Metoda interviului
Planul temei 1. Introducere 2. Utilitatea interviului 3. Istoria interviului 4. Definiţii 5. Criterii de clasificare 6. Directivitate şi structurare 7. Alte opţiuni de clasificare
1. Introducere Theodore Caplow (1970) consider ă că interviul a devenit una dintre cele mai frecvente metode utilizate în cercetarea sociologică şi psihosociologică. De exemplu, în psihologia socială, multe experimente sunt prefaţate de micro-anchete bazate pe interviuri în scop explorator sau de conturare a ipotezelor. Ca metodă, interviul există de multă vreme, dar accepţiunile termenului şi modul de realizare s-au schimbat în timp. Ca în orice altă metodă de cercetare, nu a existat de la bun început o teoretizare şi o distincţie clar ă faţă de alte metode sau tehnici de obţinere a datelor. Nici astăzi situaţia nu este suficient clarificată. Unii autori consider ă interviul ca o metod ă ă de sine ăt ătoare. st ă t ă t oare. De exemplu, în România, unii metodologi ca Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea, Traian Rotariu sau Petru Iluţ consider ă interviul ca o tehnică care ţine de metoda anchetei. Astfel, ancheta s-ar realiza prin două mari tehnici: intervievarea şi chestionarea. Şi în literatura metodologic ă occidentală se întâlnesc destui autori care adoptă o poziţie similar ă, ca de exemplu Alain Blanchet, Anne Gotman, Rodophe Ghiglione, Alain Trognon etc. Aceşti autori îşi susţin punctul lor de vedere prin următoarele argumente: A. Orice cercetare în domeniul sociologic este, fundamental, o anchetă. Riscul este ca aici s ă includem, ca tehnici, şi alte modalit ăţi de colectare a datelor, ca observaţia sau studiul de caz, caz, considerate, de regulă, metode de sine stătătoare. De exemplu, într-o carte a lui Blanchet şi col. 1 observaţia figurează ca tehnică a anchetei alături de interviu şi chestionar). B. Construcţia de ansamblu a cercetării (indiferent dacă metoda principală este interviul sau ancheta prin chestionar) este cvasi-identică. C. Tehnicile de eşantionare utilizate sunt comune etc. Sunt însă alţii care argumentează că interviul trebuie considerat ca o metodă de sine stătătoare, alături de anchetă, observaţie sau experiment. Printre autorii din a doua categorie, se include, de la noi, Ioan Radu sau, dintre str ăini, Madelaine Grawitz, Jean Claude Combessie etc. Argumentele sunt: A. Marea varietate (diversitate) a formelor de interviu şi amploarea metodei nu permit o subsumare faţă de anchetă; B. Scopul multiplu al interviurilor (există interviuri ale căror scopuri principale nu au în vedere cercetarea sau numai cercetarea, cum ar fi interviul clinic care nu are puncte comune cu ancheta clasică); C. Existenţa unei tradiţii independente de dezvoltare comparativ cu ancheta.
1
Blanchet şi col. (1987). Les (1987). Les technique d’enquete en sciences sociales. sociales. Paris: Bordas.
1
2. Utilitatea interviului Principalele domenii de aplicaţie a interviului sunt: A. În ştiin ţ ele sociale (psihologie clinică, socială şi psihologie aplicată, sociologie, etnologie şi antropologie); B. În domeniul afacerilor şi managementului (interviul de recrutare a personalului); C. În administra ţ ie şi servicii, datorită creşterii foarte mari a cererii de cercetare în sănătate, servicii sociale, locuinţe, şomaj etc. O anchetă a ar ătat că, în Franţa, spre exemplu, domeniile de relaţii cu publicul au fost acelea în care a pătruns cel mai mult interviul de cercetare. Pentru francezi, cei mai mari utilizatori ai acestui tip de anchetă sunt: A. Sectoarele administra ţ iei publice; B. Sectoarele economice (marketing); C. Sectoarele psihologice care realizează studii asupra nevoilor şi comportamentului consumatorului. Mayer şi Saint-Jacques (2000) consider ă că interviul este o tehnică potrivită atunci când: A. Dorim să obţinem date de mai mare profunzime de la subiect; B. Atunci când cercetarea vizează procese, semnificaţii, practici; C. Când dispunem de timp suficient în cercetare (prelucrarea datelor este costisitoare sub raportul timpului); D. Atunci când subiecţii se exprimă dificil în alt mod decât cel oral (de exemplu copii, handicapa ţi, bolnavi, bătrâni, analfabeţi etc.).
3. Istoria interviului a. „Metoda clinic ă” Încă din 1926, Jean
Piaget ar ăta importanţa interviului în cercetarea unei probleme psihologice, folosind, pentru a denumi această cale, un termen preluat din psihopatologie: metoda clinică . În studiile sale asupra construcţiei realităţii la copil, asupra dezvoltării inteligenţei sau a genezei judecăţii morale, Piaget a optat pentru investigarea fenomenului psihic într-o manier ă liber ă, nestandardizată, în care, spune autorul elveţian, “arta clinicianului const ă nu în a provoca r ă spunsuri, ci în a provoca vorbirea liber ă şi în a descoperi tendin ţ ele spontane, în loc s ă le canalizeze şi să le st ăv ileasc ă ” . b. Cercet ările de la Western Electric Co. În perioada interbelică, metoda interviului se dezvoltă rapid: pe de o parte prin deschiderile realizate de psihanaliză, iar pe de altă parte prin derularea marilor anchete sociologice, în special cele desf ăşurate de şcoala de la Chicago. În această perioadă, în cadrul celebrelor cercetări de la Western Electric Co. (1929), tehnica interviului începe să se contureze cu ceva mai mare claritate. Fritz Roethlisberger şi William Dickson publică în 1943, în cadrul unui volum mai mare, un capitol întreg dedicat principiilor şi regulilor intervievării 2 . Roethlisberger şi Dickson enunţă, cu această ocazie, câteva principii generale şi sfaturi tehnice. Enumer ăm, mai jos, o parte din aceste reguli: A. Regula 1 (preluată din psihologia clinică): Intervievatorul trebuie să trateze toate elementele interviului ca inseparabile de contextul situa ţ ional în care au fost obţinute;
2
Management and the Worker. An Account of a Research Program Conducted by the Western Electric Company, 1943
2
B. Regula 2 (preluată din psihanaliză): Intervievatorul nu trebuie să fie atent doar la ceea ce respondentul vrea să spună, ci şi la ceea ce acesta nu vrea să spună sau nu poate să spună f ăr ă ajutor; C. Regula 3 (preluată tot din psihanaliză): Diversele atitudini mentale exprimate în regula anterioar ă pot fi interpretate şi considerate ca relevante pentru problema respondentului; D. Regula : (preluată din psihologia socială): Intervievatorul trebuie să situeze problema respondentului în contextul social în care a fost elaborată. La aceste reguli sau principii generale, autorii adăugau şi o serie de consemne, sfaturi tehnice, ca de exemplu: A. Intervievatorul, în relaţia sa cu respondentul, nu trebuie să facă uz de autoritate; B. Intervievatorul nu trebuie să dea sfaturi; C. Trebuie să încurajeze redarea fidelă a r ăspunsurilor, exprimarea sentimentelor etc. (după Blanchet şi col., 1985). c. Abordarea standardizat ă la Hyman Nu exista, însă, o clarificare metodologică în ceea ce priveşte taxonomia, regulile de utilizare, precauţii etc. De aceea, după r ăzboi, în 1948, Centrul Na ţ ional de Cercetare a Opiniei Publice (Universitatea din Chicago) a decis desf ăşurarea unor ample cercetări cu scopul izolării şi controlării
efectului de intervievator asupra opiniilor colectate prin interviu. Obiectivul acestor programe a fost de a creşte fiabilitatea condiţiilor de utilizare a interviului, dar şi de a face o anumită ordine în diversitatea abordărilor de după anii ’30. Această muncă remarcabilă a fost realizată sub conducerea lui Herbert H. Hyman. Grupul de cercetători organizat de el a reevaluat interviul ar ătând principalele sale merite, redându-i locul de metodă ştiinţific ă principală şi ar ătând importanţa standardizării. Grupul lui Hyman a evidenţiat şi principalele limite şi artefacte. Astfel, s-au identificat trei mari surse de erori: A. Intervievatorii : Ei nu sunt maşini şi, prin urmare, munca lor nu poate fi niciodată identică; B. Intervieva ţ ii: R ăspunsurile lor sunt fluctuante (dimensiune, profunzime etc.); C. Interac ţ iunea intervievat-intervievator (aşteptările pe care le au cei doi, unul de la celălalt, reprezentările cu care intr ă în contact etc.). d. Standardizarea relativ ă Opţiunea lui Hyman pentru standardizare a fost însuşită şi de Alfred Kinsey. Acesta a condus o anchetă uriaşă pe tema comportamentului sexual uman. Din 1938 până în 1947, el a realizat cu ajutorul unui protocol detaliat de peste 300 de itemi nu mai puţin de 12.000 de interviuri. Munca sa este remarcabilă în istoria interviului, pentru că pune problema artei intervievă rii în anchetă şi a abilităţilor
operatorului de interviu. Interviul pus la punct de Kinsey în ancheta sa este unul de formă standardizată, aplicat la eşantioane reprezentative (diverse grupuri sociale studiate în baza unor caracteristici). De asemenea, el a vizat o prelucrare statistică riguroasă. Remarcabilă la ancheta lui Kinsey a fost abordarea standardizată relativă deoarece, datorită varietăţii subiecţilor şi mediilor sociale abordate, s-au f ăcut permanent modificări în derularea interviului. De exemplu, aceleaşi întrebări aveau sensuri diferite pentru diferiţi subiecţi – se impunea aşadar re-elaborarea lor păstrând, evident, sensul de bază. De asemenea, nu de puţine ori se recurgea la schimbarea ordinii întrebărilor. În ciuda acestor modificări, caracterul standardizat s-a păstrat, iar metoda aceasta a intrat în istoria cercetării ca “tehnica interviului ghidat”. Arta intervievării (pe un subiect atât de dificil – a investigat psihologia relaţiilor sexuale) nu a constat numai în contextualizări la nivelul standardizării, ci şi în atitudinea cercetătorilor faţă de subiecţi. Aceştia manifestau o dorinţă sincer ă pentru cunoaştere, împărtăşeau problemele subiecţilor, manifestau simpatie pentru respondent şi prezentau situaţia ca fiind în favoarea subiectului, în interesul 3
său. Cercetătorii nu au fost doar culegători de date, ci şi confesori, terapeuţi etc. Însă, rezultatele anchetei lui Kinsey, datorate f ăr ă îndoială inovaţiilor sale metodologice, au şocat opinia publică. e. Abordarea non-directiv ă Însă orientarea metodologică aspre standardizare a lui Hyman şi Kinsey, ca şi a altora, a fost percepută, în special în psihologie, ca un soi de contra-reformă, care a generat o reacţie adversă la nivelul anilor ’50, odată cu dezvoltarea remarcabilă a interviului non-directiv. În această perioadă, s-a desf ăşurat o adevărată campanie în favoarea non-directivităţii, sprijinită în principal pe argumentul eliminării efectelor de influen ţă şi sugestie datorate întrebărilor. Carl Rogers este cel care a fundamentat cuplul de noţiuni directivitate/non-directivitate, iniţial în
psihoterapie (Rela ţ ia de ajutor în psihoterapie, 1942). Apoi, prin intermediul unui scurt articol din 1945, transfer ă tehnica în domeniul cercetării psihologice. În interviul non-directiv, respondentul îşi organizează singur discursul plecând de la o temă care îi este propusă (stimul sau consemn). El alege singur ideile pe care vrea să le expună şi le dezvoltă liber, f ăr ă un cadru prestabilit. Anchetatorul joacă rolul de stimulator şi facilitator şi, prin intervenţiile sale, el arată că ascultă şi înţelege ceea ce spune intervievatul. El trebuie să manifeste o atitudine neutr ă (neutralitate binevoitoare), care să evite evaluarea sau argumentarea discursului respondentului. Prin crearea acestui climat de încredere, informaţiile obţinute pot fi bogate şi nuanţate, tehnica de bază fiind aceea a asociaţiilor de idei. Abordarea non-directivă presupune ca, după ce clientului (pacientului) i se ofer ă o temă de discuţie, clinicianul (cercetătorul) să identifice, recunoască şi să interpreteze stări emoţionale ale acestuia pe perioada intervievării. Demersul se bazează pe o structurare liber ă a discursului respondentului, cu punctări (clarificări) precise din partea intervievatorului. Aceasta înseamnă o reducere la nivelul volumului de intervenţii ale operatorului (de exemplu, după Rogers, consilierii sau cercetătorii nondirectivi vorbesc de 6 ori mai puţin decât cei directivi). Anumiţi promotori ai orientării non-directive au recunoscut, totuşi, c ă eroarea generată de întrebare din orientarea directivă este, practic, înlocuită cu una la fel de mare, cauzată de atitudinea personală a intervievatorului sau de situaţia de interviu care joacă, în acest caz, un rol mai important în elaborarea r ăspunsurilor subiecţilor. f. Interviul focalizat
În anii ‘60, Robert K. Merton a elaborat interviul focalizat în manier ă non-directivă. Nondirectivitatea în interviu semnifica pentru acest autor interesul şi încrederea susţinută a intervievatorului, precum şi intervenţiile sale non-structurate. Demersul presupunea în linii mari: Conducerea explor ării dinspre general spre particular; Povestirea experienţei personale; Cercetarea progresivă specifică (focalizarea pe detalii semnificative, punerea în relaţie a discursului cu experienţa tr ăită, cererea de precizie etc.); Căutarea profunzimii prin reformularea sentimentelor implicite exprimate; Explorarea contextului personal, psihologic şi social al intervievatului (centrarea pe elemente semnificative). • • •
• •
4
4. Definiţii a. Lucr ări care trateaz ă despre interviu Literatura care tratează problema interviului
este extrem de variată. Jennifer Platt (într-o lucrare mai mare, Handbook of interview research, 2002), propune o sistematizare a acestor tipuri de lucr ări. Selectăm câteva dintre ele: lucr ări cu aplicaţii practice; lucr ări care tratează despre metode în ştiinţele sociale; instrucţiuni pentru ancheta prin interviu (manuale pentru intervievatori); lucr ări critice privind interviul; abordări filosofice, eseistice etc. Pentru simplificare, putem spune că există, în general, trei tipuri de literatur ă asupra problematicii interviului: A. Lucr ări de metodologie – care descriu instrumentul în sine, modalităţi de aplicare, r eguli de urmat (de exemplu, lucrarea lui Jean-Claude Kaufmann asupra interviului comprehensiv 3 ); B. Lucr ări de prezentare a unor cercetări pe bază de interviu – care ofer ă puţine detalii metodologice (de exemplu, studiul lui Jean-Claude Kaufmann cu privire la fenomenul topless4 ); C. În ultima vreme s-a dezvoltat o a treia tendinţă, care îmbină cele două abordări. Astfel, o carte pe această temă poate prezenta, în prima sa jumătate, metodologia în manier ă teoretică. În partea a doua, autorul poate recurge la o exemplificare a metodei sau tehnicii respective printr-o cercetare mai mare, mai complexă (de exemplu, lucrarea lui Dan Lungu cu privire la utilizarea interviului în cadrul metodei biografice 5 ). b. Definirea interviului
Yvan Bordeleau (1997) propune o definiţie simplă a interviului: o modalitate de cunoa ştere ştiin ţ ifică bazat ă pe interac ţ iunea intervievator-intervievat . Mai complet, Alain Blanchet (1985) consider ă că o definiţie minimală a interviului ar trebui să fie următoarea: Interviul este o convorbire între două persoane, un intervievator şi un intervievat, condus ă şi înregistrat ă de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o tem ă definit ă de un cadru de cercetare. Ce este un interviu? Un fapt de vorbire, o interac ţ iune social ă în care se schimbă informaţii verbale. Dar interviul este şi o improviza ţ ie, deoarece cercetătorul încearcă adaptarea la o situaţie nouă şi, implicit, un itinerar , un produs al interacţiunii sociale (Alain Blanchet şi Anne Gotman, 1998).
5. Criterii de clasificare Sunt mai multe criterii după care interviurile pot fi clasificate. Cele mai importante sunt următoarele: conţinutul comunicării, domeniul aplicării, repetabilitatea interviului, numărul persoanelor participante, funcţia pe care o au interviurile în cercetare, tipul de subiec ţi, modalitatea de comunicare, gradul de standardizare, gradul de libertate a cercetătorului (directivitate şi structurare), calitatea informaţiilor obţinute, etc. (Loubet Del Bayle, 1991; Grawitz, 1996; Boutin, 1997; Chelcea, Mărginean şi Cauc, 1998; Chelcea, 2001 etc.). 1. Con ţ inutul comunic ării (obiectul cercet ării) Clasificarea se bazează pe o distincţie f ăcută de
Maurice Duverger (1961), care distinge între interviul de opinie (sau de opinie, atitudine şi personalitate) şi cel documentar . Interviul de opinie are în vedere, mai degrabă, nu ceea ce ştie subiectul despre o anumită temă, ci ceea ce crede el, cu alte cuvinte se urmăreşte obţinerea unor date privitoare la: 3
De Singly, F., Blanchet, A., Gotman, A., Kaufmann, J.C. (1998). Ancheta şi metodele ei. Iaşi: Polirom. Kaufmann, J.C. 1998. Trupuri de femei – priviri de bă rba ţ i. Bucureşti: Nemira. 5 Lungu, D. 2003. Povestirile vie ţ ii. Teorie şi documente. Ed. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi. 4
5
Opinii despre comportamente proprii sale ale altora în anumite situaţii; Atitudini şi comportamente mai constante şi mai profunde; Motive, explicaţii sau analize ale unor comportamente; Reprezentări sociale etc. Limitele majore ale utiliz ării acestui tip de interviu sunt: sinceritatea subiectului şi capacitatea sa de auto-explorare sau introspecţie. Prin interviul documentar , cel de-al doilea tip, cercetătorul se informează asupra cunoştinţelor intervievatului cu privire la un subiect de cercetare (evenimente, fapte etc.). − − − −
2. Domeniul aplic ării
Din perspectiva acestui criteriu am putea vorbi despre: 1.Interviul clinic 2.Interviul de cercetare (din psihologie) 3.Convorbirea (din sociologie) 4.Interviul de recrutare a personalului 5.Interviul ziaristic 6.Interogatoriul poli ţ ienesc 7.Confesiunea etc.; 3. Repetabilitatea interviului (num ărul interviurilor)
Se pot distinge trei categorii de interviuri: unice, multiple şi repetate (panel). Interviul unic este cel mai des utilizat. Totul se derulează cu ocazia unei singure întâlniri cu subiectul. Interviul multiplu presupune mai multe întâlniri cu acelaşi subiect. Scopul este de a pune întrebări diferite pentru a completa datele, a aduce noi preciz ări, a pătrunde în profunzimea unor evenimente sau situaţii, a cunoaşte mai bine personalitatea intervievatului. Limita principală a acestui tip de interviu este dată de disponibilitatea subiectului. În sfâr şit, interviul panel este o tehnică de intervievare a aceloraşi subiecţi, la intervale de timp variabile, utilizând aceleaşi întrebări. 4. Numărul persoanelor participante
La un interviu individual , evident, participă un singur subiect şi aceasta este situaţia cea mai frecventă. Se întâmplă, deşi rar, ca această relaţie diadică să se transforme într-o triadă: un intervievator şi doi subiecţi. Intrarea unui al doilea subiect în joc prezintă avantajul unor date în plus, dar sporeşte dificultatea intervievării. Interviul de grup se bazează pe interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei. În acest tip de interviu, nu ne interesează în primul rând câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse etc. (Iluţ, 1997). Interviul clasic de grup necesită existenţa a patru condiţii generale: Să fie grup natural (preexistenţa structurii grupului); Să se discute liber (f ăr ă întrebări prestabilite); Să existe o problemă din viaţa grupului; Să se realizeze sub conducerea unei persoane competente, specializate (Mucchielli, 1968). O variantă a interviului de grup este focus-group-ul. Acesta presupune o dezbatere la care participă între 6 şi 12 persoane sub conducerea unui moderator (sau facilitator ). Tema este dinainte aleasă şi discuţia este focalizată (centrată) asupra temei şi bazată pe un ghid de interviu. − − − −
5. Func ţ ia interviului în cercetare Distingem, după acest criteriu, următoarele
tipuri: de explorare, principal şi de completare a datelor . Primul tip, interviul de explorare, poate fi folosit în: Precizarea obiectivelor şi strategiilor unei cercetări mai ample; Identificarea variabilelor şi a eşantioanelor posibile în cadrul unei cercetări; Precizarea temelor care vor fi abordate printr-o cercetare mai extinsă; Construcţia unui instrument mai precis de cercetare (scală, chestionar, ghid de interviu mai amplu etc.). − − − −
6
Interviul principal este varianta care sprijină fundamental un demers de cercetare. Corespunde, practic, aşa-numitei anchete prin interviu. O variantă este interviul de testare, care are ca scop colectarea unor date foarte riguroase necesare testării unor ipoteze de cercetare. Forma structurată a interviului este predilectă pentru această abordare. Prin interviul complementar se culeg date suplimentare celor obţinute prin alte metode sau tehnici. De exemplu, recurgem la un experiment ca metodă principală a cercetării şi dorim apoi să aprofundăm datele. Interviul este în acest caz metoda cea mai potrivită. 6. Tipul de subiec ţ i
Vârsta apare ca diferenţiator din perspectiva tipului de subiecţi, la anumiţi autori (Chelcea, Mărginean şi Cauc, 1998; Chelcea, 2001). Aceştia disting între interviuri cu subiecţi copii, adolescen ţ i, adul ţ i şi bă trâni. Distincţiile sunt justificate întrucât exist ă diferenţe uneori destul de mari de abordare a intervievaţilor. Alţi autori vorbesc despre interviul cu persoane s ă nă toase (sau normale) şi interviul cu handicapa ţ i, bolnavi (Boutin, 1997). În sfâr şit, Loubet Del Bayle (1991) face distincţie între interviul cu persoane obi şnuite şi interviul cu personalit ăţ i (lideri, elite). 7. Modalitatea de comunicare Sunt două posibilităţi. Prima dintre ele, interviul face-to-face este cea mai veche, clasică, şi în acelaşi timp cea mai utilizat ă formă de interviu. Are multiple avantaje: posibilitatea corectării pe parcurs, obţinerea tuturor r ăspunsurilor, „citirea” reacţiilor subiectului, posibilitatea lucrului cu materiale ajutătoare (planşe, cartonaşe, postere, filme etc.). Interviul telefonic , al doilea caz, a că pătat amploare după anii ’70 în special în SUA. Două explicaţii
pot fi date (Chelcea, 2001): Creşterea numărului persoanelor posesoare de telefon (de exemplu, în 1968, doar 72% din populaţia SUA deţinea telefon, în timp ce în 1976 numărul posesorilor de telefon a urcat la aproximativ 98%); Dezvoltarea eşantionării RDD ( Random Digit Dialing ) care presupune utilizarea listei abonaţilor telefonici ca bază de eşantionare şi generarea aleatorie a numerelor corespunzătoare subiecţilor din eşantion. •
•
8. Gradul de standardizare Mai mulţi autori (Gorden 1987; Foster şi Nixon, 1975; Boutin, 1997) fac distinc ţia între interviuri la nivelul standardizării întrebărilor. În primul dintre ele, interviul standardizat , numărul şi ordinea întrebărilor sunt constante pentru toţi subiecţii cuprinşi în cercetare. Avantajul major este dat de standardizare: comparabilitatea r ăspunsurilor şi analize de conţinut de maximă fidelitate şi validitate. Dezavantajul vine din pierderea profunzimii, a particularităţilor de expresie a subiectului. În cazul celui de-al doilea, numit interviu nestandardizat , nu există constrângeri de acest tip. Astfel, între interviuri pot exista diferenţe de durată, mod de conducere şi interogare, tipuri diferite de întrebări, număr şi ordine proprii. În privinţa avantajelor şi dezavantajelor este exact invers comparativ
cu tipul precedent de interviu. 9. Gradul de libertate a cercet ătorului (directivitate sau structurare) După acest criteriu, mai mulţi autori (Porter, 1950, Blanchet, 1980, Grawitz, 1996, Chelcea, 2001) consider ă că interviurile se pot plasa pe un continuum. La un pol se află interviul non-directiv, numit şi interviu liber , caracterizat printr-o mare marjă de iniţiativă acordată cercetătorului. Anumite aspecte sunt însă şi aici prevăzute din start: obiectul cercetării, temele de explorat, anumite moduri clasice de intervenţie ale operatorului. Însă întrebările nu sunt redactate dinainte, nu au un număr determinat sau o ordine prestabilită. În mare măsur ă, derularea interviului depinde dispoziţiile interlocutorului, de climatul instaurat în cadrul intervievării precum şi de r ăspunsurile deja oferite de subiect.
7
La capătul opus al acestui continuum se situează interviul directiv. Ghidul de interviu seamănă cu un chestionar cu întrebări deschise, diferenţa faţă de acest instrument fiind aceea că r ăspunsurile se dau oral şi sunt înregistrate sau consemnate ca atare. Operatorul nu poate modifica forma întrebărilor, numărul sau ordinea lor. Undeva între aceste două variante se găseşte interviul semi-directiv. Aici cercetătorul îşi recapătă libertatea. El dispune de un ghid de interviu cu funcţie orientativă. În derularea interviului, el va apela la întrebările din ghid, dar are libertatea de a explora teme suplimentare, de a c ăuta date noi, de a explora sensuri care nu au fost prevăzute iniţial, dar care pot reieşi din spusele subiectului. Ghidul r ămâne însă instrumentul de bază al acestui tip de interviu. 10. Calitatea informa ţ iilor ob ţ inute (profunzime) Profunzimea informaţiilor obţinute se corelează deseori
cu durata intervievării: cu cât interviul este mai lung, cu atât profunzimea este mai mare. Se disting două forme: interviul extensiv şi interviul intensiv. În interviul extensiv (numit şi superficial ) se urmăreşte obţinerea unor date simple, precise şi într-o manier ă standardizată. Numărul de întrebări puse este limitat şi, în general, se aplică unui număr ridicat de subiecţi. Dimpotrivă, prin interviul intensiv (numit şi de profunzime) cercetătorul este interesat de aspecte ale personalităţii subiectului. Datele obţinute sunt mai nuanţate, durata interviului este mai mare, dar numărul de persoane este mai mic.
6. Directivitate şi structurare Dintre criteriile enumerate mai sus, cea mai mare importanţă s-a acordat criteriului directivitate – non-directivitate . Acesta corelează la rândul lui cu alte criterii: structurare, profunzime şi standardizare. Înainte de a dezvolta acest subiect, trebuie să facem o serie de precizări referitoare la raportul dintre cele două noţiuni, utilizate mai sus ca acoperind aceeaşi realitate: directivitate şi structurare. În literatura metodologică, numeroşi autori consider ă interviurile nestructurate ca fiind cvasi-sinonime cu cele non-directive, iar cele structurate similare, evident, cu cele directive. Autori români, precum Septimiu Chelcea sau Petru Iluţ, consider ă noţiunile în discuţie ca acoperind aproximativ aceleaşi înţelesuri. De exemplu, în lucrarea lui Rotariu şi Iluţ referitoare la tehnicile de anchetă6 , se spune: “Interviurile nestructurate (non-directive sau de profunzime, cum se mai numesc)…(p. 69)”. La fel, Chelcea, în manualul său de metodologie 7 , susţine că „Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nestructurat şi ilustrează cel mai bine specificul interviului nondirectiv” (p. 275). Mai mult decât atât, Nicole Berthier (1998), vorbind despre interviul non-directiv, consider ă că pentru acesta sunt valabile următoarele sinonime: interviul liber, interviul deschis, nestructurat, aprofundat, în profunzime, explorator etc. La fel se întâmplă şi în cazul formei intermediare, adică interviul semi-structurat sau semi-directiv, care este cazul cel mai frecvent folosit în cercetare şi are la bază ghidul de interviu. Vorbind despre acest tip de interviu, Delhomme şi Meyer (1997) menţionează că interviul semi-structurat şi cel semi-directiv reprezintă unul şi acelaşi lucru. Diferiţi autori combină aceste criterii încercând să individualizeze anumite interviuri, ca forme particulare. Pornind de la combinarea a două criterii (directivitate şi profunzime), s-au conturat şase mari forme de interviu: interviul clinic, interviul în profunzime, interviul cu r ă spunsuri libere (ghidat), interviul focalizat (centrat), interviul cu întreb ă ri deschise şi interviul cu întreb ă ri închise (Grawitz, 1996; Mayer şi Saint-Jacques, 2000; Boutin, 1997).
6 7
Rotariu, T., Iluţ, P. (1997). Ancheta sociologic ă şi sondajul de opinie. Iaşi: Polirom. Chelcea, S. (2001). Metodologia cercet ă rii sociologice: metode cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economic ă.
8
Schema următoare, preluată şi adaptată după Mayer şi Saint-Jacques (2000), arată dispunerea acestor tipuri de interviuri pe o axă a libertăţii, profunzimii şi directivităţii.
Tipuri principale de interviu Libertate Profunzime Directivitate
Nivel 1 Interviul nestructurat Interviul clinic Interviul în profunzime
Nivel 2 Interviul semi-structurat Interviul ghidat Interviul focalizat
Nivel 3 Interviul structurat Interviul cu într. deschise Interviul cu într. închise
I. Interviul nestructurat (non-directiv) Abordarea non-directivă (deseori numită şi calitativă în raport cu alte tipuri de interviu) presupune două dificultăţi majore: Necesitatea unei pregătiri temeinice a intervievatorului; Necesitatea controlului unei situaţii de interacţiune, mai complexă decât în alte tipuri de intervievare. Două tipuri de interviuri sunt curent identificate: interviul clinic şi interviul în profunzime. • •
a. Interviul clinic
Este interviul frecvent utilizat în psihanaliz ă şi psihoterapie. Non-directivitatea presupune un număr redus de întrebări, formularea spontană a întrebărilor, obţinerea unui volum mare de informaţii. Convorbirea are rol terapeutic, cercetătorul creează cadrul de manifestare a subiectului şi explorează personalitatea acestuia. Derularea acestui interviu este centrată pe client sau pe o temă dinainte precizată. Gradul de libertate a interviului este maxim şi nivelul foarte profund. Terapeutul adoptă o atitudine non-directivă, preferând mai mult să „acompanieze” interlocutorul decât să-l dirijeze în exprimarea sa. Într-un interviu clinic, apar fenomene de interacţiune mai profundă între participanţi (empatia, identificarea, proiec ţ ia etc.). Reformulările (reflectarea, clarificarea etc.) sunt strategii care stau la baza acestei tehnici şi nu se regăsesc decât par ţial în cazul altor tipuri de interviuri.
9
b. Interviul în profunzime (liber – depth interview) Se mai numeşte şi interviu liber (Mayer şi Saint-Jacques, 2000). În linii mari seamănă cu interviul clinic, cu deosebirea că interesul ne poartă nu numai spre persoane, ci şi spre teme exterioare subiectului. În general, scopul este obţinerea unor date valide pentru cercetare şi nu pentru rezolvarea unei probleme a individului. Interviul liber are în vedere profunzimea unui fapt şi permite exprimarea liber ă a personalităţii respondentului. Utilitatea acestui tip de demers se poate argumenta prin cel pu ţin două avantaje. Pe de o parte obţinem nu numai informaţii, ci şi semnifica ţ ii ale acestora. Pe de altă parte, maniera de conducere a interviului, non-directivă, este mai facilă: efortul intervievatorului este mai redus în partea de acumulare a datelor cercetării (deşi trebuie remarcat faptul că activitatea se complică în partea de interpretare). Utilizarea sa este multiplă: diagnosticul persoanei, studii de motivaţie, explorarea în profunzime a practicilor şi proceselor (Boutin, 1997). În practică se întâlnesc mai multe variante ale acestui tip de interviu: interviul biografic (memorial, maximalist), interviul narativ (istoria vieţii sau povestirea vieţii în variantă minimalistă), interviul
etnografic etc.
II. Interviul semi-structurat (semi-directiv) La acest nivel, sunt două tipuri de interviu: ghidat (cu r ă spunsuri libere) şi focalizat (centrat). c. Interviul ghidat (cu r ă spunsuri libere)
Acest tip de interviu este cel mai frecvent folosit în cercetarea ştiinţifică. El ofer ă un grad de libertate mai redus decât un interviu nestructurat, întrucât derularea sa are la baz ă o serie de teme sau întrebări pregătite dinainte. Spre deosebire de formele anterioare, interesul pentru persoană tinde să scadă şi mai mult în favoarea celui pentru o temă anume (socială, de exemplu). Se păstrează însă un grad relativ ridicat de non-directivitate. Acest tip de interviu are la bază, cu funcţie orientativă, ghidul de interviu. Cercetătorul recurge la ghid pentru a dirija slab discuţia, se inspir ă din ghid, dar formulează întrebări suplimentare atunci când consider ă de cuviinţă. Spusele intervievatului sunt stimuli pentru astfel de întrebări spontane. Ordinea întrebărilor prezintă importanţă relativă, dar în general este indicat să există o logică a expunerii acestora pentru a nu deruta subiectul. În cazul în care se merge pe comparaţia datelor de cercetare, epuizarea ghidului este obligatorie. d. Interviul focalizat (centrat - focused interview) Această formă de interviu a fost dezvoltată de R.K. Merton în anii ’40 în contextul cercetărilor privind propaganda şi analiza comunicărilor mass-media. Pentru interviul focalizat, tema este foarte bine conturată, întreaga discuţie se poartă în jurul temei. Se apropie de forma structurată a interviului, însă este mai deschis, oferind mai multă libertate intervievatorului. Persoana prezintă o importanţă mai mică, non-directivitatea tinde să se schimbe spre directivitate. Sarantakos (1998) consider ă că este numit interviu focalizat deoarece trimite la o temă anume pe care respondentul trebuie să o discute şi să-şi prezinte opiniile, r ăspunsurile la întrebările cercetării. Mai concret, scrie autorul citat, intervievatorul introduce un stimul (o temă, un film, un articol, o situa ţie) familiar subiectului şi discută
acest aspect cu intervievatul.
10
III. Interviul structurat (directiv) e. Interviul cu întreb ări deschise
Deja este un interviu structurat, directivitatea este destul de mare, libertatea respondentului r ămâne numai la nivelul formulării r ăspunsului şi nu la ansamblul discuţiei. Temele din ghid sunt respectate cu stricteţe, atât ca ordine cât şi ca formulare. În interviul structurat, discuţia este centrată pe un obiect de anchetă, dar libertatea intervievatorului este aici redusă. El pune întrebări care sunt explicit redactate într-un protocol de anchetă (lista întrebărilor) - formularea, numărul întrebărilor şi ordinea sunt impuse. Respondentul păstrează o anumită marjă de libertate, de asemenea limitată, în nuanţarea r ăspunsurilor. f. Interviul cu întrebări închise
Se apropie de structura chestionarului, unii autori considerând acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. R ăspunsurile subiectului pot fi de tipul da/nu sau cu alegeri prestabilite. Madeleine Grawitz, (1996) consider ă că este cel mai structurat dintre tipurile de interviu. Arat ă ca un chestionar standardizat, cu întrebări stabilite dinainte, dispuse într-o anumit ă ordine pe care intervievatorul trebuie să o respecte şi la care intervievatul nu poate r ăspunde decât prin alegeri limitate: da sau nu, favorabil sau defavorabil. Madeleine Grawitz (1996) sistematizează caracteristicile interviurilor, derivate din raporturile directivitate / structurare / profunzime / standardizare , pe un continuum ca cel invocat în schema precedentă.
Structurare (directivitate) redusă Standardizare redusă Profunzime mare Libertate mare
Structurare (directivitate) ridicată Standardizare ridicată Profunzime mică Libertate mică
1. Întrebări rare, formulare neriguroasă, nici prestabilită; 2. R ăspunsuri bogate, complexe, cu conţinut profund; 3. Libertate foarte mare atât a intervievatorului, cât şi a intervievatului; 4. Durată practic nelimitată; 5. Repetarea posibilă a interviului; 6. Scop: atenţie acordată consilierii, vindecării, cercetării aprofundate; 7. Interviul este centrat pe persoană.
1. Întrebări formulate din ce în ce mai rigid şi prestabilite; 2. R ăspunsuri scurte, precise şi cu un conţinut mai limitat; 3. Libertate foarte mică atât a intervievatorului, cât şi a intervievatului; 4. Durată limitată, derulare rapidă a interviului; 5. Interviu în general unic; 6. Scop: atenţie acordată obiectivelor anchetei; 7. Interviul este centrat pe o problemă exterioar ă individului.
11
7. Alte opţiuni de clasificare Un alt punct de vedere propune Gerald Boutin (1997) care analizează comparativ două mari tipuri de interviuri: interviul tradi ţ ional de cercetare (conducere directivă) şi interviul calitativ de cercetare (conducere non-directivă). El propune două scheme care pot fi comparate din perspectiva etapelor şi a scopurilor cercetării. Redăm, mai jos, aceste scheme.
Stimul standardizat Intervievator (directiv, neutru)
Culegerea datelor
Respondent (reactiv)
R ăspunsuri exprimate în cadrul unui format standardizat furnizat de cercetător Fi . 1. Modelul tradi ional al interviului de cercetare
Întrebare deschisă (punere în situaţie) Intervievator (non-directiv, subiectiv)
Elaborarea unui conţinut
Participant (activ)
R ăspunsuri exprimate în chiar termenii intervievatului Fi . 2. Modelul calitativ al interviului de cercetare
Spre deosebire de interviul tradiţional, consider ă autorul citat, interviul calitativ de cercetare prezintă următoarele diferenţe: – Este centrat pe universul interior al subiectului; – Are drept scop înţelegerea fenomenelor legate de această lume interioar ă; – Este descriptiv, cercetătorul nu are presupoziţii, ipoteze clar formulate; – Este centrat pe o temă sau pe câteva teme principale; – Este deschis spre ambiguitate şi schimbări; – Ţine cont de sensibilitatea intervievatului; – Se desf ăşoar ă în cadrul unei relaţii inter-personale; – Poate să reprezinte o experienţă pozitivă pentru persoana intervievată. 12
