiune integrate într-un ansamblu tot mai organizat. Copilul ajunge sã-ºi subordoneze mijloacele scopurilor ºi sã recurgã la noi mijloace. Prima etapã este etapa gândirii preoperatorii, ce se desfãºoarã de la vârsta de 11-2 ani pânã la vârsta de 7 ani, care permite condensarea acþiunilor succesive în reprezentãri simultane, prin interiorizarea imitaþiei în imagini ºi însuºirea limbajului. Ea se caracterizeazã prin eliberarea parþialã a copilului de limitele acþiunilor concrete. Copilul rãmâne însã tributar ireversibilitãþii perceptive. În finalul acestei etape apare conceptul de numãr, asocierea. Cea de-a doua mare etapã este cea a operaþiilor concrete, între 7 ºi 12 ani, care se caracterizeazã prin apariþia grupãrilor operaþionale ce permit conceptualizãri ºi coordonãri de concepte. Structurile operatorii sunt deja abstracte ºi definesc o logicã calitativã, dar conþinutul lor rãmâne în bunã mãsurã concret. Clasificarea constituie operaþia principalã în rândul operaþiilor concrete. În finalul operaþiilor concrete se produce o reorganizare a structurilor operatorii, ceea ce duce la constituirea mecanismelor de coordonare logicã ºi matematicã.


160

01.02.2005

17:45

Page 160


Structurile operatorii formale se constituie începând cu vârsta de 11-12 ani, apoi se ajunge la o a treia etapã ºi cea mai importantã, având în vedere vârsta cuprinsã între 11-15 ani. Aceastã etapã se caracterizeazã prin faptul cã subiectul nu se mai limiteazã la acþiuni asupra obiectelor concrete (clasificare, numãrare, punere în relaþii), ci reuºeºte sã coordoneze ºi sã articuleze propoziþiile ºi judecãþile în unitãþi mai mari, în fraze ºi raþionamente complexe. Specificã acestei etape este eliberarea operaþiilor de duratã, de contextul psihologic al acþiunilor subiectului. Operaþiile formale se caracterizeazã prin posibilitatea de a cuprinde ipoteze pe lângã obiecte; aceste ipoteze sunt propoziþii al cãror conþinut constã în operaþii intrapropoziþionale de clase ºi relaþii. Supranumitã ºi etapa propoziþionalã, aceastã etapã aduce o nouã construcþie intelectualã ºi anume raþionamentul ipotetico-deductiv. Ipoteza este enunþatã verbal ºi se judecã asupra consecinþelor posibile. Operaþiile deductive sunt cele care permit trecerea de la ipoteze la consecinþele lor, constând în operaþii asupra operaþiilor, „operaþii la puterea a doua“, dupã cum le numeºte Piaget. Aceastã putere de a forma operaþii este cea care permite cunoaºterii sã depãºeascã realul ºi sã opereze asupra posibilului. Toate aceste achiziþii ne permit a vorbi de operaþii logico-matematice autonome ºi bine diferenþiate faþã de acþiunile materiale cu dimensiunea lor cauzalã: datoritã acestei diferenþieri se stabilesc raporturi de coordonare ºi de sprijin reciproc pe cel puþin douã paliere (operaþii aplicabile la obiect, operaþii atribuite obiectului etc.) înrudindu-se în acest fel din ce în ce mai mult cu procedeele gândirii ºtiinþifice însãºi. Prin abstractizare constructivã ºi prin reconstrucþii pe noi planuri, gândirea devine reflexivã, se replieazã asupra ei însãºi, uzând de norme logice ºi matematice. Organizarea tuturor valorilor grupului într-o concepþie despre lume unitarã aratã începutul socializãrii politice în cadrul socializãrii difuze, cãpãtatã începând cu experienþele a ceea ce este permis sau interzis, obiect de dorinþã sau teamã. Ea permite sã înþelegem cum unele practici sociale, practica religioasã de exemplu pot, în unele cazuri, sã joace un rol mult mai important în socializarea politicã decât evenimentele politice, prin integrarea trecutului în câmpul de valori ºi norme comportamentale ale prezentului. Identificarea, ca ºi apartenenþa la o comunitate presupune ºi învãþarea ºi stãpânirea codului simbolic al comunitãþii, precum ºi relaþii semnificative cu membrii propriului sãu grup ºi cu cei ai altor grupuri. Orice subiect nu existã ºi nu se poate defini decât prin alþii, printr-un joc complex de identificãri negative ºi pozitive. Afirmarea solidaritãþii sale, a identitãþii altor puncte de vedere cu ale sale, marcarea diferenþei sale faþã de alþii sunt douã mecanisme esenþiale ale socializãrii politice. Copilul se afirmã, se defineºte adeseori opunându-se. Lui îi este mult mai uºor sã spunã ceea ce nu este decât sã explice ceea ce este. Copilul trebuie nu numai sã cunoascã ºi sã accepte valorile care fundamenteazã identitatea grupului, dar el trebuie sã le recunoascã în discursul celorlalþi ºi mai ales sã înveþe sã le utilizeze pentru a descifra ºi exprima percepþiile sale despre lume. În fond, sistemul de valori al grupului este un limbaj, un cod simbolic pe care copilul trebuie sã-l dobândeascã ºi sã-l stãpâneascã pentru a-ºi afirma identitatea sa ºi pentru a comunica


01.02.2005

17:45

Page 161


161

cu toþi ceilalþi ºi nu numai cu membrii grupurilor sale de apartenenþã. Apartenenþa la grup ia forma concretã a dobândirii mijloacelor de comunicare ºi a competenþelor de a comunica. Oferind copilului conþinutul ºi forma actelor sale de vorbire, grupul îl modeleazã dupã imaginea sa. Acceptând acest mod de a comunica ºi de a vorbi, copilul marcheazã apartenenþa sa la grup: „De fiecare datã, spune Bernstein, când copilul vorbeºte sau ascultã, structura socialã în care el este un element este reîntãritã, iar identitatea sa socialã reafirmatã“8. Din ceea ce precede rezultã cã socializarea nu este o aventurã individualã care depinde de capacitatea subiectului de a stãpâni câmpul relaþiilor sale personale cu semenii. Reprezentãrile copilului, preferinþele sale se formeazã în contextul strict al unui ansamblu de constrângeri instituþionale de ordin public ºi privat. Copilul creºte într-un moment determinat, într-o familie ºi o societate date. Habitus-ul, ca matrice a percepþiilor, aprecierilor ºi acþiunilor, „un sistem de dispoziþii durabile ºi transpozabile care, integrând toate experienþele trecutului, funcþioneazã în fiecare clipã ºi face posibilã realizarea unor sarcini extrem de diferenþiate graþie transferurilor analogice de scheme care permit rezolvarea problemelor de aceeaºi formã ºi graþie corecþiilor continue ale rezultatelor obþinute, produse în mod dialectic prin aceste rezultate“9. Ca principiu generator al oricãrui sistem individual de reprezentare ºi al practicilor de formare a opiniilor ºi atitudinilor politice, ca ºi a sentimentului de identitate ºi apartenenþã la un grup, habitus-ul este format din majoritatea atitudinilor ºi predispoziþiilor din copilãrie. Formarea habitus-lui se realizeazã în mai multe etape, se bazeazã pe mai multe mecanisme ºi pe complementaritatea rolurilor celor doi agenþi esenþiali: familia ºi ºcoala. „Habitus-ul cãpãtat în familie este, în principiu, dublat de experienþele vieþii ºcolare. ªcoala îi va da un sens, îl va raþionaliza ºi îl va înscrie sub autoritatea „cunoºtinþelor oficiale“. Prin acþiunea ºcolii, habitus-ul, „legea imanentã“, depozitatã în fiecare agent de prima educaþie primitã în familie, devine principiu de structurare „obiectiv reglatã“ ºi „în mod colectiv orchestratã“ de toate experienþele ulterioare“10. Din analiza studiilor întreprinse pânã acum în domeniul socializãrii politice reiese cã stadiul atins de cercetarea în domeniu relevã anumite limite ale acestor abordãri, ceea ce reclamã un nou tip de abordare interdisciplinarã a socializãrii politice. În primul rând, socializarea politicã nu este doar un proces unidirecþional în care, în virtutea autonomiei politicului, doar socializarea politicã este consideratã esenþialã. Întrucât nu existã frontiere rigide între politic, social ºi economic, socializarea politicã este o parte a socializãrii generale, deoarece ºi sistemul politic este o parte a sistemului social global. În al doilea rând, socializarea politicã nu este un proces evolutiv unilinear. El cunoaºte salturi ºi rupturi în special în fazele de trecere de la copilãrie la adolescenþã ºi de la adolescenþã la maturitate. Atitudinile politice în curs de formare ale copiilor sunt încã fragile ºi sunt supuse influenþelor lumii adulte. Adolescenþa este însoþitã de o repunere în discuþie a influenþelor primite în copilãrie, ceea ce poate duce conform noilor scheme ale sensibilitãþii, fie la modificãri, mai mult sau mai puþin profunde ale vechiului ansamblu de credinþe, opinii ºi


01.02.2005

17:45

Page 162

162


atitudini, fie la acceptarea, pe baze noi, a comportamentului ºi ideilor politice asimilate în copilãrie. Studiile de juventologie (ºtiinþa care se ocupã cu problemele tinerilor – n.n.) au arãtat modalitãþile în care se formeazã sistemul de valori ºi specificul acestora în perioada de trecere de la adolescenþã la tinereþe (14-18 ani). Idealismul, spiritul de sacrificiu, altruismul, loialitatea sunt valori care împodobesc orizontul de puritate al acestei vârste unde nobleþea aspiraþiilor se îmbinã cu credinþa în posibilitatea transformãrii lumii. Aceastã subculturã juvenilã îºi are ºi reversul ei negativ în subculturile delincvente ale bandelor de adolescenþi care urmãresc sã-ºi afirme identitatea prin violenþa valorilor profesate: spiritul de loialitate faþã de bandã („gaºcã“); spiritul de sacrificiu; respectul ierarhiei; încrederea nestrãmutatã în ºef ºi în valorile bandei, curajul. Toate aceste valori, opuse valorilor oficiale, trãdeazã o nevoie acutã a sentimentului de identitate ºi de apartenenþã ca ºi deficienþele în procesul de socializare, cum ar fi lipsa de protecþie afectivã în fazele primare ale copilãriei, frustraþiile, dezorganizarea familiilor, abandonul ºcolar, indiferenþa instituþiilor. Din aceste medii se vor recruta viitorii lideri revoluþionari care, pe mãsura maturizãrii, vor gãsi în aceste valori motivaþii ideologice pentru distrugerea ordinii politice instituite. În al treilea rând, socializarea politicã nu se încheie o datã cu intrarea în faza maturitãþii. Ea este un proces permanent care, practic, nu se încheie decât o datã cu moartea biologicã. Formele socializãrii politice Din punct de vedere al duratei în timp în care se efectueazã socializarea existã socializare primarã ºi socializare secundarã. Socializarea primarã se referã la mecanismele de asimilare a rolurilor ºi status-urilor sociale de cãtre copiii preºcolari, ºcolari ºi adolescenþi, începând cu primele experienþe ale vieþii umane. „În procesul socializãrii sale, o datã cu însuºirea limbii ºi a comunicãrii prin simboluri verbale cu adultul, copilul trãieºte, simte nemijlocit ºi îºi însuºeºte ºi atitudinile acestuia faþã de copilãrie, asimilând moduri de afecþiune social-umanã, acþiuni ºi comandamente în baza cãrora devine membru al respectivei colectivitãþi“11. Specialiºtii în domeniu au stabilit, pe baza ultimelor cercetãri, cã începutul propriu-zis al socializãrii este fixat la vârsta de 5-6 ani când, de fapt, încep sã se contureze datele de bazã ale personalitãþii. Socializarea secundarã sau socializarea adulþilor vizeazã procesele prin care adulþii îºi asumã noi roluri sociale. Ea se compune din douã faze: 1. procesul de desocializare (renunþare la vechile norme ºi valori) ºi 2. procesul de resocializare (însuºirea altora noi). „Socializarea adulþilor este mai evidentã în perioadele de schimbare revoluþionarã a societãþii ºi în anumite momente de viaþã ale individului: cãsãtorie, schimbarea profesiunii, pensionare etc. Faþã de socializarea copilului, socializarea adulþilor are nu numai un ritm specific, dar ºi un conþinut specific. Noile achiziþii pot intra în conflict cu vechile norme ºi valori, resocializarea fãcându-se într-o perioadã cu atât mai îndelungatã cu cât este vizatã o vârstã mai înaintatã“12. În cadrul socializãrii adulþilor, ideea centralã este cã dezvoltarea personalitãþii nu se


01.02.2005

17:45

Page 163


163

încheie o datã cu intrarea individului în faza maturitãþii, ci dureazã întreaga viaþã. În acest caz, nu mai este vorba despre viaþa biologicã, ci mai degrabã despre vârsta subiectivã, despre personalitatea ºi perspectiva ei temporalã, biografia ºi structura acesteia psiho-afectivã ºi evenimenþialã. Din punct de vedere al modului în care se face socializarea existã urmãtoarele forme: socializare latentã ºi socializare manifestã; formalã ºi informalã, conºtientã ºi inconºtientã; socializarea directã ºi socializarea indirectã. Socializarea latentã ºi informalã presupune învãþarea socialã de roluri ºi asimilarea de norme ºi valori prin participarea nemijlocitã la comportamentul de grup, ca membru nemijlocit al societãþii. Socializarea manifestã (expresã) sau formalã presupune intervenþia unui factor conºtient în dirijarea proceselor de socializare, prin intermediul unor instituþii sau persoane specializate: ºcoalã, familie, armatã, profesori, pedagogi, psihosociologi, psihiatri, psihanaliºti etc., în scopul dezvoltãrii receptivitãþii pentru obligaþiile sociale ºi a aptitudinilor de participare socialã. Formele indirecte de socializare politicã reprezintã acele achiziþii care nu sunt ele însele politice, dar influenþeazã formare „sinelui politic“. Orientãrile nonpolitice achiziþionate de individ sunt direcþionate mai târziu spre anumite obiecte politice, formându-se astfel orientãri politice. Procesul are loc în felul urmãtor: copilul ajunge sã aibã anumite aºteptãri de la persoanele aflate la putere ca rezultat al relaþiilor sale cu pãrinþii, cu profesorii sau cu alte autoritãþi nonpolitice. Astfel, el îºi dezvoltã o anumitã dispoziþie generalã cu privire la autoritate în general, dispoziþie care mai târziu va fi direcþionatã spre anumite autoritãþi politice, transformându-se astfel în orientare politicã. În concluzie, socializarea politicã indirectã presupune parcurgerea a doi paºi: achiziþionarea unei predispoziþii generale ºi transferarea ei asupra unor obiecte politice13. Socializarea politicã indirectã cuprinde urmãtoarele trei metode specifice de învãþare: 1. Transferurile interpersonale. Copilul învaþã valorile politice prin prisma relaþiilor interpersonale anterioare. În virtutea experienþei ca membru al unei familii ºi ca elev al unei ºcoli, copilul dezvoltã relaþii multilaterale cu diferite forme de autoritate. El va stabili astfel modele de interacþiune similare cu cele pe care le-a experimentat în primii ani ai vieþii14. Astfel, predispoziþiile „autoritare“ sau „democratice“ ale unui adult sunt probabil rezultatul primelor contacte cu autoritãþi nonpolitice din perioada copilãriei sale. 2. Ucenicia. Aceastã metodã este asemãnãtoare cu prima, dar diferã prin faptul cã experienþele din lumea nonpoliticã sunt cele care îi oferã individului tehnici ºi valori pe care acesta le va folosi în special în contexte politice. „Activitãþile nonpolitice reprezintã practica sau ucenicia pentru activitãþile politice“20. Dorinþa de a câºtiga, acceptarea înfrângerii, alegerea liderilor prin vot, competiþia în limita regulilor acceptate etc. sunt valori pe care copilul le învaþã în colectivitãþi, la ºcoalã, într-un club sportiv, în competiþiile organizate în tabãrã – care vor caracteriza comportamentul politic al individului adult.


01.02.2005

17:45

Page 164

164


3. Generalizarea constã în formarea atitudinilor politice prin extrapolarea opiniilor sociale, a valorilor sociale asupra anumitor obiecte politice. Cultura politicã a unei societãþi îºi pune amprenta asupra comportamentului ºi atitudinilor politice ale membrilor sãi. Socializarea politicã reprezintã procesul prin care se transmit orientãri cu un conþinut politic specific. Spre deosebire de formele indirecte ale socializãrii politice, care presupun parcurgerea a doi paºi, socializarea politicã directã implicã doar transmiterea directã a concepþiilor politice. Orientãrile achiziþionate sunt direcþionate spre anumite obiecte politice, fãrã intermediere prin predispoziþii generale. Formele de socializare politicã directã, identificate de R. Dawson ºi K. Prewitt sunt urmãtoarele: 1. Imitaþia este cea mai cunoscutã formã de învãþare directã. Imitaþia reprezintã o „încercare de a reproduce, conºtient sau inconºtient, comportamentele observate la alte persoane, precum ºi rezultatele acestei încercãri, încununatã sau nu de succes“16. Învãþarea prin imitaþie poate fi conºtientã, dar ea poate reprezenta ºi o copiere inconºtientã de valori ºi comportamente de la cei din jur. Este cazul copilului care imitã preferinþele politice ale pãrintelui, fãrã sã ajungã la stadiul în care ne poate explica aceste preferinþe. În general, un individ imitã atitudinile, valorile, comportamentele indivizilor cu care se aflã în contact sau cu care ar vrea sã se afle în contact, mai ales pentru a fi acceptat în grupul acestora. Existã ºi un opus al imitaþiei ºi anume respingerea deliberatã de valori, de atitudini acceptate de pãrinþi sau de alte autoritãþi. Este un act de rebeliune, specific mai ales adolescenþilor care cautã o formã de identitate diferitã de cea a pãrinþilor. 2. Educaþia politicã constã în activitãþile grupurilor politice ºi nonpolitice orientate spre formarea de orientãri politice. Spre deosebire de primele douã forme de socializare directã, în cazul acestei metode iniþiativa de socializare politicã aparþine socializatorului ºi mai puþin socializatului. Educaþia politicã se realizeazã atât prin modalitãþi formale, cât ºi informale, existând în acest sens o multitudine de tehnici de învãþare directã a atitudinilor ºi a comportamentelor politice. Prin intermediul acestei forme de socializare politicã directã indivizii învaþã sã se supunã legilor, sã-ºi plãteascã impozitele, sã-ºi protejeze proprietatea etc. Formarea identitãþii naþionale O formã intermediarã, între socializarea directã ºi socializarea indirectã, este formarea identitãþii naþionale la copil. Acest proces complex ºi contradictoriu presupune vectori multipli de naturã calitativ diferitã. Prin familiarizarea cu practicile repetitive ale grupului, copilul acceptã atitudinile ºi credinþele acestuia. Dupã cum a demonstrat Erikson, tot ceea ce este familiar tinde curând sã devinã o valoare în sine ºi ne ataºãm de ea ca fiind ceva bun. Dimpotrivã, tot ceea ce este mai puþin familiar – alte grupuri decât grupurile sale de referinþã – este perceput ca „strãine“ sau mai puþin bun. Aici ia naºtere relaþia fundamentalã de identitate „noi–ceilalþi“;


01.02.2005

17:45

Page 165


165

„asemãnãtor–diferit“; „grupul propriu–strãinii“. În formarea identitãþii naþionale a copilului ºcoala joacã un rol fundamental. Ea structureazã reprezentãrile colective ale naþiunii ºi memoria ei socialã într-un flux modelator al conºtiinþei istorice, în conformitate cu ideea de permanenþã. Miturile fondatoare, tradiþiile, evenimentele cruciale privilegiazã sentimentul acestei apartenenþe speciale la un spaþiu ºi timp istoric unic. Indiferent de regimul politic, de ideologii, de partidul dominant, de conjunctura geopoliticã ºcoala nu se poate eschiva de la sarcina formãrii identitãþii naþionale. Memorialistica politicã interbelicã, republicatã dupã 1990, dezvãluie procesul intim al genezei gândirii ºi deciziilor politice la unii din marii noºtri oameni de stat, în special I.C. Brãtianu – tatã, Ionel I.C. Brãtianu ºi Vintilã Brãtianu – fiii. Axele doctrinei liberale naþionale, pânã la formula „prin noi înºine“, au fost elaborate de cei trei în strânsã conexiune cu pasiunea lor pentru istorie. Din studiul istoriei naþionale ei au întrevãzut potenþialul modernizãrii economice ºi sociale a României în condiþiile cuceririi ºi consolidãrii suveranitãþii statului român. Studiul istoriei i-a ajutat sã perceapã energiile latente care sã susþinã, la nevoie, actele istoriei de la 1877 ºi de la 1 decembrie 1918. Fiind o politicã de stat, orice regim politic va ordona, conform ideologiei sale, imaginile, miturile ºi simbolurile fundamentale ale unei naþiuni, într-o altã manierã dar în perspectiva aceleiaºi finalitãþi: conservarea ºi consolidarea identitãþii naþionale. În România, de exemplu, regimul comunist a selectat din vectorii socializãrii politice doar pe aceia care îi slujeau cel mai bine valorile ideologiei sale: lupta de clasã, independenþa naþionalã; lupta împotriva exploatãrii economice; tradiþiile materialiste din gândirea filosoficã ºi socialã; internaþionalismul socialist. În acest sens, el a eliminat din procesele de formare a identitãþii naþionale tot ceea ce contravenea ideologiei sale: rolul religiei ortodoxe în formarea identitãþii naþionale, cu motivaþia cã aceasta ar constitui obscurantism religios; selecþia din istoria culturii române numai a celor opere ºi autori care nu contraveneau ideologiei comuniste: opera lui N. Bãlcescu, M. Ralea, St. Zeletin; lirica social-protestatarã a paºoptiºtilor, a lui M. Eminescu, G. Coºbuc, Al. Vlahuþã etc.; proza cu accente de criticã socialã viguroasã a lui Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, N. Filimon, I. Slavici etc. Concomitent cu sacrificarea valorilor estetice, mulþi autori ºi opere valoroase au fost interzise pe simplul motiv cã nu corespundeau canoanelor ideologice, fiind consideraþi „retrograzi“ sau „reacþionari“. În schimb, manualele ºcolare, de la clasa a V-a pânã la clasa a XII-a, au fost invadate de o cohortã de scriitori ºi poeþi proletcultiºti ºi realiºti-socialiºti care glorificau zbuciumatul trecut de luptã al poporului român, exploatarea nemiloasã a poporului de cãtre burghezie ºi moºierime, frumuseþea moralã a omului nou, constructor conºtient ºi devotat al socialismului etc. Chiar dacã arta ºi cultura au fost înregimentate ideologic, aceastã înregimentare a servit de minune îndoctrinãrii politice în sensul dorit. Procesul este aproximativ acelaºi: esenþialul mesajului se concentreazã asupra unor simboluri abstracte cu o puternicã încãrcãturã emoþionalã. Imnul de stat, stema naþionalã, drapelul, portretele eroilor naþionali ºi liderii politici, locurile marilor bãtãlii istorice, datele festive datoritã cvasiprezenþei lor în universul copiilor le devin familiare ºi sunt valorizate


166

01.02.2005

17:45

Page 166


pozitiv. Aceastã operaþie este facilitatã de programele analitice, de necesitatea memorãrii lor, operaþie relativ uºoarã datoritã numãrului mic de date pe care le conþin. Caracterul natural al acestei identitãþi rezidã ºi în tonalitatea afectivã prin care sunt asimilate aceste practici ºi cunoºtinþe, plecând de la mediul de viaþã al copilului ºi de la noþiunea de loc sau teritoriu unde acesta ia cunoºtinþã cu orizontul social tot mai larg. „Gândirea nondirijatã în care individul cautã sã-ºi satisfacã o nevoie de care nu este în întregime conºtient este, prin esenþã, ireversibilã… Raþiunea este (dirijatã) aproape întotdeauna de o tendinþã afectivã pe care nimic nu o constrânge sã se conserve ca atare.“17 Studiile behavioriste postbelice pun accentul mai curând pe explicarea comportamentelor electorale decât pe elucidarea proceselor de socializare politicã propriu-zisã. În cadrul acestor studii obiectivul urmãrit este explicarea formãrii loialitãþilor durabile la copii ºi adolescenþi ºi, plecând de aici, formarea ºi stabilirea identificãrilor ºi a preferinþelor partizane „ca factor de structurare a atitudinilor politice, stabilitatea preferinþelor partizane în cursul vieþii, reproducerea preferinþelor partizane de la o generaþie la alta în cadrul familiei“18. H. Hyman a evidenþiat primul importanþa acestor ucenicii politice în formarea preferinþelor partizane: „familia nu poate sã pregãteascã noii sãi membri pentru evenimente politice pe care ea nu ar putea sã le prevadã, dar ea le transmite preferinþe partizane puternice ºi durabile. Aceste preferinþe constituie grila de percepþie ºi de judecatã a evenimentelor prezente ºi viitoare. Într-o asemenea schemã rolurile partidului ºi ale familiei sunt la fel de importante ºi strâns legate. Fidelitãþile familiale ºi partizane merg mânã-n mânã; partidul reprezintã un fel de agent de legãturã al familiei, furnizor esenþial al cadrului de referinþã fundamental“19. Fãrã îndoialã, acest lanþ de identificãri aratã cã formarea personalitãþii politice a subiectului nu se poate realiza decât pe baza acestor identitãþi sociale, diferite calitativ. Cea mai importantã dintre toate este formarea identitãþii naþionale deoarece ea „corespunde unei nevoi primordiale de securizare la tânãrul copil. Pentru el, a fi membru al colectivitãþii naþionale înseamnã a aparþine ºi a se simþi acceptat de cãtre o comunitate pe care el o percepe ca depãºind ºi înglobând grupul familial, dar tot atât de «naturalã» ca ºi el“20. Nevoia biologicã de solidarizare cu grupul sãu de origine sau cu altele, mai vaste, determinã la copil dorinþa de conformitate ºi de familiarizare cu practicile ºi limbajele acestor grupuri. La aceasta se adaugã ºi nevoia colectivitãþii de a-ºi reafirma perpetuu identitatea, ceea ce face ca dezvoltarea sentimentului de apartenenþã ºi identitate naþionalã la copil sã devinã o problemã de interes naþional. Formarea identitãþii naþionale la copil se realizeazã în funcþie de etapele dezvoltãrii inteligenþei sale ºi a schemelor psiho-motorii. El încã nu poate gândi abstract, dar simte instinctiv cã grupul sãu de apartenenþã aparþine unei colectivitãþi mai largi, delimitatã faþã de altele de un teritoriu. Dupã cum a demonstrat Erikson, þara este mai întâi o unitate de ordin emoþional ºi orice membru al unei comunitãþi naþionale nu se identificã cu obiectul abstract care este ideea de þarã decât prin identificarea cu cei care sunt legaþi de acelaºi obiect ca ºi el21. Prin mimetism,


01.02.2005

17:45

Page 167


167

copilul nu preia doar atitudinile ºi obiectivele vãzute ºi apreciate la membrii grupului sãu de origine, dar ºi un ansamblu de „scheme perceptive“ ºi de „reprezentãri preexistente“ prin care recunoaºte ºi acceptã anumite „savoir-faire ºi limbaje“, anumite norme ºi valori, ceea ce determinã la copil conºtiinþa solidaritãþii progresive ºi concurente cu familia, rudele, strada, satul, cartierul. Etapele socializãrii politice Familia ºi ºcoala sunt primele instanþe ale socializãrii politice, cu un rol crucial în formarea atitudinilor ºi a orientãrilor politice. Mai târziu acestor douã forme primare de socializare li se mai adaugã ºi altele: armata, biserica, mass media, partidele politice. În familie ºi în ºcoalã socializãrii latente i se adaugã socializarea manifestã. Contrar unor prejudecãþi destul de rãspândite în mentalitatea curentã, rolul ºcolii, ca principal agent de socializare politicã, nu se reduce la funcþia de îndoctrinare ideologicã faþã de valorile dominante ale unui sistem politic (liberale, de stânga sau de dreapta) ci în primul rând cel de a asigura reproducerea socialã, prin realizarea funcþiei ideologice a ordinii stabilite22. Acest specific al socializãrii politice a ºcolii este mediat ºi disimulat prin valorile sistemelor pedagogice tradiþionale: autonomia sistemului de învãþãmânt faþã de instanþele puterii politice; neutralitatea ºi obiectivitatea cunoºtinþelor dobândite în procesul de pregãtire; interesele ºi valorile specifice de grup ale corpului de specialiºti care deþin monopolul funcþiei educaþionale: eticã profesionalã; menþinerea ordinii morale; conservarea structurilor politice ºi a raporturilor de clasã prin promovarea meritocraþiei; cultivarea valorilor naþionale. Bourdieu ºi Passeron observã cã între valorile clasei de mijloc ºi cele promovate de autonomia relativã a sistemului de învãþãmânt nu existã raporturi de contrarietate, ceea ce permite sã serveascã „cererile obiective de conservare socialã, sub auspiciile independenþei ºi neutralitãþii. Adicã a disimula funcþiile sociale de care individul se achitã ºi, prin aceasta, de a le îndeplini mai eficient“23. Bourdieu ºi Passeron elaboreazã teoria „violenþei simbolice“ pe care ei o considerã mult mai eficientã pe planul socializãrii politice decât coerciþia fizicã. Bourdieu ºi Passeron denumesc putere a violenþei simbolice „orice putere care reuºeºte sã impunã semnificaþii ºi sã le impunã ca fiind legitime, disimulând raporturile de forþe care sunt la fundamentul forþei sale“24. În aceastã privinþã, ºcoala nu îºi realizeazã funcþia sa socializatoare prin inocularea unor opinii ci prin „inocularea de atitudini ºi dispoziþii de a acþiona ºi reacþiona, a schemelor inconºtiente de la care plecând se organizeazã gândirea ºi acþiunea, oricare ar fi situaþia care se prezintã“25. Aºa cum stãpânirea unei limbi presupune un ansamblu de scheme inconºtiente interiorizate pentru a construi fraze dupã reguli gramaticale, tot astfel ºcoala este o gramaticã generatoare de opinii ºi atitudini. R. Dawson ºi K. Prewitt abordeazã ºcoala ca agent socializator þinând cont de trei mari categorii de influenþare a formãrii orientãrilor politic: 1. influenþa clasei, caracterizatã de un program de învãþãmânt formal, de activitãþile de zi cu zi ºi de existenþa profesorilor;


168

01.02.2005

17:45

Page 168


2. alte aspecte ale ºcolii: climatul social; organizaþiile de tineret; activitãþile extraºcolare; 3. efectele educaþiei asupra „sinelui politice“ ºi rolul ºcolii în relaþia cu alþi agenþi de socializare politicã. Cercetãrile mai recente au descoperit cã procesele de socializare la copil nu încep în epoca adolescenþei (13-14 ani) ci mult mai devreme, în jurul vârstei de 6 ani când copiii posedã deja anumite informaþii politice, cunosc anumite personalitãþi ºi roluri politice precum regele, preºedintele sau ºefii partidelor, recunosc existenþa anumitor reguli ºi constrângeri de ordin public. Învãþarea simbolurilor patriotice, precum imnul naþional ºi drapelul þãrii ºi recunoaºterea sentimentului de identitate ºi de apartenenþã la comunitatea naþionalã sunt primele elemente ale socializãrii politice a copilului, atât difuzã, cât ºi manifestã, cãpãtatã în familie, în grup sau în formele învãþãmântului preºcolar. Destul de repede, pânã în jurul vârstei de 10 ani, sentimentul identitãþii ºi al apartenenþei se înrãdãcineazã în jurul câtorva simboluri naþionale precum eroii trecutului (ªtefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza-Vodã, Tudor Vladimirescu), echipa naþionalã de fotbal, monumentele istorice. În aceastã perioadã, copilul mai mult imitã comportamentul adulþilor printr-un joc de reprezentãri sensibile prin care el echivaleazã noþiunile abstracte precum patria, libertatea, democraþia, funcþiile de ºef al statului. Dupã cum a arãtat Jean Piaget într-un studiu despre dezvoltarea ideii de patrie la copil, aceasta precede orice altã noþiune geograficã precisã, dar aici, deºi politicul primeazã, ia forma unui ataºament strict afectiv26. Astfel, pentru un copil român, francez sau american, România, Franþa sau SUA sunt þãrile cele mai frumoase din lume dar ei nu pot explica la modul abstract acest lucru, ci numai apelând la reprezentãrile sensibile ale frumuseþii naturale (litoralul românesc sau masivul Bucegi), personalizarea trecutului eroic ºi a oamenilor cu funcþii politice supreme vãzuþi prin prisma faptelor de vitejie ale eroilor din basme ºi din filmele de evocare. De-abia dupã vârsta de 10 ani, sentimentul apartenenþei naþionale se raþionalizeazã în sensul acceptãrii, cel puþin la nivel simbolic, al unora din valorile ei fundamentale. Astfel, interogaþi despre ceea ce îi face mândri sã fie americani, majoritatea copiilor de zece ani anchetaþi au rãspuns cã au libertatea ºi puterea de a alege guvernanþii. Când li s-a cerut sã aleagã simbolul care reprezintã cel mai bine guvernul þãrii lor, copiii de 6-8 ani au ales cel mai adesea figuri ale trecutului, precum G. Washington sau preºedintele, iar cei de 10 ani au indicat, în majoritatea cazurilor, Congresul sau faptul de a putea vota. Procesul este sensibil acelaºi ºi în Franþa, cuvintele-cheie fiind: Republicã, libertate, egalitate ºi fraternitate, cunoscute de aproape 80% din copiii de 10 ani ºi unanim iubite27. În aceastã ordine de idei se pare cã pentru perioada avutã în vedere un moment important al socializãrii sunt evenimentele politice perceptibile la nivelul concret al reprezentãrilor ºi care au loc nemijlocit în mediul de viaþã al copiilor. Al doilea moment este personalitatea autoritãþii politice sub forma unui pãrinte bun ºi ocrotitor, dupã modelul autoritãþii paterne. Alegerile prezidenþiale ºi legislative, de pildã, care reprezintã momente importante ale vieþii politice ºi solicitã participarea cetãþenilor,


01.02.2005

17:45

Page 169


169

atrag atenþia ºi preocuparea copiilor. Dar din acest joc copiii nu reþin decât personajele politice a cãror putere se resimte în viaþa lor de fiecare zi. Este adevãrat cã ºi mediatizarea internã joacã un rol în aceastã percepþie, dar tot atât de adevãrat este cã tocmai importanþa politicã a funcþiei impune mediatizarea. Astfel, ºeful statului este mai cunoscut decât Parlamentul, primul ministru mai cunoscut decât o primãrie de sector, deputatul din circumscripþia sa mai cunoscut decât circumscripþia, un lider sindical disident mai cunoscut decât sindicatul în cauzã. Acest lucru se explicã, printre altele, ºi prin specificul logicii afective a copilului. Nereuºind sã distingã raportul parte-întreg în diviziunile sale politice, copilul asimileazã unui personaj politic important întreg sistemul politic. Începând cu vârsta de 9-10 ani, se constatã o cristalizare a opþiunilor politice ºi ideologice, chiar dacã, într-o primã etapã, acestea sunt o identificare reflexã cu opþiunea politicã a pãrinþilor pentru un partid, o formã de guvernãmânt sau o personalitate politicã. În douã anchete efectuate de Annick Percheron28 în 1964 într-unul din cartierele periferice ale Parisului ºi cealaltã la Grenoble de cãtre Charles Roig29 s-a putut constata faptul cã la copiii francezi de aceastã vârstã diferenþierea familiilor politice „Stânga-Dreapta“ se traduce prin reprezentãri diferite ale unor evenimente sau prin posesia unui vocabular diferit. Astfel, în cultura politicã de dreapta din Grenoble, în ciuda imaginii favorabile despre Marea Revoluþie Francezã fixatã de istoriografia oficialã, o treime din copiii interogaþi considerau cã revoluþia din 1789 a fost un rãu, ceea ce corespunde unei judecãþi de valoare specificã dreptei. În schimb, la copiii anchetaþi din mediul muncitoresc din suburbia Parisului s-a constatat cã ei se simþeau mai apropiaþi de stânga decât de dreapta, ceea ce s-a vãzut ºi în lexicul lor preferat: „comunism“; „democraþie“; „sindicat“; „revendicare“; „parlamentarism“; spre deosebire de lexicul preferat al copiilor crescuþi într-un mediu de dreapta: „armatã“, „general“; „bogãþie“; „ministru“; „burghezie“; „forþe ale ordinii“ etc. Problema trecerii de la o etapã la alta în procesul de socializare, a determinãrii procesului de socializare de cãtre specificul valorilor naþionale, a studiilor interdisciplinare în relevarea socializãrii a preocupat multã vreme pe specialiºti, de o parte ºi alta a Atlanticului. Astfel, într-un studiu publicat în 1960, împreunã cu Robert D. Hess, ºeful ºcolii funcþionaliste în sociologia americanã, David Easton propune un model de socializare politicã a copiilor prin combinarea celor trei nivele ale realitãþii politice: comunitatea, guvernarea ºi regimul politic cu cele trei forme ale percepþiei faptelor politice: „cunoaºterea, evaluarea ºi atitudinile“. Din aceastã combinaþie rezultã cele douã procese majore ale socializãrii politice: – achiziþia orientãrilor politice se face progresiv în diferite momente ale vieþii; – în perioada preadultã a dezvoltãrii individului se situeazã momentul crucial pentru formarea atitudinilor politice30. Câþiva ani mai târziu, în colaborare cu R. Dennis, D. Easton propune un nou „model de socializare politicã a copiilor“ compus din patru faze succesive de asimilare a fenomenelor politice în gândirea copiilor:


170

01.02.2005

17:45

Page 170


1. Politizare: sensibilizare pentru fenomenul politic; 2. Personalizare: câteva vârfuri ale autoritãþii politice servesc ca puncte de contact între copil ºi sistemul politic; 3. Idealizarea autoritãþii: autoritatea politicã este perceputã ca fiind ideal binefãcãtoare sau rãufãcãtoare ºi determinã la copil reacþii de dragoste sau de urã; 4. Instituþionalizarea: copilul trece de la personalizarea câtorva figuri politice la înþelegerea ansamblului de structuri ºi autoritãþilor politice31. Se poate constata cã al doilea model de socializare politicã propus de Easton „urmeazã o ordine raþionalã, copilul mergând de la simplu la complex, de la percepþia unui personaj unic la înþelegerea unui ansamblu de structuri, cã procesele de ordin afectiv au un rol preponderent în socializarea precedentã, facilitând ºi însoþind procesele cognitive, de unde succesiunea celor faze: personalizare, idealizare, instituþionalizare ºi rolul esenþial de articulare jucat de idealizare“32. Transplantat în alte culturi politice, cu puternice elemente de autoritarism, acest model nu dã rezultatele scontate ca în SUA. În ancheta sa Annick Percheron a demonstrat cã la copiii francezi existã despre preºedinte o cu totul altã idee decât la copiii americani. Din anchetã rezultã, de pildã, cã pentru copiii francezi care asociazã preºedintelui ideea de funcþie, el este un personaj autoritar ºi cã pentru cei 27% care citesc numele generalului de Gaulle, preºedintele, deºi ei îi cunosc numele, este un personaj abstract ºi distant. Chiar atunci când existã personalizarea autoritãþii la tinerii francezi, ea nu este suficientã pentru a juca rolul motor pe care i-l conferã cercetãtorii americani. Pe de altã parte, idealizarea ºi personalizarea nu sunt strict legate. În sfârºit, în Franþa se pare cã personalizarea ºi instituþionalizarea nu reprezintã în mod obligatoriu douã faze succesive ale procesului de socializare. Dimpotrivã, o datã cu vârsta se pare cã existã o întãrire a concepþiei celei mai autoritare despre rolul prezidenþial, adicã, în definitiv, o întãrire a unei anumite concepþii despre autoritate ºi putere“33. Cauza acestei percepþii abstracte ºi distante a figurii ºi a funcþiei prezidenþiale la copiii francezi þine de douã coordonate istorice: 1. afirmarea formei de stat republicanã în cultura politicã francezã, în opoziþie cu cea monarhicã, luptã care a durat sute de ani; 2. matricea caracterialã a culturii: ordine, mãsurã, echilibru, claritate, toate fiind însã subsumate idealurilor romantismului protestatar din epoca republicanã ºi revoluþionarã. În lucrarea Mind, Self and Society G.H. Mead expune ideea conform cãreia fiecare individ are un „sine social“. Având în vedere cã socialul include politicul putem vorbi ºi de un „sine politic“34. Acest termen se referã la întregul ansamblu de orientãri ce privesc lumea politicã, inclusiv pãrerea unui individ faþã de propriul rol politic. Atitudinile, credinþele, sentimentele indivizilor faþã de lumea politicã sunt diferite. Ele sunt rezultatul acumulãrii unor informaþii ce privesc lumea politicã ºi include pãreri pozitive, negative sau neutre. Identificarea individualã cu simbolurile politice variazã de la extrem de puternic la foarte slab. Indivizii se pot aºtepta foarte mult sau deloc din partea guvernului la servicii, protecþie sau asigurãri. În concluzie, „sinele politic“ al unui individ cuprinde: sentimente de naþionalism, patriotism sau loialitate tribalã, identificare cu anumite grupuri particulare; atitudini ºi evaluãri ale


01.02.2005

17:45

Page 171


171

diferitelor probleme ºi personalitãþi politice, informaþii cu privire la structuri ºi proceduri politice, dar mai ales o imagine a propriilor drepturi, responsabilitãþi, a propriei poziþii în cadrul lumii politice. Nu toþi indivizii au orientãri politice; nu toþi indivizii au un „sine politic“. Copiii sunt cel mai bun exemplu. Ei nu se nasc cu conºtiinþa existenþei unei lumi politice, iar aceastã conºtiinþã nu apare ani mulþi dupã naºtere. De aceea, unii adulþi care trãiesc în condiþii de izolare socialã, geograficã sau psihologicã nu vor avea niciodatã un „sine politic“, ci în cel mai bun caz unul doar parþial format. Fiecare societate are astfel de indivizi care interacþioneazã foarte rar cu ceilalþi ºi au o atitudine ignorantã faþã de societate ºi componentele ei. „Sinele politic“ se formeazã, nu ne naºtem cu el. Maturizarea politicã este procesul în cadrul cãruia individul fãrã un „sine politic“ începe sã acumuleze ºi sã dezvolte orientãri politice complexe ºi variate. R. Dawson ºi K. Prewitt disting trei niveluri la care individul ajunge în cadrul maturizãrii politice: 1. Baza formãrii sinelui politic constã în ataºamentul faþã de valori, personalitãþi politice. Aceasta cuprinde sentimente, de multe ori intense, cel mai des faþã de naþiune sau faþã de simboluri politice semnificative. 2. Diferite forme de cunoaºtere specificã ºi sentimente faþã de instituþiile politice se adaugã „sinelui politic“. 3. În final, individul, ajuns în ultimul stadiu de formare a „sinelui politic“, reacþioneazã într-un fel sau altul la diferite partide, programe, personalitãþi sau evenimente politice. Susþinerea unui program, candidat sau favorizarea unui act legislativ sunt activitãþi posibile doar în acest stadiu. Dupã profesorul Kay Lawson, de la Universitatea din San Francisco, eficienþa proceselor de socializare politicã poate fi mãsuratã prin rãspunsul la urmãtoarele întrebãri care reprezintã o incursiune în trecutul fiecãruia: 1. Care este prima ta amintire politicã? Care este primul eveniment politic de care îþi aduci aminte? Cum ai aflat de el? Ce sentimente þi-a trezit? 2. În familia ta, în perioada copilãriei tale, chestiunile politice constituiau un subiect de discuþie? Cine discuta politicã? Pãrinþii þi-au vorbit direct despre politicã? Cum ai caracteriza tonul general al acestor conversaþii? Interesant sau apatic? Pozitiv sau negativ? Detaºat sau emoþional? 3. Adulþii din familia ta participau la vot? Þi-au povestit cum se voteazã? 4. Cineva din familia ta a jucat un rol activ în politicã? Ce fel de rol? A intrat într-un grup de interes sau partid politic? A scris sau a vorbit oficialitãþilor guvernamentale despre o problemã care necesita o acþiune publicã? A candidat pentru un post public sau a contribuit la campania electoralã a altcuiva? Tu însuþi ai fost implicat în aceasta? 5. Ai reþinut textul complet al jurãmântului de credinþã? Poþi sã-l repeþi fãrã greºealã chiar acum? Cunoºti imnul naþional în întregime? Când ai învãþat toate acestea pe de rost? […] 6. Când ai purtat prima discuþie pe teme politice? Cu cine anume? Ce pãrere ai avut despre discuþie?


172

01.02.2005

17:45

Page 172


7. Într-o discuþie cu un coleg (student) þi-ai dat vreodatã seama cã te afli în minoritate? Cum te-ai simþit atunci? Împreunã cu alþi colegi ai încercat sã convingi pe altcineva sã adopte o anumitã pãrere politicã? 8. Urmãreºti ºtirile la TV, radio sau în presã? […] 9. Dai atenþie campaniilor electorale? Încerci sã întrezãreºti caracterul candidaþilor ºi conþinutul mesajelor lor? Te hotãrãºti cum sau pe cine vei vota pe baza acestor evaluãri? 10. Dacã ai (sau ai avut) loc de muncã, ai discutat vreodatã cu colegii de muncã problemele politice? Cum te-ai simþit fiind de aceeaºi pãrere cu ei? Cum te-ai simþit fiind în dezacord cu ei? 11. Cât de important crezi cã este pentru oamenii care se iubesc sã aibã aceleaºi idei politice? Dacã eºti îndrãgostit discuþi politicã cu prietenul/prietena? Þineþi sã fiþi de acord sau nu? Þi-ai schimbat vreuna dintre convingerile tale politice din cauza ideilor ºi argumentelor persoanei iubite? Imaginea publicã ºi personalitatea de bazã Studiile de antropologie evidenþiazã rolul benefic al culturii în pãstrarea echilibrului social ºi mintal al omului ºi al comunitãþilor, ca ºi în crearea echipamentului de protecþie necesar pentru evitarea dezordinilor mentale ºi anomiei. O personalitate armonios dezvoltatã ºi integratã în câmpul de valori al unei culturi duce la ideea de comportament corect, printr-un proces de selecþie criticã a normelor ºi valorilor dupã care societatea se recunoaºte. Or, tocmai în raportul dintre societate ºi personalitate se evidenþiazã eficienþa socialã a culturii, forþa ei modelatoare ºi rezistenþa ei la devieri spre ale norme ºi valori. Cultura ºi personalitatea s-ar afla într-o interdependenþã atât de organicã, încât sociologii ºi psihologii sociali considerã cã: „A discuta despre culturã ºi despre personalitate însemnã, într-un sens, a opera o falsã dihotomie ºi a pune o falsã problemã. Se poate susþine, pe de o parte, cã orice culturã se exprimã prin comportamentul ºi atitudinea persoanelor ºi cã ea nu existã independent de indivizii care o determinã; pe de altã parte, cã personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de interculturaþie ºi cã noþiunea de personalitate reprezintã, în parte, rezultatul culturii ambiente“35. Analizând impactul culturii asupra personalitãþii, R.B. Cattell stabileºte trei tipuri de influenþe posibile: a. influenþa directã, prin comunicarea mai mult sau mai puþin voluntarã a culturii sau a unei zone a culturii; b. efectele de situaþie, ca urmare a poziþiei deþinute de subiect în sfera culturii; c. apariþia unor structuri secundare „în conformitate cu anumite legitãþi psihologice care vizeazã trebuinþe ale personalitãþii rezultate din exigenþe ale culturii, care acþioneazã asupra personalitãþii“36. Într-adevãr, mulþi sociologi ºi criminologi considerã apariþia fenomenelor deviante ca o consecinþã a eºuãrii proceselor de socializare, ca un dezechilibru dintre societate ºi individ în general ºi personalitate ºi culturã în special. Când echilibrul dintre sfera de motivaþii, de trebuinþe ºi de atitudini a individului ºi ordinea socialã


01.02.2005

17:45

Page 173


173

se rupe, apar nemulþumirea, dezorientarea, izolarea ºi apoi trecerea la una din subculturile delincvente ale grupului. La aceasta trebuie sã mai adãugãm ºi variaþiile individuale considerabile în ceea ce priveºte personalitatea. Acestea depind de condiþiile de mediu practic nelimitate, în care se formeazã experienþa individualã, ºi de caracterul eterogen al structurii psihosomatice. De aceea, modelele de personalitate nu pot fi reductibile la un tip comun; ele diferã de la o societate la alta, în funcþie de gradul de dezvoltare economicã ºi socialã, de ideologia impusã, de sistemul de atitudini ºi convingeri interiorizate prin intermediul instanþelor de socializare, al ºcolii, ºi al familiei în primul rând. Socializarea ºi aculturaþia inculcã actorilor mecanismele care regleazã conduitele lor; acþiunea, individualã sau colectivã, înscrie individul într-o culturã ale cãrei coduri, valori, norme definesc sentimentul apartenenþei ºi al identitãþii. Ordinea socialã substituie sau adaugã constrângerea interioarã la constrângerea exterioarã. Ea este în relaþie strictã cu instituþiile, cu miturile, cu mentalitãþile, cu memoria socialã. Acestea sunt rezervorul ei de sprijin ºi de resurse care întãresc sau înlocuiesc forþa purã a cãrei întrebuinþare efectivã sau virtualã nu asigurã decât parþial reglementarea ordinii publice. Cultura, sau ceea ce se desemneazã astfel, este ºi un transformator de conduite individuale în conduite colective ºi reciproc. Coexistenþa culturilor în cadrul aceleiaºi societãþi, ca ºi diferenþele lor de la o societate la alta, ne aratã cã ele au un factor comun care existã pe plan microsocial: atitudinea faþã de ordinea socialã instituitã. Cultura oferã astfel cunoaºterii politice constelaþia de elemente din care se fabricã identitãþile colective, sistemele de atitudini. Prin urmare, la definiþia valorilor culturale ca ansamblu de atitudini, credinþe ºi sentimente care conferã o ordine ºi un sens procesului politic ºi care prevãd regulile ºi convingerile subiacente care comandã comportamentele dintr-un sistem social sau juridic ar trebui sã se adauge ºi logica situaþiilor de interacþiune. Astfel, valorile culturale reprezintã o verigã la aceste evenimente. Chiar dacã comportamentul politic al grupurilor sau indivizilor este, într-adevãr, afectat de crize ºi convulsii sociale el este ºi mai mult afectat de semnificaþiile pe care subiecþii le dau acestor evenimente. ªi aceasta pentru cã valorile care orienteazã individul în dezordinea lumii dau un sens universului, fac posibilã identificarea individului cu un grup, obiectivele sale pe termen scurt sau lung, scopurile sale globale sunt însuºite de individ care le integreazã într-o manierã mai mult sau mai puþin conºtientã: „Codurile de comportament îi permit individului sã se repereze într-un spaþiu social; valorile, sã se orienteze într-o direcþie istoricã“37. Studiile de antropologie culturalã au evidenþiat cã orice culturã traduce în aspectele sale ideologice (moravuri, credinþe juridice, filosofice) maniera în care grupurile care compun corpul social au rezolvat problema fundamentalã a adaptãrii la lumea fizicã. Orice fiinþã umanã trebuie sã suporte acest proces de „enculturaþie“ fãrã de care nu ar putea sã existe ca membru al unei societãþi, proces în cursul cãruia el învaþã formele de comportament admise de grupul sãu ºi tinde, prin urmare, sã adopte tipul de personalitate consideratã dezirabilã.


174

01.02.2005

17:45

Page 174


Cercetãrile efectuate de Ruth Benedict, M. Mead, R. Linton, A. Kardiner, LéviStrauss etc., în special asupra societãþilor primitive, au relevat corelaþiile existente dintre tipul de culturã ºi tipul de personalitate. Cercetãrile s-au axat pe evidenþierea tipurilor de personalitate observabile cel mai general într-o societate datã ºi pe instituþiile fundamentale care pot fi considerate ca fiind responsabile de construcþia tipului respectiv. Dacã, în cadrul unei culturi date, standarde culturale identice determinã modul de creºtere a copiilor, este previzibil cã la aceºtia din urmã se vor crea structuri reactive comune responsabile, la rândul lor, de formarea trãsãturilor fundamentale comune la vârsta adultã. Conceptul operaþional de personalitate de bazã a fost formulat în 1938 de A. Kardiner pentru a exprima, pe de o parte, aceastã idee a unei identitãþi necesare a aspectelor personalitãþii formate în condiþii culturale comune ºi, pe de alta, pentru a explica determinismul psiho-social în cadrul societãþilor globale. Dupã ipoteza lui Kardiner, personalitatea de bazã este determinatã de instituþiile primare (organizarea familiei, reguli sau cutume ale educaþiei, discipline de bazã) ºi ea determinã, la rândul sãu, instituþiile secundare (religie, mituri, sisteme de valori, ideologii etc.) astfel încât ea devine nodul legãturilor dintre social ºi individual38. Ideea de personalitate de bazã nu a apãrut ex nihilo. Mai întâi, Ruth Benedict ºi M. Mead utilizaserã noþiunea de „personalitate aprobatã“ ºi au demonstrat cã în cursul educaþiei influenþa culturalã se manifesta prin întãrirea ºi selecþionarea anumitor reacþii considerate de dorit ºi care deveneau comune tuturor. Astfel, toþi (sau aproape toþi) arapeºii sunt cooperanþi, paºnici; toþi (sau aproape toþi) mundugumarii sunt violenþi etc. Kardiner ºi-a elaborat conceptul sãu dupã o colaborare intimã cu R. Linton care studiase douã culturi: aceea din insulele Marchize ºi aceea a tanalaºilor din Madagascar, caracterizate, prima, prin absenþa sistemului punitiv, raritatea femeilor, inflaþia paternã, un univers religios fãrã rigoare sau fervoare, ºi a doua, dimpotrivã, prin privilegiul autocratic al tatãlui, duritatea disciplinelor infantile, severitatea religiei. Diferenþa între personalitatea individului mediu în fiecare din aceste societãþi ºi mai ales relaþia evidentã dintre sistemul de educaþie ºi credinþele religioase l-au autorizat pe Kardiner sã formuleze conceptul „personalitate de bazã“, pe de o parte, ºi sã presupunã rolul mediator al aºa-zisei „personalitãþi de bazã“, pe de alta, în determinismul instituþional. Kardiner defineºte personalitatea de bazã în felul urmãtor: o configuraþie psihologicã particularã, specificã membrilor unei societãþi date ºi care se manifestã printr-un anumit stil de viaþã pe care indivizii îºi brodeazã variantele lor singulare. Apãrutã din „matricea“ care constituie fundamentul personalitãþii pentru toþi membrii grupului, ea poate sã fie analizatã din patru puncte de vedere: tehnici de gândire comune destinate sã facã faþã unei lumi fizice ºi sociale comune; sisteme de securitate, de apãrare instituþionalizate care permit individului sã facã faþã anxietãþilor; implantarea unui supraeu; atitudini în privinþa fiinþelor supranaturale.


01.02.2005

17:45

Page 175


175

Formarea personalitãþii de bazã este concomitentã cu procesul de apariþie la copil a atitudinilor de bazã faþã de adulþi. „Condiþiile de mediu ºi unele aspecte ale organizãrii sociale cuprinse sub calificativul de instituþii primare creeazã pentru individ instituþiile de bazã ale adaptãrii. Aceste probleme îl obligã la anumite tehnici de acomodare… Constelaþiile originale de bazã create în individ prin aceste condiþii constituie, din punct de vedere subiectiv, structura eului ºi din punct de vedere obiectiv structura personalitãþii de bazã“. O datã elaboratã, aceastã personalitate comunã care precipitã într-un anumit fel experienþele infantile identice este responsabilã de ideologiile diverse pe care Kardiner le analizeazã în a doua sa operã, distingând între sisteme proiective ºi sisteme raþionale. Personalitatea de bazã „proiecteazã, în sensul psihanalitic al termenului, atitudinile sale, determinând o reþea de credinþe ºi de reguli care îi sunt expresia ºi ea „raþionalizeazã“, tot în sens psihanalitic, corpul instituþiilor secundare, dându-i o justificare. Formarea identitãþii are loc prin lãrgirea sferei de identificãri cu grupurile de care el aparþine de la naºtere sau cu cele în care va fi nevoit sã se integreze. „Fiinþa umanã“, spune Erikson, „de la un capãt la altul al vieþii sale, este organizatã în grup cu bazã geograficã sau istoricã: familia, clasa, satul sau cartierul, naþiunea“39. O fiinþã umanã este concomitent un organism, un eu ºi un membru al unei societãþi ºi ea este implicatã în cele trei procese de organizare. Copilul învaþã prin experienþa proprie nemijlocitã, spune Sapir, cine este el ºi de care grupuri aparþine. „Sentimentul de apartenenþã faþã de grupul în care s-a nãscut ºi de care el aparþine imediat ca parte integrantã chiar dacã, totuºi, un anumit timp el nu îºi dã seama decât confuz de acest lucru ºi chiar dacã ceilalþi nu îl recunosc decât indirect sau parþial trece prin însuºirea personalã a practicilor, a valorilor ºi a normelor care integrând trecutul, prezentul ºi viitorul grupului îi fundamenteazã cunoaºterea ºi identificarea“40. Fãrã asimilarea trecutului cultural al societãþii ºi a sentimentelor în vigoare la ai sãi, „expresia subiectivitãþii“ individului ar fi lovitã de „sterilitate socialã“. Cunoaºterea grupului poate sã ia o formã manifestã ºi explicitã, dar este cel mai adesea implicatã sau, cum spunea Sapir, „intuitivã“. Întreþinerea sa se traduce prin adaptarea unui anumit numãr de atitudini obligatorii ºi sancþionate de privilegii sau de interdicþii, dar ºi prin aceea a atitudinilor mult mai difuze ºi neinstituþionalizate. Un individ nu aparþine cu adevãrat grupului sãu decât atunci când alþii îi ghideazã conduita sa fãrã chiar ca el sã-ºi dea seama. „Individul, scria Sapir, simte mai curând cã el nu cunoaºte modelele culturale intime ale grupului sãu ºi le aplicã cu toatã candoarea fãrã a le putea descrie conºtient“41. Identificarea (apartenenþa) presupune ºi stabilirea de relaþii semnificative cu membrii propriului sãu grup ºi cu cei ai altor grupuri. Orice subiect nu existã ºi nu poate ajunge sã se defineascã decât prin alþii, printr-un joc complex de identificãri negative ºi pozitive. Afirmarea solidaritãþii sale, a identitãþii punctelor de vedere cu ale sale, marcarea diferenþei sale faþã de alþii sunt douã mecanisme esenþiale ale socializãrii politice. Copilul trebuie nu numai sã cunoascã ºi sã accepte valorile care fundamenteazã identitatea grupului, dar el trebuie sã le recunoascã în discursul


176

01.02.2005

17:45

Page 176


celorlalþi ºi mai ales sã înveþe sã le utilizeze pentru a descifra percepþiile sale despre lume. În fond, acesta este un limbaj, un cod simbolic pe care copilul trebuie sã-l dobândeascã ºi sã-l stãpâneascã pentru a-ºi afirma identitatea ºi pentru a comunica cu ceilalþi, cu toþi ceilalþi ºi nu numai cu membrii grupurilor sale de apartenenþã. Apartenenþa la grup ia forma concretã a dobândirii mijloacelor de comunicare ºi a competenþelor de a comunica, copilul marcheazã apartenenþa sa la grup. „De fiecare datã, spune Bernstein, când copilul vorbeºte sau ascultã, structura socialã în care el este un element este reîntãritã iar identitatea sa socialã reafirmatã“42. Identitatea subiectului trece prin integrarea printr-un ansamblu original al diferitelor sale identificãri. Calitatea acestei integrãri depinde de întinderea sistemului relaþional al subiectului, de competenþa sa de a rezolva conflictele care pot sã se nascã din contradicþiile între apartenenþele sale, de distanþa pe care el ºtie sã o ia în raport cu valorile pe care el ar putea sã le adopte. El intervine într-un mod continuu ºi direct în procesul propriei sale dezvoltãri socio-politice. În majoritatea cazurilor, socializarea nu rezultã din ucenicii deliberat culturale, nici dintr-o voinþã afirmatã la adulþi ºi la copii. Ea este rezultanta unor procese complexe de identificare ºi de integrare. Reprezentãrile copilului, preferinþele sale se formeazã într-o realitate ontologicã fundamentalã, numitã Patrie. Copilul creºte într-un moment determinat istoric ºi cultural, într-o familie ºi societate date, cu regulile lor tradiþionale. Acestor constrângeri, legate de mediul imediat al copilului, li se adaugã alte presiuni, legate de condiþii mai generale. Copilul ºi familia sa trãiesc într-o þarã anume, adicã într-un sistem care are propria sa istorie ºi propria sa logicã de funcþionare culturalã, socialã, economicã ºi politicã. Fiecare stat cunoaºte forme specifice de apartenenþã la colectivitatea naþionalã, de reguli ºi moduri de participare socialã, structuri ºi roluri de autoritate. Istoria societãþii, structura ei socio-demograficã ºi economicã constituie tot atâþia factori care condiþioneazã în parte fenomenele de socializare ale copilului. Dacã identitãþile naþionalã ºi ideologicã apar ca factori ce concurã în egalã mãsurã la constituirea personalitãþii sociale a subiectului, ambele se bazeazã pe moduri de organizare a percepþiilor puternic diferenþiate. Prima diferenþã, de unde decurg toate celelalte, þine de statutul dimensiunilor naþionale partizane în câmpul politic. Identificãrile naþionale se formeazã cel mai adesea într-o situaþie de cvasiconsens. Larg acceptate de copii, pe lângã care ele joacã un rol securizant, orchestrate ºi încurajate de majoritatea adulþilor, ele au drept funcþie sã asigure un minimum de coeziune ºi de unitate ansamblului colectivitãþii unui stat faþã de celelalte statenaþiuni. Identificãrile partizan-ideologice se dezvoltã într-un climat cu totul altul. Ele nu au acelaºi caracter de obligaþie ºi se prezintã ca o familie ideologicã, ca opþiune de a face o anumitã politicã. Cine spune identificare spune excludere, dar dimensiunea partizanã strãbate colectivitatea naþionalã ºi ea este, deci, atât un factor de diferenþiere, cât ºi de unitate. Unitate în jurul unui ideal sau interes naþional comun: diferã doar tehnicile sau strategia de realizare a lui. Identificarea partizanã/ideologicã este, deci, în acelaºi timp, factor de securitate deoarece ea mãrturiseºte o


01.02.2005

17:45

Page 177


177

apartenenþã la un grup, dar ºi un factor de diferenþiere, deoarece ea conþine ideea de opoziþie cu „un altul“ care nu mai este îndepãrtat ºi mitic ca în cazul identificãrii naþionale, ci vecin imediat. Consecinþele proceselor de socializare pe planul formãrii culturale a individului se materializeazã în formarea personalitãþii de bazã, concept elaborat de Ralph Linton în colaborare cu Avram Kardiner. Prin acest concept el înþelege configuraþia psihologicã specificã a membrilor unei societãþi date, caracterizatã de un anumit „stil“ de viaþã în raport cu care indivizii se organizeazã. Ansamblul trãsãturilor care compun aceastã configuraþie este numit personalitate de bazã nu atât pentru cã reprezintã o personalitate ci pentru cã ea constituie baza personalitãþii pentru membrii grupului, „matricea“ în care trãsãturile personalitãþii se dezvoltã. În substanþã, spune Linon, personalitatea de bazã este aceea pentru care toþi comanºii sunt comanºi, toþi francezii sunt francezi. Se poate observa cu uºurinþã cã personalitatea de bazã propusã de Linton este apropiatã, printre notele ei caracteristice, de conceptele „caracter naþional“ sau „specific naþional“ construite îndeosebi în prima perioadã a copilãriei prin asimilarea succesivã a normelor ºi valorilor fundamentale ale grupului primar familia ºi extinse ulterior la alte grupuri de referinþã: familia lãrgitã, blocul, strada, cartierul, satul, þara. În felul acesta, individul îºi dezvoltã succesiv cercul sãu de identitãþi ºi loialitãþi. Precizãm cã achiziþiile ulterioare nu vor distruge nucleul acestor reprezentãri din copilãrie. Conceptul de personalitate de bazã se caracterizeazã, dupã autorii mai sus menþionaþi, pe urmãtoarele postulate: 1. primele experienþe ale individului exercitã o influenþã durabilã asupra personalitãþii sale, mai ales asupra dezvoltãrii sistemelor sale proiective, adicã a acelor proiecþii prin care individul tinde sã atribuie altora ideile ºi sentimentele proprii; 2. experienþe analoge tind sã producã configuraþii ale personalitãþii asemãnãtoare la indivizi care nu sunt supuºi acestora; 3. tehnicile pe care membrii oricãrei societãþi le întrebuinþeazã în creºterea ºi îngrijirea copiilor sunt cultural modelate ºi tind sã fie asemãnãtoare, deºi niciodatã identice; 4. tehnicile culturale modelate pentru creºterea ºi îngrijirea copiilor diferã de la o societate la alta. Dacã aceste postulate sunt corecte, de aici urmeazã cã: 1. membrii oricãrei societãþi determinate vor avea în comun multe elemente din primele experienþe; 2. în consecinþã, vor avea în comun ºi multe elemente ale personalitãþii; 3. ºi, deoarece experienþele indivizilor diferã de la o societate la alta, vor diferi ºi tipurile fundamentale de la o societate la alta. Personalitatea de bazã ar putea fi definitã a acea parte a configuraþiei unei personalitãþi care este caracteristicã membrilor normali ai unei societãþi ºi în care se formeazã la ei primele experienþe analoge din copilãrie. Personalitatea de bazã,


01.02.2005

178

17:45

Page 178


precizeazã Linton în introducere la lucrarea The Psychlogical Frontiers of Society, nu corespunde personalitãþii totale a individului ci, mai curând, sistemelor de „valori-ataºament“ care sunt fundamentale în configurarea personalitãþii unui individ, astfel încât acelaºi tip al personalitãþii de bazã se poate reflecta în forme diferite de comportament ºi se poate regãsi în configuraþii total diferite ale personalitãþii. În concluzie, în viziunea lui R. Linton, personalitatea de bazã nu constituie exact o personalitate, ci baza personalitãþii pentru membrii unei anumite societãþi (sau a unui anumit grup social). Ea este, în fond, matricea din care se dezvoltã trãsãturile de caracter43. Concepte-cheie socializare politicã; identitate naþionalã; formarea „Sinelui politic“; dezvoltarea sentimentului de apartenenþã la copil; etapele socializãrii politice; formele socializãrii politice; personalitatea de bazã Întrebãri 1. Definiþi socializarea politicã. 2. Definiþi personalitatea de bazã. 3. Arãtaþi formele socializãrii politice directe ºi indirecte. 4. Demonstraþi procesul de formare a identitãþii naþionale la copil. 5. Definiþi habitus-ul ºi formarea „preferinþelor partizane“.


01.02.2005

17:45

Page 179

Bibliografie selectivã

Alder, Alfred, Cunoaºterea omului, Bucureºti, Editura IRI, 1996. Berejkov, Valentin, În umbra lui Stalin, Editura Lider, 1994. Betea, Lavinia, Psihologia politicã. Individ, lider, mulþime în regimul comunist, Iaºi, Editura Polirom, 2001. Bârlãdeanu, Alexandru, Dej, Ceauºescu, Iliescu, Bucureºti, Editura Lider, 1996. Brucan, Silviu, Generaþia irositã. Memorii, Bucureºti, Editura Univers and C. Hogaº, 1992. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, Bucureºti, Editura, Meridiane, 1991. Horney, Karen, Personalitatea nevroticã a epocii noastre, Bucureºti, Editura IRI, 1998. Horney, Karen, Conflictele noastre interioare, Bucureºti, Editura IRI, 1998. Ionescu, Ghiþã, Oameni de stat într-o lume interdependentã, Bucureºti, Editura ALL, 1998. Jung C.G., Tipuri psihologice, Bucureºti, Humanitas, 1997, pp. 349-440. Layton, Geoff, Germania: al Treilea Reich, 1933-1945, Bucureºti, Editura ALL, 1999. Lynch, Michael, Stalin ºi Hruºciov URSS, 1924-1964, Bucureºti, Editura ALL, 1994. Machiavelli, Niccoló, Principele, Bucureºti, Editura Minerva, 1994. Martou, Lily, Stalin – viaþa privatã, Bucureºti, Editura Globus, 1994. Mãrgineanu, Nicolae, Condiþia umanã. Aspectul ei bio-psiho-social ºi cultural, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1973, cap. VIII: „Infrastructura biologicã a condiþiei umane”, pp. 151-178 . Medvedev, Roy, Oamenii lui Stalin, Bucureºti, Editura Meridiane, 1993. Medvedev, Roy, Despre Stalin ºi stalinism. Consemnãri istorice, Bucureºti, Editura Humanitas, 1994. Pavelcu, Vasile, Culmi ºi abisuri ale personalitãþii, Bucureºti, Editura Enciclopedicã Românã, 1971. Pahofsky, Edwin, Artã ºi semnificaþie, Bucureºti, Editura Meridiane, 1981. Popescu, Dumitru, Am fost cioplitor de himere, Bucureºti, Editura Expres, 1994. Platon, Omul politic, în Opere, vol. IV, Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1989, pp. 394-482. Platon, Republica, în Opere, vol. 3, Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã,1986. Robson, Mark, Italia: liberalism ºi fascism, 1870-1945, Bucureºti, Editura ALL, 1997. Roux, Jean Paul, Regele. Mituri ºi simboluri, Bucureºti, Editura Meridiane, 1998. Santini, André, Aceºti imbecili care ne guverneazã. Manual lucid ºi autocritic pentru uzul oamenilor politici, Timiºoara, Editura Amacord, 1999. Senellart, Michel, Artele guvernãrii, Bucureºti, Editura Meridiane, 1998. Tãnãsoiu, Carmen, Iconografia regelui Carol I. De la realitate la mit, Timiºoara, Editura Amacord, 1999. Volkogonov, Dmitri, Lenin. O nouã biografie, Bucureºti, Editura Lider, 1994. Volkogonov, Dmitri, Troþki. Eternul candidat, Bucureºti, Editura Lider, 1996.


01.02.2005

17:45

Page 180


01.02.2005

17:45

Page 181

Note

Capitolul 1 1. Jung, Carl Gustav, Tipuri psihologice, Humanitas, Bucureºti, 1997, p. 476. 2. Ibid., p. 467. 3. Ibid., p. 478. 4. Burdeau, Georges, La politique aux pays des merveilles, P.U.F., Paris, 1979, p. 94. 5. The Brand Image and Advertising Effectiveness, Research Library, 1953. În Trenmann, J.; McQuail, Dennis, Television and the Political Image, Methuen and Co., London 1959, p. 15. 6. Downing, J., The Brand Image The Advertising Quaterly, nr. 2, 1964, p. 13. 7. Boulding, Kenneth, R., The Image. În Fagen, Richard, R., Politics and Communications, Little Brown and Co., 1966, p. 18. 8. Fagen, Richard, R., Politics and Communications, Little Brown and Co., 1966, p. 17. 9. Burdeau, Georges, op. cit., p. 95. 10. Duvignaud, Jean, Héresie et subversion. Essai sur l’anomie, Paris, Editions de la Découverte, 1986, p. 120. Capitolul 2 1. Roux, Paul Jean, Regele. Mituri ºi simboluri, Bucureºti, Editura Meridiane, 1998, p. 96. 2. Gordon, Childe, De la preistorie la istorie, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1967, p. 116. 3. Ibid., p. 120. 4. Burdeau, Georges, La politique aux pays des merveilles, Paris, P.U.F., 1979, p. 93. 5. Barnes, H.E., Social Institutions, New York, Harper and Sons, 1953. 6. Herodot, Istorii, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1961, vol. 1, p. 262. 7. Ibid., p. 263. 8. Idem. 9. Idem. 10. Idem. 11. Ibid., pp. 264-265. 12. Grimal, Pierre, Civilizaþia romanã, vol. 1, Bucureºti, Editura Minerva, 1973, p. 69. 13. Ibid., p. 66-67. 14. Schwartzenberg, Roger-Gérard, L’Etat spectacle. Essai sur et contre le star système en politique, Paris, Flammarion, 1977, pp. 291-292. 15. Schwartzenberg, R.G., op. cit., p. 293. 16. Idem. 17. Feuerbach, L., L’Essence du christianisme, Paris, Maspero, 1968 (1841), p. 399. 18. Ibid., pp. 403-403. 19. Schwartzerberg, R.G., op. cit., p. 304. 20. Ibid., p. 303.


182

01.02.2005

17:45

Page 182


Capitolul 3 1. Granet, Marcel, La Pensée chinoise. În La Rennaissance du Livre, Paris, 1934, p. 80. 2. Palmer, Martin, Elemente de daoism, RAO, Bucureºti, 1995, p. 35. 3. Akino Onda, „Une comparaison entre la philosophie orientale et la philosophie occidentale“, în Recherche comparative en philosophie, nr. 6, decembrie 1979. 4. Granet, Marcel, Le Temps et l’ Espace. La Renainssance du Livre, Paris, 1934, p. 87. 5. Idem. 6. Idem. 7. Idem. 8. Lüshi Chungiu, 13, 2 (Yingtong), ediþia Zhuzi jicheng, Zhongha shuju, Hong Kong, 1978, pp. 126-127. Apud: Anne Cheng, Istoria gândirii chineze, Iaºi, Polirom, 2001, pp. 198-199. 9. Ke, Yuan, Miturile Chinei antice, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1987, pp. 139-140. 10. Frazer, Jean, op. cit., vol. I, p. 218. 11. Idem. 12. Idem. 13. Lévi, Jean, Funcþionarii divini. În Politicã, depotism ºi misticã în China anticã, Editura Amarcord, Timiºoara, 1995, p. 164. 14. Ibid., p. 168. 15. Levi, Jean, op. cit., p. 151. 16. Ibid., p. 106. 17. Idem. 18. Xun zi, 19, p. 233. 19. Xun zi, cap. 19, p. 231. 20. Banu, Ion, Sensuri universale ºi diferenþe specifice în capitolul „Confucius ºi începuturile confucianismului“. În Filosofia Orientului antic, vol. I, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1967, p. 286. 21. Kaltenmark, Max, op. cit., p. 17. 22. Lunyu, capitolul al XIV-lea, p. 44. 23. Idem. 24. Ibid., capitolul al VIII-lea, p. 9. 25. Idem. 26. Idem. 27. Idem. 28. Kaltenmark, Max, ibid., p. 19. 29. Idem. 30. Palmer, Martin, op. cit., p. 57. 31. Confucius, A doua carte clasicã. Chong-yong sau invariabilitatea pe calea de mijloc, Editura Timpul, Iaºi, 1994, p. 96. 32. Xunzi, 9, p. 104-105. 33. Lunyu, capitolul al IX-lea, p. 3. 34. Ibid., capitolul al IV-lea, p. 7. 35. Ibid., capitolul al II-lea, p. 2. 36. Ibid., capitolul al III-lea, p. 5; capitolul al III-lea, p. 6. 37. Ibid., capitolul al XX-lea, p. 2. 38. Ibid., capitolul al XIII-lea, p. 3. 39. Cheng, Anne, Istoria gândirii chineze, Iaºi, Polirom, 2001, p. 187. 40. Ibid., capitolul al XII-lea, p. 3. 41. Lévi, Jean, op. cit., p. 19.


01.02.2005

Note

17:45

Page 183

183

42. Banu, Ion, op. cit., p. 301. 43. Lunyu, capitolul al XV-lea, p. 21. 44. Banu, Ion, op. cit., p. 292. 45. Lunyu, capitolul al XIV-lea, p. 23. 46. Confucius, A doua carte clasicã. Chong-Yong sau invariabilitatea pe calea de mijloc, capitolul al XX-lea, Editura Timpul, Iaºi, 1994, p. 94. 47. Ibid., capitolul al XXIX-lea, pp. 109-110. Capitolul 4 1. Benjamin, Walter, Die Ursprung der deutschen Trauerspiels (1928). Trad. fr.: Origine du drame baroque allemand, Paris, Flammarion, 1985, p. 43. 2. Ibid., p. 44. 3. Bèze (de), Théodore, Du droit de magistrats sur leurs sujets, Berna, 1575. 4. Longuet, Hubert; Plessis-Mornay (du), Philippe, Vindiciae contra Tyranos, Paris, 1579. 5. Volkelt, Iohannes, Aesthetik des Tragischen, ediþia a III-a, München, 1917, pp. 469-470. 6. Benjamin, Walter, Die Ursprung der deutschen Trauerspiels, op. cit., pp. 62-63. 7. Opitz, Martin, Prosodia germanica, Oder Buch von der deutschen poeterey, Frankfurt pe Main, spre 1650, pp. 30-31. 8. Rist, Johann, Die Alter Edelste Belusttigung Kunst – und Tugendlieber Gemühter (Aprilgenspräch beschrieben und fürgenstellet von dem Rüstigen, Frankfurt, 1666, pp. 242-242. 9. Benjamin, Walter, op. cit., p. 65. 10. Birken (von), Sigmund, Deutsche redebind und Dicht-Kunst verfasset durch Den Erwaschsenen, Hamburg, 1679, p. 336. 11. Beze (de), Théodore, Traité de l’autorité du Magistrat, Geneva, 1575, p. 34. 12. Richelieu, Le Testament politique, Amsterdam, 1688, cap. IX. 13. Idem. 14. Idem. 15. Apud Prélot, M., Histoire des idées politiques, Paris, Dalloz, 1973, p. 299. 16. Bossuet, La Politique tirée des paroles pures de la Sainte Ecriture, Paris, 1704. 17. Idem. 18. Idem. 19. Idem. 20. Prélot, M., op. cit.. 21. Bossuet, op. cit.. 22. Idem. 23. Idem. 24. Idem. Capitolul 5 1. Râpeanu, Valeriu, „Studiu introductiv“ la Gheorghe I. Brãtianu, Tradiþia istoricã despre întemeierea statelor româneºti, Bucureºti, Editura Eminescu, 1980, p. LXII. 2. Dumézil, G., Mythe et epopée, Paris, Gallimard, 1974, vol. I, p. 10. 3. Jung, C.G.; Kerényi, Ch., Introduction a l’essence de la mythologie, Paris, Payot, 1968, p. 15. 4. Abraham, Karl, Psychanalyse et culture, Paris, Payot, 1969, p. 8. 5. Plumyène, Jean, Les nations romantiques, Paris, Fayard, 1979. 6. Apud Râpeanu, Valeriu, „Studiu introductiv“ la Gheorghe I. Brãtianu, Tradiþia istoricã despre întemeierea statelor româneºti, op. cit., p. LX-LXI.


184

01.02.2005

17:45

Page 184


7. Iorga, Nicolae, „În legãturã cu chestia literarã“. Apud, Sadoveanu, Mihail, „D-l Iorga despre tradiþia literarã“, Opere, vol. 20, Bucureºti, E.P.L., 1966, p. 436. 8. Sadoveanu, Mihail, Viaþa lui ªtefan cel Mare, Bucureºti, Editura Minerva, 1970, p. 14. 9. Cãlinescu, G., Prefaþã la Sadoveanu, Mihail, Romane ºi povestiri istorice, Bucureºti, I.E.P.L., 1961. 10. Sadoveanu, Mihail, Fraþii Jderi, vol. I, Ediþia a VI-a, Bucureºti, Editura Tineretului, 1969, p. 193. 11. Adorno, Th., „Was bedeutet. Aufarbeitung der Vergangenheit“, în Erziehung zur Mundigkeit. Vortrage und Gestrache mit Helmut Becher, 1959-1969. 12. Marx, K., Bazele criticii economiei politice, vol. I, Bucureºti, Editura politicã, 1972. 13. Marx, K., 18 „Brumar al lui Ludovic Bonaparte“, în Marx, K.; Engels, F., Opere, vol. 8, Bucureºti, Editura Politicã, 1960, p. 119. 14. Marx, K.; Engels, F, „Ideologia germanã“, în Opere, vol. 3, Bucureºti, Editura politicã, 1958, p. 18. 15. Idem. 16. Ibrãileanu, G., Opere. vol. I, Bucureºti, Editura Minerva, 1974, p. 400 (Note ºi variante la ediþia I). 17. Ibid., p. 400. 18. Ibid., pp. 408-409. 19. Ibrãileanu, G., op. cit., p. 111. 20. Eliade, Mircea., Le mythe de l’éternel rétour. Aspecte ale mitului, Bucureºti, Editura Univers, 1978, pp. 157-170. 21. Sadoveanu, Mihail., Vremuri de bejenie, Bucureºti, Editura Minerva, 1977, p. 9. 22. Sadoveanu, Miahil., Hanu Ancuþei, Bucureºti, Editura Minerva, 1971. 23. Ibrãileanu, G., „Mihail Sadoveanu: «Dumbrava minunatã»“ ºi „Fântâna dintre plopi“, Viaþa Româneascã, nr. 1, 1923. 24. Vezi Ricœur, Paul, Histoire et vérité, Paris, Editions du Seuil, 1970, p. 25. Autor al unor studii interdisciplinare valoroase, având ca metodã relaþia dintre hermeneuticã ºi fenomenologie, Paul Ricœur considera posibilitatea cunoaºterii integrale a trecutului, privit ca un sector al intersubiectivitãþii ºi ca dialog între conºtiinþe la nivelul deschiderii spre lume a operei de artã. 25. Ibid., p. 30. 26. Într-unul din primele studii comparative dedicate romanului istoric european la noi, Paul Comarnescu, în „Stilul epopeic al d-lui Mihail Sadoveanu, faþã de romanul istoric al lui Walter Scott“ (Revista Fundaþiilor Regale, XII, 1945, nr. 8, p. 370) evidenþiazã inadvertenþele de fond dintre romanul istoric sadovenian ºi romanul istoric european, în filiera tradiþiei inauguratã de Walter Scott, socotit un maestru neîntrecut al culorii locale ºi al imaginaþiei poetice în acest gen romantic. 27. O explicaþie a mecanismului ideatic ºi psihologic ar fi aceasta: „angoasa în faþa prezentului trezeºte dorinþa obscurã a participãrii la un timp primordial, total, altfel spus, ieºirea din timpul istoric ºi intrarea în timpul fabulos al originii, în ille tempore“. (Galina Oprea ºi Alexandru Oprea, J.J. Rousseau ºi L.N. Tolstoi în cãutarea vârstei de aur, Bucureºti, Editura Univers, 1978, p. 42.) 28. Vianu, Tudor, Opere, vol. 10, Bucureºti, Editura Minerva, 1982. 29. Paleologu, Alexandru, Spiritul ºi litera, Bucureºti, Editura Eminescu, 1970, p. 219. 30. Vianu, Tudor, „Fazele portretului moral“ (1946), în Opere, vol. 10, Bucureºti, Editura Minerva, 1982. 31. Plutarh, Vieþi paralele, vol. 1, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1968. 32. Vianu, Tudor, „Fazele portretului moral“ (1946), în Opere, vol. 10, Bucureºti, Editura Minerva, 1982, p. 100. 33. Ibid., p. 102. 34. Francastel, Pierre, Realitatea figurativã, Bucureºti, Editura Minerva, 1972.


01.02.2005

Note

17:45

Page 185

185

35. Francastel, Pierre, Figura ºi locul, Bucureºti, Editura Univers, 1971, p. 15. 36. Ureche, Grigore. 37. Curticãpeanu, Doina, Orizonturile vieþii ºi literatura veche româneascã, Bucureºti, Editura Minerva, 1975, p. 95. Vezi ºi Constantinescu, Pompiliu, Scrieri alese, Bucureºti, E.P.L.A., 1957, p. 110. 38. Polonofilia lui Grigore Ureche ºi Miron Costin, xenofobia cu accente patetice a lui Ion Neculce, imaginea ºi poziþia tendenþioasã despre domniile lui Tomºa Vodã, ªtefan cel Mare, Ioan Vodã cel Cumplit, prezentatã într-o luminã profund nefavorabilã aveau sã fie reconsiderate dintr-un cu totul alt unghi de vedere la Sadoveanu. 39. Sadoveanu, Mihail, Fraþii Jderi, vol. I, Ediþia a VI-a, Bucureºti, Editura Tineretului, p. 9. 40. Sadoveanu, Mihail, Fraþii Jderi, vol. I, Ediþia a VI-a, Bucureºti, Editura Tineretului, p. 23-24. 41. Costin, Miron, Opere, vol. I, ediþia criticã P.P. Panaitescu, Bucureºti, E.P.L., 1965, p. 134. 42. Papu, Edgar, Cãlãtoriile Renaºterii ºi noi structuri literare, Bucureºti, E.P.L., 1967, p. 9. 43. Sadoveanu, Mihail, Fraþii Jderi, vol. I, Ediþia a VI-a, Bucureºti, Editura Tineretului, p. 16. 44. Sadoveanu, Mihail, Fraþii Jderi, vol. I, Bucureºti, Editura Meridiane, 1960 45. Rãdulescu-Codin, C., Legende, tradiþii ºi amintiri istorice adunate din Oltenia ºi Muscel, Bucureºti, 1910, p. 106. 46. Codrea, I.A.; Densuºianu, Ovid; Speranþia, Th, Graiul nostru, I, (1906-1907), p. 354. 47. Mrejeriu, L.; Kirileanu, S.T.; Popescu-Vînãtori, Gh., Cuza-vodã, istorisiri pentru popor, Piatra Neamþ, 1909, p. 149. 48. Codrea, I.A.; Densuºianu, Ovid; Speranþia, Th, op. cit., p. 211. 49. Iorga, Nicolae, „Statuia lui Cuza-vodã“, în Oameni care au fost, vol. 1, Bucureºti, 1967, pp. 31-32. Apud Sãmãnãtorul, III, 1903, nr. 45, 9 noiembrie. 50. Idem. Capitolul 6 1. Vezi rechizitoriul sever fãcut de Cãlinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, Bucureºti, Editura Fundaþiilor Regale, 1941. 2. Vezi, spre exemplificare, Orieux, J., Talleyrand; Maurois, A.; Balzac; Chaunu, P., „Histoire quantitative: bilan et perspectives“, în Revue d’histoire, nr. 3, 1970; Castellot, A., Napoleon, vol. 1-2, Bucureºti, Editura politicã, 1970. 3. Interesante în aceastã privinþã sunt ºi consideraþiile lui Zarifopol, Paul., Pentru arta literarã, vol. I, p. 223-248; vol. II, p. 44-47, Bucureºti, Editura Minerva, 1971. 4. Lukács, Georg, Teoria romanului. O încercare istorico-filosoficã privitoare la formele marii literaturi epice. Editura Univers, a Univers, 1977, p. 38. 5. Croce, Benedetto, La poesia, Bari, Laterza, 1954, p. 16. 6. Cassirer, Ernst, Essai sur l’homme, Editions de Minuit, Paris, 1975, p. 245. 7. Sadoveanu, Mihail, Viaþa lui ªtefan cel Mare, Bucureºti, Editura Minerva, 1970, p. 7. 8. Ibid., p. 714. 9. Maigron, Louis, Le roman historique dans l’age du romantisme, Ediþia a II-a, Paris, Librairie Honoré Champion, p. 9. 10. Vezi, spre exemplificare, rezultatele obþinute de Chaunu, Pierre, în Histoire serielle. Histoire quantitative, Paris, Armand Collin, 1978. 11. Iorga, Nicolae, Generalitãþi cu privire la studiile istorice, Ediþia a III-a, Bucureºti, 1944, p. 44. Nicolae Iorga deosebea net între istoricul literat ºi literatul istoric: „Pentru aceasta-i trebuie fantasie, însã nu fantasia istoricilor romantici, cari creau ce nu era sau adãugau ºi îndreptau ceia ce nu e permis a se adãuga ºi îndrepta; fiindcã acele lucruri au fost aºa ºi nu altfel. Aceia e fantasia literatului care poate opera din creerul artistului, ca Minerva din creerul lui Joe. Fantasia lui e fantasia reproductivã-creatoare ºi ea în felul ei, cãci din cenuºa ei învie o epocã moartã. Deprins cu amãnuntele,


186

01.02.2005

17:45

Page 186


istoricul trebuie sã-ºi facã iluzia cã trãieºte în timpul cu care se ocupã, între oamenii pe care-i studiazã ºi sã ne vorbeascã de acel timp ºi de acei oameni ca de lucruri vãzute ºi trãite. E o minune pe care în literaturã o face zilnic talentul ºi entuziasmul pentru subiect.“ 12. Micu, Dumitru; Manolescu, Nicolae, Literatura românã de azi, 1944-1964, Bucureºti, Editura Tineretului, 1965, pp. 160-161. 13. Vezi excelentul capitol dedicat lui Flaubert în Lukács, G., Le roman historique, Paris, Editura Plon, 1965. 14. Stãnescu, Eugen, „Imaginea Evului Mediu românesc în opera lui Mihail Sadoveanu“, în Viaþa Româneascã, XIV, nr. 11, 1960, p. 199. Capitolul 7 1. Apud Mychael Lynch, Stalin ºi Hruºciov. U.R.S:S. 1924-1964, Bucureºti, Editura ALL, 1994, p. 28. 2. Apud Mychael, Lynch, op. cit., p. 45. 3. Comisia de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). 4. Ceauºescu, Nicolae, „Cuvântare la întâlnirea cu activul de partid al regiunii Argeº, 12 iunie 1966“. În România pe drumul desãvârºirii construcþiei socialiste, vol. 1, Bucureºti, Editura politicã, 1968, p. 463. Capitolul 8 1. Allport, Gordon, Personality. A Psychological Interpretation, New York, 1937, p. 48. 2. Allport, Gordon, Pattern and Growth in Personality, New York, 1962. 3. Filloux, Jean-Claude, La Personalité, Paris, P.U.F., 1963, pp. 9-11. 4. Kretschmer, Structura corpului ºi caracterul, Berlin, 1930, p. 234. 5. Idem. 6. Ibid., p. 293. 7. Ibid., p. 296. 8. Uºinski, K.D., Celovek kak predmet vospitaniia, vol. 2, Sankt Petersburg, Vremia, 1905, p. 327. 9. Mãrgineanu, Nicolae, Condiþia umanã. Aspectul ei bio-psiho-social ºi cultural, Bucureºti, Editura ªtiinþificã, 1973, 392 p. 10. The Collected Works of C.G. Jung, ediþia Herbert Read, 1953-1978, vol. VII, London, Routledge, par. 43. 12. Ibid., vol. VI, par. 650. 13. Ibid., vol. VI, par. 654. 14. Ibid., vol. VI, par. 628. 15. Ibid., vol. VI, par. 640. 16. Ibid., vol. VI, par. 610. Capitolul 9 1. Annick Percheron, „La socialisation politique“, în Traité de science politique, vol. 2, Paris, P.U.F., 1985. 2. Kon, I.S., Soziologie der Personlichkeit, Köln, 1971, p. 18. 3. Almond, A.Gabriel; Powell, G.Bingham jr., „Political Socialization and Political Culture“, în Almond, A. Gabriel; Powell, G. Bingham, Comparative Politics Today. A World View, Zoresman and Co., London, Boston, Illinois, ediþia a IV-a, 1988, p. 36. 4. Apud Ana Bogdan-Tucicov, „Socializarea individului“, în Dicþionar de psihologie socialã, Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1991, p. 229.


Note

01.02.2005

17:45

Page 187

187

5. Ibid., p. 228. 6. Vezi, mai ales, lucrãrile lui Lorenzer, A., Zur Begrundung einer materialistichen Sozialisationtheorie, Frankfurt, 1972; Brim, O; Weeler, S., Erwachesenen Sozialisation, Stuttgart, 1974, Griese, H., Rollentheorie und Antropologie, Duisburg, 1976; Griese, H., Soziologische Anthropologie und Sozialisationtheorie, Weinheim und Basel, 1976; Hiebsch, H., Sozialpsyhologische Grundlagen der Personlichkeitsformung, Berlin, 1973. 7. Piaget, Jean, Epistemologie geneticã, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 11 ºi urm. 8. Bernstein, B., Langage et classes sociales, Paris, Editions de Minuit, 1972, p. 32. 9. Bourdieu, P., Esquisse d’une théorie de la pratique, Paris, Droz, 1972, p. 178. 10. Idem. 11. Ibid., p. 229. 12. Chelcea, Septimiu, Socializarea adulþilor, în Dicþionar de psihologie socialã, Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1981, p. 227. 13. Dawson, R.; Prewitt, K., Political Socialisation, Boston, Little, Brown and Co., 1969, pp. 63-80. 14. Hess, D. Robert; Tarney, V. Judith, Development of Political Attitudes in Children, Chicago, Aldine Publishing Co, 1967, p. 20. 20. Dawson, K.; Prewitt, K., op. cit., p. 69. 16. Atanasiu, C., în Dicþionar de sociologie, Bucureºti, Editura Babel, 1993, p. 288. 17. Piaget, Jean, Le jugement et le raisonnement chez l’enfant, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1967, p. 141. 18. Cambell, R.; Converse, P.N.; Miller, W.; Stokes, D., The American Voter, New York, Wiley and Sons, 1964, p. 168. 19. Hyman, Herbert, Political Socialisation, Glencoe, Illinois, Free Press, 1959. 20. Percheron, Annick, „La socialisation politique“, în Traité des science politique, op. cit. 21. Erikson, E., Enfance et société, Neuchâtel, Delachaux-Niestlé, 1966. 22. Bourdieu, P.; Passeron, J.C., La Réproduction, Paris, Editions de Minuit, 1970, p. 279. 23. Ibid., p. 209. 24. Ibid., p. 18. 25. Cot, J.P.; Mounier, J.P., Pour une sociologie politique, Paris, Editions du Seuil, 1974, p. 85. 26. Piaget, Jean; Weil, A.M., „Le Développement de l’idée de la patrie chez les enfants“, în Bulletin international des sciences sociales, vol. III, 1951. 27. Vezi, printre alþii, Annick Percheron, „La formation politique de l’individu“, în La Politique, 28. Percheron, A., „La conception de l’autorité chez les enfants français“, în Revue française de science politique, vol. XXI, nr. 1, februarie 1971. 29. Roig, Charles; Grand, Billon, La socialisation politique des enfants, Paris, A. Colin, 1968. 30. Easton, D.; Hess, R.D., „The Child’s changing images of President“, în Public Opinion Quaterly, nr. 24 (4), iarna 1960, p. 630. The Child’s political world. Raport la al V-lea Congres mondial al A.I.S.P., Paris, 1961. 31. Easton, D.; Dennis, J., Children in the Political System. Origines of political legitimacy, New York, McGraw-Hill, 1969; „The Child’s acquisition of regime norms; political eficacy“, în American Political Science Review, LVI, 1967, pp. 25-38. 32. Percheron, A., op. cit., pp. 126-127. 33. Roig, Charles; Grand, Billon, „La Socialisation politique des enfants“, op. cit. Vezi ºi Annick Percheron, „La Conception de l’autorité chez les enfants français“, op. cit. 34. Dawson, R.; Prewitt, K., op. cit., p. 17. 35. Klinberg, Otto, Psychologie sociale, vol. II, Paris, P.N.F., 1959, pp. 403-404. 36. Cattell, R.B., Social Psychology, New York, Rinchart and Co., Inc., p. 36. 37. Erikson, E., Enfance et societé, Neuchâtel, Delachaux-Niestlé, 1966, p. 184.


188

01.02.2005

17:45

Page 188


38. Kardiner, A., The Individual and His Society, 1939. 39. Erikson., E., op. cit. 40. Sapir, E., Anthropologie, vol. 1, Paris, Edition du Minuit, 1967, p. 41. 41. Ibid., p. 40. 42. Bernstein, B., Langage et classes sociales, Paris, Edition du Minuit, 1975, p. 32. 43. Apud Tentori, Tullio, Antropologia culturale, ediþia a V-a, Roma, Editrice Studium, 1973, pp. 89-91.

imaginea publica a liderilor si a institutiilor

Recommend Documents