METODA FENOMENOLOGIC Ă LA HUSSERL ŞI RICOEUR
Etimologic, fenomenologia înseamnă ştiinţa fenomenelor. În filosofie, termenul a fost consacrat ca ştiinţă a fenomenelor de con ştiinţă. Spre exemplificare, Kant numea fenomenologia
ştiinţa care determină mişcarea şi repausul numai în
relaţia cu reprezentarea. Hegel numeşte fenomenologie înv ăţătura privind devenirea cunoaşterii (Fenomenologia spiritului prezintă înaintarea conştiinţei de la cunoaşterea nemijlocită la cunoaşterea absolut ă.) La rândul s ău Husserl, cel care a conferit fenomenologiei importanţa unei prima philosophia, a numit fenomenologia drept cercetare a con ştiinţei intenţionale (orientată spre ceva) pentru a dezv ălui condiţiile fundamentale ale constituirii obiectelor cunoa şterii. În acest ultim sens, fenomenologia a şi dobândit de altfel consacrarea în filosofia contemporană.
EDMUND HUSSERL
Adevăratul întemeietor ale fenomenologiei, cel care i-a elaborat în detaliu conceptele şi tehnicile specifice, a fost Edmund Husserl (1859-1938), unul dintre cei mai de seam ă filosofi contemporani, gânditor de formaţie enciclopedic ă, ce s-a impus prin lucr ări de referinţă la începutul secolului XX. Opera lui Husserl, impresionantă prin densitatea preocup ărilor, amploarea abordărilor şi mai ales prin caracterul prospectiv al elabor ărilor, constituie şi astăzi un teren de intense confrunt ări ideologice şi teoretico-metodologice şi, dincolo de dificultăţile şi limitele structurale ale idealismului transcedental de factur ă fenomenologică, se impune ca un punct de referinţă în reconstrucţia actuală a domeniilor logicii, filosofiei, metodologiei, axiologiei şi epistemologiei. RINCIPALE : 1. LUCR ĂRI P RINCIPALE
Filosofia aritmeticii (1891); Cercet ări logice - 2 volume (1900-1901); Filosofia ca ştiinţă riguroasă (1910-1911); Ideile unei fenomenologii pure şi ale unei filosofii fenomenologice (1922); Logica formal ă
1
şi
logica transcedental ă
(1929); Fenomenologia (în Enciclopedia Britanică – 1929); Meditaţ ii carteziene (1931); Criza ştiinţ elor europene şi fenomenologia transcedental ă (1936). Menţionăm c ă în forma Husserliana, Edmund Husserl – Opere complete, au apărut 29 volume, cuprinzând studii şi articole din uriaşa moştenire (cca. 50.000 pagini) de manuscrise r ămase de la Husserl, iar cercetarea acestor opere constituie o dominantă în preocupările teoretico-metodologice contemporane 1 . 2. F ENOMENOLOGIE – I NTRODUCERE
Făr ă a avea pretenţia unei prezent ări exhaustive a contribuţiei întemeietorului fenomenologiei în câmpul vast al reconstrucţiei filosofice, menţionăm câteva aspecte:
Husserl a elaborat în primul rând o metod ă de lucru operaţională, în procesul asimilării teoretice a proceselor ştiinţei moderne şi al reconstrucţiei moderne în logică, metodologie şi teoria ştiinţei, în ontologie şi axiologie etc.;
Metoda fenomenologiei, axat ă pe conceperea con ştiinţei şi a lumii sub dimensiunea intenţ ionalit ăţ ii (orientarea către obiect, orizont, deschidere), ofer ă condiţiile unei pledoarii pentru filosofie ca valoare teoretic ă autonomă, opunânduse reducţionismului pozitivist (asimilarea demersului teoretic în cel ştiinţific şi validarea sa prin prisma exactit ăţii şi formalizării) sau iraţionalist (supralicitarea unor factori extraraţionali în cunoaşterea ştiinţifică);
Modelul fenomenologic al metodei conduce spre o concepere unitar ă a
subiectului şi obiectului, propunând concepte cu valoare opera ţională în redarea mecansimului concret al cunoa şterii, acţiunii şi creaţiei umane;
Metoda fenomenologic ă devine astfel un model complementar spiritului ştiinţific
modern;
În dialogul cu fenomenologia are loc un efectiv schimb de valori, îndeosebi în regândirea problematicii logicii, metodologiei, dialecticii şi istorismului 2 . Pentru a evidenţia semnificaţia istorică şi actualitatea metodei
fenomenologice, Husserl a pus în centrul aten ţiei “reducţia fenomenologică” în raporturile ei cu dialectica, hermeneutica şi analiza logică, într-o delimitare care a semnalat elementele de complementaritate dintre modelele metodologice amintite,
1 2
Al. Boboc – “Filosofia contemporană”, Ed. Garamond, 1995, p. 113 Al. Boboc – “Filosofia contemporană”, Ed. Garamond, 1995, p. 114 2
precum şi locul şi rolul fenomenologiei în regândirea problematicii statutului filosofiei
şi al raporturilor dintre aceasta şi ştiinţă. Miezul probelemei îl constituie urm ătoarele: Husserl propune ideea de “filosofia ca ştiinţă riguroasă”, adică delimitarea prin reducţie a ceea ce este Wissen (cunoaşterea ca valoare) în orice ştiinţă, nu printr-o metodă raţională de deducere a principiilor, ci prin descoperirea acestora gra ţie geniului cercetătorului. Astfel, modernitatea însăşi scapă de închiderea în raţionalism şi tolerează pluralitatea perspectivelor în ierarhizarea valorilor în reconstrucţia unui domeniu. 3. M ETODA F ENOMENOLOGIC Ă
În strânsă legătur ă cu teoria semnificaţiei şi a expresiei, Husserl a elaborat conceptul de intenţ ionalitate, pe care se va cl ădi apoi întregul aparat conceptual al mişcării filosofice generate de fenomenologie 3 , r ămânând teoria fenomenologiei fundamentale a conştiinţ ei intenţ ionale (s.n.). Pe terenul discuţiei dintre semnificaţie şi intenţionalitate se poate înţelege mai bine esenţa şi funcţionalitatea metodei fenomenologice. Dificult ăţile se leagă de faptul că fenomenologia î şi propune direct o “transformare radical ă” a filosofiei pe calea “întoarcerii la sursele originare”. Metoda nu se confund ă aici cu abstracţia, deoarece fenomenologia e independent ă de orice existenţă naturală sau empirică, problema fundamental ă fiind cea a intenţionalităţii, care cere o “metodă specifică”, opusă deductivismului şi constructivismului. Husserl însuşi scria : “fenomenologia este câmpul nesfâr şit al analizelor şi al descrierilor esenţ ei ”. 4 Semnificativă este precizarea pe care o face Husserl în articolul “Fenomenologie” din Enciclopedia Britanica, ar ătând că: “termenul fenomenologie desemneaz ă o nouă metod ă de descriere, instituit ă la sfâr şitul ultimului secol în filosofie, metod ă susceptibil ă de a furniza o ştiinţă a priori în stare să ofere un «organum» pentru o filosofie riguros ştiinţ ific ă şi pentru revizuirea metodelor tuturor ştiinţ elor ” 5 .
3
Al. Boboc – “Filosofia contemporană” – Ed. Didactică şi Pedagogică , 1980, p. 190 Al. Boboc – “Filosofia contemporană” – Ed. Didactică şi Pedagogică , 1980, p. 191 5 Ibidem 4
3
Metoda fenomenologică este determinată de necesitatea unui început nou, radical al filosofiei, bazată pe teoria conştiinţei intenţionale. Formele de bază ale oricărei metode transcedentale sunt reduc ţi a fenomenologic ă şi intui ţ ia eidetic ă.
4
a) Reduc ţi a fenomenologic ă , domeniu căruia Husserl i-a acordat un
spaţiu imens în opera sa, vrea s ă depăşească dificultăţile transcedentalismului kantian şi s ă opereze adevărata r ăsturnare coperniciană. Ea nu este numai o simplă schimbare de atitudine, ci principiul metodic reflexiv şi transcedental al oricărei metode transcedentale. Reconstrucţia filosofică a lumii trebuie să înceapă prin “punerea între paranteze” (epoché ) a tot ceea ce nu este strict justificat. Prin aceast ă reducţie, Husserl radicalizează programul cartezian (al îndoielii metodologice), eliberând intenţia fecundă a acestuia şi obiectivează activitatea prin care subiectul empiric se constituie ca subiect pe de o parte şi, corelativ, f ăr ă a se îndoi de realitatea lumii în sine, să “pună între paranteze” opinia, tendinţa necritică asupra acesteia. Reducţia fenomenologică const ă în suspendarea adeziunii naive a omului faţă de lume (natürliche Einstelung), pentru a considera lumea ca un simplu corelat intenţional al percepţiei noastre, un cogitatum pur, o noemă. Reducţia fenomenologică este şi o “reducţie transcedentală”, suspendând orice tez ă relativă la o lume în sine, ea afectând toate con ţinuturile acestei lumi, inclusiv propria noastr ă individualitate psihologică şi psihofizică. Reducţia operează astfel şi asupra “eului empiric”, urmărind să facă posibilă explicitarea actelor intenţionale , a formelor subiectivităţii pure şi constituante. Pentru a obţine prin reducţie fenomenologică fenomenele, însuşi “psihicul pur”, se procedează în două etape: în prima etapă se operează o epoché sistematică şi radicală a fiecărei teze ce s-
a obiectivat într-o experienţă, operaţie ce se aplic ă “totodată la considerarea obiectelor particulare şi la atitudinea globală a spiritului.” 6
în etapa a doua se trece la recunoa şterea, înţelegerea şi descrierea cu grijă a multiplelor “apariţii” a ceea ce nu mai desemneaz ă “obiect” ci “unităţi de sens”, în aşa fel încât descrierea fenomenologic ă se va diviza în dou ă păr ţi: descrierea “noesei” sau vizatul subiectiv al experien ţei şi descrierea “noemei” sau obiectul vizat în experienţă. Deşi păstrează relaţia aritmetică între două existenţe, prima - conştiinţa,
tr ăirea, iar a doua – întreaga lume material ă, reducţia fenomenologică conduce în cele din urmă la existenţa absolută a conştiinţei. Reducţia fenomenologică suspend ă 6
Al. Boboc – “Filosofia contemporană” – Ed. Didactică şi Pedagogică , 1980, p. 193 5
prin urmare atitudinea naturală. Făr ă a nega sau aneantiza complet lumea, ea o pune doar între paranteze. Orice existen ţă “transcedentală” – lumea naturală,
ştiinţele naturii şi cele ale spiritului – intr ă sub incidenţa suspendării provizorii, care are doar scopul de a g ăsi fundamentul absolut, cert, pe care să se poată sprijini judecăţile noastre. În urma reducţiei rezultă că singurul “reziduu” neatins de aceast ă valorizare universală este conştiinţa. 7 Conştiinţa este absolută , iar lumea contingent ă; aceasta este marea descoperire a fenomenologiei husserliene. Ceea ce reduc ţia fenomenologică pune în lumină este raportul dintre conştiinţă şi obiectele sale intenţionale, precum şi limitele atitudinii naturale. Reducţia este în acelaşi timp o metodă (tipic fenomenologică) şi o reflecţie asupra metodei. b) Intui ţi a eidetic ă este modalitatea de prezentare intuitivă a fenomenelor
ireductibile în care omul, prin actele intenţionale ale conştiinţei sale, este implicat urmărind explicitarea progresivă a esenţ elor (a semnificaţiilor ideale ale fenomenelor). Ea constituie o component ă fundamentală a metodei fenomenologice iniţiate de Husserl şi se întemeiază pe supoziţia că fiecare obiect sau eveniment individual posedă o esenţă (eidos), care poate fi sesizat direct prin intui ţi e intelectuală, pornind de la exemple singulare, studiate în detaliu şi într-o manier ă foarte concretă. Nu este vorba de raportarea fenomenelor la concepte prealabile, la legile lor abstracte, la realităţi transcendentale sau la critica normativ ă a legitimităţii lor, ci de efortul de a intui prin descrierea angaj ării lor în situaţii singulare, ansamblul condiţiilor a priori presupuse de existenţa lor. Se urmăreşte astfel să se dezvăluie esenţa fenomenelor concrete, sensul conferit de actele intenţionale ale conştiinţei umane. În fenomenologia lui Husserl, intuiţia eidetică este metoda da a varia la infinit conţinutul unei reprezent ări pentru a degaja astfel esenţa lucrului. Ştiinţele eidetice sunt ştiinţe despre esenţe în opoziţie cu ştiinţele despre fapte. Ca modalitate de prezentare intuitivă a ceea ce este esen ţial şi ireductibil într-un singur domeniu al cunoaşterii, ea este un demers fertil în reconstruc ţia filosofică. Absolutizată însă, ea devine tributar ă ontologiei subiacente (c ăutând esenţa fenomenelor înlăuntrul conştiinţei şi suprimând ascetic orice încredere în realitatea exterioar ă conştiinţei).
7
Edmund Husserl – “Meditaţii carteziene”, Ed. Humanitas, 1994, p. 214 6
Faptul că, în general, un procedeu care se bazeaz ă pe intuiţia eidetică este numit fenomenologic şi reclamă o anumită semnificaţie filosofică, nu se poate justifica decât prin aceea că orice intuiţie veritabilă î şi are locul în ansamblul constituirii. De aceea orice afirmaţie ontologică care se refer ă la sfera principiilor (axiomelor) fundamentale, orice constatare intuitiv ă pozitivă, are rolul unui travaliu preliminar indispensabil. Ea ne furnizeaz ă firul conducător transcedental pentru punerea în evidenţă a caracterului pe deplin concret al constituirii în dubla sa structur ă noetică şi noematică. 8 Dacă ne imaginăm aşadar fenomenologia în forma unei ştiinţe intuitivapriorice, conceput ă după metoda pur eidetică, toate analizele eidetice nu fac altceva decât să ne dezvolte esen ţa universală a ego-ului transcedental în general, care cuprinde în sine toate variantele posibile ale ego-ului meu real, precum şi pe acesta însuşi ca posibilităţi. Prin urmare, fenomenologia eidetică studiază universalul f ăr ă de care nici un eu şi nici un transcedental în general nu ar fi imaginabile. Sau, altfel spus, întrucât fiecare universalitate esenţială are valoarea unei legit ăţi indestructibile “fenomenologia eidetică studiază legile esenţiale universale care predetermină sensul posibil (şi opusul sau contrasensul) al oric ărei acţiuni empirice” 9 . Ajungem astfel la următoarea evidenţă metodologică: alături de reducţia fenomenologică, intuiţia eidetică este forma fundamentală a tuturor metodelor transcedentale particulare, ambele determinând prin urmare sensul legitim al unei fenomenologii transcedentale.
4. F ENOMENOLOGIA CA I NTEN ŢI ONALITATE Ş I I NTERSUBIECTIVITATE
În forma cea mai expresivă o filosofie pe temeiuri fenomenologice apare în “Meditaţii carteziene”, lucrarea cea mai semnificativ ă a lui Husserl, poate cea mai
bună introducere în fenomenologie. 10 Husserl se raportează la tradiţiile carteziene, îndeosebi la “ Meditaţiile metafizice” ale lui Descartes, oper ă care a determinat evolu ţia filosofiei moderne
spre filosofia transcedentală, a cărei formă ultimă şi cea mai radicală o reprezintă fenomenologia; de fapt scopul noilor Meditaţii este de a demonstra posibilitatea concretă a ideii carteziene a unei filosofii ca ştiinţă universală. 8 9
Edmund Husserl – “Meditaţii carteziene”, Ed. Humanitas, 1994, p. 176 Ibidem, p. 104-105 7
Premisa pentru posibilitatea acestei evolu ţii a creat-o marea descoperire ce se află în reconsiderarea de către filosoful austriac Franz Brentano, contemporanul lui Husserl, a noţiunii de “intenţ ionalitate”, aceasta devenind o caracteristică fundamentală a fenomenelor psihice ca fenomene ale percep ţiei interne 11 . Incontestabil, dincolo de travaliul mai larg de a face din fenomenologie o filosofie a sensului, Husserl dubleaz ă teoria esenţelor, rezultată din primele forme ale “reducţiei”, cu o filosofie a subiectivităţii. Cu aceasta subiectivitatea transcedental ă se lărgeşte către socialitatea intersubiectiv transcedental ă, care constituie terenul pentru intersubiectivitatea valorii şi a lumii şi nu mai puţin pentru a existenţei în genere. Tema intersubiectivităţii a constituit o preocupare constantă a lui Husserl, ea anunţând de fapt, specificul prin care fenomenologia iese din matca idealismului modern, clasic (în speţă cel kantian) şi încearcă o regândire a complexităţii interrelaţiilor dintre conştiinţă şi lume şi a naturii conştiinţei însăşi. Ca şi intenţionalitatea, intersubiectivitatea propune fenomenologia ca pe o filosofie a deschiderii care justific ă posibilitatea comunicării şi nu izolarea umanului în entităţi absolute 12 . Pe bună dreptate, fenomenologia din zilele noastre caut ă la Husserl cercetările filosofice sociale, asociind intersubiectivitatea cu socialitatea şi reliefând ideea dialogului, de fapt a comunicării. Teza sa principal ă – cea a prezent ării lumii numai prin intermediul fenomenului conştiinţei, sesizată pe bună dreptate de filosofii contemporani (în special Paul Ricoeur) nu trebuie astfel apreciat ă numai sub genericul “interpretare idealistă a cogito-ului cartezian”. Căci Husserl pune o problem ă reală: f ăr ă prezenţa conştiinţei “lumea nu se anunţă, nu are deschidere spre o semnifica ţie, ci r ămâne în sine pur şi simplu o sfer ă a tăcerii”. 13 Fenomenologia este în opera lui Husserl, ca şi a orientării fenomenologice în general, în primul rând o metodă şi în al doilea rând o filosofie. Fenomenologia r ămâne în principal metod ă care nu poate să nu se desf ăşoare într-o ontologie, una specifică însă, dar oricum condiţionată de funcţionarea intenţionalităţii conştiinţei. 10
Al. Boboc – “Filosofia contemporană” – Ed. Didactică şi Pedagogică , 1980, p. 197 Al. Boboc – “Filosofia contemporană”, Ed. Garamond, 1995, p. 129 12 Al. Boboc – “Filosofia contemporană” – Ed. Didactică şi Pedagogică , 1980, p. 201 11
8
Acest proiect de ontologie este numai un început pentru o reconstrucţie riguroasă a filosofiei. Modelul fenomenologic al metodei filosofice, model care a dep ăşit de mult sfera domeniilor filosofice pătrunzând în cercet ările mai speciale ale creaţiei umane, nu este inteligibil f ăr ă conştientizarea semnificaţiei majore a intenţionalităţii. Aceasta determină în cea mai mare măsur ă specificitatea fenomenologiei ca mod de conceptualizare şi filosofare. Într-adevăr, cele două operaţii fundamentale în fenomenologie
- reducţia
şi reflecţie eidetică – nu sunt funcţionale f ăr ă
conceperea conştiinţei şi a oricărui act psihic sub semnul deschiderii, al orient ării lor spre ceva, spre obiect. Desigur,
marea
dificultate
a
modelului
husserlian
a
metodei
fenomenologice, o constituie aspiraţia lui la universalitate, la valabilitatea de metod ă a filosofiei. În măsura în care s-a opus mărginirii pozitiviste şi chiar scientiste, o asemenea extindere ap ărea în epocă, în linii mari, justificată. Dacă adăugăm la cele spuse şi reacţia faţă de modelul speculativ hegelian al metodei, apar într-un mod şi mai clar condiţionările sus-numitei aspiraţii a fenomenologiei la universalitate. Modelul fenomenologic al metodei r ămâne însă circumscris sferei operaţionale a procedurilor speciale, care mediaz ă
şi fac funcţional aparatul
categorial al filosofiei. Fenomenologia se subsumeaz ă astfel dialecticii globale a cunoaşterii şi acţiunii, moment mediat ulterior de Heidegger şi apoi de mişcarea hermeneutică contemporană (Gadamer şi Ricoeur îndeosebi).
PAUL RICOEUR
Unul
dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai fenomenologiei
contemporane, Paul Ricoeur , născut în 1913, s-a impus ca istoric şi comentator al mişcării fenomenologice, ca traducător şi critic al lui Husserl. Studiile sale abordeaz ă deopotrivă - din perspectiva hermeneuticii - limbajul, literatura, religia şi fenomenele sociale. Este poate gânditorul francez cel mai bine plasat pentru a realiza o sintez ă superioar ă, între gândirea continentală franceză şi germană pe de o parte şi filosofia analitică anglo-americană pe de cealaltă parte. 13
Ibidem 9
1. LUCR ĂRI P RINCIPALE : Filsofia voinţei - 4 volume (1950); Despre interpretare. Eseu despre Freud (1965); Conflictul interpretărilor (1969); Metafora vie (1975); Timp şi povestire
(1983-1985);
La
şcoala
fenomenologiei
(1986);
Eseuri
de
hermeneutică (1986).
Creaţia sa marchează etapele unui drum original de la fenomenologie la hermeneutică şi de la hermeneutica textului la hermeneutica ac ţiunii. Acest drum este indiscutabil legat de voin ţa de a confirma şi de a schimba, prezent ă în fiecare lucrare a sa. Ricoeur se raportează constant la gândirea lui Dilthey, Heidegger, Gadamer, dar şi la ştiinţele umaniste, Şcoala de la Frankfurt, filosofia limbajului şi filosofia politică. Eseurile sale sunt o str ălucitoare dovadă a pasiunii de a filosofa , proprie de altfel întregii opere a lui Paul Ricoeur. Iată ce mărturiseşte
el însuşi în “Eseuri de hermeneutică” despre
formaţia sa filosofică : “mi-ar pl ăcea să caracterizez tradi ţi a filosofic ă de la care mă revendic prin trei tr ăsături: ea se situeaz ă în linia filosofiei reflexive; r ămâne dependent ă de fenomenologia husserliană; vrea să fie o hermeneutic ă a acestei fenomenologii ” 14 .
2. C RITICA I DEALISMULUI H USSERLIAN
Marea descoperire a fenomenologiei, sub condi ţia însăşi a reducţiei fenomenologice, r ămâne intenţionalitatea, adică primatul conştiinţei de ceva asupra conştiinţei de sine. În sensul ei riguros, inten ţionalitatea semnifică faptul că actul de a viza ceva nu se sesiseaz ă pe sine decât prin unitatea identificabilă a sensului vizat, ceea ce Husserl nume şte “noemă” . În plus, pe această “noemă” se depune în straturi suprapuse rezultatul activităţilor de sinteză, fenomenologia fiind astfel prinsă într-o mişcare infinită de “întrebare” către origini. Lebenswelt -ul nu este niciodat ă dat, ci întotdeauna presupus. Este
paradisul pierdut al fenomenologiei care a subminat propria sa idee directoare încercând să o realizeze. E ceea ce constituie m ăreţia tragică a operei lui Husserl. Înr ădăcinarea fenomenologică a hermeneuticii nu se limitează la înrudirea foarte generală între comprehensiunea textelor şi raportul intenţional al sensului şi 14
Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas 1995, p. 22 10
conştiinţei. Interpretarea în sensul tehnic de exegez ă a textelor nu este decât desf ăşurarea solidar ă cu existenţa umană. Relaţia subiect-obiect căreia Husserl îi r ămâne tributar este astfel subordonat ă atestării unei legături ontologice prealabile oricărei relaţii de cunoaştere. Această subminare a fenomenologiei de c ătre hermeneutică atrage după sine încă una: faimoasa reduc ţ ie prin care Husserl scindeaz ă sensul de conştiinţă naturală, dar această distanţare presupune apartenen ţa participativă prin care suntem ai lumii înainte de a fi subiec ţi care î şi opun lor înşişi obiecte pentru a le judeca şi a le supune stăpânirii lor intelectuale şi tehnice. Dincolo de simpla opozi ţie, între fenomenologie şi hermeneutică există o co-apartenenţă, care poate fi recunoscut ă plecând fie de la una, fie de la cealalt ă. Pe de o parte hermeneutica se construie şte pe baza fenomenologiei şi păstrează astfel lucrul de care totuşi se îndepărtează: fenomenologia r ămâne presupoziţia de nedepăşit a hermeneuticii. Pe de alt ă parte, fenomenologia însăşi nu se poate construi f ăr ă o presupoziţie hermeneutică. Ricoeur vede în
teoria interpretării o grefare a hermeneuticii pe
fenomenologie, însă nu în sensul preluării sau reluării unei baze metodologice, ci o corectare şi nuanţare a demersului în ansamblul lui. El va critica la Husserl următoarele: schematismul idealist, întemeierea cunoa şterii în experienţă şi în intuiţie, afirmarea subiectivităţii ca loc de intuitivităţi depline, insuficienta separare a domeniului propriu-zis fenomenologic de cel psihologic 15 . Ricoeur reproşează în primul rând idealismului husserlian tocmai faptul de a fi înscris descoperirea sa imens ă şi de nedepăşit a intenţionalităţii, într-o schemă conceptuală care îi slăbeşte for ţa, anume relaţia subiect-obiect. Hermeneutica urmăreşte s ă radicalizeze teza husserlian ă a discontinuităţii între fundarea transcedentală şi fundamentul epistemologic ceea ce face posibil ă trecerea “de la ideea de ştiinţificitate la condiţia ontologică de apartenenţe prin care cel ce interoghează participă la lucrul însuşi supus interogaţiei” 16 . Tocmai această apartenenţă este apoi perceput ă ca finitudine a cunoaşterii. Exigenţei husserliene a întoarcerii la intuiţie i se opune necesitatea pentru orice comprehensiune de a fi mijlocită de o interpretare.
15 16
Paul Ricoeur – Conflictul interpretărilor, Ed. Echinox 1999, p. 465 Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas 1995, p. 41 11
Această dependen ţă a interpretării de comprehensiune explic ă faptul că şi explicitarea precede întotdeauna reflec ţia şi devansează orice constituire a obiectului de către un subiect suveran. Utilizarea explicit ării la scara transmiterii unei tradiţii istorice se conexeaz ă cu medierea prin text, adică prin expresii fixate cu ajutorul scrierii, dar şi prin toate documentele şi monumentele care au o tr ăsătur ă fundamentală în comun cu scrierea. Aceast ă tr ăsătur ă comună constă în aceea că sensul inclus aici a devenit autonom în raport cu intenţia autorului, în raport cu situaţia iniţială a discursului şi cu destinatarul său iniţial. Acesta este momentul interpretării în sensul tehnic de exegez ă a textelor. Este momentul cercului hermeneutic între comprehensiunea pus ă în joc de cititor şi propunerile de sens deschise de textul însu şi . Condiţia fundamentală a cercului hermeneutic se
află în structura de precomprehensiune, care ţine de raportul oricărei explicitări cu comprehensiunea care o precede şi o susţine 17 . 3. F UNC ŢI A H ERMENEUTIC Ă A DISTAN ŢĂRII
“Tema distanţării îmi ofer ă prilejul de a marca propria mea contribuţ ie la şcoala fenomenologic ă-hermeneutic ă” precizează Paul Ricoeur în prefaţa lucr ării
“Eseuri de hermeneutică”. Conceptul de distanţare este corelativul dialectic al celui de apartenen ţă, în sensul că felul nostru de a apar ţine tradiţiei istorice constă în a-i apar ţine sub condiţia unei relaţii de distanţă care oscilează între depărtare şi proximitate. A interpreta înseamnă a apropia departele (temporal, geografic, cultural, spiritual). Mijlocirea prin texte este în aceast ă privinţă modelul unei distanţări care nu ar fi simplu înstr ăinătoare ca Verfremdung-ul (distanţare înstr ăinătoare) la Gadamer, ci autentic creatoare. Textul este prin excelen ţă suportul unei comunicări în şi prin distanţă 18 . Distanţarea sub toate formele şi în toate aspectele ei, constituie prin excelenţă momentul critic al comprehensiunii. Presupoziţia hermeneutică a fenomenologiei poate fi eviden ţiată prin recursul său la distanţare în chiar centrul experienţei de apartenenţă. Într-adevăr, distanţarea în accepţia hermeneuticii are legătur ă cu epoché ul fenomenologic, dar cu un epoché interpretat în sens neidealist, ca un aspect al
17 18
Ioan Radulian – File din istoria hermeneuticii, Ed. Merc Serv, p. 194 Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas 1995, p. 47 12
mişcării intenţionale a conştiinţei în direcţia sensului. Orice conştiinţă a sensului comportă efectiv un moment de distanţare în raport cu “tr ăirea” existenţială. Hermeneutica prelungeşte acest gen filosofic în propriul ei domeniu, acela al ştiinţelor istorice şi mai general al ştiinţelor spiritului. “Tr ăitul ” pe care ea se str ăduieşte să-l aducă în sfera limbajului şi să-l ridice la sens este conexiunea istorică, mijlocită de transmiterea documentelor scrise, a operelor, a institu ţiilor, a momentelor care fac prezent pentru noi trecutul istoric. Ceea ce numim apartenen ţă nu este altceva decât aderen ţa la acest trecut istoric. “Tr ăitului ”, în sens fenomenologic, îi corespunde de partea hermeneuticii con ştiinţa expusă eficacităţii istorice. De aceea, distanţarea hermeneutică este în raport cu apartenenţa ceea ce în fenomenologie este epoché cu tr ăitul. Conceptul central al hermeneuticii lui Ricoeur este cel de apropriere, pe care în teoria textului îl corelează dialectic cu distanţarea caracteristică scrierii. Graţie distanţării prin scriere, aproprierea nu mai
are nici una din tr ăsăturile afinităţii
afective cu intenţia unui autor. “ Aproprierea este absolut contrariul congenialit ăţ ii şi contemporaneit ăţ ii; ea este comprehensiunea prin distanţă, comprehensiuena la distanţă” 19 . Pe de altă parte, aproprierea poate fi asociată cu obiectivarea operei, trecând prin toate obiectivările structurale ale textului; în măsura în care nu r ăspunde autorului ea r ăspunde sensului şi poate că tocmai la acest nivel medierea operat ă de text se lasă cel mai bine înţeleasă. Aproprierea este actul terminal al comprehensiunii şi r ăspunsul la dubla distanţare care se ataşează lucrului textului, referitor la sensul şi referinţa lui. Acest act terminal constituie compensarea distan ţării care face ca textul să fie autonom în raport cu autorul, compoziţia şi cu destinaţia lui iniţială. Trebuie să subliniem mai cu seamă faptul că aproprierea are în faţa ei ceea ce Gadamer nume şte lucrul textului iar Ricoeur o nume şte lumea operei . La urma urmei cititorul î şi apropie propunerea unei lumi, propunere care nu se situeaz ă înapoia textului ca în cazul unei intenţii ascunse, ci în fa ţa lui fiind dezvăluită de opera însăşi. În consecinţă, a înţelege înseamnă a te înţelege în faţa textului. Nicidecum a impune textului propria ta capacitate finit ă de înţelegere, ci a te expune
19
Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas 1995, p. 107 13
textului şi a primi de la el un sine mai vast care ar fi propunerea de existen ţă ce r ăspunde în modul cel mai adecvat propunerii de lucru. Este vorba de problematica dominant ă a textului prin intermediul căruia este reintrodusă de fapt o noţiune pozitivă şi productivă a distanţării. Pentru Ricoeur, textul este mult mai mult decât un caz particular de comunicare interuman ă, este paradigma distanţării în comunicare; în această calitate el dezvăluie o tr ăsătur ă
fundamentală a istoricităţii experienţei umane, anume faptul că aceasta este o comunicare în şi prin distanţă. Această funcţie pozitivă şi productivă în acelaşi timp a distanţării în centrul istoricităţii experienţei umane, este eviden ţiată şi tratată de filosoful francez sub aspectul criteriilor textualităţii:
a) efectuarea limbajului ca discurs şi percepţia distanţării ca dialectică a evenimentului şi semnificaţiei;
b) efectuarea discursului ca oper ă structurată, care se caracterizeaz ă prin compoziţie, apartenenţă la un gen şi stil individual;
c) raportul dintre vorbire şi scriere prin care lucrul scris este eliberat de condiţia dialogală a discursului, de unde rezult ă că raportul dintre scriere şi citire nu este un caz particular al raportului dintre vorbire şi ascultare;
d) lumea textului ca unitate dialectic ă a tr ăsăturilor sale:
sensul şi referinţ a sa.
Sensul propor ţiei este obiectul ideal care îl vizeaz ă, fiind imanent discursului. Referinţa este valoarea de adev ăr a propor ţiei, pretenţia sa de a ajunge la realitate;
e) comprehensiunea de sine în fa ţa operei, ca factor terminal al procesului de mediere prin care ne în ţelegem în faţa textului, ne apropriem propunerea unei lumi care ni se dezvăluie. Se cuvine aşadar să instalăm chiar în centrul comprehensiunii de sine dialectica obiectivării şi comprehensiunii pe care am observat-o mai întâi la nivelul textului, al structurilor sale, al sensului şi referinţei sale. La toate nivelurile analizei distanţarea este condiţia comprehensiunii. Conceptul de “arc hermeneutic ” sugerează în final dimensiunile complexe ale proceselor interpret ării. Iată cum sună acest concept original al lui Ricoeur: “ideea de interpretare, înţ eleasă ca apropriere, nu este prin aceasta eliminat ă; este doar raportat ă la sfâr şitul procesului; ea se afl ă la extremitatea a ceea 14
ce este numit arc hermeneutic ; este ultimul stâlp al podului, ancorarea arcadei în solul experienţ ei tr ăite” . 20 În încheiere să reţinem, aşa cum ne propune Ricoeur însu şi, următoarea soluţie conturată de el: “O modalitate radical ă de a pune sub semnul întrebării primatul subiectivit ăţ ii const ă în a lua drept ax ă hermeneutic ă teoria textului. În măsura în care sensul unui text a devenit autonom în raport cu inten ţ ia subiectiv ă a autorului său, problema esenţ ial ă nu este de a reg ăsi în spatele textului intenţ ia pierdut ă, ci de a desf ăşura în faţ a textului «lumea» pe care acesta o deschide şi o dezv ăluie” 21 .
dr. Ioan Radulian
20 21
Paul Ricoeur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas 1995, p. 131 Ibidem, p. 132 15