Lect. univ. CRISTIAN IOAN POPA
LOCUINŢE, : AŞEZĂRI, SISTEME DE FORTIFICAŢII ~N P R E I S T O R I E - note de curs -
ALBA IULIA 2005
VAS- , ^
-
Locuinţe, afişări, siste/ue de fortificaţie iu preistorie
CURŞI
CLARIFICĂRI T E R M I N O L O G I C E
I. Ce este habitatul ? Termenul de habitat este împrumutat din limba franceză. Această noţiune a fost folosită pentru prima oară în ştiinţele naturii. Prin noţiunea de habitat se înţelege mediul înconjurător in care evoluează o comunitate umană şi elementele concrete care-i marchează locuirea, mai exact totalitatea factorilor ji-^ico-geograjlci (relief, sol), hidrografici (ape), climatici (temperatură, regimul pluvial, regimul eolian) dar ş. a. Prin această definire, habitatul în sensul dat de ştiinţele naturii a influenţat în mare măsură societatea umană de-a lungul timpului. Istoria, care a preluat această noţiunea a adaptat-o, îmbogăţind-o cu noi sensuri: pe lângă mediul înconjurător, ea cuprinde totalitatea elementelor ce rezultă din prezenţa umană: aşezări, locuinţe (cit amenajări), fortificaţii. Noţiunea de „mediu natural" este ambiguă. Astăzi aproape nu există (sau nu mai există) mediu natural, în sensul unui mediu nemodificat deloc de către om. Dar noţiunea devine importantă în momentul în care este înţeleasă ca ansamblu de elemente naturale abiotice (mediu fizic, climat, relief, sol, minerale) şi bioticc (mediu viu, vegetale, animale) care compun mediu ambientul omului, acţionează asupra lui, omul, la rându-i acţionând asupra acestuia. După cum aprecia foarte bine M. Godelier „mediul natural nu este niciodată o variabilă complet independentă de om si nici un factor constant. Este o realitate pe care omul o transromă mai mult sau mai puţin prin diversele, sale modalităţi de a acţiona asupra naturii, de a-si apropia resursele aceste ta". Aşezarea de la Ierihon, ce datează din mileniul VII, este cea mai cunoscută aşezare din neoliticul aceramic. Aici locuinţele erau ridicate din piatră, ordonate şi beneficiind de o tramă stradală. Aşezarea era puternic fortificată, fiind înconjurată de un şanţ adânc, de circa 8,5 m, lat de 8 m, săpat în stâncă, dublat de un zid din piatră având o lăţime păstrată de 3,5 m. Aşezarea se află într-o zonă aridă, cu vegetaţie săracă. In zonele foarte ploioase se găseau locuinţe cu acoperişul foarte înalt, pe când în zonele cu climă usactă, precum nordul Africii sau Orientul Apropiat, locuinţele aveau acoperişuri plate sau aproape plate. Locuinţele-bordei au fost folosite în zonele temperate, deoarece sunt mult mai călduroase decât locuinţele de suprafaţă.
2
1.1. Sedentarizarea şi rolul acesteia în materie de habitat Omul se adaptează la natură si foloseşte ceea ce-i oferă natura. Intr-o zonă unde pământul este roditor şi hrana există din belşug, oamenii încep să se stabilizeze = sedentarizarea, încă din neolitic. Pentru populaţiile a căror ocupaţie de bază era păstoritul şi creşterea animalelor, principalele preocupări erau acelea de a căuta noi păşuni bogate, de unde rezultă pendulări. Un alt factor important al sedentarizării îl constituie folosirea uneltelor. Există o interdependenţă intre factorii de mediu, evoluţia uneltelor şi evoluţia locuinţelor. Spaţiul şi teritoriul în societatea preistorică O societate „îşi construieşte" spaţiul pe care îl ocupă; în funcţie de diverse determinări, omul îl exploatează, îl transformă, îl modelează. Acţiunea asupra spaţiului se exprimă în primul rând prin modalitatea de ocupare a acestuia (habitatul) şi de exploatare a resurselor sale. Organizarea spaţiului, economică şi socială, este adesea exprimată din perspectiva relaţiilor dintre un centru — unic sau multiplu — şi una sau mai multe periferii. Problemelor de delimitare şi desemnare a terenurilor şi teritoriilor li se adaugă cea a modalităţilor de orientare în spaţiu, gratie cărora omul se poate deplasa. Sistemul celor patru puncte cardinale nu este deloc universal, în ciuda cunoaşterii direcţiei estvest, conferită de traseul zilnic al soarelui. Atunci în preistorie, trebuie să ne imaginăm că omul se orienta în funcţie de reperele mult mai vizibile şi statice. Care puteau fi acestea ? Să luăm, din nou, un exemplu din antropologie, oferit de indienii achuar. Aceştia, în peregrinărilor lor de zi cu zi se orientau după cursurile apelor, arbori uşor de remarcat, adăposturile, porcilor sălbatici, un depozit de argilă etc. Toate societăţile de vânători-culegători oferă exemplul unei astfel de demarcări a spaţiului natural. Modelul acesta ar putea fi considerat viabil, aplicându-1 în preistorie, pentru societatea umană din epocile paleolitică şi mezolitică, când în general tipul de organizare şi ocupaţiile erau identice. In acelaşi timp, mai adăugăm faptul că modalităţile de ocupare a spaţiului şi de exploatare a susrselor sale nu pot fi separate de un codaj simbolic. Spre exemplificare, pigmeii din Zair trăiesc în şi din pădure, în timp ce vecinii lor, negrii bantu nici măcar nu se aventurează în pădure şi duc o luptă perpetuă împotriva acesteia, lărgind poienile. Spaţiul „civilizat" se opune astfel spaţiului „sălbatic": în Atena, un spaţiu necultivat din centrul oraşului îi era consacrat Foamei. Spre deosebire de spaţiu, prin teritoriu desemnăm, în limbaj curent, orice spaţiu delimitat geografic de autoritatea care se exrecită supra sa. Din perspectiva sociobiologiei, fiinţele umane ar avea, prin natura lor, tendinţa de a-şi însuşi teritorii şi de a-şi manifesta cu acest prilej instinctul de agresiune (de aici teoria caracterului înnăscut al proprietăţii private). Teritoriul este din punct de vedere obiectiv organizat, iar din punct de vedere cultural, inventat. O societate, în primul rând, constituie un teritoriu - spaţiul pe care îl ocupă şi unde acţionează asupra componentelor naturale ale mediului său (minerale, vegetale, animale), direct (prin cules), cu ajutorul unor instrumente diverse (vânătoare, agricultură) sau prin intermediul unor elemente mediatoare (domesticirea animalelor).
Modul în care o societate preistorica sau istorică îşi orgenizează teritoriul din punct de vedere material variază în funcţie de principiile diviziunii sexuale a muncii şi de formele de stratificare socială. Intervenţia umană asupra componentelor materiale ale mediului nu este decât un aspect al procesului prin care o societate transformă în teritoriul spaţiul pe care îl ocupă. Teritoriul este, în acelaşi timp, produsul unui sistem de reprezentări, fiind un element mediator între cei vii, pe de o parte, şi strămoşii lor şi forţele supranaturale, pe de altă parte. Teritoriul eternizează prezenţa strămoşilor şi legitimează prezenţa celor vii. In jurul pământului se organizează ierarhiile sociale. Teritoriul devine un spaţiu în interiorul căruia membrii grupului au un sentiment de securitate; în antiteză cu acesta se defineşte spaţiul exterior, o regiune situată în afara teritoriului.
1.2. Elementele habitatului
^
1. Locuinţa — este casa, adăpostul în care locuieşte cineva. Locuinţa reprezintă un spaţiu determinat, amenajat de om, care să-i ofere adăpost împotriva intemperiilor, loc de odihnă pentru refacerea forţelor, loc pentru depozitarea avutului, la care se adaugă siguranţa. Termenul de locuinţă poate avea două sensuri, atât funcţia desemnând o amenajare sau construcţie special adaptată pentru desfăşurarea vieţii cotidiene a oamenilor, cât şi tipul arhitectural adaptat funcţiei1. Locuinţa apare ca adăpost conştient realizat de om în vederea locuirii, odată cu procesul de sedentarizare, determinat de procesul de obţinere a hranei.
Tipuri de locuinţe în preistorie I. O perspectivă arheologică. Limitele metodei Pentru cei mai mulţi dintre arheologi locuinţa constituie, de multe ori, din păcate, un ansamblu abstract de studiu. De cele mai multe ori rapoartele de cercetare arheologice şi chiar studiile de specialitate ce se referă strict la acest aspect abordează problematica din punct de vedere tributar încă unei metodologii care nu a mai fost îmbunătăţită deloc în ultima jumătate de secol. Astfel, ne izbim de cele mai multe ori de prezentări descriptive a unor locuinţe, precum: locuinţă ele suprafaţă, de formă patrulateră, conturată pe baza aglomerării de material arheologic, prevăzută sau nu cu vatră. D a r nu vom găsi, în general, referiri de modalităţile de construire, materialele folosite, modul de dispunere în ansamblul locuibil, destinaţia construcţiei ş. a. Este adevărat, pe de altă parte, că posibilităţile de interpretare sunt adeseori reduse la minim tocmai de săpătura în sine care, dacă e şi realizată prost riscă să compromită total viziunea asupra unei locuinţe preistorice.
1
DicţionarArtăVeche 1980, p. 209.
4
Preluând un limbaj folosit în cercetarea etnologică, arheologia defineşte unităţile de locuit adoptând ca şi criteriu modul lor de realizare în raport cu solul. Mai exact, pentru preistoria acestei părţi a Europei continentale sunt delimitate două tipuri principale de locuinţe: - locuinţele adâncite; ... - locuinţele de suprafaţă. In alte spaţii ale Europei întâlnim însă şi locuinţe hipogee (săpate în stâncă), aşezări şi locuinţe lacustre (= palafite - ridicate pe suprafaţa unor lacuri, precum în Bulgaria) şi locuinţe pe piloni. Cea din urmă este invocată şi pentru teritoriul României în aria culturii Petreşti, în staţiunea eneolitică de la Turdaş fiind chiar descoperit un fragment ceramic petreştean, pe care este pictată o astfel de construcţie, susţinută de cinci piloni. »-.••-Se apreciază că evoluţia locuinţei este de la bordei la locuinţa de suprafaţă, cu menţiunea că ele şi coexistă. Desigur, mai elevată este cea din urmă. Evoluţia nuci locuinţe depinde, în general, ele stadiul de dezvoltare al societăţii şi mai ales, de cel al uneltelor. In acelaşi timp, stadiul de dezvoltare depinde şi de tradiţia şi mentalitatea locului. . . . . . ~ . . Primele locuinţe, cele de tip adâncit se împart, la rândul lor în locuinţe de tip semiadâncit (semibordei), cu adâncimi de până la cea. 0,50-0,60 m şi locuinţe de tip bordei, cu adâncimi mai mari decât aceste valori. Aceste locuinţe le vom întâlni, practic, în tandem, din mezolitic până în prezent. Alte criterii, secundare, de clasificare a locuinţelor se opresc asupra formei lor. întâlnim, astfel, locuinţe de formă patrulateră (rectangulară), circulară, ovală. Dar întâlnim şi locuinţe de „formă neregulată", tip practic inexistent, însă care exprimă elocvent limitele metodei arheologice ce defineşte un complex pe baza resturilor păstrate sau observate de arheolog. Atunci când aceste observaţii nu sunt corelate cu informaţii de altă natură şi chiar cu logica descoperirii se riscă definirea unor complexe de locuit necunoscute şi nefolosite de către omul preistoric niciodată. II. O perspectivă antropologică II.1. Conceptul de arhitectură în antropologie în contextul antropologiei, termenul de arhitectură" trimite la un ansamblu complex de fenomene care se referă nu numai la locuinţe, ci şi la habitat, la organizarea spaţiului, la modul de viaţă, la formele de organizare economică, socială şi politică, la sistemele simbolice şi religioase. Ca orice limbaj, limbajul arhitectural nu poate fi înţeles decât dacă este pus în relaţie cu contextul cultural care îl produce. *** în viziune antropologică, locuinţa constituie un micro-mediu construit sau amenajat ca adăpost pentru oameni (şi eventual şi pentru adăpostirea animalelor, a recoltelor etc.) fund considerată deosebită de habitat, ca mod de repartizare a unităţilor de rezidenţă pe un anumit teritoriu. Prin diversitatea formelor, tipurilor şi..
5
materialelor de construcţie specifice, locuinţa oferă unele indicii cu privire la constrângerile şi facilităţile mediului în care este construită. Tipurile de locuinţe pot fi foarte diferite, chiar şi în zone climaterice şi de relief similare, în cazul unor populaţii aflate pe acelaşi nivel tehnic sau, dimpotrivă, pot fi asemănătoare în ecosisteme foarte diversificate. Actualmente, pot fi distinse tipuri diferite de locuinţe, specifice unui anumit areal geografic, funcţie de motive concrete. Spre exemplu şi astăzi, grupurile ona din Ţara de Foc utilizează doar nişte paravane pentru a se proteja de vânt. Nu mult prea departe se situează şi casa japoneză, o construcţie foarte uşoară, răspândită până în zonele siberiene. Locuinţa apare, în fapt, ca rezultat al unei pluralităţi de factori (pedologiei, climaterici, istorici, economici, sociali, simbolici etc), ordonaţi şi ierarhizaţi de fiecare societate în parte, după modalităţi proprii. 1. Modul selectiv în care construcţiile răpună la incovenientele mediului înconjurător In măsura în care societăţile preistorice sau istorice nu dispun de mijloacele tehnice necesare pentru realizarea unui micro-mediu perfect autonom, construcţia trece printr-un proces de evaluare a incovenientelor de remediat cu prioritate. Pereţii şi acoperişurile din pământ (chirpici, vălătuci, cărămizi arse) prezintă, de exemplu, calităţi excelente în privinţa izolării termice, dar şi incovenientul de a fi foarte fragile. Căutarea realizării unei locuinţe optime nu este subordonată doar unor consideraţii de ordin practic; la stabilirea locului de construcţie — neplăcut sau atractiv -, a orientării şi formei clădirilor, precum şi la alegerea materialelor se va ţine seama, în proporţii variabile, de constrângerile climaterice (locuinţele cu absidă), de scara socială (folosirea cu ostentaţie în cazul unor societăţi aflate în tranziţie, a unor materiale moderne, chiar dacă nu foarte potrivite în ambient) sau de raţiuni de ordin simbolic (orientarea casei japoneze în funcţie de o axă ideală nord-vest/sud-est). 2. Modalităţile tehnice utilitate pentru rezolvarea problemelor fundamentale legate de stabilitatea construcţiei Soluţiile adoptat de omul preistoric şi nu numai sunt sugestive pentru gradul de evoluţie tehnică atins de o comunitate anume: de exemplu, în problema susţinerii greutăţii unui acoperiş, alegerea unei modalităţi de repartizare a presiunii în mod egal pe pereţii unei incinte sau pe nişte stâlpi centrali pe care este aşezată coama şarpantei. Cu excepţia celor mai simple forme (paravane, colibe), locuinţa este rezultatul unui lanţ operator foarte complex, comportând un număr mare de etape (fundaţii şi temelii, osatură, acoperiş etc.) necesitând recurgerea la mai multe ustensile, materiale, cunoştinţe şi priceperi aflate, în societăţile lipsite de arhitecţi, la nivelul unei cunoaşteri logice a calităţilor sensibile (aprecierea materialelor din ochi, ascultat, pipăit), întrajutorarea şi cooperarea intervin în diferitele stadii ale construcţiei, pentru realizarea anumitor sarcini, simbolizând formele dominante de solidaritate (familială, de rudenie, de vecinătate etc), variabile în funcţie de societate. Cu foarte puţine excepţii, pentru perioada preistorică nu se poate vorbi de locuinţe concepute în vederea unor adăugiri ulterioare, succesive întâlnindu-se unităţi definitive şi neextensibile, precum colibele circulare.
6
\
3. Poliţia locuinţei şi a dependinţelor acesteia în cadrul sistemului de producţie - •:, Spaţiu amenajat, cu proporţii variabile, pentru rezidenţă şi lucru, locuinţa este în acelaşi timp instrument de producţie şi spaţiu de consum al bunurilor produse, încă din perioada preistorică se poate vorbi de existenţa unor clădiri specializate (pentru creşterea animalelor, conservarea şi transformarea recoltelor, activităţi productive etc). poziţia acestor clădiri (lipite sau nu de casa propriu-zisă), statutul lor (privat sau comun) reflectă influenţa, mai mult sau mai puţin importantă, a structurilor comunitare. 4. Simbolizarea organizării sociale prin intermediul modalităţilor de ocupare a clădirii Repartizarea locuinţelor reprezintă, la scara ueni aşezări, traducerea spaţială a raporturilor sociale dominante: - raporturi de rudenie (divizarea în grupuri de clan); - raporturi între straturi, caste sau clase (locuinţele grupurilor dominante sunt amplasate central, iar cele ale grupurilor subordonate sunt amplasate periferic); - distincţii între sexe şi clase de vârstă, simbolizate în multe societăţi primitive prin existenţa unor clădiri colective rezervate exclusiv bărbaţilor sau tinerilor. Forma, organizarea internă a unei unităţi de locuit depinde, printre altele, de funcţia pe care o are structra grupului care stă aici: camere repartizate în funcţie de generaţie, încăpere mare comună unde se întrunesc, la masă, toţi membrii familiei extinse (aşa numita zpdruga a slavilor de sud), incinte cu o morfologie foarte diferită, în funcţie de numărul de soţii ale unui cap de familie, în societăţile poligame. Simbolizând unitatea de aparteneţă socială, casa este prin excelenţă „locul" unde se află ilustrate mecanismele de alianţă şi de filiaţie. Locuinţa şi dependinţele ei sunt, din această perspectivă, prin forma şi suprafaţa lor, indicii sau semne ale statutului socio-economic al celor care locuiesc. 5. Modalităţile de a concepe si locui spaţiul domestic Fiecare cultură, indiferent pe ce treaptă a evoluţiei se află era un mod anume de a aborda categoriile publici privat, interior/ exterior, închis/ deschis; uneori prevalează o concepţie „celulară" a casei şia tunci majoritatea activităţilor se vor desfăşura în spaţii comune; alteori prevalează o concepţie „unitară", fiecare familie dispunând de un cadru propriu, complet construit; uneori intimitatea este protejată ferm de eventualele priviri, prin ziduri exterioare, alteori este doar sugerată, printr-o anumită atitudine. Locuinţa poate fi împărţită în camere precis specializate sau, dimpotrivă, poate forma o unitate polivalentă. 6. ijoăturik simbolice pe care le fac societăţile între cadrul construit şi ansamblul credinţe/or şi reprezentărilor lor Aceste legături sunt manifestate prin practicile rituale care inaugurează construcţia (sacrificiu, consacrarea limitelor), asigurându-i protecţia (talismane fixate la deschizături pentru îndepărtarea influenţelor malefice), dar mai cu seamă prin reţeaua de relaţii stabilite între cosmologie, mitologie, viziunea configuraţiei clădirilor
7
(aici avem în vedere corespondenţa dintre forma locuinţei şi schemele simbolice ideale — spre exemplu oraşul imperial Lunda din Africa Centrală, în formă de broască ţestoasă -), atribuirea de valori contrastive părţilor casei: de sus şi de jos, din stânga şi din dreapta, din faţă şi din spate. Adeseori, întâlnim în societatea preistorică locuinţe sau construcţii prevăzute cu un stâlp central. Prin analogie, astfel de soluţii arhitectonice la populaţia fa/i (Camerun) erau menite să unească cerul şi pământul, stâlpul central fiind asociat simbolic cu penisul bărbatului. In alte culturi locuinţele rotunde erau rezervate femeilor, circularitatea fiind asociată cu uterul sau cu luna. 7. Regulile estetice care modelează ansamblul arhitectural
Deşi nu ni s-au păstrat până în ziua de azi edificii preistorice întregi, care să ne permită o evaluare integrală, pe baza resturilor păstrate şi recoltate în urma cercetărilor arheologice, poate fi bănuită existenţa unor reguli estetice de care constructorul ţinea seama. Acestea ar putea fi: proporţii echilibrate, repartiţie simetrică a deschizăturilor, armonia culorilor sau formelor, în cazul picturii murale sau plasticii monumentale. III. O perspectivă etnografică Observaţiile etnografice întreprinse în cursul ultimului secol în cultura populară românească ne ajută să înţelegem mult mai bine anumite probleme şi să reflectăm cu mai multă atenţie asupra unor chestiuni în primul rând practice legate de locuinţele din preistorie. Astfel, acest demers îl considerăm pe deplin justificat. La diferenţierea zonală a tipurilor de locuinţe s-a ţinut, întotdeauna seama de factorii naturali. Calitatea şi cantitatea materialelor ce le-au al îndemână oamenii în acest scop s-au răsfrânt în profilul locuinţelor. Condiţiile climatice,' la rândul lor, au impus nu numai o anumită orientare, în primul rând a caselor, ci şi înălţimea acoperişurilor de paie sau şindrilă în zonele înalte, la toate construcţiile, pentru a se creea pante de scurgere cât mai accentuate. Umiditatea mai mare a solului a impus aşezarea construcţiilor pe temelii de piatră, cât şi înălţarea lor pe pante pentru a le feri de apele de scurgere. Structura unei locuinţe diferă în cazul zonelor de relief diametral opuse câmpie şi munte. Dacă în zonele de câmpie, spre exemplu în Bărăgan, unde locuinţele erau expuse pe timp de iarnă crivăţului, acoperişurile de paie sau trestie erau foarte scunde, aici predominând tipul de locuinţă de tip bordei, care nu era atât de expus vântului puternic. In schimb, în zona deluroasă înaltă şi la munte, casele şi anexele se înălţau din bârne strâns încheiate, cu acoperişurile având pante repezi pentru scurgerea rapidă a apei de ploaie sau a zăpezii. Spre deosebire de bordei, din care a şi evoluat, locuinţa semiîngropată, ce a apărut încă din neolitic prezenta anumite avantaje. Unul dintre acestea era dat de faptul că vara era răcoroasă iar iarna se încălzea mult mai uşor.
***
8
Factorii de mediu (climă, natura solurilor, materialele disponibile) şi gradul de dezvoltare tehnică a societăţii au avut în mod cert un efect direct asupra tipurilor de locuinţe. Adesea însă, în condiţia existenţei unor factori naturali identici le-a corespuns soluţii arhitecturale foarte diversificate, fapt ce întăreşte observaţia că evoluţia formelor nu ţine doar de factorii materiali. Locuinţa a fost de-a lungul timpului şi a rămas un etalon, simbol major al apartenenţei etnice sau regionale (până la adeverii emblematică pentru anumite populaţii — spre exepmlu irochezii se autodefineau ca „popor al caselor lungi"). Astăzi locuinţa constituie o temă centrală atât a analizei etnologice cât şi al antropologiei aplicate. Orientarea locuinţelor Orientarea axelor unei case poate fi stabilită printr-un ritual de întemeiere realizat de un bărbat (cel mai bătrân membru al comunităţii, preot, vrăjitor) care cunoaşte atât caracteristicile fizice şi metafizice ale locului de amplasare, cât şi istoria şi mitul la care se referă grupul îi constructorul casei. Problema iluminatului şi încălzirii naturale era rezolvată, în parte, înainte de folosirea sticlei la geamuri prin orientarea locuinţelor spre sud, loc în care se ridica pisp sau pridvorul. Aici, în acest spaţiu, până toamna târziu se desfăşurau principalele activităţi casnice în legătură cu prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea înbrăcămintei. Doar în satele de pe vale, bine organizate după alte criterii, casele erau orinetate mai cu seamă după drumul de tară. * Locuinţele cu absidă Locuinţele prevăzute cu absidă apar uneori datorită unor constrângeri climaterice. Spre exemplu pereţii în absidă sunt specifici fermelor normande sau cabanelor din Camargue, concepuţi astfel încât să constituie un obstacol cât mai mic în calea vântului) 2 .
DiclurncvEinoAntrop 1999, 388.
9
Ijoatiute, ascuţiri, sisteme de fortificaţie in preistorie
CURS 2
L O C U I N Ţ A Î N C O N T E X T U L ORGANIZĂRII Ş I ' STRATIFICĂRII SOCIALE
Locuinţa, ca spaţiu amenajat special de către om vine să răspundă şi unei nevoi sociale. încă din cele mai vechi timpuri se poate observa existenţa unor spaţii consacrate locuirii de către un număr foarte restrâns de indivizi, situaţie ce nu poate decât să exprime apariţia de timpurie a divizării grupurilor umane pe familii. Cu timpul, locuinţa / casa va deveni unul dintre indicatorii cei mai sugestivi ai divizării sociale dar şi ai demografiei istorice. In majoritatea situaţiilor, atunci când vorbim de aşezări / sate prorpiu-zisc, pentru preistorie putem avea în vedere faptul că locuinţele ce le compun sunt emanaţia unei familii. Cum putea arăta familia în preistorie? Familia putea exista în forma sa elementară, de tip conjugal, definită prin unirea, recunoscută din punct de vedere social, dintre un bărbat şi o femeie care trăiesc împreună cu copiii lor. Această formă de organizare socială este întâlnită astăzi şi la cele mai primitive popoare, precum în rândul populaţiei vedda din Ceylon, ai cărei membrii ce trăiesc goi în adăposturi săpate în stâncă sunt totuşi organizaţi în familii elementare, ce nu se amestecă între ele. Fiecare familie se limitează la spaţiul care îi revine. O definiţie riguroasă a familiei, paradoxal, nu există. Potrivit linciclopediei britanice, familia este caracterizată prin locuinţă comună, cooperare economică şi reproducerea prin adulţii de sex opus, dintre care cel puţin doi întreţin relaţii sexuale admise social. Familia reuşeşte să satisfacă astfel nevoile esenţiale: sexualitate, procreare, supravieţuire economică, identificare personală şi colectivă, creşterea şi educarea descendenţilor. Existenţa familiei permitea şi permite în continuare societăţii să existe pe baze relativ paşnice, ea este o reacţie simplă, concretă, elementară, la nevoile societăţii. Ierarhizarea unui grup stabilea în principiu o separare a funcţiilor principale într-o societate arhaică, anume rituale, militare, productive şi politice. Unele funcţii puteau fi îndeplinite de persoane ajunse la o anume vârstă, altele pentru a fi ocupate necesitau practici iniţiatice strict obligatorii. Cu timpul, o dată cu accentuarea acestor stratificări îşi vor face apariţia, implicit, şi locuinţe ale acestor „lideri", ce vor ieşi din tiparul obişnuit. In cursul cercetării arheologice a unui sat neolitic sau din epoca metalelor aceste construcţii se remarcă îndeosebi prin dimensiunile mai mari şi prin inventarul mai bogat ori mai special. Aşa vor apărea „locuinţa şamanului", „locuinţa vânătorului", ce ocupa adeseori o zonă centrală în structura satului. Probabil în unele situaţii, aceste locuinţe se pot transforma în adevărate locuri de cult, pentru ridicarea, dotarea şi întreţinerea cărora responsabilităţile revin întregii comunităţii. Exemplele sunt numeroase:
10
eneolitic - Parţa, Căscioarele, Iasiia, Pianu de Jos, Ghirbom; epoca bronzului: S.ălacea, Geoagiu de Sus; prima epocă a fierului: Teleac etc. Nu o dată specialiştii, pornind de la obiecte de inventar, planimetrie trebuie să răspundă la întrebări, precum: construcţia X este o clădire laică sau un loc de cult? Astfel de probleme apar şi în interpretarea gropilor denumite adesea „cu caracter special". Toate dilemele de acest fel îşi pot găsi, astfel, cu greu o rezolvare satisfăcătoare, întrucât chiar Mircea Eliade recunoştea învins că „dificultăţile apar când trebuie delimitată sfera noţiunii de sacru. Dificultăţi de ordin teoretic, însă şi de ordin practic" 3 . încă din epoca neolitică apar, după o perioadă de căutări de organizare raţională, geometrică a spaţiului şi a materialelor de construcţie, primele construcţii monumentale. Dovadă în acest sens stau resturile de clădiri şi de decoraţie arhitecturală de la Ariuşd, Bereşti, Petru Rareş, Isaiia, dar şi modelele miniaturale de clădiri, din teracotă, întâlnite în culturile Boian, Căscioarele, Aldeni ş. a.Ele fac dovada primelor mărturii ale unei concepţii arhitecturale, în cadrul căreia un plan geometric determină o elevaţie proporţională şi un spaţiu interior armonios 4 . Edificiile cel mai elevate, întotdeauna de suprafaţă, beneficiau de o podină de lut, ce constituia, adeseori şi baza întregului edificiu. In alte situaţii, întâlnite pe teritoriul României în zona Banatului (Ujvar) sau la Dunărea de fos, la Hârşova construcţiile monumentale şi nu numai' aveau adevărate fundaţii pentru susţinerea edificiului. Pereţii acestor construcţii erau ornamentaţi cu motive în relief sau pictate spiralo-menadrice. INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIT ŞI GĂTIT O locuinţă / casă preistorică sau protoistorică avea, de cele mai multe ori, mai multe funcţii care, parţial se regăsesc şi în planul şi / sau inventarul acesteia, relevat prin săpătura arheologică. BUCĂTĂRIA Prin bucătărie, în limbaj curent astăzi înţelegem, aproape strict, locul special destinat preparării şi consumării /senarii hranei. Insă bucătăria trebuie înţeleasă ca pe un ansamblu de procese prin care produsele din mediul înconjurător omului preistoric, şi nu numai, obţinute prin vânătoare, pescuit, agricultură, creşterea animalelor, comerţ) sunt transformate în alimente asimilabile de către om. Observaţiile din sânul antropologiei culturale au dovedit faptul că operaţiile culinare sunt un spaţiu al relaţiilor dintre tehnici, raporturi sociale şi reprezentări. Selecţia alimentelor, fie că e vorba de o stabilire a resurselor comestibile sau de un efect al interdicţiilor (permanente sau temporare, impuse tuturor sau doar câtorva), se bazează pe clasificări care ţin de o ordonare a lumii, de o cosmologie care leagă persoana, societatea şi universul şi îi asigură omului un anumit loc şi un anumit mod de comportare. Nu se mănâncă orice, oriunde, oricând şi cu oricine.
r
' M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992. Dicţionar A rtăVeche 1980, p. 4 1 .
4
11
/
Prin locul care îi este atribuit, fiecare element pertinent al bucătăriei şi al mesei este plin de sens şi capătă valoare de simbol. Vehicul al valorilor esenţiale al unei societăţi, bucătăria este şi unul dintre fundamentele identităţii şi alterităţii, afirmate simultan în situaţii de opoziţie, de respingere, de interacţiune sau de împrumut. Cercetările arheologice sunt în măsură să evidenţieze un fapt, valabil atât pentru preistorie, cât şi, parţial, şi pentru protoistorie. Constant, vesela de bucătărie, folosită pentru prepararea hranei, numită în termeni tehnici arheologici, „ceramica de uz comun" reprezintă de cele mai multe ori un indicator cultural, fiind un domeniu în care de prea puţin ori îşi fac loc vase specifice altor arii culturale. Cel puţin din acest punct de vedere, omul preistoric afişează un conservatorism ce poate avea cauze dintre cele mai diverse. VATRA Descoperirea focului a fost, desigur, pentru om epocală, întrucât cu ajutorul acestuia îşi putea găti altfel hrana, se [iuţea încălzi, îşi putea ilumina adăpostul, putea defrişa controlat pădurile sau putea alunga animalele sălbatice. Posibil ca metodele de obţinere a focului să fi rămas multă vreme o „taină a zeilor". Din această cauză se dovedea necesară întreţinerea sa continuă de către menirii comunităţii. Stratul gros de cenuşă şi cărbune din peştera Cho-Kou-Tien sugerează grija sinantropului pentru păstrarea focului. Analogiile etnografice ne arată că unele comunităţi primitive nu cunoţteau metodele de obţinere a focului, el fiind luat din natură şi purtat apoi cu grijă din loc în loc acolo unde interesele individuale sau colective o cereau. Viaţa vânătorului, care trebuia să parcurgă uneori distanţe considerabile în urmărirea vânatului, presupunea şi utilizarea focului. Acesta putea fi transportat sub formă de torţe sau chiar prin câţiva tăciuni aprinşi, păstraţi cu 'grijă în coşuleţc speciale, aşa cum procedau papuaşii din Noua Guinee în secolul XIX. Incomoditatea transportului focului, ce era luat direct din natură 1-a obligat pe om să acumuleze experienţa necesară obţinerii acestuia (frecarea a două lemne uscate, până ce căldura rezultată aprindea rumeguşul, ori ciocnirea a două bucăţi de cremene). Fie că este. vorba de epoca veche a pietrei, fie că este vorba de omul modern, întotdeauna a existat un loc special, unde se aprindea focul casnic. Acest loc, amenajat de către om se numeşte vatră. Vatra are, în acelaşi timp, o simbolistică aparte. Ea exprimă modul de viaţă în comun, al casei. In calitate de centru solar care reuneşte omul, prin căldura şi lumina sa — în acelaşi timp loc unde se pregăteşte hrana — vatra este centru al vieţii care dăinuie şi se perpetuează. La toate societăţile arhaice vatra a devenit, adeseori, un mic sanctuar unde i se celebrează cultul. In numeroase tradiţii, vatra familială îndeplineşte rolul de centru sau buric al lumii (ombilicus muncii) ori de axis muncii. In această ipostază, ea devine frecvent altar pentru sacrificii. Vatra va deveni treptat elementuld e sociabilizare şi progres. In jurul său, atunci când nu erau în căutarea hranei, oamenii ăşi desfăşurau practic întreaga existenţă. încă din perioada paleoliticului mijlociu se cunosc astfel de amenajări, ce erau utilizate vreme îndelungată. Adesea, pentru protecţia împotriva flăcărilor sau jarului,
12
în jurul vetrei era aşezat un şir de pietre, gest care cu timpul nu face decât să ducă la consacrarea respectivului loc pentru acea funcţie. Forma şi structura unei vetre diferă de la o zonă culturală la alta, dar prea puţin se modifică de-a lungul timpului. In general, o vatră are un pat / postament, care poate fi realizat din pământ, pietre sau cioburi de vase. Prezenţa pietrelor sau a ceramicii în miezul vetrei joacă un rol bine determinat, anume acela de a înmagazina pentru cât mai mult timp căldura, după ce focul a fost stins. Astfel de exemple se pot întâlni pentru toate epocile. O situaţie mai sugestivă este întâlnită în cazul culturii Coţofeni, în cadrul căreia în mai multe staţiuni cercetate, au fost descoperite pe vetrele de foc vase ce au partea inferioară acoperită cu barbotină, procedeu tehnologic ce are acelaşi rol de a reţine căldura pentru mai mult timp. Partea superioară a vetrei putea fi acoperită cu un strat subţire de lut, netezit cu grijă, aşa numita făţuială. Din cauza arderii îndelungate, făţuiala vetrei primeşte o culoare roşie-cărămizie şi va căpăta un aspect mozaicat. Forma vetrei or poate diferi. Se cunosc vetre ele formă circulară (cele mai numeroase), dar şi de formă rectangulară sau ovală, dar nici unele nu pot fi considerate specifice unei culturi sau epoci anume. Se cunosc şi vetre cu gardină, ce au marginea înălţată. Durata de folosire a unei vetre poate fi dedusă din consistenţa, culoarea şi grosimea suprafeţei sale. Tocmai aceste indicii ne fac să credem că omul preistoric folosea pentru multă vreme şi intens aceeaşi vatră. Odată cu perioada neolitică, în general locuinţele vor fi dotate cu câte o vatră. Această vatră putea fi amplasată în interiorul locuinţei sau în afara ei. Semnificaţiile acestei alegeri diferă, ele trebuind căutate în raţiuni de ordin practic, dar şi legate de caracterul locuirii (sezonier sau permanent). Există cazuri în care au fost descoperite în unele aşezări preistorice locuinţe prevăzute cu mai multe vetre, fapt pus pe seama vieţuirii într-o singură locuinţă a mai multor familii, fiecare cu vatra ei5. O problema aparte o ridică, desigur, un aspect practic al problemei, legar de modalitările de eliminare a turnului într-o casă preistorică. Aceasta nu se puica realiza decât prin existenţa în acoperiş a unor onticii, un fel de hornuri prin care tumul era dagajar în afara locuinţei. Materialul perisabil din care erau ridicate construcţiile în preistorie nu ne permite să cunoaştem cum arătau ele. Cunoaştem, în schimb, faptul că fumul era văzut în multe societăţi arhaice ca un element ataşabil vetrei, linul adesea identificat, asemenea vetrei, cu t.t.\is ni uncii, lucru exprimat limpede prin fumul care se înalţă din vatra principală a iurtei mongole şi care iasă prin gaura din vârful acesteia. La eelii, un druid celebru (cel din Ulster"), la simpla vedere a fumului ce iasă diuiro casă putea spune câţi bolnavi locuiesc acolo. Vatra era încărcată, aşa cum deja am spus-o şi cu numeroase valenţe simbolice, devenind ad-hoc altar ori era deja construită special cu această ultimă destinaţie. Pare a fi cazul vetrelor de la Sighişoara şi Hunedoara, ambele din epoca bronzului (cultura Wietenberg), bogat ornamentate cu motive spiralice şi în zig-zag ce fac trimitere la oficierea în preajma lor a unui cult solar.
5
Dicţionar ele istorie veche a României, Bucureşti, 1 980, 607.
13
I l u m i n a t u l în locuinţele clin preistoric După natura surselor de lumină folosite, iluminatul poate fi natural şt artificial. 1. I l u m i n a t u l natural Problema iluminatului natural în preistorie se poate reconstitui pe puţine lucruri / descoperiri concrete. Iluminatul natural se realiza si se realizează beneficiind •••••-' o singură sursă — soarele — cate o poate emite lumina direct, pe timpul zilei, sau indirect, noaptea prin lumina reflectată de către lună. Dacă lumina lunii este mult prea slabă şi cu adevărat, folositoare pentru oameni în intervale foarte scurte de timp din decursul unei luni, în schimb lumina soarelui este ceva constant si strict necesar existentei vieţii pe pământ. ••--.-.Nu putem şi nu vom ştii niciodată în ce măsură iluminatul locuinţelor era o problemă rezolvată în toate ariile culturale ce s-au succedat de-a lungul timpului. Putinele dovezi cunoscute nouă ne înfăţişează totuşi preocupări fireşti pentru a rezolva acest aspect. Din cele câteva informaţii existente, se poate desprinde o primă concluzie: prezenţa unor ferestre este atestată doar în cazul unor clicii de mari dimensiuni, care puteau reprezenta fie locuinţe plurifamiliale, fie clădiri cu o destinaţie aparte (lăcaşuri ele cult, case ale şefului de-tril:» etc). 2. Iluminatul artificial Cum am mai spus-o, încă din epocă veche a pietrei, omul a învăţat modalităţile de obţinere a focului. Utilizarea focului şi cunoaşterea avantajelor sale este, de fapt, răspunsul dat de către om la problema celui dintâi mijloc de iluminat. Principala -•;-*# lumină artificială venea de la vatra de foc. Relevantă pentru aceste timpuri străvechi pe teritoriul României este o vatră dublă descoperită în peştera de la Ohaba-Ponor (HD). Aici au fost clădite din pietre două vetre de for rotunde, pe care s-au găsit cărbune, cenuşe, unelte litice şi oase arse. Insă iluminatul în paleolitic nu se rezuma doar la vetrele de foc. încă din această vreme omul se pare că va descoperi torţa. La început torţa putea fi un simplu lemn aprins la un capăt. Observaţiile etnografice ne sugerează însă că lemnul de pin şi coaja de mesteacăn legate meşteşugit reprezintă torţa utilizată pe o largă arie geografică. Şansa a făcut ca în peştera Hohe Viecheln să se găsească torţe paleolitice. Beţe de pin, păstrate în secţiune, lungi de 20-24 cm, cu un capăt carbonizat, împrăştiate pe toată suprafaţa peşterii, au reprezentat făciile cu care acum câteva zeci de mii de ani omul şi-a luminat „casa". . •; Tot din epoca paleolitică se cunosco serie de piese litice frumos şlefuite, cu o adâncitură concavă la mijloc şi având de obicei la unul din capete o prelungire în formă de mâner. In prezent s-a căzut de acord că ele erau utilizate ca opaiţe. Această concluzie a fost posibilă şi datorită studierii, în paralel, a vieţii eschimoşilor în cadrul culturii materiale a cărora figurau şi astfel de opaiţe de piatră. Chiar într-o perioadă mai recentă, în zone izolate din Scoţia şi Elveţia mai funcţionează încă opaţie de piatră. Analogiile etnografice sunt suficiente şi clare. La acestea se adaugă şi studiile asupra opaiţelor de piatră aparţinând paleoliticului superior. Pe un astfel de exemplar,
14
descoperit la Lascaux, se mai află urme de grăsime de capră sălbatică. Arheologia experimentală a demonstrat faptul că doar în cinci ore, folosindu-se de unelte de silex, se putea obţine o piesă identică cu opaiţul paleolitic. Pentru paleoliticul românesc nu se cunosc opaiţe din piatră. C. S. NicolăescuPlopşor avansa, în schimb, ipoteza cunoaşterii şi folosirii unor opaiţe realizate prin retezarea cu grijă a oaselor şoldurilor de urs, pentru a lăsa un mâner de prins, care erau alimentate cu grăsime. „Revoluţia neolitică" a marcat, pe lângă alte multe progrese, o schimbare radicală a noţiunii de „casă". Peştera este locuită acum doar accidental, sedentarismul impunând casa de suprafaţă cu pereţii de chirpici şi acoperişul din stuf sau paie. Apariţia recipientelor ceramice diversifică gama mijloacelor de iluminat. Luând ca exemplu doar satul cucutenian cercetat la Hăbăşeşti, constatăm că vatra de foc era nelipsită din locuinţe. In cazul în care vatra era plasată în afara locuinţei, dar în apropierea ei, lumina focului le era suficientă. Dar în nopţile lungi de iarnă iluminatul devena o adevărată problemă. Care erau atunci aceste mijloace pentru omul preistoric din neolitic sau epoca metalelor? Greutăţile le întâmpinăm în identificarea lor, datorită faptului că nu a existat un mijloc de iluminat caracteristic în preistorie, aşa cum au fost opaiţele artizanale sau manufacturate din lumea greco-romană. Iluminatul cu ajutorul opaiţelor prezenta însă şi anumite neajunsuri. Principalul incovenient îl constituia afumarea puternică. Juvenal, în plină epocă istorică se plângea de faptul că fumul opaiţelor a înnegrit volumul cu poeziile lui Horaţiu şi bustul lui Virgiliu din odaia şcolii. Fumul se diminua considerabil prin introducerea fitilului din material textil într-o mică bucată de lemn ce era lăsată să plutească pe găsimea sau uleiul vegetal al opaiţului. Actualmente, în Tara Haţegului, problema afumării se rezolvă cu o iască ce lua forma vasului pentru iluminat. Usactă şi pierzânduşi învelişul organic iasca era introdusă în vasul-opaiţ şi se îmbiba cu ulei, arzând mai apoi şi oferind o flacără mai puternică decât câteva fitile la un loc. O categorie ceramică utilizată iarăşi ca mijloc de iluminat în neolitic sunt aşanumitele „altăraşe de cult". De forme diverse, patrulatere, rotunde, ovale, cu sau fără picioruşe, acestea sunt specifice epocii neolitice, dar apar sporadic şi în epoca metalelor (Bronz şi Hallstatt). Se pare totuşi că rolul lor principal nu era acela de opaiţ, ci de altar casnic, în care ardea tot timpu o flacără. Astfel ele funcţionau ca o candelă cu scopul ca zeii să protejeze casa, o sursă continuă de foc şi, nu în ultimul rând, o lumină de veghe în locuinţa preistorică. In staţiunile preistorice apar, de asemenea, o altă categorie ceramică, numită „tăviţc de peşte", nişte recipiente de formă alungită cu pereţii scunzi şi nu prea înalţi. Opaiţele arhaice greceşti sau cele romane sunt aproape similare cu aceste mici tăviţc preistorice, fapt ce întăreşte ipoteza utilizării lor ca opaiţe. Mai mult, la popoarele nordice, exemplare identice sunt folosite tot ca mijloace ele iluminat. Construirea pereţilor şi a acoperişului casei preistorice din materiale uşor inflamabile a determinat apariţia unor obiecte ceramice ce protejau sursa de lumină, care oricând putea constitui un pericol de incendiu. Astfel au fost confecţionate aşanumitele vase „afumătoare". Astfel de recipiente apar încă din neolitic, dar vor face
15
„carieră" în epoca bronzului din Europa şi Orient. Ele puteau acoperi, ziua sau în timpul nopţii, micile altăraşe sau alte vase-opaiţ, filtrând o lumină continuă şi discretă. Lumina şi activităţile casnice-economice Din punctul de vedere al luminii artificiale, activităţile economice se puteau desfăşura în casă, în aer liber şi în subteran, legat de minerit. Pe noi ne interesează doar primele două dintre ele. Evident, în zilele de vară, lumina naturală prelungea activităţile din jurul locuinţei. In zonele temperate şi nordice, odată cu venirea sezonului rece, o bună parte dintre acestea se mutau în casă. Biologic, s-a dovedit că somnul se extinde pe o perioadă de aproximativ 1/3 din 24 de ore, pentru un adult aceasta însumând 7-8. pentru reconstituirea unei seri într-o casă preistorică sunt necesare, din nou, analogiile de ordin etnografic. Bărbatul, în casa tribului sau în locuinţa personală, obişnuia să repare o unealtă sau să confecţioneze mici podoabe. Pentru femei era o perioadă „plină", deoarece torsul şi ţesutul constituiau, ca şi astăzi, una din ocupaţiile predilecte, atunci când erai obligat să-ţi petreci timpul în casă. După Homer de pildă, care a scris în primă epocă a fierului, Hermes o găseşte pe nimfa Calipso ţesând în faţa vetrei de foc. Prâsnele de fus sau greutăţile din lut pentru războiul de ţesut constituie un inventar arheologic atât de comun ueni locuinţe preistorice, încât exemplificările sunt superflue. Cu siguranţă, pot fi presupuse şi alte îndeletniciri, atât zilnice, ca gătitul, cât şi ocazionale, cum ar fi cusutul, împletitul ş. a. Fie că erau activităţi colective sau familiale, prin sursa, sau sursele de lumină folosite, s-a creat o legătură firească între munca de seară şi o atmosferă destinsă, probabil cu repercusiuni importante în destinul sentimental al cuplurilor. Lumina artificală putea constitui un mijloc eficace şi în vânat sau pescuit pe timp de noapte. Spre exemplu, peştele surprins de apariţia neaşteptată a luminii rămâne nemişcat pe fundul apei sau vine în raza vizuală a pescarului. In ambele cazuri el putea fi uşor străpuns cu ostia. Pescuitul nocturn este, de pildă, consemnat pentru epoca clasică la Histria, unde Laberius Maximus vorbeşte de facele de pin folosite de histrieni la iluminatul şi pescuitul nocturn. Lumina şi spiritualitatea Trebuie spus că, încă din paleolitic s-a creat o legătură firească între ht/uindcăldură-viaţă, relaţie exprimată elocvent şi prin descoperirea în peştera de la Les Hoteaux a unui schelet ce avea alături o lampă primitivă de piatră. In Egiptul antic, la căpătâiul fiecărui mort ardea câte o lampă până la răsăritul soarelui, ce avea menirea de a-i lumina trecerea în lumea de apoi. Pentru lumea creştină, plină de relevanţă este sărbătoarea anuală a iluminaţiei, care nu întâmplător are loc la sfârşitul toamnei. Rolul pe care îl putea juca opaiţul în cadrul societăţilor preistorice poate fi cu greu decelat. Poate nu întâmplător, sub celebrul şaman aflat lângă un bizon rănit din peştera de la Lascaux, se găseşte reprezentată una dintre cele mai frumoase lămpi paleolitice. Se pare că realizarea picturilor rupestre, în cele mai întunecate galerii ale peşterilor, a creat o legătură indisolubilă între lumina unui opaiţ şi practicile şamanice. Extrem de relevantă este funcţia opaiţului şi pentru lumea romană. Spre edificare,
16
dăm un exemplu din spaţiul românesc, unde la Ulpia Sarmizegctusa, în templul Hygiei şi a lui Esculap au fost depuse, probabil ca ofrande, 1245 de opaiţe. In finalul acestei incursiuni se impun câteva concluzii. Iluminatul nu a însemnat un scop în sine pentru societatea preistorică, aşa cum nu este nici astăzi, ci o necesitate obiectivă, născută din nevoia de a avea lumină o dată cu căderea nopţii. Că este vorba de o vatră de foc, de un altar sau un opaiţ, lumina a însemnat, pe lângă detaşarea de întunericul de afară, prelungirea timpului de muncă în zilele scurte de iarnă, precum şi posibilitatea de a participa la sărbătorile familiale sau colective ori la practicile rituale. Iluminatul în preistorie nu a reprezentat o raritate, ci o realitate cotidiană, firească.
17
Locuinţe, aşezări, sisteme de fortificaţie iu preistorie
CURS 3 HABITATUL ÎN EPOCA PALEOLITICĂ
Datele cu privire la societatea umană din epoca paleolitică sunt destul de sărace, mai ales cele referitoare la paleoliticul inferior. în această ultimă perioadă, comunităţile sunt rare şi foarte restrânse numeric. Economia prădalnică, specifică paleoliticului, în care omul îşi culegea şi vâna hrana obliga comunităţile umane la deplasări permanente, mai ales în perioadele interglaciale. In cursul acestor mişcări petrecute pe spaţii foarte marii şi în timp îndelungat, s-au produs şi modificări în componenţa grupelor umane. Potrivit unor observaţii recente întreprinse asupra unor comunităţi primitive, se poate aprecia că migraţiile se petreceau în spaţii limitate ca loc şi timp, determinate fiind de ciclul natural al vegetaţiei, pe care o căutau şi de migraţia animalelor de vânat. Mărturiile arheologice ilustrează faptul că începând din perioada glaciară Mindel nu s-a mai practicat un nomadism absolut. Mişcările erau dictate de posibilitatea obţinerii hranei şi silexului, pentru care se revenea periodic în aceleaşi locuri. In sudul Franţei, spre exemplu, s-au studiat peste 300 de staţiuni cu aşezări principale, în preajma cărora erau aşezări secundare şi halte de vânătoare. Fiecare comunitate îşi avea un anume teritoriu de mişcare, acest lucru manifestându-se în aspectul material dezvoltat. Iniţial, se pare că au fost folosite locuinţele situate în aer liber, iar după , descoperirea focului, care a ajutat la îndepărtarea animalelor, peşterile şi adăposturile de sub stânci. Cele mai vechi locuinţe realizate de către om, cunoscute de pe continentul european sunt cele de la Terra Amara, ce datează din perioada Mindel II. Aceste ocupau spaţii mari şi aveau mai multe vetre (pentru fiecare familie restrânsă), cu pavaj din pietre de râu. Cele mai cunoscute descoperiri din epoca paleolitică sunt cele din peşteri. Resturile locuirii umane sunt date adesea, ele nivelurile succesive de locuire, marcate prin vetre de foc, resturi de oase animaliere sau resturi lirice. Economia bazată pe cules, vânătoare şi pescuit a asigurat omului clin paleolitic nu numai necesarul de hrană ci şi produsele secundare (pielea, blana, oasele) din care se confecţionau haine sau se construiau şi acopereau adăposturi. Pe teritoriul României, începând cu paleoliticul mijlociu (cea. 120.000-35.000 a. Chr.) se manifestă musterianul, care este divizat pornind tocmai de la tipul de habitat, în două grupe: musterianul din aşezări situate în are liber şi musterianul de peşteră. Din această perioadă se înmulţesc pe teritoriul României şi aşezările. Cele mai vechi urme sunt cunoscute din peştera de la Nandru, unde au apărut şi primele fosile umane. Omul începe să exploateze topografia peşterilor; se preferă adânciturile din pereţii peşterilor, acolo unde bolta este mai joasă. Intrările peşterii erau, nu de puţine ori ferite prin rostogolirea unor bolovani de mari dimensiuni ce aveau destinaţia de a proteja pe locatarii cavităţii.
18
Pentru grupa aşezărilor deschise, sunt de menţionat cercetările de la Mitoc şi Ripiceni-/^/- (Moldova) sau în unele staţiuni din Ţara Oaşului şi Maramureş. Spre exemplu, în aşezarea de la Ripiceni (cu peste 12 m de depuneri) s-au dezvelit vetre de foc, ateliere de prelucrare a uneltelor de piatră şi resturi faunistice. Aici apar şi primele adăposturi-paravan, cu structura formată din defense de mamut, oase mari şi crengi, probabil acoperite cu piei de animale. Aceste structuri se constituie în precursoare a locuinţelor de tip colibă. Astfel de locuinţe, cu scheletul format clin defense de mamut erau cunoscute şi de către comunităţile paleolitice de pe Nistrul superior. Adeseori, omul a trebuit să împartă peşterile din această perioadă cu animalele sălbatice, în special cu ursits spelaeus (ursul de peşteră). Acest animal va fi vânat de locuitorii Peşterii Muierii de la Baia de Fier. In acelaşi timp, la Ripiceni va fi vânat îndeosebi mamutul, iar la Ohaba Ponor calul. Folosirea focului, perfecţionarea uneltelor şi armelor, la care trebuie adăugată experienţa acumulată de comunităţile umane ce preferau cavităţile din zonele carstice au determinat, cu timpul, în anumite zone şi perioade de timp, o preferinţă pentru acest tip de habitat. Din paleoliticul superior (cea. 35.000-10.000 a. Chr.) se cunosc mai multe staţiuni. Aşezările deschise reprezentative pentru aurignacian sunt cele de la RipiceniIşvor, Ceahlău, Mitoc-Malul Galben (în Moldova), Călineşti II (Depresiunea Oaş), Giurgiu-M?////Ro///, Ciuperceni (Muntenia), Tincova, Caşova (Banat). Interesante pentru problema de faţă sunt cercetările effectuate la CeahlăuDărţu. Aici a fost cercetat un spaţiu amenajat ce cuprindea o vatră înconjurată de patru gropi ce aveau menirea de a păstra focul. Tot în această staţiune au fost surprinse urmele unui puternic incendiu, intenţionat, probabil în scopul defrişării pădurii învecinate aşezării, ceea ce ar constitui prima tentativă cunoscută, pentru teritoriul României, de extindere a spaţiului locuibil apelând la defrişarea prin incendiere. Locuirile în peşteră din acest răstimp, precum cele de la Boroşteni, Baia de Fier, Ohaba-Ponor, Cioclovina, Herculane-P
19
MEZOLITICUL Tardenoasianul. Dinspre zona nord-pontică şi central-europcană vor pătrunde pe teritoriul României cete izolate de vânători mezolitici, purtătoare a tardenoasianului. La Erbiceni s-au cercetat trei complexe de locuire, de formă ovală, în care au apărut bogate resturi. AŞEZĂRI ALE CULTURII SCHELA CLADOVEI-LEPENSKI VIR Cea mai evoluată cultură de aspect mezolitic din România este cultura Schela Cladovei. Definită astfel de Vasile Boroneanţ, după descoperirile din aşezarea eponimă, ea cuprinde un areal ce se circumscrie zonei Porţilor de Fier, acoperind o perioadă de timp de cea. 400 de ani, cuprinsă între 8.040-7.640 BP. Apariţia acestei culturi este favorizată şi de climatul de la sfârşitul glaciarului, cu vegetaţie şi faună abudentă, aşezările de tip Schela Cladovei ocupând ambele maluri ale Dunării, ajungând la sud, până în Muntenegru. Evoluţiile de ordin economic clin sânul comunităţilor de tip Schela Cladovei se reflectă şi în habitat. Se constată o restrângere a ariei de procurare a rocilor pentru confecţionarea uneltelor, aşezările fiind întemeiate în vecinătatea acestor materii prime 6 . S-au identificat, până în prezent, nouă aşezări, toate situate de forme de relief joase, din vecinătatea Dunării, la Schela Cladovei, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pescari-yl/z'/^, Ogradena. Locuinţele sunt de dimensiuni variabile, unele prevăzute cu' vatră de foc (în nivelurile mai vechi de la Ostrovul Corbului de formă elipsoidală, iar în cele mai recente, rectangulare) în interiorul lor găsindu-se, adeseori, un inventar bogat, format din unelte de piatră cioplită, os şi corn. Alte vetre aveau o formă circulară şi erau pavate cu piatră 7 . In această aşezare a fost cercetată şi o locuinţă de tip bordei, de mari dimensiuni, de formă cvasi-rectangulară, în interiorul căruia au apărut trei niveluri de vetre.
6 1
Boroneanl 1980,30. Boroneanţ 1980, PI. II/!.
20
Locuinţe, aşezări, sisteitie de fortificaţie i/i preistorie
CURS 4 T I P U R I D E AŞEZĂRI Î N P R E I S T O R I E
!1
Ce este o aşezare? Aşezarea este locul unde s-a stabilit o comunitate umană, fiind formată din mai multe locuinţe şi, dar nu întotdeauna pentru preistorie, edificii cu alte destinării. Aşezarea este un loc determinat, în cadrul căruia oamenii aparţinând unei colectivităţi umane constituite îşi amenajează mai multe locuinţe. In preistorie şi nu numai, oamenii şi-au întemeiat aşezările în apropierea unor surse de apă şi în zone fertile. Aşezările constituie întotdeauna nucleul vieţii economice şi sociale. Cu întemeierea lor a început şi s-a continuat, într-un ritm tot mai intens, transformarea naturii înconjurătoare şi valorificarea ei în vederea obţinerii variatelor bunuri necesare traiului. In antiteză cu acest spaţiu de zi cu zi al oamenilor vii se află „oraşul morţilor" (necropo/is), de cele mai multe ori înfiripat pe lângă pe lângă aşezări. Aşezările sunt cercetate de discipline diferite, care le tratează din unghiuri de vedere specifice, fiind calsificate fiecare în temeiul altor criterii. I. O perspectivă etnografică asupra aşezării In limbaj etnografic, o aşezare reprezintă un grup de construcţii, locuinţe care alcătuiesc un mediu de viaţă umană, o realitate complexă care nu poate fi înfăţişată decât diferenţiat, atât în perspectivă istorică, cât şi în perspectivă sistematică. Ambele puncte de vedere, istoric şi sistematic, pot fi combinate pentru a face o analiză amănunţită a tipurilor de aşezări într-o anume perioadă istorică. Cele două mari categorii de aşezări, implicând o abordare diferenţiată, sunt: aşe~ări rurale (satele); aşezări urbane (oraşele), fiecare dintre ele are o problematică specifică. Din punct de vedere al antropogeografiei şi al etnografiei, aşezările pot fi: permanente; . . ., ',..,, sezoniere. In rândul aşezărilor permanente intră satele ca atare, iar în categoria locuirilor sezoniere sunt incluse „sălaşele", „stânile", „colibele" ş. a. Din punct de vedere al mărimii, aşezările permanente, tradiţionale, pot fi sate, cătune, crânguri, ultimele două denumiri referindu-se la grupe mici de case sau,părţi ale unui sat; există însă şi gospodării izolate cu totul, în forma „fermelor". După forma şi structura aşezărilor tradiţionale româneşti, V. Mihăilescu distinge următoarele tipuri:
21
a) Tipul risipii (împrăştiat) alcătuit din gospodării izolate sau grupate în mici crânguri. b) Tipul răsfirat, cu casele şi gospodăriile despărţite de mari spaţii plantate cu vii şi livezi. O variantă a satului răsfirat este satul de tip risipit de-a lungul drumului sau alungit pe firul văii sau al apelor. c) Tipul adunat, poate fi o structură regulată, geometrică, specifică zonelor de câmpie. Romulus Vuia propune mai multe clasificări, între care şi referitor la poziţia aşezării, identificând: aşezări pe înălţimi , - aşezări pe terase aşezări în depresiuni e'tc. Căile de comunicaţie Legăturile naturale, prin văile râurilor, au fost întregite de timpuriu cu cărări pentru oameni, iar mai târziu, începând cu epoca bronzului, pentru cai, ori cu căi pentru care. In paralel au luat naştere şi „drumurile de ţară", construite de-a lungul apelor curgătoare din zona de şes. Pentru zona montană căile de acces în preistorie trebuie să fi urmat culmile dealurilor uşor accesibile, aşa-numitele „drumuri de plai" din limbajul popular românesc. Precum în epoca medievală sau modernă, şi în preistorie trebuie să fi existat „noduri rutiere", loc unde se întâlneau principalele căi comerciale în zone diferite, situate în general pe cumpăna apelor între bazinele hidrografice mai importante. Aceste noduri comerciale sunt punctate, spre exemplu în perioada bronzului timpuriu românesc prin monumente megalitice, întâlnite în unele situaţii în zona Munţilor Apuseni. De fap aceste zone de contact a'unor comunităţi diferite, dar înrudite vor sta la baza apariţiei în zona Balcanilor, la începutul evului mediu a nedeilor, ca loc de târg, schimb, petrecere între populaţii cu obiceiuri diferite. Pentru preistoria românescă sunt extrem de puţine situaţiile în care au putut fi precizate căile de acces antice. Un caz fericit îl reprezintă, spre exemplu drumurile de acces în aşezarea fortificată din prima epocă a fierului de la Teleac.
Locuirile sezoniere. :>
Locuirile din %ona de munte
Pentru populaţia din vale poienile din munte au constituit totdeauna un punct de atracţie. Terenurile de la poalele muntelui se ofereau pentru agricultură, iar cele din munte pentru fâneţe. Distanţele fiind prea mari, pentru a cobora nutreţul, oamenii au fost nevoiţi să urce cu vitele la munte. Omul a fost, deci, silit să devină sezonier. Colibele s-au înmulţit la munte, alcătuind mici cătune, ce s-au despărţit cu timpul de satul matcă 8 . Adeseori, locuirile de pe culmi au dezavantajul de a lipsi populaţia de apa suficientă. în aceste situaţii apa este adusă din vale, sau de la cea mai apropiată sursă. 8
V. Buturâ, Etnografia poporului român, Bucureşti, 1978, p. 52.
22
Observaţiile etnografice ne relevă faptul că şi în prezent sunt parcurse distanţe de 2-3 ore pentru aducerea apei în cătunele de munte, coborând şi urcând pante abrupte. Rolul'păstorihiltii în structura aşezărilor Aşezările în care păstoritul a luat o mai mare amploare, sunt de tip adunat sau răsfirat. S-a putut constata că în aşezările de tip risipit, cum sunt cele întâlnite astăzi în Munţii Apuseni s-au crescut mereu animale puţine. Economia si subzistenţa
•.••,.••••••
Sistemele de subzistenţă şi strategiile de exploatare a resurselor naturale a omului din preistorie nu sunt decât la început pentru spaţiul carpato-dunărean. Puţinele aşezări cercetate sistematic şi, cu atât mai puţin exhaustiv, nu permit formarea unei imagini coerente asupra acestei probleme. Pentru comunităţile paleolitice şi epipaleolitice /mezolitice procurarea hranei era obţinută prin cules, vânat şi pescuit. Pentru epocile ce urmează, neolitică şi eneolitică ponderea va cădea pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor. încă de la finalul epocii neolitice, dar cu generalizare din epoca bronzului vor apărea noi strategii de producţie a hranei şi sisteme de distribuţie. Problema a fost studiată de A. Sherratt, care a şi introdus în literatura de specialitate modelul „revoluţiei produselor secundare". Conform modelului propus de către Sherratt, evoluţia producţiei de hrană din Europa preistorică a cunoscut două etape principale de evoluţie, prima corespunzând neoliticului, fiind caracterizată prin transport şi tehnologii bazate pe forţa umană, animalele fiind utilizate doar ca sursă de hrană. Perioada post-neolitică este marcată de utilizarea plugului şi pastoralism, ambele implicând folosirea forţei de tracţiune animale. Zone marginale din punct de vedere agricol, precum regiunile muntoase, sunt atrase în circuitul vieţii economice prin înflorirea păstoritului transhumant. Dezvoltarea producţiei textile din fibre animale a furnizat grupurilor umane ocupate preponderent cu creşterea animalelor o marfă ce putea fi uşor produsă şi schimbată cu produse agricole ale unor comunităţi din nişe ecologice diferite. După teoriile lui Sherratt, noile sisteme de subzistenţă şi sporirea ponderii produselor animaliere secundare au fost ascoiate cu creşterea mărimii turmelor, pentru iernarea acestora transhumanta pastorală în zonele muntoase constituind probabil singura rezolvare. Apare, prin urmare în Europa epocii bronzului o creştere importantă a producţiei animaliere secundare în cadrul unei strategii mixte de subzistenţă. Aceste modificări au determinat totdodată şi schimbări de ordin demografic, apariţia unor tipuri noi de aşezări, în comparaţie cu epoca neolitică. Se constată o redistribuire a populaţiei, aşezările mari, relativ spaţiate, caracteristice neoliticului, fiind abandonate în favoarea unor aşezări mai mici, aflate la distanţe relativ reduse şi dovedind o locuire de mai scurtă durată. *** Putem vedea adesea publicate în ultimii ani studii referitoare la analize arheolozoologice, pe materialul faunistic provenit din aşezări preistorice şi nu numai. Dar ce ne pot spune aceste analize? De multe ori, în afara unor procente per specii de animale domestice sau sălbatice lipsesc concluziile de ordin istoric, care să explice o
23
stare de fapte sintr-un anumit sit arheologic. Aceasta întrucât metoda aplicată lipseşte aproape cu desăvârşire. Ce ne poate spune o prezenţă mai ridicată a ovicaprinelor într-o aşezare? Se ştie că acestea sunt bine reprezentate în general la comunităţile care practică o strategie de subzistenţă bazată pe aşa-numitul păstorit „transhumant". Am luat ca exemplu însă un caz în care o astfel de analiză a parcurs întreg firul unei interpretări: arheologică, arheozoologică, istorică, din cadrul aşezării Coţofeni de la Poiana Ampoiului-P/tf/ra Corbului, situată chiar pe firul văii Ampoiului. Analiza de aici a pus în evidenţă numărul foarte redus al coastelor şi vertebrelor întâlnite în sedimentele aşezării. Explicaţia a venit cu o logică pe cât de simplă, pe atât de pertinentă, pornind tocmai de la înţelegerea fenomenului apelând la observaţii de antropologie sau etnografie. Se pare că aceste oase lipsă reprezintă acele părţi ale unui animal sacrificat care pot fi afumate şi uscate şi, în acelaşi timp transportate şi consumate în afara aşezării-matcă. Aceste părţi puteau fi distribuite ca hrană păstorilor în perioadele deplasării lor cu turmele în aşezările sezoniere din zona înaltă, învecinată.
LOCUIREA Î N PEŞTERĂ Descoperirea focului de către om a însemnat un pas decisiv pentru habitatul uman. Cu ajutorul său, peştera a devenit prima casă. Ea a însemnat un loc uşor de apărat, o locuinţă constantă, dar mai ales posibilitatea de a întreţine 'continuu o vatră pe care ardea un foc. Prima reacţie a omului în faţa unei peşteri întunecoase a fost, desigur, de respingere. Cu toate acestea, multe din peşterile cunoscute la ora actuală au oferit omului adăpost. Ghidat după instinct, omul preistoric a reuşit să găsească adăposturile cele mai prielnice, cele mai adecvate modului său de viaţă. Nu este exclus să se fi acordat o anumită preferinţă anumitor peşteri (spre exemplu, mai apropiate de râul în care pescuiau). Peştera, ca produs al unui sistem natural supus transformărilor evolutive, este rezultatul interacţiunii eficiente dintre doi factori: roca şi apa care o dizolvă. Ea trece, precum omul, prin stadiile de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. In faza de maturitate peştera prezintă dimensiuni optime şi condiţii prielnice locuirii. In aceste condiţii, peşterile alese pentru locuit erau selectate în funcţie de anumite criterii, obligatorii: climatul mai blând, lipsa curenţilor de aer, evitarea cavităţilor cu planşee ncaccidentate şi tavane aflate sub primejdia prăbuşirilor. Funcţionalitatea peşterii încercând să conturăm o imagine sintetică asupra posibilelor funcţionalităţi ale peşterii în preistorie, se pot desprinde câteva, mai importante: 1. Locuinţă = permanentă;
24
— sezonieră; = adăpost balnear, precum la Băile Herculane, în zona „7 izvoare", unde peşterile foarte populate de aici se pot fi legate de efectele benefice ale apelor termale. Spre exemplu, în Peştera cu Aburi, unde apa termală atinge 52 ° C, a fost găsită ceramică de tip Coţofeni. = locuinţa strategică — născută din necesitatea adăpostirii în cazul unor primejdii. In acest caz erau folosite peşteri la care accesul era dificil, ofereau o bună vedere a împrejurimii, vatra omului solitar sau a grupului uman fiind dispusă în aşa fel încât să nu poată fi reperată din exterior. = locuinţa-atelier. Această funcţie o întâlnim la Cuina Turcului, unde atât în mezolitic, cât şi în neoliticul timpuriu aici au funcţionat ateliere succesive de prelucrare a silexului. •; V . ; 2. Loc de cult. Raportarea se face pornind de la comportamentul uman sesizat în peşteră dc-a lungul timpului. Spre exemplu unele cavităţi au pereţii acoperiţi cu picturi sau scrijelituri (Peştera Gaura Chindiei, Peştera Cizmei). De asemenea, în alte numeroase situaţii din vestul României, peştera a fost loc de depuneri votive de vase, obiecte de bronz, sticlă sau chihlimbar, ale unor comunităţi venite din zone îndepărtate. 3. N e c r o p o l ă . Multe din peşterile, de exemplu, de pe rama vestică a Munţilor Apuseni au fost folosite în preistorie ca necropole, îndeosebi la finele epocii : v bronzului. ''*** Pentru demersul de faţă ne interesează doar funcţia de locuinţă a peşterii. Omul preistoric prefera, desigur, peşterile fosile, părăsite definitive de ape, în care lipseau umezeala şi curenţii de aer. I. Amenajări în peşteri. ' Amenajarea unei peşteri era complexă, pentru mărirea gradului de confort şi siguranţă. Spre exemplificare, la Herculane, în două din peşterile de aici, Peştera Hoţilor şi Peştera Oilor au fost observate unor stâlpi din lemn, plasaţi la distanţe egale, ce delimitau o zonă ce servea ca locuinţă. Pentru protecţie împotriva posibilelor căderi de pietre din tavan au fost ridicate, în cele două peşteri şi „baldachine". In acelaşi timp, în apropierea vetrelor s-au găsit urmele unor „laviţe" şi chiar paturi susţinute de pari înfipţi în podea, ce aveau rolul de a spori gradul de confort al locuinţei cavernale. Depunerile succesive, ce însumează 10 sau 20 de niveluri de locuire, indică o folosire îndelungată a unor peşteri.
25
l.jiciihiţi, aşe^iiri, sisteme de fortificaţie in preistorie
CURS 5
AŞEZĂRILE DE T I P TELL D I N B A Z I N U L CARPATIC
Ce înţelegem prin Bazinul Carpatic? T o t mai des, în literatura de specialitate este folosită noţiunea de Ba^in Carpatic, privit ca o entitate geografică, dar nu numai, întrucât adeseori în preistorie acest spaţiu a dovedit o relativă omogenitate în cadrul culturii materiale şi spirituale. Limitele geografice ale Bazinului Carpatic sunt marcate la vest de râul Morava, Câmpia Vienei şi estul Munţilor Alpi, la sud de râul Sava, Dunărea până la Porţile de Fier şi Carpaţii Meridionali, iar la est şi nord sunt urmate culmile Carpaţilor Orientali şi cele ale Carapţilor Vestici. Ce înţelegem prin teii? Cuvântul teii desemnează în limba arabă, în Orient, o movilă artificială, ce se detaşează în mediul înconjurător. Cu acelaşi înţeles se foloseşte în limba persană toponimele tepe sau hîţyitk, în lima turcă tel, în limba greacă magttla sau tumba, în limba bulgară mogila, în limba română movilă, gomilă, humcă. încă de pe vremea vechiului Babilon, Uliu era un toponim ce amintea despre resturile unei aşezări. Termenul de teii va fi folosit încă de la începutul sec. XX şi pentru desemnarea movilelor artificiale din Europa de sud-est, deşi în lucrările germane sau anglo-americane se utilizează în continuare noţiunea de Hi/gel, respectiv Mound. Termenul de teii, ca substantiv comun, definind o noţiune arheologică referitoare la un anumit tip de aşezare, este o „invenţie" relativ târzie. Atunci când îl folosim pentru a desemna tell-urile din Bazinul Carpatic, trebuie să avem în vedere două înţelesuri: unul, clasic, de movilă artificială realizată prin acumularea de-a' lungul timpului a resturilor activităţilor umane şi un altul, mai special, ce defineşte o noţiune arheologică referitoare la un anumit tip de habitat: aşezare-te 11' (7'ellsiedlung, Tellsette/ment). Ca noţiune arheologică aplicabilă realităţilor din Bazinul Carpatic, tell-urile sunt aşezări multistratificate, apărute într-o zonă geografică specifică, ca urmare a unor condiţii de mediu favorabile. Ele s-au născut prin acumularea succesivă a resturilor unor construcţii de suprafaţă de dimensiuni mari, realizate din lut şi având o structură din lemn. Aceste construcţii sunt organizate în cadrul aşezării după principii arhitectonice clare care sunt respectate de-a lungul întregii evoluţii a acesteia. Existenţa unor fortificaţii, în unele cazuri impresionante presupun o organizare socială clar structurată. Tell-urile reprezintă o aşezare centrală, bine individualizată, înconjurată de aşezări „satelit" ce marchează un hinterland clar definit.
26
• I
Pe baza numărului nivelurilor arheologice şi a grosimii stratului de cultură, FI. Gogâltan împarte tell-urile clin Bazinul Carpatic în două mai categorii: te/l-uri propriu-^se aşezări de tip teii. Tell-urile propriu-trise au fost considerate acele aşezări caracteristice unei culturi arheologice care au cel puţin trei niveluri arheologice şi / sau o depunere de peste 1 m. Aşezările de tip teii sunt acele situri cu o stratigrafie de până la 1 m şi / sau cel u p ţ i n două niveluri arheologice. Scurt istoric alpreocupărilor-privind cercetarea tell-urilor din Batrinul Carpatic Direcţionarea cercetării arheologice către o studiere modernă a sistemului de aşezări preistorice din spaţiul discutat se află abia la început, deşi încă din anul 1937 a fost publicat articolul lui Fercncz von Tompa cu privire la tell-urile din Bazinul Carpatic, în care se foloseşte pentru prima dată, constant, termenul de teii. încă de la finele anilor '30, G. Childe sublinia importanţa cercetării movilelor ce depozitau urmele unor aşezări preistorice, pe care le numea cu termenul de terramare. In ultimele decenii, începând cu anii '80 o echipă engleză, condusă de A. Sherratt demarează un poriect de cercetare a dinamicii aşezărilor neolitice şi eneolitice din nord-estul Ungariei, cercetare preluată apoi de J. Chapman privind peisajul arheologic (mediul ambiant) din zona Tisei superioare. Misiunea comună germano-jugoslavă de cercetare a tell-ului de la Feudvar (1986-1991) condusă de B. Flănsel şi P. Medovic şi-a propus o reconstituire complexă a locuirilor preistorice din zona de vărsare a Tisei în Dunăre. In acelaşi timp, cercetarea tell-urilor a stat mereu în atenţia unor specialişti de prestigiu din Ungaria, precum ). Makkay, N. Kalicz sau Zs. Miklos. Pentru spaţiul românesc, deşi au fost abordate încă din perioada interbelică mai multe tell-uri celebre din vestul României, precum Vărsând sau Socodor nu a existat o preocupare expresă care să depăşească o abordare „clasică", ca în cazul unor simple aşezări. D. V. Rosetti, publicând în anul 1934 săpăturile sale de la Vidra, este primul specialist de la nord de Dunăre care caracterizează modul în care s-a format movila pe care a cercetat-o, cu termenul de teii. Pe fondul acestei penurii în istoriografia românească, lucrarea de docentură asupra tell-urilor din Bazinul Catpatic datorată lui FI. Gogâltan şi îndrumată de prof. bernhard Hănsel reprezintă o primă racordare a cercetării româneşti la cea modernă mondială în acest domeniu. Noile tendiţe în cercetarea tell-urilor din Batrinul Carpatic, arheologia habitatului" O dată cu publicarea tezei de doctorat asupra evoluţiei aşezărilor de pe platoul Titel, F. Falkenstein se va inaugura o nouă etapă în cercetarea tell-urilor din acest spaţiu, prin adoptarea unui model ce vizează un domeniu relativ recent de abordare, anume cel al arheologiei habitatului (sau arheologia ase-^ărilor). Trebuie precizat aici faptul că arheologia habitatului, sau arheologia peisajului arheologic reprezintă un domeniu de cercetare doar pentru Bazinul carpatic, întrucât acest domeniu de cerectare a fost definit încă din anii '50 atât în America cât şi în Europa, sunt conceptul de
27
Settlementacbaeology sau Siedlungsarchăologie. O astfel de analiză o cartare a tuturor descoperirilor dintr-un areal bine delimitat, ordonarea lor cronologică, analiza mediului ambiant, toate acestea permiţând ulterior stabilirea relaţiei existente între o aşezare şi teritoriul exploatat de aceasta, cât şi integrarea aşezării în sistemul comunitar din care ea făcea parte. O aplicare cu succes a acestei noi abordări s-a încercat între anii 1986-1989 în Ungaria, în cadrul proiectului Gyumaendrod. Pe teritoriul României este în derulare, în prezent proiectul româno-german de la Ujvar, în Banat. Tell-urile le întâlnim pe parcursul unei perioade vaste de timp. Insă evoluţia lor este diferită între Europa şi Orientul Apropiat, în acest ultim spaţiu, fenomenul acumulărilor stratigrafice în movilele de tip te/l continuând chiar şi astăzi. Chiar pe teritoriul Europei se pot sesiza diferenţe notabile, spre exemplu între Balcani şi Bazinul Carpatic. Scurtă prezentare a tell-urilor din Orientul Apropiat în Orientul Apropiat, movilele artificiale se întâlnesc în număr foarte mare, acolo unde există o sursă de apă, o joncţiune de drumuri sau o trecere peste o apă. Aici tell-urile apar încă din neoliticul aceramic, în cele trei mari centre de civilizaţie: Munţii Zagros, Palestina şi Iordania şi sudul platoului Anatolian. Profundele schimbări climatice de la începutul Borealului au condus la apariţia agriculturii şi, implicit, la sedentarizarea comunităţilor umane. Insă această sedentarizare se petrece chiar mai repede, încă de la sfârşitul mileniului XI a. Chr şi nu întotdeauna în legătură cu cultivarea pământului. Astfel, recentele cercetări de la Hallan t e m i , în Turcia au permis studierea unei aşezări aparţinând unei comunităţi de vânători-culegători preocupaţi de domesticirea porcului sălbatic ce locuiau în case circulare din piatră. Patru nivele de locuire ale acestei colectivităţi au consud la formarea unui teii cu peste 4 m de depuneri succesive. Un exemplu deja celebru în studierea habitatului preistoric îl oferă tcll-ul de la Qatal Hiiyuk, din sudul Turciei ele azi, unul dintre cele mai mari tcll-uri din Orientul Apropiat. Depunerile arheologice din movila de aici s-au acumulat pe o perioadă de aproximativ 1000 de ani şi însumează peste 20 de m înălţime. Una din explicaţiile acestei grosimi excepţionale este dată de păstrarea, în unele cazuri, a pereţilor unor locuinţe din cărămidă nearsă pe o înălţime de 2 m şi chiar mai mult. Economia populaţiei de la Catal Huyiik era bazată pe agricultură şi creşterea animalelor, la care se adăuga vânătoarea de vite sălbatice, căprioare, măgari sălbatici sau leoparzi. Viaţa unui teii presupune un proces dinamic, apariţia de noi aşezări şi încetarea existenţei altora fiind o realitate care marchează evoluţia habitatului nu numai în Orient, ci şi în Asia Centrală, India, America centrală ori sud-estul Europei. între cea. 4.000-3.100 a. Chr., între Susa, de-a lungul Eufratului şi nord-estul Siriei asistăm la o dezvoltare socio-economică fără precedent. Este ceea ce P. Collins numeşte „The Un/k Pheonomenon", în cadrul căruia se constată o dezvoltare demografică fără precedent. Acest fapt se datorează părăsirii unor aşezări mai mici din vecinătatea Eufratului în favoarea centrelor mai importante şi a unei „convertiri" a populaţiei seminomade la o viaţă sedentară de agricultori. In zona Nippur-Adab, celor
28
360 de ha pe care se întind toate aşezările descoperite, iar corespunde, potrivit unor calcule de 100 persoane / ha, o populaţie de 36.000 de persoane. Privind astfel lucrurile s-a avandat ideea că mai mult de jumătate din populaţia Sumerului a fost „urbană". „Responsabil" de această situaţie este, printre altele, şi fenomenul tellurilor. Apariţia tell-urilor în Ba-^imt/ Carpatic
••....•...-•
Dacă în Orinetul Apropiat şi în Peninsula Balcanică poate fi urmărită o evoluţie liniară, în cazul Bazinului Carpatic se pot delimita două etape principale întrerupte de o cezură. Prima etapă majoră (ce corepsunde primului orizont de tell-uri) este cuprinsă, potrivit terminologiei româneşti, între sfârşitul epipaleoliticului (înainte de 6000 a. Chr.) şi sfârşitul neoliticului (cea. 4500 a. Chr.). această primă etapă este urmată de dispariţia tell-urilor din Bazinul Carpatic pe o perioadă de mai bine de 2000 de ani. y\ doua etapă majoră corespunde reapariţiei tell-urilor în Bazinul Carpatic, pe parcursul Bronzul timpuriu şi mijlociu şi durează până undeva înainte de mijlocul mileniului I a. Chr. Ea cuprinde orizonturile doi-cinci de tell-uri. Prima etapă (înainte de 6000 a. Chr.-cca. 4500 a. Chr.) Apariţia primelor sate de agirucltori şi crescători de animale din bazinul Carpatic (înainte de 6.000 a. Chr.) se leagă, precum în Orient sau Balcani, de schimbările radicale ale climei de la începutul Holocenului. La sfârşitul paleoliticului superior temperatura medie în luna iulie era cuprinsă între 9 şi 12° C, urmată apoi de încălzire treptată, astfel încât la sfârşitul Holocenului (între 6.000 şi 5.000 a. Chr.) temperatura medie în luna iulie să ajungă la + 18,8°C. ca proces în sine, „neolitizarea" acestui spaţiu s-a datorat unui proces de migraţiune şi difuziune, de-a lungul unui drum care leagă zona Thessaliei de Transilvania, prin Oltenia. Insă complexului cultural al neoliticului timpuriu (Starcevo-Criş) nu îi sunt caracteristice aşezările de tip teii, semnalate doar ca situaţii excepţionale, ci aşezările cu o evoluţie pe orizontală. In afara Bazinului Carpatic întâlnim totuşi câteva tell-uri Starcevo-Criş, la sud de Dunăre, în zona Bitola Polje, în bazinul Vardar-Bregalnica şi Kosovo Poljc (Anzabegovo). Aceste prime comunităţi neolitice se ocupau atât cu agricultura cât şi creşterea oilor, caprelor sau porcilor, cât şi adunarea scoicilor sau cu vânătoarea. Alegerea locului pentru o aşezare trebuia să îmbine toate aceste ocupaţii: un sol bun pentru practicarea agriculturii, posibilitatea de a furaja animalele în imediata apropiere a satului, un mediu propice dezvoltării faunei sălbatice. La aceasta se adăuga stăpânirea unui teritoriu bogat în resurse naturale, de la lut şi lemn de bună calitate, până la surse de sare ori materiale lirice. Acum, în Balcani, în situri contemporane, precum cele de la Slatina (Bulgaria), Podgori (Albania), Nea Nikomedeia (Macedonia), Achilleion şi Argissa Magula asistăm la apriţia celor dintâi tell-uri. In această perioadă, în Transilvania, la Gura Baciului se constată o evoluţie de la locuinţele de tip semibordei spre cele de suprafaţă, dar fenomenul se generalizează târziu, la nivel de Starcevo-Criş II B, astfel încât, din această cauză, aşezarea, cu
29
depuneri de câţiva metri, nu atinge totuşi stadiul unui teii. O situaţie similară se petrece şi la Ocna Sibiului-Triguri. începând cu neoliticul mijlociu (cea. 5.500-cca. 4.900 a. Chr.) fenomenul formării tell-urilor, deja cu tradiţie în Balcani, începe să se extindă şi în zona de sudest a Europei, cuprinzând, astfel, şi Bazinul Carpatic. Dacă în cuprinsul culturii cu ceramică liniară se păstrează încă aşezări dezvoltate pe orizontală, în schimb, în cadrul culturii Vinca numărul tell-urilor va creşte simţitor. Chiar aşezarea eponimă de la Yinca-Be/o Brdo, cu cei cea. 9 m de stratigrafie şi 7 orizonturi de locuire este considerat cel mai reprezentativ monument de acest fel din Bazinul Carpatic. Depunerile de aici încep la vremea complexului cultural Starcevo-Criş, dar ele nu nu sunt specifice unui teii. Urmează locuirea vindană, cu cei 6,5 m de stratigrafie iar posterior acesteia, depuneri acumulate în timp ale culturilor Baden şi Kostolac, cultura Vatina şi o fortificaţie celtică de tip oppida. In acelaşi timp, pe malul românesc al Dunării, la Liubcova-0/7///
30
In această periodă de sfârşit a neoliticului mijlociu, în jurul anului 5.000 a. Chr. Tell-urile ating şi zona Crişurilor, fiind întâlnite în aria culturii Tisa. Astfel, în cea mai cunoscută aşezare, cea de la Gorsza, încă de la începutul locuirii a fost construit şi o fortificaţie, cu un şanţ adânc de 5 m. Casele erau dispuse în jurul unei „pieţe" centrale, dintre care una beneficia de nu mai puţin de şase încăperi. In nord-estul Ungariei, deşi beneficia de un areal mult mai restrâns, cultura Herpaly beneficia de un număr dublu de aşezări de tip teii. Astfel, pe o suprafaţă de cea. 50 lan. Lungime şi 10-12 km lăţime se cunosc cea. 30 de tell-uri. La cea. 100 km nord de aria Herpaly se găseşte şi cel mai nordic teii din Bazinul Carpatic, cel de la Polgar. Prospecţiile magnetometrice, urmate de săpături sistematice au dus la dezvelirea unui sat cu 13-16 case de suprafaţă aliniate radial şi protejate de şanţuri circulare. In parelel cu evoluţia culturii Tisa, în extremitatea sud-estică a Bazinului Carpatic ăşi vor continua existenţa tell-urile din fazele C şi D ale culturii Vinca, precum cele de la Gomolava, Parţa-tell-ul IT, Chişoda Veche, Uivar şi cele ale grupului Pocni, ele la Vacnx-C'.imilin// Orloelo.x şi Chişoda Veche. In cursul neoliticului târziu, fenomenul tell-urilor cunoaşte cea mai largă răspândire de până acum în Bazinul Carpatic. Amintim aici siturile multistratigrafiate de la Limba, Daia Română, Păuca ori Pianu de Jos, care prin depunerile pe verticală, de până la 3 m pot fi incluse în această categorie. La această vreme, în spaţiul extracarpatic înfloreau tell-urile culturii Vădastra şi Boian din Oltenia şi Muntenia sau cele ale culturii Gumelniţa-Karanovo VI din Muntenia, Bulgaria şi Dobrogea, precum la Hârşova, Cernavodă, Drăgăneşti, Căscioarele, Karanovo ş. a. In Moldova tell-urile apar ca excepţii, detaşându-se exemplul tell-ului de la Poduri- Dealu Ghindaru, cu stratigrafia sa de 4,5 m constituită din vremea culturii Precucuteni III până în faza Cucuteni B. La începutul cneoliticului (cea. 4.500 a. Chr.) în Bazinul Carpatic o bună parte a vechilor tell-uri sunt părăsite. Unele însă continuă să fie locuite în vremea culturii Tiszapolgâr, precum cele de la Parţa sau Uivar. In aria neocupată de cultura Tiszapolgâr, tell-urile apar cu titlu de excepţie. Astfel, în sud-estul Transilvaniei, la Ariuşd, aşezarea Cucuteni A de aici, fortificată cu un şanţ, prezintă nu mai puţin de şase niveluri de locuire, cu locuinţe de suprafaţă de mari dimensiuni, unele cu două încăperi. Intr-o altă zonă marginală a Bazinului Carpatic, la Cuptoare-JŢ/w»^/ a fost cercetată o aşezare Sălcuţa (din fazele II-III) cu depuneri ce ating 2,30-2,40 m pe verticală, în cuprinsul a cinci niveluri de cultură. Dispariţia tell-urilor din Bazinul Carpatic la finele neoliticului a generat căutarea unor răspunsuri pertinente, însă nu întotdeauna mulţumitoare. Cu siguranţă răcirea treptată a climei şi diminuarea cantităţii de precipitaţii au jucat un rol important în reorientarea comunităţilor Tiszapolgâr spre o altă economie. Aceasta ar fi putut avea efecte notabile şi asupra sistemului de relaţii interumane. Astfel, abandonarea tell-urilor s-ar putea datora şi unor drame interne care au afectat în lanţ întregul teritoriu. Analogiile pe care ni le oferă alte spatii geografice în cauza părăsirii tell-urilor nu sunt cu totul relevante. Spre exemplu, tell-ul de la Jerichon încetează datorită distrugerilor provocate de cutremurele de pământ şi de boli.
31 ,
O tentativă singulară de supravieţuire a tell-urilor, după dispariţia culturii Tiszapolgâr o întâlnim în situl de la Pecica-Forgagl (jud. Arad), deocamdată unica aşezare de tip pseudo-tell cunoscută în aria culturii Bodrogkeresztur (depunerile, în două niveluri, ating doar 0,90 m). La vremea eneoliticului final, în cadrul culturilor Baden, Kostolac, Vucedol sau Coţofeni tell-urile sau aşezările de tip teii nu sunt un fenomen caracteristic, dar se cunosc câteva situri ce prezintă toate caracteristicile acestora. La Salgotarjân întâlnim o aşezare de înălţime din faza târzie a culturii Baden, în cadrul căreia depunerile pe verticală ating 2,40 m. Locuinţele sunt toate de suprafaţă, cu podeaua din lut bătătorit şi pereţii lutuiţi. Suprapunerea acestor complexe de locuit pe o coloană stratigrafică atât de consistentă reprezintă, deocamdată, un caz insolit şi unic pentru Bazinul Carpatic. Singurul reper analog îl mai poate oferi doar Burgul de. la Vucedol, de pe malul drept al Dunării, unde stratul de cultură măasoară nu mai puţin de 4 m grosime. Aşezarea începe să fie locuită în timpul complexului cultural Starccvo-Criş, dar tell-ul propriu-zis se formează doar cu locuirea Baden-Kostolac, căreia îi aparţin două niveluri de locuire, de peste 1 m grosime. Apariţia unei arhitecturi inedite, cu case de suprafaţă cu abside, de mari dimensiuni, ce ocupau o zonă centrală în cadrul aşezării, ca şi depunerea unor defuncţi sub acestea, sugerează conturarea unei elite născută probabil sub influenţa unor elemente stepice. în aria complexului cultural Coţofeni tell-urile sunt la fel de rare. Cel mai apropiat sit de tipicul acestor aşezări este cel de la Basarabi, pe malul stâng al Dunării, unde în cei peste 1 m de depuneri au fost identificate nu mai puţin de şase locuinţe de suprafaţă Coţofeni suprapuse, având forma patrulateră, cu podină de lut şi pereţii din lemn. Un caz inedit este cel de la Ostrovul Corbului, unde aşezarea multistratificată se constituie pe o insulă a Dunării. Din cei peste 4 m de depuneri, cinci niveluri aparţin locuirii Coţofeni. Acest caz demonstrează faptul că procesul de formare a tellurilor nu ocoleşte nici . insulele. De altfel situaţia nu este izolată. în Balcani, la Kastanas, în Macedonia grecească, în faza sa formare tell-ul de aici a fost o insulă aflată la cea. 70 m depărtare de malurile râului Axios. In nordul Olteniei acum se formează, în zona salinelor de la Ocnele Mari aşezarea de la 7.dup, cu o stratigrafie cu depuneri Coţofeni de peste 3,5 m. In acest răstimp, în centrul Transilvaniei se forma pe un promontoriu, la peste 450 m, aşezarea Coţofeni de la Şeuşa-Go/g^//. Cele două niveluri de locuire cu locuinţe de suprafaţă şi colibe din faza finală a acestui complex cultural, ce ating cea. 2 m grosime fac din acest sit singurul teii Coţofeni cunoscut în interiorul arcului carpatic. .': în timpul culturii Vucedol Burgul, aşezarea eponimă, ce suprapune locuirea Baden-Kostolac este reprezentată de mari locuinţe de formă dreptunghiulară, unele de tip „megaron". Zona centrală era rezervată unei singure casc cu dimesniuni duble faţă de restul cercetate aici, delimitată de arealul învecinat printr-un şanţ. Atât în interior, cât şi în afara acesteia a fost documentată o bogată activitate metalurgică. Populaţia de pe întreaga suprafaţă locuită de la Vucedol a fost estimată la cea. 1.100-
32
1.500 ele locuitori, cu o repartiţie de 4-5 persoane / casă. Din acest punct de vedere, situl se remarcă drept un centru regional major, cu o clară organizare ierarhică. A doua etapă a tell-urilor începând cu Bron2ul timpuriu, viaţa în tell-urile din Bazinul Carpatic începe să înflorească din nou, la început timid, prin tell-ul de la Vinkovici. Cel de-cil doilea orizont corespunde cu BT II (cea. 2.400-2.300 a. Chr.). Acum vor lua naştere pe linia Dunării mijlocii tell-urile din aria culturii Nagyrev, cu satul din staţiunea eponimă şi cel de la Toszeg. Procesul începe să cuprindă şi nord-vestul României, înglobând şi tell-ul de la Săcuieni, cu aria grupurilor Nyfrseg şi Sanislău. Orizontul al treilea (Bronz timpuriu III-Bronz mijlociu I), cuprinde cea. 300 de ani, între 2.300-1.950 a. Chr.) şi marchează momentul înfloririi majorităţii tell-urilor din Bazinul Carpatic. Numărul movilelor noi care apare acum este de peste 100, concentrate fiind în zonele joase din Câmpia Mureşului, Tisei, Crişurilor, Barcăului şi Erului, dar şi pe terasa înaltă a Dunării din Ungaria centrală sau la poalele Munţilor Bukk. Explozia demografică înregistrată acum se datorează, probabil, unui optimum climateric. Noua situaţie a permis introducerea treptată în teritoriul agricol a noi suprafeţe cultivabile, ce până atunci erau nerentabile. Locuirea îndelungată a aceluiaşi areal va da naştere şi la stabilirea de noi relaţii interumane, ce presupun o mai complexă organizare socială, un sistem ierarhic bazat pe competenţă şi putere şi evident o mai adâncă integrare a individului în comunitate. Toate acestea se vor reflecta în noul tip de habitat: aşezările vor fi fortificate cu unul sau mai multe şanţuri de apărare, casele mari vor fi mai numeroase. Orizontul al patrulea (Bronz mijlociu II) (cea. 1.900-după 1.700. a. Chr.) corespunde perioadei Reinecke Bz. A2. Acum are loc răspândirea maximă a fenomenului tell-urilor din Bazinul Carpatic, prin apariţia lor şi în cadrul culturii Mad'arovce. Cel mai vestic teii din Europa acestei vremi este cel de la Ivanovce, pe râul Vâh, în vestul Slovaciei, iar cea mai nordică aşezare de tip teii este cea de la Spissky Strvtok, în piemontul Munţilor Tatra. Limita estică a tell-urilor se situează în nord-vestul României, în Câmpia Someşului (Medieşul Aurit) şi pe Valea Crasnei (Dcrşida). Acum se remarcă o seric de construcţii de dimensiuni deosebite. Este cazul unei locuinţe cercetate la Turkcve, cu nu mai puţin de patru încăperi sau a unei platforme din lut cu dimensiunile de 25,5 x 12,50 m şi nu mai puţin de opt vetre de foc descoperită la Otormxxi-Cetatea de Pământ, în cadrul culturii Otomani. Cel de-a,l cincilea orizont (Bronz mijlociu III) se datează între cea. 1650-1500 a. C h r ) . Procesul constituirii de noi tell-uri se stopează, continuându-şi evoluţia cele deja existente. Singura cultura care mai extinde fenomenul atât spre est cât şi spre vest este cultura Vatya. La sfârşitul Bronzului mijlociu, la fel ca şi în neoliticul târziu, cu mai bine de 2.000 de ani înainte, modul de viaţă în tell-uri pare să înceteze brusc. Probabil şi acum factorul decisiv 1-a constituit schimbarea climaterică. Câţiva ani ploioşi erau de ajuns pentru ca efectele asupra recoltelor de cereale să fie dezastruoase, atrăgând după sine părăsirea zonelor mlăştinoase din apropierea Tisei, Mureşului şi Crişurilor. Aici, de altfel, se concentrează marea majoritate a tell-urilor epocii bronzului. Alte catastrofe
33
naturale (seceta, invaziile de insecte, cutremurele etc.) au putut juca şi ele un rol important în dispariţia unor aşezări sau chiar civilizaţii. La acestea putem alătura ipoteza unor evenimente violente, dar şi factori interni (o motivaţie religioasă sau de natură igienică, epidemii etc). In loc de conduşii. Lua/1 ocupat de tell-urik din Başinul Carpatic în lumea tell-urilor euroasiatică Desigur, compararea tell-urilor întâlnite în Bazinul Carpatic cu cele din lumea Orientului Apropiat şi chiar cu cele din Balcani trebuie realizată în cadrul unor limite. Limite impuse atât de stadiul cercetărilor, cât şi de realităţile oferite de cercetarea arheologică. în fond, ce ar reprezenta pentru Orient tell-urile, fără arhitectura de cărămidă? Nimic altceva, decât nişte movile joase, asemănătoare cu cele din Bazinul Carpatic. Şi aici avem, indirect, unul din răspunsurile la întrebarea: ce diferenţiază evoluţia tell-urilor din sud-estul Europei de cele ale Orientului antic. Pe lângă factorii de ordin politic, ce au condus la formarea primelo oraşe în Anatolia pe parcursul Bronzului timpuriu, materialul de construcţie diferit folosit în cele două zone a determinat şi evoluţii diferite în structura pe verticală a aşezărilor. De aceea, atunci când discutăm despre siturile multistratificate din Bazinul Carpatic se impune să folosim o terminologie uniformizată, dar care să păstreze proporţiile. Important este însă să reţinem mecanismele comune care au stat la baza formării şi evoluţiei tellurilor.
34
Ijoaniiţe, aşezări, siitiiiie tle jortificalii1 îii preistorif
CURS 6 Fortificaţii şi sisteme de fortificaţie în preistorie Fortificaţia este o construcţie cu caracter militar. Ea reprezintă acele amenajări şi construcţii întreprinse de o comunitate, constituită în scopul apărării aşezărilor. Ele evoluează de la structuri simple la structuri foarte complexe, ce depind de stadiul de dezvoltare al comunităţii, precum şi de necesităţile acesteia. De la cele primitive, din epoca neolitică la cele impresionante din prima epocă a fierului din întreaga Europă, fortificaţiile au cunoscut o evoluţie continuă. In ultima epocă a preistorie apar, pentru întâia oară şi fortificaţiile de refugiu, monumente independente şi cu destinaţie diferită de cea a fortificaţiilor ce înconjurau aşezările. In zonele continentale ale Europei, unde piatra se găseşte foarte greu, dar vegetaţia este foarte bogată, sistemele de fortificare constau, cel mai adesea, din şanţuri, valuri de pământ şi palisade de lemn. In preistorie erau realizate cu efort fizic deosebit, având la dispoziţie unelte eficiente. Fortificaţiile apar din momentul în care ele devin o necesitate: acumularea resurselor de hrană, bogăţia unui teritoriu, inclusiv în roci pretabile la prelucrare. Aşezări fortificate natural nu există — este un termen greşit. Corectă este utilizarea de aşezări apărate natural.
Aşezări, aşezări fortificate şi fortificaţii în prima epocă a fieului
Odată cu debutul primei epoci a fierului, ce coincide pentru spaţiul intracarpatic al României cu pătrunderea culturii Gava, habitatul se modifică substanţial faţă de epoca precedentă. în prima epocă a fierului se pot deosebi, sub aspectul habitatului, două mari categorii de aşezări: aşezări deschise şi aşezări fotificate. Pe lângă acestea, o categorie aparte o formează fortificaţiile propriu-zise, de refugiu, cu destinaţie pur defensivă, folosite doar în caz de primejdie. :,-, > Aşezările deschise Aşezările deschise din Hallstatt-ul timpuriu sunt situate pe forme variate de relief, de la zone de luncă (precum la Vinţu de Jos-Lunca Fermei), la zone de terasă (cele mai numeroase) sau de deal. în general aşezările deschise din această perioadă sunt de mică extensie, suprafaţa locuită fiind adeseori restrânsă la câteva zeci de mp. Rar sunt semnalate aşezări de mari dimensiuni. Am putea spune că, sub acest aspect, se poate constata o
35
asemănare cu tipul de habitat specific perioadei Ha A. Din nefericire, sunt privaţi de o imagine prea amplă asupra acestui tip de habitat, întrucât cercetările sistematice întreprinse în acest tip de monumente sunt prea puţine, marea majoritate axându-se pe investigarea marilor aşezări fortificate. Cunoaştem totuşi câteva aspecte legate de aceste mici aşezări rurale, precum cele de la Apahida, Ghirbom, Baciu, Alba Iulia ş. a., aşezări situate în vecinătatea aşezărilor fortificate şi dependente probabil de aceste centre tribale. Acestea locuiri au un strat de cultură cu depuneri puţin consistente, din care pornesc complexele de locuire (locuinţe, gropi), foarte puţin însă cunoscute. Aşezările fortificate Aşa cum bine se cunoaşte, prima epocă a fierului a reprezentat o perioadă istorică marcată de relativ numeroase conflicte între comunităţi sau populaţii, atât în scopul de a obţine prăzi, cât şi în aceala de a cucerii noi teritorii. Mişcările masive de populaţii au determinat, la rândul lor, perturbări profunde, unele pe spaţii extrem de vaste, cum a fost cea cauzată de mişcarea „popoarelor mării", produsă la finele epocii bronzului. Dacă pentru lumea egeo-elenică acest lucru se reflectă mai întâi în izvoarele homerice, iar mai apoi în cele din faza arhaică, ulterior, odată cu marea colonizare greacă, informaţiile vor cuprinde teritorii tot mai vaste, inclusiv referitoare la litoralul românesc al Mării Negre. Chiar dacă nu se fac referiri exprese la teritoriul intracarpatic, existenţa unor mari aşezări fortificate în Transilvania, ane indică faptul că situaţia de aici nu trebuie să fi fost cu mult diferită. Aşa cum am mai precizat, apariţia acestui gen de aşezări se leagă, nemijlocit, pentru spaţiul transilvănean, de pătrunderea unor comunităţi de tip Gava. Până nu demult se aprecia că acest moment nu poate fi mai timpuriu de perioada Ha Bl. Insă cercetări de dată recentă efectuate la Şimleul Silvaniei, în punctul numit Observator (jud. Sălaj) ridică pentru prima oară, serios, datarea mai timpurie a acestui fenomen. Aici I. Bejinariu a cercetat o mare aşezare fortificată, cu o suprafaţă de cea. 30 ha, cu trei niveluri de locuire, din care cel mai vechi este datat mai nou încă în etapa Ha A2, materialele de aici găsinclu-şi analogii în aşezările Gava I din Ungaria. Aşezarea fiind poziţionată la poarta de intrare în Transilvania dinspre nord-vest, deci dinspre aria de penetrare a fenomenului Gava, face foarte plauzibilă această datare timpurie. Deocamdată descoperirile de la Şimleul Silvaniei sunt singurele certe, de acest fel, din Transilvania. Locurile alese pentru întemeierea aşezărilor fortificate sunt situate, în general, pe locuri înalte, dominante, ce asigurau locuitorilor atât o protecţie naturală, cât şi o supravaghere vizuală la distanţe mari. In unele cazuri erau vizate înălţimi izolate, aşa cum este exemplul oferit de fortificaţia de la Sără ţel- Cetate (jud. Bistriţa-Năsăud), alteori, când aceste înălţimi lipseau din aria teritoriului tribal, erau preferate boturile de deal sau ramificaţiile unor dealuri, de regulă mărginite pe trei laturi de pante abupte, greu accesibile. Este cazul
•"••;"'
36
aşezărilor fortificate de la Teleac (jud. Alba), Ciceu-Corabia (jud. Bistnţa-Năsăud), Şimleul Silvaniei-O/vmw/0/-(jud. Sălaj), Mediaş (jud. Sibiu) ş. a. In marea majoritate a situaţiilor acestea erau amplasate pe dealuri a căror înălţime absolută se situează între cea. 300 şi 550 m. Există şi excepţii. Astfel, cea mai întinsă fotificaţie de pământ hallstattiană de pe teritoriul României şi una dintre cele mai mari din Europa, cea de la Sântana (jud. Arad) se află plasată în zona de şes a Câmpiei Aradului. Pe de altă parte, se cunosc şi aşezări fortificate situate la înălţimi mari, precum cele de la Someşul Rece (jud. Cluj) (650 m) sau Tuşnad (jud. Harghita) (1083 m). Insă, în toate cazurile cunoscute, înălţimea faţă de teritoriul înconjurător se situează sub 100-150 m , fapt ce sugerează faptul că, pe lângă avantajele de ordin strategic avute în vedere, erau 'vizate, în acelaşi timp şi situarea aşezărilor cât mai aproape de sursele de apă şi de terenurile cultivabile. Astfel, aşezările de la Mediaş, Dej, Şeica Mică, Teleac, Sărăţcl, Someşul Rece erau întemeiate în vecinătatea sau la confluenţa unor cursuri de apă care, adesea, constituiau şi căi de comunicaţie. Comparativ cu epoca precedentă, cea a bronzului, în prima epocă a fierului suprafaţa acestor centre tribale creşte considerabil. Acest lucru implica, în consecinţă şi amplificarea fortificaţiilor construite, care, nu de puţine ori, se realizează pe parcursul a două sau chiar trei faze. Construcţiile defensive se bazează pe trei elemente de fortificare, cunoscute şi în perioada precedentă, anume şanţ, val şi palisadă. De specificat faptul că, acolo unde valurile erau ridicate pe marginile unor pante abrupte, nu mai necesară săparea unui şanţ. In acest sistem, bine închegat în epoca hallstattiană, s-au ridicat fortificaţiile ce depăşesc ca dimensiuni tot ce s-a construit atât anterior, cât şi ulterior primei epoci a fierului. Exemplul fortificaţiei de la Sântana (datată în Ha A-B) este elocvent. Cu o suprafaţă de 106 ha, aceasta este înconjurată de o fortificaţie cu val şi şanţ în faţă de cea. 4 km lungime. Aşezarea fortificată de la Teleac Pentru spaţiul intracarpatic, cele mai ample cercetări s-au efectuat în aşezarea fortificată de la Teleac (jud. Alba). Cercetată pe parcursul a ... campanii de săpături, în cazul acesteia s-a reuşit lămurirea principalelor probleme ridicate atât de locuirea propriu-zisă, cât şi de etapele de fortificare. . , Aşezarea prezintă trei etape distincte de evoluţie, reprezentate prin cele trei niveluri de locuire, notate cu Teleac I, II şi III, în timp ce fortificarea cunoaşte doar două etape, ce corespund ultimelor două niveluri, Teleac II şi III. Fortificaţia a cuprins, într-o primă fază un areal mai restrâns, corespunzător nivelului II de locuire. încă de acum se ridică masivul val-parapet ce barează latura mai vulnerabilă de E N E . Cu lungimea de 683 m, acesta este prevăzut cu un şanţ în faţă. în faza a doua de fortificare, acest val este supraînălţat. In ambele faze de funcţionare, valul-parapet era prevăzut cu o palisadă. înălţimea actuală a acestuia, măsurată din vârf până în icul şanţului, este de 6,90-9,50 m.
37
Aşezarea fortificată de la Ciceu-Corabia, apropiată ca dimensiuni celei de la Teleac, a fost prevăzută pe latura mai accesibilă (de NV) cu un val lung de cea. 400 m şi înalt de 4-4,5 m, pe care s-a ridicat, de asemenea, o palisadă. Cum uşor se poate estima, pentru construcţia valurilor, mai ales a celor de dimensiuni impresionante, prevăzute în faţă cu un şanţ, era necesar un volum de muncă enorm. Eficienţa folosirii celor două elemente defensive sporea, desigur, prin adăugarea unei palisade din lemn, ridicată pe coama valului. Existenţa unui val presupunea, astfel, implicit şi prezenţa unei palisade. De altfel, acolo unde cercetările au avut un caracter sistematic, palisadele au fost surprinse sub formă de resturi lemnoase arse în urma unor incendii. Acestea apar în partea superioară a mantalei valurilor. In cazurile de la Teleac şi Subcetate, unde valurile au fost supraînălţate, s-au surprins substrucţiile ambelor palisade. Urmele de incendiere ale acestor structuri, depărţite prin lentile de lut steril au fost interpretate eronat, la un moment dat, ca „miezuri arse", rezultat al arderii intenţionate, din interior, a valurilor. Săpăturile sistematice au evidenţiat particurităţi legate de ridicarea -forificatiilor. Spre exemplu, la Ciceu-Corabia, în interiorul valului, a fost identificat un mic zid sec de piatră, cu lăţimea de 0,50 m, încastrat în sol, ce avea menirea să consolideze valul spre exterior. Aceeaşi tehnică este semnalată şi în cazurilor fortificaţiilor de la Bozna şi Tuşnad. In alte cazuri, doar semnalate, sunt amintite mici ziduri clădite în mantaua valurilor. Desigur, tehnicile variau şi în funcţie de posibilităţile locale. Fortificaţii precum cele de la Teleac şi Cictu-Corabia, la care se alătură cea de la Sântana (jud. Arad), printre cele mari ca dimensiuni din Europa, sunt rezultatul unui efort care implica un număr ridicat de oameni. Acest lucru este un indiciu direct al sporirii numărului colectivităţilor umane din acea vreme, cât şi al unei accentuate centralizări a puterii. Mici copii ale polisurilor greceşti în devenire, aşezările fortificate hallstattiene din Transilvania vorbesc despre un tip de habitat şi organizare socială evoluat, de genul uniunilor de trib. Insă, cel mai probabil ele nu au fost reşedinţe ale unor basilei locali, precum în Grecia, ci sediul unor triburi sau uniuni de triburi, cu o structură internă diferită. In cazul de la Teleac s-a putut constata şi o „sistematizare" a suprafeţei intra va/lt/m, pe două sectoare principale, delimitate de drumul de acces antic: -^ona civilă şi ^ona sacră.
In zona civilă au fost cercetate un număr ridicat de locuinţe şi anexe gospodăreşti, însă dimensiunile şi caracterul acestora denotă o evidentă sărăcie a comunităţii de aici. In vecinătate se găseau, probabil, şi atelierele meşteşugăreşti (de confecţionare a ceramicii sau a produselor din metal), lucru sugerat prin descoeprirea unor piese de la un cuptor de ars ceramică, alături de descoperirea unor tipare pentru turnat obiecte de bronz. Zona sacră sau de cult este cunoscută prin câteva gropi cu depuneri rituale, de vase, statuete antropomorfe, piese de bronz ş.a., aduse unei (unor) divinităţi necunoscute, probabil urano-solare. Tot aici s-a cercetat şi o construcţie de mari dimensiuni, interpretată ca posibil sanctuar, precum şi o groapă ce conţinea scheletul unui copil sacrificat.
38
Depunerile consistente, cu două sau trei niveluri succesive de locuire, arată timpul îndelungat de folosire a lor. Pentru monumentele hallstattiene s-au propus mai multe variante de clasificare, având criterii diverse. Insă cel mai aproape de intenţia omului din Hallstatt trebuie avut în vedere criteriul funcţional. Din această perspectivă, putem delimita trei obiective principale: aşezări deschise, aşezări fortificate şi fortificaţii de refugiu. Aşa cum am mai precizat, aşezările deschise nu au beneficiat de cercetări sistematice de amploare, astfel încât nu se pot trage nici prea multe concluzii despre structura lor. In schimb, aşezările fortificate, cel mai bine cunoscute în momentul de faţă, se remarcă, cele mai multe dintre ele, prin grosimea depunerilor. Fortificaţii de refugiu La capătul opus se află fortificaţiile de refugiu, prea puţin investigate care, fiind utilizate pe o perioadă scurtă de timp, doar în caz de necesitate, conservă depuneri subţiri. Cele mai cunoscute cercetări sunt cele de la Subcetate şi Sărăţel. Acestea erau utilizate conjuctural şi implică existenţa unor aşezări deschise, aflate în vecinătate. Datarea aşezărilor fortificate şi a fortificaţiilor de refugiu Unul din aspectele importante pe care îl ridică acest tip de monumente hallstattiene, este cel legat de datarea lor. Deocamdată plasarea lor cronologică este tributară datării culturii Gava, căreia le aparţin. In consecinţă, modificările survenite în cronologia pieselor cu valoare de datare pentru începutul şi finalul culturii Gava, afectează, implicit şi datările propuse pentru fortificaţiile discutate. Cum am precizat deja, în lumina recentelor cercetări din aşezarea fortificată de la Şimleul Silvaniei, punctul Observator, începutul culturii Gava în Transilvania de nord-vest este situat încă la nivelul fazei Ha A2. Acest lucru atrage după sine şi redatarea apariţiei marilor fortificaţii hallstattiene din aria intracarpatică încă din această vreme. -. Restul aşezărilor fortificate sau a fortificaţiilor de refugiu cercetate îşi pot plasa începuturile, cel mai devreme cu faza Ha B l . Este cazul şirurilor Teleac, Mediaş, Şeica Mică, CĂccu-Combia, Sărăţel, Subcetate ş a. Deocamdată, în nici unul dintre aceste obiective nu au fost identificate obiecte de metal specifice doar Ha A. De altfel, apariţia fortificaţiilor coincide cu dispariţia marilor depozite de bronzuri şi cu declinul metalurgiei bronzului transilvănean. Acest fenomen se petrece, de altfel, în paralel cu apariţia celor dintâi piese lucrate din fier, cu un context asigurat. Finalul aşezărilor fortificate din aria intracarpatică constituie încă o temă de discuţie şi polemici. Pentru multă vreme, în ultimele decenii, se aprecia că încetarea acestora s-ar fi datorat pătrunderii sciţilor în Transilvania, la începutul Ha D, deşi nu exista nici o dovadă concretă a acestei afirmaţii. In cel mai bun caz, în ultimele niveluri de depuneri hallstattiene din aşezările fortificate aflate în sudul Transilvaniei s-au găsit, fie alături de ceramică Gava, fie independent, ceramică alogenă, care aparţinea grupului Gornea-Kalacaka ori culturii Basarabi. Prin urmare, aşa-numita „marjă de
eroare" s-a restrâns, până la pătrunderea culturii Basarabi în Transilvania, abandonându-se cauzalitatea scitică. Insă nici această soluţie nu reprezintă o rezolvare definitivă a problemei, întrucât această realitate din săpătură nu indică decât momentul încetării existenţei obiectivelor discutate. Rămâne de precizat, pe viitor, dacă aceste comunităţi intrusive sunt cele care au determinat finalul aşezărilor fortificate din sudul Transilvaniei sau acest lucru s-a datorat evoluţiilor interne din sânul populaţiei de tip G ava. In această vreme, în nord-vestul Transilvaniei, acolo unde cultura Basarabi nu este prezentă, situaţia este diferită. In aşezarea fortificată de la Şimleul Silvaniei, în cadrul ultimului nivel hallstattian au fost descoperite materiale care îşi găsesc analogii în cadrul primei faze a grupului Ferigile, alături de care s-a găsit şi un vîrf de săgeată cu trei muchii, de tip prescitic. Privite în contextul evoluţiei culturii Gava-Holihrady din întregul său areal de cuprindere, fenomenul transilvănean are particularităţile sale. Acest lucru a si determinat, de altfel, folosirea adeseori a denumirii de cultura Gava-Telcac, sau facies Mediaş-Teleac al culturii Gava. Sub aspectul strict al aşezărilor fortificate sau al fortificaţiilor de refugiu, trebuie spus că acestea sunt, cu puţine excepţii, inexistente în zona Ungariei de azi. Acest fapts se poate datora şi tipului de relief diferit, însă explicaţia nu are întregul suport, întrucât un exemplu similar ne este oferit de la Sântana (jud. Arad) ridicată în plină câmpie. Impresionante prin dimensiuni şi mod de adaptare a terenului la necesităţile comunităţii, fortificaţiile din prima epocă a fierului rămân ca o realizare de excepţie a triburilor tracice din Transilvania şi ale preistoriei europene. .
- . . . .
.
.
> - '
'••
'••-•••
• - . - • •
- . •
.
.
-
v
?
.
- •
••
.•-
.
•••••
4
40
<
'
.
•
•;*%":'•"••'-,
'
-
ţ
v
•
:
••',:,•
'"'••;'"'.:"• • - , £ - •
. . . . • - •
• ;
