Ion, de Liviu Rebreanu eseu despre tema și viziunea despre lume într-un roman interbelic realist, obiectiv
Context Romanul românesc interbelic și implicit romanul realist modern începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, romancier atent la modul în care viața este transfigurată în universal ficțional. În articolul doctrinar Cred (1926), Liviu Rebreanu își formulează crezul literar: literatura este creație de oameni și de viață, iar romanul este un dicurs care fixează curgerea vieții, care dă vieții un tipar care îi surprinde dinamismul și fluiditatea. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer, fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al esențelor. Formula aceasta își găsește expresia în romanul Ion apărut în 1920. Ficțiunea se apropie de realitate cu o privire lucidă, obiectivă, chiar dacă este viață inventată. Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu, este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală înfățișată în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare, Zestrea și Rușinea , iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate/transfigurate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, Rodovica, din cauza unui țăran sărac. Încadrarea romanului în tipologie, current cultural/literar, într-o orientare tematică Opera literară Ion este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase și realiyarea unei imagini ample asupra vieții. Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detașat, impersonal), al narațiunii (la persoana a III-a) și al relației narator –personaj (naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Viziunea realist-obiectivă se realizează prin : tematica social, obiectivitatea perspective narrative, construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal. Romanul Ion prezintă drama țăranului ardelean care trăiește într-o societate pentru care pământul e mai mult decât un mijloc de subzistență, un criteriu al valorii individuale. Ilustrarea temei romanului prin două episoade/citate/secvențe commentate Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii, fapt relevant chiar de structurarea romanului în două mari părți: Glasul pământului și Glasul iubirii, și de tema destinului. Rebreanu creează o capodoperă în care tema foamei ancestrale de pământ a țăranului roman se dezvoltă într-o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, împletită cu tema vieții și a morții, a iubirii și a căsătoriei, tema națională și cea a intelectualității.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspect ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socio-economice (stratificarea social), relații de familie, instituțiile (biserica, școala), autoritățile. Elemente de structură și de compoziție ale textului narativ, semnificative pentru tema și viziunea despre lume (titlul, spațiul, timpul, structura, relația incipit-final, planuri și tehnici compozițonale, perspectiva narativă, conflictele, scene semnificative, arta narativă, arta construirii personajelor) Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din Ion tipul generic (reprezentativ) al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția lui spre atipic ca personaj individualizat. Personajul principal, care devine exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, e individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zester, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Spațiul acestei lumi este satul Pripas (model real poate fi Prislopul care este familiar scriitorului), construit ca un cronotop arhetipal, funcționând ca un spațiu închis, cu un tipar de existență și de gândire statornicit prin tradiții arhaice. Imaginea satului pe valea Someșului se conturează printr-o tehnică cinematografică, dintr-o dublă perspectivă: a naratorului și a protagonistului, care contemplă întregul ținut din marginea delnițelor pe care le cosește. Satul din apropierea Armadiei (Năsăudul) este pitit într-o scrântitură de coline marcat de toponimice suggestive (Râpele Dracului, Cișmeaua mortului, Ulița-mare, Ulița-din-dos) și de simboluri care anticipeayă drama: crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos de tinichea ruginită. Timpul în care ființează această lume este o durată bivalentă. Prezentul etern este durata în care ființează satul, în vreme timpul fragmentar definește condiția omului: Satul a rămas înapo același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții vremea vine nepăsătoare ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă (…) roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Ideea de timp dual se cristalizează și în opozițiile: timp al muncii/ timp al sărbătorii (acțiunea începe și se sfârșește în zi de duminică, numai că amiaza de vară de la început e înlocuită de adierea înserării de toamnă, pe parcursul a circa doi ani), durată subiectivă/ obiectivă, istorică (început de secol XX). Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și , totodată, denumec cele două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele 13 capitole ale romanului urmăresc zbaterea disperată a personajului de a avansa de la marginea societății rurale spre central ei, unde consider că i-ar fi locul. Concepția despre roman ca și corp sferoid determină simetria ilustrată în titlurile Începutul și Sfârșitul, care sugerează bucla de timp în care se înscrie acțiunea și mai ales destinul personajului principal. Unele titluri de capitol poartă numele personajelor situate în prim-plan (Vasile, copilul, George), altele concentrează într-un cuvânt esența evenimentelor epice (Nunta, Sărutarea,
Ștreangul), altele au character simbolic (Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul), care marchează deschiderea romanului către parabola vieții și a morții. Drama lui Ion se desfășoară între doi poli evidențiați încă de la nivelul structurii romanului. Dorința de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enunțat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar privește cu dor la Florica. După de intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia și revine la pasiunea inițială pentru frumoasa fată a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Incipitul și finalul, construite simetric pe motivul drumului, evidențiază aspectul de corp sferoid al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și economic (săraci-bogați), dar ș cultural (țărani-intelectualitatea satului). Ca prim personaj simbolic al textului, drumul se constituie ca liant, intermediar între realitate și ficțiune,
Șoseaua cea mare și fără de sfârșit, marcat de o serie de toponime identificabile pe hartă
(Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) fiind un transparent simbol al realității. Din această șosea se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în ficțiunea romanescă, în satul Pripas, loc al acțiunii romanului, și care îl va înapoia la final realității. La început vesel, neted, jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas pentru a surprinde satul adormit sub zăpușeala unei duminici liniștite. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează) drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni. La final, drumul bătătorit se deplasează monoton-monoton ca însușu mersul vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și dramele la care a fost martor. Descrierea caselor lui Herdelea și Glanetașu ilustrează condiția lor social. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu Hristosul care își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită , veghează, atât la început cât și la final, o lume rău alcătuită în care se macină destine incapabile să se verticalizeze, anticipând destinul tragic al protagonistului. Descrierea finală a drumului închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică prin metafora șoselei-viață. Acțiunea complexă a romanului este prezentată de un narator obiectiv, omniscient care înfățișează evenimentele înlănțuite logic și cauzal, explicabil și uneori previzibil. Evenimentele romanului sunt dispuse pe două mai planuri narative, planul țărănimii și planul intelectualității, care uneori se derulează paralel, alteori se intersectează, constituind imagini ale aceleiași lumi, asamblate într-o realitate complexă, care dă impresia unei viziuni totale și generează aspectul de monografie a satului transilvănean. Planul destinului individual urmărește drama lui Ion, ca și drumul descoperirii unei identități străbătut de Titu Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale. Planul destinului familial are în centru familia învățătorului Herdelea. Cel mai cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă romanului, este cel monografic: planul destinului colectivității. Obiectivarea instanței narative este un element de modernizare în romanul românesc interbelic, alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (capitole dispuse antinomic, alternarea celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu Herdelea; existența țărănimii/ intelectualității satului) ori a simetriilor narative inverse (dilema matrimonială a lui Ion/ dilema Laurei Herdelea, someșana jucată
cu Ana la început/ același joc cu Florica la nuntă, sinuciderea Anei/ sinuciderea lui Avrum, moartea bătrânului Moarcăș/ moartea lui Petrișor etc) sau de prezența registrelor stilistice diferite (stil cenușiu, cu vocabularul frust al țăranului în alternanță cu stilul cărturăresc specific limbajului intelectualului). Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițíonal, unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Dincolo de aceste aspect, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. Destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semenii, pe care îi domină, cât mai ales în relație cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală. În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământulmamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pământul-ibovnică (impresionantă este scena în care Ion sărută pământul) și pământul-stihie. Subiectul se alcătuiește printr-o tehnică modernă a contrapunctului urmărind două fire epice: principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetașului, iar cel de-al doilea fir epic urmărește procesul maturizării lui Titu Herdelea. În planul țărănimii, în centrul romanului se află patima lui Ion pentru pământ. Eroul e torturat de o dilemă psihologică și morală, chemarea pământului nefiind singura din sufletul său, unde se confruntă forța demonică a posesiunii pământului, cu vocea angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă devastatoare. Traseul existențial al protagonistului este reliefat prin câteva scene-cheie care surprind devenirea eroului, cum ar fi scena horei, scena sărutării pământului. Episoadele cu semnificație majoră sunt construite după principiul simetriilor inverse. Asemenea capitole dispuse antinomic sunt cele care îl pun pe Ion în fața celor două femei din viața sa, Ana și Florica, sau în fața pământului: cap II, “Zvârcolirea”, cap IX, “Sărutarea”. În cap. II al romanului, “Zvârcolirea”, este evidențiată atitudinea lui Ion în fața pământului, a cărui forță și dimesiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât ,,din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie”. Relevanța scenei este amplificată de faptul că ea cuprinde sintagma care denumește prima parte a romanului: Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleșindu-l. Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a simțurilor, care îi permite să audă vocile nuanțate ale pământului pesonificat și să perceapă mesajele ascunse care vin din adâncuri: toate (porumbiștele, holdele, grădinile, pădurile) zumzeau, șușoteau, fâșăiau, vorbind un grai aspru. Muzicalitatea stranie a naturii în
zorii-zilei îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării, care culminează în exclamația uimită: Cât pământ, Doamne!... Scena surprinde un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului principal și care este de natură să explice desfășurarea stihială de energii a tânărului țăran. Resimțit inițial ca un uriaș, pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă care îi înțepa glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil să domnească peste tot cuprinsul. Din acest moment, ritmul lent și contemplativ se precipită, personajul acționează parcă animat de o forță exterioară, din răsputeri, cu o râvnă ispititoare. Stropii de sudoare care picură în humă (pământ) înfrățesc parcă mai puternic, omul cu lutul. Această observație conține unul dintre nucleele de sens ale destinului personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea sevei sale vitale cu cea a pământului. Scena care evidențiază prezența factorului irațional este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. În pragul desprimăvărării, țăranul are asupra pământului o percepție cvasierotică, văzând în delnițele sale imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenunchiat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mănuși de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizonier al patimei nefirești pentru pământ. În secvența epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află despre Florica că se mărită cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniță de pământ. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre un posedat al posesiunii, a cărui fixație provoacă turbulențe. Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas, nu mai au voci distincte, ceea ce va grăbi drumul eroului spre moarte. Moartea este văzută ca unică soluție de ieșire din impasul în care ajunge destinul personajului. Această scenă este străbătută de o violență de esență naturalistă, sângele lui Ion întorcându-se în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă. Relația personajului cu mediul este magistral evidențiată încă din scena horei, prin intermediul căreia cititorului i se prezintă marile componente ale universului ficțional în care a pășit: timpul, spațiul, personajele principale. Curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul unde se adună întreaga comunitate rurală. Așezarea oamenilor indică o ierarhizare fermă și relații sociale précis delimitate. Primarul satului și cheaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al țăranilor mijlocași, așezați pe prispă. Sărăntocii, ca Alexandru Glanetașu, dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se apropie prea mult. Preotul și familia învățătorului Herdelea onorează cu prezența petrecerea poporului, dar nu participă efectiv la ea, ci păstrează distanța. Ritmurile someșanei de pe arcușurile lăutarilor țigani atrag în joc fetele și flăcăii satului, iar vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea dionisiacă de energii, ci și în impulsul de a întemeia noi familii.Treptat, din amalgamul participanților la horă se detașează o pereche de personaje antagonice: Ion și George Bulbuc. Autoritatea țăranului sărac în fața celui bogat este pusă în evidență de faptul că lăutarii ascultă de Ion, scenă construită simetric cu cea din finalul romanului, când George îl răpune pe rivalul lui cu sapa. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă
prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de lăutari. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Rolul horei din viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu: pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași. Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele mai retrase vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare (purtătoare) a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion pe care îl numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care, la rândul său îl face pe cheabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. În planul intelectualității, cel de-al doilea fir epic îl prezintă pe Titu Herdelea, tânărul poet aflat în căutarea unei identități artistice și sociale. Viața boemă a fiului de învățător este marcată de experiența creației și de aventura erotică (idila cu Roza Lang), care însă nu-l ajută să depășească criza de identitate și criza de valori cu care se confruntă. Rezolvarea acestor crize se ivește doar atunci când Titu își asumă existența pe cont propriu, ieșind din orizontul vieții închise în matricea protectoare a familiei și în celula unui sat. Devenit secretar al Primăriei dintr-un sat de lângă Cluj, el descoperă cât de acut se pune, în acest spațiu, problema apărării ființei naționale. Confruntarea cu această lume necunoscută și participarea sa la congresul ASTREI din Sibiu vor aduce revelația unui sens existențial: ideea națională. Implicarea lui, ca militant activ în problema drepturilor naționale ale românilor din Transilvania, aflată sub stăpânire austroungară, generează o decizie care îi va schimba esențial existența – trecerea munților în România Mare. Prin această opțiune (care a fost și a scriitorului însuși: Liviu Rebreanu a trecut munții în 1909), se reliefează refuzul tânărului intelectual de a accepta un statut social care duce la compromisul moral. Un asemenea compromis e nevoit să facă tatăl lui, care, pentru a nu-și pierde slujba (unica sursă de subzistență a familiei), nu-l votează pe Grofșoru, candidatul român pentru Parlament, ci pe deputatul maghiar. Spre deosebire de Zaharia Herdelea, preotul Belciug nu depinde de autoritățile străine, așa încât are libertatea de a vota cum îl îndeamnă conștiința. Conflictul existent déjà între cei doi reprezentanți ai intelectualității rurale se amplifică astfel, dar va fi rezolvat în final sub semnul toleranței și al conștiinței apartenenței la același neam. Scena finală, a sfințirii noului locaș al Bisericii (în raport de simetrie inversă cu secvența horei duminicale), reunește personajele într-un spațiu simbolic, al satului, într-un ceremonial al celebrării lui Dumnezeu și al vieții care merge înainte chiar dacă câțiva oameni s-au stins, iar alții i-au luat locul.
Arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieții reale. Epicul dens se construiește din episoade numeroase (prin tehnica înlănțuirii sau a alternanței) ceea ce îi conferă amplitudine epopeică (Ion – o epopee a țăranului român). Principala instanță narativă este cea auctorială (omniscientă), caracterizată prin obiectivitate. Pauzele descriptive au menirea de a surprinde scene din viața comunității ori a familiei, de a situa acțiunea într-un spațiu construit pe modelul celui real, de a fixa portrete memorabile sau de a sonda psihologii. Liniile de forță ale caracterelor se precizează însă nu numai din perspectiva naratorului omniscient. În construirea lumii interioare a personajelor, observația auctorială alternează frecent cu introspecția. Stilul direct alternează cu stilul indirect și stilul indirect liber. George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ardelenesc, iar Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială trecerea de la mediul rural la acela intelectual. De asemenea, la o lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor artistice utilizate pentru plasticizarea ideii: personificarea, epitetul, comparația și hiperbola. Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce constituie un element de modernitate în proza românească. În universul satului tradițional, eroii sunt puternic determinați social și psihologic. Tiparul caracterologic este unul dual, generat de valorile tradiționale ale lumii țărănești, dar și de circumstanțele unei realități social-istorice imediate. În centrul romanului (roman al unui destin individual) stă figura lui Ion, monumental și simbolic prin tragismul său. Este un personaj realist, tipologic (încărcătura semantică a prenumelui: Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion, George Călinescu), natură complexă , dilematică, care se consumă între iubire și patima pentru pământ. Sub aparența simplității și a linearității procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii (complexitatea fiind o trăsătură a personajului realist): viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism La începutul romanului, i se face un portret favorabil, care motivează acțiunile sale prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: tipul țăranului sărac (patima pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul comunității), tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și ambițiosul dezumanizat de lăcomie – În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune (Nicolae Manolescu). Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu toată comunitatea, ca instanță morală. De aceea, conflictul social este dublat de conflictul tragic. Procedeele de caracterizare, de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului omniscient (portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ, faptele și modelul comportamental, cuvintele, limbajul și gândurile, ca și descrierea vestimentației, a mediului, relațiilor cu ceilalți eroi ai cărții, cu pământul etc.) sunt însoțite de procedee moderne ca introspecția, monologul interior, relativizarea
perspectivelor asupra personajului ( văzut și definit de către mai multe instanțe narative: învățătorul, preotul, Ana și Vasile Baciu, George, comunitatea sătească – el este fruntea flăcăilor din Pripas). Un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat: de impulsurile interioare de adâncime ale ființei (de pildă, exclamația –Cât pământ, Doamne! exprimă umilința înfricoșată în fața uriașului și foamea ancestrală de pământ, venite din străfundurile ființei) și de circumstanțele social-istorice în care ființează lumea țărănească. Exprimarea unei opinii Putem observa că, în acest roman, relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică (Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământulstihie, care spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte. Impresionantă pentru patima lui și anticipativă pentru destinul personajului este scena în care Ion sărută pământul. Apreciat la apariție de criticul literar Eugen Lovinescu drept cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.
Notă: La acest eseu se mai adaugă altele două: eseul de caracterizare a personajului principal și eseul cu privire la relația dintre două personaje ale acestui roman. Pe ambele le aveți dezvoltate în culegerea xeroxată. Spor la învățat!
