UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IAŞI FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL – POLITICE DEPARTAMENT RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE
Resursele energeticemotiv de tensiuni, crize şi conflicte Absolvent Andra Ioana Lazariuc
IAŞI 2010
1
CUPRINS Introducere Cap. 1 Delimitări conceptuale 1.1 Politica de putere- element element esenţial al sistemului sistemului internaţional internaţional 1.2 Componentele Componentele puterii puterii 1.3 Influenţa politicii de putere asupra mediului de securitate în secolul XXI 1.4.1 Securitatea- definiţie şi abordări teoretice
1.4.2 1.4.2
Repere Repere gener generale ale ale ale mediu mediului lui actu actual al de securi securitat tatee
Cap. 2. Politica de securitate energetică 2.1 Definiţiile, structura structura şi conţinutul politicii politicii de securitate securitate energetică 2.2 Principalii actori ai politicii de securitate energetică 2.2.1. Actori statali 2.2.2. Actori non-statali 2.3 Ameninţări
Cap. 3. Conflicte energetice 3.1 Crizele petrolului 3.2 Miza conductelor petroliere 3.3 Rusia şi şi şantajul şantajul energetic
Concluzii Bibliografie
2
Introducere
Această lucrare abordează o temă de actualitate în domeniul relaţiilor internaţionale, şi anume Resursele energetice- motive de tensiuni, crize şi conflicte . În ulti ultimi miii ani, ani, proble problema ma epuiză epuizării rii resurse resurselor lor energet energetice ice şi a securi securităţ tăţii ii energet energetice ice domină domină agendel agendelee actorilor scenei mondiale. Astfel, ipoteza de lucru a acestei teze se bazează pe următoarea supoziţie: cererea de hidrocarburi creşte intr-un ritm mult mai rapid decât oferta, iar rezervel rezervelee majore de hidrocarburi hidrocarburi sunt localizate localizate în zone caracterizat caracterizatee de profunde profunde dezechili dezechilibre bre politico-e politico-economi conomice ce şi instabili instabilitate tate,, fapte ce au transforma transformatt competiţi competiţiaa pentru resurse energetice în lumea contemporană într-o sursă importantă de crize şi conflicte.
Resursele naturale, în special cele energetice, au influenţat permanent şi în mod covârşi covârşitor tor evoluţ evoluţia ia societ societăţi ăţiii umane, umane, dezvol dezvoltar tarea ea economi economică, că, econom economiil iilee naţion naţionale ale,, economia mondială şi, mai recent, economia globală. „Energia este esenţială pentru dezvolt dezvoltarea area economi economică că şi social socialăă şi îmbunăt îmbunătăţi ăţirea rea calit calităţi ăţiii vieţi vieţii”, i”, preciza preciza ONU în Agenda 21 din 1992. În epoca actuală, dependenţa tot mai accentuată a economiilor lumii
de hidrocarburi reprezintă o realitate de necontestat. Petrolul este resursa care pune în mişcare mişcare sectoa sectoarel relee transpo transportu rturil rilor, or, alimen alimentaţ taţiei iei,, agricu agricultu lturii rii,, petroc petrochim himiei iei şi chiar chiar a forţelor armate. Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare, prosperitate, putere au fost demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Astfel, acest început de secol este marcat de tendinţa marilor puteri şi actori de a obţine controlul asupra celor mai însemnate resurse materiale ale planetei şi, implicit, asupra preţutilor lor, în condiţiile în acre resursele energetice joacă un rol din ce în ce mai important în ceea ce priveşte poziţia şi rolul unui stat în sistemul relaţiilor internaţionale. Lucrarea este structurat structuratăă în trei capitole. capitole. Primele Primele două capitole conturează conturează cadrul teoretic de analiză, iar ultimul ultimul capitol capitol prezintă studii de caz asupra unora dintre cele cele mai importante sau de actualitate conflicte energetice. Primu Primull capi capito toll anal analiz izea ează ză conce concept ptee prec precum um putere puterea, a, secu securi rita tate tea, a, relaţ relaţia ia de interdependenţă dintre aceste două concepte, cât şi influenţa deosebită a puterii politice asupra mediului de securitate actual. Pentru a obţine o definiţie cât mai completă a 3
politicii de putere am prezentat diferitele abordări teoretice ale conceptului prin prisma unor curente diferite. Cea mai importantă este considerată a fi abordarea realistă care a propus ‘o resurecţie’ a politicii de putere. Toate teoriile realiste realiste consideră că preocupările legate legate de putere putere,, balanţ balanţaa de putere, putere, dinami dinamica ca puteri puteriii reprezi reprezintă ntă motorul motorul sistem sistemulu uluii internaţional. Deasemena, în studiul politicii de putere un rol important îl ocupă analizarea surselor puterii . Acestea reprezintă un element esenţial în realizarea unor ierarhii sau comparaţii între state. Tot în acest prim capitol am prezentat abordările teoretice ale conceptului de securi securitat tate, e, deoarec deoarecee securi securitat tatea, ea, studiu studiull securi securităţ tăţii, ii, este este consid considerat eratăă a fi unul dintre dintre aspectele cele mai importante abordate în relaţiile internaţionale. Actorii politici, din cadrul sistemului internaţional, sunt cel mai adesea dispuşi la eforturi considerabile şi la alocarea de resurse imense pentru a-şi asigura protecţia faţă de potenţialele ameninţări. De vreme ce diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. Fiecare perspectivă în parte asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii depinde de identificarea actorilor- cheie, precum şi a puterii puterii pe care aceştia o exercită. În prezentarea prezentarea acestor abordări diferite diferite am insistat asupra celei celei propusă de către reprezentanţii Şcolii Şcolii de la Copenhaga care a avut o inlfuenţă inlfuenţă covârşitoare covârşitoare asupra sistemul sistemului ui internaţion internaţional, al, deoarece deoarece propunea lărgirea sferei de definire a securităţii. Ultimul subcapitol prezintă principalele tendinţe în mediul actual de securitate şi anume: predominarea SUA, extinderea securităţii şi democraţiei, accentuarea globalizării. Totodată, terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele interet interetnice nice şi interre interrelig ligioa ioase, se, reţele reţelele le crimei crimei organiz organizate ate,, problem problemele ele privin privindd mediul mediul,, adâncirea adâncirea periculoasă periculoasă a decalajelor decalajelor de dezvoltare dezvoltare între Nord şi Sud constituie constituie principalii principalii factori de insecuritate ai lumii contemporane ce nu pot fi trataţi independent unii de alţii. Combaterea lor necesită cele mai bune resurse şi direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate. În cadrul celui de-al doilea doilea capitol am prezentat prezentat politica politica de securitate securitate energetică. energetică. Astfel, problema energiei a devenit o prioritate prioritate după ce tot mai mulţi actori de pe scena 4
internaţională au conştientizat faptul că energia reprezintă condiţia eseţială pentru exercitarea puterii în economia politică internaţională şi că nici bogăţia sau securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie. Am început analiza acestui concept prin prezentarea definiţiei, structurii şi conţinutului politicii de securitate energetică. O bună definire a conceptului de securitate energetică, trebuie să se sprijine pe una din paradigmele cu care operează principalele şcoli din teoria relaţiilor internaţionale. Am realizat astfel şi o trecere în revistă a celor mai importante abordări teoretice. Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim— statal sau non-statal— care să aibă capacitatea şi voinţa de a promova un set de decizii raţionale şi acţiuni eficiente şi coerente în această direcţie. Am realizat astfel o descriere succintă a principalilor actori ai politicii de securitate energetică. În ceea ce priveşte actorii statali am prezentat politica de securitate energetică a următoarelor state: SUA- considerate a fi cel mai mare consumator de pe glob la ora actuală; China – deasemenea un consumator important la nivel mondial datorită creşterii economice accelerate ce o înregistrează, precum şi cel mai mare producător mondial de cărbune ; Arabia Saudită- unul dintre „pilonii” politicii SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi unul dintre stâlpii de susţinere ai dezvoltării economice occidentale, cu imensele resurse de petrol, poziţie strategică şi loc proeminent în lumea musulmană; Irakul -a doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită; Iranul -un actor semnificativ în Orientul Apropiat şi Mijlociu, deţine aproximativ 7% din rezervele mondiale de petrol şi s esituează pe cea de-a doua poziţie internaţională în cazul gazelor naturale. Printre actorii non-statali cei mai importanţi sunt : Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Uniunea Europeană (UE) şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS) precum şi marile corporaţii internaţionale. Tot în al doilea capitol am abordat şi principalele ameninţări la adresa politicii de securitate energetică. Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul său. Starea de securitate energetică presupune depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi
5
riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului relaţiilor internaţionale. În ultimul capitol am inclus studii de caz asupra unora dintre cele mai importante sau de actualitate conflicte energetice precum şi a efectelor lor asupra sistemului internaţional. Crizele petrolului au apărut ca efecte ale unor conflicte locale din Orientul Mijlociu cum ar fi conflict arabo-israelian din anul 1973, revoluţia din Iran din anul 1979 şi primul război din Golf din anul 1990. Având în vedere faptul că aceste ţări deţin importante resurse de petrol şi sunt considerate actori importanţi pe piaţa energetică, conflictele menţionate au cauzat efecte alarmante ca interzicerea de către OPEC a exporturilor petroliere către ţările implicate, ridicarea preţului petrolului şi reducerea producţiei. Conductele petroliere reprezintă, deasemenea un
motiv de tensiuni pe piaţa
energetică. Astfel, există divergenţe în ceea ce priveşte stabilirea traseului lor, cât şi a potenţialilor beneficiari/ destinatari. Plasamentul conductelor pentru transportul petrolului şi gazelor naturale din Siberia şi din bazinul Caspic spre consumatori a devenit o temă principală a rivalităţii geopolitice dintre puterile majore. Această rivalitate va afecta profund atât relaţiile interstatale, cât şi evoluţia politică din zonele respective. În ţările producătoare de petrol şi gaze, ca şi în cele de tranzit, prezenţa conductelor creează dispute aprige cu privire la dreptul de proprietate, distribuirea veniturilor şi pretenţiile de recompensă pentru daunele cauzate florei şi faunei indigene. Federaţia Rusă este considerată o potenţială sursă de ameninţare din puct de vedere energetic, în special de către Uniunea Europeană care depinde în mare măsură de hidrocarburile acesteia. Rusia, ţară ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi conductelor de transport, a fost acuzată în repetate rânduri ca foloseşte energia pentru a-şi spori influenţa politică şi economică, în special asupra statelor baltice şi a Poloniei.
6
CAP. 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE 1.1
Politica de putere- element esenţial al sistemului internaţional
Competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a comportamentului sistemului internaţional de state, competiţie responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care au marcat istoria modernă, în special războaiele în care au fost implicate marile puteri în ultimele două secole. Puterea reprezintă capacitatea unui actor internaţional de a folosi resurse şi bunuri într-un asemenea mod încât să determine rezultatele evenimentelor internaţionale în propriul interes. Astfel, posesia puterii nu este importantă dacă aplicarea sa nu permite obţinerea unor rezultate favorabile. Henry Kissinger defineşte puterea ca fiind capacitatea unei entităţi de a-şi impune voinţa asupra alteia sau de a rezinsta presiunii exercitate de altă entitate1. În viziunea lui Max Webber puterea reprezintă şansa unui actor politic de aşi impune voinţa sa altui actor politic 2, iar Walter S. Jones o descrie ca fiind capacitatea unui actor internaţional de a-şi folosi resursele tangibile şi intangibile în aşa fel încât să influenţeze rezultatele relaţiilor inter-naţionale spre propriul beneficiu. 3 Puterea poate fi caracterizată ca o relaţie asimetrică deoarece influenţarea nu se produce într-o singură direcţie, de la actorul puternic la cel slab, ci defapt actorii îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile. Astfel relaţiile de putere nu pot fi reduse la un model ‘sumă zero’ în care câştigul sau avantajul unui actor reprezintă o pierdere sau un dezavantaj pentru celălalt actor. Puterea politică reprezintă un atribut esenţial al sistemului internaţional care a cunoscut de-a lungul timpului diverse abordări teoretice. Dacă în trecut puterea unui stat era exprimată prin forţa sa militară, în perioada realismului şi a neo-realismului au apărut noi abordări ale conceptului.
1
Kissinger, Henry , Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura Praeger, 1965 Weber, Max, Economie şi Societate , 1922 3 Jones,Walter, The Logic of International Relations, Ed. Harper Collins , 1991 2
7
Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă elementul central al relaţiilor internaţionale. Toate teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanţa de putere, dinamica puterii reprezintă motorul sistemului internaţional. Puterea reprezintă un instrument principal, dacă nu singurul, pentru împlinirea intereselor naţionale. Realismul clasic porneste de la ipoteza ca statele au o vointa de putere nemarginita, si prin urmare ele cauta in mod permanent posibilitati de a prelua ofensiva si a domina alte state. Toate statele au un „animus dominandi”, astfel incat nu exista un motiv pentru care sa credem ca unele sunt mai putin agresive, sau mai bune decat altele. Anarhia sistemului international face statele sa se simta nesigure, si le cauzeaza ingrijorarea pentru balanta de putere. Principala forta motrice in sistemul international este vointa statelor pentru putere, care le impinge sa lupte pentru suprematie. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un curent la altul. Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, supranumit „realism al naturii umane”, consideră că statele au o „poftă nemărginită pentru putere” întrucât sunt conduse de fiinţe umane care au „voinţă de putere” încă de la naştere şi, în consecinţă, sunt permanent în căutarea de oportunităţi pentru a prelua ofensiva si a-şi impune dominaţia asupra altor state. În viziunea sa, puterea este o relaţie psihologică între cei care exercită puterea şi cei asupra cărora este exercitată. Pentru Morgenthau, cei care exercită puterea influenţează deciziile celor care au mai puţină putere. Cei slabi acceptă situaţia fie pentru că aşteptă unele foloase, fie din teamă, fie din respect pentru indivizii sau instituţiile care exercită puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul naţional în termeni de putere: orice acţiune sau politică ce maximizează puterea statului este în interesul naţional şi invers. Pentru Morgenthau, puterea este şi mijloc şi scop. Dacă statele, existenţa statelor, depinde d eputere, atunci gestionarea puterii devine problema esenţială a relaţiilor internaţionale. Dacă natura umană reprezintă cauza profundă a competiţiei pentru putere în viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului joacă acelaşi rol în opinia lui Keneth Waltz, întemeietorul realismului defensiv. Waltz postulează că, deşi urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, fiind tentate să se comporte defensiv prin menţinerea balanţei de putere, statele profită totuşi de stimulentele pe care le oferă sistemul internaţional pentru
8
a câştiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveşte o asemenea oportunitate 4. Pe o aserţiune asemănătoare se fundamentează şi realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, care însă merge mai departe, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului internaţional îndeamnă marile puteri să se concureze pentru putere. Realismul ofensiv consideră că scopul fundamental al unui stat este să devină hegemon în cadrul sistemului5, adică un stat atât de puternic încât să domine toate statele din sistem.
Neorealismul sau realismul structural împarte cu realismul clasic conceptul de balanţă a puterii. Neorealismul, în schimb, pleacă de la premisa că statele în sistemul internaţional caută să-şi asigure supravieţuirea. Scopul lor suprem este securitatea. Structura sistemului internaţional determină statele să acorde atenţie balanţei de putere. Anarhia determină statele să concureze pentru putere, aceasta fiind cel mai bun mijloc de supravieţuire. Preocuparea primară a statelor este de a-şi menţine pozitia în sistem. În sistemul internaţional anarhic statele sunt stimultate să câştige putere pe seama rivalilor, şi este pe deplin logic din punct de vedere strategic ca ele să acţioneze cu aceasta motivaţie atunci când se iveşte momentul oportun. Spre deosebire realismul clasic, neorealismul nu consideră că statele caută să păstreze şi/sau crească propria putere din cauza naturii umane, ci din cauza sistemului. În cadrul acestui sistem al politicii internaţionale, nu există nici o autoritate superioară statelor , care să ordoneze afacerile internaţionale. În acest sens putem vorbi de anarhie. De asemenea, neorealismul, spre deosebire de realismul clasic, introduce conceptul de bipolaritate. Astfel, nu multipolaritatea, cum a fost cazul până în 1939, ci bipolaritatea caracteristică Războiului Rece, duce la stabilitate. Cei doi realiştii structurali Kenneth Waltz şi John Mearsheimer concluzionează că structura sistemului, caracterizată de anarhia rezultată din absenţa unei autorităţi superioare care să oblige statele să respecte regulile jocului, de comportamentul statelor care urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, de incertitudinea privind intenţiile celorlalţi, de capacitatea ofensivă inerentă a oricărei structuri militare, obligă statele la sporirea puterii proprii şi la urmărirea atentă a balanţei de putere din sistem, ţintind hegemonia ca scop final. Competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a 4
Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaţionale , Ed. Polirom, 2006, pp. 126-127
5
Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, 2003, p.20
9
comportamentului sistemului internaţional de state, competiţie responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care au marcat istoria modernă. Aşadar, în viziunea neo-realistă, elementul fundamental în analizarea sistemului internaţional şi interacţiunii dintre state şi sistem, constă în distribuţia capabilităţilor sau a puterii în cadrul sistemului, iar modificările de structură reprezintă efectul modificărilor apărute în distribuţia puterii. Teoria clasică a balanţei/ echilibrului puterii este o teorie ce aparţine deasemena curentului realist, o teorie ce implică o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional, astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu poată obţine în mod covârşitor sau predominant puterea. Ideea non-predominanţei constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanţei puterii.6 Una dintre cele mai influente teorii ale balanţei puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz, prezentată în cartea sa Teoria politicii internaţionale . În viziunea sa constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acţiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma balanţe de putere, nu în sensul că o balanţă odată creată va fi menţinută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută7. Teoria se bazează pe presupoziţia că statele sunt actori unitari aflaţi într-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) şi care îşi doresc să supravieţuiască (la nivel minim), dar pot urmări şi alte scopuri, mergând până la dominaţia mondială. Statele vor încerca să valorifice atât resursele interne (sporirea capabilităţilor militare, economice sau de altă natură), cât şi cele externe (întărirea alianţei din care fac parte şi slăbirea celor adverse. Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc (cel mai important) pentru atingerea securităţii. Conform teoriei balanţei puterii, restricţia şi stabilitatea nu constituie ţinte ale liderilor naţionali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a propriilor interese. Mai precis, atâta timp cât statele caută să supravieţuiască şi se pot alia cu oricine ca răspuns la stimulentele externe şi sunt dispuse să recurgă la război, dacă este necesar, atunci nimeni nu va fi capabil să domine şi alte forme de restricţie şi stabilitate vor apărea. 6
Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of P eace Research ,vol. 9, nr. 1 (1972), p. 51 7 Waltz, Kenneth, op.cit., p.167-179
10
Robert Keohane and Joseph Nye Jr., exponenti ai curentului institutionalist, au nuantat abordarile contemporane ale puterii in era informationala. (Power and Interdependence in the Information Age. Foreign Affairs. September-October 1998, Power and Interdependence / New Edition - 2001). Ei au introdus o noua categorie, de putere soft, in completarea notiunii traditionale a puterii, definite ca putere hard. Puterea hard este abililitatea de a-i determina pe altii sa actioneze chiar si
impotriva vointei proprii, prin amenintari sau recompense. Puterea soft este abilitatea de a obtine rezultatele dorite, pentru ca si ceilalti
doresc ceea ce doresti tu. Este abilitatea de a obtine rezultate mai degraba prin atractie decat prin coercitie. In era informationala, aceasta abilitate de a convinge actorii scenei internationale se realizeaza in principal prin informatia libera si “gratuita”. In secolul XXI, tehnologia informatiei, definita in sens larg, va fi, probabil, cea mai importanta resursa a puterii. Una din întrebările esenţiale în studiul puterii se referă la motivaţia statelor de a concura pentru putere şi lupta pentru hegemonie. Această întrebare este importantă atât pentru paradigma realistă, cât şi pentru adepţii liberalismului sau pe constructivişti. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus decurge din cinci caracteristici ale sistemului internaţional de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici, luată separat, nu conduce la concluzia că statele trebuie să fie în competiţie, dar, împreună, ele descriu o lume în care statele, în special marile puteri, sunt încurajate să-şi maximizeze puterea în raport cu alte state. Prima trăsătură este că sistemul internaţional este anarhic, alcătuit din state independente, fără vreo autoritate deasupra lor 8. A doua este că statele, în special marile puteri, deţin o anumită capacitate militară, care le face reciproc periculoase, pericol care este potenţat de cea de-a treia caracteristică: statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile celorlalte state. A patra trăsătură a sistemului internaţional este că, pentru state, securitatea, adică supravieţuirea, este obiectivul fundamental, chiar dacă la o primă vedere au obiective precum prosperitatea, pacea socială ş.a. În fine, cea de-a cincia caracteristică este că statele sunt actori raţionali, care sunt conştiente de mediul lor şi gândesc strategic despre cum să supravieţuiască în acest mediu. Într-un sistem descris de 8
Waltz, Kenneth, op.cit., pp. 88 - 93
11
aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de comportament 9: 1) teama, 2) „ self help” sau auto-ajutorare şi 3) maximizarea puterii. Dacă statele mici sunt condamnate să aleagă unul dintre primele două modele de comportament, pentru marile puteri, singura alegere raţională este să valorifice orice oportunitate de a-şi spori puterea, încercând să ajungă la situaţia ideală: dobândirea hegemoniei.
1.2. Componentele puterii politice Putem identifica trei surse ale puterii: sursele naturale (factorii geografici, materiile prime, populaţia) , competenţele socio- psihologice ( imaginea naţională, atitudinile şi aspiraţiile populaţiei) şi competenţele sintetice ( capacitatea industrială şi pregătirea militară). Pentru a determina şi compara puterea statelor analiştii realizează o ierarhizare în funcţie de aceste capacităţi şi resurse . Dintre toate componentele puterii unui stat , capacitatea militară
a fost
considerată dintotdeauna cea mai importantă. Din această perspectivă, sensul termenilor putere militară şi forţă militară se apropie până la sinonimie. Puterea militară reprezintă
capacitatea de acţiune armată a unui stat, asigurată de potenţialul său militar (buget, personal, infrastructură, armament, logistică, industria de apărare şi instituţiile de cercetare-dezvoltare specifice etc.), în scopul asigurării propriei securităţi şi a aliaţilor şi îndeplinirii obiectivelor /intereselor politico-militare.
10
Capacitatea militara are trei
component principale: forţele armate ale sistemului militar potenţial, potenţialitatea militară - resursele, capacitatea de a mări sau perfecţiona forţe militare, prestigiul/statusul militar , ce vizează capacitatea de descurajare determinată de
predispoziţia unui stat de a recurge, în anumite împrejurări, la ameninţări militare. Astfel, forţa militară , adică puterea militară în acţiune, este utilizată mai ales în situaţiile conflictuale, sub următoarele forme: ca mijloc principal în desfăşurarea războiului, când
9
Mearsheimer, John , op.cit . , pp. 27- 28 Zamfir Cătălin (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998
10
12
este depăşită faza negocierilor şi ca forţă de descurajare în cadrul intervenţiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate, fără a se apela efectiv la arme. 11 Capacitatea unui stat de a-şi folosi potenţialul său militar, în conformitate cu politica de apărare şi promovare a intereselor naţionale, dă dimensiunea reală a puterii militare. Ca indicatori pot fi utilizaţi: nivelul de instruire al personalului; timpul de reacţie la solicitări; capacitatea de proiecţie şi susţinere a forţelor în diferite teatre de operaţii, inclusiv în afara frontierelor naţionale; nivelul de descurajare pe care îl produce; rezultatul analizei comparate între sistemele de armă din înzestrarea proprie şi cele mai importante la nivel mondial 12. O alta sursă importantă a puterii este economia prin ramurile sale: agricultură, industrie (capacitatea industrială a fost considerată pentru mult timp, respectiv între revoluţia industrială şi cea informaţională, baza puterii; acum, ea trebuie reevaluată, prin prisma costurilor pe care le implică ), infrastructura transporturilor, telecomunicaţii, sistemul financiar- bancar. Economia permite guvernului şi întreprinzătorilor particulari să proceseze materiile prime în produse finite sau să furnizeze servicii consumatorilor, asigurând astfel un anumit nivel de bunăstare. Valoarea economiei ca sursă a puterii trebuie analizată prin luând în considerare următorii indicatori: indicatorii de potenţial sau ai forţei economice, indicatorii de nivel, indicatorii de structură, indicatorii de dinamică, indicatorii de adaptibilitate la eforturile de apărare13. Indicatorii de potenţial sau ai forţei economice se exprimă în posibilităţile maxime ale economiei unui stat în asigurarea productiei materiale, necesare atât desfăşurării optime a întregii activităţi economico- sociale, cât şi ducerii luptei armate în caz de nevoie. Indicatorii de nivel iau în considerare şi numărul populaţiei, calculându-se prin raportarea producţiei totale ( sau a valorii totale) la numărul de locuitori. Indicatorii de dinamică surprind viteza evoluţiei economiei unui stat într-o anumită perioadă de timp, referindu-se la ritmul creşterii economice. Indicatorii de structură
exprimă ponderea anumitor ramuri în cadrul
produsului intern brut, precum şi ponderea diferitelor subramuri din producţia totală şi în 11
Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere , Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003 12 Orzeaţă, Mihail, Securitatea şi continua transformare în secolul XXI. Eseuri , Editura Militară, Bucureşti, 2004 13 Factorii pe care se întemeiază capacitatea de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1981
13
cea a unei ramuri. Indicatorii de adaptibilitate la eforturile de apărare reflectă capacitatea economiei naţionale de a suporta solicitărilor războiului.14
Factorii geografici care pot influenţa puterea unui actor sunt: localizarea geografică, aşezarea teritorială, clima, relieful, reţeaua hidrografică, vertilitatea solului, vegetaţia. Astfel putem avea puteri maritime- caracterizate prin accesul la oceanul planetar, putem avea ţări dezavantajate de forma teritoriului- şi anume ţările cu frontiere foarte lungi, ţări avantajate în război de relieful muntos, sau ţări cu o dezvoltare economică favorizată de resursele interne: resurse naturale, soluri fertile, vegetaţie bogată etc.
Resursele naturale constituie o altă sursă importantă a puterii. În contextul accentuării competiţiei pentru putere şi influenţă în arena mondială, resursele materiale, în special cele energetice, joacă un rol din ce în ce mai important în poziţia ocupată de un stat şi rolul acestuia în sistemul relaţiilor internaţionale. Distribuţia inegală şi previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân deocamdată motorul economiei mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea acestora şi au permis unele „monopoluri” în ceea ce priveşte controlul surselor şi rutelor, al pieţelor şi preţurilor. Astfel posesia unor resurse bogate poate asigura hrana necesară pentru susţinerea unei populaţii mai numeroase, precum şi dezvoltarea unui sistem industrial care să le valorifice, determinând în acelaşi timp o creştere economică. Independenţa din punctul de vedere al resuselor poate oferi unui actor o mai mare libertate diplomatică. Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate. Dispariţia bipolarităţii a eliberat un motiv redus la câţiva actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în care participanţii sunt mult mai numeroşi, iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob. Pierderea accesului la resurse poate avea consecinţe distrugătoare. Mare parte din activităţile economice este susţinută, direct sau indirect, de petrol şi gaze naturale. Anumite domenii precum transporturile, industria prelucrătoare, energetica depind aproape în totalitate de aceste resurse. O eventuală dereglare a funcţionării acestora ar provoca pierderi 14
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre ‚ Nicolae Bălcescu’ , Sibiu, 2003
14
economice cu efecte interne incalculabile, ar modifica ierarhiile internaţionale, fenomene care, practic, ar destabiliza lumea. De aceea geopoliticile şi geostrategiile urmăresc, în esenţă, accesul la sursele energetice, în special la petrol, libera circulaţie a acestuia, dar şi ocuparea unor poziţii avantajoase ori punerea în dificultate a concurenţei. Iată de ce o parte însemnată a politicilor externe, dar şi a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, de viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc.
Populaţia sau factorul demografic reprezinta deasemenea una din sursele naturale ale puterii unui stat. Geograful român Simion Mehedinţi a formulat o “axiomă demografică“: “ puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia lor”.15 Ea poate fi caracterizată din două puncte de vedere: cantitativ şi calitativ.
Dimensiunea cantitativă se referă la numărul populaţiei care deasemenea implică aspecte ca modul de viaţă sau particularităţile civilizaţiei şi culturii unei naţiuni. Dacă analizăm graficul cu cele mai populate ţări ale lumii putem observa atât mari puteri precum China, S.U.A. sau Rusia dar şi state încă nedezvoltate ca Bangladesh sau Nigeria. Putem concluziona ca numărul populaţiei reprezintă doar un factor potenţial ce trebuie combinat cu alţi factori pentru a creşte puterea unui stat. Densitatea populaţiei poate influenţa structura politică, organizarea administrativă, dezvoltarea economică şi culturală. Dimensiunea calitativă a populaţiei descrie caracterul şi identitatea naţională, care pot fi corelate cu o altă sursă, voinţa naţională. Ea are în vedere limba, tradiţiile şi valorile, religia şi percepţia comună a istoriei. Trebuie luate în considerare şi nivelul de educaţie şi structura populaţiei. Aceasta poate influenţa aspecte importante cum ar fi numărul cetaţenilor unui stat care pot activa ca şi membri ai armatei. În ţările dezvoltate se observă o tendinţă de creştere a standardului de viaţă, ce determină la rândul său creşterea speranţei de viaţă şi, implicit, a ponderei populaţiei vârstnice. În schimb, în ţările slab dezvoltate cel mai numeros segment al populaţiei îl reprezintă tinerii sub 20 de ani. Deasemenea, un standard de viaţă ridicat favorizează şi apariţia coeziunii sociale printr-un grad mai ridicat al integrării sociale. 15
Mehdinţi, Simion, Politica de vorbe şi omul politic, , Tipografia "Convorbiri Literare", Bucureşti,
1920
15
Imaginea naţională este una din sursele socio-psihologice ale puterii ce are ca şi componente caracterul naţional (impulsivitatea, flexibilitatea, răbdarea, sângele rece, diplomaţia,
- calităţi care pot amplifica performanţa externă) şi moralul ∕ voinţa
naţională. Aceasta din urmă este un element fundamental al puterii naţionale, o funcţie a culturii şi civilizaţiei specifice naţiunii, a sistemului de guvernare şi a organizării societăţii, precum şi un rezultat al apartenenţei la o istorie comună. Structura populaţiei, cuprinzând clasele sociale, grupurile etnice şi religioase, alte minorităţi, comunităţile locale, cu problemele lor specifice, afectează atât modul în care fiecare individ în parte percepe rolul, locul şi valoare sa în societate şi modul în care părerile, opiniile şi credinţele sale se regăsesc în cele ale conducătorilor şi organelor politice de conducere, cît şi modul în care fiecare individ în parte poate influenţa deciziile politice.16 Rolul voinţei naţionale ca sursă a puterii este potenţat de factorul moral care înglobează nivelul general de cunoaştere şi educaţie, calificarea profesională şi identitatea naţională ce implică recunoaşterea de către populaţie a armatei ca fiind una din instituţiile fundamentale ale naţiunii. Astfel, forţa morală este cea care mobilizează sprijinul populaţiei în cazul unui conflict armat.
Influenţa politicii de putere asupra mediului de securitate în secolul XXI 1.4
16
Idem, p 61
16
Studiile de securitate din anii ‘70, deşi nu au luat amploare în acea perioadă, sunt deosebit de importante pentru a înţelege evoluţia ulterioară a acestui domeniu: este prima dată când, fără a face referire la sfârşitul Războiului Rece, specialiştii în ştiinţe umane au avansat ideea că sistemul internaţional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu de transformare radicală. Specialişti – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer şi Albert Bergesen – au evidenţiat importanţa combinării analizei puterii şi bunăstării cu cea a elementelor culturale şi de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că, datorită dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze şi în blocul socialist. Chiar dacă nu toţi politologii sunt de acord, sfârşitul Războiului Rece a confirmat teoria de la sfârşitul anilor ’70, înlocuind temerea declanşării unui conflict nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole şi ameninţări concrete la adresa securităţii naţionale şi internaţionale: confruntări etnice, iniţierea unui proces dificil şi îndelungat de tranziţie economică în statele fost-comuniste, creşterea numărului imigranţilor şi al refugiaţilor, degradarea accentuată a mediului, sporirea importanţei apartenenţei culturale şi religioase în relaţiile internaţionale, integrarea în structurile europene şi euroatlantice a ţărilor central şi est- europene etc.
1.4.1
Securitatea- definiţie şi abordări teoretice
Toate aceste tendinţe au generat nevoia de a lărgi şi adânci înţelesul conceptului de securitate. De la conceptele de pace pozitivă , enunţat de Johan Galtung3, şi pace stabilă ,
al lui Kenneth Boulding4, şi de la definiţia lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul „ Discord and Collaboration. Essays on International Politics”5, care afirma că „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război”, definiţia securităţii a
suferit multe modificări, astfel:
17
- Ian Bellany scrie că „securitatea, în sine, este o relativă absenţă a războiului” combinată cu un nou introdus factor psihologic, reprezentat de „o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”17 ;
- Laurence Martin subliniază dimensiunea economică: „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”18. În anii ’60, bunăstarea era considerată ca fiind rezultatul direct şi
neproblematic al creşterii economice, însă teoriile sociale şi economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de importanţi sunt şi factorii culturali şi psihologici; - ilustrând explozia numărului studiilor lingvistice din anii ’80-’90, Ole Waever defineşte securitatea „ Pronunţând , un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluţie”19.
Conceptul de securitate provine din latinescul securitas şi înseamnă însuşi faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol, conform DEX. Se observă că fiecare definiţie poate fi plasată într-un anumit context istoric. Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului. Definiţiile prezentate nu fac altceva decât să evidenţieze câteva dintre caracteristicile securităţii, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. Fiecare perspectivă în parte asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii depinde de identificarea actorilor- cheie, consideraţi principalii declanşatori şi modelatori ai politicii la nivel gobal, precum şi a puterii pe care aceştia o exercită. În viziunea realiştilor şi a neo-realiştilor, problema securităţii trebuie abordată prin prisma a două variabile puterea şi mediul anarhic. Pe de o parte, statele încearcă să-şi menţină autonomia, să-şi păstreze libertatea de a acţiona dincolo de orice restricţii şi 17
Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale , Political Studies, 1981 Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură? ,Ed. Encounter,1983 19 Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt , Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor, Copenhaga,1989 18
18
astfel, să-şi poată asigura securitatea. Deasemenea, tot ca reacţie faţă de anarhie, se poate observa preocuparea statelor de a dobândi, de a acumula putere, precum şi de a-şi maximiza capacitatea de folosire a forţei. În atingerea acestui obiectiv, statele utilizează trei instrumente: alianţele, echilibrul puterii şi controlul armamentului 20. O alianţă militară este un sistem de securitate colectivă, un aranjament formal (prin tratat şi/sau organizaţie) între state membre care îşi asumă obligaţia de a veni în apărarea unuia dintre membri în cazul în care acesta este victima unui atac din partea unui stat din afara alianţei. Aşadar apartenenţa la o alianţă poate produce un efect de descurajare in faţa adversarului, diminuând riscurile şi ameninţările. Realiştii identifică deasemena şi dezavantajele formării de alianţe: implicarea statelor în conflicte cu inamicii aliaţilor lor, stimulează resentimentele unor state prietene rămase înafara alianţei, menţine rivalităţile existente, încurajează crearea de contra-alianţe etc. Conceptul de echilibru al puterii, după cum am explicat deja în partea de inceput a acestui capitol, presupune faptul că pacea poate fi rezultatul distribuţiei puterii în aşa fel încât niciun actor să nu fie suficient de puternic încât să îşi domine inamicul. Unii adepţi ai teoriei realiste văd controlul armamentelor ca o cale de a influenţa distribuţia internaţională a puterii militare într-un mod care să promoveze pacea şi securitatea naţională a tuturor statelor. De fapt, politicienii care au negociat tratatele privind controlul armamentelor au fost de cele mai multe ori adepţi ai teoriei realiste, care au perceput aceste demersuri ca pe nişte măsuri prudente, în măsură să promoveze securitatea propriilor ţări21. Controlul armamentului constă în orice formă de constrangere în ceea ce priveşte proliferarea sau utilizarea acestuia. Astfel, se poate delimita competiţia şi se pot reduce efectele distructive ale războiului, dar nu se elimină sursa conflictului. Singura soluţie pentru diminuarea insecurităţii ar fi diminuarea surselor de ameninţare, ceea ce ar duce deasemenea la un interes mai scăzut în competiţia pentru putere. Dar pentru realişti existenţa unor asemenea constrangeri este aproape imosibilă. Astfel, în viziunea realistă, asigurarea securităţii se poate realiza doar prin eforturile proprii ale fiecărui stat deoarece nu există norme exterioare general acceptate, precum nu există nicio autoritate suprastatală şi nicio certitudine privind ajutorul din partea altor state. Apare o dilemă a securităţii pentru că măsurile de securitate adoptate de un stat pot 20 21
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 39 Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 41
19
fi percepute ca o ameninţare la adresa altor state, provocând astfel o stare de insecuritate. În concluzie, curentul realist prezintă relaţiile internaţionale ca o competiţie a statelor pentru asigurarea securităţii şi pentru securizarea puterii dobândite. Conform modelului liberal, trebuie utilizate soluţii politice pentru a obţine şi menţine pacea. Astfel putem identifica patru elemente esenţiale: dreptul internaţional, organizaţiile internaţionale, integrarea politică şi democratizarea.
Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între state sau între persoane sau entităţi de naţionălitaţi diferite. Cu alte cuvinte, el furnizează o înţelegere comună şi unitară asupra ‘ regulilor jocului’ în relaţiile internaţionale. Regulile sporesc gradul de predictabilitate ţi reduc nesiguranţa în relaţiile dintre state. Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu rezolvarea pe calea instrumentelor juridice, dreptul internaţional reduce sursele de agresiune, încercând să înlocuiască anarhia cu ordinea în relaţiile internaţionale.22
Organizaţiile internaţionale au un rol important în stabilirea ordinii internaţionale în secolul XXI, conform susţinătorilor paradigmei liberale care recomanda crearea de astfel de organizaţii pentru menţinerea păcii. În acest sens, una dintre cele mai importante organizaţii din lume este Organizaţia Naţiunilor Unite care are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. În carta O.N.U. este stipulat faptul că membrii săi trebuie să fie ţări iubitoare de pace care vor incerca să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice. Înfiinţarea organizaţiilor pentru menţinerea păcii se bazează pe principiul securităţii colective ce presupune ‘ fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a o prezerva’23. La fel de importante sunt organizaţiile regionale deoarece membrii lor au interese şi tradiţii comune. Astfel putem menţiona N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia ( considerate a fi cele mai importante organizaţii regionale de securitate din timpul Războiului Rece), A.N.Z.U.S.( Australia, Noua Yeelandă şi S.U.A., Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Consiliul de cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, 22
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 32
23
Kissinger, Henry. "Balance of Power Sustained," în Rethinking America's Security: Beyond Cold War to New World Order , New York, 1992, p.238
20
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud- Est. O.N.U. rămâne totuşi instrumentul coordonator
ce poate mobiliza răspunsul colectiv prin intermediul organizaţiilor
regionale.
Integrarea politică este un proces, dar în acelaşi timp şi produsul eforturilor de a constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale. Rolul său primordial este de a creşte stabilitatea regională, de a reduce ‘apetitul’ statelor de a-şi rezolva problemele utilizând forţa militară şi de a pune în aplicare reforma care să transforme instituţiile internaţionale din instituţii ale statelor în instituţii deasupra statelor 24. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este procesul de integrare europeană. Astfel, statele membre ale Uniunii Europene au ajuns să elaboreze politici comune atât în domeniul economic şi financiar, în domeniul juridic şi social, cât şi în domeniul securităţii şi al politicii externe.
Democratizarea reprezintă a patra componentă a securităţii internaţionale conform viziunii liberale, deoarece se consideră că sistemul politic al unui stat poate influenţa comportamentul său în cazul unui conflict. Adeptţii liberalismului afirmă că un stat cu un sistem democratic va reacţiona mai paşnic , spre deosebire de relişti care consideră că atât statele democratice , cât şi statele autoritare vor reacţiona la fel în cazul în care le este ameninţată securitatea. Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale. Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori non-statali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieţii: 24
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit ., p. 36
21
politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător). Au existat deasemenea şi numerose critici la adresa abordării propuse de Şcoala de la Copenhaga. Cele mai importante se refereau la faptul ca statul se află în centrul analizei securităţii. Astfel, pentru cei ce consideră că individul sau alte unităţi sub-statale ar trebui să fie subiectul securităţii, statul se transformă dintr-o sursă de securitate într-o ameninţare. Pentru a încerca să raspundă la acest paradox , Barry Buzan introduce conceptele de ‘stat slab’ şi ‘stat puternic’. Spre deosebire de caracterizarea tradiţională a statelor în funcţie de capacitatea militară, Buzan realizează această distincţie în funcţie de nivelul de coeziune socio-economică. Impactul acestei noi tendinţe de abordare a avut o influenţă importantă asupra sistemului internaţional. Un exemplu în acest sens este summit-ul N.A.T.O. din anul 1991, de la Roma, când s-a hotărât o nouă metodă de abordare a securităţii pe cinci dimensiuni: militară, socială, politică, economică şi de mediu (ambientală). Barry Buzan susţinea în opera sa ‚ Popoarele, statele şi teama’ că ‚ securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu. Vorbind în general securitatea militară primeşte interacţiunea dublă a capacităţilor statului de ofensivă şi defensivă armată, şi percepţia statelor, fiecare despre intenţiile celuilalt. Securitatea politică se referă la stabiitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le guvernează. Securitatea economică primeşte accesul al resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil de bunăstare şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limita unor condiţii de evoluţie acceptabile, a 22
elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial de care depind toate acţiunile oamenilor. Aceste cinci sectoare nu operează separat unul de celălalt. Fiecare defineşte un punct central, în cadrul problematicii securităţii ca şi un mod de a ordona priorităţile, dar toate sunt întreţesute într-o strânsă reţea de legături.’25
1.4.2. Repere generale ale mediului actual de securitate Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieţii sociale. Războiul Rece s-a sfârşit, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia s-au dezmembrat, Germania s-a reunificat, NATO şi Uniunea Europeană s-au extins spre Est. De asemenea, UE îşi consolidează statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federaţia Rusă şi-a redus influenţa politico-militară, China şi India aspiră la rangul de „superputeri politico-economice”. Pe de o parte, vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională, iar pe de altă parte alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Raportul Naţiunilor Unite intitulat „O lume mai sigură: Responsabilitatea noastră comună” consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât şi cele mai slabe: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele interetnice şi interreligioase; reţelele crimei organizate; problemele privind mediul; adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord şi Sud.26 La nivel mondial încheierea Războiului Rece a determinat, cel puţin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA deţin o poziţie dominantă, la foarte mare distanţă de orice alt stat. Cu toate acestea, experienţa perioadei recente a 25
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama , Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 31
26
Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A more secure world: Our shared responsibility, United Nations, 2004, p. 23
23
arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur. Astfel se poate observa că mediul global de securitate devine din ce în ce mai dependent de dezvoltarea unor puteri regionale ca Uniunea Europeană, China, Rusia, Japonia şi India, îndreptâdu-se către un sistem multipolar. Trebuie deasemenea luată în considerare şi apariţia unor puetri ‚ de nişă’ acre ţi-au dezvoltat o capacitate mare într-un domeniu relativ îngust şi limitat, dra care le dă posibilitatea de a influenţa, uneori în mod determinant, dar pe termen scurt, evoluţia mediului internaţional. 27 Dintre puterile de nişă putem menţiona Irakul şi Pakistanul – ce deţin capacităţi militare considerabile, precum şi organizaţiile teroriste. Mediul internaţional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migraţia ilegală, spălarea de bani acţionau aproape separat. Ca urmare, instituţiile naţionale şi internaţionale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puţină eficienţă. După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză privind cauzele, mecanismele activităţilor criminale. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ţinte, resurse, tehnici şi rezultate. Aceste evenimente au dovedit faptul că organizaţiile teroriste folosesc mijloace neconvenţionale şi asimetrice ce surprind deseori autorităţile statale din domeniul siguranţei nepregătite. Între intervenţia din Afganistan şi atacul asupra Irakului, alianţele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluţii. Extinderea securităţii şi democraţiei constituie o altă caracteristică a mediului internaţional al lumii contemporane. Anul 2004 a cunoscut două procese paralele, dar interdependente, de extindere a celor mai importante organizaţii internaţionale – NATO şi Uniunea Europeană –, procese considerate complementare pentru asigurarea în sens larg a securităţii. Concepute în prima parte a ultimului deceniu, acestea şi-au propus, ca principale obiective stabilizarea şi democratizarea Europei Central-Estice şi de Sud-Est, în care Alianţa gestionează problemele de securitate, iar Uniunea răspunde de dezvoltarea economică.
27
Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, op.cit., p. 12
24
Noile relaţii dintre Statele Unite şi Rusia, pe de o parte, şi dintre NATO şi Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internaţional de securitate – un nou parteneriat, dar şi noi tensiuni. În aceste circumstanţe lipsa de bani, de timp, de viziune şi de voinţă politică ar putea afecta nu doar securitatea naţională, cât mai ales pe cea internaţională. În acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securităţii şi de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comune a inclus şi ideea definirii unei politici comune de apărare, menţionată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale, mai ales în contextul extinderii, precum şi de finalizarea dezbaterilor pe tema construcţiei politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puţin cele determinate de discutarea Constituţiei Europene, au şanse rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franţa şi Olanda, cât şi după Întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005). După cum se susţine şi în proiectul noii Strategii de Securitate Naţională a României, globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări28. Globalizarea favorizează atât competiţia/cooperarea pentru putere, cât şi lupta pentru resurse, rute de transport şi pieţe de desfacere. Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare, prosperitate, putere au fost demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Însă, odată cu revoluţia industrială, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „ celor care nu le merită ” a apărut îndeosebi în zonele unde acestea erau vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura „aşezării” geografiei politice a lumii în cadrul unor graniţe mai mult ori mai puţin acceptate, dar trasate şi respectate pentru a evita haosul. Nerespectarea lor ar provoca reacţii ce ar depăşi cu mult stricta relaţie dintre doi actori politici, probabil, tot din teama că resursele ar ajunge unde nu trebuie.29 28
Strategia de Securitate Naţională a României , Bucureşti, 2006, p.7, www.presidency.ro/dsdp/docs/phpMQabHR.pdf . 29 Dolghin, Nicolae , STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE, Volumul 1, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 118
25
Resursele energetice de astăzi au contat mai puţin în procesul delimitărilor conceptuale din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja oarecum consacrate. De aceea, când petrolul a devenit sursă energetică mondială, a dominat geopolitica secolului al XX-lea. Nu a fost străin în geneza ultimelor războaie mondiale şi este evident în motivaţiile unor conflicte distrugătoare, precum cele din Golf, Angola sau Cecenia. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, cu atât mai mult cu cât infrastructura industrială a lumii se bazează în bună măsură pe petrol. Mai mult, de când este tot mai clar că este o resursă principalii actori politici ai lumii. Consacrarea resurselor energetice, a petrolului în mod deosebit, ca element al securităţii a fost un proces îndelungat, permanent şi consecvent de infiltrare în cotidian. A devenit, astfel, generator al multora din indicatorii calităţii vieţii, influenţând domeniul securităţii atât pe verticala sa (individ, comunitate, stat, regiune), cât şi pe orizontală (politică, economie, apărare, mediu).
CAP. 2 POLITICA DE SECURITATE ENERGETICĂ Un aspect important de care trebuie să ţinem seama atunci când se analizează conceptul de securitate energetică este că acesta nu are aceeaşi înţelegere peste tot. Deoarece este strâns legat de practica politică a diferitor actori. Unele state industrializate, importatoare de energie, pun în centrul definirii elementul „siguranţă a transportului”. Altele acordă prioritate, în definire, elementului comercial- preţul. Ţările producătoare cum ar fi Federaţia Rusă au introdus un elemnt nou şi anume securitatea cererii( „security of demand”)30. 30
Yergin, Daniel, „Ensuring Energy Security , în Foreign Affairs, vol. 85, nr.2, Aprilie 2006, pp. 70-72 ‟
26
O bună definire a conceptului de securitate energetică, trebuie să se sprijine pe una sau alta din paradigmele cu care operează principalele şcoli din teoria relaţiilor internaţionale. În viziune realistă(neo) aceasta ar putea fi văzută că o competiţie dintre consumatori în „cursa” aprovizionării cu resurse energetice. Nu sunt puţini analişti care prezintă, de exemplu, geopolitica energetică a Asiei Centrale ca pe o „tablă de şah” sau ca „un mare joc”31. Federaţia Rusă şi marile sale companii din domeniul petrolului şi al gazelor sânt acuzate de o politică de forţă în relaţiile pe care la promovează cu partenerii consumatori de energie. Analiştii care asociază războiul purtat de SUA şi Marea Britanie cu Irakul analizează politica de securitate energetică ale acestor ţări prin sintagma „imperialismul petrolului”32. Din această perspectivă securitatea energetică a unui actor depinde de poziţia pe care acesta o are în „balanţa mondială” a resurselor. Observatorii şi analiştii acestor dispute se străduiesc să evalueze corect raportul de forţe dintre actori în diferite bazine energetice şi natura intereselor pe care le promovează pe o axă ce se întinde de la conflictualitate la cooperare. Un cunoscut analist şi geopolitician al resurselor Michael T. Klare a introdus în circuitul ştiinţific o nouă sintagmă - energo-fascismul . A făcut o asemănare între un alt concept - islamofascismulla modă în analizele consacrate războiului dus de SUA împotriva terorismului global promovat de organizaţia Al-Qaeda. Analistul american defineşte energo-fascismul drept militarizarea confruntării pentru a nu se diminua aprovizionarea cu petrol33. Analiza evenimentelor din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală pare să infirme tot mai mult paradigma realistă în proiectarea politicilor şi strategiilor de securitate. Prin folosirea paradigmei, cooperative energy security – crede Robert M Cutler 34, se poate asigura securitatea atât a producătorilor de energie cât şi a consumatorilor. Dealtfel sânt tot mai multe diplomaţii mai ales a marilor consumatori care îşi transmit semnale prin care îşi reafirmă faptul că nu vor folosi energia ca armă sau nu vor face din cursa pentru 31
Tokoz, Itir, „Oil and the Role of the Major Powers in the Caspian and Central Asia , în Studies in Democratisation, The e-Journal of The Center for the Studies of Democracy at Northeastern University , http://www.csd.neu.edu/Toksoz_vol1_Fall2002.htm 32 Klare, Michael, Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America's Growing Oil Dependency, Ed. Henry Holt and Co,New York, 2004 33 Klare, Michael , „Is Energo-fascism in Your Future? , http://www.tomdispatch.com/index.mhtml? pid=157241 34 Cuttler, Robert , „A Strategy for Cooperative Energy Security in the Caucasus , în Caspian Crossroads 3, nr. 1, 1997 ‟
‟
‟
27
energie un factor de rivalitate politică. Concludent sunt în acest sens asigurările date de oficialii chinezi celor americani la începutul anului 200735. Acest semnal este important pentru ambele state deoarece sînt cei mai mari consumatori de energie de pe piaţa mondială şi au politicile energetice bine structurate în cadrul politicilor de securitate naţională. Viaţa internaţională s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât a o mai observa şi analiza doar din perspectiva unei singure paradigme riscăm să obţinem o schemă schemă simpli simplistă stă şi fără fără releva relevanţă nţă pentru pentru evoluţi evoluţiile ile reale reale din mediul mediul intern internaţi aţional onal.. Hibridarea paradigmelor ar ajuta mult analistul în a observa evoluţiile de pe scena energetică din mediul internaţional. Un actor, funcţie de situaţia concretă pe care o întâlneşte intr-o zonă energetică, de natura intereselor pe care le are, de tipul de relaţii pe care le promovează în acel spaţiu poate să adopte comportamente care să se regăsească în interiorul interiorul mai multor multor paradigme paradigme din teoria relaţiilor relaţiilor internaţio internaţionale. nale. Cu un partener/ partener/ întrun bazin energetic poate să se comporte conform teoriei realismului, într-un altul să adopte o strategie de tip constructivist sau funcţionalist 36.
2.1 Politica de securitate energetică- definiţie, structură şi conţinut Politica Polit ica de securitate securitate energetică energetică descrie descrie modul în care o ţară asigură asigură securitatea securitatea statului şi a cetăţenilor din punct de vedere energetic. Aceasta se elaboreză sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină. Politi Pol itica ca de securi securitat tatee energet energetică ică cuprin cuprinde de ansamb ansamblul lul de concepţ concepţii, ii, princi principii pii,, şi orient orientări ări asumat asumate, e, pe seama seama cărora cărora se stabil stabilesc esc,, într-un într-un anumit anumit context context geopol geopoliti itic, c, modalităţil modalităţilee de prospectare prospectare şi exploatare exploatare geologică, orientările orientările şi direcţiile direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice proprii pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului. Politica de securiate energetică surprinde interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune necesare pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare , pentru a 35
China reassures US on military spending, energy, în Asia Pacific News, http://www.channelnewsasia.com/stories/afp_a http://www.channelnewsasia.c om/stories/afp_asiapacific/view/ siapacific/view/250385/1/.html 250385/1/.html 36 Hopf ,Ted, „The Promise of Constructivism in International Theory , în International security, 1998, 1998, vol. 23, nr. 1, p.17-30 ‟
28
gestiona evoluţiile în domeniu. Ea abordează o gamă largă de subiecte în incercarea de a defini riscurile riscurile şi ameninţările ameninţările la adresa securităţii securităţii energetice atât interne, interne, cât şi externe. externe. Securit Securitate ateaa energet energetică ică includ include: e: securi securitat tatea ea sursel surselor or energet energetice ice,, securi securizare zareaa trasee traseelor lor energetice existente, identificare unor trasee alternative de energie, indentificarea unor surse alternative de energie, protecţia mediului înconjurător. Unul din scopurile politicii de securitate energetică este de a reuni şi coordona contribuţiile tuturor celor responsabili în domeniul resurseloe energetice, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate a fi cele mai importante. Procesul de asigurarea a securităţii energetice influenţează securitatea naţională prin urmărirea urmărirea unor obiective obiective ca: independenţa independenţa energetică, energetică, evitarea presiunilo presiunilorr politice din partea unor actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării cetăţenilor etc. Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să să decidă în cunştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate energetică. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi , pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În cadrul cadrul elaboră elaborării rii unei politi politici ci de securi securitat tatee energet energetică ică trebuie trebuie analiza analizate te trei trei componente importante: situaţia deopolitică a zonei de interes, sistemul politic şi dreptul internaţional. Situaţia geopolitcă a zonei de interes se modifică odată cu ordinea mondială. Securitatea unui stat nu poate fi disociată de cea a vecinilor săi. Astfel, marile puteri, în încerca încercarea rea de a-şi satisf satisface ace intere interesel sele, e, lansea lansează ză şi dezvol dezvoltă tă numeroa numeroase se iniţi iniţiati ative ve şi programe care pot avea efecte atât în plan regional, cât şi pe plan mondial. În funcţie de situaţia geopoltică statele planifică acţiuni pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricărei stări de criză energetică, care poate genera o stare de insecuritate. Statele sunt direct interesate de integrarea cât mai rapidă în sructuri socio-economice şi de stabilirea unor colaborări propice, atât în cadru economic şi politic, cât şi pentru satisfacerea nevoilor de securitate energetică. Sistemul politic înglobează raporturile de putere din interiorul unui stat . Acesta cuprinde instituţiile politice, concepţiile politice, relaţiile politice, pe baza cărora se 29
asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Orice sistem politic se află în relaţie organică cu sistemele politice specifice areiei geopolitice în care funcţionează. Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii exploatării resurselor energetice ale unui stat. În cazurile în care apar dificultăţi în aplicarea principiilor de drept, din cauza intereselor diferite ale statelor, se apelează la principiile dreptului internaţional precum şi la rezoluţiile şi recomandările organizaţiilor internaţionale din domeniu. Politica de securitate energetică face obiectul unei legislaţii specifice care diferă de la stat la stat, dar în general se constituie într-un document unic care abordează în principal trei aspecte fundamentale: rolul statului îm sistemul internaţional, situaţiile percepute ca favorabile/ nefavorabile la nivel naţional şi internţional, raspunderile ce revin celor ce aplică politica de securitate energetică în situaţiile menţionate. Primul aspect urmăreşte concepţia statului despre sistemul internaţional precum şi a rolului său în cadrul acestui sistem. sistem. Trebuie luate în considerare atât interesele şi valorile astatului, cât şi ale cetaţenilor, aceştia fiind beneficiarii d edrept ai securităţii energetice. Cel de-al doilea aspect vizează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Deşi statele ar trebuia să aibă în vedere atât situaţia externă, cât şi cea internă, multe politici de securitate energetică se axează doar ameninţările şi situaţiile favorabile externe. Tot în cadrul acestui capitol se stabilesc potenţialii parteneri internaţionali în materie de enrgie alături de care există oportunităţi de cooperare. Un rol important îl au percepţiilor liderilor implicaţi în acest proces. Aceştia trebuie să aibă o reprezentare adecvată pe termen scurt dar şi lung a nevoilor energetice din propria societate, a posibilităţilor de a le procura şi mai ales asupra situaţilor de criză care ar putea surveni în procesul de aprovizionare şi consum. Acest lucru presupune expertiză de bună calitate dar mai ales să existe la îndemâna decidentului la momentul oportun. Nu în ultimul rând aceasta depinde calitatea instrumentelor, de utilizarea metodelor adecvate de analiză. După primul şoc petrolier a devenit tot mai des folosită metoda scenariilor şi a studiilor de caz37. Al treilea aspect stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate energetică. 37
Constantin HLIHOR, Geopolitic şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p. 310-324
30
Politica Polit ica de securitate securitate energetică este construită conform unei structuri structuri standard, ce cuprinde iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea. Revizuirea politicii de securitate enrgetică este deobicei prpusă de executiv, dar mai exist existăă şi situ situaţ aţii ii în care care eset eset recom recomand andat atăă de legi legisl slat ativ iv,, sau sau de dife diferi rite te struc structu turi ri permanente din domeniul securităţii energetice. Aceasta se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar şi ocazional, în funcţie de evoluţia pieţei mondiale de energie. Securitatea Securitatea energetică, energetică, alături alături de securitatea securitatea alimentară, alimentară, securitatea securitatea financiară, financiară, secur securit itat atea ea come comerc rcia ială lă etc., etc., face face parte parte dint dintr-u r-unn conce concept pt mai mai larg larg al probl problem emat atic icii ii securităţii naţionale şi individuale, şi anume, securitatea economică. Atingerea unui anumit nivel de securitate depinde de capacitatea statului de a agrega resursele la nivel intern şi de a câştiga sau a-şi menţine accesul la resursele economice externe. Pentru cei mai mulţi specialişti, specialişti, securitatea securitatea energetică energetică înseamnă să fii asigurat din punct de vedere al surselor, al controlului rutelor şi distribuţiei şi al alternativelor. În general, conceptul este definit ca „resurse sigure la un preţ rezonabil”38, cu alte cuvinte înglobează înglobează o problematic problematicăă mult mai amplă decât triunghiul securitate securitate a aprovizionări aprovizionăriii – sustenabilitate - competitivitate. Aşadar, existenţa resurselor suficiente şi disponibile reprezintă o precondiţie imperios necesară realizării securităţii energetice. Fără îndoială că orice întrerupere mai îndelungată a alimentării cu energie dăunează semnificativ asupra creşterii economice, stabilităţii politice şi prosperităţii cetăţenilor unei naţiun naţiuni.i. Prin Prin urmare urmare,, securi securitat tatea ea energet energetică ică vizează vizează,, în princi principal pal,, următo următoare arele le dime dimens nsiu iuni ni:: asig asigur urar area ea unor unor surs sursee (loc (locur uri) i) alte altern rnativ ative e
de apro aprovi vizi zion onar are, e,
identificarea unor rute energetice alternative de transport, securizarea surselor şi rutelor existente şi creşterea ponderii energiilor alternative în consumul intern. Însă, realităţile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunţe la utopia independenţei energetice şi să accepte interdependenţa energetică39. Viziunea asupra securităţii energetice depinde în mare măsură de contextul regional şi global şi de poziţia ocupată în circuitul economic. 38
Proninska, Kamila, „Energy and security: regional and global dimensions , în SIPRI Yearbook 2007 – Armaments, Disarmament Disarmament and International Security, Ed. Oxford University Press, 2007, p. 216 39 Yergin, Daniel, „Ensuring Energy Security , în Foreign Affairs, vol. 85, nr.2, Aprilie 2006, pp. 70-72 ‟
‟
31
Astfel, consumatorii şi industriile energofage doresc preţuri rezonabile şi se tem de întreruperi ale aprovizionării. Ţările mari producătoare de petrol consideră securitatea cererii şi securitatea veniturilor părţi esenţiale ale oricărei discuţii despre securitatea energetică. Companiile de petrol şi gaze afirmă că accesul la noi rezerve, abilitatea de a dezvolta o nouă infrastructură şi regimuri de investiţii stabile sunt elemente critice în procesul de asigurare a securităţii energetice. Ţările în dezvoltare sunt vital interesate de capacitatea de a plăti pentru resursele necesare dezvoltării economice şi de şocurile în balanţa de plăţi. Companiile puternice sunt preocupate de integritatea întregii reţele. Atenţia factorilor de decizie este îndreptată asupra riscurilor de subminare
a
aprovizionării
şi
securităţii
infrastructurii,
datorită
terorismului, conflictelor sau dezastrelor naturale. De asemenea, factorii politici şi economici sunt foarte atenţi la mărimea capacităţii excedentare, rezervelor strategice şi surplusul de infrastructură. Prin urmare, de-a lungul circuitului economic, preţurile şi diversitatea surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securităţii energetice. Un loc distinct în relaţia dintre producător şi consumator începe să-l ocupe intermediarul, adică statul pe teritoriul căruia tranzitează vectorul energiei. Intermediarul urmăreşte consolidarea avantajelor economice oferite de tranzit, dar, în acelaşi timp, şi consacrarea avantajelor în sistemul politic al relaţiilor internaţionale. Nu este exclus ca, în viitor, în rol de intermediar să intre şi unităţi administrativ-teritoriale
ale
statelor de tranzit. Într-o perspectivă
optimistă, relaţiile producător-intermediar-consumator ar putea genera interdependenţe ce ar constitui un suport solid pentru soluţii care să întărească
securitatea.
exploatatorproducător-
Fiecare
„verigă”
a
lanţului
transportator-distribuitor-consumator
deţinătoreste
interesată să-şi apere şi promoveze propriile interese, pentru a-şi maximiza, astfel, rezultatele. Marii actori ai scenei energetice au percepţii diferite asupra securităţii energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă, în primul rând, 32
reducerea dependenţei faţă de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condiţiile în care Federaţia Rusă se obligă să asigure hidrocarburile necesare, în timp ce Federaţia Rusă înţelege prin aceasta acces la pieţele occidentale. În viziunea Chinei, securitatea energetică înseamnă achiziţionare şi investiţii în exploatările câmpurilor energetice africane. Securitatea energetică este adesea percepută ca o „umbrelă” ce acoperă multe preocupări legate de energie, creştere economică şi putere politică. Ca dimensiuni ale securităţii energetice, distincte, dar totodată suprapuse, experţii Centrului german de Cercetare Politică Aplicată identifică40: 1. dimensiunea politicii interne, ce se referă la: investiţii în întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii energetice, intervenţia în caz de urgenţă energetică, sporirea eficienţei energetice, orientarea mixului energetic spre energiile alternative; 2. dimensiunea economică vizează: reguli clare de funcţionare a pieţelor, contracte pe termen lung, diversificarea surselor şi rutelor, inovarea tehnologică în domeniul energetic; 3. dimensiunea geopolitică are în vedere: acţiuni concertate de securizare a comerţului internaţional cu mărfuri energetice, adoptarea unui cadru legal global în domeniul serviciilor energetice transnaţionale, precum Energy Charta Treaty din 1994; tendinţa de renaţionalizare a depozitelor, infrastructurii şi corporaţiilor energetice; necesitatea unor concepte strategice şi abordări de ansamblu, în special în relaţia cu statele fragile; 4. dimensiunea politicii de securitate este focalizată pe cooperarea strânsă cu statele vulnerabile la atacuri teroriste asupra infrastructurilor sau piraterie, inclusiv prin schimb de informaţii, instruire şi dezbateri asupra bunelor practici. Statele industrializate mari consumatoare de 40
Baumann, Florian, „Energy Security as multidimensional concept , în CAP Policy Analysis, nr. 1, ‟
Martie 2008, pp. 4-5
33
resurse energetice, direct sau prin intermediul UE sau NATO, ar trebui săşi extindă angajamentul şi în sfera capacităţilor de management al riscului, răspunsul la crize şi pregătirea forţelor militare şi de poliţie. Aceste dimensiuni interdependente reprezintă elemente cheie ale procesului de stabilizare şi securizare a aprovizionării cu resurse energetice. Dacă vor fi adoptate din timp măsuri multilaterale adecvate, impactul negativ al unei eventuale crize energetice ar putea fi atenuat considerabil. Un concept sustenabil de securitate energetică trebuie să aducă împreună toate aceste dimensiuni, pornind de la aspectele economice şi politice până la întregul spectru de instrumente „soft” şi„hard” ale securităţii. În opinia lui Daniel Yergin, preşedintele Cambridge Energy Research, pentru realizarea securităţii energetice, factorii de decizie trebuie să ţină cont de zece principii-cheie41, precum: - diversificarea surselor de aprovizionare energetică reprezintă punctul de pornire al asigurării securităţii energetice; - existenţa unei singure pieţe a petrolului; - importanţa existenţei unor capacităţi excedentare, stocuri de urgenţă şi a unui surplus de infrastructură critică; - bizuirea pe pieţele flexibile şi evitarea tentaţiei de a le gestiona la scară mică poate facilita ajustări rapide şi chiar minimizarea daunelor pe termen lung; - înţelegerea importanţei interdependenţei reciproce dintre companii şi guverne la toate nivelurile; - dezvoltarea relaţiilor dintre furnizori şi consumatori, ca recunoaştere a interdependenţei reciproce; - crearea unui cadru de securitate fizică proactiv, care să implice atât producătorii, cât şi consumatorii;
41
Yergin, Daniel, „Energy Security and Markets”, în Jan Energy and Security: Toward a New Foreign Policy Strategy, Woodrow Wilson Press, University Press , 2005
34
- furnizarea de informaţii transparente publicului, înainte, în timpul şi după ce intervine o problemă; - investiţii regulate în transformarea tehnologică în cadrul industriei specifice; - obligaţia de a cerceta, dezvolta şi inova pentru o stabilitate energetică pe termen cât mai lung şi în perioade de tranziţie. Aceste principii, dacă ar fi aplicate, ar putea asigura pe piaţa mondială a energiei o mai mare conlucrare şi cooperare a actorilor implicaţi şi chiar o interdependenţă benefică părţilor. Mai mult, lipsa unor măsuri adecvate pentru asigurarea securităţii energetice poate conduce treptat la insecuritate în privinţa asigurării şi aprovizionării constante cu hidrocarburi a activităţilor economice. Scenariul materializării unei securităţi energetice complete, perfecte ţine de domeniul irealului. Ca urmare, pot fi examinate alte scenarii, precum: 1) asigurarea securităţii energetice prin mijloacele ONU şi crearea unui „dispecerat” mondial şi a unei legislaţii internaţionale adecvate; 2) asigurarea securităţii
energetice în cadrul
unor
„blocuri
economice, politice şi militare regionale”, capabile să se echilibreze în dinamica schimburilor internaţionale; 3) asigurarea securităţii energetice în favoarea unui grup de economii foarte avansate („directorat mondial”) şi în detrimentul ansamblului comunităţii internaţionale; 4) explorarea unor noi surse de energie care ar împinge problematica hidrocarburilor în plan secundar. În continuare, ne vom opri asupra punctului 4, care poate reprezenta modalitatea cea mai viabilă de realizare a securităţii energetice. De altfel, spectrul epuizării tot mai apropiate a resurselor neregenerabile (petrol, gaze naturale, cărbune) a impus căutarea unor soluţii alternative, cu costuri cât mai reduse şi, mai ales, nepoluante. În prezent, există deja o serie de tehnologii energetice bazate pe resurse regenerabile, alternative la arderea combustibililor fosili, precum: energia nucleară, solară, eoliană, 35
geotermală, hidraulică, hidroenergie, biomasă, energia termovoltaică, energia produsă de valuri, maree şi curenţi marini etc. Realizarea unei dezvoltări durabile, bazată pe energie şi tehnologii curate, necesită o redefinire a obiectivelor economice şi sociale mondiale: stabilizarea creşterii demografice (o populaţie mai mare la un nivel mai înalt de industrializare va determina o poluare mai accentuată şi un consum mai mare de resurse); redimensionarea creşterii economice şi restructurarea tehnologică; modificarea tendinţelor de producţie şi consum; crearea unui cadru internaţional instituţional şi legislativ adecvat; îmbunătăţirea substanţială a situaţiei în ţările în dezvoltare42. Deşi ţările industrializate şi post-industrializate sunt majoritatea de acord cu aceste obiective, renunţarea la combustibilii fosili şi trecerea la resursele regenerabile şi nepoluante nu poate fi înfăptuită prea curând şi fără cheltuieli destul de ridicate. De aceea, se pare că lumea dezvoltată înclină spre relansarea energiei nucleare. Doar Germania, Spania, Suedia şi Marea Britanie îşi menţin încă programele de închidere a centralelor atomo-electrice. Uniunea Europeană, în contextul necesităţii diminuării dependenţei de importul de resurse energetice, recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc., precum şi creşterea capacităţilor de înmagazinare şi stocare a petrolului şi gazelor, pentru atenuarea eventualelor crize temporare. Energia nucleară pare a fi cea mai fiabilă soluţie, chiar în condiţiile în care construcţia şi întreţinerea unui reactor costă destul de mult, iar accidentele întâmplate până acum, precum cel de la centrala de la Cernobîl, au obligat forurile internaţionale competente să impună măsuri de securitate mult mai severe. Astfel, după o perioadă de respingere şi chiar de renunţare la energia nucleară, marile economii ale lumii iau în considerare tot mai serios varianta reactivării şi construirii de noi reactoare nucleare, opţiune generată şi de creşterea preţului petrolului şi îmbunătăţirea tehnologiei şi a măsurilor de siguranţă. Chiar şi Agenţia Internaţională pentru Energie recomandă punerea în funcţiune a noi centrale nucleare. 42
Ioan Bari, Probleme globale contemporane , Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 379
36
2.2
Principalii actori ai politicii de securitate
energetică
Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim—statal sau nonstatal— care să aibă capacitatea şi voinţa de a promova un set de decizii raţionale şi acţiuni eficiente şi coerente în această direcţie.
Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India) sau „tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena energetică îl au şi diferitele organizaţii regionale sau internaţionale.
2.2.1. Actori statali În acest început de secol s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a lumii. Astfel au apărut noi pieţe: China, India, Iranul dar şi Uniunea Europeană lărgită, care întâmpină dificultăţi mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele energetice şi de politica externă a ţărilor vecine. China depinde de politica energetică a Rusiei. India, la rândul ei depinde de politica Iranului cu privire al gazeoductul IranPakistan-India. Iranul depinde de poziţia Rusiei în contextul lărgit al Orientului Mijlociu, iar Uniunea Europeană depinde în acest moment de gazul şi infrastructurile ruseşti. Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală — Statele Unite ale Americii —este creionată în conformitate cu îndeplinirea a zece obiective strategice stabilite la nivelul Administraţiei după ce aceasta s-a consultat cu structuri de expertiză, instituţii publice şi alte organisme specifice societăţii americane
37
prin care opinia publică influenţează guvernul43. În acest sens s-a constituit un grup de oameni de ştiinţă şi analişti politici - National Energy Policy Development Groupcondus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice şi a stabili unele obiective coerente şi viabile pentru politica energetică a SUA. Estimările privind rezervele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursa la alta. Un lucru rămâne cert: Rusia este liderul incontestabil al fostului spaţiu sovietic, după cantitatea de resurse petroliere de care dispune, şi un foarte important actor pe piaţa energetică globală. Subliniem că nu există un consens cu privire la rezervele de petrol deţinute de Rusia. În ciuda incertitudinii care planează asupra datelor statistice, nimeni nu se îndoieşte de faptul că Rusia deţine cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC. Deşi situată pe locul şapte în lume ca volum al rezervelor (estimarea BP), Rusia ocupă locul doi în ceea ce priveşte producţia petrolieră (cu o capacitate de 9,97 de milioane de barili/zi), fiind depăşită doar de Arabia Saudită. La capitolul consum, Rusia se situează pe locul 5 la nivel mondial, dupa SUA, China, Japonia si India. Totodată, Rusia este principala moştenitoare a vastei reţele de oleoducte construite de fosta Uniune Sovietica. Marea majoritate a exporturilor de petrol se realizează prin conducte (care sunt operate în regim de monopol de compania de stat Transneft), dar există şi o parte care se realizează pe mare (prin Marea Neagra şi cea Baltică sau pe calea ferata, de exemplu, cele destinate Chinei). Printre cei mai mari importatori de petrol rusesc se numaără Belarus, Ucraina, Germania, Polonia şi, in proporţie variabila, mai toate ţările Europei Centrale şi de Est. Exporturile de petrol spre Europa se fac prin sistemul de oleoducte Prietenia şi Sistemul de Oleoducte Baltic (care transportă petrolul din Siberia de Vest şi Bazinul Timan-Peciora spre portul rus Primorsk, la Golful Finic).
China a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari consumatori de energie la nivel mondial datorită creşterii economice accelerate ce o înregistrează. Resusrsele energetice de care dispune îi ăntăresc considerabil această poziţie, China fiind cel mai mare producător mondial de cărbune , cu o producţie ce depăşeşte dublul producţiei tuturor celorlalte state ale Asiei de Sud şi Est . resursele sale geologice totale sunt estimatela 1000- 1500 Gt, din care rezervele dovedite sunt de 80 -90 Gt, respectiv consumul actual pe circa 100 de ani. Structura producţiei este dominată de huilă, cărbune 43
Casa Albă, Preşedintele George W. BUSH, Energy Security for the 21st Century , http://www.whitehouse.gov/infocus/energy/
38
cocsifiabil de mare putere calorică, ce asigură atât dezvoltarea energeticii locale, cât şi mari disponibilităţi de export. La aceasta se adaugă imensul potenţial hidroenergetic, precum şi petrolul şi gazele naturale, producţia sa fiind superioară tuturor statelor din Asia de Sud Est. Clivajul politic China –Taiwan, bazat pe deviza ‘ o ţară, două sisteme de guvernare’ ce a favorizat Taiwanul ca unul dintre cei mai dinamici ‘ tigri asiatici’, a ameninţat să se transforme şi în plan economic, prin clivajul dintre o economie centralizată, organizată după model socialist şi o economie de piaţă, în plina dezvoltare. Problema identificată de specialiştii chinezi stă în ecuaţia- producţie şi consum. Pentru rezolvarea ei China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei cu patru obiective majore. Este foarte interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective vizează cooperarea cu ceilalţi mari consumatori de energie la nivel american, în special cu SUA44. La antipozi politica energetică este percepută diferit deoarece şi probleme cu care societăţile din această zonă sânt diferite. În Australia politica energetică este structurată în conformitate cu satisfacerea a patru probleme—Reliability; Efficiency; Responsibility; Equity45. Japonia la rândul ei şi-a stabilit politica energetică în conformitate cu rezolvarea a trei probleme—diversificarea resurselor sale energetice; reducerea dependenţei de petrol şi creşterea eficienţei energetice la nivelul întregii economii şi societăţi46. India, o altă ţară în care cererea de energie va creşte spectaculos şi-a fixat pentru anii următori să-şi reducă dependenţa de importul de petrol şi cărbune şi să dezvolte sursele alternative de energie—solară, Bio-diesel, nucleară şi hidroelectrică47. În ţările cu abundenţă de surse energetice problema principală este cea legată de securitatea exploatării dar şi a eficienţei în raportul cost câştig pe piaţa mondială. Este în fapt o competiţie care se desfăşoară între producătorii de energie şi consumatorii ei. 44
Xuecheng, Liu, China’s Energy Security and Its Grand Strategy , http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4_VLAJ:www.stanleyfoundation.org/re ports/pab06chinasenergy.pdf+build+the+energy+security+policy+strategic+goals&h l=ro&ct=clnk&cd=14&gl=ro 45 A Discussion Paper for an ACT Energy Policy , Martie 2006 http://www.sustainability.act.gov.au/energy/17103-ACT%20Chief%20Ministers-Office%20of %20Sustainability-ACT%20Energy%20Policy%202006-Final.pdf 46 Wahlin, Willhemina, „Powering up a nation: Energy security in Japan and Australia în Australian Review of Public Affairs, Noiembrie 2006, http://www.australianreview.net/digest/2006/11/wahlin.html 47 Hind, Jai, Energy Independence , 2005, http://presidentofindia.nic.in/scripts/independencedetail.jsp?id=6 ‟
39
Problema fundamentală este ca această competiţie să nu se desfăşoară în logica jocului de sumă nulă care presupune de cele mai multe ori comportament conflictual ci de sumă variabilă48. Marii competitori economico-politici ai petrolului din Golf rămân SUA, UE, Japonia, China, India şi Asia de Sud-Est. În acest spaţiu, importanţa geopolitică a Arabiei Saudite, unul dintre „pilonii” politicii SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi unul dintre stâlpii de susţinere al dezvoltării economice occidentale, se justifică prin imensele sale resurse de petrol, poziţie strategică şi loc proeminent în lumea musulmană. Se estimează că în următoarele decenii, regatul va rămâne o piesă esenţială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) şi din alte state din afara OPEC. Cu 260 mld. barili, Riadul controlează circa 25% din rezervele de petrol de pe glob. De asemenea, Arabia Saudită este primul exportator mondial de petrol (cotă de peste 14%) şi nucleul OPEC. Din punctul de vedere al rezervelor de gaz, Arabia Saudită se situează pe locul 4 în lume. Riadul are intenţia să-şi deschidă parţial piaţa, în special în domeniul gazelor. Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vesteuropene. În următoarele decenii se apreciază că Arabia Saudită trebuie să-şi crească exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea inter-naţională de petrol şi a evita o criză generală. Regatul îşi va păstra astfel, importanţa strategică. Rezervele din statele de la Marea Caspică şi cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen lung resursele saudite, din cauza capacităţilor mai reduse şi a nenumăratelor probleme tehnice A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită, rămâne mai departe Irakul. Rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili. În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internaţională49. SUA şi aliaţii lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul Saddam Hussein şi au declanşat în februarie 2003 acţiunile armate în Irak. La numai câteva săptămâni, aliaţii au câştigat o victorie militară rapidă şi clară (mai 2003), urmată 48
Toman, Michael , „International Oil Security: Problems and Policies ,în The Brookings Review, 2002 Vol.20 No.2, pp. 20-23 49 S. Michel, S. Enderlin, Irak, aux sources de l’or noir et de la guerre , 27 iulie 2003, www.lefigaro.fr ‟
40
de un dificil proces de reconstrucţie a ţării. SUA au instalat o administraţie civilă şi un guvern de tranziţie (iulie 2003), recunoscut treptat şi de statele arabe şi de marile puteri, urmând ca în ianuarie 2005 să aibă loc alegeri libere; în interior s-a ajuns însă la generalizarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste. Pe plan mai larg, acţiunea SUA în Irak a stimulat mai vechile tensiuni dintre marii actori internaţionali. Franţa şi Germania s-au apropiat de Federaţia Rusă şi China, provocând o criză serioasă în raporturile transatlantice. Victoria militară a SUA – susţinute îndeaproape de Marea Britanie, Australia, Polonia, Italia, Spania etc. – şi răsturnarea lui Saddam Hussein au modificat raporturile dintre puteri pe scena petrolieră a Irakului. Cu toate că, înainte de 2003, Bagdadul a concesionat aproape jumătate din petrolul său (50 mld. barili) Federaţiei Ruse, Franţei, Germaniei, Chinei etc., Washingtonul nu recunoaşte aceste decizii. SUA susţin că „petrolul aparţine poporului irakian” şi că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor Coaliţiei. Un actor semnificativ în Orientul Apropiat şi Mijlociu, Iranul face legătura dintre această regiune de importanţă strategică şi Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală şi Asia de Sud şi de Est. În decursul istoriei, toţi marii actori internaţionali au vizat luarea sub control a Iranului. În secolul XX, conco-mitent cu declanşarea marilor competiţii petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania şi SUA s-au concurat în spaţiul iranian, ori sau concertat în acelaşi spaţiu (acordurile sovieto-britanice, de pildă, din cel de-al doilea război mondial). Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc. Iranul deţine rezerve certe de aproximativ 90 mld. barili (7% din rezervele mondiale, situându-se pe locul 4, în urma Arabiei Saudite, Irakului şi Kuweitului). Cu o capacitate de producţie de 3,6-3,7 mil. barili/zi, Iranul ocupă locul 4 mondial, în urma Arabiei Saudite (circa 8-9 mil.), SUA (8 mil.) şi Federaţiei Ruse (7 mil.). Exportul atinge spre 3 mld. barili/zi şi se orientează spre Japonia, China, Coreea de Sud şi UE. După cum se cunoaşte însă, petrolul va fi depăşit într-un viitor apropiat de gazele naturale ca „motor” al economiei mondiale. În acest domeniu, Iranul se situează pe cea de-a doua poziţie internaţională, cu rezerve de 24 mii mld. m3, imediat după Rusia (47 mii mld.). Gazele naturale sunt vizate de statele UE, Turcia, statele din Asia de Est şi de Sud-Est şi mai ales de SUA şi Federaţia Rusă. În funcţiune se află o conductă spre 41
Turcia, ce poate fi prelungită în două variante: proiectul „Nabucco” (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) şi contractul din 2003, Turcia-Grecia-Balcanii de Vest-Italia. O conductă rusă subacvatică are terminalul la Istanbul, aşa încât să concureze sau să alimenteze viitoarele conducte occidentale. Moscova susţine Iranul, în replică şi la proiectele SUA de deschidere pe la sud a accesului occidental la rezervele petro-liere şi de gaze naturale din Bazinul Caspic şi Asia Centrală. Chiar dacă ar coopera cu Federaţia Rusă pentru a rezista presiunilor SUA, Teheranul nu poate accepta proiectul Moscovei de a conduce un „OPEC caspic”. Sunt specialişti care consideră că încercarea Iranului de a alcătui un plan prin care să poată concura două dintre cele mai puternice burse de pe piaţa petrolului– New York's NYMEX şi London's IPE— constituie pentru SUA o sfidare mai mare decât cea pe care a
produs-o Saddam Hussein în 2003. Acest fapt ar determina Administraţia americană să aleagă, pentru soluţionarea acestei sfidări aceeaşi cale pe care a folosit-o în Irak 50. În ţările care sunt în curs de afirmare pe piaţa mondială a petrolului—cele din nordvestul Africii, din Africa subsahariană sau din Asia Centrală principala problemă este asigurarea unui climat de stabilitate şi securitate în exploatarea şi transportul resurselor energetice. În aceste ţări energia şi exploatarea petrolului este indisolubil legată de eradicarea sărăciei şi dezvoltare durabilă. Specialiştii apreciază că politica acestor state în domeniul energiei stă sub semnul paradoxului51. Câştigurile rezultate din exporturile de petrol în loc să fie, prin redistribuire guvernamentală, în dezvoltare economică durabilă ci, în multe din statele africane - Nigeria, Angola, Gabon etc. - în achiziţionarea de arme şi perpetuarea conflictelor. În alte state bogate în resurse, cum ar fi cele din America Latină - Venezuela, Brazilia, Mexic, Bolivia—politica energetică este puternic influenţată de tendinţa acestor state de a re/naţionaliza importante sectoare sau chiar în întregime exploatarea şi transportul petrolului şi a gazelor naturale. America Latină produce doar 8.4% din totalul mondial energetic, dar este de menţionat faptul că 30% din acesta este consumat în SUA52. Din acest punct de vedere măsurile luate de Venezuela în ceea ce priveşte politica 50
Clark, William , „The Real Reasons Why Iran is the Next Target: The Emerging Euro-denominated International Oil Marker , în Energy Bulletin, http://www.energybulletin.net/2913.html 51 Gary , Ian, „Do Oil and Democracy Mix? ,în Beyond Democracy, vol.1, nr.3, 2005, pp. 36-39 ‟
‟
52
Hallinan, Conn , „Hunting Hugo , în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006, http://www.fpif.org/fpiftxt/3630 ‟
42
sa energetică, de exemplu, produc îngrijorare în mediul politic american şi nu numai. Şi mai interesant este din acest punct de vedere încercarea unor state cu politici energetice de acest gen de a cartela producţia şi exportul dar mai ales de a înfiinţa o bursă a petrolului ca alternativă la ceea ce specialiştii numesc „petrodolari”.
2.2.2. Actori non- statali Cei mai de seamă actori non-statali implicaţi în jocurile de pe scena energetică a lumii, care pot exercita presiune asupra pieţelor, cotelor de producţie şi preţurilor şi pot controla la un moment dat fluxurile regionale şi internaţionale de hidrocarburi sunt: Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Uniunea Europeană (UE) şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS). Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)
OPEC a fost fondată în septembrie 1960 (Bagdad, Irak) în scopul de a unifica şi coordona politicile membrilor în domeniul petrolier. Miniştrii petrolului din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta preţurile, iar din 1982 şi pentru a stabili cotele producţiei de petrol brut. Membrii iniţiali ai organizaţiei erau Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. În perioada 1960-1975, OPEC s-a extins prin includerea: Qatarului (1961), Indoneziei şi Libiei (1962), Emiratelor Arabe Unite (1967), Algeriei (1969), Nigeriei (1971) şi Angolei (2007). Ecuador şi Gabon au fost membri ai organizaţiei, retrăgându-se în decembrie 1992 şi, respectiv, ianuarie 1995. Trebuie menţionată şi teoria, conform căreia, O.P.E.C. a fost formată ca un răspuns la cotele de import ale petrolului impuse de Statele Unite ale Americii. În 1959 guvernul SUA a stabilit un Program al Cotei de Petrol Importat ( Mandatory Oil Import Quota Program (MOIP)) restructurând astfel cantitatea de petrol brut şi al produselor petroliere care ar fi putut fi importate în SUA. MOIP aplică un tratament special importurilor de petrol provenite din Mexic şi Canada. Această excludere parţială a pieţei de petrol a produs o scădere a preţului la petrol pe piaţa producătorilor din Golful Persic.
43
Venezuela a fost prima ţară care s-a îndreptat spre stabilitatea O.P.E.C. apropiind Iran, Iraq, Kuwait şi Arabia Saudită în 1949, sugerând ca între aceste state să existe posibilitatea de a schimba puncte de vedere şi de a explora, astfel încât să existe o comunicare bună între ele. O.P.E.C. a fost fondată în cadrul unei întâlniri ce a avut loc între 10-14 septembrie 1960, la Bagdad, în Irak, între guvernele a 5 ț ări producătoare de petrol: Iran, Irak, Kuweit, Venezuela și Arabia Saudită. Aceste ț ări sunt cunoscute ca membri fondatori ai organizației. Scopul principal al organizaţiei, conform Statului ei, este determinarea celor mai buna modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; divizarea metodelor pentru a garanat stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; consolidarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesotăţii securizării venitului stabil al ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şo regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră53. Conform unor estimări recente54, OPEC controlează circa ¾ (77,2%) din rezervele mondiale de petrol, 56% din acestea fiind contribuţia Arabiei Saudite, Iranului şi Irakului. Deasemenea, organizaţia controlează aproximativ 45% din producţia de petrol brut şi 54% din fluxurile comerciale internaţionale. Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna stabilizatoare. Ea a alarmat lumea favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare , cât şi în cele dezvotate prin folosirea ‘armei de ulei’ în 1973, şi anume criza de ulei. Capacitatea de a controla preţul uleiului a diminuat considerabil de atunci, urmând dezvoltarea Golfului Mexic, a Mării Nordului şi fluiditatea crescândă a pieşei. Oricum, OPEC are în continuare o mare influenţă asupra preţului uleiului. Unele opinii susţin că OPEC este o relicvă a perioadei de Război Rece şi că ar trebui înlocuit cu alte aranjamente internaţionale, controlate de marile puteri. 53
Simileanu, Vasile, „Geopolitica resurselor energetice , în revista Geopolitica , anul V, nr. 23 ,Bucureşti, 2007, p.12 ‟
54
OPEC, OPEC Share of World Crude Oil Reserves (2006) , www.opec.org/home/PowerPoint/Reserves/OPEC%20share.htm
44
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)
OMC a fost creată în ianuarie 1995 pentru a înlocui „Acordul general asupra tarifelor şi comerţului” (GATT). La 27 iulie 2007, organizaţia avea 151 de membri şi îngloba peste 90% din comerţul mondial. OMC este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele membre şi care militează pentru globalizare economică prin reducerea şi abolirea „barierelor” în comerţul internaţional. Multe dintre statele implicate în jocurile energetice mondiale nu sunt membre ale organizaţiei, ca de exemplu: Rusia, Iran, Irak şi multe din fostele republici sovietice şi state bogate în resurse din Africa. Rusia şi Iran nu au fost încă acceptate, din cauza problemelor privind liberalizarea economică sau a „dosarului nuclear”. Totuşi, organizaţia a fost acuzată în dese rânduri că sprijină marii actori economici SUA, UE, Japonia -, ajutându-le să exercite o influenţă exagerată asupra statelor membre mai puţin puternice. Uniunea Europeană (UE)
Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este adoptarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări instituţionale pluridimensionale. În prezent, Uniunea celor 27 de ţări membre reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice mondiali. Cu excepţia Norvegiei, toate celelalte state UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi. La sfârşitul anului 2006, UE se afla pe locul 2, după SUA, cu un consum de petrol de circa 14,995 mil. barili/zi55, şi pe locul 3, după SUA şi Federaţia Rusă, cu un consum de gaze naturale de 18,869 mld.m3/an56. 55
EIA, World Petroleum Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980-2006 , www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentPetroleumConsumption BarrelsperDay.xls
45
În urma recentei crize a gazului, deputaţii europeni solicită Comisiei revizuirea directivei privind aprovizionarea cu gaz care datează din 2004. Aceasta ar trebui să includă planuri naţionale de acţiune în caz de urgenţă, cu caracter obligatoriu şi să conţină o declaraţie comună referitoare la alocarea din stocuri disponibile către statele afectate, activarea măsurilor de urgenţă în statele neafectate pentru a creşte volumul gazului pentru pieţele afectate. Pentru garantarea securităţii aprovizionării se solicită încheierea unui acord trilateral între UE, Rusia şi Ucraina cu privire la tranzitul de gaze din Rusia spre UE. În plus, Parlamentul sprijină negocierea unui acord mai complex cu Federaţia Rusă, care să înlocuiască Acordul de Parteneriat şi Cooperare din 1997. Europarlamentarii invită Comisia să sprijine includerea aşa-numitei „clauze de securitate energetică” în acordurile comerciale, de asociere şi de cooperare cu ţările producătoare şi de tranzit, care ar stabili un cod de conduită, ar interzice întreruperile datorate unor dispute comerciale şi ar trasa în mod clar măsurile care ar trebui adoptate în eventualitatea unei întreruperi unilaterale. Comisia parlamentară sprijină totodată diversificarea traseelor de transport, ca de exemplu Nabucco, Turcia-Grecia-Italia (TGI) şi South Stream. Pe termen lung, în cazul în care situaţia politică permite, aprovizionarea din alte ţări din regiunea Mării Caspice, precum Uzbekistan şi Iran, ar trebui să reprezinte surse de aprovizionare semnificative pentru UE. Menţinerea energiei nucleare în mix-ul energetic este importantă, iar Comisiei Europene i se solicită elaborarea unei foi de parcurs pentru investiţii nucleare. Energia nucleară trebuie utilizată la cel mai înalt nivel de siguranţă tehnologică, iar ţările învecinate ale UE ar trebui să adopte standardele europene în ceea ce priveşte siguranţa nucleară. Parlamentul European solicită adoptarea de către şefii de stat şi de guvern a unor noi obiective în materie de schimbări climatice, ce trebuie atinse până în 2050: reducerea cu 80 a emisiilor de gaze cu efect de seră, ponderea de 60% a energiilor regenerabile în consumul total de energie şi îmbunătăţirea cu 35% a eficienţei energetice. Europarlamentarii sunt de părere că cel mai eficient mod de a îmbunătăţi securitatea energetică, inclusiv din punct de vedere al costurilor, este economisirea energiei, solicitând statelor membre şi Comisiei Europene adoptarea unui obiectiv obligatoriu de îmbunătăţire a eficienţei energetice cu cel puţin 20% până în 2020. 56
EIA, World Dry Natural Gas Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980- 2006 , www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentNaturalGasConsumptionBCF.xls
46
Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securităţii energetice, gestionarea procesului de încălzire globală şi stimularea competitivităţii. Varianta de strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieţei unice a energiei, accelerarea tranziţiei la energiile alternative (cât mai puţin bazate pe carbon) şi creşterea eficienţei energetice. Cercetării ştiinţifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50% pe durata actualului exerciţiu bugetar (2007-2013). Relaţia statelor europene cu spaţiul ex-sovietic este văzută adesea în doctrină prin relaţionare cu dependenţa energetică57, în timp ce în jur de 78% 58 din gazul livrat către UE trece prin conductele aflate pe teritoriul Ucrainei. Îngrijorată de dependenţa sa faţă de gazul rusesc care traversează teritorii ale unor state ex-sovietice, UE a căutat surse alternative de furnizare. Astfel, Turcia, poziţionată geografic între marii producători de energie şi piaţa comunitară, ar putea avea o contribuţie esenţială la securitatea energetică a UE59 . Aceasta constituie în prezent însă numai o alternativă îndepărtată, realitatea momentului fiind dată de relaţia de interdependenţă avută cu Rusia. La începutul mileniului, relaţia de interdependenţă reciprocă dintre UE şi Rusia putea fi descrisă astfel: statele membre ale UE suferă de o oarecare dependenţă faţă de petrolul, respectiv gazul importat din Rusia, dar această dependenţă este mult mai accentuată în sens invers – Rusia are o nevoie sporită de a avea acces la pieţele europene, prin comparaţie cu necesitatea europenilor faţă de gazul rusesc. Totuşi, în prezent, UE importa 76% din necesarul de resurse energetice. Până în anul 2020 acest procent va creşte la 90%. La nivelul statelor membre, acestea au ca furnizor principal Norvegia, pe locul 2 situându-se Rusia. Uniunea Europeană a elaborat, în martie 2006, ‘ Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură’, proiect cu şase direcţii de acţiune vizate pe baza cărora se vor elabora noile strategii europene în domeniul energiei la nivelul statelor componente. Aceasta are la bază expertiza institutelor şi centrelor de cercetare în 57
Croft ,Stuart, Phil, Williams , European Security Without the Soviet Union , Ed. Routledge,1992 Pami, Aalto, The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security , Ed. Ashgate, 2008 59 Barysch, Katinka, „Turkey’s Role in European Energy Security , în Centre for European Reform, Decembrie 2007 58
‟
47
domeniul energiei care funcţionează pe baza proiectelor şi recomandărilor făcute de forul european. UE are în vedere asigurarae integrităţii pieţei interne de gaz şi curent electric, prin abordarea unor standarde şi reguli comune ( construirea unor reţele comune sau interconectarea celor deja existente); garantarea securităţii fluxului energetic şi consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre ( revizuirea legislaţiei privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol); diverdificarea surselor de energie; protecţia mediului şi promovarea unor politici de e conomisire a acesteia; crearea unui plan tehnologic strategic în privinţa energiei; formularea unei politici externe comune pentru toate statele UE, care să identifice priorităţile acesteia pentru construirea unei noi infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarae unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de rreacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionăriii energetice a Europei. În ultima perioadă, Germania, Italia, Austria, Spania şi Irlanda au inceput un program de închidere a centralelor atomoelectrice. În contextul reducerii dependenţei de importul de resurse energetice, UE dezaprobă această tendinţă a celor cinci state membre şi recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc. precum şi creşterea capacităţilor de înmagazinare şi stocare a petrolului şi gazelor, pentru atenuarea eventualelor şocuri economice. Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie,
Polonia.
Olanda, iniţiind o vastă activitate de prospectare, a reuşit să găsească şi să pună în exploatare mari zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului. Ca urmare a acestui fapt, producţia a crescut simţitor, Olanda devenind cel mai mare producător de gaze naturale dintre ţările UE. Principalul zăcământ este cel din Groningen, care deţine aproximativ 70% din totalul rezervelor urmat de zăcământul de la Placid.
Danemarca este un exportator de gaze naturale, dar într-o cantitate mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă în proporţie de 98% din resursele interne.
Norvegia. Începând cu anul 1966, Norvegia efectuează intense explorări pe platforma submersă a Mării Nordului, identificând pe lângă importante zăcăminte de petrol şi însemnate zăcăminte de gaze naturale. Primul zăcămînt de gaze naturale 48
descoperit a fodst cel de la Cod. În 1977 a fost pus în exploatare unul dintre cele mai bogate zăcăminte naturale din lume, cel de la Frigg pe care-l împarte cu Marea Britanie (60% din rezerve revin Norvegiei). În 1979 începe exploatarea unui alt zăcământ, cel de la Statford. Prin punerea în exploatare a acestor zăcăminte, Norvegia a reuşit în scurt timp să obţină o producţie de peste 27,5 milirde m3 în 1994. Petrolul se extrage din câmpurile: Ekofisk, Eldfisk, Statford.
Marea Britanie este un alt producător şi exportator de energie. Ca unul dintre principalii actori în politica europeană, alături de Germania, Franţa şi Italia, Marea Britanie necesită o analiză mai amplă a sectorului său de energie. Descoperirea, în ultimele decenii, a unor importante zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului (cca 702 miliarde m3) a făcut ca această sursă de energie să joace un rol din ce în ce mai mare în industria energetică a Marii Britanii. Cele mai importante zăcăminte de gaze naturale se află la West Sole, Frigg, Leman, Ninian ş.a. Rezervele sale de petrol sunt concentrate în sectorul britanic al platformei continentale a Mării Nordului. Cele mai importante sunt cele de la Brent, Magnus, Auk, Piper, Josefine etc., unde petrolul extras este transportat prin conducte spre centrele de prelucrare. Marea Britanie, de asemenea, deţine rezerve mari de cărbune şi aproape în întregime de calitate superioară. Cea mai mare parte de producţie este obţinută din câteva bazine cum sunt: Bazinul Scoţiei, bazinul din nordestul ţării cu centre de extracţie la Durham, Nothumberland, versanţii Munţilor Apenini (Yorkshire, Nottingham, Sheffield), sudul Ţării Galilor (Wales), de unde se extrage mai ales antracit la Cardiff şi Swasea. Ţările importatoare sunt Germania, Franţa şi Italia.
Germania este un importator de gaz (78% din necesar în 1994) şi petrol (99% din necesar). Germania este în acelaşi timp un important producător şi transportator de energie în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producţia de energie nucleară creşte relativ încet. Rezervele de cărbune sunt extrase din bazinele Rurh, Saar, Aachen, Sachsen, Saxonoturingian, Cottbus şi Koln. Rezervele de petrol sunt concentrate în majoritate în nordul ţării. Producţia de petrol este mult prea mică pentru a face faţă solicitărilor interne, de aceea se recurge la import. Diversificarea surselor de energie şi siguranţa alimentării sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce priveşte organizarea şi implicarea autorităţilor 49
guvernamentale. În sectorul cărbunelui şi al energiei nucleare statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieţei libere.
Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul şi alţi combustibili de care are nevoie şi peste 75% din cărbune. Franţa deţine rezerve de petrol şi gaz, dar producţia internă se menţine la un nivel scăzut. Deşi producţia de gaze naturale este relativ scăzută, Franţa este în permanenţă preocupată de extinderea acestei surse de energie. Un fapt edificator în acest sens îl reprezintă însăşi creşterea continuă a consumului intern de gaze naturale de la 4 miliarde m3 în 1960 la peste 31 miliarde m3 în 1980. Această creştere s-a datorat producţiei interne, dar mai ales intensificării importului din Algeria, Olanda, Zona Mării Nordului, Rusia etc. Principalele exploatări se fac în sudvestul ţării, unde se remarcă centrele Lacq, Pau, St.Marcet etc. Franţa îşi asigură producţia de cărbune mai ales din bazinele situate în partea nordică a ţării, respectiv bazinul Valanciennes-Pas de Clais şi cel al Moselei (Lorona). În perspectivă Franţa contează pe exploatarea zăcămintelor din zona Pirineilor şi din teritoriul naţional al Mării Nordului.
Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria cea mai mare parte din gazul necesar, fiind astfel şi ţara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Dependentă de importurile energetice, Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei energetice, dar şi de protecţia mediului. Pentru ţările Uniunii Europene se constată că nu există o siguranţă de aprovizionare cu energie electrică de la ţările-terţe, iar combustibilii fosili pentru producerea electricităţii provin adesea dinafara Uniunii. În acelaşi timp, toate industriile energetice au două caracteristici comune, cu implicaţii a factorilor de decizie: necesitatea planificării pe termen lung şi a utilizării unor investiţii imense. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS)
Cei cinci membri ai fostului Grup de la Shanghai – China, Rusia, Kazahstan, Tadjikistan şi Kârgâstan – au decis, în 2001, să-l redenumească în „Organizaţia de Cooperare de la Shanghai” odată cu primirea Uzbekistanului.
50
Prin această organizaţie se urmăreşte crearea unui puternic bloc economic în Asia, prin armonizarea intereselor în Asia Centrală şi Extremul Orient ale unuia dintre cei mai mari posesori de resurse energetice (Federaţia Rusă) şi unuia dintre cei mai mari consumatori de hidrocarburi (China). La această construcţie regională au aplicat deja Mongolia, Iran şi Pakistan, iar India, Kazahstan şi Belarus şi-au manifestat interesul pentru aderare. Desigur, şi alţi actori pot să devină în viitor piese importante ale puzzle-ului energetic mondial, prin configurarea unor noi pieţe economice sau prin consolidarea zonelor de liber schimb la nivel regional, precum: Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), Asociaţia Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), Comunitatea Statelor Independente (CSI), Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE), Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), Forumul Ţărilor Exportatoare de Gaze (GECF) etc. De asemenea, bursele şi pieţele paralele de stabilire a preţurilor internaţionale la petrolul brut pot deveni „arbitri” însemnaţi ai energiei mondiale, ca: New York Mercantile Exchange (NYMEX), Singapore International Monetary Exchange (SIMEX) sau Intercontinental Exchange (ICE Futures Europe) de la Londra. În ultimul timp, se dezbate tot mai intens problematica contribuţiei Alianţei NordAtlantice (NATO) la asigurarea securităţii energetice internaţionale. Protecţia rutelor de aprovizionare, vitale pentru membrii organizaţiei, constituie una dintre priorităţile aflate pe agenda organizaţiei. Cu toate acestea, centrul gravitaţional al competiţiei economice globale, proces complex şi dinamic, dus pentru acapararea de resurse, tehnologie şi pieţe, îl ocupă marile
corporaţii internaţionale. Astfel, pe piaţa de hidrocarburi locală, regională sau mondială, cele mai importante companii energetice naţionale sau transnaţionale dezvoltă o puternică influenţă. Pe de o parte, aceste companii constituie „vehiculul” prin care statele puternice îşi impun interesele (satisfacerea necesităţilor de energie) în zone bogate în resurse, dar mai puţin accesibile din punct de vedere politic. Pe de altă parte, astfel de companii exercită presiuni asupra guvernelor pentru a-şi atinge propriile obiective: acces la resursele de hidrocarburi ale planetei pentru a obţine profituri cât mai mari. La un moment dat, 51
obiectivele celor două părţi se suprapun, astfel că interesele comerciale devin interese guvernamentale şi, mai apoi, chiar interese militare. În consecinţă, mecanismul este simplu: deschiderea accesului, prin corupere, arbitraj internaţional şi, în ultimă instanţă, intervenţie armată, la sursele de hidrocarburi; trecerea la identificarea, reîmpărţirea şi valorificarea „democratică” a resurselor şi exploatărilor, cu participarea preponderentă a marilor corporaţii energetice internaţionale. Într-un clasament al celor mai dinamice şi active firme din domeniul energetic ar conduce, probabil, detaşat „colosul”, înfiinţat în 1989, Gazprom OAO (din care statul rus deţine 50,002%). Activităţile companiei sunt centrate pe explorări geologice, producţie, transport, înmagazinare, procesare şi marketing în domeniul gazelor naturale şi altor hidrocarburi60. Compania rusă, ce controlează aproximativ 90% din producţia de gaze naturale a Federaţiei Ruse, reprezintă cel mai important extractor de astfel de resurse energetice din lume. Gazprom controlează circa 17% din resursele mondiale de gaze naturale, iar ca rezerve disponibile se situează pe locul al patrulea, imediat după Arabia Saudită, Canada şi Iran. Gazprom exportă gaze naturale în 32 de ţări din fosta Uniune Sovietică şi din alte zone ale lumii. Compania rusă a devenit unul dintre cei mai importanţi furnizori de gaze naturale pentru Uniunea Europeană, acoperind 25% din necesităţile acesteia. Astfel, la sfârşitul anului 2004, Gazprom era singurul furnizor pentru Finlanda, Estonia, Slovacia, Letonia, Lituania, Bosnia şi Herţegovina sau Republica Moldova. De asemenea, asigura Bulgaria, 89% - Ungaria, 86% - Polonia, 75% - Cehia, 67% - Turcia, 65% - Austria, 40% - România, 36% - Germania, 27% -Italia şi 25% - Franţa61. Colosul de gaze rus este o companie în continuă extindere şi se află la un pas de a intra, în cadrul unor consorţii, pe piaţa americană a hidrocarburilor 62. În acelaşi timp, compania reprezintă „braţul energetic” cu care Moscova acţionează în relaţiile politico-economice internaţionale. Alte mari companii ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi pot impune anumite preţuri şi comportamente pe pieţele internaţionale prin activităţile de 60
Gazprom today, www.gazprom.com/eng/articles/article8511.shtml
61
Dempsey , Judy, „Europe Worries Over Russian Gas Giant’s Influence , în “The New York Times”, 3 October 2004 62 Răzvan Ciubotaru, „După Europa, Gazprom îşi întinde tentaculele în SUA , în Cotidianul, 25 august 2007 ‟
‟
52
exploatare, producţie, transport şi vânzare de petrol, gaze naturale şi produse petroliere, în ordinea profitabilităţii, sunt: • ExxonMobil Corp. (SUA) – venituri de peste 335 mld. dolari şi un profit de 39,5 mld. dolari; • Royal Dutch Shell (Marea Britanie) – venituri de 319 mld. şi un profit de 25,4 mld.;
• BP p.l.c. (Marea Britanie) – venituri de 266 mld. şi un profit de 22,3 mld.; • Chevron Corp (SUA) – venituri de 195 mld. şi un profit de 17,1 mld.; • Petrochina (China) – venituri de 68 mld. şi un profit de 16,5 mld.; • ConocoPhillips (SUA) – venituri de 168 mld. şi un profit de 15,6 mld.; • Total S.A. (Franţa) – venituri de 175 mld. şi un profit de 15,5 mld.; • ENI SpA (Italia) – venituri de 114 mld. şi un profit de 12,2 mld.; • Petrobras Brasileiro (Brazilia) – venituri de 74 mld. şi un profit de 12,1 mld.; • Statoil ASA (Norvegia) – venituri de 68 mld. şi un profit de 6,5 mld.; • alte companii precum Lukoil (Rusia), EnCana (Canada), Valero Energy (SUA), Marathon Oil (SUA), Sinopec (China), Rosneft (Rusia) etc. Pentru a face faţă dinamicii şi complexităţii pieţei energetice mondiale, companiile mai mari sau mai mici din domeniu pot realiza consorţii pentru anumite activităţi şi procese de exploatare a unor câmpuri bogate în hidrocarburi, procesare resurse energetice, construcţia de conducte de transport, reţele de distribuţie etc.
2.3 Ameninţări la adresa securităţii energetice Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul său. Starea
de securitate energetică
presupune
depăşirea unor
vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului relaţiilor internaţionale.
53
Aşadar, se observă că securitatea energetică se află la întretăierea tuturor dimensiunilor securităţii, întrucât realizarea ei depinde de atingerea unui anumit grad de consens politic şi militar, are un impact direct asupra economiei, societăţii şi mediului, şi, nu în ultimul rând, vizează protejarea fiecărui individ uman. Problema securităţii energetice se pune în aceiaşi termeni ca şi cea a securităţii internaţionale: securitatea unui actor poate însemna insecuritatea altuia. De asemenea, este vitală reducerea dependenţelor unor actori ai scenei internaţionale faţă de cei care, la o primă vedere, deţin monopolul în materie de resurse energetice şi energie. Acest lucru poate fi realizat prin cooperare internaţională, prin întărirea parteneriatelor şi a dialogului între producătorii, intermediarii şi consumatorii de energie, prin coagularea intereselor similare ce dictează acţiunile în mediul de securitate.
În noul mediu internaţional misiunile de securitate în domeniul energetic vizează deopotrivă intervenţiile în statele deţinătoare şi producătoare de petrol şi gaze naturale, activităţi şi acţiuni de protecţie navală în punctele de importanţă strategică de trecere şi operaţiuni contrateroriste ferme şi decisive împotriva jihad-iştilor petrolului, care în ansamblu doresc dezechilibrarea economiilor naţionale, regionale şi chiar a celei mondiale prin sabotarea la scară largă a alimentării cu energie. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau la distrugeri provocate de „mâna omului”. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp petrolifer din China va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce va duce la creşterea preţului internaţional al petrolului şi, implicit, al benzinei în SUA. Aşa cum afirma şi senatorul american Dick Lugar63, securitatea energetică este pusă în pericol de şase mari provocări ale secolului al XXIlea: • scurtcircuitări ale fluxurilor de aprovizionare; 63
Dick Lugar, „Energy Security is National Security , http://lugarsenate.gov/energy/security/index.html ‟
54
• natura finită a resurselor energetice; • folosirea energiei ca instrument de presiune; • utilizarea veniturilor din energie pentru susţinerea regimurilor nedemocratice; • transformările globale ale climei; • costurile mari ale energiei pentru ţările în dezvoltare. Prin urmare, securitatea energetică trebuie să ţină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncţionalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.
Toate aceste probleme, cu care se confruntă sistemele energetice, nu sunt trecătoare, iar alte provocări în domeniul securităţii energetice care apar vor creşte şi mai mult complexitatea strategică a domeniului de-a lungul timpului.
CAP. 3 CONFLICTE ENERGETICE Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat. Un astfel de conflict poate lua diverse forme, de la un război clasic ce implică forţele militare ale marilor puteri (precum în războiul din Golful Persic), până la lupte interne pentru putere între diferite facţiuni politice, etnice sau tribale, în unele cazuri, conflictele în desfăşurare sunt intensificate de descoperirea unor rezerve energetice, iar în altele acestea au fost declanşate de problematica resurselor energetice din zonă. Prin urmare, motivele sunt numeroase, iar consecinţele dintre cele mai dezastruoase: 55
• dispute teritoriale - neînţelegeri asupra zonelor de graniţă şi a celor maritime, care
brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de hidrocarburi. Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de Azerbaidjan, cât şi de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine şi Malaiesia; precum şi peninsula Hakassi din vestul Africii, reclamată de Nigeria şi Camerun; • lupte ale separatiştilor - atunci când veniturile obţinute din producţia de petrol dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii minorităţii încearcă adesea să se separe şi să-şi facă propriul stat, astfel încât să obţină toate veniturile din petrolul respectiv. Astfel de situaţii se întâlnesc în Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) şi partea de sud a Sudanului, în alte cazuri, precum regiunea Delta din Nigeria, minorităţile etnice luptă pentru a obţine o mai largă autonomie şi, astfel, un procent mai mare din veniturile din petrol; • ciocniri ale diferitelor facţiuni şi dinastii - datorită faptului că oricine controlează
guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată şi alocarea veniturilor. Astfel, cei care deţin acest control caută să-şi menţină puterea cât mai mult posibil, apelând la orice mijloace, inclusiv represiune, iar cei excluşi de la putere sunt interesaţi să utilizeze orice mijloace, inclusiv rebeliune armată, terorism sau lovitură de stat, pentru a câştiga controlul. Arabia Saudită şi Nigeria sunt exemplele cele mai cunoscute, în alte ţări, precum Venezuela, disputele asupra distribuţiei veniturilor din petrol au căpătat accente de violenţă politică. Competiţia pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă importantă de crize şi conflicte atâta timp cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice şi instabilitate.
3.1. Crizele petrolului Prima criză (1973-1974)
56
Odată cu crearea în 1960 a OPEC, a început să se prefigureze o altă era. Lucrurile aveau să se schimbe odată cu valul de naţionalizări ce a cuprins Orientul Mijlociu la mijlocul anilor ’70. Şocul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forţe între statele producătoare şi statele consumatoare. Persistenţa conflictului arab-israelian a declanşat în cele din urmă o transformare a O.P.E.C. într-o forţă politică formidabilă. După Războiul de Şase Zile din 1967, membrii arabi din O.P.E.C. au format separat, un grup suprapus, Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries), cu scopul de a centraliza politica şi de a exercita presiune asupra Vestului cu ajutorul sprijinului acordat de Israel. Egipt şi Siria, deşi nu erau mari exportatoare de petrol, s-au alăturat acestui grup pentru a ajuta la definirea obiectivelor lor. Mai târziu, Războiul Yom Kippur din 1973 a entuziasmat părerea Arabilor. Furioşi pe efortul urgent de furnizarea a cererilor care au determinat Israelul să reziste forţelor Egiptene şi Siriene, lumea Arabă a impus în 1973 embargou pe petrol împotriva Statelor Unite ale Americii şi împotriva Europei de Vest. În 1970, conglomeratele de petrol din Vest au avut brusc de a face cu un grup unit de producători. Acest conflict arabo-israelian a întărit criza existentă deja pe piaţă. Vestul nu a putut să continue să sporească consumul de energie cu 5% anual, plătind un preţ mai mic pe petrol, dar a continuat să vândă bunuri la preţ de inflaţie ţărilor producătoare de petrol din A Treia Lume. Acest lucru a fost presat de Shahul Iranului (Liderul Iranului), a cărui naţiune era a doua mare exportatoare de petrol din lume, şi în acelaşi timp, unul dintre cei mai
apropiaţi
aliaţi
ai
SUA
în
Orientul
Mijlociu,
în
acel
moment.
”Bineînteles că preţul petrolului va creşte”, a spus liderul Iranului pentru New York Times în 1973. ”Cu siguranţă! Şi încă cum... Dvs –Statele din Vest- aţi mărit preţul pe grâu şi ni-l vindeţi cu 300% mai scump, şi acelaşi lucru aţi făcut şi cu zahărul şi cimentul... Dvs cumpăraţi petrolul nostru brut şi ni-l vindeţi nouă, rafinat ca produs petrochimic, de 100 de ori mai scump decât l-aţi cumpărat... Cinstit ar fi ca de acum înainte, dvs să plătiţi mai mult pentru petrol. Să spunem, de 10 ori mai mult.”64 64
Smith, William, „Price Quadruples for Iranian Crude Oil at Auction , în New York Times, 12 Dec 1973 ‟
57
Pe de o parte, opinia generală susţine că prima criză energetică cu care s-a confruntat o mare parte a economiilor dezvoltate a fost cauzată de faptul că majoritatea statelor arabe producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt şi Siria) au boicotat furnizarea de ţiţei, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident şi Japonia în războiul de Yom Kippur 65. Iniţial embargoul a vizat doar SUA şi Olanda, dar a fost extins după aceea şi asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei şi Africii de Sud. Nu numai că OPEC a interzis exporturile petroliere către ţările menţionate, dar a ridicat preţul petrolului şi a redus producţia cu 25%, ceea ce a avut drept efect triplarea imediată a preţurilor. În acea perioadă, ţările arabe au redus producţia de ţiţei cu 5 milioane barili/zi. Deşi alte state şiau crescut producţia de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a ridicat, în acelaşi an, preţurile petrolului brut la 12 USD/baril, faţă de nivelul de 3 USD/baril cât era în 1972, ceea ce a agravat şi mai mult criza energetică. Pe de altă parte, specialişti avizaţi subliniază faptul că „şocul petrolier” a fost provocat de bancherii internaţionali. Aceştia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai OPEC pentru a creşte preţul petrolului prin embargoul OPEC-ului. Principiul era foarte simplu. Arabii câştigau prin faptul că preţul creştea, cumpărătorul plătea, iar companiile petroliere încasau. Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de grupul Chase Manhattan Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia profiturile pe următorii 30 de ani trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de 7%. În sistemul respectiv, s-au acordat împrumuturi uriaşe ţărilor din lumea a treia ca Mexic, Brazilia şi Argentina. Urmare directă a acestui eveniment, a fost înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energie (AIE) concepută ca un mecanism colectiv de răspuns al ţărilor consumatoare de petrol la posibilele viitoare crize energetice. Consecinţele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea energiei, căutarea surselor energetice alternative, construirea de maşini care să consume mai puţin combustibil şi crearea stocurilor strategice de petrol. Ca urmare a crizei din ‘73, Occidentul şi-a conştientizat vulnerabilitatea, iar OPEC capacitatea de a controla de acum încolo preţurile. 65
Sperând să recâştige teritoriul pierdut în timpul celui de-al treilea război arabo-israelian, forţele armate egiptene şi siriene au lansat un atac calculat împotriva Israelului în ziua „Marii Iertări”, cea mai sfântă dată a calendarului evreiesc.
58
A doua criză (1979-1981) Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanşarea revoluţiei din Iran, deşi până atunci preţurile petrolului se menţinuseră la un nivel acceptabil de 1213 USD/baril. Acţiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier iranian, noul regim al ayatolahului Khomeini instalat la Teheran constatând inconstanţa exporturilor de petrol şi un deficit de producţie de 2-2,5 milioane de barili/zi. Arabia Saudită precum şi alte state OPEC au crescut producţia de petrol, într-o încercare de a redresa situaţia formată, în final producţia de petrol din Orientul Mijlociu scăzând cu doar 4%. Dar cu toate acestea, preţul barilului de petrol a crescut mai mult decât era normal în acele circumstanţe, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani mai devreme, care a speriat toata lumea occidentală. Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al exporturilor de ţiţei din cele două ţări nu depăşea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi imense pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, preţurile petrolului brut de la 14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.
A treia criză (august 1990 – februarie 1991) Scurta criză a petrolului din acea perioadă a fost mult mai temperată în consecinţe faţă de precedentele două. Ea a apărut ca efect al primului război din Golf, desfăşurat de coaliţia internaţională condusă de SUA împotriva regimului de la Bagdad. La 1 august 1990, Irakul invadase şi anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale (frontiere, acces la mare) şi petroliere (pânzele petrolifere comune, producţia prea mare de petrol a Kuweitului)66. Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu incendierea câmpurilor petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra producţiei şi exporturilor kuweitiene. În timpul crizei, preţul petrolului brut a atins nivelul istoric de 40 USD/baril. La scurt timp după declanşarea crizei energetice, ţările arabe din OPEC au decis să intervină prin mărirea producţiei de ţiţei, stabilizând astfel piaţa mondială. Totuşi, potenţialele efecte pentru piaţa energetică şi economia internaţională ar 66
Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999) , Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 192
59
fi putut destul de grave dacă reuşea tentativa lui Saddam Hussein de a controla o mare parte din rezervele mondiale de petrol. Între 2003 şi 2006, preţul petrolului a crescut de la 25 dolari la 78,4 dolari/baril. Este considerată a patra criză şi are drept cauze dezvoltarea ţărilor asiatice care şi-au sporit consumul, programele nucleare ale Iranului, programul înarmarilor derulat de Coreea de Nord şi uraganul Katrina.
3.2 Miza conductelor petroliere Necesităţile energetice Agenţiile specializate au prezis că acoperirea satisfacatoare a cerinţelor globale de energie va necesita o creştere anuală a producţiei de petrol de 1,9% şi a producţiei de gaze naturale de 2,2%. Ceea ce înseamnă că, până în 2025, extracţia zilnică a ţiţeiului va trebui sa crească de la 80 la 124 milioane de barili pe zi. Corespunzător, producţia anuală de gaze naturale va trebui sa crească de la 2,6 la 4,5 miliarde de metri cubi. Deoarece zăcămintele naturale de petrol şi gaze au fost exploatate cu mare intensitate în ultimul secol, unii experţi sunt convinşi că o creştere de o asemenea anvergură a producţiei este imposibilă. Investiţiile necesare sunt uriaşe. Pentru a satisface cerinţele mondiale de petrol şi gaze în următorii 20 de ani, companiile de specialitate vor trebui să facă investiţii noi de circa 4.000 de miliarde de dolari pentru foraje, infrastructura de transport si rafinarii. Iniţial, terenurile uşor accesibile din zona Golfului Persic, din Africa şi din America de Sud au fost exploatate preferenţial. O mare parte din bazinele respective au fost epuizate. Capacitatea de producţie a terenurilor tradiţionale poate fi marită parţial prin exploatarea altor câmpuri din zonele respective, de exemplu terenuri care au zăcăminte mai reduse, care se află la adâncimi mai mari sau care se află sub apă. Dar pentru a acoperi satisfăcător cerinţele viitoare, nu este suficient să se extindă exploatarea în regiunile tradiţionale, ci este imperativ să se dezvolte şi alte zone geografice cu zăcăminte de hidrocarburi.
60
În ultima decadă, două regiuni noi producătoare de petrol şi gaze au fost descoperite în jurul Mării Caspice şi în Siberia. Deşi aceste zone au rezerve mai mici decât cele din regiunea Golfului Persic, ele au suficient potenţial ca să justifice investiţiile necesare dezvoltării. Din nefericire, aceste rezervoare naturale se află departe de consumatori şi de porturi maritime comerciale. Hidrocarburile extrase din aceste regiuni nu pot fi aduse pe piaţa internaţională decât prin construirea unor conducte de mare capacitate care să parcurgă distanţe de mii de kilometri, peste obstacole de relief, prin diferite ţări mai mult sau mai puţin stabile politic şi în condiţii climaterice vitrege.
Aspecte ale geopoliticii resurselor energetice din Marea Caspică Asia Centrală a cunoscut o bruscă evoluţie geopolitică sub influenţa a două cauze: descoperirea surselor de hidrocarburi din zonă şi poziţia strategică deţinută de regiune în lupta împotriva terorismului, care are serioase puncte de sprijin în statele de la sud de Marea Caspicã. Cu privire la potenţialul petrolier al regiunii, opiniile sunt împărţite: la început, s-a apreciat că Marea Caspică reprezintă un al doilea Golf Persic, pentru ca, ulterior, evaluările să fie mai temperate. În ceea ce priveşte rezervele de petrol ale regiunii, ele sunt apreciate cam la 10% din cele mondiale (cu o valoare similară celor descoperite în Marea Nordului). Rezervele de gaz sunt mult mai importante, ele fiind evaluate la 3040% din rezervele mondiale. Cu totul alta este situaţia dacă Marea Caspică este corelată cu Golful Persic în ceea ce s-a numit „elipsa energetică strategică “ a planetei. Această zonă comună deţine 70% din rezervele mondiale sigure de petrol şi peste 40% din cele de gaz. Creşterea demografică şi dezvoltarea economică vor face din această zonă adevăratul pivot central energetic al lumii. Cine va controla această regiune va avea un cuvânt greu de spus în evoluţia economică a lumii viitoare. Chiar dacă nu se ridică la nivelul aşteptărilor iniţiale, chiar dacă rezervele sunt plasate într-o regiune care este departe de a fi stabilă, hidrocarburile din zona caspică au deja o importanţă strategică. O dovadă elocventă în această privinţă este faptul că încă
61
din timpul preşedinţiei lui Bill Clinton, regiunea a fost apreciată din perspectivă americană drept „un obiectiv strategic şi comercial“, iar apoi oamenii de afaceri americani au insistat pe lângă Congres să fie adoptată strategia energetică pentru Drumul Mătăsii. În mod tradiţional, Rusia a deţinut un monopol al influenţei în zonă. Dacă lucrurile ar fi evoluat pe o cale obişnuită, atunci probabil că Rusia şi-ar fi menţinut acest monopol sub o formulă mai modernă. Prezenţa din ce în ce mai vizibilă a SUA în zonă are câteva consecinţe de ordin geopolitic: sparge acest monopol şi redimensionează influenţa rusă în zonă; evidenţiază bogăţiile caspice şi le disponibilizează pe mai multe rute de transport; diminuează mult importanţa axei nord-sud, alcătuită din Rusia şi Iran, şi inaugurează un gen de condominiu ruso-american în regiune. Implicarea Rusiei în regiune include controlul asupra a două conducte petroliere: una care porneşte dinspre câmpurile petroliere din Mangîslak şi Tenghiz, trece prin nordul Kazahstanului, traversează Rusia şi se îndreaptă spre ţările baltice; a doua trece prin Daghestan, Cecenia şi ajunge în portul Novorossiisk de la Marea Neagră. Dată fiind situaţia din Cecenia, această conductă a fost suplimentată cu una nouă care porneşte tot din câmpurile petroliere din Mangîslak şi Tenghiz, dar ocoleşte Cecenia şi ajunge în acelaşi port la Marea Neagră. Construită de Rusia, Kazahstan şi diferite companii multinaţionale, această conductă are o capacitate de transport mai mare şi livrează petrolul la un preţ mai mic. În sfârşit, Rusia se află în plin efort de construcţie a unei conducte de gaz submarine de la Novorossiisk către portul turcesc Samsun. Partea de suprafaţă a conductei, de la Samsun la Ankara, a fost deja terminată. Prin această conductă, dependenţa Turciei de resursele ruse de gaz va creşte de la 60 de procente, în prezent, la 90 de procente.67 Din perspectivă geopolitică este important să relevăm faptul că Rusia a înţeles foarte bine importanţa strategică a conductelor de transport a hidrocarburilor din Marea Caspică. Conductele pentru asemenea zăcăminte sunt ceea reprezintă drumurile pentru transportul terestru. Mai ales când este vorba despre un ţinut ca Asia Centrală, regiune în bună măsură enclavată, cu puţine legături cu exteriorul. Strategia Rusiei arată multă mobilitate şi capacitate de adaptare la contexte şi realităţi schimbate. De pildă, Rusia a 67
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008
62
semnat în 2002 cu Kazahstanul, ţara cu zăcămintele petrolifere cele mai importante din zonă, un acord prin care Kazahstanul se angajează să exporte 15 milioane de tone pe an prin oleoductul care merge spre ţările baltice şi alte 2,5 milioane tone prin cel care ajunge la Novorossiisk. Cu o valabilitate pe o perioadă de 15 ani, acordul asigură din partea Rusiei un gen de control asupra majorităţii tranzitului de petrol kazah. Cu Turkmenistanul, a doua ţară ca importanţă din punctul de vedere al resurselor, mai ales al celor de gaz, Rusia are de asemenea un acord de explorare în comun a zăcămintelor de petrol şi de gaze de care dispune ţara. Ceea ce poate să însemne o opţiune foarte serioasă şi pentru exploatarea în comun şi, eventual, pentru transportul resurselor respective prin conducte ruseşti. Prezenţa americană în zonă a stimulat şi a încurajat construirea altor conducte, care să nu fie dependente de Rusia. În toamna lui 2002 a început construirea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan şi tot în acea perioadă s-a discutat lansarea unui gazoduct Baku-Tbilisi-Erzerum, care să ajungă în Turcia şi de aici la Marea Mediterană. Semnificaţia acestor două proiecte trebuie corelată cu încetarea monopolului rusesc în ceea ce priveşte transportul hidrocarburilor din Marea Caspică. Dovadă că Rusia a adoptat o atitudine de expectativă şi nu s-a implicat în noul proiect. Desigur că Rusia, chiar dacă nu mai exercită monopolul, deţine o preponderenţă indiscutabilă în transportul acestor bogăţii, ceea ce probabil că reprezintă şi interesul ei strategic pe termen mediu în regiune. S-a spus că mizele care se joacă în jurul Mării Caspice sunt un joc cu sumă zero, care ar opune Washingtonul Iranului şi Moscovei. Fără îndoială că Iranul a pierdut mult ca poziţie în confruntarea de interese din jurul Caspicii. Washingtonul şi Moscova au acţionat mai degrabă în lumina corelării intereselor strategice. De altfel, ar fi fost şi foarte dificil, dacă nu imposibil, ca Rusia să fie exclusă dintr-o regiune unde a fost prezentă de mult timp şi unde are un rol de jucat multă vreme. Mai sunt în discuţie şi alte două conducte, una care să treacă prin Afganistan spre Pakistan şi, mai departe, spre India, alta spre China. În orice caz, hidrocarburile din Asia Centrală nu ajung deocamdată în Asia de Sud sau în cea de Est, mai ales în China, deşi ambele regiuni simt acut nevoia de aceste resurse. Dimpotrivă, dacă analizăm
63
infrastructura construită sau aflată în construcţie, vom observa că hidrocarburile din Marea Caspică sunt programate să ajungă cu precădere în Occident. Rivalităţile dintre statele cu pretenţii globale se manifestă cu deosebită ferocitate în zonele geografice cu zăcăminte de petrol şi gaze naturale. Aceste surse de energie au devenit atât de importante încât liderii politici din ţări precum SUA, Rusia, China, Japonia şi UE se implică direct şi imperativ ca să influenţeze deciziile cu privire la construcţia, plasamentul şi securitatea conductelor pentru transportul carburanţilor de la producători spre exterior.
Traseele conductelor Plasamentul conductelor pentru transportul petrolului şi gazelor naturale din Siberia şi din bazinul Caspic spre consumatori a devenit o temă principală a rivalităţii geopolitice dintre puterile majore. Această rivalitate va afecta profund atât relaţiile interstatale, cât şi evoluţia politică din zonele respective. Moscova şi-a extins considerabil influenţa asupra exporturilor de petrol şi gaze din bazinul Mării Caspice, prin aranjamente speciale cu vecinii din regiune. Kazahstanul, având rezerve naturale considerabile, a fost constrâns să accepte controlul Moscovei asupra exportului de hidrocarburi pentru următorii 15 ani. Sub auspiciile unei asociaţii multinaţionale, câmpurile producătoare de petrol de la Tenghiz, din Kazahstan, au fost conectate prin conducta cu portul rusesc Novorosisk, pe litoralul de est al Marii Negre. Oleoductul, controlat de statul rus, este în funcţiune din 2002. Conductele prin care Rusia exportă carburanţi spre Europa trec prin Ucraina. Pentru Moscova, recâştigarea Ucrainei continuă să fie o preocupare obsesivă. La sfârşitul anului 2004, preşedintele ucrainean Leonid Kucima şi candidatul prorus Victor Ianukovici, cu ajutorul preşedintelui rus Vladimir Putin, au încercat să influenţeze rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina în favoarea lui Ianukovici. Protestele populaţiei şi intervenţia occidentalilor au prevenit fraudarea alegerilor. Din considerente geopolitice, companiile petroliere occidentale, susţinute de guvernele respective, preferă să plaseze conductele petroliere de la bazinul caspic prin regiuni care nu sunt controlate de Moscova. În trecut, Kremlinul a ameninţat cu sistarea aprovizionării cu carburanţi în unele ţări vecine care păreau dispuse sa accepte anumite "condiţii" politice. 64
La intervenţia personală a preşedinţilor americani Bill Clinton şi George Bush, o altă conductă a fost construită de la Baku, din Azerbaidjan, prin Georgia şi Turcia până la portul Ceyhan de la Marea Mediterană. Statele Unite au susţinut puternic aspiraţiile Azerbaidjanului şi Georgiei de a ieşi din sfera de dominaţie a Moscovei. Washingtonul a acordat asistenţă militară georgienilor ca să-şi apere independenţa ţării şi ca să protejeze conducta. Incapabilă să-şi asigure dominaţia asupra producţiei sau a transportului de ţiţei din Azerbaidjan, Rusia s-a retras din asociaţia internaţională care a finanţat conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan.
Vulnerabilitatea conductelor În ţările producătoare de petrol şi gaze, ca şi în cele de tranzit, prezenţa conductelor creează dispute aprige cu privire la dreptul de proprietate, distribuirea veniturilor şi pretenţiile de recompensă pentru daunele cauzate florei şi faunei indigene. În unele ţări exportatoare cu regimuri politice contestate precum Arabia Saudită, Algeria, Sudan, Nigeria, Chad şi Myamar, instalaţiile petroliere şi conductele de transport, considerate instrumente de opresiune şi exploatare, pot fi avariate de oponenţii regimului. Protecţia conductelor împotriva actelor de sabotaj şi prevenirea extracţiilor ilegale sunt preocupări permanente atât în ţările exportatoare, cât şi în cele de tranzit. Noile conducte, parcurgând mii de kilometri, sunt vulnerabile. Asigurarea securităţii lor este dificilă şi costisitoare. Frecvent, autorităţile locale au nevoie de asistenţă externă pentru "păzirea" conductelor. Militari americani participă alături de forţele locale la protecţia conductelor de transport în Irak, Georgia şi Myamar. În Irak, atacurile insurgenţilor asupra conductelor şi a staţiilor de pompare au paralizat temporar exportul şi au diminuat venitul principal al guvernului provizoriu. Americanii au fost forţati să transfere 1,8 miliarde dolari din fondul de reconstrucţie la proiecte pentru protejarea infrastructurii petroliere. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan trece pe lângă cel puţin patru regiuni cu conflicte teritoriale şi politice nerezolvate. Armenia şi Azerbaidjan au un armistiţiu instabil în Nagorno-Karabah. Cecenia şi Ingusetia sunt sfârtecate de războiul de gherila împotriva Rusiei. Georgia şi Rusia se confruntă în Osetia de Sud şi Abhazia. Separatiştii kurzi din Turcia nu au renunţat la ideea unui Kurdistan independent. Nigeria, o importantă ţară exportatoare de ţiţei din 65
Africa, mocneşte de adversităţi etnice, tribale şi regionale. Conducta Cano LimonCovenas din Columbia a devenit o ţintă tentantă pentru insurgenţi şi terorţsti.
Considerente geopolitice China şi Japonia îşi supralicitează forţele pentru a avea acces la petrolul din Siberia. Deoarece rezervele petroliere din Siberia nu sunt suficiente pentru a aproviziona ambele ţări, rivalitatea chino-japoneză cu privire la dezvoltarea zăcămintelor şi la construcţia conductelor de transport a contribuit substanţial la deteriorarea relaţiilor politice dintre cele două puteri asiatice. Umilit de insistenţele SUA şi UE de a rectifica rezultatele electorale din Ucraina, Putin s-a revanşat printr-o reapropiere ostentativă de China şi prin participarea la asocieri de state care se opun "hegemoniei" americane. În loc să accepte ofertele de investiţii ale companiilor petroliere occidentale, Putin a acordat chinezilor dreptul de a participa la dezvoltarea terenurilor petroliere din Siberia. Recent, Moscova a acceptat să participe la manevre militare comune ruso-chineze. Rusia şi Iranul au decis să se consulte şi să colaboreze în probleme energetice. China a iniţiat incursiuni diplomatice, politice şi economice în zona Golfului Persic şi în America Latină, regiuni care, tradiţional, au exportat petrol în Statele Unite. Simţindu-se ameninţat de Israel şi de SUA, Iranul a stabilit un parteneriat strategic cu China. Detestat la Washington, preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, în vizita sa la Beijing, în decembrie 2004, s-a oferit să vândă Chinei ţiţeiul pe care înainte îl exporta în Statele Unite. Surprinzător, Canada, o ţară vecină şi aliată cu SUA, a acceptat să negocieze cu China în vederea importului de petrol canadian. Considerând că Statele Unite nu au capacitatea de a-şi susţine extinderea internaţională, unele ţări importante precum China, Rusia, India, Iranul, Venezuela şi Brazilia au început să-şi coordoneze politica externă ca să stăvilească dominaţia globala a Americii. Deşi Franţa şi Italia au sprijint Nabucco, Germania care va fi un beneficiar al conductei Nord Stream este cel mai feroce oponent al proiectului Nabucco. Acţionarii Nord Stream ar include Gazprom cu 51%, companiile germane E.ON şi BASF cu câte 20% şi compania olandeză Gasunie cu 9%. Scepticismul ce caracterizează Nabucco este 66
datorat lipsei gazului care ar putea tranzita prin conductă. Iran, fiind pe locul doi la nivel mondial în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar putea umple cu uşurinţă gazoductul însă Teheranul este imposibil de imaginat ca fiind un partener de încredere având în vedere numeroasele puncte de conflict dintre Iran şi SUA, respectiv multe dintre statele membre ale UE. Turkmenistan, care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar putea juca un rol proeminent în proiectul Nabucco, dar acest lucru ar necesita construirea unei noi conducte trans-caspiene. Mai mult, se ridică probleme de securitate în ceea ce priveşte rutele de tranzit prin Georgia şi Turcia. Celălalt proiect propus de către Gazprom, South Stream ar transporta gaz din Rusia spre Bulgaria şi mai departe către alte ţări europene prin Marea Neagră şi ar constitui concurentul proiectului Nabucco. Recent, a avut loc o reevaluare a fezabilităţii celui din urmă proiect, în urma căreia s-a constatat că fondurile necesare s-ar ridica la 8 miliarde de euro, în loc de 4,4 miliarde astfel cum se preconizase iniţial. În acest context, s-a ajuns la concluzia că Nabucco va trebui să transporte anual 30 mld de metri cubi de gaz pentru a fi declarat profitabil. În timp ce Europa lasă deoparte Nabucco până în timpuri mai prospere, Gazprom continuă să vadă cele două proiecte ambiţioase – South Stream şi Nord Stream drept priorităţi strategice cheie. Gazprom ar putea considera că diminuarea atenţiei ce i se acordă proiectului Nabucco îi întăreşte poziţia de cvasi-monopol în furnizarea de gaz către Europa, însă preţul care trebuie plătit pentru un astfel de privilegiu ar putea fi unul foarte ridicat 68. În ceea ce priveşte atitudinea României pe scena internaţională, susţinerea cu îndârjire a Proiectului Nabucco în detrimentrul South Stream se explică prin coordonatele geopolitice ale problemei care se traduc prin interese externe. După cum se poate observa pe hartă, reţeaua South Stream este proiectată astfel încât ar ocoli România, în timp ce Nabucco îi traversează teritoriul oferindu-ne în perspectivă o poziţie mai favorabilă la masa negocierilor. UE nu este însă capabilă să obţină mult dorita unitate în probleme de securitate energetică din cauza politicii de fuziune practicate de Gazprom şi a încheierii de înţelegeri bilaterale de către acesta cu statele membre. Astfel cum s-a observat, ar fi nerealist să învinovăţim liderii europeni pentru faptul că încearcă să securizeze rezervele 68
Amsterdam, Robert , „Germany kills Nabucco, în Perspectives on Global Politics and Business, 08.03.2009
67
energetice şi contractele eficiente pentru cetăţenii şi companiile statelor membre din care fac parte. Însă este la fel de naiv ca aceştia să acţioneze împotriva intereselor comunitare şi atlantice mai largi atunci când vine vorba de securitatea energetică pe termen lung a continentului european. Se cunoaşte faptul că nevoia de noi investiţii până în anul 2020 în vederea menţinerii sustenabilităţii producţiei ruseşti s-a estimat a fi între 460 şi 600 miliarde de dolari69 . Finanţarea incipientă de către UE a proiectului Nabucco constituie un prim pas făcut către o securitate mai pronunţată a resurselor energetice pentru mulţi consumatori europeni, însă aceasta nu poate răspunde intereselor contrare Comunităţii care îşi fac loc în cadrul Uniunii70 .
3.3 Rusia şi şantajul energetic Marii actori ai „scenei energetice" au percepţii diferite asupra securităţii energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă în primul rând reducerea dependenţei de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condiţiile în care Rusia se obligă să asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia înţelege prin aceasta, acces pe pieţele occidentale. Federaţia Rusă este foarte importantă pentru pieţele energetice mondiale deoarece dispune de cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume, se află pe locul doi la rezervele de cărbune şi pe locul opt la cele de petrol. De asemenea, Federaţia Rusă este cea mai mare exportatoare de gaze naturale, fiind pe locul doi la exporturile de petrol şi al treilea mare consumator mondial de energie. Hidrocarburile reprezintă 20% din PIB şi 40% din încasările la buget. Federaţia Rusă se bucură de o poziţie geopolitică favorabilă, fiind situată între două dintre cele mai dinamice regiuni ale economiei mondiale: Europa 69
Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, Securitatea Furnizării de Gaze în Pieţele Libere - Aflată într-un Punct Decisiv, Ed. Humana Press , pg. 110 70
Petersen , Alexandros, „ European Energy Security: The Future of Nabucco , în New Atlanticist, 02.04.2009 ‟
68
Occidentală şi spaţiul Asia-Pacific. De fapt, Federaţia Rusă reprezintă şi un coridor de transport între Europa şi Asia.
Rezervele de hidrocarburi deţinute de Rusia Rezervele certe de petrol ale Rusiei sunt estimate la 60 mld. barili, majoritatea concentrate în Siberia de Vest între munţii Urali şi Platoul Central Siberian. Începând din 2003 se constată o revigorare a producţiei ruse de petrol şi a exporturilor sale: producţia de petrol a atins 9,5 milioane barili/zi în 2005. Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest („al treilea Baku"), cu zăcămintele situate în ţinutul Tiumen, pe cursul inferior al fluviului Obi. Deşi începute după 1965 şi desfăşurate în condiţiile dificile ale climatului subpolar, exploatările de aici dau aproape jumătate din producţia CSI. Exploatările mai importante se află în perimetrele Surgut şi Mamontovo. În partea europeană, cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-Ural, denumită şi „al doilea Baku", ce deţine locul întâi la producţie, remarcându-se exploatările de la Romaskino, Surgorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Samara şi Volgograd în partea de sud-vest. Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku-Groznîi- Maikop, Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul Peciora. Baku este însă controlat de Azerbaidjan. În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice, în zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, în Turkmenistan. În 1998 a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin, în Extremul Orient rus (în Marea Japoniei). Federaţia Rusă posedă cele mai mari rezerve mondiale de gaze naturale, aproape de două ori mai mult decât a doua ţară din clasament, Iranul. Aportul Rusiei în rezervele mondiale explorate de gaze naturale era de 33%, iar în cele presupuse de 60%. Dintre mărfurile energetice şi de combustibili livrate pe pieţele externe în ultimii zeci de ani, capitolul cel mai important pentru intrările valutare ale Federaţiei Ruse rămâne gazul natural. De altfel, în următoarele decenii, gazul natural va depăşi petrolul ca cerere pe piaţa internaţională fiind şi mai puţin poluant. 69
Mari companii ruseşti din domeniul energetic Lukoil este cea mai veche companie, integrată în întregime, diversificată
internaţional, participarea statului fiind redusă. Yukos - cel mai mare producător din Rusia, este deasemenea o companie integrată în întregime, complet privată. Acestea două fac obiectul unor lovituri administrative şi financiare din partea puterii. Alte companii sunt: Surgutneftegaz - „regatul pustnicului", cu o sporire profitabilă a producţiei, agendă de management neclară, izolată şi izolaţionistă; Tatneft - în etapa de extracţie singurul producător în Tatarstan, limitat geografic dar mişcându-se spre etapa de rafinare, cu o participaţie mare a guvernului tătar; Transneft - deţine monopolul asupra conductelor, controlată integral de guvern, important plătitor de taxe; Gazprom - deţine monopolul asupra gazelor naturale, controlată de guvern, se confruntă cu restructurarea sectorului; Rosneff - un „rest” al industriei petroliere sovietice, deţinută de stat etc.
Exporturile de petrol Vânzările pe piaţa internă rusă sunt mai puţin atractive datorită discrepanţei considerabile dintre preţul intern şi preţurile pieţei mondiale. Preţurile interne ruse ating aproximativ 50% din preţul mondial. Majoritatea exporturilor de petrol şi gaze naturale sunt destinate Europei de Est, Olandei, Italiei, Germaniei, Franţei etc. Deci, Federaţia Rusă este un furnizor important de petrol brut şi gaze naturale al Europei. Exporturile ruseşti de petrol şi gaze tranzitează prin conducte Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia. Economia rusă e în continuare dependentă de exporturile petrol şi gaze naturale, fluctuaţia preţurilor pe pieţele internaţionale repercutându-se negativ asupra creşterii economice. Aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului ar putea da un nou impuls economiei Federaţiei, dar procesul e încă frânat de nerealizarea liberalizării economice.
Strategia energetică a Federaţiei Ruse 70
Idealul Kremlinului este să aibă o contribuţie majoră la stabilirea preţului internaţional al hidrocarburilor şi la gestionarea pieţei de profil. Moscova nu renunţă la rolul său de control major energetic în Federaţia Rusă şi CSI, mai ales în vecinătatea apropiată. Strategia energetică a Rusiei, aprobată la 23 mai 2003, subliniază necesitatea întăririi poziţiei Rusiei pe piaţa energetică mondială, maximizarea eficienţei exporturilor sectorului energetic rus şi asigurarea accesului companiilor ruseşti în condiţii egale la pieţele externe, tehnologie şi finanţe. Principiile de bază ale acesteia sunt securitate energetică, eficienţă energetică, şi compatibilitate ecologică, iar instrumentele necesare implementării se referă la dezvoltarea mediului de afaceri, planificare strategică şi ajustare tehnică. Prioritatea o reprezintă îmbunătăţirea eficienţei energetice. Strategia enunţă şi alte obiective foarte importante pentru atingerea acestui deziderat, precum: -extinderea schimbărilor structurale în sectoarele sistemului energetic şi îmbunătăţirea structurii balanţei energetice; -creşterea calităţii managementului societăţilor pe acţiuni; -definitivarea reformei structurale a monopolurilor existente în sistemul energetic şi de combustibili, precum şi restructurarea industriei cărbunelui; -nivelul preţurilor interne ale resurselor energetice să asigure autofinanţarea producătorilor din sectorul energetic; -reducerea costurilor de producţie, optimizarea utilizării potenţialului industrial disponibil, lichidarea întreprinderilor nerentabile şi sporirea profitabilităţii celorlalte. Interesant este aspectul referitor la definirea complexului energetic şi de combustibili rus, ca fiind un instrument al politicii interne şi externe, iar rolul ţării pe pieţele energetice mondiale determină influenţa sa geopolitică sub alte aspecte. Criza energetică de la începutul anului 2006, a demonstrat că Rusia nu se „joacă" când îi sunt afectate interesele, arma energetică constituind, încă, un element eficient de presiune politico-militară. „Teama energetică” provocată nu poate aduce câştiguri nici unei părţi, iar stabilitatea sistemului energetic mondial nu poate fi asigurată fără participarea Rusiei. „Terorismul energetic" declanşat de Rusia a generat o repliere a principalilor beneficiari ai resurselor ruseşti. Refuzul Ucrainei de a plăti preţul de 250 USD/m3 cerut de companiile ruseşti, faţă de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată 71
de sistarea livrărilor, a declanşat o întreagă dezbatere internaţională. Teoretic, consumul Occidentului ar putea fi acoperit din alte surse şi, astfel, Rusia ar deveni un „depozit" de resurse energetice mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne şi a aliaţilor săi apropiaţi. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menţinerea influenţei şi chiar consolidarea acesteia în zonele adiacente (Caucaz, ţărmul estic al Mării Negre şi parţial Asia Centrală) îngreunează planurile traseelor de transport energetic ce o ocolesc. Mai mult, infrastructura rusă de distribuţie spre Europa, precum şi ofensiva companiilor energetice ruseşti, ce au dobândit poziţii-cheie pe piaţa sud-est europeană, ar putea uşura aprovizionarea Occidentului. Se pare că totul nu este decât o negociere a oportunităţilor şi avantajelor, astfel încât N.A.T.O. şi U.E. să penetreze spaţiul de influenţă al fostelor republici sovietice, iar Rusia să ocupe poziţii cât mai avantajoase pe pieţele europene. Între politica energetică şi celelalte elemente ale politicii de securitate a Federaţiei Ruse există o legătură atât de cauzalitate, cât şi de reciprocitate, deoarece Moscova va utiliza energia ca instrument politic, chiar şi în situaţia în care nu-şi doreşte asta. Prin urmare, statul rus uzează în mod conştient de controlul resurselor energetice pentru a-şi asigura o influenţă în politica de putere din spaţiul ex-sovietic şi european sau la nivel internaţional. Rusia, ţară ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi conductelor de transport, a fost acuzată în repetate rânduri ca foloseşte energia pentru a-şi spori influenţa politică şi economică asupra statelor baltice şi a Poloniei. De altfel, Moscova a oprit sau a ameninţat adesea cu întreruperea livrărilor de gaze spre unele ţări ex-sovietice ca urmare a unor aspecte politice (mişcări de independenţă, atitudini prooccidentale), economice (preţuri, datorii, cedare control energetic) sau chiar militare (retragerea trupelor ruse). Folosirea de autorităţile de la Moscova a „armei energetice” datează încă din anul 1990, când a întrerupt furnizarea de energie spre ţările baltice într-o încercare inutilă de a înăbuşi mişcările de independenţă. Mai mult, ţările baltice au fost din nou, în 1992, ţinta armei energetice a Rusiei ca represalii la cererile de retragere a forţelor armate ruse rămase în zonă. În 1993-1994, Rusia a redus fluxurile de aprovizionare cu gaze naturale spre Ucraina, cu scopul de a presa autorităţile ucrainene să cedeze controlul asupra 72
infrastructurii energetice şi flotei sale din Marea Neagră. Belarus, în mod direct, Polonia şi Lituania, în mod indirect, au fost la rândul lor, în 2004, victime ale reducerilor livrărilor de energie, acţiuni în mare parte motivate politic. Criza cea mai gravă a apărut în decembrie 2005, când Ucraina a refuzat să plătească preţul cerut de Gazprom, mult mai mare decât practică Rusia pe plan intern. Sistarea livrărilor de gaze naturale a declanşat o întreagă dezbatere europeană asupra dependenţei energetice a UE faţă de Moscova. A urmat apoi Republica Moldova, în ianuarie 2006, motivul fiind acelaşi. Nici în 2007, Rusia nu a ezitat să facă uz de „arma energetică”. Astfel, în octombrie, Gazprom a ameninţat că va sista livrările de gaze naturale către Ucraina, ca urmare a unei datorii neachitate de peste 1,3 miliarde de dolari. De asemenea, ameninţările au vizat şi Belarus şi Georgia din cauza unor neînţelegeri în ceea ce priveşte preţurile şi tranzitul hidrocarburilor. Prin toate aceste acţiuni, Rusia a afectat şi consumatorii vestici. Totuşi, dependenţa Europei de gazul rusesc are ca revers dependenţa Rusiei de veniturile obţinute din vânzările de gaze naturale pe piaţa europeană. Prin urmare, situaţia actuală incertă în ceea ce priveşte ritmicitatea fluxurilor de aprovizionare cu energie ar trebui să se sfârşească în viitorul apropiat printr-un compromis reciproc avantajos, în condiţiile în care resursele sunt la ruşi, iar banii la germani. Pentru UE este de preferat să fie dependentă energetic de o mare putere (Federaţia Rusă), care deşi este agresivă, este previzibilă, decât de un stat sau regiune instabilă. Gazprom constituie „unealta” cea mai adecvată pentru „manevrele” energetice ale Rusiei. Colosul rusesc, deşi este un agent economic obişnuit, reprezintă un puternic instrument de presiune politică71. Gazprom livrează gaze naturale în Germania, Italia, Franţa, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Finlanda, Belgia, Bulgaria, România, Serbia şi Muntenegru, Slovenia, Croaţia, Grecia, Elveţia, Olanda, Bosnia, Macedonia, Marea Britanie72. În tabelul următor sunt detaliaţi principalii beneficiari ai exporturilor de gaze naturale ruseşti din anul 2005. Deşi, Moscova susţine că politica sa de preţuri este influenţată strict de condiţiile pieţei73, există diferenţe mari între preţurile plătite pe piaţa internă sau de state considerate aliate, precum Armenia, şi cele plătite de state care au încercat să iasă de sub 71 72
Compania a primit dreptul exclusiv de a exporta gaze naturale, prin lege federală (20 iulie 2006). Gazprom, Distribution, www.gazprom.com/eng/articles/article23533.shtml
73
influenţa Rusiei, ca de exemplu Georgia. Prin urmare, furnizorul de gaze naturale, sub forma Gazprom, este statul rus, astfel încât putem considera că sistemul de stabilire a preţurilor este instrumentalizată politic. În tabelul ce urmează am încercat să reliefăm preţurile practicate de Rusia pe piaţa internă şi pentru exporturile sale de gaze naturale în diferite momente (datele prezentate sunt cele vehiculate în sursele publice de informare). Rusia creşte sau ameninţă că va creşte preţul gazelor naturale livrate în unele ţări din CSI şi din Europa de Est şi de Sud-Est cu scopul de a-şi menţine în aceste spaţii măcar influenţa economică. Deşi această măsură pare a fi un răspuns la atitudinea diferitelor capitale faţă de Moscova, impactul politic este departe de a avea rezultatele scontate. Astfel, Moscova contribuie acum, din plin, la apariţia unui mediu concurenţial uniform în regiune. Rusia nu face altceva decât să-şi distrugă partenerii de afaceri şi piaţa de desfacere din ţara respectivă, favorizând, în acelaşi timp, reorientarea ţării respective spre alţi furnizori de resurse şi, chiar, dezvoltarea unor trasee alternative de transport sau a altor forme de energie. Oricum Rusia nu îşi poate permite să ridice preţul mai mult decât preţul la care alţi furnizori de gaze naturale devin rentabili. În final, rezultatul s-ar putea să fie exact opus scopurilor Rusiei, adică ţara respectivă va fi din ce în ce mai puţin dependentă de gazele naturale ruseşti. În consecinţă, putem spune că Rusia îşi va folosi toată capacitatea politică şi diplomatică pentru a-şi dezvolta economia şi, în ultimă instanţă, nu va pregeta să utilizeze „arma energetică” drept instrument de presiune. Această ultimă opţiune este pe deplin susţinută şi de populaţia rusă. Astfel, conform unui sondaj realizat de Centrul rus Levada74, în perioada 10-13 august 2007, 59% din ruşii chestionaţi s-au declarat în favoarea utilizării de către autorităţile ruse a dependenţei ţărilor europene faţă de petrolul şi gazul rusesc pentru a-şi atinge obiectivele de politică externă, faţă de numai 20% împotrivă.
73
Preţul de pornire al gazului natural este cel de la „gura” sondei (costul propriu-zis al gazului), preţ ce este apoi crescut de costul de transport pe o anumită distanţă şi de costul local de distribuţie. În faza de distribuţie, preţurile sunt clasificate în funcţie de tipul utilizatorului final al gazelor: rezidenţiale, comerciale, industriale sau pentru energie electrică. 74 „Ruşii, în favoarea utilizării armei energetice , în „telegrafonline”, 5 septembrie 2007, www.telegrafonline.ro/1188939600/pagini/9/politica_externa.html ‟
74
CONCLUZII Concluzionând, putem afirma că ipoteza de lucru stabilită la începutul acestei teze, şi anume cererea de hidrocarburi creşte intr-un ritm mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice şi instabilitate, fapte ce au transformat competiţia pentru resurse energetice în lumea contemporană într-o sursă importantă de crize şi conflicte, a fost confirmată.
Competiţia pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest, Asia de Sud-Est etc. Interesant este faptul că şi disputele, şi conflictele se concentrează în spaţiile respective. De altfel, legătura strânsă dintre resursele energetice şi conflict derivă din două caracteristici esenţiale ale acestora: importanţa vitală pentru puterea economică şi militară a naţiunilor şi distribuţia geografi că inegală. Problema epuizării resurselor energetice şi a securităţii energetice domină agendele actorilor scenei mondiale. Petrolul, gazele şi energia sunt nucleu în jurul căruia se învârte 75
toată societatea, economia şi stilul nostru de viaţă dat de progresele tehnologice actuale. Fără petrol şi gaze nu avem energie, fără energie nu avem caldură, apă potabilă şi curent electric. Fără electricitate nu avem sistem de comunicaţii – internet, televiziune, telefonie. Cine controlează petrolul controlează lumea. Se pare că în ritmul actual de consum ar mai fi rezerve de petrol doar pentru 35- 40 de ani. Totodată consumul de petrol şi gaze este în creştere datorită industrializării Indiei şi Asiei, precum şi altor ţări care şi-au ridicat nivelul de trai . Tendinţele de creştere a consumului manifestate în general de către India şi China – două dintre cele mai populate state ale lumii, aflate în plin proces de dezvoltare şi modernizare -anuntă o competiţie sporită pentru resurse energetice, dar mai ales pentru securizarea unor furnizori siguri, capabili să ofere predictibilitate pe termen mediu şi lung. Este foarte posibil ca geopolitica energiei să modifice profund peisajul alianţelor internaţionale, anticipând o lume dinamică, fluidă. Toate aceste evoluţii anunţă o lume a cooperării selective, în care actorii principali vor fi mai puţin alianţele tradiţionale şi din ce în ce mai mult coaliţiile informale, flexibil construite în jurul unui interes strategic punctual. Cel mai îngrijorător aspect este faptul că în condiţiile unui ritm de creştere din ce în ce mai mare al cererii de petrol şi al atingerii capacităţii maxime de producţie de către statele exportatoare de petrol din afara OPEC, în următorii ani, doar statele membre vor fi în măsură să determine mărimea ofertei de pe piaţă prin infuzie strict controlată de petrol marca OPEC. Cu alte cuvinte, preţul petrolului va rămâne la discreţia OPEC. În viitor, potrivit prognozelor AIE, doar şase state vor mai avea potenţialul energetic de a mări producţia de petrol: Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Rusia. În momentul în care capacităţile de producţie ale statelor din afara OPEC vor atinge limita maximă, statele consumatoare vor rămâne la discreţia furnizorilor din OPEC, singurele state care pot mări oferta şi influenţa preţul. Mai mult decât atât tot mai mulţi actori ai mediului internaţional contemporan au constatat că energia poate fi folosită pe post de armă letală în relaţiile dintre state. Din această perspectivă nu este de mirare faptul că, în ultima vreme, tot mai multe state au încadrat energia printre priorităţile politicilor/strategiilor de securitate naţională. În SUA s-a creat, încă din primăvara anului 2001, un organism — National Energy Policy 76
Development Group (NEPDG) – condus de vicepreşedintele Dick Chaney care să se ocupe de elaborarea unei politici de securitate energetică. China consideră că securitatea ei în următorii ani depinde de trei variabile— creştere economică, securitate energetică şi protejare a mediului. Japonia a adoptat o strategie focalizată pe două axe strategice din care una se referă la menţinerea unui preţ acceptabil al pe petrolului pe piaţa mondială. Deasemenea, amplificarea gradului de interdependenţă al ţărilor privind valorificarea acestor resurse duce la probleme noi şi complexe ce privesc necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la resurse. Totuşi, marii actori ai scenei internaţionale au ca principal scop asigurarea dominaţiei asupra resurselor, pieţelor şi preţurilor hidrocarburilor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier sunt de remarcat următoarele direcţii: tendinţa de reorganizare
a pieţei mondial epe blocuri şi alianţe energo-
economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor; tendinţa de modificare a sistemului de cote petroliere şi de fixare a preţurilor; tendinţa Federaţiei Ruse de a constitui un nou centru de preţuri de referinţă pe piaţa mondială. Astfel, problemele energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a amrilor actori ai acestei competiţii dinamice. Faptul că energia joacă un rol critic în dezvoltarea socio-economică a încetat demult a mai constitui o noutate. Identificarea şi analizarea problemelor din acest sector, respectiv dezvoltarea opţiunilor de politică energetică reprezintă aşadar subiecte importante de studiu pentru guverne şi cercetători cu scopul dezvoltării comunităţii. Pe acest fundal, riscul unor dispute având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se menţine în continuare destul de ridicat. Pare să nu mai surprindă pe nimeni astăzi faptul că în vocabularul strategilor, dar şi a politicienilor, a intrat o sintagmă tot mai des utilizată - războiul energiei/ resurselor . Un astfel de conflict poate lua diverse forme, de la un război clasic ce implică forţele militare ale marilor puteri , până la lupte interne pentru putere între diferite facţiuni politice, etnice sau tribale. În aceste condiţii, energia a fost şi este folosită de cele mai multe ori ca instrument de presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obţine unele avantaje strategice pe scena tot mai complexă şi dinamică a relaţiilor internaţionale. Adeseori, confruntările dintre competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să
77
respecte, mai mult sau mai puţin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor. Exemple de astfel de conflicte au fost prezentate în capitolul 3 al lucrării de faţă. Şocul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forţe între statele producătoare şi statele consumatoare. Embargoul petrolier, instituit ca masură punitivă a ţărilor arabe pentru statele care sprijinisera Israelul împotriva Siriei şi a Egiptului în Razboiul de Yom Kippur, este un punct de referinţă. Iniţial, embargoul a vizat doar SUA şi Olanda, dar a fost extins după aceea şi asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei şi Africii de Sud. Ca urmare directa a acestui eveniment, a fost înfiinţată Agenţia Internaţională pentru Energie
(AIE) concepută ca un mecanism colectiv de răspuns al ţărilor consumatoare de petrol la posibilele viitoare crize energetice. Consecinţele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea energiei, căutarea surselor energetice alternative, construirea de maşini care să consume mai puţin combustibil şi crearea stocurilor strategice de petrol. În urma acestei crize, Occidentul şi-a constientizat vulnerabilitatea, iar OPEC capacitatea de a controla preţurile. Celelalte două crize ale petrolului- cea din 1979, ce a apărut ca reacţie la panica creata de Revoluţia din Iran şi evenimentele care i-au urmat şi cea din 1990 provocată de primul Război din Golf- au determinat deasemena modificări importante pe piaţa energetică şi anume creşterea subită a preţurilor şi scăderea producţiei. Acestea la rândul lor au influenţat mediul de securitate prin reorganizarea relaţiilor dintre actorii implicaţi. Conductele de transport a hidrocarburilor din Marea Caspică au o importanţă strategică deosebită, cel puţin din punct de vedere geopolitic. SUA şi Rusia îşi dispută monopolul asupra acestei zone, considerată a fi un al doilea Golf Persic. Plasamentul conductelor pentru transportul petrolului şi gazelor naturale din Siberia şi din bazinul Caspic spre consumatori a devenit o temă principală a rivalităţii geopolitice dintre puterile majore. Această rivalitate va afecta profund atât relaţiile interstatale, cât şi evoluţia politică din zonele respective. Astfel, China şi Japonia îşi supralicitează forţele pentru a avea acces la petrolul din Siberia. Deoarece rezervele petroliere din Siberia nu sunt suficiente pentru a aproviziona ambele ţări, rivalitatea chino-japoneză cu privire la dezvoltarea zăcămintelor şi la construcţia conductelor de transport a contribuit substanţial la deteriorarea relaţiilor politice dintre cele două puteri asiatice. 78
„Şantajul energetic" declanşat de Rusia a generat o repliere a principalilor beneficiari ai resurselor ruseşti. Între politica energetică şi celelalte elemente ale politicii de securitate a Federaţiei Ruse există o legătură atât de cauzalitate, cât şi de reciprocitate, deoarece Moscova va utiliza energia ca instrument politic, chiar şi în situaţia în care nu-şi doreşte asta. Prin urmare, statul rus uzează în mod conştient de controlul resurselor energetice pentru a-şi asigura o influenţă în politica de putere din spaţiul ex-sovietic şi european sau la nivel internaţional. Legătura dintre deţinerea, cererea, aprovizionarea şi utilizarea resurselor energetice, răspândirea geografică şi accesul la ele, pe de o parte, şi problemele de securitate, pe de altă parte, este evidentă. Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India) sau „tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena energetică îl au şi diferitele organizaţii regionale sau internaţionale. Aceste exemple punctuale descriu un model probabil de interacţiune şi structurare a relaţiilor dintre state, în geopolitica secolului XXI: alianţe în care energia ofera o platforma strategică de cooperare flexibilă, dar care, în acelaşi timp, pot determina ca state cu interese energetice majore, precum China şi Rusia, să intre în conflict cu interesele de securitate ale comunităţii euroatlantice. În contextul accentuării competiţiei pentru putere şi influenţă pe arena mondială, resursele economice şi în special cele energetice joacă un rol din ce în ce mai important în poziţia ocupată de un stat şi rolul acestuia în sistemul relaţiilor internaţionale. Distribuţia inegală şi previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân deocamdată motorul economiei mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea acestora şi au permis unele „monopoluri” în ceea ce priveşte controlul surselor şi rutelor, al pieţelor şi preţurilor. Oricare stat va face uz de toate resursele pe care le are la dispoziţie, inclusiv de cele energetice, pentru a-şi impune voinţa şi a influenţa comportamentul celorlalţi actori în scopul atingerii propriilor interese. Sintetizând, putem spune că puterea înseamnă resurse, strategii şi rezultate. Energia devine astfel o „armă” a puterii politice folosită în cadrul relaţiilor internaţionale pentru
79
atingerea propriilor interese, iar competiţia pentru resurse energetice va deveni din ce în ce mai acerbă, influenţând hotărâtor mediul de securitate.
BIBLIOGRAFIE 1. Kissinger, Henry , Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura V, 1971 2. Weber, Max, Wirtschaft und Geselschaft.Grunddriss der Verstehen den Soziologie , 1972
3. Jones,Walter, The Logic of International Relations , Seventh Edition, Harper Collins Publishers, 1991 4. Waltz, Keneth, Teoria politicii internaţionale , pp. 126-127
5. Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forţă, p.20 6. Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of Peace Research vol. 9, nr. 1 (1972), p. 51 7. Zamfir Cătălin (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998 8. Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere , Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003 9. Orzeaţă, Mihail, Securitatea şi continua transformare în secolul XXI. Eseuri , Editura Militară, Bucureşti, 2004 10. Factorii pe care se întemeiază capacitatea de apărare a patriei, Editura Militară, Bucureşti, 1981 11. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre‚ Nicolae Bălcescu’ , Sibiu, 2003
80
12. Mehdinţi, Simion, Politica de vorbe şi omul politic
13. Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale , Political Studies, 1981 14. Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură? , Encounter,1983 15. Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt , Centrul pentru Pace şi Cercetarea Conflictelor, Copenhaga,1989 16. Kissinger, Henry. "Balance of Power Sustained," In Graham Allison and Gregory F. Treverton, eds. Rethinking America's Security: Beyond Cold War to New World Order. New York, 1992, p.238
17. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama , Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 31
18. Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges and Change, A more secure world: Our shared responsibility , United Nations, 2004, p. 23 19. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2006, p.7, www.presidency.ro/dsdp/docs/phpMQabHR.pdf. 20. Dolghin, Nicolae , STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE, Volumul 1, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 118
21. Daniel YERGIN, Ensuring Energy Security , în Foreign Affairs, vol. 85, no.2, April 2006, pp. 7072 22. Itir TOKSÖZ, Oil and the Role of the Major Powers in the Caspian and Central Asia , în Studies in Democratisation, The e-Journal of The Center f or the Studies of Democracy at Northeastern University on line http://www.csd.neu.edu/Toksoz_vol1_Fall2002.htm, p. 40 23. Michael T. KLARE, Blood and Oil: The Dangers and Consequences of America's Growing Oil Dependency, New York: Henry Holt and Co, 2004
24. Michael T. KLARE, Is Energo-fascism in Your Future? TomDispatch. Com online http://www.tomdispatch.com/index.mhtml?pid=157241 25. Robert M. CUTLER, A Strategy for Cooperative Energy Security in the Caucasus , în Caspian Crossroads 3, no. 1, Spring 1997, p. 24
26. China reassures US on military spending, energy, în Asia Pacific News online http://www.channelnewsasia.com/stories/afp_asiapacific/view/250385/1/.html 27. Ted Hopf, The Promise of Constructivism in International Theory , în International security, summer 1998, vol. 23, no. 1, p.17-30
28. Constantin HLIHOR, Geopolitic şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p. 310-324 29. Kamila Proninska, Energy and security: regional and global dimensions , in SIPRI Yearbook 2007 – Armaments, Disarmament and International Security, Oxford University Press, 2007, p. 216
30. Florian Baumann, Energy Security as multidimensional concept , în CAP Policy Analysis, no. 1, March 2008, pp. 4-5 31. Daniel Yergin, „ Energy Security and Markets ”, în Jan H. Kalicki and David L. Goldwyn (eds.), Energy and Security: Toward a New Foreign Policy Strategy , Woodrow Wilson Press, Johns Hopkins, University Press (co-publisher), 2005.
81
32. Ioan Bari, Probleme globale contemporane , Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 379 33. Michael A. TOMAN, International Oil Security: Problems and Policies , The Brookings Review, 2002 Vol.20 No.2, pp. 20-23 34. Ian Gary, Do Oil and Democracy Mix? ,în Beyond Democracy, vol.1, no.3, 2005, pp. 36-39 35. Conn HALLINAN, Hunting Hugo , în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006, http://www.fpif.org/fpiftxt/3630 36. Simileanu, Vasile, Geopolitica resurselor energetice, în revista Geopolitica, anul V, numărul 23 ,Bucureşti, 2007, p.12 37. Stuart Croft, Phil Williams , European Security Without the Soviet Union , Ed. Routledge,1992. pg. 24 38. Pami Aalto, The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security , Ed. Ashgate, 2008, pg. 1 39. Katinka Barysch, Turkey’s Role in European Energy Security, în Centre for European Reform, December 2007, pg. 1
40. Judy Dempsey, Europe Worries Over Russian Gas Giant’s Influence , în “The New York Times”, 3 October 2004
41. Răzvan Ciubotaru, După Europa, Gazprom îşi întinde tentaculele în SUA , în „Cotidianul”, 25 august 2007
42. Smith, William, Price Quadruples for Iranian Crude Oil at Auction , în New York Times, 12 Dec 1973
43. Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999) , Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 192 44. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008
45. Robert Amsterdam , Germany kills Nabucco , în Perspectives on Global Politics and Business, 08.03.2009 46. Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, Securitatea Furnizării de Gaze în Pieţele Libere Aflată într-un Punct Decisiv, Ed. Humana Press , pg. 110
47. Alexandros Petersen , European Energy Security: The Future of Nabucco , în New Atlanticist, 02.04.2009
48. The White House, President George W. BUSH, Energy Security for the 21st Century , online http://www.whitehouse.gov/infocus/energy/
49. Dr. XUECHENG Liu, China’s Energy Security and Its Grand Strategy online 50. http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4_VLAJ:www.stanleyfoundation.org/re ports/pab06chinasenergy.pdf+build+the+energy+security+policy+strategic+goals&h l=ro&ct=clnk&cd=14&gl=ro
51. A Discussion Paper for an ACT Energy Policy , March 2006 http://www.sustainability.act.gov.au/energy/17103-ACT%20Chief%20Ministers-Office%20of %20Sustainability-ACT%20Energy%20Policy%202006-Final.pdf
82