LUCRAREA DE LICENTA

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

STRATEGII DE COMBATERE A SĂRĂCIEI ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE A ROMÂNIEI

ABSOLVENT :

PROF. DR. MARIAN PREDA

MIHAELA ŢALE (LEPĂDATU)

BUCUREŞTI 2008

CUPRINS: CAP.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE 1.1. Definirea conceptului de sărăcie 1.1.1. Bunăstare, sărăcie, excludere socială 1.1.2. Sărăcia – stare economică, social – culturală si psihologică 1.1.3. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului 1.2. Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia 1.3. Teorii privind sărăcia CAP. 2. ABORDĂRI METODOLOGICE 2.1. Metode de determinare a pragului de sărăcie 2.1.1. Pragul de sărăcie absolută 2.1.2. Pragul de sărăcie relativă 2.1.3. Pragul de sărăcie subiectivă 2.2. Indicatori de evaluare a sărăciei 2.2.1. Indicatori specifici abordării unidimensionale 2.2.2. Indicatori sintetici multidimensionali CAP.3. SPECIFICITATEA SĂRĂCIEI ŞI EXCLUZIUNII SOCIALE ÎN ROMÂNIA 3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale 3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială severă 3.3. Dinamica sărăciei între anii 1995 - 2003 3.4. Discrepanţa dintre mediul urban şi mediul rural 3.4.1. Sărăcia de consum 3.4.2. Sărăcia multi - dimensională CAP. 4. EVALUAREA POLITICILOR ANTI – SĂRĂCIE DIN 1989 PÂNĂ ÎN 2007 2

4.1. Ignorarea politică a problemei sărăciei 4.2. Tranziţia: reformă economică cu şoc social 4.2.1. Etapele politicilor sociale în perioada tranziţiei 4.2.2. Finanţarea politicilor sociale 4.2.3. Configuraţia politicilor anti – sărăcie 4.2.4. Descentralizarea CAP.5. STRATEGII DE COMBATERE A SĂRĂCIEI 5.1. Locul strategiei anti – sărăcie în contextul politicilor sociale 5.2. Combaterea sărăciei prin măsuri de protecţie socială CERCETARE : Analiză comparativă a PNAinc. România raportată la patru ţări din UE.(nu am studiat deocamdată care ar fi cele mai potrivite ţări pentru comparaţia cu PNAinc România)

3

Motivaţia alegerii lucrării Lucrarea de faţă îşi propune să sublinieze amploarea dramatică pe care a atins-o în ultimii ani sărăcia atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări ale lumii. Sărăcia reprezintă o problemă globală a lumii contemporane, o problemă ce devine din ce în ce mai presantă, chiar şi pentru ţări cu nivele înalte de dezvoltare tehnologică şi economică. Motivul pentru care am ales această temă este unul foarte simplu : fenomenul sărăciei nu este străin nici unei societăţi, dimpotrivă, el pare să facă parte din viaţa noastră, pare să se fi instalat în cotidian. În acest sens, guvernele şi numeroasele organisme internaţionale sunt într-o continuă căutare de strategii, de identificare a căilor de depăşire a acestui flagel. Este o problemă ce suscită încă multe controverse, chiar dacă bazele teoretice pentru studierea acesteia au început să se contureze încă din a doua jumătate a secolului trecut. Deşi s-au făcut progrese considerabile pentru teoria, măsurarea şi analiza acestei probleme, studiile realizate în întreaga lume continuă să facă obiectul unor ample dispute între specialiştii din domeniu. Conceptul de „sărăcie” este dificil de definit şi greu de înţeles, însă, fenomenul este vizibil, este real, iar riscul se pare că nu-l reprezintă extensia sărăciei, ci, mai degrabă, tendinţa ei de cronicizare. Pornind de la sărăcie, ne confruntăm automat cu excluziunea socială, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a drepturilor sociale fundamentale ale omului, drepturi ce decurg din calitatea de cetăţean al unei ţări. Chiar dacă definiţia conceptului a suferit modificări în timp şi s-a ridicat într-un fel ştacheta în funcţie de ceea ce considera societatea a fi „nevoi de bază” sau „minim de subzistenţă”, este clar că sărăcia rămâne prezentă în vieţile noastre, şi încă la un nivel destul de ridicat. Sărăcia micşorează enorm şansele de afirmare a dreptului la viaţă al celor direct afectaţi, îcepând cu supravieţuirea biologică şi încheind cu dezideratul respectării demnităţii umane. Obiectivul acestei lucrări este tocmai depistarea şi analizarea strategiilor politice ale acestei perioade de tranziţie confuză care încă mai încearcă să absorabă efectele dezastruoase ale regimului socialist. De asemenea, lucrarea îşi propune să găsească noi soluţii, strategii şi măsuri de protecţie socială care să fie eficiente în atenuarea şi combaterea sărăciei. Structura lucrării de licenţă

4

CAP. 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE 1.1. Definirea conceptului de sărăcie Conceptul de „sărăcie” a fost asociat de-a lungul timpului cu semnificaţii diverse în funcţie de autorul, ţara şi perioada în care a fost dată definiţia. Multă vreme săracia a fost considerată mai degrabă a fi un fenomen natural, un fapt inevitabil si iremediabil. Astfel, sărăcia era explicată prin nenoroc, prin deces sau neputinţa celui ce trebuia să câştige pâinea zilnică şi cel mai adesea prin unele defecte personale precum prostia, necinstea, slăbiciunea de caracter, iresponsabilitatea. Târziu s-a conştientizat faptul că un fenomen atat de răspandit nu are cum să fie rezultatul unei neşanse individuale sau al unor defecte personale, ci, „sărăcia este un fapt social, un fapt public, un fapt politic”. 1 Sărăcia, ca fenomen depinde de un anumit context socio – cultural, variază în timp şi spaţiu şi se distribuie în cadrul societăţii în funcţie de variabile macrosociale precum rasa, etnia, sexul, vârsta, statutul ocupaţional şi matrimonial. „Sărăcia este o stare socială (chiar o categorie socială ), şi nu o situaţie, o circumstanţă privată a indivizilor.” 2 Relativitatea conceptului de „sărăcie” este dată atât de diferenţele majore dintre realităţile pe care le caracterizeză (relativitate obiectivă), cât şi de diferenţele de percepţie, de evaluare a realităţii sociale (relativitate subiectivă). O amprentă foarte puternică ce se răsfrânge asupra stării de sărăcie (fie la nivel obiectiv sau subiectiv) a indivizilor o constituie diferenţele ce apar între nevoile şi aspiraţiile lor, atât ca mod de viaţă, cât şi ca mediu în care trăiesc. Astfel, raportându-ne la acelaşi nivel al veniturilor şi al cheltuielilor, un individ poate fi sărac într-o ţară dezvoltată şi bogat într-o ţară mai puţin dezvoltată, „sărac intr-un oraş mare şi bogat într-un sătuc, sărac într-un mediu intelectual şi bogat între măturătorii de stradă, sărac în prezent şi bogat cu 50 de ani în urmă”. 3 Din aceasta perspectivă, comparaţiile sunt foarte greu de realizat, măsurarea sărăciei fiind întotdeauna ceva arbitrar. În ciuda faptului că nu există un consens legat de definiţiile utilizate pe plan internaţional, ele au totuşi o trăsătură comună, aceea că asociază necesităţile individuale sau normele de trai cu un indicator al bunăstării. Astfel, putem determina sărăcia într-o societate dacă se consideră că există în acea societate una sau mai multe persoane care nu ating acel nivel de bunăstare economică, acel minim rezonabil stabilit după standardele fiecărei societăţi. Chiar şi în zilele noastre, încă se mai încercă definirea problemei sărăciei intr-un mod cât mai concis. Mariana Ioviţu defineşte sărăcia ca fiind acea „situaţie de lipsă materială care se defineşte în termenii cei mai largi printr-un venit bănesc ce rămâne inferior pragului considerat limită pentru sărăcie.”4 O definiţie mai clară este dată de Elena Zamfir: „Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date.” 5 1

Ghebrea, G. „Perspective sociologice asupra sărăciei” în „Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc (sec.XVIII - XX)”, Livadă – Cadeschi , L.(cord.), Ed. Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, pg. 82 2 Idem, pg. 82 3 Dicţionar de Politici Sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, Pop, L., M. (cord.), Preda, M. pg. 709 apud Zamfir 1995, Strobel, 1996, Duffy, 1995 4 Ioviţu, M. „Bazele politicii sociale”,Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pg. 326 5 Zamfir, E., Zamfir C. (coord.), „Politici sociale. România in context european”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 34

5

1.1.1. Bunăstare, sărăcie, excludere socială Întrucât, în literatura de specialitate, termenul de „sărăcie” este ambiguu si insuficient definit, prin urmare nu există nici o metodă directă de identificare a „săracilor” care să derive din accepţiunea universală a termenului de „sărăcie” deoarece alegerea metodelor de măsurare a sărăciei trebuie sa pornească, firesc, de la definiţia acesteia. Programele realizate de către EUROSTAT au la bază definiţia potrivit căreia „săracii sunt persoane, familii şi grupuri de persoane ale căror resurse (materiale, culturale şi sociale) sunt atât de limitate încât le exclud de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care trăiesc.”6 Această definiţie are la bază absenţa resurselor şi din motive practice nu s-a putut extinde şi la nivel cultural şi social. Conform definiţiei, persoanele sărace sunt considerate acele persoane care au un nivel al bunăstării sub un anumit prag. La Engel, prin legile consumului însă, sunt luate în vedere pe lângă componenta materială şi componentele culturale şi sociale. Asfel, cu cât creşte cuantumul de resurse indivizii unei gospodării îşi orientează cheltuielile într-o proporţie crescândă pentru satisfacerea unor cerinţe de ordin superior, inclusiv la nivel cultural. Se observă astfel, raportarea sărăciei la bunăstare iar determinarea sărăciei impune şi evaluarea bunăstării economice. Pentru determinarea bunăstării sociale sunt folosiţi indicatori precum : cheltuielile totale de consum, calculate pe baza consumului curent al gospodăriilor dar şi veniturile. Sfera de cuprindere a indicatorilor trebuie să fie suficient de largă pentru a determina bunurile alimentare, nealimentare, servicii şi orice sursă de venit (din salarii, din activităţi pe cont propriu, din prestaţii de protecţie socială, din natură), dar şi cheltuielile băneşti făcute pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, autoconsumul, chiria imputată. Sărăcia privită ca lipsă a resurselor (economice, culturale sau sociale) presupune excludere socială. Se folosesc astfel, pentru termenul de „săraci” accepţiuni precum: „excluşi”, „handicapaţi social”, „marginalizaţi”. Potrivit Centrului pentru Studiul Veniturilor şi Costurilor din Franţa (C.E.R.C.), sărăcia combină trei condiţii: un nivel de viaţă inferior unui „minim acceptabil”, o pierdere a autonomiei care creează o dependenţă individului în raport cu mediul în care trăieşte şi percepţia absenţei unei ieşiri din situaţia dată. Lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale trebuie să se ducă pe toate cele patru planuri : economic, social, cultural şi politic, iar pentru aceasta este nevoie de evaluări corecte şi de indicatori bine definiţi. Astfel, o supraestimare a sărăciei ar duce la alocarea resurselor (prin transfer) unei populaţii care nu ar fi îndreptaţită să primească aceste resurse, iar o subestimare a sărăciei ar duce la alocarea unor resurse insuficiente, ceea ce ar avea ca urmare plasarea unei părţi a populaţiei în afara protecţiei sociale. Serge Milano consideră că „ sărac nu este cel care primeşte mai puţin decât alţii, ...,el este cel care nu participă sau participă în mod imperfect la viaţa socială... Existenţa sa este marginală în raport cu societatea globală.”7 Pentru a defini starea de sărăcie mai este utilizată şi noţiunea de „precaritate”, în sensul de riscuri cărora indivizii, fiind nepregătiţi, sunt aruncaţi în sărăcie pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, neputând să se mai întoarcă decât cu eforturi maxime. Astfel, atinşi de sărăcia extremă, ei nu mai pot deţine controlul asupra propriei existenţe. Un alt termen întalnit în studiile despre sărăcie este acela de „vulnerabilitate”, termen ce se referă la handicapuri serioase prezente în sfera protecţiei sociale sau pe piaţa forţei de 6

P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 10, apud Pauvrete′ et exclusion, Hatier, 1996 7 P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 12, apud Milano, S., La pauvrete′ en France, Paris,1982

6

muncă. În acest termen se încadrează mai ales persoanele care deţin o slabă calificare profesională, ele nefiind suficient dotate cu mijloace economice şi sociale, ajung să fie excluse de pe piaţa muncii şi în cele din urmă, din societate. Conceptul de „privaţiune”, introdus de Peter Townsend este folosit atât pentru a defini sărăcia, dar şi excluziunea socială. „Oamenii sunt consideraţi în stare de privaţiune dacă nu au tipul de regim alimentar, de îmbracăminte, condiţii de locuit, de mediu, de educaţie, condiţii de muncă şi condiţii sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin larg încurajate şi aprobate de societatea în care ei trăiesc”.8 1.1.2. Sărăcia – stare economică, social – culturală şi psihologică Nu ne putem raporta la sărăcie doar din perspectiva lipsei veniturilor. Această lipsă a veniturilor nu este o caracteristică a sărăciei, ci o cauză, un declanşator al ei. Sub o anumită limită a acestor venituri se poate instala sărăcia. Conceptul de sărăcie se referă mai degrabă la un mod de viaţă : prin faptul că indivizii nu-şi pot asigura nevoile fundamentale, ei trăiesc sub un anumit standard la care se adaugă şi atitudini specifice : lipsa de speranţă, demoralizarea, lipsa de capacitaţi, lipsa de voinţă de a face eforturi pentru a ieşi din situaţia respectivă, resemnarea, adaptarea la acel mod de viaţă sărac. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă specific; pe lângă lipsa resurselor se crează adevărate strategii şi atitudini de viaţă, care nu fac altceva decât să distrugă indivizii şi viaţa lor colectivă. Prin urmare, s-a creat un nou concept, acela de cultură a sărăciei care se referă la „complexul comportamental cristalizat în situaţii de lipsă severă şi de durată, care este o trăsătură definitorie a unui mod de viaţă sărac.”9 Sărăcia, pe lângă faptul că porneşte de la un complex economic, se transformă inevitabil în timp şi într-un complex social, psihologic şi cultural. Se ajunge astfel la marginalizare şi chiar excluziune socială. Săracului nu îi lipsesc resursele periodic, ci, într-un mod cronic, el nemaiavând puterea de a-şi remedia situaţia, fapt care se întamplă mai degrabă datorită lipsei de speranţă. Săracul devine astfel dependent de ajutorul colectivităţii, fiind stigmatizat social. El cade în capcana sărăciei şi nu se mai poate ridica datorită declanşării unui set de mecanisme de menţinere, acceptare şi chiar adaptare la situaţia respectivă, iar aceste mecanisme nu pot fi înţelese dacă sărăcia va fi privită doar ca lipsă de resurse. Aceşti factori conduc la diminuarea şanselor de ieşire din sărăcie. Dacă se vor face eforturi puternice de utilizare a resurselor disponibile va creşte standardul de viaţă, va apărea motivaţia pentru a lupta mai departe, crescând astfel aspiraţiile şi evident oportunităţile de a ieşi din această capcană a sărăciei. Se consideră că societatea românească în momentul actual nu poate fi denumită săracă, ci, mai degrabă, sărăcită, datorită declinului economiei, fiind lipsită de resursele necesare unui trai decent minimal. Trebuie facută diferenţa dintre sărăcia cronică şi sărăcia provizorie, ce reprezintă o stare temporară de nevoie şi nu o sărăcie propriu-zisă. Aceasta din urmă nu este caracterizată de efectele sărăciei cronice : deformări de orientare personală, demoralizare, deteriorare a capacităţii de viaţă. Lipsa de perspectivă cronicizează sărăcia, singura în măsură să scoată din capcana sărăciei este speranţa, care oferă o altă abordare a problemelor vieţii.

8

P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008,pg. 13, apud Townsend, J., The concept of poverty, London, 1979 9 Zamfir, C. ”Elemente pentru o strategie antisărăcie în România”, în „Elemente antisărăcie şi dezvoltare comunitară”, Zamfir E.(coord.), Ed. Expert, Bucureşti, 2000, pg. 28

7

1.1.3. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului Sărăcia este strâns legată de drepturile omului. Unul din drepturile fundamentale ale omului este eliberarea de nevoi, un drept uman integral şi inalienabil, care adesea, însă, este încălcat, de aceea, sărăcia reprezintă o încălcare a drepturilor omului. Există o serie de documente internaţionale care pecetluiesc progresele umanităţii, care ne amintesc drepturile şi obligaţiile noastre şi ale statului, impunându-ne obligaţia morală de a ne angaja în lupta pentru eradicarea sărăciei, precum: • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10 decembrie 1948; • Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale – 16 decembrie 1966; • Declaraţia Dreptului la Dezvoltare – 4 decembrie 1986; • Convenţia cu privire la Drepturile Copilului – 20 noiembrie 1989; • Declaraţia şi Programul de Acţiune adoptate la Conferinţa Internaţională cu privire la Drepturile Omului – Viena, 25 iunie 1993; • Conferinţa Internaţională pentru Dezvoltare Socială – Copenhaga, martie 1995; • A patra Conferinţă a Naţiunilor Unite cu privire la Situaţia Femeii – Beijing, septembrie 1995; • Carta Socială Europeană – Strasbourg, 3 mai 1996. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului susţine necesitatea respectării multor drepturi care sunt legate de siguranţa materială şi sărăcia economică, iar respectarea lor ar conduce la diminuarea sărăciei şi chiar eradicarea ei. Încă din 1948, dreptul la eliberarea de sărăcie a fost recunoscut ca drept de bază al omului. Articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului exprimă foarte clar dreptul pe care orice individ îl are, acela de a fi ajutat de către stat în condiţiile în care, aflat într-un context social dificil, el nu mai reuşeşte să se descurce prin forţe proprii : „Fiecare persoană are dreptul la un standard de viaţă adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale, incluzând hrană, haine, locuinţă şi îngrijire medicală, la serviciile sociale necesare precum şi la dreptul de ajutor în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, vârstă înaintată sau orice lipsă a mijloacelor de existenţă în circumstanţe pe care nu le poate controla.”10 De asemenea, în articolul 22 este stipulat dreptul individului la asistenţă socială şi îndreptăţirea de a-şi realiza drepturile economice, sociale şi culturale prin intermediul eforturilor naţionale şi în acord cu organizarea şi resursele fiecărui stat. Un alt document care susţine drepturile indivizilor, fără nici o discriminare, este Carta Socială Europeană a Consiliului Europei. Este vorba despre drepturile persoanelor aflate în pericol (Art. 30), familiilor (Art. 16 şi 27), femeilor (Art. 8 şi 20), copiilor şi tinerilor (Art. 7 şi 17) la protecţie socială, juridică şi economică, susţine accesul la educaţie şi instruire (Art. 9 şi 10), la mună în condiţii decente (Art. 1-8, 22 şi 26), servicii sociale (Art.14), asistenţă socială şi medicală (Art.12 şi 13), locuinţă (Art. 31).

10

P.N.U.D., „Sărăcia şi drepturile omului”, România, 1998, pg. 14

8

1.2.Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia11 Principalele cauze ale exploziei sărăciei în România sunt : căderea economiei, creşterea polarizării economice (sărăcia distribuţională) şi deficitul de protecţie socială (sărăcia redistribuţională). 1.2.1 Sărăcia indusă de criza economică 1.2.1.1. Căderea economiei Moştenirea regimului socialist este aceea a unei economii iraţional construită, ineficientă, cu distorsiuni structurale importante, orientată spre autosuficienţă. Această economie deţinea monopolul pe piaţa internă cu întreprinderi industriale rigide, tehnologii depăşite şi sectoare economice menţinute forţat, în ciuda ineficienţei. În anii ′80, economia intră într-o criză puternică şi este susţinută artificial prin tăieri masive din consumul populaţiei. În perioada tranziţiei, restructurarea economiei este extrem de dificilă. Ca strategii de reformă în regimul socialist s-au folosit modele simpliste iar pentru creşterea profiturilor s-a folosit exploatarea distructivă, în loc de restructurare şi relansare economică. Consumatorii interni s-au orientat spre produsele non - autohtone care corespundeau mult mai bine cerinţelor lor faţa de încorsetarea ofertei interne, ceeea ce a dus treptat la pierderea unor segmente importante de piaţă internă. Privatizarea, acolo unde a apărut, nu a avut efectul scontat, ea fiind destul de timidă, vulnerabilă şi confruntându-se cu tot felul de dificultaţi la tot pasul. Cea mai mare victimă a unei abordări politice greşite a fost agricultura, cu acea reformă bazată pe reconstituirea proprietăţii care s-a dovedit incapabilă să susţină o dezvoltare rapidă a unor sisteme productive moderne. S-a reconstituit doar proprietatea asupra pământului, lipsindu-l pe ţăran chiar şi de mijloacele tehnice minimale. Astfel, agricultura a scos pe piaţă produse scumpe, iar ţăranului român i-a oferit condiţii mizere de viaţă. Singurul merit al agriculturii a fost acela de amortizare a şocului sărăcirii datorat căderii economice, dar destul de slab, nedepăşind nivelul unei economii de supravieţuire. În ciuda creşterii ratei de ocupare în agricultură, contribuţia agriculturii la formarea PIB rămâne modestă, nedepăşind 20 % în anul 2000.12 În 2000, dupa 11 ani de la începutul tranziţiei, PIB-ul României se afla la circa 77 % din nivelul înregistrat în 1989,13 ceea ce înseamnă că explozia sărăciei reprezintă doar parţial un cost inevitabil al tranziţiei, fiind vorba, mai degrabă, de opţiuni strategice defectuoase în procesul reformei economiei. 1.2.1.2. Efectul căderii economiei asupra standardului de viaţă Decăderea economiei a avut ca repercusiuni erodarea veniturilor primare şi scăderea numărului locurilor de muncă la nivelul standardului de viaţă. • Scăderea veniturilor salariale După 1989, veniturile salariale ce reprezentau principala sursă de venit a populaţiei, au scăzut enorm. Până în 1993 - 1994, salariile scad destul de mult, ajungând la 38 % faţă de 1989, după aceea, urmează o perioadă de uşoară revenire până în 1996, însă are loc din nou o 11

Clasificare realizată după Zamfir, C.,Postill, K., Stan, R. (coord.), „Situaţia sărăciei în România: cauzele sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei”, iunie, 2001 12 Zamfir, C., Postill, K., Stan, R. (coord.), „Situaţia sărăciei în România: cauzele sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei”, iunie, 2001, pg. 019 13 Idem, pg. 020

9

prăbuşire puternică şi între 1997 - 2000, salariul ajunge la circa 60 % din cel raportat în 1989.14 • Efectul deprecierii salariilor asupra standardului de viaţă A fost şi el puternic influenţat de scăderea masivă a numărului de salariaţi. Astfel, numărul acestora ajunge în 2000 la 55 % faţă de 1989. 15 Veniturile salariale eliminate au fost, în mare parte, înlocuite cu venituri mult mai reduse : pensie, ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin, ajutor social sau chiar cu nici un venit. • Pensiile După 1989, au avut loc acele pensionări anticipate care s-au realizat în scopul amortizării şocului şomajului şi detensionării pieţei muncii. Pensia asigura pe o perioadă nedefinită un venit sigur care era superior celorlalte beneficii sociale. Dacă în 1990, prezenţa pensionarilor cu vârsta cuprinsă între 46 - 55 era de 1:5, în 2000 ajunge la 1:4. Ponderea pensionarilor cu vârsta între 56 - 65 a crescut de la 63 % în 1990 la 83 % în 2000.16 • Şomajul Rata şomajului a înregistrat valori nu foarte mari, depăşind pragul de 11 % în momentele de vârf.17 Şomajul nu a reprezentat o perioadă de tranziţie spre un alt loc de muncă, aşa cum ar fi normal, ci s-a extins pe perioade lungi de până la 1 - 2 ani. După 9 luni de la primirea ajutorului de şomaj, acesta era înlocuit cu alocaţia de sprijin care era mult mai redusă, iar după 18 luni nu se mai primea nimic. • Propria afacere O parte din cei care s-au retras din sectorul salarial s-au îndreptat către activităţi pe cont propriu, construindu-şi propria afacere. Puţini sunt cei care au avut parte de un succes rapid, majoritatea aflându-se mai degrabă într-o situaţie de supravieţuire. În 1998, 53,9 % din familiile în care capul gospodăriei se declara întreprizător pe cont propriu se aflau în sărăcie.18 • Venituri suplimentare Nevoia unor venituri suplimentare este confirmată de datele Barometrului de Opinie Publică: 81 % dintre subiecţi ar renunţa la timpul liber în favoarea unor venituri în plus. 19 Astfel, ca opţiuni există: un al doilea loc de muncă, activităţi independente în afara serviciului, munca în agricultură, în străinătate şi pe cont propriu. • Economia subterană sau informală A cunoscut un proces de ascensiune, ajungând să crească de 3,3 ori în 1998 faţă de 1992.20 Deşi aduce venituri destul de ridicate celui care o prestează, economia subterană are multe consecinţe negative : lipsa asigurărilor medicale, a protecţiei contractelor colective de muncă şi a organismelor publice de asigurare a unor condiţii de muncă minimal satisfăcătoare. Pe termen lung, această economie subterană degradează valorile şi normele demnităţii muncii, erodează legalitatea şi constituie o sursă de sărăcie prin deficitul de asigurări sociale.

1.2.2. Sărăcia distribuţioanlă 14

Idem, pg. 020 Idem, pg. 021 16 Idem, pg. 021 17 Idem, pg. 021 18 Idem, pg. 022 19 Idem, pg. 022 20 Idem, pg. 022 15

10

1.2.2.1. Creşterea inegalităţii economice O dată cu accentuarea inegalităţilor economice, are loc o intensificare a sărăciei, astfel, segmentul cel mai sărac al populaţiei tinde să se depărteze tot mai mult de restul populaţiei. Datele cu privire la distibuţia veniturilor susţin această estimare: diferenţa de venit dintre cele mai bogate 10 % gospodării şi cele mai sărace 10 % tinde să crească, veniturile celor bogaţi depăşindu-le pe cele ale săracilor de peste 10 ori. În primii ani ai tanziţiei, inegalităţile de venituri au crescut cu aproximativ 50 % faţă de 1989, iar coeficientul Gini a înregistrat o creştere de la circa 20 în 1989 la circa 30 în 1994. 21 Această inegalitate economică nu se datorează neapărat unei inegalităţi reduse a veniturilor băneşti ale populaţiei, ci, mai degrabă, unei lipse de producere a oricărui efort din partea celor rămaşi fără venituri de a produce alimente şi bunuri din propria gospodărie, pentru a reuşi astfel să suplinească acele lipsuri de venit. 1.2.2.2. Sursele creşterii inegalităţii economice •

Funcţionarea departe de normalitate a economiei de piaţă

În tranziţie, distorsiunile care apar la nivelul economiei de piaţă se datorează distorsiunilor marcate în distribuţia bunăstării, prin accentuarea sărăciei unor zone sociale: - Ineficienţa economică se reflectă în preţuri, este suportată de masa populaţiei şi contribuie la accentuarea sărăciei. Se ajunge, astfel, ca în zonele de monopol sau de concurenţă scăzută preţurile din România să fie mai ridicate decât cele din Occident. - În zonele de monopol o dată cu creşterea artificială a preţurilor cresc şi profiturile. - Efectele inflaţiei sunt repartizate neuniform, iar agenţii economici, de cele mai multe ori, includ preventiv în preţ creşterile previzionate ale inflaţiei, prin modul acesta, ei reuşind să crească cotele de profit, însă acest fapt are ca urmare scăderea veniturilor consumatorilor. •

Creşterea inegalităţilor salariale

Începând cu 1992, politica salarială promovată a reprezantat principalul factor de dezechilibru şi inechitate în sistemul muncii salariate, conducând la sărăcirea unor segmente ale populaţiei. Creşterile salariale în cazul unor întreprinderi care deţin monopolul asupra unor puncte cheie ale economiei nu s-au realizat pe criterii de eficienţă economică, ci prin abuzul faţă de poziţia lor, conducerea acordându-şi salarii disproporţionat de mari, depăşind uneori chiar şi de 50 de ori salariul mediu. Acest fapt a avut ca urmare diminuarea resurselor altor segmente ale colectivităţii: - Producătorii finali de bunuri şi servicii au fost constrânşi de preţurile ridicate la începutul lanţului productiv să menţină un nivel scăzut al salariilor, fiind prinşi între costul artificial ridicat al intrărilor şi preţurile impuse pe piaţă. - Masele de consumatori au fost sărăcite prin transferul creşterilor salariale asupra preţurilor, inclusiv al profiturilor. - Bugetul, prin subvenţiile mai mult sau mai puţin mascate şi contribuţiile neachitate către bugetul de stat au dus, de asemenea, la diminuarea resurselor şi implicit neacordarea lor către anumite segmente ale colectivităţii. 21

Idem, pg. 023

11

•

Extinderea economiei subterane

Şi extinderea economiei subterane a condus la creşterea inegalităţilor economice întrucât polarizarea veniturilor este mult mai accentuată în economia subterană, decât în cea formală. Tot aici se adaugă şi riscurile specifice economiei subterane: corupţie, penalităţi pentru încălcarea legilor, criminalitate, lipsa de acces la drepturile de asigurare socială şi medicală. • Impozitarea acentuată a segmentului sărac O serie de acţiuni mai puţin legale, precum : frauda fiscală, neplata impozitelor şi a contribuţiilor de către mulţi agenţi economici conduc la o povară fiscală şi mai mare asupra veniturilor mici legale, prin creşterea ponderii impozitelor indirecte pe consum (TVA, accize). Astfel, cu cât veniturile individului sunt mai mici, cu atât sunt mai resimţite cotele constante ale impozitelor indirecte (incluse în preţurile bunurilor de consum). • Creşterea inegalităţii zonale În cazul falimentului unei mari întreprinderi sau în cazul desfiinţării unei ramuri economice, întreaga zonă are de suferit, prin căderea economiei locale şi evident prin apariţia unui şomaj ridicat. Acest lucru conduce la dezechilibre zonale. De asemenea, foarte accentuate sunt şi decalajele sat - oraş, deoarece involuţia agriculturii a condus la izloarea socială a multor comunităţi săteşti. • Corupţia, birocraţia, ineficienţa administraţiei publice Corupţia este responsabilă în mare parte de dezagregarea economiei, ceea ce duce la afectarea standardului de viaţă al populaţiei, întucât cei bogaţi devin tot mai bogaţi, iar cei săraci devin şi mai săraci. Are loc astfel o redistribuire a resurselor de la cei săraci la cei aflaţi într-o situaţie economică şi socială mult mai avantajoasă. • Criminalitatea şi speculaţiile frauduloase Protecţia populaţiei împotriva jefuirii criminale, a furturilor, tâlhăriilor şi a escrocheriilor de tot felul a reprezentat, în perioada de tranziţie, una din slăbiciunile statului, acesta fiind responsabil de accentuarea sărăciei unor importante segmente ale populaţiei. Toate aceste fapte generează sărăcia atât în rândul victimelor, cât şi al autorilor. Adesea, victimele sunt împinse în situaţii ireversibile de sărăcie, iar pentru infractori, perioada de detenţie nu face altceva decât să le sporească vulnerabilitatea socială, ducând până la marginalizare socială şi excludere de pe piaţa muncii. Tot în perioada tranziţiei au explodat şi alte forme de criminalitate cu efecte deosebit de grave asupra populaţiei, multe dintre ele fiind chiar tolerate sau protejate de poliţie şi justiţie, precum : înşelăciuni de tot felul, împrumuturi ilegale cu dobânzi exorbitante, preluarea proprietăţii caselor prin înşelăciune, impunerea unor taxe de protecţie de tip mafiot. • Politica de remediere a nedreptăţilor produse de regimul socialist Politica de retrocedare in integrum a pământului şi clădirilor a creat nedreptăţi în rândul locuitorilor satului, care au lucrat în agricultură şi care au fost lăsaţi fără pământ, a familiilor evacuate din locuinţe, aflate în situaţia oricărei lipse de protecţie, transferând asupra întregii colectivităţi cheltuielile reparatorii substanţiale, prin intermediul bugetului. Nu s-a calculat încă contibuţia acestei opţiuni politice la creşterea inegalităţilor economice, dar se estimează ca fiind apreciabilă, iar „nota de plată” se pare că va fi suportată de populaţie şi în viitor. 1.2.3. Sărăcia redistribuţională

12

Mecanismele statului de redistribuire au ca obiectiv prevenirea şi diminuarea sărăciei, însă protecţia socială s-a depreciat substanţial în raport cu veniturile primare ale populaţiei, aflate şi ele în scădere. Dacă facem o comparaţie între dinamica diferitelor beneficii sociale de sprijin şi salarii, principala sursă de venit, observăm o creştere rapidă a „distanţei” dintre salariaţi şi cei care trăiesc de pe urma beneficiilor sociale. Au existat şi situaţii de dezechilibre artificiale în domeniul protecţiei sociale, care nu au putut fi justificate raţional; este vorba despre beneficiile de asigurări sociale. La calcularea pensiei, s-au folosit, în anii’ 90 şi ceva, modalităţi de calcul aflate în contradicţie cu principiile fundamentale ale sistemului, fapt ce a condus la inechităţi majore întrucât cei care au ieşit la pensie în anumite perioade au obţinut pensii chiar de două ori mai mari decât ultimele salarii pe care le primiseră sau au obţinut condiţii mai avantajoase decât dacă ar fi ieşit la pensie într-o altă perioadă. 1.3.

Teorii privind sărăcia •

Teoria lui Herbert Spencer

În secolul al XIX-lea, Spencer formula o teorie care a devenit şocantă pentru contemporani. Sărăcia era explicată prin caracteristicile morale ale indivizilor : leneşi, vagabonzi, criminali, indivizi angajaţi într-un mod de viaţă autodistructiv. Spencer, fiind unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai evoluţionismului şi autorul celebrului principiu al supravieţuirii celui mai adaptat ca reglator al evoluţiei, considera că statul nu trebuie să intervină pentru susţinerea săracilor, fapt ce ar conduce la împiedicarea funcţionării benefice a selecţiei naturale, în modul acesta el fiind responsabil de degradarea moralităţii întrucât ar micşora motivarea de a munci a întregii colectivităţi. Aceasta nu ar avea decât efecte sociale distructive, considera Spencer, iar cei care nu doresc să muncească, pur şi simplu, nu au dreptul să mănânce. Această teorie se caracterizează prin „blamarea victimei”, vina sărăciei este a săracului însuşi. Într-un studiu realizat la sfârşitul anilor’80, 45 % dintre britanici erau de acord cu teoria lui Spencer, considerând că sărăcia este atribuită leneşilor, în timp ce doar 28% din celelalte ţări CEE considerau acest lucru.22 O asemenea teorie a fost abandonată complet în ştiinţele sociale. Rowntree, precum şi alţi numeroşi cercetători au demonstrat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, că sărăcia este mai degrabă efectul unor caracteristici sociale ale familiei, grupului sau clasei decât o caracteristică morală individuală. „Blamarea victimei” a fost considerată forma de manifestare a ideologiilor conservatoare ce căutau să explice eşecul sistemelor sociale prin vini individuale.

•

Teoria lui Oscar Lewis

22

Zamfir, E. „Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 41

13

Antropologii culurali au considerat că sărăcia este un stil de viaţă, fundat pe valori şi norme specifice; este o cultură sau mai degrabă o subcultură în raport cu cultura colectivităţii globale ce prezintă valori, norme, moduri de a gândi şi a simţi ce modelează comportamentul indivizilor. Cea mai importantă contribuţie în fundamentarea acestei teorii, a culturii sărăciei, a avut-o antropologul american Oscar Lewis. Studiind acest concept în mediul urban din Puerto Rico, Mexic, el a descris cultura sărăciei la mai multe nivele : - la nivelul individului : prezenţa sentimentelor de marginalitate, neajutorare, dependenţă, inferioritate, resemnare, fatalism, orientarea temporară spre prezent. - la nivelul familiei : puternica tentaţie spre concubinaj, incidenţa ridicată a abandonării de către bărbat a mamei copiilor, prin urmare, tendinţa spre familia monoparentală, mama fiind autoritatea sporită, o mult mai mare conştiinţă a rudeniei pe linie maternă. - la nivelul comunităţii : lipsa participării şi integrării în instituţiile majore ale societăţii, singura instituţie în care ei participă fiind familia. Ei nu se înscriu în rândul asociaţiilor, partidelor politice sau sindicatelor şi foarte rar utilizează serviciile băncilor, spitalelor, muzeelor sau marilor magazine. Cultura sărăciei se materializează în situaţia de marginalizare a săracului într-o societate înalt stratificată şi individualistă şi în modul de viaţă internalizat de către individ şi transmiterea lui de la o generaţie la alta, capcană a sărăciei din care indivizii şi copiii lor au şanse reduse de a ieşi. Cultura sărăciei reprezintă un mod de viaţă care se autoperpetuează. Copiii care cresc în aceste pungi de sărăcie absorb şi ei valorile şi patternurile de viaţă din mediul lor, ceea ce conduce la slabe posibilităţi de dezvoltare socială şi personală. Putem spune că această cultură a sărăciei reprezintă atât un produs, cât şi o sursă a sărăciei. Lewis consideră că în acest model al culturii sărăciei se înscriu atât situaţia săracilor din societăţile coloniale, cât şi a celor din primele stadii ale capitalismului, în acest model, mai puţin, înscriindu-se săracii din ţările capitaliste dezvoltate şi cele socialiste. Există însă analişti care consideră că această cultură a sărăciei este specifică şi săracilor din societăţile dezvoltate, mai ales cei din mediul urban. În 1968, antropologul american Walter B. Miller argumentează faptul că şi clasa de jos a americanilor se caracterizează prin accentuarea durităţii şi masculinităţii, căutarea de emoţii tari, orientarea temporală către prezent, credinţa în noroc şi soartă decât în efoturile şi capacităţile proprii. Toate aceste valori conduc la munci cu o calificare scăzută, la venituri modeste şi chiar la un şomaj destul de ridicat. La fel ca şi Lewis, Miller consideră că această cultură are un caracter reproductiv, transmiţându-se generaţiilor următoare. Criticile aduse acestei teorii se referă în principal la gradul de generalitate şi la consecinţele pe care le are această teorie. Prima critică adusă teoriei lui Lewis este aceea că săracii nu tind să fie diferiţi de restul societăţii. Nu se neagă explicit faptul că situaţia de sărăcie tinde să dezvolte o cultură proprie, însă, aceasta se întâmplă în anumite condiţii. Criticii consideră că o asemenea tendinţă nu trebuie să fie deloc generalizată, ci menţionate condiţiile în care un asemenea proces se declanşează. S-au făcut multe cercetări în ţări cu venituri scăzute din Africa şi America Latină şi ceea ce s-a constatat a fost invers teoriei lui Lewis. Pe lângă situaţii tipice pentru o cultură a sărăciei s-au descoperit şi situaţii contrare, precum : implicarea în activităţi comunitare, în organizaţii voluntare de ajutor reciproc şi petrecere a timpului liber şi chiar implicarea politică cu scopul de a ieşi din situaţia respectivă de sărăcie. O altă cercetare întreprinsă în Marea Britanie a fost aceea de a găsi răspunsul la întrebarea dacă săracii se caracterizează sau nu printr-o cultură proprie, cu valori contraproductive, diferită de cultura dominantă, iar răspunsul a fost acela că săracii englezi nu au alte valori decât cele culturale dominante, deci,

14

este clar infirmată teoria lui Lewis, conform căreia săracii sunt diferiţi de restul societăţii, ei cultivă o cultură proprie, o cultură a sărăciei. O a doua critică adusă teoriei lui Lewis este aceea potrivit căreia sărăcia, odată instalată într-o anumită arie socială, ea nu tinde să fie perpetuată prin transmitere culturală noilor generaţii. Binenţeles că există această tendinţă, însă este departe de a reprezenta un factor important explicativ al noilor generaţii. Criticii consideră că mentalitatea şi comportamenul se schimbă rapid la apariţia unor oportunităţi şi, în plus, nu există deocamdată argumente potrivit cărora părinţii să îşi crească copiii în acelaşi mod în care au fost şi ei crescuţi. Există, de asemenea, reţineri şi în privinţa durabilităţii modelelor culturale dincolo de situaţia care le-a generat. Se consideră că „patternurile” culturale au o inerţie mult mai redusă decât o sugerează teoriile culturaliste. Criticii afirmă că o dată ce situaţia se schimbă, modelele culturale se schimbă şi ele rapid, iar capacitatea auto - productivă a culturii sărăciei este scăzută, reprezentând, mai degrabă, un factor explicativ cu putere limitată. De aici porneşte o nouă perspectivă şi anume, abordarea situaţională. Studiind comportamentul săracilor, sociologul american, Hylan Lewis afirmă că : „este mai productiv să gândeşti comportamentul familiilor din clasele de jos ca reacţii de diferite tipuri la caracteristicile situaţiei lor reale şi a izolării relative, decât ca efect al imperativelor culturii acestor clase.”23 Săracii nu sunt izolaţi de sistemul de valori al societăţii globale, diferenţa este aceea că ei nu pot să traducă în realitate aceste valori. Tendinţa persoanelor aflate în sărăcie de a dezvolta un mod de viaţă specific este explicată de unele teorii ca o reacţie directă la starea de sărăcie şi nu prin intermediul unor patternuri culturale distincte. Elliot Liebow explică comportamentul săracilor prin intermediul teoriei constrângerilor situaţionale. El analizează comportamentul „bărbaţilor de la colţul străzii” (şomeri, lucrători comerciali, lucrători cu salarii scăzute în munci necalificate) dintr-o comunitate de negri cu venituri scăzute din Washington DC. Liebow constată că aceste persoane nu se diferenţiază la nivelul persepectivei asupra muncii : ei şi-ar dori munci mai bine plătite şi un status social mai ridicat, însă le lipseşte educaţia, calificarea şi experienţa. Făcând o scurtă comparaţie între omul de la colţul străzii şi omul din clasa de mijloc, Liebow constată că diferenţa dintre cei doi constă în viitorul acestora. Dacă omul din clasa de mijloc dispune de resurse materiale pentru a investi în viitorul său şi al familiei sale, investiţii care, în viitor, au şanse foarte mari să devină benefice, viitorul omului de la colţul stăzii aproape că nu există. Faptul că el nu dispune de o muncă calificată, fiind lipsit de orice şansă de promovare şi ameninţat continuu de şomaj, omul de la colţul străzii nu are nici cea mai mică încredere şi speranţă în viitor. De asemenea, neavând resurse pentru a le investi în viitor, şansa lui ca investiţiile pe care le-ar face să se transforme în beneficii viitoare este extrem de mică. Omul de la colţul străzii nu trăieşte pentru viitor, ci pentru prezent, el îşi face griji pentru ziua de mâine şi, prin urmare, este incapabil să ofere familiei sale un standard acceptabil de viaţă. Ceea ce a vrut Liebow sa demonstreze a fost faptul că ceea ce părea a fi un model cultural, nu reprezintă altceva decât un răspuns direct şi raţional la constrângerile situaţionale. Tot de aici porneşte şi „teoria defectelor masculine”. Potrivit acesteia, omul de la colţul străzii are tendinţa de a-şi explica eşecul din familie prin prisma caracteristicilor masculinităţii, şi anume : nevoia de varietate sexuală şi aventură, jocuri de noroc, băutură şi comportament agresiv. El ajunge, prin intermediul acestor caracteristici, să-şi construiască o mândrie masculină, transformând astfel eşecul în succes. Concluzia acestei teorii este aceea că masculinitatea nu reprezintă o valoare a unei subculturi specifice, ci o modalitate de a masca eşecul. Prin urmare, bărbatul de la colţul străzii nu poate fi interpretat ca un mod de a realiza 23

Zamfir, E. „ Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir,E., Zamfir, C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 42

15

scopuri şi valori distinctive ale unei subculturi proprii, ci propriul său mod, acela de a încerca să realizeze valorile culturii globale şi de a ascunde eşecul faţă de sine şi faţă de ceilalţi într-o asemenea tentativă. Ulf Hannerz consideră însă că „teoria defectelor masculine” devine un model social cultural întrucât este acceptat de grup, împărtăşit, învăţat şi transmis şi, astfel, poate deveni o barieră în calea schimbării. Concluzia lui Ulf Hannerz este aceea conform căreia cultura sărăciei nu reprezintă un obstacol redutabil în calea schimbării, însă, cu siguranţă face schimbarea mai dificilă. Teoriile social – economice structurale ale sărăciei Există foarte mulţi sociologi care consideră că sărăcia se datorează modului de organizare social – economică a societăţilor actuale, fapt ce a dus la o distibuţie inegală a veniturilor. Din această perspectivă, săracii nu mai sunt consideraţi vinovaţi de situţia în care se află, ci sistemul este de vină, săracii devenind victime ale sistemului. Sistemul economiei de piaţă, la nivel structural provoacă diferenţieri sociale majore, stratificări sociale, producând, prin urmare, un segment sărac al colectivităţii, în acest sens existând chiar un acord cvasigeneral. În acest sens există mai multe explicaţii, care nu se exclud, şi anume : - Subutilizarea forţei de muncă. Economia de piaţă nu poate absorbi întreaga ofertă de muncă şi astfel apare şomajul. Un exemplu foarte clar este actuala criză a economiilor occidentale care durează de aproape două decenii şi care depăşeşte 10 % , iar pentru viitorul apropiat nu se prevede o scădere semnificativă a şomajului. - Structura de putere a economiei de piaţă. În economia de piaţă, cei mai vulnerabili, din perspectiva negocierii veniturilor, sunt cei cu calificări scăzute. Ei au o putere de negociere extrem de scăzută atât privind condiţiile de muncă, cât şi salariile. Se vorbeşte, astfel, de „teoria pieţei duale a muncii.” Potrivit acestei teorii, există o piaţă a muncii la nivelul marilor corporaţii şi ale industriei de vârf, care oferă munci înalt calificate, cu posibilităţi de promovare, care sunt bine plătite şi securizate. La polul celălalt, există o piaţă a muncii la nivelul companiilor mici care nu pot face faţă condiţiilor oferite de marile corporaţii. Aceştia oferă munci slab calificate, cu posibilităţi de calificare şi promovare reduse, care sunt prost plătite şi cu o securitate scăzută. Această a doua piaţă este des întâlnită în ţările sărace. - Stuctura puterii politice asociată cu economia de piaţă. Datorită lipsei unor resurse economice şi a slabei puteri de negociere la nivelul pieţei, cei vulnerabili, săracii, mai ales şomerii, vârstnicii, persoanele cu handicap şi muncitorii necalificaţi prezintă o capacitate scăzută şi la nivel politic. Foarte puţini dintre ei fac parte din organizaţii, sindicate sau partide politice şi, prin urmare, ei nu pot mobiliza nici măcar suportul majorităţii clasei muncitoare întrucât, muncitorii, nefiind săraci, nu pot înţelege existenţa unor interese comune cu segmentele sărace ale colectivităţii. Secolul trecut Marx afirmase că cei care deţin puterea economică într-o societate, tot aceia deţin şi puterea politică în acea societate. Fenomenul este valabil şi invers : deprivarea economică atrage şi deprivarea politică, care la rândul ei, accentuează precaritatea condiţiilor economice. Teoria marxistă a exploatării

16

Pentru a explica diferenţele care se fac la nivel structural în distribuţia veniturilor în societăţile capitaliste, Marx foloseşte conceptul de exploatare. În concepţia sa, societatea capitalistă ar fi polarizată structural : pe de o parte muncitorii, care sunt proprietarii forţei lor de muncă, iar pe cealaltă parte, capitaliştii, care sunt proprietarii condiţiilor de muncă şi care pot organiza un proces de producţie prin angajarea forţei de muncă a proletariatului. Capitalistul obţine un profit, destul de mare raportat la salariile clasei muncitoare, prin însuşirea unei părţi importante a produsului muncii şi, astfel, are loc stratificarea socială. Deţinând puterea economică şi prin urmare şi pe cea politică, capitaliştii controlează statul în interesul lor. Predicţia pe care Marx a făcut-o în legătură cu polarizarea tot mai accentuată a societăţii capitaliste, cu bogaţii la un pol şi săracii la celălalt pol, nu a fost confirmată. Actualele societăţi capitaliste deţin un segment mijlociu cu venituri suficient de ridicate, în acest segment intrând şi clasa muncitoare prin muncitorii calificaţi, ce lucrează în ramuri economice cheie. Există, însă, şi o parte a clasei muncitoare care se înscrie în segmentul sărac al populaţiei actuale, şi pe lângă aceştia şi cei care nu pot participa pe piaţa muncii care, împreună, formează o subclasă (underclass), pe care Marx o numea lumpenproletariatul. Explicaţiile pe care le aduc actualii marxişti sau de inspiraţie marxistă cu privire la existenţa acestui segment sărac al societăţilor capitaliste actuale sunt următoarele : - Capitalismul are nevoie de forţă de muncă înalt motivată, iar aceasta nu poate fi menţinută decât prin venituri substanţial mai mici pentru cei care prestează o muncă necalificată sau de calitate scăzută şi, de asemenea, pentru vârstnici şi şomeri. - Sărăcia unora devine baza bogăţiei altora Atâta timp cât există acel segment sărac al populaţiei care este dispus să lucreze pe salarii mici, celuilalt segment bogat al populaţiei îi sporeşte bunăstarea prin produsele şi serviciile ieftine pe care i le oferă segmentul sărac. - Competiţia pe piaţa muncii pentru posturi cu o calificare înaltă şi cu salarii bine plătite trebuie susţinută printr-o scală de salarizare înalt diferenţiată. Ca urmare a acestui fapt, segmentul de salariaţi prost plătiţi constituie baza necesară pentru o salarizare înalt stimulativă. - Această diferenţiere largă a salarizării împiedică unitatea politică a clasei muncitoare, fapt ce conduce la fragmentarea şi divizarea acesteia în grupuri aflate în competiţie pntru poziţii salariale privilegiate. Dacă s-ar păstra unitatea clasei muncitoare, aceasta ar fi capabilă de o putere mult mai mare de negociere, lucru care ar putea duce la scăderea profiturilor capitaliştilor. Pentru marxişti, concluzia este aceea că sărăcia unora constituie baza bogăţiei altora. În abordarea structural – funcţională a sarăciei se regăsesc multe dintre argumentele marxiste, potrivit cărora, sărăcia, deşi moral ea este neplăcută, devine un element inevitabil pentru o bună funcţionare a societăţii, având de îndeplinit o serie de funcţii în cadrul acesteia: - Săracii sunt nevoiţi să accepte muncile murdare şi periculoase existente întro societate. - Săracii reprezintă în cadrul societăţii o realitate necesară la nivelul susţinerii standardelor morale ale acesteia. Săracii îndeplinesc astfel o funcţie demonstrativă, scopul fiind acela ca oamenii să ajungă să-şi dorească evitarea stării de sărăcie prin îndeplinirea standardelor morale. - Trebuie luate în considerare şi interesele celor care lucrează în industria sărăciei. Prin lansarea diferitelor programe anti – sărăcie se are în vedere dezvoltarea statului bunăstării, în aceste programe fiind antrenaţi membrii clasei de mijloc care doresc menţinerea obiectului muncii lor.

17

Un alt factor care amplifică sărăcia este natalitatea ridicată. Acest lucru se întâmplă mai ales în societăţile slab dezvoltate, în societăţile sărace, fapt ce agravează condiţiile precare actuale ale populaţiei prin suparasolicitarea resurselor disponibile care sunt destul de limitate. Sărăcia ca efect al statului bunăstării O nouă explicaţie care a fost dată în ultimele decenii privind menţinerea sărăciei în ţările dezvoltate occidentale îmbină o explicaţie stucturală cu una culturală, la baza acestora aflându-se statul bunăstării. Societatea, prin sprijinul pe care îl acordă săracilor, devine, chiar ea, cauza menţinerii şi sporirii sărăciei. - Circuitul structural : Statul, în dorinţa de a-i ajuta pe cei săraci, creşte fiscalitatea, fapt ce conduce, însă, la demotivarea investiţiilor întrucât multe dintre ele devin nerentabile şi se închid. Astfel, numărul locurilor de muncă scade, prin urmare şomajul creşte, iar ceea ce s-a dorit a se obţine, nu a avut ca rezultat decât o creştere a sărăciei. De aici se trage concluzia că statul bunăstării nu poate reprezenta soluţia la problema sărăciei, ci dimpotrivă, el reprezintă un generator de sărăcie. - Circuitul cultural : Oferind beneficii generoase, statul bunăstării ajunge să demotiveze efortul individual, creându-se, astfel, o cultură a dependenţei. Serviciile sociale pe care statul le oferă nu fac altceva decât să reducă responsabilitatea indivizilor şi sprijinul pe propriile forţe. În cadrul unui stat dezvoltat al bunăstării, cultura dependenţei devine o variantă a culturii sărăciei. Deşi a fost îmbrăţişată de puţini sociologi, acaestă teorie a devenit baza politicii conservatoare în domeniul social al lui Reagan în S.U.A. şi Thatcher în Anglia, fiind cunoscută sub numele de noua dreaptă. Aceată teorie consideră că săracii nu sunt vinovaţi de propria sărăcie, ei fiind doar victimele statului paternalist al bunăstării, şi nu al organizării social – economice.

18

CAP. 2. ABORDĂRI METODOLOGICE24 2.1. Metode de determinare a pragului de sărăcie Sărăcia poate fi măsurată cu ajutorul unor niveluri predeterminate şi bine definite ale standardului de viaţă numite praguri de sărăcie, pe care trebuie să le atingă persoana (gospodăria, grupul de persoane, etc.) ca să nu fie săracă. Nu s-a descoperit încă acea metodă ştiinţifică care să stabilescă „cel mai bun prag”deşi, nivelul pragului are o importanţă deosebită în determinarea proporţiilor sărăciei şi în amploarea şi arhitectura programelor sociale. Pragul de sărăcie reprezintă, în general, nivelul veniturilor sau cheltuielilor determinat pentru o gospodărie de un anumit tip (în funcţie de dimensiune, structură, mediu de rezistenţă, etc.), pentru o persoană sau pentru o unitate de consum (de exemplu, adult echivalent). Prin intermediul acestui prag se compară atât veniturile, cât şi cheltuieliletuturor gospodăriilor, cu scopul de a stabili care dintre acestea sunt sărace şi care sunt non – sărace, şi în cele din urmă se trece la numărarea gospodăriilor sărace şi la evaluarea gravităţii sărăciei lor. Pentru persoana sau familia, care se află imediat deasupra pragului sau imediat sub acest prag, se are în vedere o zonă în jurulpragului de sărăcie în momentul în care se analizează trecerea de la situaţia de sărăcie la cea de non – sărăcie sau invers. Există mai multe metode de determinare a pragului de sărăcie, folosite în funcţie de contextul şi scopul evaluării sărăciei, fiecare prezentând, însă, avantaje şi dezavantaje. Ele pot fi grupate în trei categorii : absolute, relative şi subiective, care corespund celor trei concepte folosite în determinarea sărăciei. 2.1.1. Pragul de sărăcie absolută A fost stabilit în urma evaluării nevoilor fundamentale şi reprezintă acel nivel minim al cheltuielilor necesare asigurării existenţei unei persoane sau gospodării. Acest prag al sărăciei absolute variază de la o ţară slab dezvoltată la una dezvoltată, de la resursele strict necesare supravieţuirii fizice la un nivel mai înalt decât cel aferent supravieţuirii fizice. Pragul de sărăcie absolută defineşte nevoile şi nivelul de bază al satisfacerii acestora, identifică bunurile şi serviciile de consum care sunt necesare şi calculeză cheltuielile minime de consum pentru achiziţionarea bunurilor şi plata serviciilor. Pentru stabilirea „minimului necesar” se au în vedere atât nevoile fundamentale de alimentaţie, îmbrăcăminte şi adăpost, cât şi cele de igienă, sănătate, odihnă, educaţie şi participare la viaţa societăţii. Este deosebit de greu de ales din varietatea de bunuri şi servicii de consum care există pe piaţă acea combinaţie potrivită să asigure, pe baza unor cheltuieli minime, nivelul minim de satisfacere a nevoilor. Metodele de determinare a pragului absolut al sărăciei au la bază normele de consum alimentar recomandate de către nutriţionişti, ele diferă în funcţie de modul în care transpun aceste norme în cheltuielile minime de consum alimentar şi în funcţie de modul în care estimează cheltuielile minime necesare consumului nealimentar (de bunuri şi servicii). În România, determinarea nevoilor de nutriţie ale populaţiei s-a făcut în cadrul Institutului de Igienă şi Sănătate Publică pe criterii de vârstă, sexe şi gradul de efort depus în activitate. Normele de consum privesc principalele grupe de alimente, prezentate în cantităţi medii zilnice necesare unei persoane şi gradul de calorii şi factori nutritivi (protide, lipide şi glucide), vitamine şi substanţe minerale. 24

Clasificare realizată după P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008

19

În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului alimentar s-au folosit două metode, ambele având la bază coşul de consum alimentar. La nivelul primei metode, coşul este stabilit în mod normativ, mai ales în funcţie de recomandările privind nivelul şi structura consumului pe grupe de alimente. A doua metodă foloseşte coşul stabilit pe bază statistică şi are în vedere stricta componenţă a coşului de consum alimentar specific gospodăriilor situate în partea inferioară a distribuţiei acestora după nivelul veniturilor sau cheltuielilor. În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului nealimentar se foloesc trei metode de evaluare : metoda calorică, metoda proporţiei cheluielilor alimentare şi metoda normativă. Metoda calorică are în vedere fixarea unui prag energetic, în calorii, şi determinarea nivelului cheltuielilor de consum şi al venitului necesar pentru atingerea acestei limite. Această metodă defineşte pragul de sărăcie din perspectiva cheltuielilor totale de consum, fiecare persoană hrănindu-se în funcţie de specificul societăţii în care trăieşte şi include în aceste cheltuieli totale de consum o sumă care să corespundă sonsumului nealimentar (bunuri nealimentare şi servicii). Pragul caloric poate fi estimat printr-o funcţie de regresie în care aportul caloric este dat de variabila dependentă de cheltuielile de consum sau de venituri. Metoda proporţiei cheltuielilor alimentare are şi ea la bază un prag caloric prestabilit. În primul rând, această metodă estimează costul uni coş alimentar, care asigură aportul caloric, prin stabilirea uni cost minim pentru satisfacerea cerinţelor nutritive prestabilite la preţurile existente. Calcularea pragului de sărăcie se face prin împărţirea costului coşului alimentar stabilit anterior la proporţia alimentelor în totalul de consum pentru un grup de gospodării considerate a fi sărace. Metoda normativă se referă la stbilirea acelor norme de consum minim necesar, apreciate ca indispensabile, la nivelul de bunuri nealimentare şi servicii. Pe lângă aceste metode s-au folosit şi alte metode, ce reprezintă hibrizi ale primelor, fiind rezultate din combinarea lor sau din derivarea uneia din alta. Specialiştii consideră că o metodă combinată poate fi mai bine adaptată la specificul local, pentru care se pot realiza evaluări mai consistente în determinarea sărăciei. În ţara noastră, pentru determinarea sărăciei s-au folosit două metode de determinare a pragului de sărăcie absolută : - o variantă a metodei proporţiei alimentare a lui Ravallion, care a fost aplicată într-un raport al Băncii Mondiale, - metoda normativă sau metoda coşului şi bugetului minimde consum aplicată în diverse variante în lucrările lui I.E.N., I.C.C.V. şi I.N.C.S.M.P.S. 2.1.1.1. Metoda Băncii Mondiale Banca Mondială foloseşte o combinaţie între metoda calorică şi cea a proporţiei cheltuielilor alimentare. În realizarea unui studiu privind sărăcia în România, experţii Băncii Mondiale au pornit de la estimarea unui coş alimentar mediu pe baza consumurilor efective ale celor mai sărace gospodării. În alegerea gospodăriilor din cele trei decile inferioare s-a luat în calcul faptul că aceste gospodării cumpără produse alimentare mai ieftine, ceea ce conduce la găsirea unei combinaţii de alimente care să reducă costul cerinţelor calorice. Metoda stabilirii coşului alimentare este similară cu metoda normativă, diferenşa dintre acestea fiind că la baza metodei coşului mediu există un nivel efectiv al consumului

20

înregistrat la gospodării, astfel, putându-se observa orice mutaţie conjuncturală intervenită fie în consumurile alimentare, fie în preţurile produselor respective. În cadrul acestei metode se iau în calcul obiceiurile alimentare specifice populaţiei dintr-o anumită ţară, eliminându-se caracterul subiectiv şi artificial al dietei prestabilite. La nivelul cheltuielilor alimentare, experţii Băncii Mondiale au considerat că, în România, pragul alimentar de sărăci (ZF) este dat de suma minimă necesară lunar unei persoane pentru a-şi asigura zilnic un consum caloric de 2425 de calorii. La nivelul cheltuielilor nealimentare, experţii Băncii Mondiale folosesc două modalităţi care să identifice atât valoarea superioară, cât şi cea inferioară a pragului de sărăcie. Pragul infeior al sărăcie (ZL) În determinarea acestuia se au în vedere cheltuielile totale ale unei gospodării, ce revin în medie pe o persoană şi care sunt egale cu pragul alimentar de sărăcie.(ZF) Asfel, ponderea medie a cheluielilor alimentare în totalul cheltuielilor se estimează printr-o functie de regresie de tipul : Si = α + β log (Xi / ZF) + εi Si = ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale ale gospodăriei i, Xi = cheltuielile totale ale gospodăriei i, ZF = pragul alimentar de sărăcie, α, β = parametrii ce urmează a fi estimaţi. Valoare pe care o ia indică proporţia medie a cheltuielilor alimentare pentru acele gospodării care îşi pot permite să cheltuiască pentru fiecare membru pe lună o sumă egală cu pragul alimentar de sărăcie, adică al gospodăriilor pentru care Xi = ZF Pragul inferior al sărăciei () este obţinut prin adăugarea la pragul alimentar a unei sume pe care gospodăria din acest subeşantion o alocă pentru bunuri nealimentare şi servicii; şi este dat de relaţia : ZL = ZF (2 – α) Pragul superior al sărăciei (ZU) Se calculeză prin adăugarea la pragul alimentar de sărăcie a cheltuielilor nealimentare efectuate de gospodăriile pentru care cheltuielile lor alimentare pe membru de familie sunt egale cu pragul alimentar de sărăcie. Se determină potrivit relaţiei : ZU = ZF / S* ZU = pragul superior de sărăcie, ZF = pragul alimentar al sărăciei, S* = ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale efectuate de gospodăriile care alocă pentru alimente o sumă egală cu ZF . S* se determină astfel :

21

S* = α + β log (1 / S*) O primă estimare pentru S* se obţine prin aproximaţia log (S*) cu S* - 1 : S* = (α + β) / (1 + β) Pentru o estimare mai exactă se utilizează metoda lui Newton; pornind de la t = 1, determinarea celei de a t-a iteraţii se realizează potrivit formulei: S*t=S*t-1 – ((S*t-1 +β log (S*t-1) – α)) / (1 + β / S*t-1)

Pragul superior de sărăcie se obţine raportând pragul alimentar de sărăcie la proporţia alimentara estimată, valoarea obţinută reprezentând cheltuielile medii lunare necesare unei persoane care alocă pentru hrană suma aferentă satisfacerii cerinţelor alimentare de bază. 2.1.1.2. Metoda normativă Determinarea minimului de trai se realizează, conform metodei normative, pe tipuri standard de gospodărie prin stabilirea unui coş de bunuri (alimentare şi nealimentare) şi servicii indispensabile, dar şi prin evaluarea cheltuielilorminime necesare achiziţionării acestor bunuri şi plăţii serviciilor. La baza componentei alimentare a coşului de consum se află : • necesarul de consum evaluat de nutriţionişti pe criterii de vârstă, sex şi tip de activitate al membrilor gospodăriei; • nivelurile efective ale consumului alimentar şi caracteristicile comportamentului de consdum al gospodăriilor (mai ales cele situate în zona săracă a distribuirii acestora după nivelul veniturilor); • preţurile comparative ale produselor alimentare. Pentru bunurile nealimentare şi servicii nu există asemenea determinări „obiective”, de aceea, ele sunt cuprinse în coşul minim de consum pe baza intuiţiei, a bunului simţ, a experienţei cercetătorului şi a unor judecăţi bazate pe nivelul efectiv al consumului sau pe caracteristicile dotării gospodăriilor cu bunuri de consum. Acest fapt conduce la subiectivism şi, evident, la diferenţe inevitabile între diversele evaluări realizate prin intermediul acestei metode. Tot datorită acestei metode, percepţia cercetătorului legată de alimentele necesare unui trai normal poate conduce la o supraevaluare a unor componente ale coşului şi a bugetului minim în comparaţie cu standardul de viaţă al majorităţii populaţiilor. Aplicarea acestei metode în Europa de Est se datorează perspectivei relativ generoase cu privire la însemnătatea nevoilor fundamentale şi la nivelul minim de satisfacere a lor, perspectivă ce derivă şi din impactul vecinătăţii cu ţările dezvoltate asupra concepţiei colective a standardului normal de viaţă. Utilizarea metodei coşului şi a bugetului de consum se poate face cel puţin ca metodă complementară pentru verificarea şi fundamentarea rezultatelor obţinute prin celelalte metode. Dacă în ţările dezvoltate această metodă a fost abandonată din cauza dificultăţii în a selecţiona bunurile şi serviciile care ar putea asigura acoperirea nevoilor în condiţii de raţionalitate, în ţara noastră, alcătuirea coşului minim pune încă problema selecţiei nevoilor ce pot fi acoperite. Pentru cercetătorii care folosesc minimul de trai în fundamentarea măsurilor de protecţie socială este important atât nivelul, cât şi conţinultul concret al acestuia.

22

Stabilirea prgului de sărăcie, prin intermediul metodelor normative folosite de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, se face prin normative de consum, care au la bază ceea ce se consideră că ar trebui să consume oamenii pentru a-şi menţine sănătatea şi a participa la viaţa şi activitatea comunităţii în care trăieşte fiecare membru al gospodăriei. Aceste normative de consum sunt elaborate de către experţi prin prisma cercetărilor şi au la bază modelul de consum definit de cerinţele unei alimentaţii sănătoase, de carcteristicile geografice şi climaterice ale ţării, de normele culturale ale comunităţii şi de nevoile imperative ale vieţii în societatea românească. Coşul alimentar conţine cantitatea şi varietatea de produse alimentare care asigură necesarul de calorii, proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi vitamine în funcţie de vârstâ, sex şi obiceiuri alimentare. Coşul nealimentar şi de servicii conţine acele produse nealimentare şi servicii care sunt considerate a fi necesare în contextul societăţii actuale. Categoriile de cheltuieli la care face referinţă acest coş sunt cele de întreţinere a locuinţei (întreţinere, energie electrică,igiena locuinţei, dotarea locuinţei, telefon, abonament radio - tv), de transport, de igienă personală şi sănătate a membrilor gospodăriei, de îmbrăcăminte – încălţăminte, şcolare pentru copii, pentru activităţi culturale. Coşul de produse şi servicii este exprimat în lei, suma obţinută reprezentând pragul de sărăcie Au fost folosite două praguri : unul de subzistenţă şi unul decent. Persoanele ale căror venituri şi cheltuieli totale se situează sub pragul de subzistenţă sunt considerate a fi sărace. Cele ale căror venituri şi cheltuieli se situează sub pragul decent sunt considerate a fi expuse riscului de sărăcie. Există două tipuri majore de cheltuieli în ceea ce priveşte constituirea coşului : cele inelastice care sunt considerate obligatorii, imposibil de evitat (întrţinere, energie electrică, telefon, transport) şi cele elastice care sunt dependente de resursele economice disponibile ale gospodăriei respective. În metoda normativă, cheltuielile inelastice reprezintă peste 50 % din totalul coşului nealimentar şi de servicii. În schimb, cheluielile elastice deşi sunt dependente de resursele economice, ele sunt considerate necesare chiar şi în condiţiile elaborării unui prag de subzistenţă, deoarece acestea se referă atât la supravieţuirea fizică, cât şi la participarea la viaţa socială.

continuare 2.2. Indicatori de evaluare a sărăciei Evaluarea sărăciei se realizează prin indicatori care măsoară incidenţa, profunzimea şi severitatea sa. Cei mai importanţi indicatori ai măsurării sărăciei, conform P.N.U.D. sunt : • rata sărăciei – reflectă amploarea fenomenului, • deficitul mediu de venit – reflectă gradul mediu de sărăcie al indivizilor aflaţi sub pragul de sărăcie, • indicele deficitului mediu de venit – măsoară profunzimea sărăciei - măsura agregată a deficitului de venit total faţă de prag, deci a adâncimii sau gradului de sărăcie, în raport cu întreaga populaţie, • indicele Foster - Greer – Thorbecke – reflectă severitatea fenomenului, prin raportare la distribuţia sărăciei în populaţia aflată sub prag, • indicele Sen de severitate a sărăciei,

23

•

rata sărăcirii – vizează mai degrabă procesul de sărăcire decât descrierea dimensiunilor fenomenului.

2.2.1. Indicatori specifici abordării unidimensionale Incidenţa sărăciei Rata sărăciei (head – count ratio) este cea mai simplă măsură a sărăciei, fiind dată de proporţia populaţiei cu venituri sau cheltuieli situate sub pragul de sărăcie. Ea măsoară amploarea fenomenului şi se determină prin relaţia : RS = q / n RS = rata sărăciei, n = mărimea populaţiei, q = numărul de persoane pe gospodării ale căror venituri sau cheltuieli yi sunt mai mici decât pragul de sărăcie z. Acest indice este insuficient pentru analiza fenomenului şi elaborarea unor politici de combatere a acestuia. O problemă esenţială în analiza sărăciei vizează, pe pe lângă proporţia celor săraci în totalul populaţiei, mărimea deficitului de venit al populaţiei sărace, în raport cu pragul de sărăcie, deci gradul de sărăcie. Profunzimea sărăciei Deficitul de venit al populaţiei sărace (income gap) se referă la suma necesară pentru ca fiecare individ să ajungă la nivelul pragului de sărăcie. Suma veniturilor suplimentare (VS) necesare indivizilor aflaţi sub pragul sărăciei, pentru a ieşi din această stare, se determină astfel : VS =

(z – yi )

Prin utilizarea venituli mediu

al indivizilor săraci, relaţia de mai sus devine :

VS = (z - y) ∙ q Indicele deficitului mediu de venit (income gap index) I∆V = Se poate construi un indicator al profunzimii sărăciei care să corespundă conceptului de gravitate a acesteia, numit indicele de profunzime al sărăciei (PS). Se calculează astfel : PS =

PS = I∆V

sau

=

24

VS = costul minim al eliminării sărăciei, zn = costul maxim evaluat în ipoteza că întregii populaţii i se asigură un venit egal cu pragul de sărăcie. Indicele profunzimii sărăciei reprezintă şi o măsură a gradului în care cheltuielile asociate eliminării sărăciei pot fi, teoretic, reduse prin focalizarea perfectă a transferurilor către populaţia aflată sub pragul de sărăcie, luând în consideraţie poziţia faţă de prag a fiecărui sărac. Acest indice nu oferă informaţii despre distribuţia sărăciei, ci reflectă deficitul agregat, fără însă a spune nimic asupr deficitelor individule. Două populaţii diferite pot avea aceeaşi rată şi amploare a sărăciei, fără însă a avea aceeaşi distribuţie a veniturilor celor aflaţi sub prag. Se simte astfel nevoia unei măsuri suplimentare, care să surprindă şi efectul distibuţiei bunăstării (sau sărăciei); şi anume, indicatori ai severităţii sărăciei. Severitatea sărăciei Aceşti indicatori reflectă gravitatea fenomenului, însă sunt sensibili la modul în care sunt distribuite veniturile, respectiv deficitele de venit ale populaţiei sărace în raport cu pragul ales. În categoria celor mai folosiţi indici ai severităţii sărăciei intră indicii Foster – Greer – Thorbecke, datorită simplităţii lor. FTGα = FTGα = indicele Foster – Greer – Thorbecke de gradul α Indicii de severitate ai sărăciei sunt cei pentru care α > = 2. Pentru α = 0, se obţine rata sărăciei, (q / n), iar pentru α = 1 se obţine indicele de profunzime al sărăciei, (PS). Indicele pătratic Foster – Greer - Thorbecke FTG2 = Utilizează o sumă ponderată a deficitelor veniturilor individuale. Ponderile date diferitelor valori individuale sunt practic egale cu ele însele, astfel încât un deficit mai mare capătă o pondere mai mare, un deficit mic capătă o pondere mai mică. În ciuda faptuli că este mai greu de interpretat, acest indice oferă practic un criteriu mai sensibil de ordonare a diferitelor venituri individuale, în raport cu pragul sărăciei, ceea ce permite comparaţia atât a mai mulor distribuţii, cât şi a efectelor diferitelor politici alternative decombatere a sărăciei. Dacă α ia valori mai mari atunci creşte şi ponderea celor mai săraci în agregarea deficitelor de venit. Dacă α tinde către infinit, acest indicator va reflecta numai starea de sărăcie a celei mai sărace persoane. Indicele Sen

25

ISS = RS [I∆V + k (1 – I∆V ) ∙ GS] , k = q / (q + 1) unde : ISS = indicele Sen de severitate a sărăciei, RS = rata sărăciei, I∆V = indicele deficitului mediu de venit, GS = coeficientul de inegalitate Gini calculat pentru populaţia săracă. În cazul în care nu există inegalitate în cadrul populaţiei sărace şi, deci, GS = 0, atunci indicele Sen este egal cu indicele de profunzime a sărăciei. Acest indice ţine seamade distibuţia veniturilor, însă nu este aditiv, deci nu se compune prin agregarea măsurilor deficitelor individuale de venit; ceea ce constituie un dezavantaj în construcţia profilului sărăciei, dar mai ales, în cazul analizelor comparative. Rata de sărăcire vizează gradul de sărăcire a unei gospodării asociat unei fluctuaţii a veniturilor acesteia. Scăderile de venit nu au acelaşi efect asupra procesului de sărăcire, indiferent de nivelul iniţial al veniturilor, ci este dependent în primul rând de nivelul iniţial al veniturilor respectivei gospodării. Astfel, cu cât o gospodărie este mai săracă, cu atât mai mare va fi creşterea asociată unei scăderi egale a veniturilor. Rata de sărăcire oferă un instrument de dioagnosticare a riscului sărăciei căruiaîi este expus un membru al unei colectivităţi datorită scăderii veniturilor. Acest indicator reprezintă o măsură a apropierii sau depărtării destarea de sărăcie, asociată uni anumit nivel al veniturilor, pornind de la o situaţie etalon pentru respectiva comunitate, pragul de trai decental unei familii standard. GS = 2k / 10,

k1 = 2 (5 – venit / ND)

GS = rata sărăcirii, venit = venitul respectivei gospodării ND = nivelul venitului de trai decent al unei gospodării standard, formată din două persoane adulte având două salarii medii. Scăderea veniturilor foarte ridicate se asociază cu o creştere mai mică a gradului de sărăcie, pe când, scăderea veniturilor mici se asociază cu o creştere mai mare a gradului de sărăcie. Disparităţi în distribuţia veniturilor Pentru a calcula disparitatea în distribuţia veniturilor sau a cheltuielilor populaţiei, dar şi pentru a măsura severitatea sărăciei, se foloseşte coeficientul de inegalitate Gini. Acest coeficient variază de la 0 la 1 astfel: dacă un coeficient are valoarea 1 înseamnă că tot venitul populaţiei este concentrat la persoana sau gospodăria care realizează venitul maxim; dacă un coeficient are valoarea 0 înseamnă că există o distribuţie perfect egalitară a veniturilor, fiecare grup de populaţie având un procent din totalul veniturilor populaţiei egal cu ponderea grupului în totalul populaţiei. Coeficientul de concentraţie măsoară concentraţia diferitelor surse de venituri în totalul veniturilor. El variază de la –1 la 1 astfel: dacă coeficientul ia valoare negativă înseamnă că între respectiva sursă de venit şi venitul total se stabileşte o corelaţie inversă; o valoare mare a coeficientuli de concentraţie indică un transfer mai focalizat asupra grupului de săraci, în czul în care acesta este negativ sau asupra grupului cu venituri mari, în cazul unei valori pozitive.

26

Coeficientul de concentraţie nu depinde de distribuţia iniţială a veniturilor într-o populaţie şi este, deci, o măsură foarte bună în analiza comparativă a efectelor distributive ale diferitelor transferuri. Diferenţa dintre coeficientul de concentraţie a uni transfer social şi coeficientul de inegalitate Gini a populaţiei de transfer este reprezentată de coeficientul de progresivite al respectivului transfer social. 2.2.2. Indicatori specifici multidimensionali Încă din 1979, Townsend a iniţiat abordarea multidimensională în lucrarea „Sărăcia în Marea Britanie”, ca alternativă la metodele tradiţionale de evaluare a sărăciei.25 De asemenea şi Cerioli şi Zani, citaţi de A. Lemni în lucrarea „Metode vagi de măsurare a sărăciei”(1990) au optat pentru o abordare multidimensională.26 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare propune şi calculează un indice al sărăciei pe baza a trei dimensiuniesenţiale ale vieţii : longevitatea, instruirea şi standardul de viaţă. Metoda TFR (Totaly Fuzzy and Relative) are la bază teoria mulţimilor vagi şi se bazează pe un set de indicatori ai condiţiilor de viaţă, identificaţi pentru întreaga populaţie studiată. Această metodă este considerată total vagă (sau difuză) pentru că evită utilizarea unor praguri, a căror alegere este subiectivă şi total relativă pentru că indicatorii sintetici de evaluare a sărăciei sunt calculaţi pe baza distribuţiilor din eşantion, fiind astfel în concordanţă cu conceptul de sărăcie relativă. Aplicarea acestei metode este foarte potrivită pentru studiul nivelului sărăciei populaţiilor în cazul ţărilor în tranziţie către economia de piaţă. Pricipalul avantaj al metodei este acela că pune împreună indicatorii monetari cu cei non – monetari, iar în acest mod difuziunea sărăciei poate fi identificată pe baza unui indicator global. Metoda TFR propune definirea unei funcţii continue cu valori în intervalul [0, 1], funcţie cu ajutorul căreia este evidenţiat gradul de apartenenţă lamulţimea săracilor, al populaţiei totale sau al unor categorii de populaţii. Putem descrie tehnica astfel : Fiind dată mulţimea G şi g є G, un element oarecare al mulţimii G, orice submulţime S a lui G se poate defini ca o mulţime vagă (difuză) : S = {g, fs (g)} fs(g) = funcţie de apartenenţă la mulţimea vagă S; are ca domeniu al valorilor intervalul [0, 1].

25

P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Townsend, J.,The concept of poverty, London, 1979 26

P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Lemni A.,Pannuzi B., Mazzolli B.,Cheli B., Betti G., „Multidimensional and Relative Poverty Estimates : The case of Italy in the First Half of the Nineties, Paper presented to the Conference : Poverty Measures, Employmnt and Social Security in Transition Economies”, University of York, 31 July – 2 August, 1997

27

Valoarea fs(g) indică gradul de apartenenţă al elementului g la S. Astfel, fs(g) = 0 arată că g nu aparţine lui S, în timp ce fs(g) = 1 arată că g є în totalitate lui S. În acelaşi timp, 0
(i = 1,..., n)

w1,...,wm = sistem generic de ponderi calculate conform metodei. Valorile 0 şi 1 vor arăta o stare sigură de bogăţie, respectiv sărăcie. Valorile intermediare vor arăta un anumit grad de apartenenţă la această mulţime, de unde şi termenul vag sau difuz. Diferenţa dintre metoda TFR şi metodele tradiţionale constă în faptul că metoda TFR, fiind o metodă multidimensională, plasează măsurarea sărăciei într-un cadru bazat pe o mulţime de indicatori, nu numai monetari, studiind aşa – numita „sărăcie socio – economică”, în timp ce metodele tradiţionale, fiind metode unidimensionale, se referă numai la variabile monetare (venituri sau cheltuieli), măsurând astfel numai „sărăcia economică”. Elementele esenţiale în evaluarea relativă multidimensională a sărăciei sunt : - stabilirea indicatorilor de risc, - utilizarea unor date relevante pentru populaţia studiată, - stabilirea unei scale de echivalenţă pentru variabilele monetare, - aplicarea unei metode de agregare care să conducă la obţinerea unor indicatori sintetici. Indicatori de risc Pentru fiecare gospodărie din eşantion se înregistrază informaţii referitoare la un set de caracteristici ce influenţează bunăstarea şi / sau sărăcia ei. Se grupează în două categorii : -indicatori de tip efect care exprimă stare de sărăcie sau bunăstarea efectivă (condiţii de locuit, posesia de bunuri de folosinţă îndelungată, cheltuieli totale de consum, aprecierea subiectivă), - indicatori de tip cauză care arată riscul de a deveni sărac, exprimă sărăcia potenţială, nivelul educaţional al capului gospodăriei, sexul capului gospodăriei, existenţa cel puţiin a unui şomer în gospodărie. Indicatori sintetici de evaluare a sărăciei Pentru obţinerea unor indicatori sintetici de evaluare a gradului de sărăcie trebuie parcurşi câţiva paşi de agregare a acestor valori prin care se determină succesiv : - câte un indicator sintetic la nivelul fiecărui indicator de risc, - câte un indicator sintetic la nivelul fiecărei grupe de indicatori de risc, - un indicator sintetic global, ca expresie a gradului de sărăcie a întregii populaţii. Indicatorul global (P) reprezintă media aritmetică a indicatorilor sărăciei evaluaţi pentru fiecare gospodărie.

28

P = 1 / n ∑ f (gi), P variază între 0şi 1 ( 0 = inexistenţa sărăciei; 1 = toate gospodăriile sunt extrem de sărace). Indicatorii de evaluare a sărăciei sunt importanţi pentru : - compararea stării de sărăcie a diferitelor categorii de gospodării la un moment dat, - compararea stării de sărăcie a întregii populaţii sau a diferitelor categorii de gospodării în timp, - identificarea categoriilor de populaţii către care să fie orientate politicile de combatere a sărăciei. Avantajul metodei multidimensionale este acela că permite analiza condiţiilor de sărăcie împreună cu cea de non – sărăcie, lucru imposibil într-o abordare tradiţională, care desparte tranşant populaţia statistică studiată printr-un prag de sărăcie.

29

CAP. 3. SPECIFICITATEA SĂRĂCIEI ŞI A EXCLUZIUNII SOCIALE ÎN ROMÂNIA 3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale România a traversat în ultimii 30 de ani o perioadă de criză prelungită, în care sărăcia s-a agravat treptat, pe măsura trecerii timpului. În primii ani după ’90, şocul resimţit la începutul tranziţiei a accentuat procesele de dezagregare sociale conturate în anii ’80 şi, în acelaşi timp, a expus populaţia la noi riscuri economice şi sociale. Cele două valuri de sărăcire accelerată a populaţiei din anii ’90 (1991-193 şi 1997-1999) a contribuit şi mai mult la agravarea sărăciei, populaţia nereuşind să mai iasă din starea de sărăcie prin mijloace proprii. Această criză a avut ca punct de plecare slăbirea structurilor tradiţionale şi dezagregarea socială. Segmente importante de populaţie, fiind aflate, în acea perioadă, în proces de adaptare la noile structuri, au fost respinse la marginea societăţii, în felul acesta, pierzându-şi locul care începuse să se cristalizeze la nivel socio – economic înaintea începutului tranziţiei. Sărăcirea a fost agravată şi de creşterea polarizării sociale care a crescut rapid după primul şoc de sărăcire al tranziţiei, coeficientul Gini crescând de la 20 la 30.27 Polarizarea socială a avut loc atât la nivelul diferitelor segmente ale colectivităţii, cât şi între zonele geografice. Astfel, unele zone şi judeţe au fost afectate şi mai mult de procesul de sărăcire. La cronicizarea sărăciei a contribuit şi deficitul de capacităţi, care este mult mai greu de absorbit. Cei mai mulţi dintre şomeri au devenit şomeri cronici, nereuşind să-şi mai reorienteze capacităţile profesionale, pierzând progresiv contactul cu piaţa muncii. În unele cazuri, acest fapt a condus la dezagregarea vieţii personale, a familiei şi a contactelor cu viaţa socială normală. În România, sărăcia şi excluziunea socială reprezintă rezultatul eşecului sistemului social. Acest eşec al sistemului s-a concretizat, în primul rând, într-o criză profundă a proiectului socialist, dar şi în erorile de strategie care au urmat în perioada de tranziţie şi care au condus la căderea dezastruoasă a economiei şi la deficitul de politică socială de compensare. Industria a fost dezvoltată iraţional, ea fiind supusă unui proces de restructurare şi privatizare care nu a reuşit producerea relansării, ci, mai degrabă, definitivarea dezagregării; industria conţinând zone destul de largi aflate în agonie iar şansele pentru privatizarea reconstructivă fiind foarte mici. Agricultura revine la proprietatea privată, însă loturile de teren sunt fragmentate până la absurd. De asemenea, lipsa de tehnologie, necapitalizarea şi demoralizarea încercărilor de cooperativizare îşi spun cuvântul. Satele nu reuşesc să producă eficient şi competitiv, ci doar să-şi asigure simpla supravieţuire. Sistemul de producere a utilităţilor publice nu a fost nici restructurat, nici retehnologizat, criza acestuia intrând într-o fază explozivă după 12 ani de tranziţie. Administraţia publică îşi revine destul de greu de pe urma complexelor moştenite, a suspiciunilor distructive şi a atacurilor continue la care a fost supusă de către grupurile de interese. În tranziţie, unul dintre avantajele României a fost acela că, cel puţin în momentul primului şoc, sărăcia era mai degrabă o stare tranzitorie, fiind rezultată din erodarea veniturilor. Majoritatea săracilor se aflau în jurul sau imediat sub pragul de sărăcie, iar orice înviorare a economiei putea să reducă rapid din numărul acestora. În plus, scăderea veniturilor 27

Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, pg. 91

30

era amortizată de acumulările anterioare de bunuri. Vânzarea locuinţelor de către stat chiriaşilor acestora la preţuri modice a avut un efect pozitiv destul de masiv, majoritatea populaţiei devenind astfel proprietară a locuinţei. La nivelul ţării noastre, sărăcia şi excluziunea socială nu se încadrează în acea economie bine organizată şi eficientă care atinge doar grupuri marginale slab integrate; ci sunt rezultatul unei slabe economii care atinge segmente importante ale colectivităţii. Sărăcia extremă a cunoscut o explozie gravă. Alături de situaţiile binecunoscute care au un impact emoţional enorm (copiii străzii, familii fără locuinţă – care trăiesc în stradă sau în apropierea gropilor de gunoi sau în locuinţe mizere şi improvizate), un număr mare de persoane se află în situaţii critice din cauza datoriilor la întreţinere, a reducerilor severe în alimentaţie şi a imposibilităţii de a se îngriji medical. Sărăcia extremă conduce la excluziune socială greu reversibilă datorită permanentizării acestei situaşii şi a reproducerii ei la nivelul tinerei generaţii. „Excluziunea socială este probabil procesul cu efectele sociale cele mai negative, datorită paralizării capacităţilor de redresare.”28 3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială severă Segmentele cele mai expuse situaţiilor de risc ridicat de marginalizare şi excluziune socială se datorează unei distribuţii inegale a beneficiilor creşterii economice dar şi sistemului de protecţie socială care-şi acoperă inadecvat aria sa de activitate. Sărăcia este cel mai bine anticipată de acel deficit pe care îl prezintă anumiţi indivizi sau grupuri în legătură cu posibilităţile lor de acces pe piaţa muncii sau chiar de incapacitatea de a avea acces în acest domeniu. În România, cele mai afectate grupuri sunt : • Copiii (în familii sărace, în instituţii sau „copiii străzii”) reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. Situaţiile care au beneficiat de atenţia factorilor de decizie au fost cele de tipul „copilul abandonat” şi într-o proporţie mai mică „copilul cu handicap”. Naşterile nedorite sau insuficient asumate, cât şi mortalitatea infantilă au intrat prea puţin în vizorul autorităţilor care elaboreză direcţiile de intervenţie în programele sociale deoarece acestea sunt mai puţin aflate în sfera de interes a Occidentului. Copiii care trăiesc în familii în care se cumulează deprivarea financiară cu cea socială sunt expuşi dezagregării familiale şi, implicit, neglijării, violenţei sau abuzurilor. Dacă în mediul rural, munca în agricultură nu le oferă copiilor posibilitatea de a studia acasă, copiii care provin din familii care locuiesc în condiţii improprii, în locuinţe inadecvate sau improvizate, nici măcar nu dispun de acest spaţiu minimal pentru a putea studia. Aceste condiţii inadecvate de locuire, de supraaglomerare şi multifuncţionalitate a unui spaţiu şi aşa foarte mic, lipsit de utilităţi publice conduce la demotivarea participării şi a performanţelor şcolare. Un alt deficit care diminuează şansele viitoare de integrare a copiilor care provin din astfel de familii este acela al alimentaţiei cronice inadecvate. Iniţiată şi aşa destul de târziu, în 1997, reforma sistemului de protecţie a copilului a fost lipsită de o concepţie de ansamblu până în anul 2000. Chiar şi în momentul de faţă funcţioneză dificil măsurile alternative la instituţionalizare, în special plasamentul, dar şi adopţia naţională. De cele mai multe ori, calitatea locuirii în aceste instituţii nu este întocmai corespunzătoare datorită supraaglomerării şi a unei lipse la un spaţiu individualizat şi obiecte personale, cât şi abuzul psihologic, 28

Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, pg. 90

31

emoţional sau fizic din partea copiilor mai mari sau a personalului de îngrijire, cu scopul de a-i disciplina. „Copiii străzii” reprezintă grupul cu cel mai mare risc social, care însă nu se află în sistemul de suport şi de supraveghere al comunităţii, fiind, în schimb, cel mai vizibil şi cel mai mediatizat. Acest grup îi cuprinde şi pe cei ale căror legături cu familia sunt inexistente, fragile sau temporare. „Copiii străzii” ca şi fenomen este destul de contoversat datorită dificultăţilor întâmpinate în estimarea dimensiunilor sale. Totuşi, cercetările aproximează 3000 de „copii ai străzii”dintre care se estimează că sub 1000 sunt permanent pe stradă, restul copiilor fiind temporar în această situaţie.29 Datorită dimensiunii sale, această problemă a fost ignorată, fapt ce a condus la apariţia unor focare cu potenţial social exploziv : copii cu stare de sănătate precară, expuşi abuzului sexual, cu risc crecut de transmitere a unor boli, analfabetism, consum de droguri, delicvenţă, apariţia cuplurilor care trăiesc în stradă. Încă de la vârste foarte mici are loc intrarea lor pe piaţa de muncă informală cu scopul de a îmbunătăţi bugetul familiei sau pentru bani de buzunar. Tot în aceste situaţii sunt şi copiii care provin din familii sărace sau cei din instituţii. Cele mai grave forme sunt acelea de tipul ajutorului dat în familie la muncile casnice, în agricultură sau la piaţă, dar şi muncile identificate de ei înşişi (încărcător – descărcător la piaţă, la magazinul din vecinătate, în consturcţii, în agricultură ) sau după vărsta de 14 ani munca la negru. De cele mai multe ori, intrarea pe piaţa muncii are drept consecinţă abandonul şcolar sau chiar cel familial şi uneori implicarea în activităţi ilegale precum: cerşetoria (în reţea organizată sau nu), prostituţia sau alte forme de delicvenţă. • Tinerii reprezintă un segment multiplu afectat. În primul rând, educaţia dobândită şi oportunităţile reale de inserţie pe piaţa muncii sunt extrem de reduse. În mediul rural, oportunităţile de muncă ale tinerilor sunt agricultura şi domeniile conexe. În aceste condiţii ei sunt lipsiţi de asigurările sociale. Nivelul de trai al generaţiei tinere depinde de cel dobândit de către părinţi în cazul celor care nu au un loc de muncă. Pentru majoritatea tinerilor, posibilitatea de a deţine o locuinţă proprie este aproape nulă. Tinerii care părăsesc instituţiile formează grupul cel mai expus riscurilor de excluziune socială. Se estimează că apoximativ 4500 de tineri părăsesc anual astfel de instituţii.30 Întrucât nu au unde să plece, multe din instituţii îi ţin în contiuare, ceea ce este ilegal. Aceşti tineri prezintă un deficit de socializare, ei nu pot duce o viaţă normală, independentă şi nu ştiu să relaţioneze cu cei din jur sau să practice vreo meserie. Există localităţi în care primăriile acordă spaţii de locuit în momentul în care aceşti tineri părăsesc instituţiile rezidenţiale. Aceste facilităţi pot fi combinate cu serviciile organizaţiilor non-guvernamentale şi finanţate de organizaţii internaţionale. În cele mai multe cazuri, ONG-urile oferă servicii complexe; de la locuinţă sau chirie plătită şi produse alimentare şi nealimentare la servicii de consiliere profesională şi chiar locuri de muncă în cadrul programelor de dezvoltare locală. • Vârstnicii constituie un segment destul de important, nu datorită ratei de sărăcie, ci datorită numărului foarte mare de pensionari de la nivelul întregii ţări. Problemele specifice ale acestei categorii se accentuează din cauza lipsei unor servicii specializate de asistenţă. O altă problemă a vârstnicilor este aceea că veniturile lor au fost reduse, 29

Ilie, S. „Sărăcie şi excluziune socială. Incluziunea socială ca obiectiv al sistemului de protecţie socială” în „Calitatea vieţii”, nr.3-4 / 2003, pg. 25 30 Idem, pg. 26

32

fapt ce a creat o dependenţă faţă de serviciile medicale şi sociale datorită imposibilităţii de a-şi mai acoperi cheltuielile zilnice. Întrucât majoritatea vârstnicilor nu deţin resurse suficiente pentru o viaţă decentă, ei nu pot participa activ la viaţa publică, culturală şi socială, nu pot lua decizii asupra propriei vieţi şi nu îşi pot permite serviciile sociale de îngrijire în funcţiile de nevoile individuale. Un risc alarmant de marginalizare îl constituie vârstnicii care locuiesc singuri. • Persoanele fără locuinţă formează acel segment al populaţiei care trăiesc la periferia localităţilor, în majoritatea cazurilor.Ei sunt persoane care au locuit cândva în case naţionalizate, în cămine de nefamilişti care ulterior au fost afectate în timp şi părăsite. La periferia localităţilor, accesul la aceste spaţii de locuit este „liber”, însă există şi situaţii în care aceste spaţii sunt controlate de stucturi de tip mafiot. Minima lor posibilitate de a se integra în comunitate este afectată de lipsa actelor de identitate sau a actelor de proprietate asupra spaţiilor de locuit. Aceste persoane fără locuinţă au acces doar pe piaţa informală a muncii, cee ce duce la degradarea stării de sănătate, la venituri insuficiente sau accidente de muncă. Accesul la serviciile medicale le este resticţionat din cauza lipsei asigurărilor de sănătate. • Rromii. Situaţia rromilor constituie, probabil, exemplul cel mai sugestiv în înţelegerea mecanismelor care au generat sărăcia extremă. Începând cu anii ’80, efectele cele mai negative ale crizei socialiste şi-au pus amprenta asupra populaţiei de rromi. În încercarea de a integra populaţia rromă în sistemul şcolar şi economic, regimul comunist a provocat efecte şi asupra oportunităţii lor de integrare socială. Adaptarea lor fragilă la modernitate, ca urmare a integrării lor pe piaţa muncii, s-a spulberat o data cu excluderea masivă din sistemul economiei formale. Pierderea locurilor de muncă a însemnat atât pierderea unor venituri constante şi a beneficiilor sociale asociate, cât şi abandonul şcolar şi insecuritate economică. Astfel, au fost accentuate sărăcia şi marginalizarea socială de către mentalitatea sensibil diferită în segmentul de rromi. La începutul tranziţiei a fost stopat procesul de renunţare la meseriile tradiţionale, însă el a fost reluat o dată ce populaţia rromă s-a confruntat cu lipsa unor venituri constante. Reuşita unor astfel de iniţiative a fost diminuată de schimbarea preferinţelor generale de consum spre cele de tip occidental. Factorii care contribuie la creşterea vulnerabilităţii acestei etnii sunt : nivelul scăzut de educaţie şi de calificare profesională, poziţia marginală pe piaţa muncii, lipsa acumulărilor materiale transmisibile generaţiei viitoare (locuinţa, pământul), implicarea în economia informală (care, deşi, poate reprezenta o capcană de natură a împiedica depăşirea marginalizării, în acelaşi timp poate constitui o soluţie la lipsa de oportunităţi), numărul mare de copii, stereotipurile negative ale celorlalte grupări etnice şi discriminarea. În cazul restructurării unor întreprinderi, primele persoane care sunt concediate sunt cele de etnie rromă. În cele mai multe localităţi din ţară, condiţiile de locuire ale rromilor sunt cu mult sub standardele naţionale, ei fiind practic izolaţi în adevărate ghetouri. Toate aceste particularităţi ale populaţiei rrome conduc la blocarea aceesului către beneficiile sociale. Sistemul de protecţie socială, practic, nu are capacitatea de a asigura vreo formă de sprijin în cazul grupurilor de rromi care prezintă diferite grade de nomadism.

33

3.3. Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe între anii 1995 – 2003 %

40 35

30.3

30

30.8

33.2

35.9 30.6

25.4

25

28.9 25.1

20.1

20 15 10

9.4

5

11.2

11.3

12.5

13.8

11.4

10.9

6.3

8.6

0 1995

1996

1997

1998

1999 2000

saracie severa

2001

2002

2003

saracie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro După anul 2000, are loc al doilea interval de scădere a ratei sărăciei în privinţa celor două praguri, ceea ce plasează riscul sărăciei sub cel înregistrat în 1995. Creşterea economică şi dinamica sărăciei La nivelul ţării noastre, sărăcia prezintă o dinamică inversă faţă de creşterea economică. Analiza sărăciei înainte de 2003 relevă elasticitatea ridicată a dinamicii sărăciei la creşterea economică sau influenţa considerabilă pe care o are economia asupra ratelor sărăciei. 160 140 120 100 80 60 40 20 0 1996

1997

1998

1999

PIB real

2000

2001

2002

2003

Saracie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

34

Dinamica sărăciei pe medii de rezidenţă Riscul sărăciei este mult mai ridicat în mediul rural, însă în cel urban sărăcia este mai profundă datorită deficitului mai mare de consum. De asemenea, în mediul urban, o mare parte a populaţiei sărace trăieşte în aceleaşi condiţii ca cei din mediul urban, fiind însă privaţi de resursele unei agriculturi de supravieţuire, având astfel mai puţine opţiuni. În anul 2003, la nivelul ambelor medii de rezidenţă are loc o scădere a ratei sărăciei şi a sărăciei severe. % 60 50 40

37.6

30 20 10

42.3

43.0

20.2

20.6

46.3

29.2 15.2

22.2

47.8

44.7

42.4

38.0

25.9 18.8

12.5

17.6

13.8

0 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Rural

Urban

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro Dinamica sărăciei pe regiuni În ultimii ani, criza economică a afectat în mod inegal regiunile ţării. În zonele din estul şi sudul ţării incidenţa sărăciei este mai mare, iar în zona de vest, aceasta este mai mică. Gravitatea cea mai mare o prezintă regiunea de nord – est care cuprinde nordul Moldovei (judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui), şi, în care rata sărăciei depăşeşte 40 % , adică 1,5 milioane de săraci31. Distribuţia regională a sărăciei, în anul 2001, conform Planului Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale este următoarea :

31

www.caspis.ro, Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale

35

Sursa : Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, 2002; www.caspis.ro În perioada 1995 – 2000 s-au înregistrat creşteri ale ratei sărăciei în toate regiunile ţării, valorile maxime atingându-le Bucureştiul şi regiunea de Vest. În perioada 2000 – 2001 situaţia se schimbă astfel încât modificările în ratele sărăciei pentru 6 regiuni prezintă valori negative, procesul de sărăcire continuând în regiunea de Sud – Vest şi Nord – Est, cele mai sărace zone. În interiorul regiunilor, estimările făcute pentru ratele de sărăcie ale comunelor şi oraşelor indică o eterogenitate mare a localităţilor din perspectiva nivelului de trai. În mediul rural, regiunea cea mai eterogenă este cea de Vest întrucât comunele sale au rate de sărăcie cuprinse între 12 % şi 87 %. De asemenea, acelaşi lucru poate fi observat şi în ceea ce priveşte inegalitatea. În regiunea de Vest, coeficientul Gini are valori cuprinse între 0,22 şi 0,32, fapt ce se explică prin existenţa unor comune cu o inegalitate foarte coborâtă, dar şi a unor comune în care discrepanţele în ceea ce priveşte bunăstarea populaţiei sunt pronunţate. Spre deosebire de mediul rural, regiunea de Vest deţine în mediul urban un nivel de bunăstare ridicat şi o inegalitate relativ scăzută. Regiunea de Nord – Vest este o regiune mult mai omogenă în mediul rural, însă este relativ eterogenă în mediul urban, acolo unde ratele de sărăcie variază între 10 % şi 41 %. La nivelul ţării există localităţi rurale în toate regiunile care ating valori coborâte ale inegalităţii, coeficientul Gini luând valori de 0,22, în timp ce, în mediul urban, în nici o localitate, coeficientul Gini nu înregistrează valori sub 0,25. Se observă astfel destul de uşor că mediul rural este mai eterogen decât cel urban din perspectiva inegalităţii.

RURAL RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI Regiunea Minimum Maximum în regiune în regiune NE 0,17 0,70

Coeficient de Variaţie 0,17

INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI (GINI) Minimum Maximum Coeficient în regiune în regiune de Variaţie 0,25 0,31 0,04

36

SE S SV V NV Centru

0,17 0,18 0,19 0,12 0,18 0,14

0,85 0,65 0,90 0,87 0,58 0,64

0,23 0,22 0,25 0,33 0,16 0,24

0,22 0,23 0,23 0,22 0,23 0,23

0,38 0,31 0,31 0,32 0,31 0,36

0,07 0,05 0,05 0,06 0,05 0,07

Sursa : „Harta sărăcie în România”; Raport elaborat de C.A.S.P.I.S., 2003; www.caspis.ro,

URBAN RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI Regiunea Minimum în regiune NE 0,15 SE 0,16 S 0,13 SV 0,14 V 0,13 NV 0,10 Centru 0,12

Maximum în regiune 0,41 0,60 0,51 0,55 0,39 0,41 0,40

Coeficient de Variaţie 0,25 0,34 0,27 0,35 0,24 0,36 0,28

INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI (GINI) Minimum Maximum Coeficient în regiune în regiune de Variaţie 0,28 0,32 0,04 0,28 0,35 0,05 0,27 0,31 0,04 0,26 0,32 0,05 0,26 0,29 0,03 0,27 0,33 0,06 0,25 0,30 0,04

Sursa : „Harta sărăcie în România”; Raport elaborat de C.A.S.P.I.S., 2003; www.caspis.ro La fel ca în anii anteriori, regiunea Nord – Est rămâne cea mai săracă. Cele care urmează sunt regiunile sudice : Sud – Est, Sud, Sud – Vest. În anul 2003, este de remarcat faptul că regiunea de Nord – Est înregistrează cea mai serioasă reducere a riscului de sărăcie, şi anume, cu 7 procente. Regiunea

1995

2000

2002

2003

NE SE S SV V NV Centru Bucureşti

37,5 26,3 27,6 28,5 17,9 22,2 23,9 10,2

48,5 38,4 40,0 34,5 30,1 34,4 31,4 18,2

42,5 32,3 33,1 32,5 22,2 23,0 23,4 10,6

35,4 29,2 29,9 32,1 18,1 17,7 20,3 8,1

Diferenţ a faţă de 1995 -2,1 2,9 2,2 3,6 0,2 -4,5 -3,6 -2,1

Diferenţ a faţă de 2000 -13,0 -9,2 -10,1 -2,4 -12,0 -16,7 -11,1 -10,0

Diferenţa faţă de 2002 -7,1 -3,0 -3,2 -0,4 -4,1 -5,3 -3,1 -2,5

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

37

Dinamica sărăciei în funcţie de etnie Singura etnie care înregistrează o rată a sărăciei mai mare decât în 1995 este cea a rromilor, aflându-se chiar la o distanţă destul de mare faţă de celelalte categorii. Aceasta reuşeşte în anul 2003 să scadă doar cu 2 procente, de două sau de trei ori mai puţin decât evoluţia celorlalte etnii. 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0

73.9

72.5

80.0

83.0

29.6

32.0

34.7

29.2

24.7

1995

82.5

79.1

81.8

78.8

29.6

28.0

19.1

1996

1997

1998

romana

1999

maghiara

2000 roma

2001

2002

76.8

24.4

2003

alta etnie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro Diferenţe în rata sărăciei Română Maghiară Romă Altă etnie

1995 24,7 21,9 73,9 30,5

2000 34,7 31,2 83,0 37,0

2003 24,4 14,9 76,8 18,6

% fata de 1995 -1,3 -32,0 4,0 -39,0

% fata de 2000 -29,8 -52,3 -7,5 -49,8

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro În 2003, celelalte naţionalităţi se înscriu la nivelul sau chiar sub nivelul perioadei cu cea mai mică rată a sărăciei (1995 - 1996). Dinamica sărăciei în funcţie de vârstă Ca şi până în anii trecuţi, tinerii şi copiii rămân în continuare categoriile cele mai expuse la sărăcie, riscul fiind însă în scădere ca şi pentru restul populaţiei. Cea mai puţin afectată de sărăcie este categoria de vârstă activă. 0 – 14 ani 15 – 24 ani 25 – 64 ani 65 ani şi peste

1995 28,3 31,7 21,0 30,8

2000 41,2 44,6 31,3 35,2

2003 29,9 31,9 21,6 24,9

% faţă de 1995 5,6 0,6 3,2 -19,2

% faţă de 2000 -27,3 -28,5 -30,8 -29,4

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro 38

Raportat la şocul celui de-al doilea val al sărăciei înainte de 2000 , riscul de sărăcie la populţia vârstnică s-a îmbunătăţit datorită protecţiei oferite acestei categorii. 50 40 30 20 10 0 1995 1996 0 - 14 an i

1997 1998 15 - 24 ani

1999

2000 2001 2002 2003

2 5 - 64 an i

6 5 a n i si p e st e

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al capului gospodăriei Statutul ocupaţional Salariat Patron Lucrător pe cont propriu în activităţi non agricole (inclusiv ajutor familial) Lucrător pe cont propriu în activităţi agricole (inclusiv ajutor familial) Şomer Pensionar Elev, student Casnic Altul (militar în termen, bătrân, dependent)

1995 11,8 1,0

2000 17,3 3,0

2003 8,1 1,3

% fata de 1995 -31,5 +33,6

% fata de 2000 -53,0 -54,8

30,4

44,8

30,2

-0,7

-32,6

50,2

57,3

48,2

-4,0

-16,0

40,7 25,5 3,7 39,9

50,3 31,8 6,6 60,7

34,4 21,9 3,9 42,4

-15,6 -14,1 +5,6 +6,1

-31,7 -31,1 -40,7 -30,3

49,7

67,1

57,2

+15,1

-14,7

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro În anul 2003 au existat de două ori mai puţini salariaţi faţă de anul 2000. Există, totuşi, o oarecare ameliorare, mai ales la nivelul celor mai afectate grupuri, şi anume : elevii, studenţii, şomerii şi cei care lucrează pe cont propriu.

39

Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al indivizilor Salariat

70 57.3

60

55.3

51.3

50 40

50.9

50.1

44.9

36.7

41.0

30

31.1

20

18.5

39.3 35.5

29.2 24.6 20.7

24.2 11.2

Lucrător pe cont propriu în activităţi non agricole (inclusiv ajutor familial) Lucrător pe cont propriu în activităţi agricole (inclusiv ajutor familial) Şomer

Pensionar

10

9.0

0 1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

Elev, student

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro Dinamica sărăciei în funcţie de nivelul de educaţie S-a constatat că nivelul de educaţie constituie cel mai important predictor al riscului de sărăcie. Riscul sărăciei este aproape anulat prin participarea indivizilor la o formă superioară de educaţie, iar cu cât aceştia aprofundează mai multe cicluri de învăţământ, cu atât se reduce riscul de a deveni sărac. 60

55,7

50 40 30

37,7 29,0 19,3

20

10,3

10

4,3

1,5

0 fara scoala scoala primara gimnaziu

scoala profesionala/de ucenici

liceu

scoala postliceala

facultate sau colegiu

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro Dinamica sărăciei în funcţie de numărul de copii pe gospodărie Gospodăriile care înregistrează trei sau mai mulţi copii sunt mult mai expuse la sărăcie sau sărăcie severă decât cele cu mai puţini copii. În 2001, nu există o ameliorare a situaţiei familiilor cu mai mulţi copii, însă, în 2003 are loc o scădere a riscului de sărăcire de 7,6 procente pentru aceste familii. 40

Rata sărăciei variază în funcţie de vârsta membrilor unei gospodării, iar noile alocaţiile pentru familii sunt considerate a avea un efect semnificativ asupra acestor categorii de populaţii.

80 70

6 8 .5

6 8 .6

60 50

6 4 .2 5 6 .8

4 9 .8

40 30

2 8 .7

20

2 3 .1

10

2 1 .4

0 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 fara c o pii

1 c o pil

2 c o pii

3 s i m ai m ulti c o pii

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro 3.4. Discrepanţa dintre mediul urban şi mediul rural Abordarea sărăciei din perspectiva dihotomiei urban – rural se face prin raportare la sărăcia de consum din mediul rural şi sărăcia extremă, multi – dimensională din mediul urban. O regiune este cu atât mai săracă cu cât acea regiune are o pondere mai ridicată a populaţiei rurale. Întrucât România deţine aproximativ jumătate din populaţie la nivel rural (47 %), ea se diferenţiază faţă de ţările din U. E. şi cele din C.E.E. în tranziţie (excepţie face Polonia) ale căror populaţii din mediul rural nu depăşesc 20 % din totalul ţărilor respective. La nivel adiminstrativ, ţara noastră este alcătuită din 2 686 comune, care includ 12 713 sate.32 Aceste sate se diferenţiază destul de mult pe criterii precum : volumul populaţiei, accesibilitatea (distanţa faţă de un oraş sau faţă de un drum european), tipul administrativ al satului (centru de comună sau sat aparţinător). Diferenţele dintre mediul urban şi cel rural s-au adâncit şi mai mult după 1989 datorită schimbărilor structurale, cee ce a condus la dezavantajarea zonelor rurale cu privire la infrastructură, utilităţi publice, confortul locuinţei, dar şi accesul la serviciile de educaţie şi sănătate. 3.4.1. Sărăcia de consum La nivelul anului 2002, în România se înregistrau 6,3 milioane de persoane sărace din care apoximativ o treime făceau parte din mediul urban (2,1 milioane persoane), restul de 4,2

32

Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro

41

milioane de persoane aparţineau mediului rural.33 Astfel, sărăcia de consum, estimată în funcţie de consumul gospodăriilor, este mult mai extinsă în mediul rural. Sărăcia de consum pe medii de rezidenţă, 2002 Sărăcie alimentară Prag de sărăcie BM (LEI) 872,005 NAŢIONAL Număr persoane sărace Pondere persoane sărace în total populaţie Deficit mediu de consum URBAN Număr persoane sărace Pondere persoane sărace în total populaţie Deficit mediu de consum RURAL Număr persoane sărace Pondere persoane sărace în total populaţie Deficit mediu de consum

Sărăcie extremă 1,060,658

Sărăcie totală 1,535,370

1,210,724 5.6% 0.0114

2,366,110 10.9% 0.0239

6,265,186 28.9% 0.0759

317,210 2.7% 0.0059

634,117 5.4% 0.0119

2,080,042 17.6% 0.0417

893,514 9.1% 0.0179

1,731,992 17.5% 0.0383

4,185,144 42.4% 0.1167

Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004; www.iccv.ro În România, evoluţia sărăciei a fost invers proporţională cu evoluţia generală a economiei. Începând cu anul 2000, creşterea economică a determinat o scădere semnificativă a numărului şi ponderii persoanelor aflate ân sărăcie totală de la 36 % la 29 % din populaţia totală. Ratele sărăciei extreme şi ale sărăciei alimentare au înregistrat, însă, scăderi mult mai moderate, de la 14 % la 11 %, respectiv de la 7 % la 6 % atât la nivel naţional, cât şi la nivelul mediilor de rezidenţă34. Studiile realizate sub egida Băncii Mondiale şi a CASE (Center for Social and Economic Research) confirmă existenţa a două subperioade distincte raportate la creşterea economică şi evoluţia sărăciei în România: - 1996 – 1999; perioadă în care a avut loc un declin economic ce a avut ca repercusiune diminuarea considerabilă a consumului la nivelul întregii populaţii. În această perioadă populaţia rurală a pierdut mai puţin decât populaţia urbană, salariaţii au suferit mai puţin decât cei pe cont propriu, iar gospodăriile cu situaţie bună sau medie şi-au redus consumul mai mult decât cele mai sărace 40 % gospodării. - 2000 – 2002; perioadă în care a avut loc o creştere economică constantă şi, evident, o creştere a consumuli la nivelul întregii populaţii. În această perioadă, populaţia rurală a câştigat mai puţin decât cea urbană, salariaţii şi lucrătorii pe cont propriu, în sectoare ne – agricole, au câştigat mai mult decât cei în agricultură, iar gospodăriile cu o situaţie bună sau medie şi-au îmbunătăţit consumul în măsură mult mai mare decât cele mai sărace 40 % gospodării. Principalele caracteristici ale sărăciei de consum din România sunt : • este existinsă (29 % din populaţie în 2002); • este elastică la creşterea economică; 33 34

Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro

42

• •

este în scădere, însă inegalitatea socială este în creştere; este superficială, întrucât distanţa medie dintre consumul gospodăriilor şi pragul de sărăcie este relativ mică, iar ponderea populaţiei care se află în imediata apropiere a pragului de sărăcie este destul de mare; • este predominant temporară. Sărăcia de consum afectează toate ţările aflate în tranziţie, însă nu şi pe cele dezvoltate şi poate fi combătută prin creştere economică, acest tip de sărăcie aflându-se deja în descreştere. 3.4.2. Sărăcia extremă, multi – dimensională Caracteristicile sărăciei extreme din mediul urban sunt următoarele : • Trăsăturile economice - luptă permanentă pentru supravieţuire; - şomaj sau sub - ocupare în economia subterană; - salarii foarte scăzute pentru angajaţi; - copilul ca aducător de venituri în gospodărie; - desfăşurarea de activităţi ocazionale; - lipsa cronică a banilor şi a unor economii; - neacoperirea cronică a nevoilor alimentare; - achiziţionarea produselor alimentare pe credit. • -

Trăsăturile sociale şi psihologice concentrarea în cartiere, vecinătăţi sau micro – zone din centrul sau la periferia oraşelor; comportament demografic atipic (căsătorii neoficiale, familii monoparentale, număr mare de copii); supraaglomerarea locuinţei şi a zonei; lipsa intimităţii; locuire ilegală în condiţii mizere; incidenţă înaltă a alcoolismului, a violenţei familiale şi a infracţionalităţii; deficit educaţional considerabil; probleme de sănătate; profil psihologic caracterizat de neajutorare.

În România, sărăcia extremă se află în strânsă legătură cu transformările sociale de după 1990, cu fenomenul persoanelor fără locuinţă, cu şomajul şi cu forme de dezorganizare socială. Ea este concentrată la nivelul tinerilor, copiilor şi a mediului de rezidenţă urban. Sărăcia extremă, multi – dimensională mai este numită în literatura de specialitate şi „noua sărăcie”. Ea reprezintă obiectul preocupărilor ţărilor dezvoltate din Europa, dar şi a Statelor Unite ale Americii întrucât această sărăcie nu poate fi „tratată” prin creştere economică, ci necesită o abordare mult mai complexă din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului, ale incluziunii sociale şi a politicilor de dezvoltare a persoanelor sărace. „Noua sărăcie” reprezintă o stare de deprivări multiple, de derivă, ce nu poate fi depăşită de persoanele aflate în această stare, ci numai cu ajutorul intervenţiilor din exterior. Ea este asociată cu fragilizarea relaţiilor de familie, slăbirea coeziunii sociale, chiar neparticipare sau marginalizare, tendinţe de etnicizare şi de concentrare în zone segregate teritorial, „cultura de cartier”.

43

„Noua sărăcie” se află în plin proces de dezvoltare datorită creşterii inegalităţii şi a slăbirii coeziunii sociale şi afectează atât ţările în tranziţie, cât şi pe cele dezvoltate. În momentul actual nu există, încă, soluţii clare pentru combaterea sărăciei extreme, nici măcar în democraţiile avansate. Acesta este şi motivul pentru care „noua sărăcie” constituie problema cheie a sărăciei atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări. Sărăcia de consum versus sărăcia multi – dimensională Problemă cheie: Tip de sărăcie: Dimensiune: Profunzime: Asociată cu:

Sărăcia rurală Sărăcia de consum

Sărăcia urbană Sărăcia extremă

„Tradiţională” Predominant temporară Extinsă, în scădere Superficială, dar mai profundă decât sărăcia de consum din mediul urban Satul, ţăranul, problema agriculturii

„Nouă” Persistentă Relativ redusă, în creştere Profundă, sărăcie alimentară combinată cu insecuritatea locuinţei şi excluziune socială Zone sărace din oraşe, orăşeanul sărăcit, restructurarea industriei, mică infracţionalitate, prestigiu negativ

Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004; www.iccv.ro

44

45

46

47

48