UNIVERSITATEA UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Departamentul ID Specializarea : Administrarea Afacerilor, Anul III, Sem I
MANAGEMENTUL ASIGUR ĂRILOR Curs pentru învăţământ la distanţă
Lect. univ. dr. Rozalia KICSI
2008prezent
1
2
2
CUPRINS
CAPITOLUL 1.CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGUR ĂRILE..................5 1.1. Locul şi rolul asigur ărilor în î n societate............................................................... societate.............................................................................. ...............55 1.2. Conceptul de asigurare ............................................ .................................................................. ............................................. ................................... ............55 1.3. Conţinutul juridic, economic şi financiar al asigur ării....................................................6 1.4. Clasificarea asigur ărilor ............................................. ................................................................... ............................................. .............................. .......13 13 1.5. Societăţile de asigurare................................ asigurare...................................................... ............................................. .............................................17 ......................17 1.6. Intermedierea în asigur ări şi reasigur ări.........................................................................18
CAPITOLUL 2. INTRODUCEREA NO ŢIUNII DE RISC ÎN ACTIVITATEA DE ASIGURARE ........................................... ................................................................. ............................................ ........................................... ................................... ..............24 24 2.1. Risc şi incertitudine..................................... incertitudine........................................................... ............................................. .............................................24 ......................24 2.2. Riscurile umane şi riscurile naturale ............................................ ................................................................... .................................. ...........27 27 2.3. Ideea de risc şi incertitudine în contractul contractul de asigurare .............................................. ................................................. ...41 41 2.4. Risc, asigur ări şi pieţe ............................................. ................................................................... ............................................ ................................. ...........43 43
CAPITOLUL 3. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ASIGUR ĂRI..........................51 3.1. Evoluţia analizei riscului....................................... r iscului............................................................. ............................................ ................................... .............51 51 3.2. Obiectivele analizei riscului..................... riscului ............................................ ............................................... ...............................................53 .......................53 3.3. Previziunea, prevenirea şi diminuarea diminuarea riscului ............................................. ..............................................................54 .................54 3.4. Estimarea şi percepţia riscurilor................... riscurilor .......................................... ............................................. ..........................................55 ....................55 3.5. Riscul în activitatea firmei ............................................. .................................................................... .............................................. ...........................56 56 3.6. Particularităţi privind managementul riscului în asigur ări.............................................62 3.7. Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigur ări...................................65 3.8. Controlul riscului ........................................... .................................................................. ............................................. ........................................68 ..................68
3
INTRODUCERE Prin tematica pe care o abordeaz ă, acest curs îşi propune să ofere studenţilor din învăţământul superior economic la distan ţă o imagine asupra unei p ăr ţi din multitudinea de aspecte pe care complexitatea activit ăţii de asigurare o presupune. presupune. Obiectivele cursului: •
să faciliteze însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de activitatea de asigurare ;
•
să permită sesizarea asemănărilor şi a distincţiilor între mecanismele de derulare a diferitelor forme de asigurare;
•
studenţii să înţeleagă aspectele economice şi juridice ale activit ăţii de asigurare;
•
să facă cunoscute principalele categorii de riscuri cu care se pot confrunta persoanele, bunurile bunurile şi/sau afacerile lor;
•
să familiarizeze studenţii cu principalele tipuri de asigur ări practicate atât pe piaţa internă cât şi pe cea interna ţională.
4
CAPITOLUL 1.CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGUR ĂRILE
În acest capitol sunt prezentate o serie de defini ţ ii ale opera ţ iunii de asigurare, con ţ inutul juridic, economic şi financiar al asigur ării, principalele criterii sintetizate în literatura de specialitate în func ţ ie de care se clasific ă asigur ările, principalele tipuri de asigur ări; alte aspecte abordate sunt cele legate de societ ăţ ile şi intermediarii care ac ţ ioneaz ă pe pia ţ a asigur ărilor.
1.1. Locul şi rolul asigurărilor în societate Asigur ările reprezintă o
ramur ă de activitate, un
sector de servicii financiare
dezvoltarea asigur ărilor are conotaţii economice complexe (atât pentru persoanele fizice si juridice asigurate cât şi pentru întreaga societate);
activităţile economice sunt expuse
permanent unor multitudini de riscuri generate atât de factori obiectivi cât şi subiectivi; asigurarea este un proces economic-social necesar şi obiectiv, deoarece ac ţionează ca un mijloc de protecţie: – despăgubeşte pierderile financiare acoperite prin riscuri asigurate; – asigur ă continuitatea activităţii economice întrerupte temporar.
1.2. Conceptul de asigurare Conform profesorilor Iulian Văcărel şi Florian Bercea ,,asigurarea ac ţ ionează în strânsă leg ătur ă cu existen ţ a unor riscuri comune a c ăror producere poate provoca pagube importante economiei na ţ ionale şi popula ţ iei,, .
Profesorul Gheorghe Bistriceanu consider ă că: ,,asigurarea este un sistem de rela ţ ii economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvolt ării economice şi sociale izvorât din ac ţ iunea legilor economice obiective, care const ă în crearea în comun, de c ătre popula ţ ie şi agen ţ ii economici amenin ţ ate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseaz ă daunele şi se satisfac şi alte cerin ţ e economico-financiare, probabile, imprevizibile ,,.
Dicţionarul Le Petit Larrousse, edi ţia 1996, precizeaz ă că: ,,asigurarea este o garan ţ ie acordat ă de un asigur ător asiguratului său, de a indemniza eventualele pagube, în schimbul unei prime sau cotiza ţ ii,,.
Conform Legii 32/10.04.2000: ,, asigurarea este opera ţ iunea prin care un asigur ător constituie, pe principiul mutualit ăţ ii, un fond de asigurare, prin contribu ţ ia unui număr de asigura ţ i, expu şi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care sufer ă un 5
prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activit ăţ ilor desf ăşurate,,.
1.3. Conţinutul juridic, economic şi financiar al asigur ării ¾
Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii
specifice, a fondului de asigurare, în leg ătur ă cu care pot fi puse în eviden ţă câteva aspecte1: - faptul că asigurarea se constituie sub form ă bănească; - fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiec ărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate de la persoane fizice sau juridice interesate să înlăture pagubele pe care ar urma s ă le suporte în urma producerii unor evenimente; - constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între păr ţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente. Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de
fenomene viitoare şi nesigure. În principiu, din acest fond nu se suport ă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul de produc ţie ori în gospod ăriile populaţiei, de diminuarea valorii lor din diverse motive. Asigurarea presupune existen ţa unei comunit ăţ i de risc. Persoanele fizice sau juridice, ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune. Comunitatea se formeaz ă în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului la dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective. Împăr ţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se transform ă în realitate, însă, numai pentru unii dintre ei, f ăr ă ca cineva să ştie dinainte “pentru cine?” şi “când anume?”. De aceea, to ţi membrii comunităţii de risc contribuie la formarea fondului din care se vor suporta desp ăgubirile sau sumele asigurate. Asigurarea ofer ă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigur ări, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribu ţiei acestora la fondul respectiv. Acest fapt este posibil în virtutea faptului ca paguba provocată se împarte membrii comunităţii de risc dup ă principiul mutualit ăţ ii. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare
după principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. În principiu, împ ăr ţirea riscului trebuie 1
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.58. 6
să se facă între membrii aceleiaşi comunităţi de risc, ceea ce înseamn ă ca la fiecare risc, pentru care se încheie asigurarea, este necesar ca primele s ă acopere integral cheltuielile cu plata despăgubirilor, urmărindu-se echilibrarea rezultatelor financiare nu numai pe total societate, respectiv organiza ţie mutuală de asigurare, dar şi pe fiecare tip de asigurare. Fondul de asigurarea se utilizează în mod centralizat pentru :
-
acoperirea pagubelor provocate de fenomenele asigurate la asigur ările de bunuri şi la cele de r ăspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigur ările de persoane;
-
finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
-
constituirea unor fonduri de rezerv ă la dispoziţia societăţii comerciale sau a organizaţiei mutuale de asigurare etc. În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite rela ţ ii
economice între participanţii la asigurare. În prima etap ă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare, pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate către organizaţia de asigurare.
În etapa următoare, fluxurile băneşti, sub forma indemniza ţ iilor de asigurarea, pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispozi ţia organizaţiei de asigurare, c ătre persoanele fizice şi juridice afectate de producerea fenomenului asigurat. Prin urmare, “asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorilor adăugate brute, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desf ăşur ării neîntrerupte a activităţii economice, păr ăsirii integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice, împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa sau integritatea corporală, precum şi onor ării obligaţiilor de r ăscumpărare civilă c e revin persoanelor fizice şi juridice faţă de ter ţi “.2 Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigur ările îndeplinesc anumite func ţ ii, şi anume:3 1. Func ţ ia de reparti ţ ie este explicată prin procesul de redistribuire a unei p ăr ţi din
produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri: în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare; în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale: plata indemniza ţiei de asigurare, finan ţarea unor activităţi cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospod ăreşti ale organizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă; 2. Func ţ ia de control - ca funcţie complementar ă a asigur ărilor, urmăreşte modul cum
se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare; cum se 2
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.60.
3
Violeta Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.25. 7
efectuează: pl ăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ - gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospod ărirea judicioasă a fondului de asigurare. 3. Func ţ ia de compensare a pagubelor - reprezintă principala funcţie a asigur ărilor şi
prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări: pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar pentru ansamblul economiei na ţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condi ţiilor pentru desf ăşurarea activităţii productive sau a capacit ăţii de muncă pentru persoanele vătămate. 4. Func ţ ia de prevenire a producerii pagubelor este a doua func ţie ca importanţă şi se
realizează pe două căi: - prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamit ăţilor şi accidentelor; -
prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care s ă-i constrângă pe asigur ători să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate. 5. Func ţ ia financiar ă rezidă în aceea că asigurarea este apreciat ă ca fiind una din
pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despă gubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe m ă sura apari ţ iei şi argument ării necesit ăţ ii pl ăţ ilor. Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă
generală de creditare în economie, fiind constituit ă în depozite sau în disponibilit ăţi curente la bănci. Noţiunea de asigurarea se folose şte în legătur ă nu numai cu activitatea societ ăţilor comerciale de asigur ări şi a organizaţiilor de asigur ări mutuale, dar şi cu asigur ările sociale. ¾
Din punct de vedere financiar , se poate aprecia c ă asigurarea se constituie într-
un „intermediar” financiar între persoanele fizice asigurate care pl ătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Mulţi specialişti în domeniu îmbr ăţişează modul tradiţional de abordare a asigur ării, potrivit căreia asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui număr mare de persoane fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen unui număr redus dintre acestea. Aceast ă pagubă, insuportabilă în condiţiile inexistenţei asigur ării de către persoana fizică sau de întreprinderea care a suferit-o, devine, în condi ţiile asigur ării, suportabilă de către masa celor care formează comunitatea de risc, datorit ă faptului că tehnica asigur ării se bazează pe legea numerelor mari. Dac ă prima de asigurare a fost calculat ă cu luare în considerare a 8
pagubei pe care probabil o va determina riscul considerat, este de a şteptat ca între obligaţiile asiguraţilor şi cele ale asigur ătorului să existe echilibrul necesar. Aceast ă abordare nu reflectă faptul ca asigurarea se eviden ţiază prin intermediul societăţilor comerciale de asigur ări, care îşi desf ăşoar ă activitatea pe o piaţă concurenţială. De aceea unii speciali şti pun în evidenţă anumite valen ţ e ale asigur ărilor: - calitatea de ramur ă prestatoare de servicii; - de intermediar financiar şi - de activitate financiar ă. o Asigurarea ca ramur ă prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, ofer ă asiguratului un produs necorporal specific, şi anume preluarea r ăspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile
convenite prin contractul de asigurare. Obligaţia pe care şi-o asumă societatea comercial ă de asigurare faţă de asigurat este influenţată de caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate. Dac ă acestea s-ar produce a şa cum au fost ele presupuse la stabilirea obliga ţiilor păr ţilor contractante, atunci între primele încasate şi indemnizaţiile datorate ar exista un echilibru corespunz ător. În practică pot să apar ă abateri mai mari sau mai mici de la media multianual ă a pagubelor provocate de riscurile asigurate. Când abaterile sunt favorabile pentru asigur ător, ele duc la mărirea profitului estimat al societăţii de asigur ări. Când abaterile sunt negative, apare necesitatea compensării acestor influenţe nefavorabile cu venituri provenite din alte activit ăţi: depuneri la bănci, achiziţii de hârtii de valoare, investi ţii în bunuri imobiliare etc. o Asigurarea ca formă de intermediere financiar ă rezidă în faptul că, mai ales în asigur ările de viaţă, societatea de asigurare ofer ă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de economisire şi de fructificare a resurselor băne şti. Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seam ă societăţile de asigur ări de viaţă, deşi şi societăţile de asigur ări de bunuri şi de r ăspundere civilă dispun de anumite resurse financiare pe care le ofer ă spre plasarea pe pia ţă. În spatele societăţii de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoane fizice, care au încheiat asigur ări de viaţă în dublu scop: - pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare; - pentru aş-i fructifica economiile încredinţate societăţii de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare a unor contracte de asigurare de via ţă, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scaden ţe de valorificare mai lungi sau mai scurte. ¾
Din puct de vedere juridic, pentru a fi operant ă, asigurarea trebuie să capete o
formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a păr ţilor şi din legea propriu-zisă 9
emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigur ărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigur ări4. În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbun ătăţiri succesive de-a lungul timpului. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 49 din reglementarea adoptata în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”. 5 Potrivit dispoziţiilor art.5 din reglementarea adoptat ă în 1971 ” prin contractul de asigurare, asiguratul se oblig ă să pl ătească o primă Administra ţ iei Asigur ărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să pl ătească asigur ătorului sau unei ter ţ e persoane, denumit ă beneficiar, o indemniza ţ ie – despă gubire sau sumă asigurat ă – în limitele convenite”.6
După renunţarea la monopolul statului în domeniul asigur ărilor, exercitat prin Administraţia Asigur ărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiţiei date prin legea contractului de asigurare. Astfel legea Nr. 136 din 1995 art.9 propune o defini ţie reformulată a celei existente în 1971 şi anume: “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigur ătorului, iar acesta se oblig ă ca, la producerea unui anume risc, s ă plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurat ă, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele şi în termenele convenite”.7
Conform Legii Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigur ările si reasigur ările în România art.1, „activitatea de asigurare se desf ăşoar ă sub forma asigur ărilor facultative şi obligatorii, precum şi a operaţiunilor de reasigurare, de către societăţi comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare şi societăţi de reasigurare, denumite în continuare asigur ători, respectiv reasigur ători”.8 Unii specialişti consider ă că definiţia juridică a contractului este insuficient de semnificativă şi propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică a operaţiei de asigurare. Astfel, Yvonne Lambert-Faivre consider ă că “sub aspectul s ău tehnic, care e fundamental, asigurarea este opera ţia prin care un asigur ător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, îi 4
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.5457. 5 Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare, publicată în Monitorul Oficial nr.83 din 9 aprilie 1931, nr.108 din 12 mai 1932, şi nr.85 din 10 aprilie 1936 6 Decretul Consiliului de stat nr.471-1971 cu privire la asigur ările de stat, republicat în Buletinul oficial al Republicii Socialiste România , Partea I, nr.13 din 27 februarie. 7
LEGEA Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigur ările si reasigur ările în România , publicat ă în Monitorul Oficial nr. 303 din 30 decembrie 1995 8 Idem 10
indemnizează pe aceia dintre ei care sufer ă un sinistru, pe seama fondului comun constituit din primele încasate”.9 Autoarea franceză îşi motivează opinia prin faptul că “spre deosebire de contractul de asigurare care cap ătă aspectul unui pariu sau al unui joc al bazardului, operaţia de asigurare, privită în complexitatea ei, devine o opera ţie antialeatorie de lupt ă colectivă împotriva hazardului”. Acordul de voin ţă este primul principiu de baz ă care permite realizarea unui contract
între asigurat şi asigur ător, prin care asiguratul beneficiaz ă de protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat asigur ătorul. Asigur ătorul printr-un contract de asigurare se obliga s ă plătească contravaloarea daunelor in cazul producerii unuia din riscurile asumate. Un alt principiu pe care îl are asigurarea este principiul mutualit ăţ ii prin care fiecare asigurat contribuie cu o sum ă de bani, numită primă de asigurare, la crearea fondului de asigurare din care asigur ătorul acoper ă daunele suferite de asiguraţi. Contractul încheiat între un asigurat şi asigur ător este denumit contract de asigurare sau poli ţă de asigurare . Sub aspect juridic acesta prezint ă caracteristicile unui contract , şi anume: 10 a) este un contract consensual datorită faptului că aceasta se încheie numai prin acordul păr ţ ilor ; acest contract este valabil din momentul în care asigur ătorul şi asiguratul şi-au
exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut; forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asigura ţilor şi pe cele ale ter ţilor. b) este un contract sinalagmatic prin faptul că fiecare parte are anumite obliga ţ ii. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în aten ţia asigur ătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să achite primele de asigurare datorate; la rândul său, asigur ătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită. Asigur ătorul trebuie să-şi respecte obligaţiile numai în cazul în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale contractuale (art.17).În caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul r ămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică (art.19 şi 20). c) este un contract aleatoriu , adică la încheierea asigur ării asiguratul şi asigur ătorul nu cunosc efectele, avantajele, sau pierderile ce vor rezulta. Acest eveniment, denumit alea,
comportă, pentru fiecare dintre păr ţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere. De exemplu: în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, plata despăgubirii de către asigur ător va avea loc numai în situa ţia producerii incendiului; dac ă despăgubirea datorată va întrece ca mărime prima achitată de asigurat, avantajul va fi al 9
Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5-eme, edition, Paris, Dalloz, 1985, p.36 . Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998.
10
11
asiguratului. În situaţia în acre nu se va produce nici un incendiu, în perioada de valabilitate a contractului, avantajul va fi de parte asigur ătorului, care deşi a încasat prima de asigurare îns ă nu datorează nici o indemnizaţie. Caracterul aleator este esen ţial la contractul de asigurare: dac ă evenimentul pentru care se solicită încheierii contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de păr ţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând sa fie acoperit cu certitudine de către asigur ător. d) este un contract succesiv datorita valabilităţii pentru o perioada mai lung ă de timp; prima se poate plăti în mai multe rate, protecţia fiind continuă din partea asigur ătorului. Faptul, că valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumit ă perioadă de timp, face posibilă eşalonarea plăţii primei de asigurare şi evidenţiază caracterul succesiv al realizării contractului. e) este un contract de bună credin ţă ceea ce presupune ca executarea lui s ă se facă cu bună credinţă de către păr ţi. Întrucât asigur ătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informaţii furnizate de solicitantul unei asigur ări sau determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informa ţiilor provenite de la acesta, f ăr ă putinţa de a le verifica de fiecare dat ă, atunci când se constat ă că informaţiile puse la dispoziţia asigur ătorului nu au fost corecte, reaua credin ţă a asiguratului se sanc ţionează de o manier ă foarte sever ă . f) este un contract de adeziune: formularea/stabilirea clauzelor din contract apar ţine
societăţilor de asigurare, asiguraţii având latitudinea s ă le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigur ărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discu ţie un proiect de contract, a c ărui definitivare are loc cu acordul p ăr ţilor. Trebuie remarcat faptul c ă reglementările în materie difer ă de la o ţar ă la alta, dar, în cadrul na ţional, organele de supraveghere a societ ăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin con ţinut şi structur ă, în anumite coordonate juridice de fond şi formă. g) este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dac ă plata primei de
asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului genereaz ă consecinţe juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condi ţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare. Legea constituie, alături de contract, o alt ă formă juridică de realizare a asigur ării. ¾
Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativit ăţ ii (voluntariatului),
adică ea se închei din proprie ini ţiativă, de către persoane fizice şi juridice interesate,
12
împotriva acelor fenomene care le amenin ţă bunurile, viaţa sau integritatea corporal ă, în scop de indemnizare sau de fructificare. ¾
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativit ăţ ii, adică persoane fizice şi
juridice, deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigur ării obligatorii (de exemplu locuinţele şi alte construcţii gospodăreşti proprietate privată), sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar asigur ătorii care au primit autorizaţie legală de a practica o astfel de asigurare, sunt obliga ţi să o realizeze, în condi ţiile prevăzute de autoritatea public ă competentă, şi să elibereze un înscris probator al asigur ării.
1.4. Clasificarea asigur ărilor Asigur ările de bunuri, persoane şi r ăspundere civilă pot fi clasificate – pentru o mai uşoar ă înţelegere şi urmărire a particularităţilor pe care le prezint ă – după mai multe criterii. ¾
După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare deosebim
asigur ări obligatorii şi asigur ări facultative. Potrivit legii, raporturile de asigurare se nasc în baza contractului încheiat între asigur ător şi asigurat. Asigurarea obligatorie izvor ăşte din interesul economic şi social al întregii colectivit ăţi pentru apărarea avu ţ iei na ţ ionale, men ţ inerea continuit ăţ ii procesului de produc ţ ie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt amenin ţ ate de anumite riscuri, astfel încât fiecare de ţ inător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea evenimentelor asigurate.
În asigur ările obligatorii raporturile dintre asigurat şi asigur ător, drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamn ă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii f ăr ă a se cere acordul de voin ţă al celor care de ţin bunurile respective sau al persoanelor fizice şi juridice ce intr ă sub incidenţa legii.
În România cea mai uzitat ă/cunoscut ă formă de asigurare obligatorie este asigurarea de r ăspundere civilă pentru pagube cauzate prin accidente de circula ţie. În acest sens, legea prevede obligaţia persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării sau folosite pe teritoriul României de a le asigura pentru cazurile de r ăspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României. Asigurarea facultativă are la bază acordul de voinţă al asigur ătorului şi asiguratului
concretizat în contractul de asigurare, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile păr ţilor 13
precum şi toate celelalte elemente ale asigur ării(riscuri, sumă asigurată etc.). Tot facultativă este şi asigurarea bunurilor cu care se garanteaz ă creditele acordate sau a bunurilor procurate din credite sau cu plata pre ţului în rate. Asigurarea obligatorie prezint ă o serie de tr ă sături care o deosebesc de asigurarea facultativă. Aceste tr ăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigur ării, modul de stabilire a sumei asigurate, durata asigur ării etc.
Asigurarea obligatorie este o asigurare total ă (în ea sunt cuprinse toate bunurile de acela şi fel, precum şi toate persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de lege) • este o asigurare normat ă (suma asigurată este stabilită prin lege sau sub forma unor norme de asigurare pe unităţi de bunuri separate) •
este o asigurare f ăr ă termen (acţionează atât timp cât exist ă bunul asigurat; r ăspunderea asigur ătorului ia naştere în mod automat din momentul în care asigur ătorul a intrat în posesia bunului respectiv) •
¾
Asigurarea facultativ ă nu este o asigurare total ă (cuprinde, de regulă, numai o parte din bunurile de acela şi fel existente în proprietatea persoanelor fizice şi juridice la un moment dat) • nu este o asigurare normat ă (suma asigurată este stabilită în funcţie de propunerea asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigur ării, iar la asigur ările de persoane anumite sume stabilite prin regulamentele de asigurare.) • este o asigurare cu termen (este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită în contractul de asigurare; r ăspunderea asigur ătorului acţionează numai în cadrul acestui interval) •
După domeniul asigur ării deosebim asigur ări de bunuri, asigur ăride
persoane şi asigur ări de r ăspundere civilă. a.1.1 Asigurarea de bunuri are ca obiect anumite bunuri (o construc ţie, autovehicule, bunuri ale gospodăriei casnice, animale etc.) care sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamităţi naturale, accidente sau alte evenimente. Asigurarea de persoane are ca obiect persoana fizic ă, viaţa şi integritatea sa, supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. În acest tip de asigurare asiguratul sau beneficiarul asigur ării are dreptul – la apari ţia cazului asigurat – s ă primească indemnizaţia de asigurare f ăr ă relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar dacă nu ar fi încercat vreo pagubă. Asigurarea de persoane nu are caracter de desp ăgubire, reprezentând o măsur ă de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani. Asigurarea de r ă spundere civil ă (asigurare de responsabilitate ) are ca obiect o
valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei ter ţe persoane pentru care r ăspunde potrivit legii. 14
Asigur ările de bunuri şi de r ă spundere civil ă sunt asigur ări contra pagubelor (asigur ări
de daune), având ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, fie prin avarierea (totală sau par ţială) a bunului asigurat, fie prin plata desp ăgubirilor civile datorate ter ţilor ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce angajeaz ă r ăspunderea asiguratului. Aceasta înseamn ă că aceste asigur ări au caracter indemnitar (de desp ă gubire). Asigur ările de persoane nu au caracter indemnitar. ¾
În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigur ări directe şi
asigur ări indirecte (reasigur ări). În cazul asigur ărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asigurat şi asigur ători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot asigurare directă este şi coasigurarea în care exist ă mai mulţi asigur ători precum şi asigurarea mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare). Reasigurarea apare ca un raport care se stabile şte, de fiecare dată, între două societ ăţi
de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealalt ă de reasigur ător. Reasigurarea are la baz ă contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigur ător o parte din r ăspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel reasigur ătorul îşi asumă r ăspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele convenite în contractul de reasigurare. ¾
După sfera de cuprindere în profil teritorial asigur ările pot fi grupate în
asigur ări interne şi asigur ări externe. Asigur ările interne se caracterizează prin faptul că, în general, păr ţile contractante
domiciliază în ţara noastr ă, bunurile, persoanele şi r ăspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul României, iar riscurile asigurate se pot produce pe acela şi teritoriu. Primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprim ă şi se plătesc în moned ă naţională. Asigur ările externe apar în legătur ă cu persoane, r ăspundere civilă sau bunuri care ies
în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare (una din p ăr ţile contractante sau beneficiarul asigur ării domiciliază în altă ţar ă; obiectul asigur ării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări). De regulă, la aceste asigur ări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se plătesc în valută, motiv pentru care ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de asigur ări în valută. Pot fi amintite în acest sens asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea creditelor pentru export, asigurarea mijloacelor de transport etc. ¾
După riscul asigurat , pot exista următoarele categorii de asigur ări: 15
- pentru incendii, tr ăsnete, explozii, cutremure etc.; bunurile asigurate împotriva acestor fenomene sunt: cl ădiri şi diferite construcţii, maşini, utilaje, mijloace de transport, obiecte de uz casnic etc.; - pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtună, uragan, alunecări de teren, riscuri specifice culturilor agricole; - pentru derapări, r ăsturnări, coliziuni, pr ă buşiri sau alte accidente ale mijloacelor de transport; - pentru diferite boli şi accidente ale animalelor; - pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice (boal ă, invaliditate, deces); - pentru cazurile de r ăspundere civilă care se refer ă la prejudicii cauzate ter ţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activit ăţi etc. ¾
În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există: -
asigur ări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizeaz ă lacurile,
râurile, porturile etc.; -
asigur ări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce
pe apele mărilor sau oceanelor; -
asigur ări aeriene (de aviaţie), care acoper ă două mari categorii de riscuri:
pentru pierderea sau avarierea aeronavei şi de r ăspundere civilă a companiei aeriene. ¾
În funcţie de interesul pecuniar avem:
-
asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);
-
asigurarea împotriva falimentului în afaceri;
-
asigurarea responsabilităţii (r ăspunderii). ¾
În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:
-
asigur ări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului);
-
asigur ări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);
-
asigur ări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de
timp). ¾
În literatura de specialitate str ăină precum şi în anuarele statistice
internaţionale asigur ările sunt clasificate în dou ă mari categorii: -
asigur ări de viaţă;
-
asigur ări non - viaţă. 16
1.5. Societ ăţile de asigurare Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desf ăşoar ă activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societ ăţi sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la: m ărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi de daune pe care trebuie să le constituie. •
Societ ăţ ile de capital – sunt constituite pentru a obţine profit pentru proprietari 1. Societ ăţ ile comerciale pe ac ţ iuni şi cu r ă spundere limitat ă;
2. Societ ăţ ile Lloyd’s, caracteristici:
a) nu este o societate de asigur ări, ci se comportă ca o piaţă; b) toate acţiunile sunt subscrise în numele s ău de către anumiţi membrii, fiind garantată cu întreaga avere personal ă a acestora; c) piaţa reasigur ărilor reprezintă o mare piaţă a pieţei Lloyd’s; d) fond special alc ătuit din venituri din prime ale fiecărui membru; e) contractele de piaţă se încheie prin intermediul brokerilor Lloyd’s; 3. Bursele de asigur ări – adevărate pieţe, fiecare asigurare sau reasigurare
achiziţionată la bursă este subscrisă de membrii ei ( indivizi, asociaţii, corporaţii). •
Societ ăţ ile cooperatiste – nu sunt constituite pentru a obţine profit; proprietarii
deţin poliţe cu acoperire prin asigurare la pre ţuri minime. 1. Organiza ţ ii de asigurare de tip cooperatist – fiecare membru are dubl ă calitate:
asigurat şi asigur ător; 2. Tontinele11 – se constituie pentru o perioad ă determinată, în timpul căreia membrii
asociaţiei varsă o cotizaţie anuală la fondul comun; 3. Organiza ţ iile de schimb reciproc – riscul asigur ării va fi transferat celorlalţi
membrii, nu organizaţiei; 4. Alte societ ăţ i cooperatiste – asigurarea este disponibil ă pentru o anumită organizaţie
dintr-un domeniu de activitate; 5. Organiza ţ ii fr ăţ e şti – subscriu în principal asigur ări de viaţă sau medicale; •
Pool-urile şi asocia ţ iile de asigur ări
11
Aceste asocia ţii îşi datorează denumirea bancherului italian, Lorenzo Tonti, care l-a introdus în Fran ţa după ce l-a experimentat în Italia 17
Pool-urile sunt formate din câ ţiva asigur ători independenţi, care coopereaz ă pentru a acoperi împreună anumite riscuri.12 Acestea pot func ţiona ca sindicat sau pe baz ă de reasigur ări. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru asigur ări oferite de pieţe convenţionale de reasigur ări prin mobilizarea capacit ăţii locale sau/şi prin încheierea de tranzacţii directe de asigurare sau reasigurare. După spaţiul geografic pe care î şi desf ăşoar ă activitatea pool-uri pot fi: 1. Na ţ ionale. Acestea se ocupă cu mobilizarea capacit ăţii de asigurare direct ă a
marilor riscuri. Dintre ele specializate amintim: pool-urile de asigur ări atomice din Marea Britanie, Olanda, Italia, România. Există şi pool-uri interne care acţionează ca organizaţii de reasigurare în care membrii individuali cedează pool-ului o parte din asigur ările directe la care ei au subscris şi apoi împart riscurile respective în propor ţii convenite între toţi membrii pool-ului, prin retrocesiune. Un exemplu real ar fi „Philippines Motor Pool”. 2. Regionale. Acestea sunt extinse în multe p ăr ţi ale lumii.
În aceste caz, putem lua ca exemplu cele patru pool-uri specializate ale Federa ţiei Arabe pentru Engineering (înfiinţat în 1969) şi cele trei pool-uri de Cooperare Regional ă pentru Dezvoltare alcătuite din membrii ai Turciei, Iranului şi Pakistanului.
1.6. Intermedierea în asigur ări şi reasigurări Intermedierea de asigur ări- înseamnă orice activitate care const ă din prezentarea sau
propunerea unor contracte de asigurare sau din desf ăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor astfel de contracte sau de contribuţie la gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de daune.13 Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de asigur ări atunci când sunt realizate de o societate de asigurare sau de un angajat al unei societ ăţi de asigurare care acţioneaz ă sub r ăspunderea unei societ ăţi de asigurare. Nu se consider ă a fi intermediere de asigur ări furnizarea ocazională de informaţii în contextul unei alte activităţi profesionale, cu condi ţia c ă scopul activităţii respective să nu fie acordarea de asistenţa unui client în vederea încheierii sau derulării unui contract de asigurare, gestionarea, cu titlu profesional, a solicit ărilor de daune ale unei societ ăţi de asigurare, precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicit ărilor de daune. Intermedierea de reasigur ări- înseamn ă orice activitate care constă din prezentarea 12 13
www.1asig.ro www.primm.ro 18
sau propunerea unor contracte de reasigurare sau din desf ăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte sau contribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitare de daune.14 Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de reasigur ări atunci când sunt realizate de o societate de reasigurare sau de un angajat al unei societ ăţi de reasigurare care acţioneaza sub r ăspunderea unei societ ăţi de reasigurare. Nu se consider ă intermediere de reasigur ări furnizarea ocazională de informaţii în contextul unei alte activităţi profesionale, cu condi ţia ca scopul activităţii respective să nu fie acordarea de asisten ţă unui client în vederea încheierii sau derul ării unui contract de reasigurare, gestionarea, cu titlu profesional, a solicit ărilor de daune ale unei societ ăţi de reasigurare, precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicit ărilor de daune. Intermediar de asigur ări- reprezintă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiază sau
desf ăşoar ă, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de asigur ări;15 Intermediar de reasigur ări- înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiaza sau
desf ăşoara, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de reasigur ări;16 Intermediar de asigur ări legat - înseamnă orice persoană care desf ăşoar ă activităţi de
intermediere de asigur ări pentru una sau mai multe societ ăţi de asigurare şi în numele acesteia sau acestora, dac ă produsele de asigurare nu se afl ă în concurenţă, dar care nu colecteaz ă prime sau sume destinate clienţilor; această persoană acţionează sub r ăspunderea totală a acelor societăţi de asigurare pentru produsele care le privesc pe fiecare în parte. 17 Orice persoană care desf ăşoar ă activităţi de intermediere de asigur ări pe lângă activitatea sa profesională principală este de asemenea considerată un intermediar de asigur ări legat care acţionează sub r ăspunderea uneia sau mai multor societ ăţi de asigurare pentru produsele care le privesc pe fiecare în parte, dac ă asigurarea este complementar ă bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul acelei activit ăţi profesionale principale şi dacă persoana nu colectează prime sau sume destinate clien ţilor. Intermediarii de asigur ări şi reasigur ări trebuie să aibă cunoştinţele şi aptitudinile
corespunzătoare, aşa cum sunt acestea stabilite de statul membru de origine al intermediarului. Statele membre de origine pot s ă adapteze condiţiile cerute în materie de cuno ştinţe şi 14
www.primm.ro www.1asig.ro 16 www.1asig.ro 17 www.1asig.ro 15
19
aptitudini în funcţie de activitatea de intermediere de asigur ări sau de reasigur ări şi de produsele distribuite, în special dac ă activitatea profesională principală a intermediarului este alta decât intermedierea de asigur ări. În astfel de situaţii, intermediarul respectiv poate să desf ăşoare o activitate de intermediere de asigur ări numai dacă un intermediar de asigur ări care îndeplineşte condiţiile din acest articol sau o societate de asigurare î şi asumă întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale. Intermediarii de asigur ări şi reasigur ări trebuie să se bucure de o bună reputaţie. Ca
un minim necesar, ace ştia trebuie să nu aibă cazier judiciar sau un alt document echivalent pentru infracţiuni penale grave care au adus atingere propriet ăţii sau pentru alte infracţiuni în domeniul financiar şi nu trebuie să fi fost declaraţi anterior în faliment, cu excep ţia cazului în care au fost reabilitaţi în conformitate cu dispoziţiile de drept intern. Intermediarii de asigur ări şi reasigur ări vor deţine o asigurare de indemniza ţie
profesională care să acopere întreg teritoriul Comunităţii sau altă garanţie comparabilă pentru r ăspunderea care decurge din neglijen ţa profesională, în valoare de cel putin 1 000 000 EURO pentru fiecare solicitare de daune şi în valoare globala de 1 500 000 EUR pe an pentru totalitatea solicitărilor de daune, cu excep ţia cazului în care o astfel de asigurare sau garan ţie comparabilă le este pusă la dispoziţie de o societate de asigurare sau reasigurare sau de alt ă întreprindere în numele căreia intermediarul de asigur ări sau de reasigur ări acţionează sau este împuternicit să acţioneze sau dac ă societatea respectiv ă şi-a asumat întreaga r ăspundere pentru acţiunile intermediarului. În asigur ări există două tipuri de intermediari şi anume agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare. 18 •
Agen ţ ii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie mult utilizat de către
societ ăţile de asigurare pentru vânzarea poli ţelor lor. Agenţii de asigurare sunt utilizaţi, în special, pentru asigur ările încheiate de persoanele fizice, iar în unele companii ei sunt implica ţi şi în activităţile legate de constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.
O persoană poate desf ăşura o activitate ca agent de asigurare, dac ă deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui asigur ător, denumită în prezenta lege contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia. Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul s ă se înregistreze la camera de munca în a carei raza teritorială domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în munca şi pentru a 18
Violeta Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări; Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Back, Bucureşti 2000, pag. 61 20
achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii şi de asigur ări sociale. Un agent de asigurare nu poate intermedia acelea şi clase de asigurari decât pentru un singur asigur ător. Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigur ătorul în numele căruia acţionează agentul este r ăspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare. •
Brokerii. Prezenţa activă a brokerilor este indispensabilă pe piaţa internaţională a
asigur ărilor şi reasigur ărilor. Prezenţa acestora este necesar ă datorită faptului că apar modificări ale condiţiilor economice, sociale şi politice şi au loc schimbări periodice ale legislaţiilor unor ţări privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare referitoare la depozitele de fonduri. Ace ştia mobilizează o mare parte din capacitatea mondial ă de asigurare şi reasigurare şi confer ă pieţei o mare mobilitate şi flexibilitate. Brokerii au un rol important în mobilizarea capacit ăţii de subscriere, cerut ă de asigurare pentru riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale ale asigur ărilor şi reasigur ărilor. În schimbul serviciilor prestate, brokerii primesc un comision numit „tax ă de brokeraj” sau o cotă procentuală asupra primei de reasigurare pl ătită de client care variază în funcţie de tipul de contrat, de durat ă şi de piaţă între 1,5 şi 15%. Brokerul pune pe primul loc interesele solicitantului şi de aceea este obligat prin legi şi uzanţe s ă-şi utilizeze pregătirea profesională, atât cea teoretică,
cât şi cea practică, pentru a
încheia cea mai bun ă afacere. Conform art.36, al legii 32/2000 un broker de asigurare care solicit ă autorizarea achită la depunerea cererii de autorizare o tax ă de autorizare de 30.000.000 lei; cuantumul taxelor de autorizare se actualizeaz ă periodic prin decizie a Comisiei de Supraveghere a Asigur ărilor, în funcţie de indicele pre ţurilor comunicat de Comisia Naţionala pentru Statistică. Brokerii de asigurare achit ă, din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare, pe durata valabilităţii acesteia, o taxa de func ţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere a Asigur ărilor, de maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care sunt datorate. Atât agentul cât şi brokerul sunt remuneraţi de asigur ător şi nu de asigurat. Agentul de asigurare primeşte comisionul pentru c ă vinde asigur ările celui pe care îl reprezint ă, brokerul primeşte brokerajul pentru că aduce afaceri asigur ătorului. Momentan, în lume funcţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale ale unor firme de intermediere, fie ca organizaţii independente. Cei mai mul ţi brokeri îşi
21
desf ăşoar ă activitatea pe scar ă internaţională şi cea mai mare parte a lor dispune de sucursale, birouri sau reprezentanţe în toate marile centre de asigur ări şi reasigur ări ale lumii. Poziţia brokerilor difer ă de la o piaţă la alta. Astfel pe pia ţa Londrei nu se pot încheia tranzacţii de reasigurare în mod direct, ci numai prin apelarea la brokeri, în Olanda şi Australia cele mai multe afaceri se încheie prin intermediul brokerilor, în timp ce în Germania se prefer ă contractele directe dintre asigur ători şi reasigur ători. Piaţa S.U.A. prezintă anumite particularităţi determinate de reglementările privind statutul companiilor de asigurare, adoptate în fiecare stat. Aceast ă piaţă este împăr ţită între firme americane şi str ăine. Activitatea brokerilor de reasigurare difer ă de cea a brokerilor de asigur ări directe. Comparativ cu brokerii de asigur ări directe, brokerii de reasigurare nu se ocup ă de intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de g ăsirea celor mai bune leg ături şi contracte de reasigurare, de aducerea laolalt ă a păr ţilor contractante, de îndeplinirea unor formalităţi procedurale în vederea încheierii contractului de reasigurare, de rearanjarea unui contract existent pe baz ă nouă sau plasare la reasigur ători noi. Datorită faptului că brokerii au foarte multe cuno ştinţe în ceea ce prive şte pieţele, ei ofer ă posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri, asigurând o protec ţie completă clientului şi o primă corespunzătoare pentru asigur ător. Tot brokerii informează companiile cedente asupra noilor forme de protec ţie, asupra oricăror modificări intervenite în starea pieţei, asupra metodelor de îmbunătăţire a informaţiilor privind managementul riscului, a sistemelor de control, îi avertizeaz ă în situaţiile în care sunt tentaţi să încheie contracte ce se pot dovedi dezastroase, aplaneaz ă diferendele apărute în perioada de derulare a contractului şi ofer ă asistenţă şi consultanţă. Brokerii de asigurare şi reasigurare au următoarele funcţii:19
1. acordă asistenţă clientului pentru elaborarea unui program adecvat de asigur ări/reasigur ări şi pentru îmbunătăţirea programului existent; 2. contactează asigur ătorii/reasigur ătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte corespunzătoare pe termen lung; 3. negociază termenii contractului de asigurare, respectiv de reasigurare şi pregăteşte textul acestuia sau verifică dacă textul propus de compania cedent ă r ăspunde protecţiei optime; 4. participă la plata primei de asigurare sau reasigurare şi la încasarea contravalorii corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor; 19
Violeta Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări; Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Back, Bucureşti 2000, pag. 65 22
5. pregăteşte reînnoirea contractului de asigurare, respectiv de reasigurare; 6.asistă asigur ătorul sau asigur ătorul în respectarea clauzelor contractuale. Există şi cazuri în care, brokerii se ocup ă de unele activităţi administrative de detaliu, cum ar fi: elaborarea proiectului de contract, avizarea lui de viitoarele p ăr ţi contractante, întocmirea documentului final şi semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării obligaţiilor păr ţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor. Asigur ările formează un sector de activitate cu conota ţ ii/implica ţ ii complexe atât pentru persoanele fizice/juridice în mod individual, cât şi pentru societate în ansamblu. Principiul de bază care st ă la baza activit ăţ ii de asigurare este principiul mutualit ăţ i; similar altor componente ale sistemului financiar, asigur ările îndeplinesc o serie de func ţ ii dintre care func ţ ia de compensare a pagubelor şi cea de prevenire a producerii pagubelor sunt cele mai importante. Din punct de vedere juridic poli ţ a de asigurare prezint ă caracteristicile unui contract; al ături de contract, legea reprezint ă o alt ă formă juridică de realizare a asigur ării.
TESTE DE CONTROL: 1. În ce constă esenţa operaţiunii de asigurare? 2. Care sunt funcţiile asigur ării, ca şi componentă a sistemului financiar? 3. Descrieţi principalele tipuri de asigur ări, în funcţie de criteriile sintetizate în literatura de specialitate. 4. Care sunt intermediarii care acţionează pe piaţa asigur ărilor şi reasigur ărilor? 5. Prezentaţi principalele categorii de societăţi de asigurare.
23
CAPITOLUL 2. INTRODUCEREA NO ŢIUNII DE RISC ÎN ACTIVITATEA DE ASIGURARE Capitolul se concentreaz ă asupra no ţ iunilor de risc şi incertitudine în activitatea economică şi nu numai; se încearc ă o distinc ţ ie între riscurile umane şi riscurile naturale, fiind prezentate , în acela şi timp, şi implica ţ iile acestor tipuri de riscuri, cu prec ădere a celor naturale, asupra industriei asigur ărilor. Sunt eviden ţ iate, de asemenea, şi principalele condi ţ ii pe care trebuie să le îndeplinească un risc, din punct de vedere juridic pentru a deveni asigurabil.
2.1. Risc şi incertitudine Prin natura lor atât viaţa cât şi activitatea indivizilor sunt legate în mod intrinsec de risc; orice sistem care funcţionează având drept mobil ob ţinerea unui rezultat viitor operează în condiţii caracterizate prin diferite grade de risc, de incertitudine sau chiar de indeterminare. Riscul şi incertitudinea sunt „elemente” care fac parte din realitatea înconjur ătoare; de regulă
ele sunt analizate comparativ cu certitudinea; d.p.d.v. formal se apreciază că starea de certitudine desemnează cazurile în care anticipările privind fluxurile/evenimentele viitoare sunt unice sau variaz ă într-o marjă foarte redusă. În timp ce certitudinea este expresia producerii cu precizie a evenimentelor respective, în orizontul de timp anticipat, incertitudinea este o formă probabilă de producere a unor fenomene sau procese Riscul deriv ă din incertitudine şi este un termen folosit pentru a desemna situa ţiile viitoare în care anticip ările nu sunt unice, dar se pot aprecia solu ţiile fiecărei variante posibile. Incertitudinea poate avea o component ă pozitivă, legată de evenimente/stări viitoare benefice şi o component ă negativă;
în această accepţiune riscul reprezintă componenta negativă a incertitudinii. În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liber ă iniţiativă, este imposibil să se cunoască toate efectele de c ătre cei ce iau decizii, astfel c ă agenţii economici acţionează întotdeauna în situaţii de incertitudine. În aceste condi ţii, incertitudinea este expresia caracterului incomplet, aproximativ, al informa ţiilor cu privire la factorii de influenţă conjugată şi la consecinţele acţiunii lor în timp şi spaţiu.20 Aceasta înseamnă că cine acţionează în condiţii de incertitudine se supune riscurilor de a nu realiza integral ceea ce şi-a propus. O acţiune economică este nesigur ă şi, deci, riscantă atunci când efectele ei pot îmbr ăca mai multe forme, f ăr ă să se cunoască probabilitatea realizării fiecăreia. 20
Orio Giarini şi Walter R. Stahel - Moartea este singura certitudine legat ă de via ţ a pe care o poate avea un individ!... Incertitudinea poate fi descris ă ca suma tuturor pericolelor poten ţ iale din jurul nostru, percepute sau nu. – după Nela Popescu – Noi tendin ţ e în analiza riscului afacerilor comerciale – teză de doctorat, www.ase.ro 24
În timp ce incertitudinea este sursa poten ţială a riscului, riscul este forma concret ă pe care o îmbracă pierderile în afaceri. Acţiunea este întotdeauna direc ţionată spre îmbunătăţirea stării de lucruri prezente a ăşura în viitor, unui individ; atât timp cât orice activitate uman ă este prevăzută pentru a se desf ăş ăţ i umane. iar viitorul va fi întotdeauna incert, incertitudinea este asociat ă oricărei activit ăţ
Astfel, incertitudinea viitorului este deja implicat ă în chiar noţiunea de acţiune. Faptul că omul acţionează şi c ă viitorul este incert nu sunt, în nici un caz dou ă chestiuni independente, ci doar două moduri diferite de a stabili acelaşi lucru.21 Dacă omul ar cunoaşte viitorul şi dacă evenimentele viitoare nu ar include elemente unice şi impredictibile, el nu ar mai avea de ales şi nu ar mai ac ţiona. Individul ar fi ca un automat, iar acţiunea, ca gen de comportament, ar fi
redusă la reacţia mecanică la stimuli. Nevoile şi evaluările viitoare, reacţia oamenilor la modificarea condi ţiilor, viitoarea cunoaştere ştiinţifică şi tehnologică, viitoarele ideologii şi politici, nu pot fi niciodată prevăzute decât cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. De aceea, orice ac ţiune se refer ă la un viitor necunoscut. necunoscut. Probabilitatea se refer ă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment s ă se
producă în condiţii bine determinate. Înţelegerea individului se bazeaz ă întotdeauna pe o cunoaştere incompletă. Se poate presupune c ă individul sau firma cunoaşte motivaţiile oamenilor care acţioneaz ă, ţelurile pe care ace ştia le urmăresc, mijloacele pe care ace ştia plănuiesc să le utilizeze pentru atingerea acestor ţeluri precum şi efectele care sunt de a şteptat de pe urma intervenţiei acestor factori. Cu toate acestea, cunoa şterea este deficitar ă. Individul sau firma nu poate exclude dinainte posibilitatea de a se fi în şelat în aprecierea influen ţei tuturor factorilor, sau de a nu fi luat în consideraţie unii factori şi nici nu poate exclude dinainte posibilitatea unei predic ţii eronate. Jocurile de noroc, rigoarea specific ă ştiin ţ elor elor tehnicii şi specula ţ ia ia sunt trei feluri
diferite de a aborda viitorul. Juc ătorul nu ştie nimic despre evenimentul de care depinde rezultatul participării sale la joc; tot ceea ce cunoa şte este frecvenţa unui rezultat favorabil într-o serie de asemenea evenimente, dar aceast ă cunoaştere este inutilă pentru ceea ce urmăreşte el; cu alte cuvinte, juc ătorul se încrede în noroc, iar acesta este singurul lui plan. Viaţa însăşi este supusă la multe riscuri. În orice clipă ea este periclitat ă de evenimente dezastruoase, care nu pot fi controlate, sau, cel pu ţin, nu pot fi suficient controlate. Fiecare individ mizează, într-o măsur ă mai mare sau mai mic ă, pe noroc; astfel, exist ă în viaţa umană un element omologabil jocurilor de noroc. Individul poate îndepărta însă o parte din 21
Ludwig von Mises: - Human Action: A Treatise on Economics, Contemporary Books, Inc. Chicago,1963, p.105-117 25
consecinţele pecuniare ale acestor dezastre, contractând poli ţe de asigurare; astfel poate transfera riscul care îl pândeşte asigur ătorului, aceasta nu înseamnă că îndepărtează riscul ci, dacă acesta se va produce, efectele lui vor fi suportate de asigur ător. Procedând astfel, el mizează pe şansele adverse. Din punctul de vedere al celui asigurat, asigurarea reprezint ă un joc de noroc şi anume evenimentul asigurat poate avea loc sau nu. Astfel, în privin ţa evenimentelor naturale necontrolabile , individul sau firma sunt întotdeauna în pozi ţia unui jucător. În lumea reală, individul care acţionează se confruntă cu faptul că semenii lui acţioneaz ă la rândul lor pe cont propriu, ca şi el. Necesitatea de a- şi ajusta acţiunile la acţiunile altora îl face pe individ să fie un speculator, pentru care succesul şi eşecul depind de capacitatea (mai mic ă sau mai mare) pe care o are de a în ţelege viitorul. Astfel, atât timp cît nu există nici un fel de stabilitate în cursul evenimentelor şi a acţiunilor umane şi, de aceea, nici un fel de siguran ţă, fiecare acţiune este o specula ţie riscantă. iale din jurul Incertitudinea poate fi descrisă ca, “ suma tuturor pericolelor poten ţ iale nostru percepute sau nu”. 22 Altfel spus, incertitudinea este, “expresia caracterului incomplet, aproximativ, al informa ţ iilor iilor cu privire la factorii de influen ţă conjugat ă şi la consecin ţ ele ele ac ţ iunii iunii lor în timp şi spa ţ iu”. iu”.23
În cadrul teoriei deciziei, incertitudinea este privită în primul rând ca incertitudine cognitivă, ca urmare a lipsei cuno ştinţelor sau ca limitare a capacit ăţilor cognitive ale
individului. Incertitudinea este legată în mod intrinsec de procesul decizional, este parte a acestuia. Alte abordări, în special în teoria organiza ţiei, prezintă incertitudinea ca pe o caracteristică a mediului mai degrab ă decât o caracteristic ă cognitivă a decidentului. Incertitudinea este în afara subiectului, nu în interiorul lui. De asemenea, în economie sunt abordări care conceptualizează incertitudinea mai degrabă ca o caracteristic ă a mediului decât ca pe o caracteristică a decidentului. În aceste abord ări incertitudinea, ca şi caracteristică a mediului, este principala variabil ă care determină nivelul investiţiilor de capital. Una dintre modalit ăţ ăţ ile ile în care economia evalueaz ă incertitudinea este legat ă de nevoia investitorilor de a calcula probabilitatea de a- şi recupera investi ţ iile iile din diverse ţări ale lumii. Incertitudinea, în acest caz, nu mai este una subiectivă (legată de capacităţile
cognitive limitate ale subiectului), ci este obiectivă (derivată din caracteristicile mediului economic, politic şi social). Din moment ce criteriile criterii le de evaluare ale incertitudinii sunt clare şi informaţia legată de aceste criterii este disponibil ă, reducerea incertitudinii în cazul deciziei 22 23
Orio Giarini şi Walter R. Stahel - Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 315-330. Constantin Popescu: - Cre şterea care s ăr ăce şte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, p. 201-204. 26
de a investi nu este caracterizat ă de acumularea de noi informaţii care fixează imaginea investitorului despre ţara respectivă. În principal, incertitudinea în cazul deciziei de a investi în cazul capitalului financiar este legată de patru aspecte : instabilitatea politic ă, violenţa politică (imixtiunea politicului asupra afacerilor), incertitudinea politicilor şi incertitudinea legată de respectarea legilor. În general, variabilele sociale de interes major în m ăsurarea incertitudinii instituţionale pentru caracterizarea riscului de ţar ă, include măsur ători ale corupţiei, securităţii drepturilor de proprietate, calităţii drepturilor politice, numărului schimbărilor guvernelor ş.a. Decizia de a investi într-o ţar ă, zonă, regiune este puternic corelat ă negativ cu gradul de incertitudine asociat ţării, zonei, regiunii respective. În acest sens, m ăsurarea incertitudinii (şi implicit a riscului de ţar ă) este un predictor al volumului investi ţiilor. Conform accepţiunii latine, termenul risc se refer ă nu numai la şansa de pierdere , ci şi la şansa de câ ştig. Cu toate acestea, termenul risc tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu
semnificaţia pericolul unei pierderi. Cuvântul latin riscum a reţinut însă unele conotaţii pozitive cel puţin până în Evul Mediu. Analizând evoluţia riscului ca fenomen şi noţiune pe parcursul ultimilor decenii, pot fi observate trei aspecte ce au suportat modific ări:24 -
s-a constatat o cre ştere importantă a situaţiilor de risc şi incertitudine în diferite domenii, dar în special în domeniul rela ţiilor economice externe;
-
în studierea riscului în cadrul sistemului socio-economic, sunt utilizate tot mai des ramuri relativ noi ale ştiinţei cum ar fi management, marketing, statistici aplicate în economie;
-
s-a observat o cre ştere şi diversificare a consecin ţelor sociale produse de utilizarea la scar ă largă a tehnicilor de analiz ă a riscului.
2.2. Riscurile umane şi riscurile naturale 2.2.1.Riscurile umane
Cea mai uzuală definiţie a riscului este aceea c ă este o disfuncţie; o expresie matematică a acesteia, prin care se estimeaz ă probabilitatea producerii unor fenomene generatoare de pagube. Îns ă aceast ă definiţie este greu de opera ţionalizat şi de extins la toate tipurile de risc, mai ales la cele umane, unde exist ă un număr mare de indicatori care pot exprima anumite procese cu poten ţial mare de risc uman. Riscurile sunt pozi ţionate istoric şi 24
Dreptul asigur ărilor. Probleme juridice şi tehnice., Editura Lumina Lex, Ghe. Caraiani, Mihaela Tudor – Dreptul 2001, p.46.
27
spaţial fiind structurate de instituţii, gospodării, indivizi, de codurile culturale, etc. Nu există o teorie universală despre riscurile umane, dar se pot distinge mai multe curente teoretice :25 ¾
ecologia umană pune accent pe modul în care societatea, diferite diferit e
comunităţi umane utilizează resursele mediului, modul în care acestea interac ţionează cu riscurile şi catastrofele naturale, respectiv pe modul de adaptare a comportamentului uman la riscuri şi catastrofe (perceperea riscurilor şi catastrofelor, evaluarea riscurilor), cu efecte asupra elabor ării strategiilor de management a riscurilor. Punctele slabe ale acestui curent sunt : prezumţia că, catastrofele catastrofele naturale pot fi controlate
de societate; societate; grad ridicat de
determinism, considerând că toate grupurile şi societăţile sunt interesate în acela şi mod de combaterea riscurilor; nu ia în considerare faptul c ă şi activităţile umane pot conduce la declanşarea unor catastrofe, care, în aceste condi ţii, nu mai sunt naturale. Mai nou, unii autori utilizează termenul de ecologie cultural ă, foarte apropiat de cel de ecologie umană. ¾
curentul politico – economic analizează componentele structural-cauzale, ca
politicile în domeniul protecţiei sănătăţii, în general politicile sociale şi influenţa acestora asupra vulnerabilităţii, accesul la munc ă, educaţie, locuinţă, mediul natural al diferitelor epidemii, etc. Astfel, se vizeaz ă relaţia om-mediu prin prisma corela ţiei dintre modelele de utilizare a resurselor şi macrostructurilor politico-economice, integrând factorii politici, istorici şi sociali în analiza modific ării mediului. ¾
curentul social consider ă că fenomenele de criză sunt rezultatul unor procese
sociale mai îndelungate, au cauze structurale legate de modernizare, de integrare a unor regiuni periferice în reţeaua pieţelor globale. Dimensiunile unei catastrofe sau ale unei crize, riscurile depind de condi ţiile sociale concrete. Astfel, percep ţia riscurilor este determinată de normele culturale ale societ ăţii, de scopurile sociale şi economice majore. ¾
curentul accesibilit ăţ ăţ ii ii este utilizat pentru studiul foametei şi a riscului de
foamete, şi pleacă de la constatarea c ă, crizele alimentare pot să apar ă chiar atunci când există cantităţi suficiente de alimente, are loc un declin al capitalului, deoarece anumite straturi sociale nu au posibilitate s ă schimbe produse sau for ţa de muncă proprie cu alimente. Se analizează efectele lipsei capitalului asupra produc ţiei de alimente, sau asupra particip ării la reţelele sociale bazate, în situa ţii de criză, pe ajutor reciproc. ¾
curentul disponibilit ăţ ăţ ii ii reprezintă un curent demografic şi agrar economic,
bazat pe teoria lui Malthus, şi utilizat pentru analiza inter relaţiilor dintre compania demografică şi cea a alimenta ţiei. Problematica de baz ă este dată de relaţia dintre creşterea accelerată a numărului de locuitori şi creşterea mai redusă a producţiei de alimente. 25
Victor Sorocovschi – Riscuri Casa căr ţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.43 – 52. Riscuri şi catastrofe , Editura Casa 28
Vulnerabilitatea este conceptul de baz ă a curentelor teoretice prezentate mai sus, şi
poate fi definită prin trei dimensiuni: - gradul de expunere, adică riscul expunerii la o situaţie de criză (inundaţii); - gradul de rezisten ţă, adică riscul de a nu dispune de strategii adecvate de administrare a unei situaţii de criză;
-
capacitatea de regenerare, sau riscul ca criza s ă exercite efecte negative durabile.
Atunci când se vorbe şte de riscurile umane este necesar s ă se facă referire şi la riscurile sociale. Riscurile sociale sunt legate de dimensiunea social ă şi cea economică a societăţii, cele
mai frecvente fiind: săr ăcia, condiţiile de viaţă, şomajul. Pentru România primul studiu empiric despre riscurile sociale a fost efectuat de Guran şi Turnock (2000), care au încercat s ă exprime aceste riscuri prin următorii indicatori: rata şomajului, numărul conflictelor de muncă, divor ţialitatea, rata de criminalitate, rata analfabetismului. Autorii au recunoscut c ă între indicatorii folosiţi nu există o corelaţie semnificativă, ceea ce necesit ă o revizuire radicală a metodologiei utilizate.26 Dintre riscurile sociale, săr ăcia afectează un număr de 1,4 miliarde persoane, cu o concentrare puternică în ţările cu nivel scăzut de dezvoltare. Săr ăcia este multidimensional ă şi reprezintă o situaţie caracteristică unui individ, unei gospodării, unui grup social sau unei regiuni, care sunt lipsiţi de resursele necesare asigur ării unui mod de via ţă acceptabil. În general, se consider ă că cauzele săr ăciei sunt stagnarea economic ă, datoriile externe, tranzi ţia de la economiile de comand ă la economiile de pia ţă, schimbări pe piaţa muncii, strategiile politice puţin adecvate, politicile sociale pu ţin coerente şi cu finanţare redusă. Riscurile medicale (de sănătate), sănătatea poate fi considerată ca şi drept individual
sau colectiv, dar cu şi rezultatul al unei dezvolt ări administrative mai mult sau mai pu ţin eficient. Se consider ă ca sănătatea durabilă se poate asigura prin: securitate alimentar ă, stabilitate politică, control al calităţii mediului şi acces egal pentru to ţi cetăţenii la serviciile sanitare. În perioada modernă relaţiile medu-sănătate au cunoscut dimensiuni noi datorit ă unor fenomene spa ţiale ca: urbanizarea, industrializarea, cre şterea inegalităţilor teritoriale, sau tranziţia economiilor est-europene. În acest context, interac ţiunile dintre mediul fizic, cel biologic şi activităţile umane au avut efecte negative asupra s ănătăţii populaţiei, în special datorită apariţiei poluării industriale, a transfer ării unor activităţi poluante spre regiuni marginale, impactul negativ al unor proiecte de dezvoltare. În ceea ce prive şte riscurile medicale este importantă scara la care sunt privite problemele, cea mai indicată fiind cea locală. La scar ă mai mare relaţia dintre factorii de mediu şi incidenţa unor boli nu mai poate fi 26
Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa căr ţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.47. 29
pusă în evidenţă.27. Starea de sănătate, şi, implicit, riscurile medicale se pot exprima prin anumiţi indicatori demografici ca: mortalitatea general ă, mortalitatea infantilă sau speranţa de viaţă la naştere, la care se mai adaug ă mortalitatea după cauza decesului şi incidenţa diferitelor boli. Dintre riscurile medicale cele reprezentate de boli infec ţ ioase cunosc din nou valori ridicate ale incidenţei în ţările dezvoltate, mai ales prin mobilitatea crescând ă a populaţiei şi globalizare, adică prin integrarea treptată a spaţiilor mai izolate din zonele tropicale în circuitul economic mondial. Se vorbe şte chiar despre profile moderne de morbiditate şi mortalitate, determinate de incidenţa ridicată a bolilor cronice şi degenerative care au devenit cauze majore ale decesului: 24 milioane de decese anual. În schimb, bolile infec ţioase şi parazitice deţin sub 5% din totalul deceselor. Bolile vectoriale transmise prin protozoare reprezintă un risc mare, determinând boli ca malaria, dengue şi febra galbenă. Anual se înregistrează 300-500 milioane de cazuri de malarie, 90% în Africa, şi 1,5-3 milioane de decese cauzate de malarie. Riscurile demografice apar, de regulă, prin emigrarea masivă şi selectivă a populaţiei
din anumite areale, ceea ce determin ă deteriorarea structurilor demografice, a infrastructurii şi
serviciilor publice prin scăderea pragului de cerere, sau chiar deteriorarea structurilor
teritoriale din spaţiile de emigrare, datorită aceluiaşi fenomen. Toate acestea vor determina o tendinţă de monostructurare funcţională, spaţiile de emigrare devenind spa ţii cu vulnerabilitate accentuată, cu funcţie predominat agrar ă, sau de rezerv ă de spaţiu. Alt risc demografic este legat de îmbătrânirea populaţiei din societăţile moderne, pentru care s-a lansat ipoteza creşterii longevităţii şi stagnării serviciilor sanitare, adică “ viaţă mai lungă dar cu sănătate mai precar ă”28. Rata de îmbătrânire a populaţiei creşte de la an la an, în 1990 rata persoanelor cu vârstă peste 60 ani era de 15% din totalul popula ţiei, iar în 2004 a ajuns la 19 % continuând s ă crească şi în prezent. Riscurile politice , au o tr ăsătur ă importantă: spre deosebire de celelalte riscuri care, la
un nivel superior de generalizare pot fi puse în leg ătur ă cu procesul de modernizare şi cel de globalizare, riscurile politice sunt contrare logicii globalizării (care nu cunoaşte graniţe şi frontiere politice).Se disting următoarele tipuri de riscuri politice: -
disputele pozi ţ ionale legate de localizarea unei grani ţe (în special graniţele
fluviabile, ca Rio Grande, Congo, Tisa); 27
Acest lucru poate fi v ăzut în studiul lui Dumitrache Armaş 1998, după Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa C ăr ţii de Ştiinţă, Cluj Napoca 2002. 28 Philips, R.D., Rosenberg, W.M. - Researching the geography of health and health care: Connecting with the Third World , In GeoJournal, 2000, p.50. 30
-
dispute teritoriale, distincţia faţă de prima fiind una legat ă de scar ă, şi riscul
conflictelor fiind mai ridicat în acest din urm ă caz; motivele acestor riscuri sunt de natur ă geopolitică; -
dispute func ţ ionale, ca urmare a consecin ţelor trasării unor garanţii: trecerea
ilegală de graniţă, pescuit transfrontalier ilegal, poluarea apelor, mărilor, amenajări hidroenergetice pe cursuri de râuri împăr ţite de mai multe ţări. 2.2.2 Riscurile naturale Riscurile naturale nu sunt influenţate de om însă pot provoca mari pierderi, fiind
reprezentate de catastrofe naturale. Conceptul de risc include mai multe componente şi anume: evenimentul care se poate întâmpla, contextul său ambiental, dezastrul pe care îl poate produce, incertitudinea relativ ă a evenimentului în sine în sine. Caracteristica fundamental ă a riscului este incertitudinea adic ă acea component ă care o distinge de distrugere sau impact. 29 Periculozitatea exprimă probabilitatea ca un eveniment extrem cu o anumit ă
intensitate să afecteze o zon ă într-o perioadă de timp determinată. Periculozitatea depinde şi de frecvenţa evenimentului. Potenţialul eveniment dăunător poate fi un fenomen natural (inundaţie, secetă, eroziune, exces de umiditate etc.), de origine antropic ă (poluare) sau mixtă (naturală şi antropică). Vulnerabilitatea exprimă atitudinea unui anumit element (populaţie, edificii,
infrastructuri, activităţi economice, servicii sociale, resurse naturale, etc.) de a suporta efectele în funcţie de intensitatea evenimentului. Valoarea ei se poate citi pe o scar ă cuprinsă între 0 (f ăr ă daune) şi 1 (distrugere totală). Valoarea expusă sau expunerea se refer ă la elementul care trebuie să suporte
evenimentul şi poate fi exprimată prin numărul de prezenţe umane, prin valoarea unei proprietăţi (teren, construcţii, etc.), prin capacitatea de producţie (industrială, agricolă etc.)sau prin resurse naturale (apă, sol, pădure) utilizate sau utilizabile de c ătre societatea umană expuse unui anumit pericol. Produsul dintre vulnerabilitate şi valori exprimă consecinţele referitoare la om, în termeni de pierderi de vieţi omeneşti, la daune materiale, la pierderi ale eficien ţei şi funcţionabilităţii infrastructurilor din cauza evenimentelor dăunătoare. Pe aceast ă cale se cuantifică ceea ce omul a realizat în teritoriu şi gravitatea consecinţelor pe care un anumit 29
Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe Editura Casa car ţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.55-60. 31
fenomen le poate provoca. Valoarea poten ţială a pierderilor este dată de produsul dintre valoarea elementului cu grad de risc şi vulnerabilitate. Riscul se poate defini prin periculozitate, vulnerabilitate şi valoare. Riscul reprezintă numărul aşteptat de pierderi de vieţi omeneşti, de r ăniţi, de daune ale propriet ăţilor, de întrerupere a activităţilor economice şi distrugere a resurselor naturale datorită unui eveniment dăunător. Riscul este deci produsul dimensiunii daunei a şteptate din probabilitatea ca evenimentul să aibă loc. Riscul reprezintă raportul dintre periculozitate şi vulnerabilitate şi poate fi definit sintetic ca probabilitatea de distrugere a valorii unui element expus pericolului sau cu alte cuvinte cuantificarea valorii pierderii (umane şi materiale) datorate unui anumit eveniment extern. Restrângând interesul în câmpul fenomenelor naturale, defini ţia riscului presupune individualizarea fenomenului natural şi daunele provocate de manifestarea fenomenului pân ă când acesta atinge o anumit ă intensitate. Prin risc specific se înţelege gradul de distrugere a şteptat ca şi consecinţă a unui eveniment de intensitate determinată, numită şi probabilitate temporar ă. Riscul total exprimă valoarea pierderilor umane, a r ăniţilor, a daunelor cauzate
proprietăţilor şi perturbării activităţilor economice, datorate unui eveniment extern. Se exprimă în termeni de cost anual, de cantitate sau de unit ăţi pierdute pe ani.
2.2.3. Riscuri şi catastrofe
Riscul poate produce o pierdere important ă sau mai puţin importantă, pentru una sau mai multe persoane însă, catastrofele aduc pierderi mari unui număr mare de persoane şi afectează o zonă mai mare30. Complexitatea unui risc sau a unei catastrofe, are în principal trei origini:
-
numărul foarte mare de factori, de componen ţi şi de impacturi;
-
comportamentul neregulat şi imprevizibil al unui sistem relativ simplu;
-
suprapunerea nivelelor de organizare şi de scări.
Complexitatea este mai întâi multidimensional ă şi structural ă deoarece riscurile şi catastrofele au mai mul ţi componenţi. Alături de o dimensiune fizică ea însăşi multidimensională sau de o component ă biologică, o catastrof ă are, de asemenea, o dimensiune economică, financiar ă, socială şi chiar culturală. Complexitatea este accentuată de multitudinea de interacţiuni care unesc componenţi ai unei catastrofe. 30
Violeta Ciurel - Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 380 - 397 32
Complexitatea generată de elemente simple a căror evoluţie este complexă, este una din contribuţiile cele mai spectaculoase ale ştiinţei actuale. O depărtare de abia perceptibil ă de origine ia amploare de-a lungul timpului şi conduce sistemul spre o stare neprev ăzută. Acesta este celebrul efect fluture. O foarte mic ă perturbare poate să aibă efecte foarte grave. Complexitatea poate fi în sfâr şit rezultatul unui efect de scar ă. Riscurile şi catastrofele sunt rareori surprinse la o singur ă scar ă (la nivel local, regional sau mondial). O catastrof ă locală poate avea impacturi care reizbucnesc la diverse sc ări. În studiile despre risc şi catastrofe, exper ţii insistă în general asupra pierderilor suferite. Rar se întâmplă ca ei să menţioneze câştiguri. Cuvântul risc în chineză weij-ji traduce bine această dualitate: weij înseamn ă noroc, în timp ce ji indică pericolul . Câ ştigurile privesc practic toate catastrofele. Inunda ţiile Nilului, temute, erau în acela şi timp purtătoare de mâl, sursă de îmbogăţire pentru soluri. Construirea barajului de la Assuan a început acest aport. Câştiguri există şi în cazul riscurilor tehnologice; un baraj care poate provoca o catastrof ă, aduce de-a lungul anilor binefacerile iriga ţiei, un proiect turistic sau energie ieftin ă care atrage industriile. Evaluarea postcatastrofal ă reprezintă unul din mijloacele cele mai eficace pentru a
înţelege trecerea de la risc la catastrof ă şi deci capabil ă să propună măsuri de prevenire. Evaluarea postcatastrof ă este dificilă deoarece datele exacte sunt greu de colectat şi că anumiţi factori de decizie nu doresc s ă elucideze evoluţia unui dezastru. În cazul catastrofelor majore se manifestă tendinţa de supraevaluare a impacturilor pentru a se ob ţine un ajutor internaţional substanţial. În alte situaţii, din motive de orgoliu, se subevalueaz ă amploarea catastrofelor. În majoritatea cazurilor, după o catastrof ă gravă, se numeşte o comisie de anchet ă, care prezintă concluzii referitoare la fenomenul catastrofelor naturale aceast ă practică este obişnuită, dar nu obligatorie, cu toate că oamenii de ştiinţă efectuează întotdeauna studii de caz postcriză. Evaluările reprezintă cel mai eficace mijloc de a analiza vulnerabilitatea comunităţilor. Rapoartele postcatastrofale insist ă foarte puţin asupra mecanismelor de declan şare, dar sunt mult mai precise în ceea ce prive şte gestiunea catastrofelor pe plan local sau regional. Indemnizarea în cadrul catastrofelor – pentru a se proteja împotriva pierderilor umane şi
materiale, particularii şi colectivităţile apelează la asigur ări. Catastrofele naturale sunt din
ce în ce mai bine acoperite de asigur ări. Acoperirea riscului variază foarte mult în funcţie de riscul considerat, de ţar ă, de timp, precum şi de sistemul de asigur ări. O diferenţă considerabilă apare între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Inegalit ăţi spaţio – temporale persistă şi în cadrul aceluiaşi stat, regiuni sau localitate. Spre exemplu comunit ăţile rurale sunt mai pu ţin prevăzătoare în raport cu cele urbane, iar familiile în funcţie de distanţa faţă de zona cu vulnerabilitate maxim ă. 33
* * * Industria asigur ărilor se confruntă cu pierderi tot mai mari din cauza dezastrelor foarte mari cât şi datorită unei noi serii de riscuri al c ărei profil de risc este foarte dificil de cântărit. Tendinţa de creştere a potenţialul de catastrof ă care a marcat ultimele decenii apare ca o consecinţă a acţiunii unui complex de factori printre care pot fi menţionaţi:31 -
creşterea populaţiei;
-
înfiinţarea unor localităţi în zone abterior nelocuite;
-
dezvoltarea economică în zonele mai expuse;
-
creşterea numărului de construcţii de locuinţe şi obiective economice;
-
apariţia de noi aglomer ări urbane;
-
modificările climatice;
-
modificarea vegetaţiei;
-
creşterea volumului precipitaţiilor etc.
Cele mai cunoscute tipuri de catastrofe naturale, cu un mare poten ţial distructiv sunt cutremurele, valurile marine seismice ( tsunami), erupţiile vulcanice, cicloanele, furtunile tropicale, tornadele, furtunile regionale, furtunile musonice, ploile toren ţiale, grindina, inundaţiile, alunecările de teren ş.a. D
Cutremurele sunt fenomene naturale a c ăror frecvenţă de producere
se
determină de regulă în funcţie de „istoria seismică”, mai greu de previzionat fiind potenţialele lor pierderi materiale şi umane; la nivel mondial, nivelul pierderilor materiale şi umane înregistrate , plasează cutremurele pe primul loc în topul catastrofelor naturale.32 Estimările arată că în secolul XX, în lume s-au înregistrat peste 1.200 de cutremure; în materie de pierderi de vie ţi omeneşti urmările acestora au fost extrem de grave ridicându-se la aproximativ 2 milioane (România se claseaz ă pe locul 24 din acest punct de vedere), din care circa 75% s-au datorat pr ă buşirii clădirilor, iar restul incendiilor post-seismice. În perioada 1980-1990 pagubele materiale s-au triplat, de la 40 miliarde dolari SUA la 120 miliarde dolari SUA. Cutremurul din Nothridge(17 ianuarie 1994), Los Angeles, a provocat pagube de peste 30 miliarde dolari, pierderile cele mai mari înregistrându-se în domeniul asigur ărilor (25% din firmele de profil au dat faliment), serviciilor publice şi sectorului imobiliar. Ulterior seismul care a devastat ora şul Kobe (Japonia)( 17 ianuarie 1995) a generat pagube materiale care s-au ridicat la suma de 120 miliarde dolari, ceea ce a reprezentat doar 31
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 32 V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 34
0,2% din PIB. În SUA şi în Japonia costurile de reconstruc ţie au depăşit 500 miliarde dolari; în ceea ce prive şte costurile de prevenire nu exit ă staistici generale, dar se apreciază că Japonia are alocat peste 2% din PIB pentru astfel de activit ăţi.33 Considerat drept a treia catastrof ă naturală din lume, cutremurul produs în decembrie 2004 în Oceanul Indian (magnitudine 9,2 grade pe scara Richter) s-a soldat cu pierderea a peste 300.000 de vieţi omeneşti, neexistând încă o cifr ă oficială referitoare la pagubele materiale . Cutremurul din Pakistan, din octombrie 2005, a fost, la rândul lui, devastator în materie de vieţi omeneşti – 87.000, iar în ceea ce prive şte pagubele materiale suma se ridic ă la 5 miliarde dolari.34 Zonele cu risc seismic crescut precum Asia şi Orientul Mijlociu s-au confruntat în utima sută de ani cu numeroase cutremure de propor ţii, bilanţul ridicându-se la peste 1 milion de mor ţi numai la cele mai puternice zece astfel de fenomene de pe Glob. În mod paradoxal poate, cea mai puternic ă mişcare tectonică produsă vreodată, respectiv cutremurul din Chile (1960, 9,5 grade pe scara Richter) s-a produs într-o zon ă mai puţin populată, bilanţul fiind de 4.000 de victime.35 Pentru România singura evaluare oficială s-a f ăcut după seismul din martie 1977, pagubele estimate ridicându-se la 10 milioane dolari; potrivit unor
estimări neoficiale
costurile de reconstruc ţie au depăşit 1,6 miliarde dolari. În prezent se apreciază că un cutremur de 7 grade pe scara Richter ar genera pagube de 1,5 miliarde dolari şi, conform unui studiu realizat de exper ţi ai Băncii Mondiale, peste jumătate din numărul societăţilor de asigur ări ar da faliment. 36 D
Valurile seismice, sunt fenomene care afectează cu precădere coastele Asiei,
zonă care se confruntă cu un potenţial seismic crescut; ele apar în urma producerii unor mişcări tectonice sau de alt ă natur ă subacvatice sau terestre(cutremure, alunec ări de teren, erupţii vulcanice). În anul 1883, în urma erup ţiei vulcanului Krakatau din Indonezia s-au format valuri seismice având o în ălţime de peste 30 de metri, care au dus la moartea a peste 30.000 de persoane. 37 Denumirea de tsunami sub care sunt cunoscute în mod uzual valurile seismice provine 33
*** Cutremurele, o industrie în plin ă expansiune, Să ptămâna financiar ă, www.sfin.ro
34
www.bloombiz.ro *** Cutremurele, o industrie în plin ă expansiune, Să ptămâna financiar ă, www.sfin.ro
35 36
*** Cutremurele, o industrie în plin ă expansiune, Să ptămâna financiar ă, www.sfin.ro V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 37
35
din limba japoneză, poate nu întâmplător datorită faptului că Japonia este una din ţările cele mai afectate de astfel de fenomene. În zona insulelor Hawaii şi a Japoniei valurile pot atinge înălţimi de 30 de metri şi chiar mai mult. Pe 12 iulie 1993 în Japonia s-a produs un tsunami cauzat de cutremurul Hokkaido-Nansei-Oki; în urma lui ora şul Aonae a fost aproape complet distrus, circa 200 de persoane pierzându- şi viaţa. Daune de propor ţii s-au înregistrat în urma unor astfel de fenomene în Chile (1960), în Filipine (1979), în Alaska , California etc.38 Nu se poate uita nici cutremurul din decembrie 2004 produs în Oceanul Indian. O caracteristică deloc „fericită” a valurilor seismice este dată de faptul că ele se pot deplasa pe distan ţe mari (10.000 de km şi chiar mai mult) f ăr ă a-şi pierde din intensitate, ceea ce expune la asemenea riscuri chiar şi zonele mai îndep ărtate; astfel, în 1960, valurile seismice produse ca urmare a cutremurului din Chile au afectat coastele Japoniei. 39 D
Erup ţ iile vulcanice reprezintă o categorie de riscuri care, prin mecanismul de
producere, generează şi o serie de riscuri asociate precum nori de cenu şă, maree, scurgeri de noroi şi lavă, cutremure vulcanice etc. , din care unele pot crea pagube pe suprafe ţe mari (mareele, norii de cenuşă). Expunerea la aceste riscuri este relativ dificil de cuantificat , întrucât din punct de vedere statistic, ele sunt riscuri cu o frecven ţa redusă de apariţie ceea ce nu prea permite conturarea/estimarea unor tendin ţe de viitor. Erupţia vulcanului columbian Nevado del Ruiz (1985) a generat o „ploaie” de cenuşă care a coborât pe versan ţii craterului şi a îngropat oraşul Armero situat la o dep ărtare de 20 de Km. Vulcanul Bardarbunga, situat sub cel mai mare gheţar din Europa, a erupt la finele anului 1996, determinând topirea unei mari cantităţi de gheaţă; apa rezultată s-a acumulat în crater, care s-a golit după mai mult de 4 să ptămâni.40
D
Furtunile, tornadele şi musonii sunt fenomene naturale cauzate de deplasarea
maselor de aer cu diverse intensit ăţi. La nivel mondial, sub aspectul zonelor afectate şi al daunelor, se apreciaz ă că furtunile sunt printre cele mai importante calamit ăţi naturale. În funcţie de viteza vântului, de perioada şi de zona de producere , speciali ştii clasifică 38
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 39
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 40
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 36
furtunile în două categorii şi anume furtuni tropicale (uragan – zona Oceanului Atlantic;
taifun – zona Pacificului de Nord-Est; ciclon – zona Oceanului Indian, m ările australiene, zona Pacificului de Sud) şi furtuni extratropicale, numite şi furtuni de iarnă(apar în zonele de tranziţie dintre regiunile subtropicale şi cele polare, la întâlnirea dintre aerul rece polar şi cel subtropical). 41 Se pare că anul 2005 a fost destul de costisitor pentru asigur ători dacă ne gândim că a fost un an „bogat” în fenomene naturale extreme. Uraganele care au „m ăturat” America de Nord au provocat pagube infrastructurii, clădirilor , vehiculelor, estimările ar ătând că numai uraganul Katrina a cauzat pierderi de circa 135 miliarde dolari în Golful Mexic. Ulterior alte două uragane, Rita şi Wilma, au provocat pierderi de aproximativ 15 miliarde dolari în SUA, în timp ce uraganul Stan a f ăcut alte 1.600 de victime în America Central ă.42 Europa nu a fost nici ea cruta ţă; în ianuarie 2007 asupra ei s-a ab ătut uraganul Kyrill, una dintre cele mai devastatoare furtuni din ultimii 20 de ani, care a l ăsat în urmă cel puţin 45 de victime şi pagube de miliarde; pierderile acoperite prin poli ţe de asigurare au fost estimate de către companiile de asigur ări la un total sutiat între 2,5 şi 8 miliarde Euro. Cea mai afectat ă a fost Germania, dar s-au înregistrat pierderi semnificative şi în Marea Britanie, ţările Benelux, Austria, Polonia, Cehia, şi, într-o măsur ă mai mică, în Elveţia. Potrivit agenţiei de rating Moody’s, efectele uraganului Kyrill vor fi resim ţite mai acut de c ătre reasigur ători, deoarece în Europa num ărul companiilor de reasigurare ce preiau riscuri de catastrof ă este mai mic.43 Tornadele sunt vânturi strict delimitate pe suprafe ţe foarte mici, dar care se manifestă
cu o mare intensitate; din anumite puncte de vedere ele prezint ă şi o anume spectaculozitate dată de faptul că au o formă cilindrică sau conică. Mari pierderi cauzate de tornade s-au înregistrat în SUA în aprilie 1974 când, într-un interval de timp de doar 2 zile, s-au produs 93 de tornade care au generat pierderi de peste 1 miliard de dolari, din care 430 de milioane au fost suportate de asigur ători. 44 Musonii se formează, de regulă, pe versanţii munţilor, apar regulat, în special la
începutul verii şi determină apariţia unor mari cantităţi precipitaţii, însoţite de cele mai multe ori nde inundaţii. În 1970 în Bangladesh ploile musonice au dus la moartea a peste 300.000 de persoane; în 1991 în Golful Bengal au fost inundate 16 districte, pe aproximativ 500 km de lăţime coastă, au murit 140.000 de oameni şi 10 milioane au r ămas f ăr ă adă post, 75% din 41
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 42 www.bloombiz.ro 43 www.bloombiz.ro 44
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 37
recolta de orez a fost distrus ă etc. 45 Inundaţiile, ploile torenţiale, grindina, alunecările de teren, avalanşele, aglomer ările de gheaţă, deriva icebergurilor, fulgerul şi tr ăsnetul ş.a. sunt, de asemenea, fenomene naturale care pot provoca pagube atât în momentul producerii cât şi pe termen mai lung. Cutremurele şi
furtunile sunt însă cele care în ultimii ani s-au remarcat într-un mod deloc neglijabil, prin
pierderi materiale şi victime umane, la nivel mondial. Pe ansamblu, în anul 2006 pierderile din catastrofe naturale s-au cifrat la circa 45 miliarde dolari, dintre care 15 miliarde dolari au fost suportate de asigur ători. Se pare că anul 2006, comparativ cu 2004 şi 2005, a fost ca o „oaz ă de linişte” pentru industria asigur ărilor , f ăr ă catastrofe naturale de amploare . Într-un studiu realizat de asigur ătorul german Munich Re se arată că în 2005 totalul daunelor legate de catastrofele naturale s-a ridicat la 219 miliarde dolari, dintre care 99 de miliarde au fost suportate de asigur ători. În acelaşi studiu se apreciază că pierderile umane în urma acestor fenomene au sc ăzut în 2006 faţă de 2005 de la 101.000 la .18.000. 46 Astfel de evenimente, cauzele şi efectele lor, au generat în numeroase ţări preocupări pentru protecţia persoanelor şi a bunurilor lor; guvernele, în colaborare cu industria asigur ărilor, se implică din ce în ce mai mult nu doar în combaterea efectelor , ci şi în determinarea şi eliminarea cauzelor care duc la astfel de fenomene. Riscul de terorism. Anterior lui 11 septembrie 2001, potenţialele pierderi din riscul de
terorism păreau să fie suportabile pentru industria de asigur ări private; aparenţele s-au schimbat. Industria a fost constrâns ă să revizuiască foarte bine poziţia ei de acceptare a riscului, în timp ce necesitatea şi cererea de protecţie împotriva acestei amenin ţări a crescut. Aceasta a rezultat într-o serie de schimb ări din dotarea şi evaluarea acoperirii terorismului, la fel ca şi impunerea de reduceri şi limite pentru a preveni expunerea inacceptabilă. Terorismul este greu de definit în termeni neambigui, precum nu poate fi imediat diferenţiat faţă de alte forme de violenţă, inclusiv r ăzboiul. Totuşi, ca şi pentru orice alt risc, industria de asigur ări, deţinătorii de poliţe de asigurare şi acţionarii publici trebuie să cadă de acord asupra unei înţelegeri şi definiţii a împrejur ării de pierdere. Altă barier ă o reprezintă adevărata mărime a potenţialelor scenarii şi dificultatea de a stabili probabilitatea lor . Imediat după 11 septembrie asigur ătorii au realizat că de fapt terorismul internaţional nu este asigurabil şi au reacţionat prin limitarea acoperirii şi încasarea unei prime adi ţionale. Au început să evolueze imediat abordări mai bune de a controla expunerea şi de a evalua aria de 45
V. Ciurel – Asigur ări şi reasigur ări: Abord ări teoretice şi practici interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 46
www.bloombiz.ro 38
acoperire. Într-un anume fel riscul de terorism este paralel cu riscul de catastrofe naturale. În ambele cazuri , potenţialele pierderi enorme fac diversificarea foarte greu de ob ţinut; evenimentele individuale pot afecta economii întregi şi diverse linii de afaceri. Potenţialul de acumulare din diferitele linii de afaceri este mult mai mare decât s-a presupus anterior – nu numai din cauza terorismului dar şi din cauza altor expuneri create de om – şi trebuie controlate mai bine. Totu şi, există şi o diferenţă semnificativă: probabilităţile şi consecinţele hazardelor naturale pot fi simulate cu metode şi modele ştiinţifice . Aceasta este prea greu de realizat cu riscul de terorism, care testeaz ă principiile asigurabilit ăţ ii, care sunt: 47 - întâmplarea / hazardul : asiguratul nu poate s ă determine un eveniment pe care îl reclam ă; - mă surarea: trebuie să fie posibil ca în anumite limite să se m ăsoare frecvenţa şi gravitatea evenimentelor reclamate; - interes reciproc: asiguraţii trebuie să fie satisf ăcuţi că condiţiile de repartizare a riscului cu alţi membrii a comunităţii de asigur ări sunt corecte din punct de vedere economic; - disponibilitatea: suma absolută plătită pentru orice eveniment sau serii de evenimente trebuie limitată la o sumă care poate fi diversificată în funcţie de risc. Pentru a depăşi aceste dificultăţi , s-au luat şi încă se iau anumite măsuri pentru a face ca terorismul să poate fi controlat . Acestea includ: - coordonarea capacităţii de asigurare pe pieţele individuale unde există scheme(proiecte) private şi conduse de stat; - îmbunătăţirea monitorizării expunerii cu informaţii mai detaliate, - impunându-se cerinţe organizaţionale, tehnice şi de siguranţă personală înalte asupra acelor obiective ce sunt expuse ,în mod particular, la risc ; - limitarea capacităţii pentru riscurile majore individuale. După 11 septembrie s-au stabilit câteva programe de strângere de fonduri pentru riscuri prin programe sponsorizate de stat (de exemplu TRIA din USA, GARET din Franţa şi Extremus Versicherungs AG din Germania), completând câteva programe na ţionale care existau dinaintea evenimentului (de exemplu: Pool Re din U.K.). Ca şi asigur ător de ultimă sursă, statul este într-o poziţie mai bună de a se confrunta cu poten ţialele pierderi extreme decât asigur ătorii privaţi cu capitalul şi capacitatea lor limitate. De asemenea, guvernele pot declanşa asigurarea contra terorismului ca obligatorie, de exemplu, prin includerea în poli ţele de asigurare, contra unei prime suplimentare. Acest pas ar extinde foarte mult riscul comunităţii , împr ăştiind riscul prin întreaga societate. 47
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com 39
Nanotehnologia se refer ă la particule, învelişuri sau materiale mai mici de 100
nanometri, cu proprietăţi specifice servind folosirii inovative într-o întreag ă gamă de produse. Unele studii indică, totuşi, că nano-particulele pot cauza s ănătăţii efecte adverse datorită caracteristicilor lor particulare. Într-adevăr, mărimea lor le face for ţe mobile atât în mediul înconjur ător cât şi în corpul uman. Nanoparticulele par s ă fie capabile să traverseze bariera sânge-creier provocând consecin ţe necunoscute asupra s ănătăţii omului48. Nanotehnologia nu este încă un domeniu de risc ce poate fi controlat sau definit. Se afl ă pe agenda industriei de asigur ări datorită grijilor în ceea ce priveşte nano-toxicitatea sau nano poluarea şi di cauza nano-produselor ce se a şteaptă a fi omniprezente în toate sectoarele industriei şi în toate ţările. Asigurabilitatea nano-riscurilor se confrunt ă cu patru probleme:49 : -
evaluările ştiinţifice a potenţialelor riscuri asupra sănătăţii şi mediului
înconjur ător sunt puţine şi r ămân neconcludente; -
nu există ghiduri practice reglatoare care s ă se refere la riscuri într-o
manier ă adecvată. Mai mult, nu există o abordare global ă în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii satisf ăcătoare pentru afaceri, ştiinţă şi regulatori laolaltă; -
nu există o terminologie comună pentru marea varietate de nano-substanţe
, produse şi aplicaţii. Orice abordare structurată în ceea ce prive şte evaluarea potenţialului de risc necesită o standardizare a materialelor şi proceselor şi un limbaj comun pentru compararea cunoştinţelor ştiinţifice; -
nu există un asemenea lucru precum industria nanotehnologiei; multe
companii folosesc nanotehnologia ca o component ă a produselor lor. Totuşi, numai câteva – în principal companiile mici începătoare – se confrunt ă exclusiv cu nanotehnologia . Multitudinea diversă de jucători ce include aproape toate segmentele industriei nu poate fi tratată cu una şi aceeaşi metodă. La un nivel mai filozofic , r ămâne de văzut dacă nanotehnologia exercită o dezvoltare evolutivă, ca multe alte tehnologii inovative anterioare, sau devine revolu ţionar ă. Potenţialul de a stabili scala, loca ţia şi timpul întâmplării stricăciunilor cauzate de nanotehnologie este încă o problemă foarte discutată. Mai departe aceste incertitudini privind poten ţialele pierderi trebuie să se reducă. Legislaţia şi nivelul actual al înţelegerii ştiinţifice a acestui risc nu permit înc ă judecăţi 48
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com 49
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com
40
corecte. Precondi ţii pentru realizarea acestui scop sunt standarde şi norme acceptate internaţional (de exemplu, o limbă comună pentru definirea şi numirea nano-particulelor şi a materialelor), evaluările expunerii (cine este în contact cu un material dat şi în ce măsur ă; care sunt consecinţele asupra sănătăţii, dacă sunt) şi un cadru legal de lucru (de exemplu aprobarea proceselor, obliga ţii de dezvăluire/ de a face public). În prezent, cheia celei mai bune practici subscriere include construirea de informaţii specifice ce ajută analizarea produselor şi aplicaţiilor bazate caz-pe-caz. Dialogul continuu şi co-operarea cu toţi investitorii necesită atenţie deplină, în acelaşi timp cu monitorizarea continu ă a percepţiei publicului. Este necesar ă realizarea unor eforturi combinate fie pentru a demonstra sau pentru a respinge inofensivitatea nanotehnologiei astfel încât s ă se poată găsi metode de aplicare a tehnologiei f ăr ă a fi lovită de surprize neplăcute. Industria de asigur ări asigur ă un serviciu indispensabil pentru societate prin evaluarea şi
diversificarea riscului şi prin absorbţia par ţială a impactului unor şocuri inevitabile cu
ajutorul bazei lor de capital. Abilitatea industriei de a r ăspunde marilor evenimente este critică în desf ăşurarea acestui serviciu. Într-o lume în care expunerile la risc cresc mai rapid decât baza de capital a asigur ătorilor şi în care există un nivel crescător al conectivităţii astfel încât evenimentele mari provoacă scenarii cu risc secundar, industria nu poate s ă se bazeze numai pe soluţiile trecutului.
2.3. Ideea de risc şi incertitudine în contractul de asigurare Din punct de vedere juridic, pentru ca un risc să fie asigurabil trebuie să îndeplinească patru condi ţ ii cumulativ:50 ¾
Prima condi ţ ie este prevăzută de art.10 din Legea nr. 136/1995 şi se refer ă la
necesitatea să fie prevăzut cu precizie în contract, întrucât în aceast ă materie, clauzele contractuale sunt de strict ă interpretare, asigur ătorul calculând primele în raport cu riscurile, pe baza unor date concrete şi exacte. Din acest motiv, asiguratul este obligat s ă furnizeze r ăspunsuri la toate întreb ările formulate de asigur ător, iar pe parcursul execut ării contractului, este obligat să comunice în scris asigur ătorului schimbarea împrejur ărilor importante privind riscul, potrivit art.13 din acelaşi act normativ. În cazul în care asiguratul a comunicat date false sau inexacte în ceea ce prive şte riscurile de care are cunoştinţă sau dacă acesta nu informează pe parcursul executării contractului modificările intervenite, asigur ătorul are posibilitatea de a denun ţa contractul înainte de producerea a cazului asigurat, iar dup ă producerea acestuia, poate refuza plata 50
http://www.avocatura.com – Justi ţia f ăr ă secrete, 18 Februarie 2006 41
indemnizaţiei, dacă dovede şte ca asiguratul nu a fost sincer în furnizarea informa ţiilor cerute de acesta. ¾
Cea de-a doua condi ţ ie, ce rezultă din art.20 al Legii nr.136/1995 “În cazurile
stabilite prin contractul de asigurare, în asigur ările de bunuri şi de r ăspundere civila, asigur ătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau c ătre beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucreaz ă în această calitate.” Că riscul trebuie să fie independent de voin ţa păr ţilor. În cazul contrar, dac ă asigur ătorul dovedeşte că evenimentul a fost determinat de asigurat, beneficiar sau cuno ştinţe ale acestuia, nu mai pl ăteşte indemnizaţia de asigurare. Prin urmare, trebuie menţionat faptul că asigur ătorul este obligat să acopere prejudiciul produs ca urmare a unei fapte culpabile, dar s ăvâr şită f ăr ă intenţie de către asigurat sau alte persoane prevăzute în contract. Cu toate acestea, asigur ătorul are posibilitatea inser ării în contract a unei clauze care s ă prevadă refuzul său de a plăti indemnizaţia de asigurare, în situa ţia în care bunurile sunt deteriorate sau distruse ca urmare a unei fapte culpabile a asigur ătorului, indiferent dacă fapta este intenţionată sau nu. În ceea ce prive şte asigurarea de persoane, singurele cazuri prevăzute de lege în care asigur ătorul are dreptul de a refuza plata indemnizaţiei sunt cele în care asiguratul comite un act suicidal în termen de doi ani de la încheierea contractului, sau în care asiguratul s ăvâr şeşte în mod intenţionat, unele fapte grave stipulate în contractul de asigurare. ¾
În al treilea rând , pentru a fi asigurabil , riscul trebuie s ă fie un eveniment
viitor, posibil, dar incert. Dacă evenimentul s-ar fi produs deja, în momentul încheierii contractului, indemnizaţia încasată de asigurat nu ar mai avea nici o justificare şi ar constitui un profit, ceea ce nu se permite prin natura contractului de asigurare. Pe de alt ă parte, dacă producerea evenimentelor nu este posibil ă, încheierea contractului nu ar mai avea sens, art.14 din legea nr.136/1995 “Dac ă, înainte de a începe obliga ţia asigur ătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibila, precum si în cazul în care, dup ă începerea obligaţiei asigur ătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibila, contractul se reziliază de drept.” Incertitudinea evenimentului asigurat este esen ţială la încheierea contractului de asigurare, întrucât aceasta este originea riscului. ¾
În al patrule rând , p ăr ţile urmează să se pună de acord cu condi ţiile riscurilor
asigurate, care corespund cel mai bine intereselor lor, conform principiului libert ăţii contractuale.
42
2.4. Risc, asigur ări şi pieţe
Consecinţele finale ale acţiunilor întreprinse în condiţii de incertitudine apar numai atunci când se încheie ac ţiunea. În afara deciziilor zilnice privind vânzarea sau cumpărarea bunurilor, indivizii iau în calcul politici de asigurare pentru a se proteja în cazul producerii unor evenimente nedorite. De exemplu, cump ărarea unui aragaz pe piaţa bunurilor de menaj de folsinţă îndelungată poate fi însoţită de stabilirea unui contract de service potrivit căruia, în schimbul unei plăţi iniţiale se asigur ă reparaţia gratuită a aragazului pentru o anumită perioadă. Aceasta este de fapt asigurarea împotriva apariţiei unor defecţiuni. Deşi cumpărarea unui astfel de angajament sau contract poate fi privită de mulţi indivizi ca o parte component ă a achiziţionării unui aragaz, ea este o noţiune distinctă şi implică consideraţii specifice. Achiziţionarea aragazului urmăreşte satisfacerea unor nevoi sau dorinţe culinare, în timp ce asigurarea este rezultatul dorinţei de a evita asumarea unui risc. De aici apare rolul pieţelor în care indivizii pot s ă disperseze riscul cu care se confruntă, plătind în perioadele favorabile şi ob ţinând venituri în perioadele nefavorabile. În acelaşi mod în care se alege între consumul unui bun sau consumul altui bun, se poate opta între un anumit nivel al venitului sau un anumit coş de consum într-o anumit ă stare a naturii şi un anumit nivel al venitului sau un anumit co ş de consum într-o stare a naturii alternativă. Dacă există indivizi dispuşi să ofere contracte de acest tip şi dacă preţul poate fi acceptat, atunci se poate afirma c ă există o piaţă. Acest tip de pieţe sunt cunoscute sub numele de pie ţ e contingentate în func ţ ie de stare. Majoritatea indivizilor, într-un anumit moment de timp, decid să se asigure. Asigurarea este un r ăspuns al individului la situaţiile incerte sau riscante cu care el se confruntă. În general, oamenii consider ă necesar ă cumpărarea unei asigur ări atunci când există o probabilitate mică de apariţie a unor pierderi mari. Individul poate alege între a nu se asigura sau a se asigura complet împotriva riscului apari ţiei unei pierderi financiare şi alege preţul maxim al contractului de asigurare. În realitate, împrejur ările cu care se confruntă indivizii sunt oarecum diferite. Prima de asigurare este determinată de firma de asigurare. Alegerea individului se manifest ă faţă de mărimea gradului de asigurare. Astfel, individul asigurat determină cât de mare este asigur ătorului; diferenţa dintre pierdere
dimensiunea pierderii şi
care
poate
fi
cerută
despăgubire este cunoscut ă sub numele de
fran şiză. Cu alte cuvinte prin franşiză se înţelege partea din valoarea daunei stabilit ă ca sumă
fixă ori procent din suma asigurată, suportata de asigurat pentru fiecare eveniment; franşiza se 43
stabileşte şi se consemneaz ă în poliţă în aceeaşi valută ca şi suma asigurat ă. De regulă individul care se confruntă cu o probabilitate mai mare de pierdere alege o fran şiză mai mică. Altfel spus, o persoană cu o probabilitate mai mare de pierdere va opta pentru o acoperire mai mare. Din acest motiv firmele de asigurare analizeaz ă franşiza aleasă de indivizi, care trebuie scrisă în contractul lor de asigurare, astfel încât o relaţie sistematică între evaluarea proprie a riscului unei persoane şi alegerea franşizei ofer ă asigur ătorului un indiciu cu privire la probabilitatea de pierdere a individului. Riscul individual al unei pierderi
nu este
perceptibil asigur ătorului, dar alegerea franşizei arată firmei de asigurare dacă solicitantul are un risc acceptabil. Aceast ă identificare a tipurilor de indivizi bazat ă pe r ăspunsul acestora la condiţiile pieţei este cunoscut ă ca fiind auto-selecţie. Hazardul moral apare atunci când indivizii
deţin un anumit
control
asupra
probabilităţii sau magnitudinii pierderii, dar modificările acestui control nu sunt obsevate de asigur ător şi nu afecteaz ă prima de risc. În aceste circumstanţe, există stimulente pentru o supra-asigurare. Aceast ă nevoie nu apare sub forma unei acoperiri excesive cu o singur ă poliţă, ci poate să implice poliţe multiple cu companii diferite. Acest lucru este costisitor în termenii primelor care trebuie plătite,
dar poate fi o investiţie folositoare
dacă
probabilitatea de pierdere este crescută deliberat. Alternativ, hazardul moral poate să ia forma unor măsuri de securitate relaxante datorit ă acoperii f ăcute prin asigurare. În oricare din cele două forme, hazardul moral vizează efectul asupra pierderii anticipate, care este par ţial sub controlul individului în prezenţa asigur ării. Indiferent dacă hazardul moral există sau nu, o piaţă formată din mulţi indivizi care variază din punct de vedere al surselor de risc, dar care nu pot fi identificaţi individual în mod sistematic de către asigur ător, trebuie să se confrunte cu aceleaşi oportunităţi ale contractului şi cu aceleaşi prime şi trebuie să opteze pentru aceeaşi acoperire. Prin urmare, asigura ţii pentru riscul scăzut şi asiguraţii pentru riscul crescut plătesc aceeaşi primă, dar cel de-al doilea grup prime şte mai mult din revendicările poliţei de asigurare decât primul grup. Dac ă aceste revendicării sunt mari, prima medie poate să creasc ă astfel încât firma de asigurare poate s ă îşi menţină profitul, iar pierderile nete generate de indivizii cu risc scăzut să creasc ă în continuare. O parte dintre indivizii cu risc scăzut pot să păr ăseasc ă piaţa, iar alţii pot să cadă în tentaţiile hazardului moral. Rezultatul va fi o piaţă care conţine numai indivizi cu risc crescut. Această posibilitate este o problemă de selecţie adversă. În realitate, şirul de contracte disponibile este mult mai constrâng ător decât modelele prezentate. Companiile de asigurare sunt conştiente de hazardul moral şi de consecinţele lui şi, pe cât posibil, iau măsuri pentru moderarea mărimii reglementărilor şi a frecvenţei lor, încercând să stabilească circumstanţele în care apar pierderile. Contractele de asigurare 44
specifică adesea atât pre ţul (prima) cât şi cantitatea (acoperirea), acestea nefiind negociabile, cu scopul de a reduce tenta ţia de manipulare a informa ţiei asimetrice, care exist ă pe această piaţă. În absenţa acestei protecţii apar probleme în ceea ce prive şte existenţa echilibrului pe piaţa asigur ărilor. Identificarea, evaluarea, diminuarea şi controlul riscurilor, precum şi monitorizarea rezultatelor sunt esenţiale în procesul ajust ării expunerii la risc, date fiind costurile asociate acestuia, în principal de natur ă economică – pierderi neprevăzute, consecinţe nefaste în plan individual (tensiune fizică şi mentală), distorsiuni în alocarea resurselor firmei care pot genera: ineficienţă, excedent de ofert ă într-un anumit domeniu, deficit în altul; un preţ prea ridicat pentru anumite bunuri şi servicii, unul prea scăzut pentru altele, şi, prin urmare un preţ mediu ridicat. Pentru că încercarea de a evita riscul poate conduce la amplificarea potenţialului de risc existent şi nu neapărat la diminuarea lui, în unele situaţii, finanţarea expunerii la risc este, nu doar cea mai avantajoas ă, ci şi singura modalitate de gestiune a riscului asociat afacerii derulate. Riscuri din ambele categorii, pure şi speculative, pot fi gestionate prin tehnici de finanţare. Tehnica asigur ării, prin intermediul cumpăr ării unei poliţe de asigurare, este utilizată cu predilecţie în gestiunea expunerii fa ţă de riscurile pure. Pentru c ă nu toate categoriile de risc la care este expus ă afacerea pot fi acoperite printr-o poli ţă de asigurare, aceasta este înlocuit ă sau completată cu alte tehnici. Instrumentele financiare derivate sunt o alternativă, deşi uneori efectul lor poate fi extrem de contradictoriu. Metodele de plat ă utilizate în tranzacţii, garanţiile factoringul sau scontarea sunt, de asemenea, folosite în acelaşi scop. Susţinând că aversiunea faţă de risc este o explica ţie inadecvată în ceea ce priveşte decizia firmelor de a cump ăra o poliţă de asigurare, unii autori au c ăutat să dezvolte o teorie pozitivă a comportamentului acestora. Aceste studii sus ţin că un comportament favorabil achiziţionării unei poliţe de asigurare, în cazul firmelor, este rezultatul unor factori precum: conflictele de interese existente sau poten ţiale dintre proprietari şi manageri, avantajul comparativ propriu asigur ătorilor în furnizarea serviciilor privind gestionarea riscului, implicaţiile costurilor de faliment, statutul juridic al firmei. Diferenţele în ceea ce prive şte atitudinea şi preferinţa faţă de risc sunt o sursă a conflictului între proprietarii afacerii şi managerii acesteia. Motivaţia managerilor în ameliorarea performanţelor firmei rezidă în cota parte deţinută din capitalul social al acesteia, şi,
implicit, în preţul acestora pe pia ţă. Interesul lor în a ţine sub control fluctuaţiile venitului
cauzate de riscurile specifice, diversificabile şi neasigurabile, este în rela ţie directă cu procentul deţinut din capitalul social. 45
Costurile falimentului pot fi directe şi indirecte. Costurile directe includ toate costurile antrenate de gestionarea falimentului (taxele legale, cheltuielile generate de procedura falimentului şi altele). Costurile indirecte includ orice gen de costuri generate de faliment, precum goodwill-ul şi creditele pierdute. Evidenţele oferite de studiile întreprinse relevă că serviciile oferite de firmele de asigurare joac ă un rol important în reducerea costurilor de faliment. Conflictul de interese între manageri şi proprietari, cadrul legal au un rol deloc neglijabil în politica firmelor de diminuare a expunerii fa ţă de risc prin intermediul asigur ării. Probabilitatea şi costul riscului, ca sumă a primelor nete de asigurare, a pierderilor nerambursabile şi costul controlului expunerii la risc, a prevenirii şi gestionării pierderilor, variază de la o industrie la alta. Decizia de a recurge sau nu la achizi ţionarea unei poliţe de asigurare, ca tehnică de acoperire a riscului depinde de: costul maxim probabil suportabil de către firmă în situaţia asumării riscului, restricţiile şi limitele legale aplicabile în cazul transferului riscului prin finanţare, gradul de control al firmei asupra expunerii la risc, taxele asociate acoperiri prin poli ţa de asigurare, valoarea serviciilor oferite de asigur ător ca parte a acoperiri prin poliţa de asigurare, costurile de oportunitate asociate investirii fondurilor în achiziţionarea unei poliţe, (non)deductibilitatea, din punct de vedere fiscal, a cheltuielilor antrenate de asigurare, precum şi de disponibilitatea altor metode de prevenire şi diminuare a riscului. Asigurabilitatea riscului este limitată, cu precădere, de următorii factori: °
mărimea primelor solicitate (costurile administrative şi de capital);
°
riscul moral (generat de faptul c ă persoana îşi poate modifica comportamentul
sau motivaţiile privind precauţiile în expunerea la risc); °
selecţia „adversă” (adverse selection, apare atunci când de ţinătorul poliţei este
mai bine informat asupra daunelor estimate decât asigur ătorul). Cel mai adesea ace şti factori conduc la o asigurare par ţială a riscului, mai degrabă, decât la una integral ă sau la un refuz al acoperirii prin asigurare. O analiz ă prealabilă a riscurilor asigurabile va conduce la urm ătoarele tipuri de contracte de asigurare: contracte obligatorii (impuse de lege sau printr-un contract comercial), contracte dezirabile, contracte disponibile. Expunerile cu potenţial scăzut de pierdere au o probabilitate sc ăzută în ceea ce priveşte posibilitatea de acoperire printr-o poli ţă de asigurare, date fiind costurile fixe asociate subscrierii şi distribuţiei poliţei şi care fac primele de asigurare foarte mari comparativ cu pierderile potenţiale estimate. Situaţia este similar ă şi în cazul expunerilor cu un potenţial ridicat al pierderilor, atunci când probabilitatea pierderilor este ridicat ă. Suma solicitată pentru despăgubiri este ridicată. De altfel, în cele mai multe cazuri, cererea pentru a 46
o astfel de poliţă de asigurare este sc ăzută, pentru că prima de asigurare este ridicat ă şi reduce motivaţia asiguratului. Expunerile faţă de unele pierderi poten ţiale corelate conduc la probabilitatea ca media pierderilor să depăşească pierderile estimate. Prin urmare, asigur ătorul va trebui să-şi mobilizeze o mare sumă de bani. Costul de capital în acest caz are ca efect o prim ă de asigurare solicitată destul de ridicată, ceea ce finalmente, conduce la limitarea acoperirii şi în unele cazuri inexistenţa cererii pentru o astfel de asigurare, date fiind condi ţiile impuse de asigur ător. Expunerea la pierderi incerte conduce la estim ări ale pierderilor, per deţinător de poliţă, cu mari variaţii, care au acelaşi efecte ca şi pierderile corelate. Asigur ătorii ştiu că poliţele de asigurare reduc motiva ţiile deţinătorilor în ceea ce priveşte prevenirea pierderilor. Situaţia este tipică pentru riscul moral. Piaţa asigur ărilor r ăspunde acestei probleme în mai multe moduri. Unul dintre ele este acela de a nu oferi, prin contractele de asigurare o acoperire integral ă. Prin urmare o parte a pierderilor este suportat ă de c ătre deţinătorul poliţei de asigurare. Asiguratul, ştiind că primele viitoare vor depinde de comportamentul său, este mai probabil să îşi ia măsuri de precauţie, să fie mai prudent. Limitând suma asigurată, şi prin urmare, determinându-l pe asigurat să-şi asume o parte din risc se poate diminua riscul moral. Acolo unde exist ă probabilitatea unor condiţii favorabile riscului moral, contractele de asigurare vor oferi acoperire par ţială. Riscul moral limitează asigurabilitatea riscului. Pentru că riscul moral nu poate fi eliminat totalmente, prezen ţa sa conduce la creşterea costului asigur ării. O altă soluţie ar fi ca asigur ătorul să urmărească comportamentul asiguratului, o soluţie foarte costisitoare şi uneori impracticabilă. Utilizarea unor clauze precum clauza de pro-rat ă şi cea de exces pot diminua riscul moral. Prin clauza de pro-rat ă se precizeaz ă că fiecare poliţă poate compensa o parte din pierderea suferită de asigurat. Alternativ, poliţa poate include şi o clauză de exces care specifică că asigur ătorul va plăti doar pierderile în exces dincolo de cele acoperite printr-o altă poliţă. Următoarele exemple sunt extrem de sugestive în ilustrarea conceptului de risc moral: contractele de angajare pe perioade nelimitate de timp (de regul ă, pe întreaga durată a vieţii active), la un venit fix, indexat periodic cu rata infla ţiei. Acest tip de contract este rar în unele societăţi (nu mă refer la firme, ci la comunităţi). Unul dintre motive este riscul moral. Odat ă oferit acest tip de contract, motiva ţia eficienţei şi calităţii scade vertiginos. Din acest considerent, contractele de munc ă trebuie să inducă un oarecare risc asupra angaja ţilor. Un alt exemplu, o societate asigur ă un oarecare standard de via ţă, nivel de trai pentru fiecare cetăţean al ei prin programele sociale, caz în care unele persoane vor fi mai pu ţin motivate să lucreze. Prin urmare, riscul moral poate fi diminuat sau controlat prin limitarea acoperirii. Politicienii 47
şi
decidenţii din sfera politică dezbat în permanent optimul solu ţiei între asigurarea social ă şi
motivaţia individului pentru muncă intensă şi eficienţă. Sunt şi situaţii în care asigur ătorul nu poate evalua cu exactitate gradul de expunere pentru fiecare dintre potenţialii săi asiguraţi, nefiind în măsur ă, pe cale de consecin ţă, să ofere poliţe de asigurare diferenţiate care să r ăspundă întocmai nevoilor acestora. Asigur ătorul ofer ă contracte de asigurare la acelaşi preţ unor clienţi eterogeni, avantajându-i pe cei cu o expunere mai mare şi dezavantajându-i pe cei cu o expunere mai mic ă. Această situaţie, numită selecţie adversă (advers selection), este o consecin ţă a unei clasificări incorecte a asiguraţilor, inerentă dacă nu se omite faptul că o grupare perfectă ar fi extrem de costisitoare şi dificilă uneori. Selecţia adversă poate fi diminuată prin intermediul coasigur ării („co-plăţii”). Coasigurarea („co-plata”) impune unui asigurat să plătească o parte convenită a pierderii (de regulă 20%). Iată un alt aspect care limiteaz ă asigurabilitatea riscului – prevederile contractuale. Poli ţele de asigurare medicală au o astfel de prevedere. Contractele de asigurare pentru imobile sau cele destinate antreprenorilor (proprietarii unor afaceri), adesea, au o clauz ă de despăgubire în raport cu valoarea proprietăţii şi prima plătită de asigurat (asigurare „valorică”), care permite calcularea nivelului procentual maxim din valoarea pierderii pe care asigur ătorul o va rambursa. Procentul uzual este de 80%, cu variaţii între 50 şi 100% pentru asigur ările comerciale de proprietate. Dacă volumul primei de asigurare plătite până în momentul înregistr ării pierderii este inferior procentului convenit, asigur ătorul va reduce rambursarea pierderii în baza următoarei formule: Vp – valoarea poliţei, Vpp – valoarea bunul asigurat Unul dintre efectele benefice ale asigur ării este încurajarea persoanelor cu aversiune faţă de risc în angajarea unor activit ăţi dezirabile socialmente şi cu potenţial de câştig dar riscante. În absenţa posibilităţii de acoperire prin asigurare, persoanele cu aversiune fa ţă de risc îşi vor lua măsuri de precauţie excesive, evitând anumite activit ăţi, crescând, prin urmare, costul total al riscului la nivel de societate. Consecin ţa pozitivă a asigur ărilor este, altfel spus, reducerea riscului în economie. Rolul asigur ărilor într-o economie poate varia de la ţar ă la ţar ă.
După unii nivelul de dezvoltare a activit ăţii de asigurare depinde de cultura na ţională şi
de disponibilităţile individuale de a utiliza contractele de asigurare ca mijloc de protec ţie faţă de risc. Beneficiile economice derivate din dezvoltarea domeniului asigur ărilor sunt, probabil, condiţionate de contextul cultural al unei economii date. Asigurarea ofer ă beneficii economice când activităţile sunt generalmente percepute ca riscante iar riscurile pot fi gestionate optimalmente prin contractul de asigurare mai degrabă decât prin alte mecanisme de control sau de transfer al riscului. În societ ăţile indiferente la risc sau atunci când alte mecanisme 48
alternative de transfer al riscului sunt mai importante, particularit ăţile mecanismului social al societăţii în cauză vor reduce beneficiile potenţiale ale asigur ării. Aceste diferenţe sunt puse pe seama nivelului de încredere într-o economie, fiind determinate culturalmente. USA, UK, Japonia şi Germania sunt percepute ca economii cu grad ridicat de încredere. Prin contrast, Franţa şi Italia sunt considerate societăţi cu un grad redus de încredere în partenerii comerciali (în special, în cazul unor noi rela ţii contractuale când partenerii nu se cunosc). Contextul cultural poate fi apreciat şi prin prisma atitudinii cetăţenilor faţă de obligaţiile fiscale. O atitudine indulgentă a autorităţilor publice şi a guvernului faţă de evaziunea fiscală sau faţă de eschivarea, sub diverse forme, de la plata obliga ţiilor, fie ale persoanelor fizice, dar mai ales ale celor juridice, către bugetul public, reduce considerabil orice motivaţie pentru achiziţionarea unei asigur ări. Rolul legislaţiei este crucial în protejarea intereselor deţinătorilor de poliţe. Reglementarea domeniului antreprenorial, a activit ăţii de afaceri influenţează, de asemenea, func ţionarea industriei asigur ărilor. Caracteristicile şi originea sistemului politic dintr-o societate dată afectează substanţial legislaţia referitoare la creditele bancare, normele privind contractele de creditare şi transparenţa (accesibilitatea informaţională) afacerilor, influenţează dezvoltarea sectorului bancar. Contextul socio-cultural, schimbările economice, legislaţia, importanţa relativă a altor intermediari financiari şi efectul riscului moral trebuie luate în calcul atunci când se discut ă legătura între dezvoltarea economică şi industria asigur ărilor. Indiscutabil toţi aceşti factori difer ă de la o economie la alta şi, prin urmare, afectează forma şi gradul de cauzalitate între dinamica industriei asigur ărilor şi creşterea economică. În sens tradiţional gestiunea riscului se rezumă la operaţiuni de cumpărare a unei poliţe de asigurare ca o măsur ă de protecţie faţă de expunerea la un poten ţial risc pur. Riscul pur poate fi asigurat cât ă vreme el este transformat într-o pierdere medie probabilă calculată a priori. Astfel, prin intermediul unei poliţe de asigurare, întreprinz ătorul îşi transformă riscurile într-un cost, iar firma de asigurare î şi diminuează riscurile la care se expune prin creşterea numărului de contracte. Însă în cazul expunerii la evenimente care, prin producerea lor, pot avea efecte favorabile sau defavorabile asupra întregului portofoliu al afacerii (modificarea preţurilor, spre exemplu), protejarea faţă de un astfel de risc prin achizi ţionarea unei poliţe de asigurare este imposibil ă, pentru că asigur ătorul nu mai poate opera cu legea numerelor mari şi cu principiul independen ţei riscurilor. Dacă ar oferi poliţe de asigurare faţă de astfel de riscuri, asigur ătorul şi-ar amplifica propria expunere la risc. Din acest motiv, riscurile speculative nu pot fi transformate într-un cost prin intermediul unei asigur ări clasice. Riscurile cresc în loc s ă se diminueze atunci când se m ăreşte numărul de contracte de natur ă speculativă. Asumarea acestora nu face obiectul nici unei firme de asigur ări. Ele ofer ă 49
protecţie doar faţă de riscurile comerciale nespeculative. Protec ţia faţă de riscurile speculative este posibilă prin intermediul instrumentelor financiare derivate. Pia ţa derivatelor ofer ă celor interesaţi (producători, comercianţi etc.) instrumente de protecţie faţă de schimbările imprevizibile ale valorii activelor prin intermediul contractelor futures, contractelor forward , contractelor pe opţiuni şi al operaţiunilor swap. Riscul şi incertitudinea sunt elemente care înso ţ esc atât via ţ a cât şi activitatea indivizilor. Literatura de specialitate propune o delimitare a riscurilor în dou ă categorii, respectiv riscuri umane şi riscuri naturale. În ultimele decenii poten ţ ialul distructiv al riscurilor naturale a crescut considerabil ca urmare a ac ţ iunii unui complex de factori; acest fapt are consecin ţ e semnificative din punct de vedere al costurilor asupra industriei asigur ărilor, ridicând tot frecvent problema implic ării statului în suportarea pagubelor produse.
TESTE DE CONTROL: 1. Definiţi riscul, incertitudinea şi certitudinea. 2. Care sunt principalele curente teoretice conturate în domeniul analizei riscurilor umane? 3. Care sunt riscurile umane cele mai frecvente? 4. Care sunt factorii care au determinat cre şterea potenţialului de catastrof ă în ultimele decenii? 5. Prezentaţi riscurile naturale şi impactul lor asupra industriei asigur ărilor. 6. Care sunt condiţiile pe care trebuie s ă le îndeplinească riscurile, d.p.d.v. juridic, pentru a fi incluse în contractul de asigurare?
50
CAPITOLUL 3. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ASIGUR ĂRI Aspectele abordate în acest capitol sunt legate de managementul riscului, etapele procesului de management al riscului, analiza riscului, previziunea şi controlul riscului; tot în acest capitol sunt prezentate şi o serie de particularit ăţ i ale managementului riscului.
Managementul riscului ofer ă elementele necesare pentru r ăspunsul la complexitatea monitorizării riscului. Conceptul de management al riscului constă atât în prevenirea şi minimizarea producerii unor evenimente cât şi în procesul de identificare, evaluare şi cuantificare al acestora. Totodată managementul riscului parcurge etape de dezvoltare în aceast ă perioadă fiind de mare utilitate în adoptarea unor m ăsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apar ă. Un prim element în procesul de management al riscului const ă în identificarea acestuia, prin inspecţia de risc, experienţă, chestionarele de analiz ă a situaţiei. Cuantificarea riscului sau evaluarea acestuia exprim ă probabilitatea de a se produce, precum şi impactul financiar pe care îl poate avea în cazul producerii asupra celui care se efectuează analiza. O etapă foarte importantă o reprezintă recomandarea şi decizia asupra modalit ăţii de transfer al riscului prin asigurare combinând cel pu ţin trei elemente cea mai buna acoperire, o prima de asigurare negociată, un asigur ător capabil să suporte rapid eventuale daune. Managerul de risc exist ă de obicei în marile companii, acesta având rolul de a atrage atenţia asupra riscurilor care ameninţă la un moment dat activitatea companiei dar şi de a elabora programe de asigurare sau alte metode de prevenire. Prin dotarea clădirilor cu sisteme de alarmă împotriva furturilor, cu detectoare de fum şi
stingătoare de incendiu se implementeaz ă practic o parte a unui sistem de management al
riscului. În activitatea de asigur ări riscul îşi face simţită prezenţa într-o măsur ă mult mai mare decât în alte domenii.51
3.1. Evoluţia analizei riscului Analiza şi managementul riscului nu elimin ă riscul, ci permit evaluarea efectelor expunerii la risc şi alocarea judicioasă a resurselor în diferite proiecte investiţionale, precum şi
elaborarea planurilor şi prognozelor privind perspectivele afacerii; astfel putem s ă ne
51
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a , , Editura Expert Bucureşti, 1998 p.469. 51
asigur ăm în faţa riscului. Analiza riscului este un instrument complementar necesar, îns ă nu şi suficient în afaceri; este instrumentul care face diferen ţa între noroc/şansă şi un management bun, sau între neşansă şi un management inadecvat. 52 Managementul riscului şi-a dobândit aplicabilitatea în practic ă abia în preajma anilor 70, în special în Statele Unite ale Americii. Primele diplome de specializare în domeniul analizei şi managementul riscului au fost eliberate în Statele Unite ale Americii, în anul 1973. Cu toate acestea în anii `70 conceptul de management al riscului era un termen relativ rar utilizat în practică. În afara sectorului financiar, instituţionalizarea practicilor de analiză şi gestiune a riscului s-a f ăcut simţită abia două decenii mai târziu, în deceniul nou ă, cu predilecţie în sectorul bunurilor de larg consum, infrastructurii, energiei, nuclear, transporturilor, explor ărilor petroliere şi spaţiale.53 În deceniul opt aten ţia s-a focalizat spre riscurile politice. Evenimentul catalizator a fost revoluţia din Iran, în 1979, care a generat o pierdere de 1 miliard de dolari întreprinderilor str ăine care operau în aceast ă ţar ă. De altfel, sfâr şitul deceniului 8 a r ămas în istoria omenirii prin c ăderea zidului Berlinului şi alte numeroase schimbări politice care au avut loc în lume, ceea ce a condus la necesitatea de a interpreta riscul dintr-o perspectiv ă oarecum mai tehnică, precum probabilitatea de realizare a unui pericol cu implica ţii asupra afacerii, riscuri care nu mai pot fi subscrise, întotdeauna, unei poli ţe de asigurare, f ăr ă a fi doar de natur ă materială sau financiar ă. În anii ’90 se remarcă o intensificare a căutărilor şi dezbaterilor în scopul cre ării unor modele de măsurare şi agregare a riscului la nivel de entitate, explicat ă, în mare măsur ă, prin pierderile înregistrate de unele companii şi instituţii financiare.54 În prezent toate obiectivele şi procesele operaţionale sunt expuse riscului, ceea ce a condus la schimbarea preocup ărilor privind interesul faţă de anumite categorii de risc. A şa
52
Nela Popescu - Noi tendinte în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat, www.ase.ro Un studiu realizat în 1973 asupra întreprinderilor nonfinanciare releva c ă doar 25% dintre acestea dispuneau de resursele interne necesare analizei şi gestiunii riscului şi doar 10% utilizau consultan ţi externi pentru aceasta ; o altă anchetă realizată în anul 1975, indica o oarecare îmbun ătăţire a situaţieiunele întreprinderi multinaţionale derulau, în mod sistematic, ac ţiuni de analiză a riscului pentru pieţele str ăine, iar Chase Manhattan î şi construise deja un departament de analiz ă a riscului de ţar ă. Dowd, Kevin, Beyonde value at risk – The new science of risk management, John Wiley & Sons, New York, 1998, pp. 5-7 . 53
54
Metallgesellschaft, o pierdere de 1,3 miliarde dolari, 1993; Orange Country, 1,7 miliarde dolari, 1994;baring bank, 1,3 miliarde dolari, 1995; Sumitomo Corporation, 1,8 miliarde dolari, 1996. Dowd, Kevin, Beyonde value at risk – The new science of risk management, John Wiley & Sons, New York, 1998, p.84 un studiu realizat în 1999 de către Biennal Risk Financing & Insurance Surveys, Marea Britanie, relev ă că 70% din întreprinderi aveau asigurare împotriva catastrofelor, faţă de doar 26% în 1991 ; demn de remarcat şi faptul că preocupările privind analiza şi gestiunea riscurilor nemateriale (comerciale şi operaţionale) tind să le depăşească pe cele referitoare la riscurile clasice şi asigurabile. Krell, Eric, „Consider the Alternatives”, Business Finance Magazine, august 2002, pp.28-31. 52
cum menţionau Bek şi Giddens „tr ăim în era riscului”55: nu există zi în care problema riscului să nu ocupe primele pagini în media. Riscul şi încrederea par a fi indisociabile. Sentimentul securităţii provine dintr-un echilibru subtil între risc şi încredere. Acest sentiment exprimă în fapt încrederea în probitatea altuia sau validitatea unor principii.
3.2. Obiectivele analizei riscului Analiza şi managementul riscului, ca proces instituţionalizat la nivel de corporaţie sau organizaţie nu este înc ă un demers sistematic, iar atunci când exist ă poate avea diferite motivaţii, după cum se poate vedea din tabelul nr.1 a.1.2 Tabel nr.1. Obiectivele analizei riscului din perspectiva diferitelor domenii de activitate / e l a r u t a n i ţ e ă s r t i u l i t s e U R
/
e i r t s u d n I
i i ţ a , i c h n c e u T m – o c h e g l i e H T
58%
71%
64%
70%
67%
54%
67%
43%
75%
73%
54%
46%
71%
65%
73%
56%
50%
38%
79%
45%
67%
58%
46%
63%
29%
35%
60%
65%
35%
54%
43%
65%
40%
60% 46%
39% 50%
21% 38%
71% 21%
55% 40%
47% 40%
44%
39%
29%
43%
40%
53%
44%
35%
42%
43%
25%
33%
33%
42%
38%
57%
20%
53%
Sectorul economic
u c
e r i a i i c c i n v a r n e i S f
Obiectivele analizei şi gestiunii riscului Identificarea factorilor de 67% risc la care poate fi expusă firma Dobândirea unui avantaj 73% competitiv printr-o bună cunoaştere a factorilor de risc Protejare împotriva 67%
g r a l / e l d u t ţ n e s r e u u n d m ă o o m r C a p
ă c i t a u i r e e c i t a s m u m i d h n r a C I f
pierderilor Rezistenţa în faţa unor riscuri extreme Optimizarea alocării resurselor interne Alocarea eficientă a capitalului Evitarea unor riscuri Identificarea riscurilor cu efect de contagiune Flexibilitate organizaţională Ameliorarea PER (price earning ratio) Reducerea costurilor cu acoperirea riscului (asigurare, hedging etc.) 55
Ulrich Bek & Anthony Giddens, Le Monde des Débats, novembre 1999. 53
Sursa: Business Finance Magazine, Aprilie 2002, p.12; studiu realizat de c ătre The Economist Intelligence Unit
Ltd. Cifrele indică câţi respondenţi (procentual) consider ă obiectivele enunţate ca fiind foarte importante.
Acest tabel redă obiectivele analizei riscului, din perspectiva unor domenii economice diverse, care acoper ă un spectru destul de larg de afaceri (comerciale), inclusiv comer ţul cu amănuntul. Din tabel se pot deduce diferen ţele motivaţionale, de la un sector la altul, în ceea ce priveşte analiza riscului. Dincolo de acestea, concluzia care se poate desprinde este c ă o analiză sistematică a expunerii la risc conduce la o mai bun ă alocare a resurselor, chiar şi atunci când nu genereaz ă neapărat rezultate cantitative impresionante, scopul analizei riscului fiind acela de a sprijinii decidentul în orientarea ac ţiunilor sale. Cu alte cuvinte, o structurare a riscurilor şi o analiză sistematică a acestora asigur ă o dezvoltare mult mai realistă, rezultate mai bune şi venituri mai mari. Motivaţiile instituţionalizării analizei riscului rezidă în ritmul schimbărilor induse de fenomenul globalizării, de reglementările din diferite domenii, de aşteptările, în continuă creştere, ale acţionarilor, de noile tehnologii etc.; analiza riscului func ţionează ca un sistem progresiv de garanţie şi control ce contribuie la succesul afacerii. Abordarea tradi ţională a riscului era de natur ă defensivă, prin excelenţă, pledând pentru evitarea riscului şi nu pentru asumarea lui. Într-un mediu competitiv, aceast ă abordare este insuficient ă, fiind necesar ă o atitudine de asumare a riscului fundamentat ă însă pe o analiză detaliată şi structurată a interacţiunii dintre factorii cheie ai creării de valoare: riscuri, dezvoltare şi rentabilitate. Pentru organizaţiile cu scop lucrativ analiza riscului este sinonim ă cu maximizarea valorii firmei prin minimizarea pierderii induse de risc. Pentru organiza ţiile nonprofit rolul analizei riscului rezidă în maximizarea utilităţii bunurilor şi serviciilor oferite clienţilor sau contribuabililor. O economie de piaţă funcţională, bazată pe proprietatea privată, pe libertatea individuală, pe instituţii care să protejeze interesele actorilor sociali prin reguli şi norme care să asigure un echilibru al raportului de putere în societate este un mediu propice (mai bun deocamdată decât celelalte sisteme economice, realiz ării bunăstării economice) în plan individual şi organizaţional. Realitatea demonstreaz ă acest lucru. Din păcate însă nu tr ăim într-o lume perfectă şi dorinţa de a oferi un randament sporit investitorilor poate conduce la decizii care nu minimizează în mod necesar şi costul total al societ ăţii, costul celorlalţi actori de pe piaţă – angajaţi, clienţi, furnizori, creditori etc.56
3.3. Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului 56
Nela Popescu - Noi tendin ţe în analiza riscului afacerilor comerciale - tez ă de doctorat – www.ase.ro 54
Lupta împotriva dezastrele provocate de diverse riscuri este individualizat ă în trei momente fundamentale: previziune, prevenire şi diminuare, între care există strânse raporturi de intercondiţionare57. Previziunea reprezintă ansamblu de activităţi dedicate studiului şi determinării
cauzelor evenimentelor externe, identific ării riscului şi individualizării por ţiunilor de teritoriu expuse riscului. Previziunea este aproape întotdeauna exprimat ă în termeni de probabilitate. Previziunea este o acţiune de tip cognitiv interdisciplinar, care trebuie s ă furnizeze o descriere precisă a regulilor vulnerabile şi a riscului la care sunt supuse persoanele şi bunurile. Prevederea mai presupune conlucrarea în sens dinamic a scenariilor, care în cursul unui eveniment s-ar putea determina în a şa fel încât să furnizeze date preţioase pentru gestiunea urgenţelor (în cazul riscurilor naturale mai ales). Programele de previziune na ţională, regională şi provinciale constituie instrumente de planificare teritorială şi au ca obiect principal clasificarea teritoriului pe baza nivelelor de risc. Ele constau în culegerea sistematic ă a informaţiilor utile elabor ării unor modele de prevedere, proprii principalelor tipuri de risc dintr-un teritoriu. Previziunea impune crearea unei re ţele de monitorizare a evenimentelor de risc şi a unor bănci de date. Individualizarea arealelor afectate cunoscute, localizarea evenimentelor probabile şi predicţia temporală a lor permite elaborarea hăr ţilor cu pericol şi a celor de risc. Prevenirea constă în activităţile menite să evite sau să reducă la minim consecinţele
evenimentelor extreme ca urmare a cuno ştinţelor acumulate şi a activităţii de previziune deoarece odat ă individualizat riscul, se trece la adoptarea intervenţiilor pentru atenuarea sa. Mondializarea riscului şi catastrofelor se accelereaz ă fapt ce a impus luarea unor măsuri de prevenire la nivelul unor organisme interna ţionale.
3.4. Estimarea şi percepţia riscurilor Oamenii percep riscul în func ţie de natura acestora şi de experienţele lor individuale. Unii oameni indică riscul ca un hazard cu o mare probabilitate de producere şi care are efecte negative asupra lor, în timp ce alţii iau în considerare doar efectele riscului cum ar fi extinderea acestora şi ce anume îi afecteaz ă. Percepţia riscului este puternic influenţată de posibilitatea controlului uman asupra fenomenelor de risc. În numeroase cazuri percep ţia umană poate fi afectată de numeroşi factori subiectivi sau obiectivi.
57
Nela Popescu – Noi tendin ţ e în analiza riscului afacerilor comerciale – teză de doctorat, www.ase.ro 55
Psihologia riscului este importantă în contextul evaluării şi gestionării acestuia. Baza psihologiei procesului de decizie subiectiva este aceea c ă, pentru a da sens celor ce-l înconjoar ă, omul creează o imagine mintală a realităţii. În realitate, reacţia umană la risc sugerează o frecventă schimbare a riscului perceput şi subiectiv chiar dacă nu există o modificare a probabilităţii sau gravităţii acestuia. Au fost delimitate cinci stadii ale ciclului problem ă - atenţie 58: pre – problemă (pre – risc); descoperirea alarmată şi entuziasmul euforic; realizarea costului progresiv semnificativ; scăderea graduală a interesului intens al publicului; stadiul post – problem ă. În cazul în care probabilitatea de producere a riscului este cunoscut ă omul acţionează în diferite moduri. Au fost descoperite patru tipuri de r ăspunsuri: lipsa acţiunilor, acţiuni personale, sociale sau politice. Lipsa ac ţiunilor se poate materializa printr-o viziune fatalistă asupra evenimentelor, prin speranţa că hazardul nu va avea loc sau c ă oficialităţile pot rezolva probleme etc. acţiunile personale constau în protec ţia structurală, îmbunătăţirea locuinţei, păr ăsirea ariei supusă riscului, evacuarea temporar ă etc. Acţiunile sociale constau în organizarea sistemului de avertizare asupra riscului, ajutorarea în caz de pericol sau de calamităţi etc. Acţiunile politice constau în luarea unor m ăsuri de presiune pentru protejarea împotriva riscurilor şi pentru implementarea unor măsuri de prevenire a lor, precum pentru crearea unor sisteme de avertizare a producerii riscului sau hazardele.
3.5. Riscul în activitatea firmei În afaceri este binecunoscut ă expresia "Cine nu risc ă nu câştigă" sau o variantă a acesteia " Cine nu risc ă, r ămâne cu ceea ce n-au ales al ţii". Pornind de la aceste expresii, putem spune că, în afaceri, riscul este dorit şi asumat în vederea ob ţinerii unui profit. Riscul este mult mai prezent în pieţele financiare, unde, începând cu riscul de contrapartid ă (credit), trecând prin riscul de lichiditate şi ajungând la riscul de pia ţa, putem chiar sa îl cuantificam. Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei organizaţii presupune identificarea şi asumarea unor riscuri multiple, cum ar fi: schimb ările de mediu sau interne, conceperea unor strategii nerealiste, erori şi omisiuni în proiectare şi execuţie, etc. Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate referi la probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la influen ţa, la efectul unui eveniment în cazul în care acesta se produce. Riscul apare atunci când: un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur; efectul unui eveniment este cunoscut, dar apari ţia evenimentului 58
Panizza M., Piacente Sandra în 2000, dup ă Nela Popescu – Noi tendin ţ e în analiza riscului afacerilor comerciale – teză de doctorat, www.ase.ro. 56
este nesigur ă; atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte. Riscul în activitatea unei firme se refer ă la probabilitatea de a nu se respecta obiectivele stabilite în termeni de performanţă (nerealizarea standardelor de calitate), program (nerespectarea termenului de execu ţie) si cost (dep ăşirea bugetului). Element de risc este orice element care are o probabilitate m ăsurabilă de a devia de la plan. Aceasta presupune desigur existenţa unui plan. Strategiile, planurile şi programele firmei constituie elemente care permit prefigurarea realit ăţii şi apoi confruntarea realizărilor efective cu rezultatele a şteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesar ă derularea unor seturi de activităţi. O activitate, notată (a), poate fi considerat ă element de risc dac ă sunt îndeplinite simultan următoarele două condiţii: 0 < P(a) < 1
(Formula 3.1)
L(a) = 0
(Formula 3.2)
Unde: P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă a.1.2.1.1 E(a) = efectul evenimentului (a) asupra obiectivelor
L(a) = evaluarea monetar ă a lui E(a) Managementul riscului este un proces ciclic, cu mai multe faze distincte: identificarea riscului, analiza riscului şi reacţia la risc. În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potenţiale, efectele şi probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie prevenite. Practic, în această fază se identifică toate elementele care satisfac condi ţiile (3.1) şi (3.2). Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc cu probabilităţi reduse de apari ţie sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta înseamn ă că pot fi neglijate acele elemente pentru care P(a) sau L(a) tind c ătre zero. Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie s ă ia în considerare atât riscurile interne cât şi pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate controla sau influenţa, în timp ce riscurile externe nu se afl ă sub controlul acesteia. Riscul poate fi identificat folosind diferite metode: a) întocmirea unor liste de control care cuprind surse poten ţiale de risc, cum ar fi: condiţii de mediu, rezultatele aşteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile şi omisiunile de proiectare şi execuţie, estimările costurilor şi a termenelor de execu ţie etc.; b) analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor care au apărut în situaţii similare celor curente; 57
c) utilizarea experienţei personalului direct productiv (şefi de secţii şi de echipe) prin invitarea acestora la o şedinţă formala de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din birouri nu le sesizeaz ă. O comunicare eficientă teren - birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare şi diminuare a riscurilor; d)identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie, schimbări în economie, tehnologie, relaţii cu sindicatele) prin desemnarea unei persoane care s ă participe la întrunirile asociaţiilor profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de specialitate. Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază şi realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se folose şte un instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistic ă la analiza Monte Carlo. Alegerea instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităţilor analizei şi să ţină seama de acurate ţea datelor disponibile.
Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorii a şteptate (VA), care se calculeaz ă ca produs între probabilităţile de apariţie ale anumitor evenimente şi efectele acestora: VA(a) = P(a) x E(a)
(Formula 3.3)
Unde: VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a) P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a) E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a) De exemplu, în cazul unei firme de construc ţii, determinarea riscului are un impact major în calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de ofertare - licitare. Astfel, dacă în timpul pregătirii documentaţiei pentru participarea la o licitaţie pentru adjudecarea unei lucr ări s-a identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dur ă în timpul să pării fundaţiei, antreprenorul se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea a şteptată a producerii acestui fenomen şi o poate include în calculele pentru elaborarea devizului ofert ă. Concret, dacă costul suplimentar antrenat de efectuarea de s ă pături în rocă dur ă pentru o anumită lucrare este de 100.000 milioane lei, iar probabilitatea ca s ă se întâlnească rocă dur ă a fost estimată la 30%, valoarea aşteptată a acestui risc va fi: VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 milioane lei Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de 30.000 milioane lei pentru prevenirea acestui risc, ştiind că după un număr suficient de mare de licitaţii, indiferent de rezultatul acestora, se vor acoperi costurile riscului.
58
Având în vedere faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un grad mare de subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda valorii aşteptate sunt de obicei utilizate ca date de intrare pentru analize ulterioare. Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performan ţele sau comportamentul sistemului. Pentru proiectele de construcţii cel mai frecvent se foloseşte simularea Monte Carlo a programului de execu ţie şi a costurilor asociate activităţilor. Această tehnică simulează realizarea obiectivelor de un num ăr mare de ori furnizând o distribuţie statistică a rezultatelor. Managementul riscului cuprinde o gam ă largă de activităţi, riguros definite şi organizate, care, plecând de la condi ţiile de existenţă şi obiectivele fundamentale ale instituţiei, analizează factorii de risc într-o concep ţie de securitate, în vederea minimiz ării riscului asumat şi costurilor necesare. Literatura de specialitate men ţionează câteva metode consacrate, dintre care mai amintim: metoda interdependen ţelor funcţionale şi metoda matricelor de risc. În aplicarea metodei interdependenţelor funcţionale, se pleacă de la evidenţierea factorilor controlabili (structura organizatorică şi de personal, strategia de securitate, sistemele de securitate şi procedurile aplicate) şi a celor necontrolabili (erori de sistem, acţiuni teroriste, greviste, catastrofe naturale). Metoda eviden ţiază interdependenţa ierarhică de evenimente pozitive aflate în relaţii de tip sau logic ori şi logic, permiţând clarificarea ameninţărilor, a măsurilor şi contramăsurilor. Componentele principale ale metodei matricelor de risc sunt: aria protejat ă, ameninţările probabile şi nivelul de risc.
Aria protejată
Nivelul de risc
Ameninţările
Figura nr.6. Elementele matricei de risc Sursă: D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Ni ţă – Managementul riscului în asigur ări, Bucureşti 1999, Editura Semne 1994 p.28.
Pentru construirea matricei de risc, se determin ă ariile protejate şi, în special, zonele vitale; se cuantifică consecin ţele în cazul atacurilor reuşite şi se calculează valoarea riscului asumat prin însumare ponderată a valorilor cuantificate. În definirea zonelor vitale de securitate, o metodă modernă este metoda arborilor de defect ări care constă în parcurgerea 59
următoarelor etape: analiza preliminar ă a ameninţărilor, stabilirea obiectivelor ameninţate, definirea zonei vitale. Aplicarea metodei matricei de risc la obiectivul propus duce la ob ţinerea unor valori pentru riscul asumat care, comparate cu conceptul atitudinii de risc (acceptabil, atitudine selectivă, inacceptabil), determină, fie toleranţa selectivă, cu masurile de prevenire şi atenuare a efectelor, fie neacceptabilitatea, cu m ăsurile de asigurare pentru cazurile de materializare a riscurilor maxime.59 Reac ţ ia la risc este faza de ac ţiune din cadrul ciclului managementului riscului, în care
se încearcă: să se elimine riscurile; să se reducă riscurile şi / sau să se repartizeze riscurile. Eliminarea riscurilor are scopul de a îndep ărta riscurile. Echipa managerial ă sau întreprinzătorul poate: să nu iniţieze o anumită tranzacţie sau afacere; să stabilească un preţ foarte mare, care s ă acopere riscurile; să condiţioneze oferta, etc. Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul tind să scoată organizaţia din afaceri. O organiza ţie cu aversiune prea mare fa ţă de risc nu va supravie ţui mult timp şi ar trebui să-şi investească capitalul în altă parte. Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente cum sunt: a) programarea. Dac ă riscurile sunt legate de termenul de execu ţie programarea ştiinţifică
a activităţilor cu ajutorul graficelor reţea poate diminua riscurile în limite
rezonabile. b) instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează productivitatea şi calitatea lucr ărilor. Prin programe de instruire şi conştientizare în domeniul securităţii muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor şi efectul acestora. c) reproiectarea. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare judicioas ă a echipelor de munc ă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi a for ţei de muncă. Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de management al riscului. Aceasta se refer ă la păr ţile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate pentru consecinţele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă ţinându-se seama de comportamentul faţă de risc al diferitelor organizaţii implicate. În acest sens regula general ă de alocare a riscului este s ă se aloce riscul păr ţii care poate s ă îl suporte şi să îl controleze cel mai bine. Strategia de contractare constituie un mecanism esen ţial în repartizarea riscului. Riscurile pe care şi le asumă firma sunt în mod obişnuit formalizate prin contracte cu beneficiarii. Riscurile legate de resursele umane sunt acoperite, cel pu ţin par ţial, prin încheierea contractelor colective şi individuale de muncă. În majoritatea cazurilor, riscurile 59
http://www.uti.ro/main.php?id=385&lang=fr 60
legate de materiale şi echipamente pot fi transferate furnizorilor acestora, prin garan ţiile pe care aceştia le ofer ă. Unele riscuri pot fi îndep ărtate prin încheierea unor contracte de asigurare. Compania de asigur ări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de asigurare). Dacă riscul se produce în condi ţiile specificate prin contractul de asigurare, asigur ătorul va rambursa partea asigurat ă sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare, asigur ătorul păstrează prima de asigurare. Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dac ă ia în considerare toate aspectele acestuia. Performan ţa în procesul de management al riscului este dată de calitatea managerilor şi a personalului implicat, şi anume de cea mai slab ă verigă din cadrul său. Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care realizează managementul riscului este competentă şi a g ăsit o cale de mijloc între tehnicizarea excesiv ă a procesului şi acţiunea pe baz ă de intuiţie. Din punct de vedere formal, riscul se refer ă la posibilitatea ca rezultatul deciziei s ă nu coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei s ă fie mai favorabil decât valoarea anticipată defineşte poten ţ ialul upside. Posibilitatea ca rezultatul deciziei s ă fie mai nefavorabil în raport cu valoarea anticipată defineşte riscul downside. Din punct de vedere contabil tipologia riscurilor firmei sunt ilustrate de prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate. Unul din aceste standarde (IAS 32) intitulat Instrumente financiare: prezentare şi descriere face referire la tranzacţiile cu instrumente
financiare ale firmei, respectiv la riscurile la care sunt supuse acestea, care se g ăsesc sau nu în bilanţ. În cadrul acestui standard, sunt definite riscul de pre ţ, riscul de credit, riscul de lichiditate şi riscul fluxului de numerar. 1.
Riscul de preţ care cuprinde:
a) Riscul valutar este riscul ca valoarea unui instrument financiar s ă fluctueze datorită schimbărilor nivelului de piaţă al cursului valutar. b) Riscul ratei dobânzii este riscul ca valoarea unui instrument financiar s ă fluctueze datorită schimbărilor nivelului de piaţă al ratei dobânzii. c) Riscul de pia ţă este riscul ca valoarea unui instrument financiar s ă fluctueze ca rezultat al schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt cauzate de factori specifici titlurilor de valoare individuală sau emitentului acestora, sau factorilor care afecteaz ă toate titlurile de valoare tranzacţionate pe piaţă. 2. Riscul de credit este riscul ca una din păr ţile instrumentului financiar să nu execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte p ăr ţi o pierdere financiar ă. 3. Riscul de lichiditate, numit
şi
risc de finanţare, este riscul ca o
întreprindere să întâlnească dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea 61
angajamentelor aferente instrumentelor financiare. El poate ap ărea din imposibilitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiat ă de valoarea sa just ă. 4. Riscul fluxului de numerar este riscul ca valoarea fluxurilor de numerar viitoare asociate unui instrument financiar monetar să fluctueze.60
3.6. Particularit ăţi privind managementul riscului în asigur ări Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care le comportă natura şi activitatea complexă pe care ace ştia o dezvoltă. Ion Purcaru afirmă faptul că riscuri diverse ameninţă toate bunurile şi toţi oamenii.61 Indiferent cât de mult ă grijă acordăm evitării problemelor sau protecţiei familiei şi a bunurilor personale riscul există în viaţa noastr ă aducând pierderi materiale şi financiare. Riscul, elementul de baz ă de la care porne şte o asigurare este utilizat în sensul negativ al evenimentelor pe care nu le dorim. Cu toate acestea de-a lungul vremii oamenii au g ăsit for ţa necesar ă nu numai refacerii bunurilor distruse dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în cazul pericolelor. Asigurarea este conceptul de unire a unei comunit ăţi de risc prin care membrii comunităţii consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare şi mai apoi la suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunit ăţi. Esenţa asigur ării constă în dispersia asupra unei comunit ăţi special organizate în acest scop. Procesul de identificare, cuantificare, cercetare a reac ţiei la riscuri, reducerea probabilităţii de a se produce un risc, implementarea unor masuri şi decizii de limitare a producerii pagubelor este definit astăzi ca un transfer al riscului. Managementul în asigur ări este necesar s ă fie astfel conceput încât să creeze condiţii optime pentru: constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de asigurare; acordarea operativă a despăgubirilor şi, respectiv, a sumelor asigurate la care au dreptul asiguraţii, atunci când se produc riscurile asigurate; adoptarea continu ă a formelor de asigur ări de bunuri, persoane şi r ăspundere civilă la cerinţele care apar pe pia ţa de asigur ări şi reasigur ări, internă şi internaţională. Managementul în domeniul asigur ărilor de bunuri, persoane şi r ăspundere civilă este necesar să fie proiectat ţinând cont atât de faptul ca se constituie fonduri ce se utilizeaz ă pentru acoperirea unor daune produse de riscuri care au un pronun ţat caracter aleatoriu, cât şi de acţiunea altor factori, cum sunt: forma juridică de realizare a asigur ării (asigur ări obligatorii sau facultativ); ramura de asigurare (asigur ări de bunuri, persoane sau r ăspundere 60 61
Aurel Burciu – Introducere în management, Editura Economică, Bucureşti, în curs de apari ţie. Purcaru, I.- Asigur ări de persoane şi de bunuri , Editura Economică, Bucureşti, 1998 62
civilă); sfera de cuprindere în profil teritorial a asigur ării (asigur ări interne, externe sau reasigur ări); dimensiunea fondurilor pe care şi le poate constitui o societate de asigur ări. Societăţile de asigur ări î şi asumă r ăspunderi în legătur ă cu acoperirea unor daune care se produc întâmplător şi ulterior şi al căror volum nu se cunoaşte, ci se poate doar aproxima, prin calcule bazate pe teoria probabilit ăţilor. Pentru ca aceste calcule s ă poată fi efectuate în mod ştiinţific, este necesar ă existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care s ă cuprindă inclusiv date privind frecven ţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Datorită acestor date, societatea de asigur ări poate să stabilească nivelul primelor de asigurare, apelând la metodele statistico - matematice. Existenţa unui asemenea sistem informa ţional permite efectuarea unor calcule privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata desp ăgubirilor şi a sumelor asigurate. Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi lung a mărimii fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar al activităţii de asigurare. În cadrul sistemului informaţional, un loc important îl ocupă evidenţa statistică privind daunele produse de diferite riscuri asigurate sau asigurabile f ăr ă de care, practic, nu poate fi vorba de calcularea, pe baza unor criterii ştiinţifice, a primelor de asigurare. Sistemului informaţional prezintă importanţă şi în ceea ce prive şte fundamentarea temeinică a deciziilor care se adopt ă de consiliile de administraţie ale societăţilor de asigur ări în problemele de bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de asigurare. Este vorba de adoptarea unor decizii, cum sunt cele privind introducerea de noi forme de asigurare facultative de bunuri, persoane şi r ăspundere civilă ori de deciziile legate de normele de funcţionare şi structura organizatorică a societăţii de asigur ări şi a unităţilor teritoriale ale acesteia. În ceea ce priveşte forma juridică de realizare a asigur ării, aceasta influenţează modul de organizare şi conducere a activit ăţii, deoarece intr-un fel stau lucrurile când este vorba de asigurarea obligatorie si altfel la asigurarea contractuală. În cazul unei anumite asigur ări obligatorii, dat fiind faptul ca ea cuprinde totalitatea bunurilor de acelaşi fel sau toate persoanele prev ăzute de lege, nu se mai pune problema lu ării măsurilor necesare pentru dezvoltare. În acest caz se urm ăreşte, în principal, ca prin măsuri adecvate să se încaseze primele de asigurare la termenul prev ăzut de lege şi crearea condiţiilor necesare privind constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor de asigurare sau a sumelor asigurate, astfel încât toate acestea s ă se efectueze pe baze reale şi într-un timp cât mai scurt. În unele cazuri, încasarea primelor de asigurare aferente asigur ărilor obligatorii (de 63
exemplu: asigurarea auto, unde apar în calitate de asigura ţi şi un număr foarte mare de persoane fizice), se poate realiza şi de către alte organe, cum ar fi unit ăţile C.E.C., care apoi le varsă în contul asigur ătorului. Această modalitate de încasare a primelor impune o conlucrare permanentă între organele asigur ătorului şi organele respective, pentru luarea din timp a măsurilor ce se impun, astfel ca întreaga opera ţiune să se poată desf ăşura în cele mai bune condiţii. În acest sens, este necesar ca identificarea persoanelor de ţinătoare de autovehicule cuprinse în asigurarea obligatorie să se efectueze în timp util, pentru ca apoi pe baza ei sa se poată acţiona pentru încasarea conform prevederilor legale a primelor de asigurare pe care le datorează fiecare asigurat în anul respectiv. Managementul în cazul asigur ărilor facultative este necesar să permită: realizarea unui grad de cuprindere cât mai ridicat, respectiv cât mai apropiat de sut ă la sută, deoarece astfel nu se poate realiza o dispersie optim ă a riscurilor; efectuarea în condiţii calitative corespunzătoare a operaţiilor de contractare a asigur ării şi de încasare a primelor de asigurare; efectuare într-un timp cât mai scurt şi în concordanţă cu realitatea a operaţiilor de constatare, evaluare a daunelor şi de stabilire şi achitare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite asiguraţilor. Referitor la influen ţ a ramurii de asigurare asupra managementului în acest domeniu, apar diferen ţ e în func ţ ie dacă asigur ările sunt de bunuri sau sunt de persoane . La asigur ările
de bunuri, nu apare necesar ă existenţa unui compartiment care să se ocupe de problemele de constatare şi evaluare a daunelor, pentru c ă aici nu poate fi vorba de evaluarea unei persoane cu tot ce însemnă ea. Activitatea privind asigur ările de persoane este necesar s ă fie astfel organizată încât să permită ţinerea unei evidenţe clare şi la zi privind situaţia fiecărui asigurat. Managementul în activitatea de asigurare difer ă , din anumite puncte de vedere, şi în func ţ ie de sfera de cuprindere în profil teritorial al asigur ărilor. Astfel, în cazul asigur ărilor
interne, la stabilirea cadrului organizatoric şi de conducere este necesar s ă se ia în considerare specificul organizării administrativ-teritoriale a ţării şi cerinţele de ordin economic, financiar şi
social al diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice ce pot apărea în calitate de
asiguraţi. Asigur ările externe au ca obiect bunurile sau persoanele care ies în afara grani ţelor unei ţări, precum şi bunuri apar ţinând unui stat aflate pe teritoriul altei state. Ele sunt organizate cu luarea în considerare atât a cerin ţelor izvorâte din necesit ăţile de dezvoltare a comer ţului exterior şi a cooper ării economice între state, cât şi a posibilităţii oferite pe piaţa internaţională de asigur ări şi reasigur ări în ceea ce prive şte prestarea de servicii sub forma unor primiri şi cedări în reasigurare.
64
3.7. Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigur ări Conform Autorităţii de Supraveghere a activit ăţii de asigurare din Uniunea European ă Riscurile globale se clasifică astfel 62: 1. Riscuri tehnice – sunt determinate de tipul de activitate de asigurare pe care o
desf ăşoar ă un asigur ător. Acestea pot fi întâlnite sub urm ătoarea formă: a) Riscul de eroare poate apărea ori de câte ori tarifele de prime se dovedesc a fi insuficiente,
datorită faptului că la fundamentarea acestora nu au existat suficiente date statistice care să permită o exploatare privind dezvoltarea riscului asigurat. b) Riscul de deviere se manifestă atunci când pe parcursul desf ăşur ării activităţii de asigurare
se înregistrează o evoluţie a daunelor şi a costurilor activităţii de asigurare mult diferite de cele care au stat la baza calcul ării primelor. c) Riscul de evaluare se refer ă la posibilitatea determinării insuficient de riguroase a
rezervelor tehnice de prime, astfel încât aceasta s ă nu permită asigur ătorului să acopere integral obligaţiile asumate prin contractele de asigurare încheiate. d) Riscul cheltuielilor de exploatare poate fi întâlnit în cazul asigur ărilor care se încheie pe
termen lung şi se refer ă că elementele incluse în prima de asigurare, în scopul acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigur ări, să nu permită realizarea acestui lucru în viitor, din cauza cre şterii cheltuielilor curente de la un an la altul e) Riscul daunelor majore este specific asigur ărilor generale şi se manifestă în cazurile în
care producerea unui număr excesiv de daune îi expune pe asigur ători la plăţi de despăgubiri de un volum deosebit, care le poate perturba serios echilibrul financiar. f) Riscul de cumul (riscul de catastrof ă) poate apărea atunci când producerea unui singur
fenomen poate conduce la o acumulare a daunelor, într-o anumit ă zonă geografică, de propor ţii deosebite. g) Riscul de cre ştere este posibil să se manifeste ca urmare a înregistr ării unei dezvoltări
excesive şi insuficiente coordonate şi corelate a activit ăţii unui asigur ător. h) Riscuri de lichidare poate să se producă atunci când fondurile unui asigur ător nu sunt la
nivelul obligaţiilor acestuia faţă de ter ţi în situaţia încetării activităţii de asigurare.
Tabelul nr.2. Principalii factori care pot provoca riscurile tehnice 62
Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigur ări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.4 65
Denumirea factorilor Progresul ştiinţifico-tehnic Globalizarea economiei mondiale Mutaţii privind obiceiurile şi preferinţele cumpăr ătorului Schimbări privind evoluţiile de mediu Schimbări demografice Inflaţia
Efectul propagat de aceşti factori Apariţia unor noi riscuri Apariţia unor noi pieţe Lipsa transparenţei în ceea ce priveşte evoluţia şi frecvenţa daunelor Modificări privind dimensiunea şi frecvenţa daunelor Adaptarea la noile realităţi a sistemului informaţional
Riscuri tehnice Riscul de eroare Riscul de evaluare
Riscul de deviere
Creşterea (nominală) a salariilor Riscul cheltuielilor Sporirea costurilor materiale de exploatare
Sursa: Oficiul de supraveghere a activit ăţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigur ări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.6
2. Riscuri investi ţ ionale – apar în cadrul preocupărilor şi acţiunilor ce se întreprind de un asigur ător pentru obţinerea performanţei, randamentului şi a unor venituri corespunz ătoare prin realizarea anumitor investiţii. Cele mai frecvent întâlnite riscuri investiţionale sunt: a) Riscuri de devalorizare reprezintă riscul ca o anumită investiţie s ă înregistreze o pierdere
din valoare ca urmare a schimburilor intervenite între cerere şi ofertă pe piaţa de capital sau pe piaţa bunurilor imobiliare, modificării ratei de schimb valutar sau cre şterii volumului sumelor de încasat de la diferi ţi debitori. b) Riscul de lichiditate apare atunci când anumite investi ţii de un volum important nu pot fi
lichidate la momentul dorit sau conform unui program prestabilit, punându-l pe asigur ător în situaţia de a fi depăşit de obligaţiile financiare ajunse la scaden ţă. c) Riscul dobânzilor este determinat fie de deprecierea titlurilor de valoare cu dobând ă fixă,
în situaţia în care se înregistrează o creştere a ratei dobânzii pe pia ţa de capital, fie de pierderea care se poate înregistra în cazul reinvestirii, dar are loc o sc ădere a ratei dobânzii. d) Riscul de supraevaluare apare în cazul în care, prin subestimarea efectului unor factori, o
investiţie este supraevaluată din start, ceea ce poate crea probleme nepl ăcute ulterior. Factorii care pot determina apari ţia riscurilor investiţionale şi efectul propagat de ace ştia pot fi prezentaţi astfel:
66
Tabelul nr. 3. Factorii care pot genera riscuri investi ţionale Denumirea factorilor Dezechilibre la nivel macroeconomic
Instabilitate politică şi economică Accentuarea investiţiei şi a controlului guvernamental
Efectul propagat de aceşti factori Scăderea producţiei şi a exportului Scăderea cursului acţiunilor şi a obligaţiunilor la bursă Distorsiuni pe piaţa de capital Transferuri limitate de capital Închiderea unor pieţe
Riscuri tehnice Riscul de devalorizare Riscul de dobânzilor Riscul de lichidare
Sursa: Oficiul de supraveghere a activit ăţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigur ări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.6
3. Alte riscuri – în această categorie întâlnim: a) Riscul de participare este riscul care şi-l asumă un asigur ător, atunci când participă ca
acţionar la alte societăţi comerciale. b) Riscul privind garan ţ iile date în favoarea ter ţ ilor îşi face simţit efectul în cazul în care
asigur ătorul garantat este pus în situa ţia de a pl ăti o garanţie în îndeplinirea unei promisiuni f ăcute unei ter ţe persoane. c) Riscul în leg ătur ă cu înregistrarea unor pierderi datorit ă unor ter ţ i poate apărea în cazul
în care ter ţe persoane nu- şi îndeplinesc anumite obliga ţii asumate faţă de asigur ător. Astfel de obligaţii apar în contractele de reasigurare, coasigurare sau în cel de intermediere. d) Riscul general al afacerilor. În condiţiile în care afacerile se realizeaz ă în conformitate cu
un anumit cadru legal, schimb ările mai importante pe care acesta le cunoa şte (de exemplu, cele referitoare la modul de impozitare) pot afecta gradul de probabilitate al afacerilor. e) Riscul managerial se refer ă la riscul cu care se poate confrunta un asigur ător, în condiţiile
în care activitatea de management nu este realizat ă de oameni competen ţi sau când printre aceştia apar unii dispuşi la acţiuni frauduloase. Factori care determină apariţia “altor riscuri” şi efectul propagat de ace şti factori se prezintă: Tabelul nr.4. Factorii care genereaz ă alte riscuri Denumirea factorilor Economia de piaţă şi legile specifice acesteia
Economia de piaţă şi legile specifice acesteia
Efectul propagat de aceşti factori Adoptarea unor strategii de grup Apariţia unor dificultăţi financiare la societăţile la care a fost subscris capitalul. Apariţia stării de insolvabilitate la unii 67
Riscuri tehnice Riscul de participare
Riscul legat de garanţii acordate unor ter ţe persoane
parteneri Creanţe ale sistemului educaţional Diminuarea atenţiei acordate valorilor etice
Reducerea calităţii Riscul legat de garanţii pregătirii profesionale. acordate unor ter ţe persoane Diminuarea spiritului de responsabilitate şi manifestarea lipsei de încredere Sursă: Oficiul de supraveghere a activit ăţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigur ări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.6
3.8. Controlul riscului Un accident este dificil de analizat, datorit ă faptului că se produce brusc şi este adesea ori un eveniment violent, care provoacă pierderi grave. Controlul riscului poate fi definit ca orice ac ţiune conştientă (sau decizie de a ac ţiona) care reduce frecven ţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident.63 Deşi această definiţie este relativ concisă, există trei aspecte importante ce reclamă o atenţie deosebită. În primul rând, controlul riscului se concentrează asupra daunelor şi nu asupra sumelor de
bani plătite pentru refacere. De exemplu, când o ma şină este distrusă sau cineva
decedează, o organizaţie, o familie, sau societatea în ansamblul s ău, sufer ă o pierdere de resurse. Controlul riscului urmăreşte să reducă frecvenţa sau mărimea acestei pierderi de resurse. Severitatea pierderii nu este redus ă dacă proprietarul maşinii sau familiei persoanei decedate primeşte o compensa ţie financiar ă pentru pierderea suferită. În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al riscului poate fi m ăsurată numai din perspectiva unei entităţi determinate. Spre exemplu, pietonii sunt expu şi accidentării de către automobile, iar şoferii sunt expuşi r ăspunderii în cazul unor astfel de accidente. Expunerea pietonilor la accidente şi expunerea şoferilor la r ăspundere în caz de accident sunt diferite, dar pleacă de la aceleaşi circumstanţe. Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este acela c ă o anumită măsur ă de control realizează un control efectiv numai pentru un anumit tip de risc. De exemplu, sistemele automate de stingere a incendiilor reprezint ă un control al riscului de incendiu, dar nu şi al riscului de delapidare, de exemplu. Un sistem de stingere a incendiilor poate exercita un control efectiv al riscului pentru cele mai multe tipuri de incendii. Totuşi, dacă sistemul foloseşte apa ca agent de stingere, acesta reprezint ă mai degrabă un pericol, decât o măsur ă de siguranţă, în cazul unor incendii a căror sursă de iniţiere o constituie 63
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Ni ţă – Managementul riscului în asigur ări, Bucureşti 1999, Editura Semne 1994 p.11 68
gr ăsimile. Specificarea unei m ăsuri de control al riscului necesit ă specificarea pericolului ce trebuie controlat. O măsur ă de control al unui anumit tip de pierdere ar putea duce la o creştere a frecvenţei sau mărimii altor categorii de pierderi. Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organiza ţii sau ale societăţii în ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce m ărimea acestora şi se diminuează perioada lor de refacere. Controlul riscului poate fi în unele cazuri supraapreciat, caz în care cheltuielile cu aplicarea măsurilor de siguranţă, raportat la reducerea num ărului de accidente sau a severit ăţii acestora, se pot dovedi nejustificate. Cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul prevenirii accidentelor sunt64:
1. Teoria dominoului – a fost elaborată în anul 1920 de c ătre H.W. Heinrich, un inginer specializat în siguran ţa industrială. Această teorie susţine faptul că toate accidentele sunt rezultatul unui lanţ de cinci factori: -
mediul social
-
greşeala unei persoane
-
un act periculos şi / sau un risc mecanica sau fizic
-
accidentul în sine
-
accidentul rezultat.
Heinrich explică fiecare dintre aceşti cinci factori, f ăcând comparaţie cu un joc de domino. Autorul teoriei sus ţine faptul că :orice accident se produce într-un mediu social negativ pentru o persoan ă şi are drept consecin ţă r ănirea acesteia; îndepărtarea oricăreia dintre cele patru piese de domino care precede accidentul duc la prevenirea acestuia. Heinrich susţine că îndepărtarea celei de-a treia piese – actul periculos, este, de obicei, cea mai bun ă cale de întrerupere a lanţului şi de a preveni producerea accidentelor.
2. Metode generale de control – a fost dezvoltată după câteva decenii după teoria dominoului de către câţiva specialişti în siguranţa industrială şi se concentreaz ă asupra condiţiei fizice de nesiguranţă, decât asupra comiterii unor erori de către angajaţi, care ar cauza accident ări ale acestora. Aceşti specialişti au identificat 11 metode pentru controlul accidentelor industriale şi bolilor profesionale: Metode aplicabile procesului de produc ţ ie:
-
Înlocuirea materialelor periculoase pentru s ănătate cu altele mai pu ţin periculoase.
-
Schimbarea sau modificarea procesului de produc ţie pentru a reduce contactul dintre acesta şi muncitori.
64
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Ni ţă – Managementul riscului în asigur ări, Bucureşti 1999, Editura Semne 1994 p.9. 69
-
Izolarea sau închiderea unui proces de produc ţie sau a unei opera ţii de lucru, pentru a reduce numărul persoanelor expuse.
-
Folosirea umidităţii pentru a reduce praful în anumite activit ăţi de exemplu, mineritul.
-
Folosirea ventilaţiei pentru dispersarea agen ţilor de contaminare.
-
Folosirea ventilaţiei cu aer curat pentru crearea unei atmosfere mai s ănătoase.
-
Întreţinerea corespunzătoare a locului de muncă şi a grupurilor sanitare, asigurarea apei potabile.
-
Folosirea unor metode speciale de control pentru pericole specifice, cum ar fi reducerea timpului de expunere, sau monitorizarea continu ă. Metode aplicabile oamenilor:
-
Utilizarea echipamentului de protecţie, cum ar fi costume speciale, ochelari de protecţie.
-
Implementarea programelor medicale pentru detectarea substan ţelor toxice.
-
Pregătire şi educarea angajaţilor.
Absenţa uneia sau mai multor metode de control poate provoca un accident industrial sau boală profesională. Aceste metode pot fi aplicate sursei, pe traseul dintre surs ă şi angajatul expus, direct angajatului, sau unei combinaţii a acestora. Aceast ă metodă este adecvată acelor situaţii în care cauza celor mai multe accidente o constituie mai degrab ă condiţiile fizice decât eroarea umană.
3. Teoria eliber ării energiei – a fost elaborată de William Haddon Jr., în anul 1970, consider ă că accidentele pot fi privite ca o cantitate de energie care este eliberat ă şi care afectează obiectele şi fiinţele la un nivel ce nu poate fi suportat de acestea. Conform acestei teorii cauza principală a accidentelor o constituie sc ă parea energiei de sub control. Cele zece strategii ale lui Haddon au fost simplificate de c ătre Robert Mehr şi Bob Hedges. Aceştia au identificat 5 puncte de control al accidentului: -
Controlul formării energiei.
-
Controlul eliber ării energiei.
-
Separarea energiei eliberate de persoanele şi obiectele susceptibile a fi afectate.
-
Crearea unui mediu care să reducă efectul nociv al energiei eliberate.
-
Contracararea efectelor energiei eliberate.
4. Tehnica revederii opera ţ iilor (TOR ) – deficienţele managementului pot reprezenta o cauză a eşuării eforturilor unei organizaţii în atingerea obiectivelor sale. Accidentele prezintă o astfel de eşuare. Există 5 principii de bază ale controlului riscului: -
Un act de nesiguran ţă, o condiţie de nesiguranţă şi un accident constituie simptome ale faptului că în actul managerial se comite o anumit ă eroare. 70
-
Anumite circumstanţe vor genera accidente grave; aceste circumstan ţe pot fi identificate şi controlate.
-
Siguranţa poate fi controlată la fel ca orice altă funcţie a companiei. Managementul ar trebui să direcţioneze eforturile pentru controlul siguranţei, prin stabilirea unor obiective ce pot fi îndeplinite şi prin planificare, organizare, conducere şi controlul pentru a îndeplini aceste obiective.
-
Cheia performanţei o constituie elaborarea unor proceduri specifice de management în vederea asumării responsabilităţii.
-
Funcţia siguranţei este aceea de a localiza şi defini erorile operaţionale care permit producerea accidentelor. Această funcţie se poate realiza pe dou ă cai: întrebându-ne de ce se întâmplă accidentele şi întrebându-ne cunoscute de control sunt utilizate.
Sistemul TOR poate să identifice cauza producerii accidentelor şi să sugereze aplicarea de acţiuni corective
5. Siguran ţ a sistemului – se bazează pe conceptul de sistem unic al universului ce conţine mai multe sisteme interconectate de dimensiuni mai reduse. Un accident apare atunci când o component ă mecanică sau umană a unui sistem funcţionează defectuos. Siguranţa sistemului previzionează modul în care pot apărea aceste defecţiuni, astfel încât să poată fi luate măsurile necesare pentru a preveni accidentele sau pentru a reduce consecinţele producerii acestora. Siguran ţa sistemului analizează întregul sistem, produs sau opera ţie prin intermediul următoarelor etape: -
Identificarea proiectelor potenţiale.
-
Respectarea specificaţiilor operaţionale.
-
Evaluarea etapelor primare de proiectare şi a procedurilor de respectare a cerin ţelor de siguranţă.
-
Monitorizarea tuturor aspectelor sistemului pe întreaga sa durată de viaţă.
Teoriile de cauzalitate şi control al producerii accidentelor genereaz ă o serie de măsuri specifice de control al riscului. O asemenea m ăsur ă de control implică una sau mai multe dintre următoarele posibilităţi65: -
Evitarea riscului.
-
Prevenirea pierderii.
-
Reducerea pierderii.
-
Separarea unităţilor expuse la pierderi.
-
Transfer contractual al controlului riscului.
65
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Ni ţă – Managementul riscului în asigur ări, Bucureşti 1999, Editura Semne ’94 p.12 –19. 71
Riscul este un element de care în sectorul asigur ărilor se ţ ine seama poate mai mult decât în alte sectoare de activitate. Managementul riscului este un domeniu relativ recent; el ofer ă solu ţ ii în prevenirea şi minimizarea posibilit ăţ ii de producere a unor evenimente cauzatoare de pierderi. Analiza riscului nu este înc ă un proces sistematic, ea având obiective distincte în func ţ ie de domeniile în care se aplic ă. Asigurarea are la baz ă existen ţ a unei comunit ăţ i de risc ai cărei membri consimt să participe la crearea unui fond special din care vor fi suportate pagubele.
TESTE DE CONTROL: 1. Definiţi conceptul de management al riscurilor şi prezentaţi principalele etape ale acestui proces. 2. În ce constă previziunea riscului? 3. Ce sunt riscurile tehnice şi care sunt principalele tipuri de astfel de riscuri? 4. Prezentaţi riscurile investiţionale. 5. Care sunt cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul de prevenire a accidentelor?
72
TESTE DE VERIFICARE FINAL Ă: 1. Contractul de asigurare prezint ă următoarele trăsături caracteristice: a) consensual; b) sinalagmatic; c) aleatoriu; d) oneros; e) securitate individuală.
Indicaţi trăsătura falsă. 2. Durata asigurării reprezint ă în asigurări: A. perioada de timp în care r ămân valabile raporturile de asigurare stabilite prin contractul de asigurare; B. un element specific asigur ărilor facultative; C. durata asigur ării difer ă după cum este vorba de asigur ări facultative de bunuri (generale) sau asigur ări facultative de viaţă; D. la asigur ările de bunuri (generale), durata este cuprins ă de regulă între 3 şi 12 luni; E. la asigur ările de viaţă, durata asigur ării este mai îndelungată.
Se cere varianta corect ă şi completă. a) A+B+C+D+E; b) A+B+C+D; c) A+B+C; d) A+B; e) A.
3. La asigurarea sub aspect economic: a) fondul de asigurare îmbracă forma bănească; b) fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama primelor de asigurare; c) asigurarea presupune existen ţa unei comunit ăţi de risc; d) toate cele trei variante de mai sus; e) asigurarea îmbracă forma unei ramuri prestatoare de servicii.
Se cere varianta corect ă de răspuns. 4. Prima de asigurare reprezint ă: a) o sumă de bani dinainte stabilit ă, pe care asiguratul o pl ăteşte asigur ătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare; b) din primele de asigurare încasate, asigur ătorul îşi poate constitui şi alte fonduri prevăzute de lege; 73
c) prima de asigurare se calculează înmulţind suma asigurată cu cota de primă tarifar ă; d) cota de primă tarifar ă se mai numeşte şi primă brută; e) toate variantele de mai sus.
5. Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece: a) se încheie valabil prin simplul consim ţământ al păr ţilor; b) păr ţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente; c) la încheierea acestuia p ăr ţile nu cunosc existen ţa sau întinderea exact ă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract; d) toate clauzele se e şalonează în timp; e) toate variantele de mai sus.
6. Identificaţi varianta adev ărată referitoare la clasificarea asigur ărilor: a) după domeniul la care se refer ă, asigur ările se împart în asigur ări de bunuri, asigur ări de persoane şi asigur ări de r ăspundere civilă. b) după forma juridică de realizare, asigur ările se grupează în asigur ări obligatorii şi asigur ări facultative. c) după sfera de cuprindere în profil teritorial, asigur ările se pot grupa în asigur ări interne şi asigur ări externe. d) după felul raporturilor ce se stabilesc între asigur ător şi asigurat, asigur ările se pot grupa în asigur ări directe şi asigur ări indirecte. e) toate variantele de mai sus.
7. În legătură cu asigurările facultative, identificaţi afirmaţia corectă: a. asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp; b. la asigurarea facultativă, r ăspunderea asigur ătorului acţionează doar în cadrul acestui interval de timp; c. asigurarea facultativă intr ă în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în contract;
74
d. la asigurarea facultativ ă, una dintre clauzele cele mai importante este plata de asigurat asigur ătorului a primei de asigurare; e. toate variantele de mai sus.
8. Oferta de asigurare de pe pia ţa asigurărilor vine din partea urm ătorilor actori: 1. societăţi comerciale de asigurare; 2. organizaţii de asigurare de tip mutual; 3. tontine; 4. organizaţii de asigurare; 5. asociaţii familiale.
Se cere varianta corect ă şi completă: a) 1+2; b) 1+2+3; c) 1+2+3+4; d) 1+2+3+4+5; e) 5.
9. În legătură cu asigurările de răspundere civil ă, identificaţi afirmaţia falsă: a) prin asigur ările de r ăspundere civilă, se pot acoperi pagubele produse de asigurat unor ter ţe persoane în anumite condiţii, cât şi pagube proprii; b) asigur ările de r ăspundere civilă mai au şi un rol social mai important comparativ cu celelalte tipuri de asigur ări; c) în asigur ările de r ăspundere civilă, culpa asiguratului este una din condi ţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigur ătorul să indemnizeze ter ţii păgubiţi; d) în asigur ările de r ăspundere civilă, în calitate de beneficiari pot ap ărea numai ter ţe persoane necunoscute în momentul încheierii contractului de asigurare; e) aceste asigur ări pot fi atât obligatorii, cât şi facultative.
10. Calitatea de ter ţă persoană păgubită, în materia asigur ării obligatorii de răspundere civilă, pentru pagube produse prin accidente cu autovehicule, o poate avea: a) deţinătorul autovehiculului; b) conducătorul autovehiculului, în cazul în care nu este de ţinătorul acestuia;
75
c) persoana care a suferit o v ătămare a sănătăţii ca urmare a unui accident produs de un autovehicul, în condi ţiile în care între persoana accidentată şi deţinătorul autovehiculului există un contract de transport; d) persoana care a încredin ţat asigur ătorului anumite bunuri, pe baza unui contract de depozit; e) creditorii contractuali ai asiguratului.
11. În materia asigur ării obligatorii de răspundere civil ă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule: 1) asiguraţii sau reprezentanţii acestora, sunt obliga ţi să înştiinţeze în scris asiguratorul despre producerea eventualului asigurat, f ăr ă excepţie, în termen de 4 zile lucr ătoare de la data acestuia; 2) această asigurare acoper ă numai r ăspunderea civilă delictuală a asiguratului; 3) această asigurare acoper ă şi r ăspunderea contractual ă a deţinătorului autovehiculului; 4) sunt exonerate de r ăspundere întotdeauna cazurile de for ţă major ă; 5) cazurile de for ţa major ă sunt exonerate de r ăspundere, numai dacă au determinat, în exclusivitate, producerea pagubei de c ătre autovehicul. a) 1+2; b) 4+5; c) 2+3; d) 1+4 e) 2+5
12. Definiţia reasigurării este următoarea: a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a r ăspunderilor între mai mulţi asigur ători dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigur ător în parte. b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigur ător, dar şi pe asigurat. c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigur ări. d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigur ător. e) Contractul de asigurare are caracter confiden ţial şi se bazeaz ă mai mult pe cutumă şi mai puţin pe prevederi legislative.
Se cere r ăspunsul corect şi complet. 13. Starea de faliment a unei societ ăţi de asigurare apare: a) atunci când apare insolvabilitatea societ ăţii de asigurare la finele lunii; 76
b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate dep ăşesc încasările din primele de asigurare şi capitalul societăţii de asigurare; c) atunci când nu mai exist ă destule lichidităţi pentru acoperirea desp ăgubirilor la asigur ările obligatorii, conform legii; d) numai în baza unei hot ărâri judecătoreşti definitive; e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de sintez ă, ce scot în evidenţa o slabă gestiune a resurselor b ăneşti.
14. Contractul de asigurare nu se caracterizeaz ă prin următoarea trăsătură: a) sinalagmatic; b) consensual; c) oneros; d) comutativ.
15. Precizaţi care sunt căile de utilizare centralizată a fondului de asigurare: a) acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate,în cazul asigur ărilor de bunuri şi r ăspundere civilă sau a plăti sumele asigurate în cazul asigur ărilor de persoane; b) constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare şi acoperirea cheltuielilor administrativ gospodăreşti ale societăţii de asigurare; c) constituirea fondului de rezerv ă la dispoziţia statului; d) finanţarea unor acţiuni de evaluare a riscurilor iminente.
16. Ce trăsătură nu este specific ă domeniului asigurărilor? a) caracterul aleatoriu al fenomenelor generatoare de pagube; b) ramur ă prestatoare de servicii; c) se bazează pe principiul mutualităţii; d) calitatea de intermediar financiar.
17. Care sunt caracteristicile juridice ale contractului de asigurare? a) consensual, sinalagmatic, oneros, de bun ă-credinţă; b) aleatoriu, oneros, de bună - cuviinţă, consensual; c) succesiv, consensual, de adeziune, oneros de bun ă-credinţă, sinalagmatic, aleatoriu; d) consensual, sinalagmatic, aleatoriu, oneros, succesiv, de adeziune, de rea credin ţă.
77
18. Ce anume caracterizează activitatea brokerului de asigur ări? a. un broker de asigur ări poate fi acţionar semnificativ la un asigur ător, cu condiţia s ă nu îl includă în oferta lui clienţilor săi; b. un broker de asigur ări nu este necesar s ă aibă un contract de asigurare de r ăspundere civilă profesională; c. un broker de asigur ări nu trebuie să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigur ări; d. negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă şi alte servicii în legătur ă cu protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.
19. Prin ce se caracterizeaz ă societăţile de asigurare de tip cooperatist? a. în general, nu se constituie pentru a ob ţine profit ; b. fiecare asigurare sau reasigurare achiziţionată este subscrisă de către membrii acesteia; c. sunt societ ăţi specializate care fac disponibil ă asigurarea într-un anumit domeniu de activitate; d. de obicei, proprietarii acestora sunt de ţinătorii de poliţe care primesc acoperiri prin asigurare la preţuri minime.
20. Existenţa unui interes asigurabil presupune urm ătoarele condi ţii esenţiale: a)
asiguratul trebuie să sufere o daun ă ce poate fi evaluată în bani, bunul menţionat să
constituie obiectul asigur ării asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; b) înainte de producerea evenimentului asigurat, asigur ătorul c) să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a d) contractului, sau să-l denunţe, în cazul în care cunoscând e) adevărata situaţie nu ar fi încheiat contractul; f) asiguratul poate agrava riscul asigurat; g) atunci când asiguratul nu accept ă plata primei de asigurare, h) pe motiv că franşiza este prea mare.
21. În cazul asigur ării de răspundere civil ă terţa persoană păgubită are statut de: a) contractant sau stipulant al asigur ării; b) asigurat; c) persoana cuprinsă în asigurare; d) beneficiar al asigur ării. 78
22. Obiectul asigurării de răspundere civil ă îl reprezintă: a) un anumit atribut al persoanei fizice; b) anumite bunuri – autovehicule – pentru caz de pierdere, furt sau alte evenimente; c) dorinţa de a evita plata desp ăgubirilor civile datorită ter ţilor ca urmare a r ăspunderii civile; d) valorile patrimoniale expuse pericolului.
23. Persoana fizic ă sau juridică care contracteaz ă o asigurare de via ţă este: a. asiguratul; b. asigur ătorul; c. deţinătorul poliţei; d. beneficiarul.
24. Valabilitatea poliţei de asigurare de via ţă începe: a) la data semnării propunerii de asigurare; b) la data accept ării propunerii de asigurare de c ătre societate; c) la data livr ării poliţei de asigurare către client; d) la data efectuării evaluări medicale.
25. Selectaţi riscul care nu face parte din categoria riscurilor politice: a) disputele poziţionale; b) disputele teritoriale; c) disputele funcţionale; d) disputele sociale.
26. Complexitatea unui risc sau a unei catastrofe, are o serie de origini; selecta ţi varianta falsă: a) numărul foarte mare de factori, de componen ţi şi de impacturi; b) comportamentul neregulat şi imprevizibil al unui sistem relativ simplu; c) suprapunerea nivelelor de organizare şi de scări; d) delimitarea strictă a nivelelor de organizare.
27. Tendinţa de cre ştere a poten ţialul de catastrof ă care a marcat ultimele decenii apare ca o consecin ţă a acţiunii unui complex de factori, selecta ţi varianta falsă: a) diminuarea populaţiei populaţiei; b) înfiinţarea unor localităţi în zone anterior nelocuite; 79
c) dezvoltarea economică în zonele mai expuse; d) creşterea numărului de construcţii de locuinţe şi obiective economice; e) apariţia de noi aglomer ări urbane; f) modificările climatice; g) modificarea vegetaţiei; h) creşterea volumului precipitaţiilor etc.
28. Riscul nu se poate defini prin: a) periculozitate; b) vulnerabilitate; c) valoare; d) permeabilitate
29. Cele mai frecvent întâlnite riscuri investi ţionale sunt cele men ţionate mai jos, cu excepţia unuia: a)
riscul de devalorizare;
b) riscul de lichiditate; c)
riscul dobânzilor;
d) riscul de supraevaluare; e)
riscul de preţ
30. Riscul de pre ţ care nu include: d) riscul valutar; e) riscul ratei dobânzii; f) riscul de devalorizare; g) riscul de piaţă
80
SOLUŢIILE TESTELOR DE VERIFICARE FINAL Ă: 1.
e
2.
a
3.
d
4.
e
5.
a
6.
e
7.
e
8.
c
9.
a
10.
c
11.
a
12.
a
13.
b
14.
d
15.
a, b
16.
a
17.
c
18.
d
19.
a, d
20.
a
21.
d
22.
c
23.
a
24.
c
25.
d
26.
d
27.
a
28.
d
29.
e
30.
c
81
BIBLIOGRAFIE: 1. Bistriceanu, Gh. D, Bercea Florian, Macovei E.I. – Dic ţ ionar de asigur ări, Editura Ştiinţifică, 1991
2. Burciu, Aurel – Introducere în management, Editura Economică, Bucureşti, 2006 3. Caraiani Ghe.; Tudor Mihaela – Asigur ări maritime, Editura Lumina Lex, 1999 4. Caraiani, Ghe., Tudor Mihaela – Dreptul asigur ărilor. Probleme juridice şi tehnice, Editura Lumina Lex, 2001 5. Constantinescu, D. A. ,. Dobrin, M., Ni ţă S. – Managementul riscului în asigur ări, Bucureşti 1999, Editura Semne, 94 6. Frois, Gilbert Abraham - Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti 7. Giarini, Orio şi Walter R. Stahel - Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996 8. Keynes, J.M - The General Theory of Employment , Quarterly Jurnal of Economics, Vol. 51, 1937 9. Knight, Frank - Risk, Uncertainty and Profit, Houghton Mifflin, 1921 10. Lambert-faivre Yvonne - Droit des assurances, 5-eme, edition, Paris, Dalloz, 1985 11. Luhmann N.- Trust and Power, John Wiley & Sons Ltd, 1979 12. Mises Ludwig - Human Action: A Treatise on Economics, Contemporary Books, Inc. Chicago,1963 13. Moldovan, Tudor M. – Introducere actuarial ă în asigur ări generale, Editura Finmedia, Bucureşti, 1995 14. Popescu, Constantin - Cre şterea care săr ăce şte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003 15. Popescu, Constantin – Teoria economică general ă, vol. I. Microeconomie, www.ase.ro 16. Popescu, Dumitru; Macovei Ioan – Contractul de asigurare , Editura Junimea, Iaşi, 1982 17. Popescu, Nela - Noi tendin ţ e în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat. 18. Prelipcean, Gabriela - Rela ţ ii economice interna ţ ionale, Editura Universităţii Suceava, 2001 19. Purcaru, I. - Asigur ări de persoane şi de bunuri, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 20. Sorocovschi, Victor – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa căr ţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002 21. Văcărel, Iulian; Bercea, Florian – Asigur ări şi reasigur ări, Ediţia a II-a Bucureşti, 1998, Ed. Expert
82
22. Zamfir, Cătălin - Incertitudinea, o perspectivă psiho-sociologică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990 23. http://www.avocatura.com – Justiţia f ăr ă secrete, 18 Februarie 2006 24. http://1asig.ro 25. http://www.asigurari.rol.ro/ 26. http://www.asigur.com./stiri 27. http://www.asirom.com.ro 28. http://primm.ro
83
MIC DICŢIONAR DE TERMENI DE SPECIALITATE °
Asiguratul este persoana juridic ă
care, în schimbul primei de asigurare pl ătite
asigur ătorului, îşi asigur ă bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente; persoana fizică ce se asigur ă împotriva unor evenimente ce pot ap ărea în viaţa sa; persoana fizică sau juridică care se asigur ă pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor ter ţe persoane. °
Asigur ătorul
este persoana juridică(societatea de asigur ări), care în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă r ăspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a pl ăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în via ţa persoanelor asigurate sau de a pl ăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul r ăspunde – în baza legii – fa ţă de ter ţe persoane. °
Beneficiarul asigur ării
reprezintă persoana care are dreptul s ă încaseze
despăgubirea sau suma asigurată f ăr ă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Ter ţa persoană care devine beneficiarul asigur ării: °
Contractantul asigur ării este persoana fizic ă
sau juridică care poate încheia o
asigurare, f ăr ă însă ca aceasta s ă obţină calitatea de asigurat. Calitatea de contractant de asigurare trebuie precizat ă prin condiţiile de asigurare şi poate surveni la toate categoriile de asigur ări. °
Despă gubirea de asigurare
este suma de bani pe care asigur ătorul o datorează
asiguratului în vederea compens ării pagubei produse de riscul asigurat. Desp ăgubirea de asigurare poate fi – în limita sumei asigurate – egal ă sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de r ăspundere al asigur ătorului aplicat la acoperirea pagubei. °
Durata asigur ării
reprezintă perioada de timp în care r ămân valabile
raporturile de asigurare între asigurat şi asigur ător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Durata de asigurare difer ă de la un tip de asigurare la altul. °
Evaluarea în vederea asigur ării
reprezintă operaţiunea prin care se
stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare este necesar s ă fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora. Între noţiunile de contractant şi beneficiar nu există în toate cazurile o delimitare rigidă. Contractantul asigur ării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul acesteia.
84
°
Franşiza
reprezintă acea parte din pagubă, stabilită anticipat prin contractul
de asigurare, care se suport ă de asigurat pentru fiecare eveniment. Franşiza se poate stabili în procente sau în sum ă absolută. Franşiza se stabile şte şi se consemnează în contractul de asigurare în aceiaşi valută ca şi suma asigurată. În general, întâlnim la asigur ările de bunuri pe timpul transportului (terestru, maritim şi aerian) contracte de asigurare cu fran şiză. °
Norma de asigurare
reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnit ă numai în cazul asigur ărilor de bunuri obligatorii (de ex. la clădirile apar ţinând populaţiei, norma de asigurare era stabilit ă pe metru pătrat de suprafaţă construită, iar cuantumul ei era diferen ţiat atât în funcţie de mediul rural sau urban în care era situat ă clădirea, cât şi în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influen ţează nivelul valorii clădirii respective). °
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie b ănească, intervenită la un
bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. - poate fi desemnat şi prin condiţiile de asigurare (ex. soţul, moştenitorii legali etc.). - poate fi desemnată în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, comunicată de asigurat societ ăţii de asigurare, ori prin testament; - poate fi indicată în mod expres de c ătre asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare; °
Prima de asigurare
reprezintă suma de bani dinainte stabilit ă pe care
asiguratul o plăteşte asigur ătorului, pentru ca acesta s ă-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigur ătorul îşi constituie, pe lângă fondul necesar achit ării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoper ă cheltuielile privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare. °
Riscul asigurat
este fenomenul sau evenimentul la producerea c ăruia
societatea de asigur ări este obligată prin lege sau contract s ă achite asiguratului sau beneficiarului asigur ării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurat ă în cazul persoanelor. °
Suma asigurat ă
este partea din valoarea de asigurare pentru care
asigur ătorul îşi asumă r ăspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurat ă reprezintă în toate cazurile limita maximă a 85
