Metodologia-Cercetarii-Sociale

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

Mihai Păunescu 2004

1

CUPRINS

I.

Despre teorie şi metod ă în ştiin ţ ele ele sociale ……………………...4 I.1. Teoria social ă ……………………………………………………………4 I.2. Ce explic ă teoria social ă? ……………………………………………….8 I.3. Cum se produce cunoa şterea? …………………………………………..9 I.4. Câteva preciz ări terminologice …………………………………………13 I.5. Construirea teoriilor ……………………………………………………15 I.5.1. Metoda deductiv ă …………………………………………………15 I.5.2 Metoda inductiv ă ………………………………………………….16 I.6. Clasificarea orient ărilor metodologice …………………………….…..18

II.

Metodologii “obiective” de cercetare …………………………..20 …………………………..20 II.1. Pozitivismul sociologic …………………………………………….….21 II.2. Opera ţ ionalismul ionalismul sociologic ………………………………………….23 II.3. Empirismul în ştiin ţ ele ele sociale ……………………………………….26 II.4. Analiza structural ă …………………………………………………...28 II.5. Analiza func ţ ional ional ă …………………………………………………..30

III.

Practici metodologice interpretative ………………….………...35 ………………….………...35 III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber …………………………..36 III.1.1. Ac ţ iunea iunea social ă ……………………………………………......41 III.1.2. Tipuri de ac ţ iune iune social ă ……………………………………….42 III.1.3. Ac ţ iune iune şi institu ţ ii ii sociale ……………………………………..43 ……………………………………..43 IV.1.4. Obiectivitatea Obiectivitatea cunoa şterii sociale ………………………………46 III.2. Interac ţ ionismul ionismul simbolic ……………………………………………48 III.3 Etnometodologia ………………………………………………………57 III.4. Fenomenologia ……………………………………………………….63

IV.

Polarit ăţ ăţ i metodologice ……………………………………...….69


2

IV.1. Individualism – holism metodologic …………………………………69 IV.2. Pozitivare sau în ţ elegere elegere a datelor empirice …………………………73

Fiind prevăzut pentru semestrul I al primului an de studii în ştiinţe politice şi sociale, cursul are menirea de a asigura temeiurile introductive în logica şi practica cercetării sociale. Cursul vizează prezentarea modalităţilor alternative de producere a datelor sociale, interpretare a acestora şi integrare teoretică. Astfel, cursul va consta din analiza a principalelor orientări teoretice şi metodologice în ştiinţele sociale şi a principiilor subsumate acestora. În final, se doreşte ca studenţii să fie familiarizaţi de co-existenţa diverselor orientări teoretice şi metodologice, precum şi de logicile şi proiectele de cercetare diferite pe care aceste orientări le-au generat. OBIECTIVE GENERALE

În finalul cursului ne aşteptăm ca studenţii:

•

să asimileze conţinuturile conceptelor de bază ale proiectării cercetării sociale, putând opera cu ele în contexte existente precum şi în mod independent;

•

să distingă specificul cercetării sociale, iar în cadrul acesteia, diferenţele dintre variatele orientări şi practici metodologice dezvoltate în sociologie;

•

să elaboreze structura unui proiect de cercetare socială empirică, precizând elementele componente şi relaţiile dintre ele.

STRUCTURA CURSULUI

Spre deosebire de ştiinţele naturii, în sociologie şi în ştiinţele sociale în general, nu s-a dezvoltat o metodologie unitar ă şi universală, autonomă faţă de universul teoretic luat ca referinţă, ci mai degrabă strategii de investigare specifice diferitelor orientări teoretice. Metodologia cercetării sociale (MCS) se ocupă cu identificarea şi analiza


3

principiilor de cercetare implicate implicate de teorii teorii sociale alternative. MCS îşi propune astfel să analizeze coerenţa internă a unor logici de cercetare diferite, aplicabilitatea lor problemelor sociale actuale, precum şi diferenţele şi convergenţele ce se stabilesc între abordări diferite ale cercetării. Vom propune în continuare o prezentare a unor noţiuni epistemologice generale, pentru ca apoi să analizăm relaţiile ce se stabilesc între teorie şi metodă şi să delimităm obiectul de studiu al MCS. Vom opera în continuare o clasificare a orient ărilor metodologice şi vom analiza consecutiv fiecare orientare metodologică în parte. În final vom distinge două polarităţi metodologice clasice ce transgresează toate întreprinderile de cercetare socială modernă.

I.

Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale I.1. Teoria socială

Teoria era în Antichitate contemplarea lumii şi în special a mişcării astrelor; începând din Renaştere teoria evocă o creaţie a spiritului uman: astfel, astronomia care era o simplă descriere a devenit o construcţie şi un calcul al raporturilor matematice. Numim teorie, în sens larg, un ansamblu sistematic de idei sau de cunoştinţe exprimate abstract, logic interconectate, ce circumscriu o arie limitată. În acest sens, numim teoria cunoaşterii reflecţia critică cu privire la natura şi limitele spiritului nostru – Kant. Teoria acţiunii morale se numeşte etică, teoria valorilor se numeşte axiologie, teoria artei se numeşte estetică etc. Pentru sociologul american R.K. Merton putem vorbi de teorie, în sens strict, atunci când o propoziţie 1) este dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale şi 2) se ia. Să exemplificăm prima condiţie. Atunci când demonstrează concordanţa ei cu observa ţ ia

o propoziţie (inferenţă) se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, spunem că


4

aceasta este empirică1. Dacă propoziţia denotă clase de elemente (grupuri de elemente particulare), atunci avem ceea ce se cheamă generalizări empirice. Pentru a deveni o propoziţie teoretică aceasta trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale apriori. Sociologul francez Emile Durkheim a observat că există o uniformitate statistic ă în diverse populaţii de catolici şi protestanţi (cazurile particulare din totalul potenţial, în timp şi spaţiu, al populaţiilor de catolici sau protestanţi) în ce priveşte incidenţa sinuciderilor: rata sinuciderilor în rândul catolicilor este mai sc ăzută decât rata sinuciderii în rândul protestanţilor. Aceasta este însă doar o regularitate empirică ce ar putea deveni semnificativă teoretic, doar dacă poate fi derivată dintr-un set de propoziţii teoretice. Pentru exemplificare vom prezenta analiza fenomenului sinuciderii realizată de către sociologul francez E. Durkheim. Reluând asumpţiile teoretice ale lui Durkheim, teoria sa devine clar ă: 1. Coeziunea socială furnizează suportul psihic necesar membrilor grupului supuşi anxietăţii şi stresului. 2. Ratele sinuciderii sunt dependente de stresul şi anxietatea “neînlăturate” la care sunt supuse persoanele. 3. Catolicii au o coeziune socială mai mare decât protestanţii. 4. Rezultă că se a şteaptă la rate mai scăzute ale sinuciderii în rândul catolicilor decât în rândul protestanţilor. Ceea ce mai înainte era o simplă generalizare empirică (sinuciderea avea incidenţe mai ridicate în rândul protestanţilor decât în cel al catolicilor) a devenit astfel, în cadrul teoriei, o relaţie explicativă nu doar între afilierea religioasă şi comportament, ci între grupuri având atribute conceptualizate (coeziune socială) şi comportament. Observăm c ă teoria procedează la conceptualizarea cazurilor particulare observate, astfel că, în final, teoria se prezintă sub forma unor relaţii între concepte abstracte: coeziune socială, afiliere religioasă, comportament. A doua condiţie se refer ă la concordanţa cu observaţia, adică verificarea empirică (prin experienţă), a propoziţiei deduse din teorie. Epistemologul Karl Popper spune însă că operaţia de verificare nu are nici un sens şi că o teorie nu a fost niciodată complet 1

Empiric = cunoscut prin experien ţă Mihai Păunescu 2004

5

verificată. Se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii (cazuri particulare), dar nu concordanţa ei cu realitatea (totalitatea cazurilor la care se ia în sens statistic). Verificarea concordanţei cu realitatea sau inferenţa refer ă sau popula ţ ia

de la cazurile particulare la întreaga populaţie ar presupune un număr indefinit de operaţii. Demersul ştiinţific nu ar consta deci în confirmarea teoriilor, ci în infirmarea lor. Singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba realităţii constă în a o construi astfel încât să fie falsificabilă, adică astfel încât să poată fi respinsă de către natur ă. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie este adevărată. Să presupunem că avem o teorie T; va fi posibil să testăm empiric această teorie dacă putem deriva din ea cel pu ţin o consecinţă q (un caz particular) ce enunţă existenţa unei stări date a naturii. Dacă starea descrisă de T se va realiza efectiv, atunci nu putem spune că teoria T este falsă ;

dacă dimpotrivă q (sau cazul particular) contrazice realitatea

atunci se poate afirma cu certitudine c ă T este falsă . Congruenţa dintre q şi starea de natur ă ne spune doar că nu putem deduce că T este falsă, dar aceasta nu însemnă că T este în mod obligatoriu adevărată. Pentru a demonstra adevărul teoriei ar trebui să cunoaştem mulţimea Q a consecinţelor posibil de derivat din T şi să verificăm congruenţa dintre Q şi starea de natur ă, cu alte cuvinte să ne asigur ăm că nici o consecinţă q a lui T nu contrazice realitatea. Cum însă nu avem nici un criteriu care să ne permită să fim siguri că am dedus toate consecinţele unei teorii, rezultă că nu vom putea niciodată demonstra adevărul unei teorii, ci doar nonfalsitatea ei. Practic, o teorie poate fi oricând pus ă în discuţie printr-o nouă observaţie. Popper distinge între teorii ştiinţifice care permit compararea dintre q şi starea naturală şi teorii metafizice care nu permit această comparaţie. Teoriile ştiinţifice sunt astfel refutabile sau falsificabile, în timp ce cele metafizice nu au această caracteristică. Teoriile metafizice se refer ă la concepte sau consecinţe ce nu pot fi observate empiric (exemplu: “mântuirea sufletului”; propoziţia: “indivizii ce s ăvâr şesc fapte bune ajung în Rai” este o propoziţie metafizică, fiindcă nu poate fi observată relaţia dintre un anumit individ (caz particular) şi starea de mântuire şi, prin urmare, propoziţia nu poate fi falsificată)


6

În sens restrâns, o teorie este deci un sistem logic de propoziţii, exprimate într-un limbaj conceptual abstract şi ale cărei consecinţe pot fi infirmate empiric. Caracteristici ale teoriei ar fi: 1. teoria este exprimată într-un limbaj abstract, conceptualizat; 2. o teorie este mai cuprinzătoare decât generalizările empirice; 3. teoria este cumulativă: în măsura în care permite formularea altor consecinţe, teoria contribuie la dezvolarea cercetării; 4. furnizând explicaţii pentru fapte, fenomene trecute, teoria face posibilă formularea de predicţii privind faptele, fenomenele viitoare. Pentru a permite formularea de predicţii însă teoria trebuie să fie precisă. Precizia este un element important pentru testabilitate. Cu cât inferenţele formulate pe baza teoriei sunt mai precise, cu atât este mai pu ţin probabil ca ipoteze alternative să explice aceleaşi fenomene. Dat fiind faptul c ă verificarea empirică a predicţiilor formulate într-o teorie nu pot dovedi veridicitatea teoriei, ci sunt doar o măsur ă a confirmării acesteia, este întotdeauna posibil ca ipoteze alternative deduse din teorii diferite să explice fenomenele respective. Atunci când predicţiile sunt precise şi confirmate de observaţie, probabilitatea de eroare scade. Aceeaşi funcţie o îndeplineşte şi coeren ţ a internă a teoriilor. Sociologul american J. Coleman2 (1990) identifică trei caracteristici pe care o teorie trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată validă: 1. să prezinte coeren ţă internă : operaţiile să fie logic corecte (valide – respectă legile de raţionare); 2. să reflecte datele despre realitatea socială: premisele să fie toate propoziţii adevărate; 3. să aibe valoare de întrebuinţare practică: s ă poată fi formulate, în baza teoriei, politici care să vizeze ameliorarea situaţiei sociale. G. King, R. Keohane şi S. Verba3 (2000) consider ă că obiectivul cercetării ştiinţifice 2

îl constituie elaborarea de inferenţe. Inferenţa este procesul logic prin care

J. Coleman, Foundations of Social Theory , The Belknap Press, 1990. Mihai Păunescu 2004

7

ajungem să cunoaştem fenomene la care nu avem acces direct, folosind datele pe care le avem la îndemână. Fenomenele pe care nu le cunoaştem direct reprezintă materialul de bază pentru cercetători, teorii şi ipoteze. Fenomenele pe care le cunoaştem ne ofer ă datele (cantitative sau calitative) pe care se bazează cercetarea. Inferenţa este de două feluri: inferenţa descriptivă şi respectiv inferenţa cauzală. Prima presupune formularea de propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct observate pe baza unui set de observaţii particulare. De exemplu, formularea de propoziţii privind comportamentul de vot al românilor în baza chestionării unui eşantion reprezentativ este o inferenţă descriptivă. Observând

comportamentul

unui

eşantion

estimăm,

încercăm

să

descriem

comportamentul întregii populaţii. Inferenţa cauzală presupune încercarea de a explica variaţia unui fenomen sau fapt social prin variaţia altui fenomen sau fapt social. Co-variaţia celor două fenomene trebuie testată empiric. În plus, pentru a fi corectă din punct de vedere ştiin ţific, inferenţa cauzală este implicată de un set de propoziţii fundamentale, în sensul menţionat mai sus. Să menţionăm c ă producerea de inferenţe cauzale şi includerea lor necesar ă în teorii este obiectivul prin excelenţă al cercetării ştiinţifice. Nu toţi cercetătorii însă urmăresc formularea de teorii; unii vizează doar generalizările empirice sau inferenţele descriptive.

I.2. Ce explică teoriile sociale?

Acestea trebuie să vizeze fenomenele sociale, nu comportamentele indivizilor singulari. În cazuri izolate, fenomenele sociale pot fi rezultatul direct al însum ării sau agregării comportamentelor individuale, dar în majoritatea cazurilor nu se întâmpl ă însă aşa. Structura socială se interpune între aţiunile indivizilor şi efectelor sistemice, astfel că orice explicaţie care r ămâne la nivelul comportamentului individual este cel pu ţin incompletă. Prin urmare, ţinta oricărei teorii sociale trebuie să fie explicaţia sistemului social.

3

G. King, R. Keohane şi S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Ia şi, 2000 Mihai Păunescu 2004

8

I.3. Cum se produce cunoaşterea în ştiinţele sociale?

La această întrebare pot fi formulate mai multe r ăspunsuri. Aşa cum afirmam în introducerea acestui curs, în ştiinţele sociale există mai multe metode valide de producere a cunoaşterii. Metodele se diferenţiază în funcţie de teoriile de referin ţă care operează cu abordări diferite ale sistemului social. Pentru ca o metodă să fie considerată validă, aceasta trebuie să fie logic coerentă, să se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca false şi să fie acceptată de comunitatea ştiinţifică. Teorii sociale diferite postulează nivele referenţiale de agregare (ontologii) diferite diferite ale sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic, al rela ţiei dintre doi actori, altele pot fi familia, grupul, organizaţiile şi instituţiile; la nivele superioare de agregare se află societatea ca întreg sau sistemul mondial. Prin raportare la nivelul ontologic de referinţă, în ştiinţele sociale există două metode de explicare a comportamentului sistemelor sociale. O metodă presupune observarea unui eşantion de sisteme sau a aceluiaşi sistem pe o perioadă de timp. Această metodă poartă denumirea de analiză comparativă, este de tip holist şi operează cu date economice şi sociale agregate (factorii care favorizează dezvoltarea societăţii sau rata săr ăciei într-o ţar ă sau alta). O altă metodă de explicare a comportamentului sistemelor sociale implică examinarea proceselor interne ale sistemului la nivelul păr ţilor componente. Cazul tipic este acela în care păr ţile componente sunt indivizii membrii ai sistemului social. Explicaţia privind comportamentul sistemic se face în termenii acţiunilor individuale, dar nu prin simplă agregare sau însumare a acestora. În alte cazuri, păr ţile componente pot fi instituţii ale sistemului sau sub-grupuri ce se constituie în păr ţi ale acestuia. În aceste cazuri analiza coboar ă la nivele de agregare inferioare nivelului sistemic şi explică comportamentul sistemului recurgând la comportamentul păr ţilor acestuia. Teoriile operează însă şi cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul social ca întreg sau păr ţi ale acestuia: date cantitative şi date calitative. Datele cantitative presupun măsurarea numerică a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele diferite de agregare: de cele mai multe ori sunt considerate caracteristici individuale care


9

apoi, prin abstractizare şi agregare, iau forma indicilor statistici ce relevă caracteristici generale ale sistemului social (agregarea nu se realizează prin simplă însumare) Exemplu: indicele corupţiei sau indicele coeziunii sociale sau indicele dezvoltării rurale. Se obţin astfel descrieri generale ale unor fenomene sociale şi se urmăreşte explicarea cauzală a acestora; cercetările cantitative urmăresc realizarea unor măsur ători şi analize ce pot fi cu uşurinţă ref ăcute/replicate de alţi cercetători. Pe de altă parte datele calitative urmăresc înţelegerea sau interpretarea situaţiilor sociale, a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali. Astfel de cercet ări se concentrează de obicei asupra unui număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri intensive sau pe analiza în profunzime a materialului istoric şi urmăresc descrierea comprehensivă (bazată pe înţelegere, comprehensiune) a unui eveniment sau a unei unităţi sociale. Cercetătorul urmăreşte să înţeleagă, prin empatie, stările subiective, sentimentele, semnificaţiile sau valorile actorilor. Exemplu: cercetătorul urmăreşte să înţeleagă modul de gândire al unui protestant prin comparaţie cu cel al unui catolic sau cel al unui ortodox. Prin raportare la tipul de date sociale ce caracterizează sistemul social, există două metode (practici de cercetare) în ştiinţele sociale: practici de cercetare pozitive sau “obiective” sau “cantitative” şi practici de cercetare interpretative sau “calitative” sau “comprehensive”. Practicile de cercetare pozitive folosesc date cantitative şi instrumentarul statistic pentru a elabora inferenţe menite să explice sistemul social. “Faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spunea E. Durkheim. Adepţii acestor practici pledează pentru utilizarea metodelor specifice ştiinţelor naturii în ştiinţele sociale. Practicile de cercetare interpretative afirmă caracterul distinct al “obiectului” ştiinţelor sociale faţă de cel al ştiinţelor naturale şi invocă necesitatea unei metode diferite

care să explice comportamentul sistemului social. Faptele sociale sunt explicate de stările subiective, de conştiinţă, ale actorilor implicaţi. Aşa cum am văzut, există metode diferite de explicare a sistemului social după cum concepem diferit ontologia socială sau epistemologia ştiinţelor sociale. Aceste metode diferite sunt implicate moduri diferite de concepere a realităţii sociale, adică teorii sociale diferite. Rezultă deci că metoda de cercetare este inseparabilă teoriei


10

referenţiale, în ştiinţele sociale existând numeroase logici alternative de investigare a realităţii.

Într-o formă sau alta, teoria socială defineşte referinţa empirică a metodei de investigare, modul de considerare a realităţii, tipurile de date selectate din mesajul implicit al faptelor sociale. Orice metodă “decupează” realitatea şi o “for ţează” să evoce

semnificaţiile aşteptate prin teoria care a fundamentat-o. Metoda este selectivă, iar această selectivitate îşi are originea în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de investigare a semnificaţiilor faptelor sociale. Propoziţiile formulate la nivel teoretic, explicativ, integrate în sisteme logicoteoretice coerente se convertesc în principii metodologice. Un exemplu ar fi edificator în acest sens. Teoria interacţionist simbolică a lui G. H. Mead, dezvoltat ă ulterior de teoreticieni precum H. Blumer sau E. Goffman formulează câteva principii (teoretice) generale menite să identifice componentele constitutive ale realit ăţii sociale, precum şi nivelurile de agregare ale acesteia ce prezintă interes în cercetare: 1). Oamenii se raportează la realitate (obiecte fizice, alţi oameni, instituţii etc.) pe baza semnificaţiilor pe care aceasta le are pentru ei. 2). Semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale. 3). Semnificaţiile sunt dezvoltate şi modificate prin procese interpretative în situaţiile concrete în care oamenii sunt implicaţi. Într-o astfel de teorie, nivelul ontologic primar al realităţii sociale îl constituie interacţiunile dintre oameni, prin urmare cercetarea va viza să formuleze propoziţii despre sistemul social pornind de la aceste interacţiuni, iar nu de la indivizii singulari. Mai mult, datele care îl interesează pe cercetătorul interacţionist-simbolic sunt semnificaţiile şi interpretările pe care oamenii le dau acestora în situaţii concrete; cercetătorul este interesat se semnificaţiile subiective ale actorilor şi nu caută să descopere fapte, fenomene obiective. Cercetarea operează astfel cu date de tip calitativ. Metodele de culegere a datelor vor fi observaţia participativă nestandardizată şi implicarea cercetătorului în situaţiile interacţionale. Categoriile ştiinţifice formulate vor fi


11

exprimate în termenii concreţi vehiculaţi de actorii sociali şi vor ţine cont de clasific ările cu care actorii concreţi operează în viaţa cotidiană. Astfel, principiile teoretic enunţate mai sus se convertesc în principii metodologice care ghidează un anumit fel de raportare a cercetătorului la realitatea socială, un anumit mod de “producere” a datelor sociale relevante şi un mod particular de integrare teoretică a acestora. De pe altă poziţie teoretică, metoda de cercetare ar fi altfel construită, iar aceasta ar produce date şi concluzii teoretice specifice. Astfel, într-o cercetare de tip pozitivist, observaţia s-ar baza mai puţin sau deloc pe implicarea participativă a observatorului în situaţia socială observată şi nu s-ar concentra preponderent pe schimburile de semnificaţii realizate în procesul de comunicare între actori. Observaţia ar fi astfel proiectat ă încât să opereze cu un sistem de categorii observaţionale preformulate şi standardizate de către observator pentru a încadra manifestările comportamentale concrete în forma unor date structurate ce pot fi prelucrate statistic. Situa ţia socială observată ar fi una pe cât posibil “reprezentativă”, cu virtuţi de generalizare statistică, iar nu una “concretă”, în sensul de oarecare. Propoziţiile astfel formulate sunt considerate generalizabile la nivelul întregului univers de referinţă (populaţii) în virtutea reprezentativităţii situaţiei investigate. Astfel de propoziţii poartă denumirea de generalizări empirice, adică propoziţii care, pe baza observării faptelor sociale (prin experienţă deci) sintetizează uniformităţi relaţionale între variabilele care le caracterizează. Bazându-ne pe exemplele mai sus menţionate, spunem că teoria referenţială delimiteză obiectul de studiu de obiectul real, delimitând apriori caracteristicile obiectului de studiu considerate de către teorie ca fiind definitorii. Metoda de cercetare se dezvoltă în strânsă legătur ă cu temeiurile teoretice care au generat-o şi generează date sociale utilizabile doar în acest cadru teoretic. Transferurile de metode de la o teorie la alta presupun şi transferuri ale premiselor teoretice şi ideologice care le-au generat. Metodologia cercetării sociale (ştiinţa despre metodă) se identific ă aşadar cu o logică a analizei ştiinţifice a realităţii sociale ce se bazează pe asumpţii teoretice apriori.

Metoda este modul de producere a cunoaşterii. Metodologia este ştiinţa despre

metodă. Metodologia nu se reduce nici la inventarierea metodelor de culegere empirică a


12

datelor sociale sau a metodelor de prelucrare a acestor date, nici la definirea unui procedeu universal sau a unui set de procedee particulare de investigare a unei probleme teoretice şi nici la descrierea regulilor de raportare a cercetătorului la realitatea empirică. În structura metodologia cercetării sociale includem următoarele clase de elemente componente: a) ansamblul principiilor teoretice referenţiale reprezentând concepţia teoretică despre faptele, fenomenele sociale, relaţiile şi procesele sociale, principii convertite într-un mod de abordare a realităţii sociale. Teoriile sociologice clasice ale lui M. Weber, E. Durkheim şi V. Pareto au dezvoltat şi fundamente metodologice specifice. b) Ansamblul metodelor şi tehnicilor de colectare a datelor empirice, adică a operaţiilor prin care sunt definite şi captate mesajele realităţii. Observaţia, ancheta, analiza de conţinut se înscriu în această clasă. c) Ansamblul tehnicilor şi procedeelor de prelucrare a datelor empirice, adică de ordonare, sistematizare şi corelare a lor. d) Ansamblul procedeelor logice de analiză, construcţie sau reconstrucţie a teoriei pe baza rezultatelor cercetării empirice, în vederea elabor ării de tipologii, descrieri, explicaţii sau predicţii. O orientare metodologică presupune o logică de cercetare ce asociază unui set coerent de principii teoretice componente din fiecare clasă de elemente.

I.4. Câteva precizări terminologice Realitatea socială.

Una din chestiunile fundamentale ce i-a preocupat pe filosofii

din toate timpurile este aceea a realităţii: dacă toate cele care sunt există independent de experienţa noastr ă. Este cartea aceasta reală sau este doar produsul minţii noastre? Neştiind dacă există în mod real o realitate independent de experienţă, cu toţii ne comportăm ca şi cum ar fi. În filosofie există două mari abordări: realismul (concepţia scolastică potrivit căreia universalele au o existenţă substanţială reală, independent de


13

faptul de a fi sau nu gândite; în filosofia modern ă, concepţia potrivit c ăreia obiectele există independent de faptul de a fi percepute) şi nominalismul (în filosofia scolastică concepţia potrivit căreia universalele nu există independent de gândire şi sunt simple nume; în filosofia modern ă, acea teorie a utiliz ării termenilor generali care explică semnificaţia şi denotaţia lor prin recurenţa în ele a proprietăţii generale indicate)4. Acestora le corespund în ştiinţele sociale abordările realist ă ă şi, respectiv, constructivist ă ă . Realismul în ştiinţele sociale este concepţia conform căreia unităţile explicative (cauzele) sunt reale, autonome, existente în sine independent de faptul de a fi sau nu conştinentizate de către societate (exemplu: preferinţele individuale sunt date, autonome). Constructivismul presupune că unităţile explicative sunt construite (constituite) social (exemplu: cultura organizaţională este o construcţie socială, nu există în sine independent de mintea oamenilor). O altă modalitate de a analiza problema realităţii este în termeni de obiectivitate şi subiectivitate.

Realizăm că unele lucruri cad pe tărâmul atitudinilor, sentimentelor şi

stărilor mentale subiective, în timp ce altele sunt chestiuni în sine obiective, adic ă exterioare subiectului şi minţii acestuia. Conştiinţa obiectivităţii este însă tot un fenomen mental. Ca principiu de lucru, substituim intersubiectivitatea pentru obiectivitate. Obiectivitatea este subiectivitatea împ ărtăşită de membrii unei comunităţi. Legea

este o generalizare empirică cu valoare universală; ca şi generalizările

empirice, legile nu explică, ci doar descriu fenomene; în ştiinţele sociale sunt de tip probabilist. Conceptele

(exemplu: status socio-economic) sunt elemente abstracte reprezentând

clase de fenomene în domeniul de studiu. Variabila (exemplu: ocupaţia) este corespondentul empiric al conceptului. Conceptele sunt teoretice, variabilele sunt operaţionalizări ale conceptelor ce pot fi observate şi măsurate. Variabila este caracterizată de atribute (sau valori, exemplu profesor, funcţionar, confecţioner, etc.), altfel spus este o grupare logică de atribute. Acestea se constituie în valorile sub care 4

Anthony Flew (ed.), Dicţionar de filozofie şi logică, Bucureşti, Humanitas, 1996. Mihai Păunescu 2004

14

variabila poate fi observată. Atributele unei variabile trebuie s ă fie exhaustive şi mutual exclusive.

Nu este posibilă caracterizarea unui caz (unei persoane) prin mai multe

atribute ale aceleiaşi variabile. De asemenea, pentru fiecare caz trebuie să existe un atribut care să îl caracterizeze.

I.5. Construirea teoriilor: metoda deductivă şi metoda inductivă.

Earl Babbie vorbeşte de două metode de construcţie teoretică în funcţie de raportul stabilit între teorie şi cercetarea empirică. Astfel, metoda deductivă pornşte de la teorii deja existente mai generale şi formulează explicaţii pentru fenomenele sociale observate ce prezintă un grad mai scăzut de generalitate. Invers, metoda inductivă presupune pornirea de la cercetarea empirică şi încercarea de a găsi, prin generalizare şi abstractizare, numitorul comun al fenomenelor observate. Ambele metode însă presupun asumarea unor principii teoretice preliminare ce ghideză formularea metodei de investigare empirică. Nu există astfel cercetare empirică complet detaşată de supoziţii teoretice. Cercetările care şi-au propus acest lucru (empirismul) au eşuat în explicitarea acestor principii, dar nu a reuşit nicidecum detaşarea completă a investigării empirice de supoziţii teoretice.

I.5.1 Metoda deductivă

Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă în felul următor: pornindu-se de la teorii existente ce stabilesc relaţii între concepte generale şi abstracte, se formulează noi concepte şi teorii cu grad de generalitate mai redus; aceste teorii implic ă apoi formularea de ipoteze, testarea acestora şi validarea teoriei. 1. Specificarea temei. 2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei) al teoriei. 3. Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.


15

4. Formularea de propoziţii cunoscute privind relaţiile între aceste variabile. 5. Raţionamentul logic de la aceste propoziţii la tema în discu ţie. H. Edward Ransford5 (1968) a vrut să explice ce a determinat violenţele ce au avut loc între populaţia de culoare şi autorităţi în suburbia Watts din Los Angeles din vara anului 1965. El a studiat literatura despre participarea politic ă extremă şi a identificat dou ă caracteristici pe care cercetători anteriori le asociau comportamentului politic extrem: izolarea socială şi starea percepută de neputinţă. A explicat apoi comportamentul stradal violent ca o formă de participare politică extremă şi a testat ipoteza conform c ăreia persoanele de culoare manifestând o stare percepută de neputinţă, respectiv izolare socială (măsurată ca intensitate şi frecvenţă a contactelor cu membrii comunităţii albe şi ca socializare cu membrii aceleiaşi comunităţi) au constituit grupul participanţilor la violenţele din Watts. Datele au confirmat ipoteza lui Ransford susţinând teoria acestuia cu privire la violenţa socială.

I.5.2. Metoda inductivă

Adesea cercetătorii încep construirea teoriei de la observarea aspectelor realităţii sociale încercând să descopere pattern-uri (regularităţi, uniformităţi). Cercetarea de teren – observarea directă a fenomenelor – este o sursă de construcţie teroretică inductivă. 1. Specificarea temei. 2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei). 3. Observarea directă a unui eşantion din populaţie. 4. Identificarea regularităţilor, a normelor comportamentale, a tipurilor sociale. 5. Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi. 6. Conceptualizarea şi teoretizarea.

5

Edward H. Ransford, “Isolation, Powerlessness and Violence: A Study of Attitudes A ttitudes and Participants in the Watts Riots”, American Journal of Sociology 73, 1968 Mihai Păunescu 2004

16

Exemplu: care sunt sursele religiozităţii. Cu toţii am observat că anumiţi oameni sunt mai religioşi decât alţii, dar cum se explică aceste diferenţe? Charles Glock 6 a efectuat o anchetă asupra membrilor unei biserici episcopale din tot teritoriul Statelor Unite. Chestionarul conţinea întrebări privind practici religioase ce a permis cercetătorilor să distingă grade diferite de religiozitate. Glock şi colegii săi au fost interesaţi să vadă mai întâi dacă tipuri diferite de indivizi sunt caracterizate de grade diferite de religiozitate. Sexul a fost prima variabil ă studiată: femeile s-au dovedit mai religioase decât bărbaţii. De asemenea, bătrânii s-au dovedit mai religioşi decât tinerii, s ăracii mai religioşi decât bogaţii; persoanele provenind din familii “tradiţionale” (căsătoriţi cu copii) mai puţin religioase decât cele provenind din familii incomplete sau tr ăind în afara familiilor. Cu excepţia ultimei care părea oarecum în contradicţie cu ceea ce se ştia la nivelul simţului comun, acestea pot fi considerate legi ale religiozităţii (valabile nu doar în spaţiul nord-american, ci în toate societăţile moderne). Legile însă nu explică nimic, ci doar descriu regularităţi, uniformităţi empirice. S-a demonstrat în plus că fiecare variabilă identificată contribuia independent la gradul de religiozitate observat, efectul fiind cumulativ. Femeia în v ărstă, singur ă şi săracă s-a dovedit a fi cea mai religioasă, în timp ce tân ărul provenind dintr-o familie completă şi cu situaţie materială foarte bună manifesta cel mai scăzut grad de religiozitate. Care sunt însă explicaţiile pentru care aceste variabile sunt asociate? Care este numitorul comun al acestor caracteristici. S-a argumentat astfel că fiecare din caracteristicile asociate religiozităţii era puţin valorizată în societatea americană. Astfel, b ărbaţii se bucurau de status social superior celui al femeilor; tinerii, de asemenea, ocupau o poziţie privilegiată faţă de bătrâni; societatea americană preţuia viaţa de familie spre deosebire de alte forme de convieţuire. Astfel, persoanele având aceste caracteristici erau într-o mai mare măsur ă deprivaţi de reuşite şi satisfacţii în societatea secular ă, ceea ce îi f ăcea să se îndrepte mai mult spre 6

Charles Glock şi Stark Rodney, Christian Beliefs and Antisemitism New York: Harper & Row, 1967. Mihai Păunescu 2004

17

biserică pentru a obţine confort şi recompense alternative. Cercetătorii au ajuns astfel să dezvolte teoria privării sociale şi a implicării religioase.

I.6. Clasificarea orientărilor metodologice

Există criterii diferite dup ă care clasificăm orientările metodologice conturate în ştiinţele

sociale, ceea ce conduce implicit la clasificări diferite. Astfel, Donald S. Tull 7

vorbeşte de conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda obiectivistă, metoda subiectivisă, şi metoda fenomenologică. Tull porneşte operează cu o clasificare a practicilor folosite de diver şi cercetători după criteriul publicităţii (explicitării) metodelor de cercetare. Astfel, metoda obiectivistă îşi propune testarea ipotezelor utilizând proceduri statistice explicite (publice) şi teste ce pot fi repetate de alţi cercetători. Metoda subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai puţin riguroasă în ceea ce priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor. Metoda fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor afirmând faptul că cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi v ăzut doar de un subiect, ca atare orice metodă de cercetare este subiectivă şi particular ă. După Lazăr Vl ăsceanu, criteriul principal în funcţie de care clasificăm orientările metodologice este reprezentat de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii sociale. Acestea au acţionat ca principii metodologice. Criteriul este deci unul teoretic cu relevanţă metodologică (pentru practica de cercetare). În concordanţă cu aceleaşi principii au proliferat mai multe orientări metodologice, pentru ca, tot în raport cu ele, dar în opoziţie, să se dezvolte altele. Astfel, pozitivismul filosofic şi

sociologic a generat anumite principii de cercetare socială, dezvoltând practicile

metodologice

“obiective”,

anume

pozitivismul,

operaţionalismul,

empirismul,

structuralismul şi analiza sistemică. În opoziţie cu aceste practici s-au dezvoltat orientările metodologice interpretative, începând cu sociologia interpretativă a lui M.

7

Donald S. Tull & Gerald S. Albaum, Survey Research. A Decisional Approach , Intertext Books, New York, 1973. Mihai Păunescu 2004

18

Weber, interacţionismul simbolic al lui G. H. Mead, apoi fenomenologia şi etnometodologia. În cadrul practicilor metodologice “obiective” sau pozitive se urmăreşte dezvoltarea ştiinţelor sociale după modelul ştiinţelor naturii: faptele sau fenomenele sociale sunt considerate ca “obiecte” (reale) al căror specific nu împiedică o abordare similar ă cu analiza fenomenelor naturii; analiza se centrează asupra identificării elementelor care compun realitatea socială, a relaţiilor dintre acestea şi a cauzelor. Cunoaşterea trebuie să ia forma explicaţiilor cauzale şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor empirice, detaşate de eventualele implicaţii valorice pentru a asigura “obiectivitatea” discursului ştinţific. În opoziţie, orientările metodologice interpretative pun accentul pe specificul ireductibil al fenomenelor sociale sau al comportamentului uman şi de aceea sunt considerate drept “subiectiviste”. Poziţia epistemologică a acestora rezidă în: 1. considerarea faptului că tr ăsătura esenţială, unică a comportamentului uman este semnificaţia sa subiectivă, pentru individul respectiv. Acţiunea umană este guvernată de scopuri şi motive, iar nu de stimului sau cauze, în consecin ţă ştiinţa

trebuie să înţeleagă acţiunea din punctul de vedere al actorului, ca un

proces de definire a situaţiei, de evaluare a alternativelor în termenii scopurilor şi de alegere a acţiunii; 2. considerarea fenomenelor şi faptelor sociale (realitatea socială) ca fiind construite în procese de negociere simbolică inter-subiectivă; acestea nu au o existenţă intrinsecă în afara acestor procese de construcţie socială; 3. considerarea identităţii ontologice dintre cercetător şi realitatea cercetată; cercetătorul participă la construcţia realităţii, în aceeaşi măsur ă ca şi “obiectul” (indivizii) investigat(i); acesta din urmă dispune de conştiinţă în aceeaşi măsur ă ca şi cercetătorul. Dacă pentru orientările metodologice “obiective” principalele concepte utilizate ia şi predic ţ ia ia bazate pe decelarea cauzelor , în orientările metodologice sunt explica ţ ia elegerea şi interpretarea semnificaţiilor interpretative vorbim mai degrabă de în ţ elegerea


19

subiective ale comportamentelor prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. În acest al doilea caz avem de-a face cu o explica ţie intenţională, de tip teleologic (comportamentele sunt explicate prin stări viitoare, în timp ce explicaţia cauzală se refer ă la determinarea stărilor actuale de către stări anterioare). În formularea caracteristicilor metodologice ale fiecărei orientări vom considera principiile metodologice preliminare considerând: 1. instrumentele utilizate pentru a genera o anumită practică de cercetare (metodelor şi tehnicilor de culegere şi analiză a datelor sociale); 2. formele de organizare şi prezentare a cunoaşterii sociale; 3. practica de utilizare socială a cunoaşterii teoretice propuse.

II.

Metodologii “obiective” de cercetare.

Numim practici metodologice “obiective” de cercetare, acele cercetări sociale ce se bazează pe principiile teoretice rezultate din filosofia pozitivă a lui Comte, dar şi pe principiile caracteristice empirismului britanic clasic şi pozitivismului logic (neopozitivismului) în filosofie. În concordanţă relativă cu aceste principii, s-au dezvoltat mai multe orientări

de cercetare socială. Dintre acestea, pozitivismul sociologic,

operaţionalismul şi empirismul se caracterizează printr-o abordare accentuat empiristă, inductivă, bazată pe agregarea datelor empirice la nivel individual. Pe de altă parte, analiza structurală, analiza funcţională şi analiza sistemică sunt practici metodologice consecvente principiilor “obiective” de cercetare ce postulează însă şi modele teoretice de explicare a realităţii empirice având astfel un caracter deductiv şi operând cu date ce caracterizează sistemul social în totalitatea sa.


20

II.1. Pozitivismul sociologic.

Auguste Comte a introdus termenul de sociologie odată cu cel de filosofie pozitivă şi a considerat că sociologia va ajunge să cunoască cel mai înalt nivel de dezvoltare al cunoaşterii umane care, în evoluţia ei trece prin fazele succesive ale gândirii teologice, metafizice şi pozitive. În concepţia lui Comte, cunoaşterea produce ordinea socială (ajungând să cunoască aceeaşi realitate obiectivă, oamenii se vor supune unor reguli comune); odată cu faza supremă a cunoaşterii pozitive, sociologia devine inginerie socială, iar sociologii ajung s ă guverneze ştiinţific societatea. Termenul de “pozitivism” însă a ajuns să aibă conotaţii diverse, unele chiar peiorative pierzându-şi astfel valoarea univocă. De aceea este foarte probabil că astăzi nici un sociolog nu se va considera în mod explicit pozitivist sau susţinător al unui punct de vedere pozitivist. Termenul de pozitivism se distinge prin accepţiuni diferite în sociologie şi filosofie. În filosofie, cel mai adesea se are în vedere pozitivismul logic al Cercului de la Viena, apărut sub influenţa lucr ărilor lui Bertrand Russell asupra fundamentelor logice ale matematicii şi epistemologiei. Pozitivismul logic sau neopozitivismul se dezvolt ă prin opoziţie faţă de filosofia clasică realistă (universalia sunt realia) şi faţă de concepţiile “metafizice” sau idealiste, accentuând rolul experienţei ca singura bază validă a cunoaşterii. De asemenea, neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative, pornind de la presupoziţia că datorită lipsei lor de consistenţă empirică (senzorială) nu pot deveni propoziţii validate prin teste empirice. B. Russel afirmă că orice cunoaştere trebuie să plece de la date, singurele premise epistemologice valide. Datele sunt rezultatul direct al stimulilor ce acţionează asupra senzorilor umani luând astfel forma percepţiilor. Pe de altă parte, inferenţa presupune asocierea de percepţii, adică de semne de natur ă senzorială. Memoria este definită drept percepţie anterioar ă, iar mărturia este percepţia altora, ambele fiind considerate deopotrivă premise epistemologice în calitatea lor de percepţii, dar şi inferenţe întrucât nu sunt cunoscute în mod direct, nemijlocit, ci prin amintire sau prin intermediul experien ţei altei persoane. Specificul pozitivismul sociologic nu se reduce la cel filosofic cu toate că împărtăşeşte asumpţiile referitoare la fundamentul experienţial al cunoaşterii, precum şi cea


21

referitoare la neutralitatea valorică a cunoaşterii. Pornind de la aceste premise pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici “obiective” de cercetare, concentrându-se asupra dezvoltării sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. Opţiunile pozitivismului sociologic au condus la formularea următoarelor principii metodologice generale (L. Vlăsceanu8, 1982, p. 41 – 46): 1. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar unele concepte dezvoltate şi aplicate în ştiinţele

naturii pot fi direct adaptate şi utilizate în sociologie. Aceste metode

presupun considerarea fenomenelor sociale, a proceselor carcacteristice subiectivităţii umane, a voinţei, atitudinilor, motivelor şi aspiraţiilor drept “obiecte” de studiu ce pot fi analizate în mod similar cu investigarea obiectelor naturale neînzestrate cu conştiinţă. 2.

Faptele, fenomenele sau procesele sociale sunt, din punct de vedere epistemologic, independente de teoria care îşi propune să le descrie, adică între experienţă şi reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de derivare directă, ci fiecare îşi are propria existenţă independentă. O astfel de poziţie poate fi realizată prin eliminarea consideraţiilor filosofice generale din discursul sociologic şi elaborarea de generalizări empirice şi legi de tipul celor din ştiinţele naturii. Independenţa dintre “fapte şi “teorii” odată realizată, pasul următor constă în identificarea metodei de verificare a teoriei prin apel la faptele despre care ea asertează ceva. Testarea ipotezelor în sociologie şi validarea empirică a teoriilor este rezultatul practic al acestui principiu.

3.

Cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde să conducă la o “inginerie socială” asemănătoare celei de tip tehnic. Sociologia se preocupă în special de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, ofer ă mai degrabă instrumente de rezolvare a problemelor decât puncte de vedere valorice pentru orientarea practicilor în care agentul social este implicat. Cunoaşterea sociologică este astfel instrumentală şi neutrală valoric. Această neutralitate se bazează pe distincţia kantiană între “este” şi “trebuie”.

8

ării ă ri r ii sociologice. Orient ă ri şi probleme, Editura Ştiin ţific ă şi Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Enciclopedică, Bucureşti, 1982.


22

4.

Metoda istorică, importantă în majoritatea cercetărilor sociologice, este înlocuită de istoricitatea metodei de investigare. Metoda este fundamentală pentru producerea de cunoaştere şi se verifică în însuşi procesul cercetării. Cunoaşterea generată în mod fragmentar - prin testarea ipotezelor ce asociază două sau mai multe variabile – ajunge să fie cumulată în elabor ări din în ce mai complete şi mai complexe. Cum evenimentele petrecute în trecut nu pot fi cercetate cu metodele disponibile în prezent, sociologul trebuie să se preocupe mai degrabă de consolidarea metodei de investigare. Se renunţă astfel la metoda analizei evenimentelor istorice în favoarea istoricităţii metodei de cercetare; metodele devin centrul preocupărilor, iar metodologia se substituie cunoaşterii sociale efective.

Aceste principii definesc fie în totalitate, fie individual, atitudinea “pozitivist ă” în cercetare. Desigur că acceptarea unui principiu nu implică şi acceptarea tuturor celorlalte, de unde rezultă şi ambiguitatea termenului de pozitivism sociologic. În realitate sunt pu ţine cercetări practice în totalitate pozitiviste. În “Regulile metodei sociologice”, precum şi în analiza cauzelor ce determină ratele sinuciderii, E. Durkheim statuează principii metodologice de tip pozitivist, dar în cercetarea din “Diviziunea muncii sociale” se depărtează mult de preceptele pozitiviste. Acesta este un caz tipic de depăşire a “metodei” prin “imaginaţia sociologică”. (L. Vlăsceanu, op.cit., p. 47).

II.2. Operaţionalismul sociologic

După deceniul al patrulea al secolului trecut, pozitivismul a evoluat în operaţionalism care astfel continuă practica metodologică “obiectivă”, statuată de pozitivism mai ales la nivelul dezirabilit ăţii. Reprezentantul operaţionalismului sociologic, George A. Lundberg, se consider ă un cercetător ştiinţific asemănător celor din ştiinţele

naturii, identificându-se mai degrabă cu practicile acestora din urmă decât cu

principiile pozitiviste.


23

Punctul de vedere operaţionalist a fost preconizat în cercetarea din ştiinţele naturii de către fizicianul Percy W. Bridgman. După acesta, “esenţa unei explicaţii constă în reducerea unei situaţii la elementele cu care suntem atât de familiariza ţi că le acceptăm ca atare, iar curiozitatea, odată cu aceasta, ni se potoleşte”9. Conceptele nu trebuie definite în termenii proprietăţilor care le apar ţin, pentru că atunci nu mai pot fi testate empiric, ci prin intermediul operaţiilor pe care le folosim pentru concretizarea lor. “Conceptul de lungime este determinat deîndată ce operaţiile prin care este măsurată lungimea sunt determinate”10. Ştiinţa nu ne r ăspunde la întrebări de tipul “ce este realmente lungimea (sau coeziunea socială sau inteligenţa?)”, pentru că propoziţiile sale se refer ă la natura proceselor noastre descriptive şi nu la fenomenele naturale ca atare. George Lundberg a pornit de la operaţionalismul fizicist considerând că măsurarea socială este calea principală de definire a conceptelor sociologice. Nu trebuie să existe concepte sociale care să nu caracterizeze entităţi măsurabile. La întrebarea “ce este inteligenţa?” r ăspunsul este simplu: “inteligenţa este ceea ce măsoar ă testul de inteligenţă”. Lundberg formulează câteva principii de bază pe care se bazează toate ii şi a cunoa şterii: ştiinţele privind natura realit ăţ ăţ ii

1. toate datele sau experienţele pe care se bazează oamenii constau în r ăspunsuri ale organismelor la mediu; 2. simboluri, de obicei verbale (concepte), sunt inventate pentru a reprezenta aceste r ăspunsuri; 3. aceste simboluri (concepte) sunt datele imediate ale cunoaşterii; 4. toate propoziţiile despre realitate trebuie să constea în inferenţe, generalizări sau abstractizări ale acesor simboluri şi ale r ăspunsurilor pe care le reprezintă. Lundberg formulează o serie de corolari ai acestor principii: 1. Toate postulatele sunt verbalizări ale r ăspunsurilor cuiva la ceva ce a produs aceste r ăspunsuri.

9

P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics , New York, MacMillan, 1927, p. 37. Ibidem, p.5

10


24

2. Conceptele trebuie definite operaţional; o situaţie trebuie analizată în termenii operaţiilor care îi relevă caracterul, astfel că toţi observatorii calificaţi să ajungă independent la aceeaşi analiză. 3. Datele sociale ne sunt cunoscute prin r ăspunsurile noastre şi infer ăm existenţa şi caracteristicile fenomenelor din aceste r ăspunsuri.

4. Realitatea derivă din capacitatea umană de a r ăspunde; este deci cu atât mai tangibilă cu cât avem metode de a r ăspunde. 5. Conceptele sunt doar desemnări ale unor tipuri de r ăspunsuri, iar nu calităţi intrinseci ale obiectelor sau situaţiilor. El afirmă astfel natura inferenţială a cunoaşterii şi realităţii. Operaţionalismul lui Lundberg porneşte de la o problemă fundamentală în sociologie: formularea de propoziţii teoretice testabile prin raportare la realitatea empirică. Identificarea referinţelor empirice ale teoriei sociologice a actualizat problema măsur ării sociale a conceptelor, iar operaţionaliştii au găsit soluţia propusă de P. Bridgman. Operaţionalismul s-a dezvoltat totuşi idependent de teoria sociologică referenţială, ajungând să identifice procedeele de măsurare cu însăşi teoria referenţială. Cunoaşterea apriorică este limitată la nivelul construirii instrumentelor de măsurare a referinţelor empirice (senzoriale). Astfel, în evaluarea operaţionalismului trebuie considerate câteva premise semnificative: în orice teorie există concepte nemăsurabile (pentru care nu există operaţii de măsurare directă, ci sunt inferate în baza corelaţiei lor, teoretic asumată, cu alte fenomene); măsurarea se diferenţiază în funcţie de contextul social în care se desf ăş ăşoar ă, caz în care operaţionaliştii reclamă nu doar schimbarea procedurilor de măsurare, ci şi schimbarea conceptelor înseşi, ceea ce duce la relativism exagerat; de asemnea, operaţionaliştii nu precizează modul în care ajungem la definiţia operaţiilor. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 49) În consecinţă, deşi vizează problema reală a operaţionalizării şi măsur ării conceptelor în cercetarea socială, operaţionalismul propune soluţii insuficiente şi consider ă, în mod eronat, că operaţionalizarea şi măsurarea sunt independente de teoria sociologică.


25

II.3. Empirismul în ştiinţele sociale.

Dacă pozitivismul şi operaţionalismul erau mai degrabă orientări metodologice, în sensul că propuneau o serie de principii definitorii de cercetare, empirismul s-a afirmat mai degrabă ca o practică deosebit de influentă mai ales în sociologia anglo-saxonă. Empirismul s-a bazat pe o epistemologie inductivistă prin care s-a sperat acumularea unei mase critice de date empirice ca singura bază validă pentru elaborarea teoretică ulterioar ă. De asmenea, empiriştii s-au preocupat de dezvoltarea instrumentelor de măsurare şi a metodelor de colectare a datelor, ajungându-se ca metoda să se substituie problematicii de cercetare. Empirismul s-a dezvoltat ca practică metodologică f ăr ă teorie referenţială, propunându-şi să construiască teorii numai pe baza acumulării de date empirice valide şi prin formularea de generalizări empirice. Empirismul se dezvoltă ca pactică de cercetare mai ales începând cu deceniul al cincilea al secolului trecut, perioadă în care încep să capete consacrare lucr ările lui Paul Lazarsfeld, unul dintre cei mai influenţi cercetători din domeniul metodologiei cercetării sociale. Empirismul are trei surse de originare11: 1. Şcoala filosofică britanică a empirismului clasic reprezentată de John Locke, George Berkeley şi David Hume sau cea iniţiată mai recent de Bertrand Russell sub forma pozitivismului (sau empirismului) logic. Empirismul clasic afirmă că realitatea nu poate fi cunoscută decât prin simţuri. Gândirea renascentistă caracteristică filosofilor menţionaţi pune în legătur ă raţiunea şi experienţa. Atât Locke, cât şi Berkeley şi Hume afirmă netemeinicia ideilor înnăscute, experienţa fiind singura sursă a ideilor noastre. Impresiile, percepţiile sunt premergătoare ideilor, acestea din urmă, afirmă Russell, fiind imagini, reaminitiri ale impresiilor, adică reprezentări. Filozoful empirist care a exercitat o influenţă încă şi mai directă asupra cercetării sociale a fost J. Stuart Mill prin sistemul său de logică inductivistă. Preocupările lui Mill se concentrează asupra modalităţilor de construire a raţionamentului inductiv înţeles ca generalizare pe baza experienţei. Mill a 11

L. Vlăsceanu, 1982. Mihai Păunescu 2004

26

elaborat o metodă sistematică pentru formularea generalizărilor empirice, forma predilectă a cunoaşterii pentru empirişti. 2.

Metodologia pozitivistă este a două sursă a empirismului în ordine cronologică, dar şi cea mai importantă; empiriştii critică ceea ce trecea drept teorie socială clasică ce nu se fundamenta pe observarea sistematică a realităţii sociale, ci avea mai degrabă un caracter speculativ, deci neştiinţific. Ei resping teoriile sociale apriori, asertând observarea sistematică şi metodică a datelor ca unică sursă de construcţie teoretică. Nu există o teorie de referinţă, aceasta trebuie construită procedând inductiv de la ipoteze care, prin verificare, pot deveni generalizări empirice. Acumularea progresivă de generalizări empirice va conduce gradual la elaborarea teoriei ştiinţifice. Empirismul se limitează astfel la stabilirea de conexiuni între entităţi observabile; pentru empirism este caracteristică confuzia dintre obiectul cunoaşterii şi obiectul real. În ştiinţă, cercetătorul se raportează la obiectul real din perspectiva teoriei sale referenţiale, considerându-l ca obiect al cunoaşterii. Nevând o teorie de referinţă, empiristul se raportează direct la fenomenul real, nereuşind însă să-i surprindă caracteristicile definitorii.

3.

Statistica constituie cea de-a treia sursă originar ă şi care particularizează practica empiristă în raport cu orientările anterioare. K. Pearson a dezvoltat tehnica statistică a calculării coeficientului de corelaţie. Acesta se refer ă la probabilitatea statistică (cu un anumit grad de semnificaţie) a relaţiei dintre două clase de lucruri sau de evenimente. Coeficientul de corelaţie a f ăcut posibilă realizarea de inferenţe privind asocierea între clase de evenimente ceea ce a potenţat formularea şi dezvoltarea generalizărilor empirice. De asemenea, metoda statistică a f ăcut posibilă precizarea probabilităţii de adevăr a ipotezelor pe baza eşantioanelor dintr-o populaţie de referinţă. Metodele statistice au condus la standardizarea şi uniformizarea proiectelor de cercetare, dar şi la inhibarea imaginaţiei creatoare. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 51 - 57). Metodologia devine normativă prin excelenţă, încorsetând abordări alternative ale realităţii sociale.

Limitele practicii metodologice empiriste sunt: a) tipizarea proiectelor de cercetare şi limitarea imaginaţiei; b)

subordonarea problematicii investigate faţă de metodele de culegere a datelor şi de tehnicile statistice de prelucrare a acestora;


27

c)

fragmentarea ipotetică exagerată care a dus la greutăţi în cumularea rezultatelor teoretice;

d)

ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare şi caracterul său ateoretic.

II.4. Analiza structurală

Analiza structurală este o orientare metodologică de sorginte “obiectivă” ce îşi propune să dezvolte sociologia ca ştiinţă pozitivă depăşind atât teoretizarea nefondată pe date empirice a filosofiilor sociale de tip speculativ, cât şi diversitatea de date şi ipoteze fragmentare ale empirismului. Analiza structurală în sociologie îşi propune să demonstreze virtuţile conceptului de “structur ă”, deosebit de productiv din punct de vedere teoretic şi metodologic în lingvistic ă, mai precis în fonologie. Analiza structurală a fost preconizată în lingvistică de Ferdinand de Saussure, preluată apoi în antropologie de C. Levi-Strauss care a aplicat în studiile etnologice, antropologice sau sociologice acelaşi mod de abordare prin care s-a asigurat progresul ştiinţific al lingvisticii.

F. de Saussure defineşte limba, în Cursul de lingvistică generală (1931), ca un produs social, exterior individului (fapt social); individul nu o poate modifica printr-un simplu act de voinţă; limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, este comparabilă cu scrierea, riturile simbolice, gesturile de polite ţe, semnele militare etc. Limba este doar cel mai important dintre aceste sisteme. Limba este astfel o instituţie socială. C. Levi-Strauss argumentează că ştiinţa trebuie să se preocupe de natura inconştientă a fenomenelor culturale (sociale). La fel cum structura limbii r ămâne necunoscută celui care vorbeşte până la apariţia unei gramatici ştiinţifice, tot a şa fenomenele culturale r ămân la nivelul gândirii inconştiente, fiind caracterizate de raţionalizări sau de elabor ări secundare. Tocmai de aceea sociologia trebuie să se dezvolte, spune Strauss, ca ştiinţă pozitivă, formulând categorii de explicare obiectivă a realităţii şi detaşată de interpretările (raţionalizările) vehiculate de oameni în vorbirea comună. Cercetătorul este chemat să identifice structura inconştientă a fenomenelor


28

sociale, acea schemă unică care e prezentă şi acţionează în contexte locale şi temporale diferite. Această schemă unică nu ar corepunde unui tip particular de instituţie, ci se reduce la anumite relaţii de corelaţii, inconştiente care se reproduc în toate societăţile. Cum definim însă termenul de structur ă? Termenul de structur ă este mai degrabă polisemantic; cu toate acestea cine spune “structur ă” spune “sistem”, “coerenţă”, “totalitate”, “dependenţa păr ţilor de întreg”, “sistem de relaţii”, “totalitate ireductibil ă la suma păr ţilor” etc. Structura nu este o realitate concretă dată, vizibilă, direct accesibilă, ci este teoretic postulată, este un model teoretic (eventual formalizat) al acelei realit ăţi care este supusă investigaţiei. Nu se poate opera cu o definiţie inductivă (gen proxim şi diferenţă specifică) a noţiunii de structur ă. Aceasta este postulată în contextul unei teorii deductive, verificabile, menită să explice variaţia observată în interiorul unui sistem. Analiza structurală se preocupă deci de studierea structurii inconştiente a fenomenelor sociale. Ea refuză să trateze termenii ca entităţi independente, luând ca bază a analizei sale relaţiile dintre termeni; nu este preocupată de conţinutul acestor relaţii, cât de forma lor, devenind astfel formalistă; urmăreşte descoperirea unor legi generale de transformare a structurii. C. Levi-Strauss analizează structurile de înrudire într-o măsur ă similar ă cu lingvistul fonolog care studiază modul de relaţionare a fonemelor pentru producerea de semne inteligibile social. Levi Strauss demonstrează astfel că regulie de rudenie constituie un sistem de elemente coerente, departe de a fi, cum credeau unii antropologi, reguli arbitrare produse de o sumă de contingenţe. Relaţiile stabilite între aceste reguli urmează un pattern descifrabil în contexte spaţiale şi temporale diferite. (Exemplu: atunci când relaţia dintre tată şi fiu slă beşte, aceea dintre unchiul matern şi nepot se întăreşte. De asemenea, când puterea fratelui asupra sorei scade, aceea a viitorului soţ creşte. Relaţiile dintre tată, fiu, frate şi sor ă sunt unite prin două cupluri de opoziţii corelative în aşa fel încât în fiecare din cele dou ă generaţii în cauză există întotdeauna o relaţie pozitivă şi o relaţie negativă12). Analiza structurală încearcă să depăşească studiile istoriste şi s ă impună o meodă analitică care să evidenţieze constituţia internă a fenomenelor. Obiectivul analizei constă în construcţia unităţii integrale a variaţiilor diferenţiale specifice elementelor corelate. În exemplul anterior, Levi-Strauss afirmă că “unitatea rezultă din existenţa universală a 12

C. Levi-Strauss, Antropologia structural ă , Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 60 – 61. Mihai Păunescu 2004

29

prohibiţiei incestului. Aceasta echivalează cu afirmaţia că în societatea umană un bărbat nu poate obţine o femeie decât de la un alt b ărbat care i-o cedează sub formă de fiică sau sor ă”13. Analiza structurală introduce ordine ordine explicativă într-un univers caracterizat la nivelul lui de suprafaţă prin diversitate şi incoerenţă fenomenală. A şa cum menţionam mai sus, termenul de structur ă nu se refer ă la realitatea empirică, ci descrie un model teoretic construit după acea realitate. Structura este definitorie modelului despre realitate şi nu realităţii înseşi, astfel că descrierea

structurală a unui obiect supus analizei constă în

ansamblul consecinţelor care rezultă din aplicarea unei axiomatici privind acest obiect, axiomatică şi consecinţe ce se înscriu într-o teorie a obiectului ca sistem. “Marea controversă a structuralismului este aceea a relaţiei dintre structur ă şi proces. Evitând istoricitatea, analiza structurală este anistorică şi neprocesuală. Omul individual participă la viaţa structurilor şi le dă sens prin intenţionalitatea acţiunilor sale, le face să funcţioneze. Structuralismul nu se preocupă de funcţie sau de individul singular în măsura în care consider ă că structura îşi are propriul mod constitutiv şi generativ.”14

II.5. Analiza funcţională

Analiza funcţională este o variantă a analizei structurale care subsumează conceptul de structur ă conceptului mai general de sistem. În al doilea rând, atenţia cercetătorului se îndreaptă asupra analizei funcţiilor sociale în cadrul sistemului general. Structural-funcţionalismul este reprezentat în sociologie de teoriile lui Robert K. Merton şi

Talcott Parsons. La fel ca şi structuraliştii, Parsons consider ă că structura nu este o

realitate în sine, ci pur şi simplu este postulată pentru a investiga ordinea funcţională din realitatea socială. Structura este definită cu scopul de a preciza rosturile funcţionale constituite social. Termenul de structur ă este corelat cu cel de proces care se refer ă la schimbările intervenite într-o perioadă semnificativă dn punctul de vedere al cercetării.15 13

Ibidem ării ări r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Ed. Ştiin ţific ă şi Enciclopedic ă, L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Bucureşti, 1982, p. 64. 15 L. Vlăsceanu, op.cit., p. 69 14


30

Atât structura, cât şi procesul sunt analizate funcţional. Analiza structurală este integral subordonată scopurilor analizei funcţionale. Termenul de funcţie a că pătat conotaţii diverse. Max Weber, de exemplu, consider ă funcţia echivalentă cu ocupaţia. Aceasta din urmă ar fi, la Weber, modul specializare, specificare şi combinare a funcţiilor unui individ atât cât să constituie pentru el baza unei oportunităţi continue pentru venit sau profit.16 Aceasta este în general definiţia economiştilor care se refer ă la analiza funcţională a grupului când vorbesc despre distribuţia ocupaţiilor în grupul respectiv. În analiza funcţională practicată în sociologie şi antropologie, termenul de funcţie este înţeles ca proces organic sau vital în masur ă să contribuie la menţinerea organismului. Funcţia unei activităţi recurente, de exemplu pedeapsa crimei sau o ceremonie funerar ă, este rolul pe care îl joac ă în viaţa socială ca întreg şi astfel contribuţia la menţinerea continuităţii structurale. Termenii de utilitate, scop, motiv, intenţie, consecinţă sunt adesea şi în mod eronat consideraţi sinonimi cu termenul de funcţie. Astfel termenii de scop, motiv, intenţie sunt de natur ă subiectivă, caracterizează acorii sociali şi finalităţile asumate conştient ale acestora. Scopul presupune identificarea mijloacelor potrivite şi comportamentul intenţional în consecinţă. Pe de altă parte termenul de funcţie este obiectiv (caracterizeză punctul de vedere al observatorului) şi se refer ă la consecinţele obiective, adesea inconştiente, ale acţiunilor sau normelor asupra adaptării şi menţinerii sistemului. Funcţia socială se refer ă deci la consecinţele obiective observabile, iar nu la dispoziţii subiective. (Exemplu. Funcţiile familiei: func ţia de reproducere biologică, de socializare, economică etc. Motivele pentru care oamenii se căsătoresc sunt de natur ă subiectivă: din dragoste, dintr-un calcul raţional de utilitate etc.) În analiza funcţională, construirea faptelor sociale nu este căutată în subiectivitatea actorilor, ci în consecinţele obiective ale fenomenelor sociale. Analiza funcţională se afirmă astfel ca practică metodologică obiectivă şi nu se limitează la investigarea dispoziţiile subiective, a semnifica ţiilor investite de actorii sociali. Diferenţiem, în acest caz între explicaţia funcţională şi cea intenţională. În primul caz, 16

M. Weber, Theory of Social and Economic Organization, edited by T. Parsons, în R. K. Merton, Social Structure, 1957, p. 20 Mihai Păunescu 2004

31

consider ăm acţiunile individuale şi colective şi, de asemenea, normele şi instituţiile sociale prin prisma efectelor lor, în majoritatea cazurilor neintenţionate, asupra funcţionării şi stării de echilibru a sistemului. În cazul explicaţiei intenţionale, consider ăm acţiunile intenţionate, orientate spre scop, ale indivizilor pentru a deriva, prin agregare, propoziţii privind starea sistemului. În biologie se consider ă că organismul necesită o stare stabilă şi constantă. Logica abordării funcţionaliste este următoarea: mai întâi sunt stabilite anumite cerin ţe funcţionale ale organismelor, cerinţe care trebuie satisf ăcute pentru ca organismul să supravieţuiască. În al doilea rând, se descriu elementele funcţionale (structurilor şi proceselor) prin care aceste cerinţe sunt realizate în cazurile “normale”. În al treilea rând, în cazul în care unele din elementele funcţionale sunt distruse, observatorul este sensibilizat pentru a detecta elementele compensatorii (dacă există) care îndeplinesc funcţia necesar ă. După R. K. Merton, cerinţele metodologice ale analizei funcţionale sunt: 1. Identificarea elementelor investite cu funcţii determinate în sistemul social considerat, adică a acelora care au consecinţe pentru menţinerea sau schimbarea sistemului. Cerinţa este ca obiectul analizei s ă constea în elemente standardizate, repetitive precum rolurile sociale, procese sociale, norme sociale etc. 2. Considerarea structurilor de elemente standardizate prin consecinţele lor obiective pentru sistem şi prin dispoziţiile subiective (scopuri, motive) ale actorilor implicaţi în sistem; analiza funcţională trebuie să considere atât consecinţele obiective cât şi dispoziţiile subiective. 3. Considerarea consecinţelor obiective în termenii adaptării sistemului: elementele pot îndeplini atât funcţii, cât şi disfuncţii. Pot exista consecinţe multiple, pozitive sau negative (funcţionale sau disfuncţionale) ceea ce impune considerarea balanţei nete a consecinţelor obiective agregate ale elementelor investite funcţional. Există posibilitatea ca unele elemente să fie non-funcţionale.


32

Prin raportare la dispoziţiile subiective ale actorilor, funcţiile pot fi manifeste sau latente. Funcţii manifeste sunt acelea unde consecinţele obiective coincid cu dispoziţiile subiective. Adaptarea este intenţionată, recunoscută de către participanţii în sistem. Funcţiile latente nu sunt nici intenţionate, nici recunoscute, de către actorii din sistem, dar au consecinţe obiective pentru sistem identificate de c ătre observatorul social. 4. Considerarea universului de referinţă sau a sub-sistemului deservit de funcţie. Merton respinge astfel postulatul unităţii funcţionale a elementelor pentru întreg sistemul social. Anumite elemente, argumentează el, pot fi funcţionale pentru sub-sisteme sociale (comunităţi, grupuri) şi disfuncţionale pentru altele (exemplu religia în societăţile contemporane unde diversitatea confesiunilor şi adesea starea conflictuală între acestea face ca ele să fie disfuncţionale pentru societatea ca întreg, dar funcţionale pentru fiecare comunitate în parte). Este important de delimitat subsistemele pentru care un element are anumite consecinţe: indivizi având un anumit status, subgrupuri, sistemul cultural (funcţii psihologice, funcţii de grup, societale sau culturale). 5. Considerarea cerinţelor funcţionale; în orice analiză funcţională întâlnim o concepţie tacită sau exprimată a cerinţelor funcţionale ale sistemului supus investigaţiei. Aceasta tinde să fie limitat ă la condiţiile de supravieţuire a sistemului. 6. Considerarea mecanismelor prin care funcţiile sunt îndeplinite; descrierea concretă şi detaliată a mecanismelor prin care se realizează funcţia: ordonarea ierarhică a instituţiilor, diviziunea muncii, ceremoniile, ritualurile etc. 7. Considerarea alternativelor funcţionale: posibila variaţie a elementelor care deservesc o anumită cerinţă funcţională. Analiza funcţională trebuie deci să pornească de la descrierea în termeni structurali a entităţilor sau elementelor care se anticipează că îndeplinesc anumite cerinţe funcţionale


33

ale sistemului. De asemenea, analiza trebuie să postuleze o concepţie privind cerinţele funcţionale, în general în termenii adaptării sistemului. Pe baza descrierilor structurale, privind, bunăoar ă, relaţiile dintre rolurile sociale, se realizează apoi interpretarea funcţională din perspectiva cerinţelor funcţionale postulate, întreprindere eminamente teoretică a analistului social. 1

În plus faţă de aceste condiţii enumerate de Merton, J. Elster 17 consider ă că, pentru o explicaţie funcţională validă, care să fie diferită de cea intenţională, ar mai fi nevoie de trei condiţii: 1. consecinţele obiective (funcţiile, denotate cu Y) unui anumit comportament sau instituţie (denotate cu X) nu sunt urmărite intenţionat de membrii sistemului de referinţă (Z); 2. relaţia dintre X şi Y nu este cunoscută de actorii din Z şi 3. Y menţine X printr-o buclă cauzală inversă. Această din urmă condiţie este necesar ă pentru explicarea recurenţei comportamentului funcţional X, în condiţiile în care acesta nu poate fi considerat, din punct de vedere epistemic ca fiind reprodus (urmărit) în mod inten ţionat de către membrii din Z. În acest din urmă caz, explicaţia funcţională s-ar transforma într-una intenţională.

Criticile aduse analizei funcţionale vizează în special faptul că analiza tinde să se concentreze cu prioritate asupra stataticii sociale, condiţiilor de generare a echilibrului. Chiar şi atunci când se au în vedere disfuncţii, intenţia cercetătorului nu constă în analiza dinamicii şi schimbării eventuale a sistemului, ci mai ales în specificarea surselor de generare a tensiunilor în sistem cu scopul de a le înlătura şi reconstitui echilibrul tulburat.18

17

J. Elster, Explaining technical change: a Case Study in the P hilosophy of Science , Cambridge University Press, 1983. 18 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 73 Mihai Păunescu 2004

34

Pe de altă parte, J. Elster vizează dificultatea aplicării unui tip de explicaţie funcţională din biologie în ştiinţele sociale, dat fiind că teoria evoluţionistă este nerealistă în cazul comportamentului uman. Cerinţele funcţionale de care vorbeşte Merton sunt greu, dacă nu impsibil de stabilit în cazul societăţilor. Din motive pe care Elster le înşir ă pe scurt, fiinţele umane sunt capabile de lucruri pe care organismele biologice nu le pot face: pot folosi strategii de a şteptare, pot decide să facă un pas înapoi pentru a putea face ulterior doi paşi înainte şi mai pot face şi alte mişcări piezişe. Singurul tip de explica ţie, spune Elster, adaptat exclusiv comportamentului uman este cel intenţional.

III.

Practici metodologice interpretative. interpretative.

Metodologia interpretativă a urmărit încă de la început să evidenţieze specificul ireductibil al ştiinţelor sociale şi independenţa acestora faţă de ştiinţele naturii. Iniţiatorul acestei metodologii este Max Weber, sub influenţa filosofiei neo-kantiene. Intenţia sa a constat, pe de o parte, în elaborarea unei ştiinţe sociale care să aibă o consistenţă logică asemănătoare cu a ştiin ţelor naturii, dar şi, pe de altă parte, în propunerea unei metodologii specifice de investigare a realităţii sociale, ireductibilă la cea pozitivistă. Ca atare, ni se propune o nouă înţelegere a sociologiei care se vrea interpretativă şi nu normativă, precum şi o metodologie adecvată noului demers teoretic19. Consider ăm abordare interpretativă analiza sistematică a acţiunii sociale cu sens, prin observarea directă, detaliată, a oamenilor, în contexte naturale, pentru a ajunge astfel la înţelegerea şi interpretarea felului în care aceştia construiesc şi menţin ordinea socială. Vom prezenta mai jos principiile de bază ale practicii metodologice interpretative în accepţiunea lui M. Weber.

19

ării ări r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Editura Ştiin ţifică şi L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 89.


35

III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber

20

În definiţia lui M. Weber, sociologia este ştiinţa preocupată de înţelegerea şi iunea social ă interpretarea acţiunii sociale. Conceptele cheie ale cadrului teoretic sunt ac ţ iunea ă , semnifica ţ ii ii subiective şi în ţ elegere elegere interpretativă sau comprehensiune.

Putem vorbi de

acţiune, spune Weber, numai în măsura în care aceasta are o semnificaţie subiectivă pentru individul care acţionează. Acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia sa subiectivă este orientată în funcţie de comportamentul celorlalţi actori. M. Weber defineşte acţiunea intenţională prin contrast cu un simplu r ăspuns la stimuli, comportamentul reactiv, căruia nu i se poate asocia nici o semnificaţie subiectivă. Sociologia se preocupă deci de interpretarea acţiunilor sociale încărcate de semnificaţii subiective comprehensibile pentru observatorul social. Sociologia este în plus preocupată de regularităţile acţionale, adică de acţiunea cu semnificaţie identică repetată de mai mulţi actori. În acest fel se ajunge la formularea de tipuri sociale, obiectivul central al ştiinţei sociale.

Semnificaţia unei acţiuni indivizi poate fi analizată în două feluri, dar, în nici un caz însă semnificaţia nu se refer ă la o entitate “obiectiv ă”, adevărată în sens metafizic. În primul rând, termenul se refer ă la semnificaţia propriu-zisă investită de un anumit actor într-o situaţie concretă sau la semnificaţia medie atribuită de o pluralitate de actori într-un context similar. În al doilea rând, semnificaţia subiectivă se poate referi la un tip ideal , teoretic conceput şi atribuit unui actor ipotetic într-un tip dat de acţiune21. Tipul ideal este un construct teoretic, neîntâlnit ca atare în realitate şi care are rolul de a clasifica acţiunile şi

a orienta ipotezele. El este un “construct analitic”, mental, care are atributul de “ideal”

numai în sens logic (nu şi evaluativ). Sociologul reconstruieşte astfel sensul logic care orientează acţiunea individului. Un tip ideal este creat prin analiza empirică a problemelor concrete, acesta nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pur ă, detaşată de lumea empirică. Spre deosebire de un simplu concept descriptiv care însumează caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice, “tipul ideal este format 20

Principiile de bază ale sociologiei interpretative sunt preluate din lucrarea fundamental ă a lui M. Weber, Economy and Society , vol. I, Glencoe, New York, 1968, cap. I. 21

M. Weber, op. cit., p. 12 Mihai Păunescu 2004

36

prin accentuarea unilaterală a unuia sau mai multor puncte de vedere şi prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, discrete, mai mult sau mai puţin prezente şi uneori absente, care sunt ordonate în conformitate cu acele puncte de vedere unilateral accentuate într-un construct analitic unificat.”22 Construcţia rezultă din selecţia unor manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora, în vederea accentuării lor unilaterale şi a unei raţionalizări utopice, adică mai mult sau mai puţin depărtate de realitatea socială tr ăită23. Un exemplu de tip ideal este acţiunea raţională a agenţilor economici pe pia ţă ca maximizatori ai utilit ăţii individuale. Întreaga economie clasică şi neo-clasică operează cu acest tip ideal, conştienţi fiind că realitatea doar aproximează acest tip teoretic, conceptul nefiind întâlnit în realitate în stare pur ă. Birocraţia ca organizaţie perfect raţională este, de asemenea, un tip ideal în teoria weberiană. Înţelegerea (comprehensiunea) semnificaţiei subiective a acţiunii este sarcina sociologului. M. Weber afirmă că aceasta trebuie să fie, ca în toate ştiinţele, validă, adică reproductibilă. Mecanismele care fac comprehensibilă o anumită semnificaţie trebuie să fie clar stipulate. Înţelegerea poate fi directă, descriptivă, pe de o parte sau explicativă, pe de altă parte. Ca mecanisme ale înţelegerii directe Weber enumer ă: 1. înţelegerea raţională, logică sau 2. empatia. În primul caz, acţiunea este raţional sau logic evidentă atunci când avem o imagine clar ă a elementelor acţionale şi a contextului de semnificaţii a acestora. Putem atinge gradul cel mai înalt al în ţelegerii raţionale în cazuri în care este implicată semnificaţia unor propoziţii logice sau matematice; semnificaţia lor ne este imediat inteligibil ă: de exemplu înţelegem perfect ce vrea să spună un actor când foloseşte propoziţia 2 + 2 = 4 sau teorema lui Pitagora pentru a urma un raţionament logic. În acelaşi fel, în baza experienţei, putem foarte bine înţelege ce vrea să facă o persoană atunci când încearcă să atingă nişte scopuri şi alege astfel mijloace adecvate situaţiei. Interpretarea acţiunii intenţionale raţionale implică astfel gradul cel mai înalt de validitate şi reproductibilitate. 22

M. Weber, Objectivity in social sciencs and in social policy , în A. Shils şi methodology of the social sciences , The Free Press, New York, 1949, p. 89 – 90. 23 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 91. Mihai Păunescu 2004

H.A. Finch (eds.), The

37

Pe de altă parte, acţiunea poate fi înţeleasă nu doar logic, ci şi prin empatie, atunci când putem sesiza adecvat contextul emoţional în care acţiunea a avut loc. Putem astfel înţelege, cel mai adesea prin auto-reflecţie erorile, abaterile de la raţionalitate, confuziile pe care le facem şi noi dealtfel. Empatia este însă limitată de capacitatea noastr ă de a avea reacţii emoţionale extreme, precum anxietatea, mânia, ambiţia, invidia, gelozia, iubirea, mândria, loialitatea, r ăzbunarea şi toate conduitele comportamentale similare. Cu cât suntem mai susceptibili de a avea astfel de reac ţii, cu atât suntem mai preg ătiţi de a empatiza cu acestea. Care sunt însă procesele, fenomenele, comportamentele ce nu au semnificaţii subiective (non-acţiunile)? Pentru a le identifica este necesar să precizăm c ă ceea ce este inteligibil în semnifica ţii este relaţia acestora cu acţiunea umană, intervenind fie ca mijloace, fie ca scopuri; o relaţie de care actorul este conştient şi care a orientat acţiunea. Sunt golite de semnifica ţii acele procese, fenomene, comportamente ce nu pot fi relaţionate de un scop sau o intenţie. Sunt lipsite de semnifica ţie dacă nu pot fi relaţionate cu acţiunea ca mijloace sau scopuri, ci constituie doar stimuli exteriori. În ambele cazuri, încercând să înţelegem acţiunile şi să identificăm non-acţiunile, ne doar aflăm la nivelul descriptiv, al înţelegerii directe, prin observarea nemijlocită a acţiunii (sau non-acţiunii). Înţelegerea depăşeşte stadiul descriptiv, devenind explicativă, atunci când se raportează la motivele semnificaţiei ataşate de un actor, în sensul că înţelegem ce îl determină să facă acest lucru la un moment dat şi într-un anumit context. Ajungem în acest caz la înţelegere prin integrarea acţiunii semnificative într-un cadru de semnificaţii mai vast în care această acţiune este doar mijloc pentru atingerea unui scop. Explicaţia ştiinţifică

presupune înţelegerea complexului de semnificaţii de care apar ţine un anumit

tip de acţiune astfel interpretată. “Înţelegerea explicativă se finalizează în generalizări empirice care relaţionează semnificaţia subiectivă a unei acţiuni cu consecinţele determinabile”24. Un motiv este un complex de semnificaţii subiective care pare actorului propriuzis sau observatorului social un temei adecvat pentru comportamentul în cauză. Interpretarea unui curs coerent al comportamentului este “subiectiv adecvată” (sau 24

L. Vlăsceanu, op. cit., p. 94 Mihai Păunescu 2004

38

“adecvată la nivelul semnificaţiei”) în măsura în care, în acord cu modurile noastre habituale de gândire şi simţire, păr ţile sale componente, privite în relaţie unele cu altele, sunt recunoscute să constituie un complex “tipic” de semnifica ţii. Interpretarea unei succesiuni de evenimente va fi considerată cauzal adecvată în măsura în care, în acord cu generalizările din experienţă, există o probabilitate mare ca respectiva succesiune să se producă în acelaşi fel în condiţii date. Un exemplu al adecvării la nivelul semnifica ţiei ar fi, în acord cu normele noastre de calcul, soluţia corectă la o problemă aritmetică. Pe de altă parte, o interpretare cauzal adecvată a aceluiaşi fenomen va viza probabilitatea statistică ca, pornind de la generalizările din experienţă, aceasta să fie o soluţie corectă sau eronată a aceleiaşi probleme. Explicaţia cauzală depinde de abilitatea de a determina probabilitatea (în cazuri rare numerică) ca un eveniment observabil dat să fie urmat de un alt eveniment. O explicaţie cauzală corectă a unui curs concret al acţiunii se obţine numai atunci când motivele şi ac a cţiunea se află într-o succesiune repetitivă prin experienţă şi, în acelaşi timp, relaţia lor a devenit inteligibil ă din punctul de vedere al semnificaţiei. Dacă adecvarea la nivelul semnificaţiei lipseşte, atunci, chiar în cazul unei adecvări statistice importante (probabilitate mare, precis determinată), aceasta r ămâne o uniformitate statistică incomprehensibilă. Pe de altă parte, simpla adecvare semnificativă nu poate avea semnificaţie cauzală dacă nu există o probabilitate precisă ca succesiunea motive acţiune să se manifeste ca atare în realitate. Trebuie, altfel spus, să existe fie un grad de aproximare a unei medii a semnificaţiilor intenţionate investite de un grup de actori individuali, fie aproximarea unui tip ideal, teoretic construit de către cercetător. Deşi admite astfel ideea unei statistici sociologice, M. Weber o consider ă validă şi adecvată numai atunci când se refer ă la fenomene saturate de semnificaţii subiective şi interpretabile. “Uniformităţile statistice, generalizările empirice, spune Weber, constituie generalizări sociologice, adică tipuri comprehensibile de acţiune, numai atunci când pot fi privite ca manifestări ale semnificaţiilor subiective atribuite unui curs al acţiunii sociale”25. Invers, formulări ale cursurilor raţionale ale acţiunilor subiective constituie tipuri sociologice numai când pot fi empiric observate cu un grad de aproximare semnificativ. Fenomenele sunt sociale numai atunci pot fi raportate la un context de semnificaţii şi când aceste semnificaţii pot fi atribuite unui grup de actori individuali. 25

M. Weber, op. cit., cap. I, p. 20 Mihai Păunescu 2004

39

Acţiunea, în sensul orientării subiective comprehensibile a comportamentului, există numai ca şi comportament al unuia sau mai multor indivizi. Obiectul cunoaşterii pentru sociologie este complexul de semnificaţii subiective ale acţiunii. Pentru alte scopuri cognitive, spune Weber, de exmplu cele juridice sau din raţiuni practice, poate fi necesar să tratăm colectivităţi precum statele, asociaţiile, organizaţiile ca şi cum ar fi persoane individuale. Ele pot fi astfel tratate ca având drepturi şi datorii sau ca performând acţiuni legal semnificative (persoane juridice). Dar, pentru interpretarea subiectivă a ac ţiunii în sociologie, este necesar să tratăm aceste colectivităţi ca fiind doar rezultantele şi modurile de organizare ale acţiunilor particulare ale indivizilor, deoarece doar aceştia pot fi trata ţi ca agenţi în cursul acţiunii subiective comprehensibile – individualism metodologic.

Individualismul metodologic este un principiu al cercetării sociale, formulat de M. Weber, principiu ce stipulează că faptele, fenomenele, procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii datelor despre persoanele umane individuale. Actorii individuali implicaţi în situaţii interacţionale sunt “atomii” logici ai analizei sociologice şi referinţele empirice ultime. Pe aceeaşi linie, F. A. Hayek men ţionează că nu există nici o altă cale de înţelegere a fenomenelor decât prin intermediul înţelegerii de către noi a acţiunilor individuale direcţionate către alţii şi ghidate de comportamentul lor aşteptat”26. După L. Vlăsceanu, presupoziţiile cercetărilor orientate de principiul individualismului metodologic ar fi urm ătoarele: 1. constituenţii primari ai lumii sociale sunt persoanele umane individuale; 2. indivizii se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale; 3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interac ţiuni au loc negocieri între indivizi privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea unor norme; 4. fenomenele sociale complexe nu pot fi descrise decât după ce am ajuns la o înţelegere a acţiunilor individuale.

26

F. A. Hayek, Individualism and economic order , London, 1949, p. 6 Mihai Păunescu 2004

40

III.1.1. Acţiunea socială

În accepţiunea lui Weber, acţiunea este comportamentul individual purtător de semnificaţii subiective care se constituie fie în mijloacele, fie în scopurile acţiunii. Acţiune raţională este un tip ideal de acţiune a cărei semnificaţie subiectivă atribuită constituie mijloacele adecvate (obiectiv) pentru realizarea unui anumit scop. Acţiunea, fie aceasta raţională sau nu, este socială în măsura în care acest comportament este orientat în funcţie de acţiunile “altor” actori; ac ţiunea poate fi astfel motivat ă de r ăzbunarea pentru un gest anterior, apărarea faţă de un comportament prezent sau măsuri de precauţie în vederea unei posibile viitoare agresiuni. “Alţii” pot fi persoane individuale, cunoscute individului ca atare, sau pot fi o pluralitate indefinit ă de actori, necunoscută în întregime de cel ce acţionează. În acest din urmă caz, banii sunt o modalitate de schimb pe care actorul o acceptă ca plată, fiindcă îşi orientează acţiunea aşteptându-se ca “alţii” pe care nu-i cunoaşte în mod imediat vor fi gata la rândul lor s ă o accepte în schimburi comerciale în tranzacţii ulterioare. Weber atrage atenţia însă că nu toate tipurile de contacte între oameni au un caracter social, ci mai degrabă acesta este limitat cazurilor în care comportamentul actorilor este semnificativ orientat în funcţie de cel al altor actori. De exemplu coliziunea între doi bicicli şti poate fi comparată cu un eveniment natural, dar acesta poate deveni acţiune socială atunci când actorii încearcă să se evite reciproc sau atunci când, în urma impactului, cei doi încep să se certe sau să îşi atribuie vina unul altuia invocând, bunăoar ă, nerespectarea unor reguli de circulaţie. De asemenea, Weber delimitează conceptul de acţiune socială de simpla “imita ţie” a comportamentului celorlalţi sau de reacţia comună a actorilor la un fenomen natural: atunci când plouă toţi oamenii de pe stradă îşi deschid umbrelele, dar aceasta este mai degrabă o reacţie comună la un fenomen natural decât un comportament semnificativ social; în aceeaşi ordine de idei, anumite reacţii emoţionale pot fi potenţate de includerea individului într-o mulţime, prin imitarea comportamentului celorlalţi, dar nici această situaţie nu desemnează o acţiune socială în sensul definit. Pe de alt ă parte însă, dacă imitarea acţiunii altora se realizează pentru că este la modă sau pentru că aşa cere tradiţia sau pentru că este exemplar ă, într-un


41

sens sau altul, sau confer ă legitimitate atunci imitarea este orientată semnificativ către sursa de imitare sau către un ter ţ actor. În consecinţă spune Weber, este greu de delimitat empiric între comportamentul imitativ ca simplă reacţie şi cel care este semnificativ justificat, astfel de cazuri fiind întotdeauna la limita acţiunii sociale. Este important însă să oper ăm o distincţie la nivel teoretic pentru a putea explica sociologic fenomenele sociale.

III.1.2. Tipuri de acţiune socială

Acţiunea socială poate fi orientată, în accepţiunea lui Weber, în patru modalităţi. Aceasta poate fi: 1. acţiune instrumental raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt constituite de aşteptările relative la comportamentul obiectelor din mediu sau al altor indivizi; aceste a şteptări constituie mijloacele adecvate pentru atingerea scopurilor stabilite de actor; acţiunea este instrumental raţională atunci când mijloacele, scopurile şi rezultatele secundare au fost luate în considerare şi apreciate; aceasta presupune şi considerarea alternativelor de acţiune pentru realizarea scopurilor propuse şi alegerea acţiunii optime, adică a acţiunii care produce cele mai mari beneficii din perspectiva scopului propus (exemplu maximizarea bunăstării individuale sau a utilit ăţii) cu cele mai mici costuri; 2. acţiune valoric raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt constituite de valoarea intrinsecă pe care actorul o atribuie acţiunii sale din punct de vedere etic, estetic sau religios, independent de rezultatul acţiunii; din punctul de vedere al semnificaţiei subiective atribuite, acţiunea este scop în sine şi nu mijloc pentru realizarea altor scopuri sau finalităţi şi astfel este valorizată în sine indiferent de rezultatul produs (exemplu: comportamentul altruist, religios ce r ăspunde la îndemnul “ajută-ţi aproapele” este o acţiune valoric raţională şi nu un simplu mijloc pentru sporirea utilităţii individuale);


42

3. acţiune afectivă (emoţională) ale cărei semnificaţii sunt constituite de st ările afective ale actorului; o astfel de acţiune este comprehensibilă observatorului social prin empatie şi capacitatea acestuia de a experimenta stări afective similare actorului investigat; 4. acţiune tradiţională ale cărei semnificaţii sau sensuri sunt constituite (preluate din) de obişnuinţe, obiceiuri, tradiţii. În sens strict acesta este un caz limită al acţiunii semnificative, putând fiind considerat şi simplă reacţie la stimuli ce a fost deprinsă prin învăţare; totuşi, procesul învăţării este unul social, iar conformarea la o normă sau tradiţie, argumenteaază Weber, este adesea susţinută evaluativ de către individ, prin internalizarea valorilor asociate comportamentului, acţiunea devenind astfel una valoric raţională în sensul de mai sus.

III.1.3. Acţiune socială şi instituţii sociale

În economie mai ales, dar şi în alte ştiinţe sociale (ştiinţele politice sau sociologie), modelul actorului raţional s-a constituit ca un tip de explicaţie a fenomenelor şi

proceselor sociale, pornind de la supoziţia acţiunii instrumental raţionale, în sens

weberian, a actorilor sociali. Modelul actorului raţional împărtăşeşte supoziţiile individualiste – un fenomen social, fie economic sau de altă natur ă, nu poate fi explicat decât reducându-l la acţiunile individuale elementare care îl compun (referinţele empirice şi

explicative ultime sunt actorii individuali) – şi, în plus, asumă raţionalitatea acţiunilor;

altfel spus, modelul actorului raţional consider ă că acţiunile non-raţionale sau iraţionale sunt cazuri limită ce pot fi neglijate, considerate irelevante în analiză; echilibrele macrosociale sunt explicate pornind de la alegerile raţionale ale indivizilor. De exemplu, echilibrul pieţei, soluţia optimă de alocare a resurselor în societate sau interesul coletiv, se obţine prin urmărirea intereselor egoiste sau individuale de către fiecare actor social – o idee originar ă în opera lui Adam Smith. Modelul actorului raţional poate fi o soluţie matematică atunci când se consider ă că indivizii maximizează o funcţie de utilitate; pornind de la această asumpţie, cunoscându-se preferinţele individuale şi cunoscându-se


43

funcţia de transformare a acestora în utilităţi, acţiunea socială poate fi modelată matematic. Curbele cererii şi ofertei sunt astfel de aplica ţii matematice ale unei probleme sociale. Modelul actorului raţional şi aplicaţiile sale matematice s-au dezvoltat cu precădere în economie fiind îns ă preluate şi în alte ştiinţe sociale; în sociologie, de exemplu, J.S. Coleman este un reprezentant al aşa-zisului “imperialism economic” al Universităţii din Chicago (alături de autori precum G. Becker, R. Coase, G. Stigler sau R. Posner)27 ce atribuie aproape exclusiv explicaţii individual raţionale fenomenelor sociale. Abordarea economică (instrumental raţională) a fost folosită pentru a explica probleme sociologice precum discriminarea, relaţiile de gen, educaţia, mariajul, familia etc. Este elocventă, în acest sens, afirmaţia lui G. Becker conform c ăruia “abordarea economică este una cuprinzătoare şi este aplicabilă întregului comportamentul uman”28 şi nu doar relaţiilor economice. Modelul actorului raţional este un model utilitarist: motivaţia acţiunii constă în maximizarea (raţională) a utilit ăţii individuale. Pe de altă parte însă, explicaţiile institu ţionaliste delimitează conceptul de acţiune socială de cel de instituţie socială dând prevalenţă explicativă acestuia din urmă. Astfel, Parsons elaborează o teorie a acţiunii în care vorbeşte de tripla orientare a acţiunii individuale: orientări valorice (standarde evaluative privind îndeplinirea rolurilor sociale), orientări afective sau expresive şi orientări cognitive (idei, credinţe). Instituţiile ar fi pattern-uri comportamentale moral sancţionate şi conforme cu orientările valorice împărtăşite de către membrii colectivităţii.29 Instituţiile creează ordine socială integrând un set comun de valori membrilor colectivităţii. Folosind tipologia lui Weber, concepţia parsonsiană asupra instituţiilor este similar ă tipului acţiunii valoric raţionale. Într-o altă accepţiune, R. L. Jepperson consider ă instituţiile ca fiind pattern-uri sociale cărora le este caracteristic un proces reproductiv specific; astfel de pattern-uri devin instituţionalizate atunci când distanţarea de pattern antrenează sancţiuni, social construite şi autoactivate, care repun lucrurile în ordinea stabilită. Instituţiile sunt astfel

27

M. Rowlinson, Organisations and Institutions. Perspectives in Economics and Sociology , 1997, Macmillan Business Press, p. 52 – 53. 28 G. Becker, The Economic Approach to Human Behaviour , 1976, University of Chicago Press, London, p.8. 29 T. Parsons şi E. Shills, eds., Towards a General Theory of Action , 1951, Harvard University U niversity Press, Cambridge, p. 23. Mihai Păunescu 2004

44

procese repetitive, rutiniere, r ăspunsuri automate la situaţii definite social30. Prin opoziţie, acţiunea este intenţională, presupune mobilizarea de resurse pentru atingerea anumitor scopuri subiective. Acţiunea socială este o formă mult mai slabă de reproducere a unui proces decât instituţia, dată fiind nevoia de mobilizare de resurse subiectiv semnificative pentru apariţia ei. Comparând cu tipologia lui Weber, instituţiile în acest sens sunt similare acţiunii tradiţionale, din obişnuinţă. Ca şi acţiunea tradiţională, instituţiile au o determinare cognitivă (se bazează pe obişnuinţe, pe rutine) şi nu una utilitarist ă. Cogniţiile însă sunt constructe sociale, iar semnificaţia subiectivă a acţiunii capătă, în cazul instituţiilor, un caracter social, în sensul că este împărtăşită şi luată ca atare de membrii colectivităţii. Mihaela Vlăsceanu defineşte instituţiile ca structuri relativ stabile de statusuri şi roluri şi de relaţii sociale având menirea de a conduce la îndeplinirea anumitor funcţii sociale. Instituţiile sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul 31 în care se desf ăş ăşoar ă interacţiunile umane . Astfel, semnificaţiile sau justific ările

instituţiilor sunt constituite la nivel social, iar nu subiectiv; aceasta ar fi deosebirea major ă faţă de acţiunea socială a cărei semnificaţie, fie şi îndreptată către comportamentul celorlalaţi actori, este subiectivă. Instituţiile pot fi îns ă internalizate de actori sub formă de valori sau cogniţii şi pot astfel ghida acţiunea individuală. În cazuri extreme acţiunea este ghidată în întregime de respectarea instituţiilor sociale. În astfel de situaţii cantitatea de “social” din acţiunea individuală devine atât de mare încât acţiunea nu mai este altceva decât un pattern instituţionalizat de comportament (sau o reacţie de tip stimul social – r ăspuns) ce prezintă semnificaţii obiective, sociale ce se constituie în funcţii sociale. Numim sociologism o astfel de abordare conform căreia întregul comportament uman este dominat de instituţii, iar nu de alegeri raţionale; pe de altă parte, numim utilitarism abordarea conform căreia faptele şi fenomenele sociale (instituţiile sociale) sunt exclusiv rezultatul acţiunii raţionale a indivizilor.

30

Institutionalism, în W.W. Powell şi P.J. DiMaggio, R.L. Jepperson, Institutions, Institutional Effects, and Institutionalism, eds., The New Institutionalism in Organizational Analysis , University of Chicago Press, London, p. 145. 31 M. Vlăsceanu, Organiza ţ ii ii şi comportament organiza ţ ional ional , Polirom, Iaşi, 2003, p. 85.


45

III.1.4. “Obiectivitatea” cunoaşterii sociale

Problema care se pune atunci când afirmăm că acţiunea socială este obiectul principal de studiu al sociologiei este aceea a gradului de obiectivitate ştiinţifică, dat fiind că analiza se concentrează asupra subiectivităţii semnificaţiilor. M. Weber porneşte de la premisa existenţei unei discontinuităţi între enunţurile factuale sau analitice care se refer ă la ceea ce “este” şi enunţurile normative care vizează ceea ce “trebuie să fie”. Punctul său de vedere era că o disciplină empirică nu poate formula în mod ştiinţific idealuri despre ceea ce “trebuie să fie”, f ăr ă ca acest lucru să coincidă însă cu o pledoarie pentru eliminarea integrală a judecăţilor de valoare din domeniul dezbaterii ştiinţifice. Ştiinţa însă se concentrează asupra a ceea ce “este”, mai precis de domeniul mijloacelor adecvate pentru realizarea scopurilor, ăf r ă a emite judecăţi de valoare cu privire la natura scopurilor. Cercetătorul urmează deci să adopte o poziţie de “neutralitate etic ă” faţă de valorile existente. Totuşi, cercetătorul nu poate face integral abstracţie de propriile valori şi

de universul său ideologic, astfel c ă M. Weber pledează mai degrabă pentru o

con ştientizare de către

cercetător a propriilor valori astfel încât acestea să nu-l conducă la

formularea de concluzii predeterminate care să afecteze obiectivitatea cercetării. Argumentaţia lui Weber pentru punctul de vedere propus conform căruia ştiinţa nu poate formula idealuri este următoarea. Weber afirmă că reflecţia cu privire la elementele acţiunii umane este legată de două categorii: “scop” şi “mijloc”. Întotdeauna vrem să realizăm ceva ca mijloc pentru atingerea unei stări sau “de dragul valorii sale intrinseci” (a acţiunii – n.a.). Ceea ce este însă accesibil cercetării ştiinţifice este problema conformităţ ăţii sau a adecvării mijloacelor atunci când scopurile sunt date, întrucât putem să cântărim şansele de a atinge un scop cu mijloacele ce ne stau la dispoziţie şi, implicit, s ă apreciem – indirect – şi scopul ca fiind realizabil, în condi ţiile istorice date sau lipsit de sens. “Îi putem oferi celui implicat posibilitatea de a pune în balanţă urmările neintenţionate care se opun rezultatelor intenţionate ale faptei sale şi, ca atare, îi oferim r ăspunsul la întrebarea: Care este costul atingerii scopului urmărit, în contextul unei previzibile sacrificări a altor valori? (…) Una dintre funcţiile esenţiale ale criticii tehnice (…) constă aşadar în a face posibilă această evaluare. Totuşi, transformarea acestei evaluări în decizie nu mai poate fi misiunea ştiinţei, ci a individului


46

înzestrat cu voinţă: numai el este cel care deliberează şi care, în funcţie de conştiinţa şi de propria sa concepţie despre lume, alege o anumită valoare din multitudinea acestora.” Ştiinţa

poate deci oferi, într-un anumit context, o cunoaştere a consecinţelor scopurilor

urmărite (ceea ce Weber numea “paradoxul consecinţelor”, adică faptul că uneori consecinţele pot diferi şi pot fi chiar contradictorii fa ţă de scopurile iniţial postulate de către actori) şi a mijloacelor propuse, a înlănţuirii şi amplorii obiectivelor pe care şi le propune actorul, identificând astfel logica “ideilor” vehiculate f ăr ă a depăşi însă “ordinea raţională a realităţii empirice”. Ştiinţa poate oferi o apreciere formal-logică a conţinutului înglobat în ideile vehiculate, adic ă o evaluare a idealurilor pe baza “postulatului noncontradicţiei interne” a actului inten ţionat. “O ştiinţă empirică, deci, spune Weber, nu poate să înveţe pe nimeni ce trebuie să facă, ci numai ce poate să facă şi – în anumite împrejur ări – ce vrea să facă.”32 Acesta este sensul în care spune Weber că ştiinţa se ocupă de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, Deşi formulat de un adept al sociologiei interpretative, în virtutea principiului comunicării metodologice în ştiinţele sociale, principiul “neutralităţii etice” a fost preluat ulterior de către pozitivişti şi transformat în ceea ce ei numeau caracterul tehnic, instrumental al sociologiei asemănătoare unei “inginerii sociale”.

Pornind de la sociologia acţiunii afirmată în operele sociologilor germani M. Weber şi G. Simmel şi în opoziţie cu pozitivismul sociologic de sorginte franceză (A. Comte, E. Durkheim sau M. Mauss), principiile metodologice interpretative au fost continuate şi extinse în orientările interacţionist simbolice, etnometodologice, fenomenologice şi în analiza instituţională. În timp ce relaţiile fenomenologiei sociologice dezvoltată de A. Schutz cu sociologia weberiană sunt directe, prima considerându-se o continuare a “paradigmei interpretative”, interacţionismul simbolic şi etnometodologia au fost formulate pornind dinspre psihologia socială. Metodologia interacţionsit simbolică ca şi cea etnografică (ulterior denumită etnometodologie) accentuează mai ales aspectele psihologice ale strategiilor interpretative de cercetare sociologică. Mai târziu, analiza institu ţională, de asemenea, se dezvoltă ca urmare a 32

M. Weber, Teorie şi metod ă ă în ştiin ţ ele ele culturii , Polirom, Iaşi, 2001, p. 11 – 20. Mihai Păunescu 2004

47

progresului psihologiei cognitive şi a aplicaţiilor acesteia în economie, sociologie şi ştiinţele politice.

III.2. Interacţionismul simbolic

Interacţionismul simbolic operează cu concepte cum sunt cele de: acţiune, interacţiune, situaţie socială, semnificaţii, simboluri, reguli, rol social, preluare sau adoptare de rol (role taking ). ). La începutul secolului G. H. Mead a predat la Universitatea din Chicago cursul de psihologie socială, publicat ulterior de studenţii săi. În 1938 H. Blumer utilizează pentru prima dată expresia “interacţionism simbolic” pentru a caracteriza influenţele psihosociologice ce au avut ca referinţă concepţia lui Mead. Dacă acţiunea socială se refer ă al orice comportament subiectiv semnificativ pentru actor, interacţiunea socială se refer ă la negocierea simbolică ce conduce la împărtăşirea semnificaţiilor atribuite de doi sau mai mul ţi actori ce relaţionează. Prin interacţiune socială oamenii îşi construiesc propriile medii simbolice prin care ataşează semnificaţii şi astfel se raportează la mediul fizic. Ac ţiunea este ghidată de mediul simbolic, iar nu de stimulii mediului fizic. Considerând bunăoar ă un pix ca obiect fizic, acesta reprezintă o colecţie de stimuli vizuali şi tactili; atunci când se raportează la acest obiect oamenii îi ata şează semnificaţii care le ghidează acţiunea: obiect cu care se poate scrie deci comunica, de asemenea pe baza acestuia se poate infera ceva despre poziţia socială a celui care îl foloseşte sau îi putem atribui puteri magice (exemplu: “pixul meu norocos” în examene). Astfel, de fiecare dată interpretăm lumea din jurul nostru; nu doar iei. O definiţie a situaţiei experimentăm stimuli, ci procedăm la defini ţ iiii ale situa ţ iei

presupune interpretarea sau atribuirea de semnificaţii unei circumstanţe imediate. Definiţia situaţiei este aşadar “realitatea percepută” de oameni. Operând cu definiţii diferite ale aceleiaşi circumstanţe, oamenii variază după cum percep şi reacţionează în diferite ocazii. O armă înseamnă ceva pentru un soldat, în timp ce pentru un criminal înarmat înseamnă altceva, de asemenea are o altă semnificaţie pentru victima unui act terorist sau pentru un vânător. Un bărbat care tunde iarba dintr-o gr ădină poate fi perceput ca o persoană care îşi înfrumuseţează curtea sau care, încercând să-şi facă de


48

lucru, îşi evită de fapt soţia sau ca pe o persoană care îşi câştigă în acest fel existenţa. Tocmai datorită faptului că definiţiile nu sunt univoce, interacţiunea socială presupune negocierea semnificaţiilor pentru a se ajunge la înţelegeri comune. Acestea constituie fundamentul acţiunii sociale, adică a acţiunii a cărei semnificaţie este ghidată în funcţie de comportamentul celorlalţi. “Acţiunea socială este rezultatul tranzacţiilor sau al schimburilor (…) de semnificaţie (…). Din aceste tranzacţii sau schimburi rezultă moduri habituale de acţiune, obiceiuri, ritualuri şi rutini standardizate de reguli, adică instituţii sociale.”33 Termenul de cultur ă ă, în sens antropologic, desemnează acele semnificaţii împărtăşite cu care vehiculează membrii unei comunităţi sau ai unei societăţi, adică definiţiile social acceptate ale situa ţiilor, circumstanţelor fizice. Socializarea este un proces prin care aceste definiţii ajung să fie împărtăşite. Socializarea produce ceea ce numim în sociologia contemporană sociabilitate34, adică relaţii sociale non-conflictuale care aduc unitatea, agregarea socială, ca urmare a împărtăşirii semnificaţiilor vehiculate. Încrederea, toleranţa, cooperarea prezintă astfel de caracteristici. Dorothy Thomas a formulat o propoziţie ce ulterior avea să capete rangul de teoramă (teorema lui Thomas): “Dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt reale prin consecinţelor lor”. Odată ce un înţeles a fost atribuit unei situaţii, acest înţeles serveşte pentru a modela ceea ce oamenii fac sau reuşesc să facă, dar şi consecinţele comportamentului lor. Aceasta este ceea ce numim o abordare constructivistă a realităţii ce îşi are originea în nominalismul filosofic scolastic (opunându-se realismului filosofic ă clasic). Realitatea aici şi acum-ului este aşadar o construcţie socială ce se obiectivizeaz ă

prin aceea că este împărtăşită de către actorii sociali, iar nu prin vreo caracteristică intrinsecă a situaţiei. G.H. Mead studiază geneza sinelui şi a conştiinţei de sine în contexte interacţionale ale căror produse sunt şi pe care, în acelşi timp, le construiesc. Formarea sinelui este un proces central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică (ex. tu eşti băiat, eşti băiatul meu, eşti român, eşti un tip de treabă, faci parte din grup etc.). Sinele reprezintă ideile pe care 33

ării ări r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Editura Ştiin ţifică şi L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 101. 34 D. Sandu, Sociabilitatea în spa ţ iul ării iul dezvolt ă r ii, Polirom, Iaşi, 2003.


49

le avem cu privire la atributele, capacităţile şi comportamentele noastre (conştiinţa de ional . Astfel, lu ăm rolul altuia faţă de noi înşine; asumăm sine) şi este construit situa ţ ional

mental o dublă perspectivă: suntem simultan subiecţii şi obiectul acţiunii. Mead susţine existenţa a trei stadii în evolu ţia copilului către un sens al sinelui: stadiul “joac ă”, stadiul “joc” şi stadiul “altuia generalizat”; prin joac ă copilul experimentează anumite roluri bine delimitate (mama, tata etc.) în relaţia cu obiecte din mediul fizic, apoi jocul presupune adoptarea, experimentarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor între partenerii de joacă (interacţiunea cu alţi membrii ai societăţii), iar altul generalizat reprezintă capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine; altul generalizat reprezintă vehiculul care ne leagă de societate, de concepţiile societăţii cu privire la ceea ce este şi ceea ce nu este adecvat pentru un anumit rol pe care îl îndeplinim într-un context social dat. În acest ultim stadiu actorul ajunge să internalizeze atitudinile organizate ale comunităţii astfel c ă auto-controlul ia locul controlului social. Mead a examinat astfel felul în care concepţiile despre sine se formează în cursul interacţiunii şi felul în care ne modelăm comportamentul în baza feed-back-ului furnizat de ceilalţi. Unul dintre continuatorii lui Mead în paradigma interac ţionsită este sociologul american E. Goffman. În legătur ă cu geneza situaţională a sinelui, acesta ridică o problemă oarecum diferită. El arată bunăoar ă că doar prin influenţarea ideilor altora despre noi (ideilor pe care alţii şi le formează despre noi) putem spera să anticipăm sau să controlăm ceea ce ni se întâmplă. Avem interesul de a ne prezenta altora în modalităţi care ne vor pune într-o lumină favorabilă, un proces intitulat de Goffman managementul impresiilor .

Acesta

presupune

ascundera

unor

aspecte

ale

situaţiei

şi/sau

comportamentului şi revelarea strategică a altora35. Comparaţia cu o scenă de teatru îl face pe Goffman să numească această abordare – metoda dramaturgică . Astfel analiza propusă iniţial de Mead şi continuată apoi de H. Blumer, E. Goffman sau H.S. Becker, pentru a cita doar câţiva dintre autorii interacţionişti, este atât una social psihologică, (urmărind formarea sinelui în procesele de interacţiune) cât şi una sociologică, în măsura în care urmăreşte geneza modurilor împărtăşite, habituale de acţiune, adică a instituţiilor sociale. În această a doua întreprindere se relevă caracterul individualist al metodologiei interacţionist simbolice, geneza societăţii şi a instituţiilor 35

E. Goffman, Via ţ a cotidiană ca spectacol , Bucureşti, comunicare.ro, 2003. Mihai Păunescu 2004

50

fiind rezultatul interac ţiunilor micro-sociologice şi al negocierii semnifica ţiilor între actorii sociali în situaţii sociale specifice. Interacţionismul simbolic este preocupat de procesele micro-sociologice de generare a definiţiilor social împărtăşite ale situaţiilor (ale sociabilităţii), precum şi de modalitatea în care societatea modelează sinele prin preluarea de către acesta a semnificaţiilor social acceptate. Interacţionismul este deci deopotrivă preocupat de geneza societăţii şi a sinelui prin procese de negociere simbolică. H. Blumer, continuatorul lui Mead, statuează următoarele premise fundamentale ale interacţionismului simbolic36: 1. Oamenii se raportează la lucruri pe baza semnificaţiilor pe care acestea le au pentru ei. 2. Semnificaţiile se constituite (derivă) în procesul interacţiunii sociale. 3. Semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de oameni în situaţiile sociale concrete. Aşa cum spuneam, obiectele din mediul fizic sau evenimentele sociale nu au semnificaţii intrinsece, deoarece nu dispun de conştiinţă de sine; oamenii se raportează la acestea şi îşi orientează acţiunea investindu-le cu semnificaţii, iar aceste semnificaţii se constituie în interacţiunea socială. În tranzacţiile simbolice ce au loc oamenii ajung la consensuri simbolice ce circumscriu semnificaţiile unui eveniment sau obiect, reglementând astfel conduita acţiunii indivizilor ce se raportează într-un fel sau altul la acel eveniment sau obiect. Iau astfel naştere comportamentele habituale, rutiniere, standardizate ce se constituie în instituţii sociale. Acestea din urmă îşi g ăsesc justificarea (accounts) în definiţiile social împ ărtăşite ale unei situa ţii ce comandă un r ăspuns (o atitudine) standard din partea membrilor societăţii. Totuşi, aceste semnificaţii comune, împărtăşite, ce dau naştere instituţiilor sociale pot fi la rândul lor schimbate întrucât oamenii dispun de capacităţi de interpretare în situaţiile concrete şi sunt astfel creatori de noi semnificaţii pe care le re-negociază cu ceilalţi membrii ai grupului sau societăţii. Atunci când semnificaţiile sunt atribuite consensual, grupul sau comunitatea dispun de stabilitate, iar acţiunile individuale converg sub forma acţiunilor colective. În grup pot apărea şi stări conflictuale, mai ales atunci când semnifica ţiile sau regulile stabilite prin negocieri sunt vagi, când grupul se confruntă cu o nouă perspectivă sau atunci când în 36

H. Blumer, Symbolic Interactionism , Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969. Mihai Păunescu 2004

51

grup a apărut o nouă persoană. Stabilitatea grupului sau a consensului simbolic este condiţionată şi de modul în care sinele se prezintă grupal, adică de formele de instituire în grup a persoanelor individuale. self-lodging ), Sinele dispune de capacitatea de auto-instituire ( self-lodging ), adică de capacitatea

de identificare în raport cu el însuşi şi cu alţii. Aceasta prespune adoptarea şi performarea unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Indicatori empirici ai auto-instituirii sinelui într-un grup pot fi: stilurile de vorbire, apelativele folosite, implicarea în conversaţie, gradul de conformare la aşteptările celorlalţi. Interacţiunea este neproblematică atunci când se desf ăş ăşoar ă în conformitate cu modul de auto-instituire a sinelui persoanelor participante. În caz contrar este nevoie de un proces de negociere simbolică pentru a se ajunge la stabilirea regulilor de interacţiune. Astfel de reguli pot fi de natur ă juridică, morală sau referitoare la “etichetă”. Sinele se instituie astfel în situaţii în care se generează consensul simbolic, fiind greu de realizat în relaţii sociale în care se vehiculează definiţii diferite, semnifica ţii diferite ale obiectelor sau evenimentelor. L. Vlăsceanu sintetizează câteva presupoziţii teoretice cu implicaţii metodologice, pentru cercetare, ale perspectivei interacţionist simbolice37: 1. Există o formă “manifestă”, deschisă, vizibilă a comportamentului şi una “ascunsă”, invizibilă. Interacţiunea este deschisă vizibilă deoarece ea angajează actori sociali în schimburi sau negocieri manifeste care dau naştere regulilor, ritualurilor, tradiţiilor. Acestea din urmă sunt aspecte direct observabile ale realităţii sociale. Pe de altă parte indivizii sunt creatori de simboluri, de interpretări. Abordarea interacţionsit simbolică trebuie să ţină cont atât de comportamentele manifeste direct accesibile ce pot avea semnificaţii sociale comune (reguli, obiceiuri), cât şi de (re-)interpretarea subiectivă pe care oamenii o practică, adică de aspectele ascunse, invizibile ale comportamentului lor. 2. Cercetarea socială trebuie considerată, din punctul de vedere al cercetătorului, ca o preluare sau adoptare de rol (role taking ), ), ca o proiectare a cercetătorului în rolul actorului social pentru a îi înţelege modul de implicare în interacţiuni. 37

L. Vlăsceanu, op. cit., p. 102 - 105. Mihai Păunescu 2004

52

Analiza nu mai este exterioar ă, obiectivă, ci se bazează pe implicarea directă în situaţia interacţională în vederea înţelegerii şi interpretării introspective a conduitelor. 3. Cercetarea trebuie să se concentreze asupra dublei ipostaze a actorului social – creator de simboluri, dar şi performer al unor comportamente rutinizate ce rezultă din împărtăşirea unor semnificaţii comune, standardizate, de-la-sineînţelese (neproblematizate). A studia construcţia simbolică înseamnă a sudia atât consensurile, cât şi etapele demersului interpretativ şi momentele conflictuale. 4. Orice cercetare interacţionist simbolică este orientată către identificarea şi iilor sociale concrete. Ca atare, situaţia concretă este o caracterizarea situa ţ iilor

variabilă centrală a oricărei cercetări, iar nu o stare cu presupuse calităţi de reprezentativitate. O situaţie evoluează dezvoltând o succesiune de interpretări ce sunt invocate în negocierea simbolică (de exemplu pătrunderea unui str ăin în grup este o situaţie “digerată” de membrii grupului până la constituirea unui consens simbolic în această privinţă). Descrierea situaţiei ar trebui să urmărească actorii implicaţi, organizarea sau dispunerea spaţială a actorilor şi obiectelor, semnificaţiile vehiculate în interac ţiune. În mare parte aceste principii metodologice au generat metode de cercetare specifice şi au condus la abordări diferite fa ţă de metodologiile zis “obiective” sau pozitive. Metoda cea mai des utilizată este observaţia nestructurată, metoda etnografică sau observaţia participativă. De asemenea s-au mai folosit interviul focalizat (focus-group) sau cvasiexperimentarea în special sub forma jocurilor de simulare a situaţiilor sociale noi, provocatoare, pentru a testa modul de reacţie, etapele constituirii consensului simbolic şi stabilitatea grupului. Pornind de la premisele teoretice interacţionist simbolice anterior enunţate, H. Blumer formulează câteva postulate38 cu privire la natura societăţii şi grupurilor umane, a

38

Blumer, Symbolic Interactionism , Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969. Mihai Păunescu 2004

53

interacţiunii sociale şi obiectelor, postulate care, delimitând obiectul cercet ării, au menirea de a ghida analiza empirică: 1. Natura societăţii şi/sau a grupurilor. Grupurile şi societatea există numai în acţiune şi trebuie privite în termeni acţionali. Înţelegem în mod obişnuit prin cultur ă ă

totalitatea obişnuinţelor, tradiţiilor şi semnificaţiilor comune,

împărtăşite de membrii unei societ ăţi/comunităţi, cu alte cuvinte cultura derivă din ceea ce fac oamenii. Pe de altă parte, prin termenul de structura social ă înţelegem ansamblul poziţiilor sociale, a status-urilor, rolurilor, autorităţii şi prestigiului disponibile în societate – acestea rezultă din felul în care oamenii se raportează unii la alţii. Analiza structurală şi analiza funcţională sunt orientări metodologice de tip holist care analizează legile de transformare a structurii respectiv funcţiile culturii (normelor, valorilor) în societate considerându-le pe acestea ca existând în sine, independent de indivizii prin care se exercită şi considerându-le astfel unităţi referenţiale în analiza empirică.

Contestând

acest

principiu

al

holismului

metodologic,

interacţionismul simbolic postulează ideea că structura socială şi cultura sunt rezultate ale acţiunii oamenilor, derivă din ceea ce oamenii fac şi din modul în care oamenii se relaţionează şi, în consecinţă, orice explicaţie socială trebuie să pornească de la ideea că societatea constă în oameni angajaţi în acţiune. 2. Natura interacţiunii sociale. Viaţa de grup presupune interacţiunea între membrii grupului; o societate constă în oameni angajaţi în acţiune. Explicaţiile pozitiviste tipice atribuie comportamentului factori explicativi “obiectivi”, precum poziţia socială, statusul socio-economic, prescripţiile culturale etc. Pe de altă parte, interacţionismul simbolic consider ă că interacţiunea socială este o interacţiune între actori, iar nu între caracteristici abstracte atribuite acestor actori; avem de-a face cu oameni reali, în integralitatea caracteristicilor constitutive, iar nu cu indivizi statistici, reprezentativi în baza unor caracteristici abstracte. Mai departe, interacţiunea socială este considerată în sine un proces formativ al comportamentului (unul


54

dintre factorii constituivi, poate cel mai important), iar nu doar ca mijloc pentru exprimarea comportamentului. Blumer distinge două tipuri de interacţiune: interacţiunea non-simbolică când un actor r ăspunde (reacţionează) în mod direct la acţiunea altui actor f ăr ă să o interpreteze şi interacţiunea simbolică ce presupune interpretarea acţiunii celuilalt actor. 3. Natura obiectelor. Lumea din jurul nostru este compusă din obiecte, iar acetea sunt rezultatul interacţiunii, adică al procesului de atribuire, prin negociere, de semnificaţii. Natura obiectelor consistă în semnificaţiile pe care acestea le au pentru cei pentru care sunt obiecte. Semnificaţia obiectelor pentru o persoană rezultă din modalitatea în care acestea sunt definite de către ceilalţi actori cu care persoana respectivă interacţionează. Pentru a înţelege acţiunea oamenilor trebuie identificată lumea obiectelor lor. Există astfel trei tipuri de obiecte: a). obiecte fizice; b). obiecte sociale: studenţi, profesori, preoţi, prieteni etc. şi c). obiecte abstracte: principii morale, doctrine filosofice, politice, religioase, dreptatea etc. În baza premiselor teoretice şi a postulatelor, anterior enunţate, derivate din aceste premise, H. Blumer formulează câteva principii normative de cercetare (investigaţie empirică) validă a realităţii sociale. 1. Cercetătorul trebuie să privească obiectele aşa cum le văd indivizii cercetaţi. Substituirea semnificaţiilor vehiculate de actorii de c ătre propriile semnificaţii ale cercetătorului (observatorului social) crează o lume fictivă a cercetării ce nu are legătura cu realitatea, nefiind deci validă. Conform primei premise statuate de interacţionismul simbolic, oamenii acţionează asupra lucrurilor pe baza semnificaţiilor pe care acestea le au pentru ei. Astfel, nu este simplu pentru un cercetător ce nu e familiar cu lumea respectivă să identifice obiectele care compun lumea unui individ sau a unei colectivităţi. Această întreprindere presupune abilitatea de a se plasa pe sine în poziţia individului sau a colectivităţii respective. În acest sens, date relevante ale observaţiei sunt


55

decrieri ale felurilor în care actorii “văd” obiectele respective, în care au acţionat asupra lucrurilor respective în situaţii diferite şi ale felurilor în care se refer ă al aceste obiecte în conversaţiile cu membrii grupului. Înţelegerea obiectelor cheie derivă din aceste descrieri – ele fac obiectul validării de către un grup de participanţi uzuali ai lumii respective. 2. Comportamentele oamenilor trebuie înţelese în contextul acţiunii celorlalţi cu care ei interacţionează. Interacţionismul simbolic consider ă viaţa grupului ca un proces în care oamenii, întâlnindu-se în diferite situaţii, îşi indică linii de acţiune unul altuia şi interpretează indicaţiile altora. Interacţiunea socială este deci un proces formativ, oamenii îşi construiesc propriile opinii, norme, valori în interacţiune cu (confruntându-le cu ale) ceilalţi şi nu un proces în care acestea sunt doar revelate celorlalţi. O anchetă de opinie prin chestionar, de exemplu, este o modalitate neadecvată de culegere a datelor privitoare la opinie în concepţia interacţionismului simbolic, întrucât opinia nu este un dat existent, ci rezultă dintr-un proces formativ, interacţiunea dintre cercetător şi subiect putând fi un astfel de proces de construcţie a unei opinii. 3. Intercţionismul simbolic consider ă că acţiunea socială constă în activităţi colective şi individuale formate în lumina activit ăţii celorlalţi. Observând acţiunea socială putem deriva categoriile pe care le folosim pentru a furniza ordine conceptuală vieţii sociale. Un şef, un preot, un rol social, un aranjament de stratificare, o instituţie reprezintă o formă sau un aspect al acţiunii sociale. Categoria nu are însă sens dacă nu este exprimată în termeni acţionali. Cercetătorul preocupat de acţiunea socială a unui individ sau grup trebuie să privească acţiunea de pe poziţia celui care o întreprinde: a vedea situaţia aşa cum este aceasta vazută de către actor, observând ceea ce actorul consider ă a fi important, cum interpretează ceea ce consider ă, notând tipurile alternative de acţiune pe care le identific ă şi încercând să urmărească interpretarea care duce la alegerea şi implementarea unui anumit curs al acţiunii. Poziţia metodologică a interacţionismului este aceea că acţiunea trebuie considerată (privită) în modalitatea în care este formată. Agregatele sociale (instituţii, stratificarea socială etc.) sunt doar aranjamente de oameni inter-relaţionaţi în


56

acţiunile lor. Concatenarea acţiunilor ce au loc în puncte diferite constituie un agregat social. De exemplu organizaţiile nu sunt altceva decât colectivităţi de actori (agregate sociale) ce inter-relaţionează şi dezvoltă înţelegeri, semnificaţii comune cu privire la aceleaşi obiecte ale mediului cu care interacţionează. ia. Explorarea constă Fazele cercetării empirice de teren sunt explorarea şi inspec ţ ia

în identificarea actorilor, a lumii obiectelor (obiectelor cheie), a dispunerii acestora şi a semnificaţiilor atribuite de actori obiectelor, într-un cuvânt a totalităţii instanţelor empirice de interacţiune a actorilor. Explorarea este generală şi are un caracter pregătitor pentru analiza ştiinţific ă propriu-zisă. Inspecţia constă în urmărirea elementelor analitice (de exemplu puterea sau stratificarea socială sau mobilitatea) prin examinarea atentă a instanţelor empirice. Elementele analitice pot avea grade diferite de abstractizare; acestea trebuie abordate în feluri diferite: văzute din unghiri diferite, punând multe întreb ări despre ele. Inspecţia este imaginativă, creatoare, flexibilă, nu este standardizată rutinizată.

III.3. Etnometodologia

Etnometodologia este un tip de investigaţie a realităţii sociale ce se concentrează pe aspectele etnografice ale limbajului, interacţiunile dintre actorii sociali care investighează şi cei care sunt investigaţi, precum şi pe cunoaşterea comună, adică spre semnificaţiile implicate în ac ţiunile cotidiene. Proiectul ştiinţific al etnometodologiei constă în analiza metodelor şi procedurilor uzuale, obişnuite, folosite de oameni ( lay methods)

pentru a îşi realiza acţiunile vieţii cotidiene. Etnometodologia este analiza

metodelor obişnuite pe care oameni obişnuiţi le folosesc pentru a î şi realiza acţiunile obişnuite. Vom numi în continuare aceste metode obi şnuite etnometode, iar investigaţia lor sociologică – etnometodologie. Ca metodă de cercetare, termenul de etnometodologie se refer ă la studiul felului elese (taken-for-granted ) şi în care oamenii produc semnificaţii comune, de-la-sine-în ţ elese


57

care susţin ordinea socială. Cercetătorul este interesat de felul în care se construiesc definiţiile comune ale situaţiilor sociale, agreate de membrii unei colectivităţi. Etnometodologia este deci examinarea sistematică a mecanismelor generatoare ale realităţii vieţii cotidiene, respectiv studiul metodelor ordinare (obişnuite) pe care oameni obişnuiţi le utilizeaz ă pentru a îşi realiza acţiunile. Cu alte cuvinte, etnometodologia este o “metodă” de investigare a cunoaşterii comune, ulterior constituindu-se într-o sociologie a cunoaşterii în opera lui P. Berger şi Th. Luckmann. Etnometodologia este un curent sociologic lansat în universit ăţile americane (mai precis californiene) în anii ’60. Făcând parte din familia paradigmei interpretative originar ă în opera lui M. Weber, etnometodologia s-a dezvoltat mai apoi în cadrul sociologiei germane, penetrând doar foarte târziu şcoala sociologică franceză încă dominată de obiectivismul durkheimian. Harold Garfinkel este iniţiatorul acestui curent şi ia cel mai de seamă exponent, fiind totodată şi cel care a propus termenul. Concep ţ ia teoretică generatoare a acestei practici de investigare porne şte de la ideea că limbajul comun descrie realitatea social ă ă , dar o şi constituie în acela şi timp.

Prin opoziţie faţă de

definiţia durkheimiană a sociologiei ca ruptur ă faţă de simţul comun, etnometodologia consider ă că prin capacitatea de a descrie şi justifica (accounts) ceea ce fac, oamenii îşi organizează existenţa socială. Ordinea socială este deci construită în procese şi interacţiuni cotidiene, folosind proceduri uzuale la dispoziţia oamenilor aici şi acum, iar nu ca realitate în sine obiectivă, independentă de voinţa oamenilor şi decelabilă de către sociolog prin utilizarea de metode ştiinţifice, obiective. Teoriile sociologice clasice reflectate în mare parte în opera de sinteză a lui T. Parsons explică stabilitatea ordinii sociale prin integrarea motivaţiilor actorilor în modele normative care reglementează comportamentele şi aşteptările reciproce. Aşa cum considera Parsons, împărtăşim valori care sunt mai presus de noi şi ne conduc. Respectarea acestor valori generatoare de reguli este realizată prin internalizarea acestora în procesul de socializare, constituidu-se astfel ceea ce el numeşte superego-ul – o instanţă interioar ă. Parsons consider ă că această instanţă internă ne guvernează gândirea şi comportamentul. Pentru a evita anxietatea (sancţiunea supergo-ului) şi/sau sancţiunile celorlalţi actori produse de încălcarea regulilor, actorii prefer ă să se conformeze, generând astfel, într-un mod mai puţin evident oamenilor obişnuiţi, ordinea socială.


58

Etnometodolgia însă se distanţează de paradigma normativă clasică pentru a adopta o perspectivă interpretativă: relaţia dintre actor şi situaţie nu este stabilă şi neschimbătoare, produsă de reguli sau conţinuturi culturale, ci, dimpotrivă, este continuu construită în procese de interpretare. Ea “nu se concentrează atât asupra ordinii sociale, înţeleasă ca o construcţie predeterminată, cât asupra modului în care aceasta rezultă permanent din interacţiunile simbolice ale actorilor sociali. Ordinea socială se bazează pe reguli, norme, ritualuri, definiţii, semnificaţii împărtăşite de membrii unei colectivit ăţi, dar acestea nu sunt fixe, ci presupun permanente reformulări, codificări, adaptări în procesul

dinamic

al

interac ţiunilor

directe

dintre

actori.”39

În

consecinţă,

“etnometodologul nu se preocupă să ofere explicaţii cauzale ale acţiunilor regulate, structurate, repetitive printr-un fel de analiză a punctului de vedere al actorului. El este interesat de modul în care membrii societăţii realizează sarcina de a vedea, descrie şi explica ordinea lumii în care tr ăiesc.”40 Nu ordinea în sine este obiectul de studiu, ci modul în care oamenii construiesc această ordine adoptând raţionamente practice adecvate modului comun de percepţie a realităţii sociale. Etnometodologia îşi propune astfel să înţeleagă felul în care oamenii percep, descriu şi dezvoltă împreună definiţii ale situaţiei. Garfinkel consider ă, contrar lui Durkheim, că faptele sociale nu se impun ca o realitate obiectivă. Postulatul sociologic formulat de Garfinkel devine următorul: faptele sociale trebuie considerate ca realizări practice; faptul social nu este un obiect stabil, ci este produs de activitatea continuă a oamenilor care utilizează know-how, proceduri şi reguli, într-un cuvânt etnometode a căror analiză constituie adevărata sarcină a etnometodologiei. Garfinkel spune că etnometodologia încearcă să trateze activităţile practice , circumstanţele practice şi gândirea sociologică practică ca teme pentru studiul empiric acordând aceeaşi atenţie activităţilor ordinare (comune) ca şi celor profesionale. Două din temele predilecte ale etnometodologiei au fost constituite de birocraţie, existând astfel mai multe studii în spitale şi secţii de poliţie, precum şi de teoria etichetării,

39

ării ări r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Editura Ştiin ţifică şi L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 109. 40 D.H. Zimmerman, D. Lawrence Wieder, Ethnomethodology and the problem of order: comment on Denzin, în J.D. Douglas (ed.) Understanding everyday life. Toward the reconstruction of sociological knowledge, London, Routledge & Keagan Paul, 1971, p. 289.


59

respectiv metodele, procedurile de identificare a delincvenţei, de etichetare a delincvenţilor şi de auto-identificare a acestora drept delincvenţi. Etnometodologia se bazează pe câteva concepte specifice trasformate în principii de investigaţie empirică: 1. Reflexivitatea.

Etnometodologia

proclamă

necesitatea

reflexivităţii

investigaţiei sociologice, analiza corespondenţei directe dintre cunoaşterea sociologică şi cunoaşterea comună, considerarea interacţiunilor dintre observator şi actorul social. Reflexivitatea se refer ă la practicile care descriu şi constituie în acelaşi timp cadrele sociale (social frameworks). În cursul activităţilor obişnuite nu suntem atenţi la faptul că în timp ce vorbim construim sensul, ordinea şi raţionalitatea a ceea ce facem. Să descrii o situaţie înseamnă să o constitui. Reflexivitatea se refer ă deci la echivalenţa între descrierea şi producerea acţiunii şi presupune ca activităţile prin care membrii produc şi gestionează instanţele cotidiene să fie identice cu procedurile prin care membrii descriu şi explică aceste instanţe. 2. Indexarea. Viaţa

socială este construită prin limbaj – nu limbajul lingvi ştilor,

ci acela al vieţii cotidiene. Oamenii vorbesc, primesc ordine, r ăspund la întrebări, scriu căr ţi, predau cursuri, fac cumpăr ături folosind de fiecare dată aceleaşi competenţe lingvistice. În descrierile şi interpretările realităţii sociale, sociologii utilizează aceleaşi resurse de limbaj ca şi oamenii obişnuiţi, limbajul comun. Indexarea reprezintă suma determinărilor contextuale implicit asociate unui cuvânt; aceasta dă măsura incompletitudinii naturale a cuvintelor; cuvintele capătă sensuri complete doar în contextul specific în care sunt utilizate, aşa cum sunt “indexate” într-o situaţie de schimb lingvistic. Nu există sensuri absolut obiective ale cuvintelor, mai degrabă semnificaţia acestora vine din factori contextuali, precum biografia vorbitorului, intenţia sa imediată, relaţia cu auditorul şi conversaţiile anterioare. Acelaşi lucru se întâmplă cu interviurile şi chestionarele folosite în sociologie. Cuvintele şi propoziţiile folosite nu au aceleaşi sensuri pentru toţi şi totuşi abordarea “ştiinţifică” a sociologilor este ca şi cum ar exista omogenitate semantică a cuvintelor. Indexarea implică faptul că sensul cuvintelor este înotdeauna local


60

şi că

generalizarea semnificaţiei este imposibilă. Expresii vagi, ambigui or

trunchiate sunt localizate de membrii dat fiind înţelesul lor contextual şi dincolo de context prin simţul întâmplărilor retrospective şi prospective (A. Cicourel). 3. Justificarea.

Studiile etnometodologice analizează activităţile cotidiene ca

metode ale membrilor de a face aceste activităţi vizibile-raţionale şi justificate pentru scopurile practice. S ă spui că lumea socială este justificabilă (accountable) înseamnă că aceasta este inteligibilă, repetabilă şi analizabilă. Toate acestea sunt revelate în activităţile practice ale oamenilor. Zimmerman spune că etnometodologia tratează descrierile lumii sociale realizate de către membrii ca realizări (accomplishments), iar nu ca descrieri a ceea ce se ri) nu este de a întâmplă în realitate. Proprietatea acestor descrieri (justifică ri) ă , ci de a ar ă ta revela lumea social ă ta felul (metodele) în care aceasta este

construit ă ă .

Atunci când descriu o scenă a vieţii cotidiene, de interes nu e

faptul că descriu lumea în sine, ci faptul că această descriere “construieşte lumea”. Făcând lumea vizibilă înseamnă să-mi fac acţiunea comprehensibilă, deoarece, prin expunerea metodelor prin care o descriu, destăinui astfel semnificaţiile. Etnometodologia utilizează ca metode de culegere a datelor observaţia participativă, interviul focalizat (focus group) şi, mai ales, metodele experimentale. Garfinkel şi-a instruit studenţii să acţioneze ca “experimentatori cotidieni” şi să încalce reguli uzuale pentru a for ţa reacţiile oamenilor de justificare a acestor reguli şi a decela astfel (etno-) metodele de construcţie a ordinii sociale. De exemplu, le cerea studenţilor să nu plătească integral preţurile obiectelor cumpărate; să se comporte faţă de ceilalţi membrii ai familiei ca şi cum ar fi chiriaşi; să solicite interlocutorilor explicarea celor mai banale expresii. “Astfel de cvasiexperimente ar fi menite ăs ofere posibilitatea problematizării unor evenimente sociale normale sau obişnuite, să pună în evidenţă caracterul firesc, de-la-sine-înţeles, al regulilor şi ritualurilor practicate interacţional.”41

41

L. Vlăsceanu, op. cit., p. 111. Mihai Păunescu 2004

61

Un domeniu preferenţial al studiilor etnometodologice este reprezentat de limbaj. Considerându-se limbajul drept principalul mijloc de vehiculare a semnificaţiilor, s-a urmărit analiza amănunţită a "materialelor conversaţionale” pentru a se realiza o “etnografie a comunicării”42 verbale şi nonverbale. Analiza conversaţiei (AC) se bazează pe o încercare de a descrie metodele prin care oamenii urmăresc producerea interacţiunii sociale sistematice. J. Heritage (1984, 241 – 242, apud. Silverman, 2004, p. 185 - 186) formulează trei premise fundamentale ale AC: 1. Interac ţ iunea iunea este organizat ă ă structural.

Discuţia presupune nişte pattern-uri

stabile, organizate şi orientate de către participanţi într-o manier ă demonstrabilă. Aceste pattern-uri “nu depind de starea psihologică sau de alte caracteristici ale vorbitorilor concreţi” (1984: 241). Acest lucru presupune două implicaţii importante. Mai întâi, organizarea structurală a vorbirii trebuie tratată la fel ca şi organizarea structurală a oricărei instituţii sociale, adică înţelegând-o ca fiind un “fapt social”, în termenii lui Durkheim. Şi, în al doilea rând, din aceasta rezultă că este ilegitim şi ne-necesar să explicăm acea organizare apelând la nişte presupuse tr ăsături psihologice sau la alte caracteristici ale vorbitorilor concreţi. ial ă 2. Organizarea secven ţ ial ă. Contribuţiile participanţilor la această interacţiune

sunt modelate contextual, în sensul că implicările acestora în secvenţele de acţiuni în derulare nu pot fi adecvate în afara referirii la contextul la care participă. Ac înţelege prin context în primul rând secvenţele anterioare ale discuţiei: din această perspectivă, contextul unei viitoare ac ţiuni este mereu reînnoit prin intermediul acţiunii curente” (1984: 242). Procesul de indexare a formulărilor este astfel inevitabil. 3. Fundamentarea empirică a analizei. Primele două propoziţii trebuie să fie identificate în cadrul transcrierilor detaliate ale interacţiunii, astfel c ă nici un detaliu nu poate fi privit ca accidental şi se evită generalizările premature. Heritage rezumă cele de mai sus în următorul mod (1984: 243): 42

J.J. Gumpserz, D. Hymes (eds.), Directions in sociolinguistics: the ethnography of communication, New York, Holt, Rinehart & Winston, 1972. Mihai Păunescu 2004

62

În mod specific, analiza este realmente “condus ă de date” – ea porneşte de la nişte fenomene care sunt – în diverse moduri – eviden ţiate de datele interac ţiunii. În mod analog, exist ă o tendinţă destul de puternic ă de respingere a specula ţiilor apriorice privind orient ările şi motivele personale ale vorbitorilor şi în favoarea unei examin ări detaliate a ac ţiunilor conversaţionale efective. În acest fel, urmărirea empiric ă a vorbirii este considerat ă a fi resurs esen ţială pentru dezvoltarea ulterioar ă a unei analize pertinente.

Din punct de vedere metodologic, D. Silverman (2004: 196) consider ă că, în AC, trebuie realizate următoarele etape: 1. identificarea secvenţelor de discuţie; 2. examinarea modului în care participanţii îşi asumă anumite roluri sau identităţi pe parcursul vorbirii (de exemplu, cel care întreabă – cel care r ăspunde sau client – profesionist); 3. desprinderea anumitor rezultate concrete din discuţia în cauză (de exemplu, o cerere de clarificare, o reparaţie, o izbucnire în râs) şi încercarea de a observa traiectoriile urmate în producerea unor astfel de rezultate. De asemenea, trebuie evitate următoarele greseli: 1. explicarea modului de alocare şi înlănţuire a replicilor prin referire la inten ţiile vorbitorilor; 2. explicare alocării şi înlănţuirii replicilor prin referire la rolul sau statutul vorbitorului (de exemplu, în calitatea sa de medic, sau ca femeie, sau ca bărbat); 3. încercarea de a extrage un sens din transcrierea unei singure intervenţii sau a aunui singur enunţ, izolate de contextul discuţiei.

III.4. Fenomenologia socială

Fenomenologia sociologică reprezintă sinteza contemporană a “sociologiei interpretataive” propusă de Max Weber la începutul secolului trecut, a “metodei fenomenologice” dezvoltată de E. Husserl şi a teoriei interacţionist simbolice avansată de H. Mead şi continuată, printre alţii, de H. Blumer. Conturarea fenomenologiei sociologice coincide cu statuarea integrală a practicii metodologice interpretative, considerată ca alternativă a practicii metodologice “obiective”. În filosofie, termenul de fenomenologie


63

desemnează metoda de investigaţie dezvoltată de Husserl şi care porneşte de la o inspectare scrupuloasă a propriilor procese conştiente, îndeosebi a celor intelectuale. Husserl vorbşte de o investigaţie a priori a esenţelor sau semnificaţiilor comune gândirii unor subiecţi diferiţi. Criticând empirismul, Husserl afirma că studiul utiliz ării cu sens a cuvintelor trebuie să se sprijine pe intuiţie, iar nu pe generalizările din experienţă. Ţine de esenţa obiectelor de a fi corelative unor stări mentale; nu se poate face distincţie între percepţie şi ceea ce este perceput. Fenomenologia socială procedează aidoma celorlalte orientări metodologice interpretative proclamând unicitatea universului de referinţă al cercetării sociale şi anunţă că, prin consacrarea ştiin ţifică a acestei unicităţi, se va constitui nu numai ştiinţa socială, dar se va revoluţiona şi modul de construcţie teoretică din ştiinţele naturii. Specificul ireductibil al ştiinţelor sociale ar consta în următoarele: 1. “câmpul observaţional” din ştiinţele naturii este diferit de cel al sociologiei, aceasta din urmă referindu-se la activitatea oamenilor şi la cultur ă, adică obiecte, cunoştinţe, semnificaţii create de oameni în activitatea cotidiană practică. Lumea naturală, studiată de cercetătorul din ştiinţele naturii nu “semnifică” nimic pentru atomii şi moleculele care o compun, în timp ce lumea socială are o semnificaţie specială şi o structur ă relevantă pentru fiin ţele umane care acţionează şi gândesc în interiorul ei. Instrumentele investigaţiei din ştiinţele naturii se refer ă la obiecte care nu dispun de vreo conştiinţă de sine, în timp ce instrumentele investiga ţiei sociologice vizează persoane înzestrate cu o cunoaştere comună despre ele şi lumea în care tr ăiesc. 2. Referinţele cercetării sociale nu sunt persoanele considerate ca obiecte de studiu, ci cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi societate. Oamenii experimentează lumea ca realitate a vieţii lor cotidiene. Obiectele gândite de oameni sunt cele care le determină comportamentul, motivându-l. Obiectele construite de cercetătorul social (conceptele, teoriile) pentru a înţelege realitatea socială trebuie bazate pe obiectele construite de gândirea comună a oamenilor. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, într-un fel, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele elaborate de actori pe scena socială. În timp ce în cercetările din ştiinţele naturii,


64

cercetătorul îşi defineşte câmpul său observaţional, selectează şi interpretează el însuşi faptele, datele şi evenimentele, înţelese ca “obiecte” ale investigaţiei care nu dispune de o “conştiinţă” a implicării în cercetare, în ştiinţa socială cercetătorul operează cu constructe de gradul doi, respectiv cu constructe (teoretice) despre obiectele (empirice) care au fost pre-selectate şi preinterpretate de actorii sociali în viaţa lor cotidiană. Considerând specificul ireductibil al ştiinţelor sociale şi ţinând cont că aceasta se bazează pe interpretarea subiectivă a semnificaţiilor acţiunilor umane, se pune întrebarea în ce măsur ă este capabilă ştiinţa socială să ajungă la enunţuri obiective verificabile? Schutz îşi propune să r ăspundă la întrebarea: “Cum este posibil să se formuleze concepte obiective şi o teorie obiectiv verificabil ă despre structurile subiective de semnificare?” În opinia sa, obiectivitatea trebuie să fie atributul principal al cunoaşterii ştiinţifice din sociologie şi se realizează prin: a). aplicarea regulilor construcţiei teoretice specifice oricărei ştiinţe empirice şi elaborarea de tipuri ideale obiective (în sens weberian), adică constructe de gradul al doilea care incorporează ipoteze testabile; b). analistul sau observatorul social se detaşeată de “situaţia sa biografică”, de rolurile sale de actor social individual şi se implică într-o “situaţie ştiinţifică” definită îna cord cu tehnica generală a muncii ştiinţifice. Sensul weberian al obiectivităţii ar consta, după Schutz, tocmai în considerarea problemei statuate ştiinţific ca singurul determinant al relevanţelor teoretice şi al cadrului conceptual de referinţă, în mod independent de valorile care ar guverna comportamentul actorilor sociali. Înţelegerea, ca metodă de investigaţie şi problemă epistemologică, nu trebuie considerată ca subiectivă în sensul că interpretarea motivelor şi a semnificaţiilor acţiunii individuale ar depinde de intuiţia personală necontrolabilă şi neverificabilă a observatorului. Înţelegerea este subiectivă numai în măsura în care cercetătorul urmăreşte să redescopere semnificaţiile investite subiectiv de actorul social în acţiunea sa. Observatorul este însă ghidat de alt sistem de relevanţă decât actorul social, iar acest sistem nu este subiectiv; c). demersul de cercetare are o structur ă specifică; acesta debutează cu observarea faptelor şi evenimentelor asociate acţiunii umane, după care se construiesc teoretic


65

comportamente sau conduite tipice, modele ideale de actori sociali, demersuri structurate de acţiuni, concepte despre acţiunea umană. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei (umane) subiective” sau “modele ale comportamentului raţional”. Astfel de “modele” sau “tipuri ideale” constituie construcţii explicative şi reprezintă saltul pe care cercetătorul social îl face de la nivelul observ ării directe la cel al explicaţiei ştinţifice. În acest demers, Schutz consider ă necesar a fi respectate 3 postulate: 1. consistenţa logică, claritatea şi distincţia cadrului conceptual cu care se operează, precum şi respectarea riguroasă a principiilor logicii formale; 2. traducerea oricărui concept-tip de acţiune în enunţuri despre semnificaţiile subiective pe care o acţiune sau rezultatele acesteia o au pentru actor. 3. “asigurarea adecvării în aşa fel încât fiecare termen dintr-un model ştiinţific al acţiunii umane trebuie să fie astfel construit, încât un act uman manifestat în “lumea vieţii” de un actor individual în felul indicat de constructul tipic este comprehensibil pentru actorul însuşi, ca şi pentru partenerii săi, în termenii interpretării comune a vieţii cotidiene.”43 Aceste postulate se refer ă la “raţionalitatea construcţiei de modele” teoretice, distingându-se astfel între “construcţiile raţionale de modele ale acţiunilor umane” şi “construcţiile de modele ale acţiunilor umane raţionale”. Construcţiile de modele ale acţiunilor umane raţionale sunt frecvente în ştiinţele sociale, greşeala tipică constând în elaborarea de modele raţionale ale acţiunilor umane iraţionale. De asemenea, la nivelul cunoaşterii comune pot fi realizate modele iraţionale ale acţiunilor raţionale (de exemplu fundamentarea deciziilor raţionale prin referinţă exclusivă la sentimente). Ştiinţa socială trebuie să ajungă să formuleze “modele raţionale (ştiinţifice) ale acţiunilor umane raţionale”. Acestea sunt “tipuri ideale” acceptabile într-o “idealitate” postulat ă ştiinţific şi adaaptabile la realitate în funcţie de criterii bine delimitate. În acela şi timp, în ştiinţa socială trebuie formulate modele care se refer ă la acţiuni umane desf ăş ăşurate în situaţii concrete definite de oameni concreţi. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei subiective” care au ca referinţă individul concret şi ac a cţiunile sale saturate de semnificaţii subiective. Primele se refer ă la comportamente standardizate sau rutinizate (“tipuri ideale 43

A. Schutz, On phenomenology and social relations , Chicago University Press, 1970, p. 279. Mihai Păunescu 2004

66

habituale”), la grupuri umane (“tipuri ideale despre colectivităţi”), la fenomene culturale (“tipuri ideale despre limbaj şi obiecte culturale”). Celelalte pot lua forma “tipului personal” sau a “tipului unui curs al acţiunii”. În timp ce primele au o semnificaţie sociologică mai accentuată, ultimele sunt psihologizante şi saturate de concreteţe. Schutz porneşte astfel de la premisele unei sociologii interpretative orientată către actorul social individual şi extinde analiza sa, treptat, către alte orizonturi cognitive care se depărtează de “unicitatea” individului uman concret subiectiv, purtător şi manipulator de semnificaţii şi simboluri.

Într-o critică a “sociologiei formale” weberiene, A. Schutz şi-a propus să analizeze conceptul de “semnificaţie” şi să-i evidenţieze relevanţa sociologică. După Schutz, Weber a considerat acţiunea saturată de semnificaţii ca fiind elementul ireductibil al realităţii sociale, când de fapt nu este decât un simplu nume pentru un domeniu care trebuie explorat în profunzime. Ca atare, trebuie distins între “acţiunea în curs de realizare” şi “actul finalizat”, sau între semnifica ţia pe care o are un “obiect cultural” pentru producătorul acestuia şi semnificaţia “obiectivă” care este transindividuală şi statuată ştiin ţific raţional sub forma tipurilor ideale. Din perspectiva lui Weber, semnificaţia vehiculată social ar implica omogenitatea, în timp ce pentru Schutz este “un sistem complex de perspectivă” care presupune armonia intersubiectivă. De aceea Weber a creat posibilitatea importării în sociologie a unor noţiuni structurate la nivelul simţului comun. Pentru Schutz, astfel de noţiuni nu au nimic de a face cu aparatul conceptual statuat ştiinţific. Ieşirea din această situaţie se poate face prin adoptarea metodei fenomenologice care permite pătrunderea la “radăcinile” fenomenelor sociale. Schutz recurge astfel la o metodă filosofică pentru a fundamenta demersul metodologic ştiinţific în sociologie. Acţiunea socială este punctul de plecare, datul obiectiv. Fenomenologia postulează însă faptul că nu există obiectivitate pur ă, că orice obiect exterior există pentru un subiect care îi confer ă sens. Max Weber nu s-a preocupat de modul în care actorul social confer ă sens acţiunii. Pentru a în ţelege sensul acţiunii sociale trebuie s ă o raportăm la agenţii săi, adică la actorii sociali, cu scopul de a releva fenomenologic reţeaua de intenţionalităţi care corelează acţiunea obiectivată şi actorul social. Intenţionalitatea se detaşează de subiectul generator pentru a se constitui într-o realitate obiectivă independentă.


67

A. Schutz distinge între două teme centrale ale fenomenologiei husserliene: a). descrierea intenţionalităţilor constitutive ale experienţei originare a “lumii vieţii”; b). apelul la Ego-ul transcendental şi la interasubiectivitatea transcendentală, cu scopul de a releva intenţaionalităţile actorului. În mod explicit, Schutz reţine prima temă, afirmând că ştiinţele sociale şi-ar găsi fundamentul nu în fenomenologia transcendentală, ci în fenomenologia constitutivă a atitudinii naturale. Ca atare el îşi propune să utilizeze metoda fenomenologică pentru a scoate în evidenţă structurile fundamentale ale lumii sociale tr ăite, pornind de la cunoaşterea comună pe care actorii o raportează la viaţa lor cotidiană. Structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip interacţional, între doi actori, prin complexitatea sa crescândă. Această poziţie îl conduce pe Schutz la o analiză genetică a lumii sociale, însă una de tip descriptiv, de catalogare a diverselor tipuri de actori şi relaţii sociale (elaborare de tipologii). După Schutz, scopul central al investigaţiei sociologice constă în analiza conduitei umane în termenii implicării sale esenţiale în structura densă a tipizărilor, proiectelor, motivelor şi relevanţelor comune, cotidiene. Această analiză se finalizează în tipuri ideale menite să pună în evidenţă interpretarea acţiunii şi caracterul subiectiv al acesteia din punctul de vedere al actorului social. Prin concepte obiective ce iau forma tipurilor ideale se ajunge la o pretins ă obiectivitate a cunoaşterii sociologice. O astfel de poziţie este însă atât ambiguă, cât şi inoperantă. Schutz nu problematizează diferenţele logice posibile între cunoaşterea comună şi teoriile ştiinţifice şi apre constr ăns de o imagine statică şi consensuală a realţiilor sociale. Orientarea metodologică fenomenologică a reasertat principiul “individualismului metodologic” sfâr şind însă prin considerarea “tipurilor ideale” globale, similare în mare parte, prin aspectele lor relaţionale şi globale, “structurilor”. “Unicitatea” individului uman concret se transformă în modele ale acţiunii raţionale,”idealizând” situaţiile sociale şi

considerându-le mai degrabă în capacitatea lor relaţională decât în cea micro-

referenţială. La nivel teoretic şi metodologic, fenomenologiasociologică nu s-a substanţializat însă în analize pertinente ample. Pe de altă parte, obiecţia principală adusă metodologiei interpretative (mai ales a variantei sale extreme) este următoarea: cu tot efortul investit în specificarea procedeelor


68

de asigurare a ştiinţificităţii cunoaşterii teoretice, ea conduce la o reconstrucţie subiectivă, necontrolabilă, neverificabilă a fenomenelor sociale şi nu la o teorie ştiinţific ă autentică.44 De cele mai multe ori îns ă postulatele metodologiei interpretative nu s-au aplicat în forma lor “pur ă”, ci implicaţiile au fost adaptate pentru a satisface cerinţele investigaţiilor aprofundate. Aşa s-ar explica tendinţa de consacrare teoretică a metodologiei interpretative45 (în mare parte ulterioar ă analizei f ăcută de Max Weber protestantismului şi capitalismului).

În analiza orientărilor metodologice conturate în ştiinţele sociale am operat cu o distincţie fundamentală între strategiile zis “obiective” de cercetare şi cele interpretative. Cele două strategii se diferenţiază, între altele, în funcţie de felul în care consider ă metodologic referinţele empirice ale cercetării. Acestora le sunt caracteristice principii polare privind investigarea socialului: pe de o parte polaritatea individualism – holism metodologic, pe de altă parte polaritatea calitativ - cantitativ (primele opţiuni din fiecare polaritate fiind caracteristice mai degrabă metodologiilor interpretative, în timp ce ultimele caracterizează strategiile obiective).

IV.

Polarităţi metodologice IV.1. Individualism – holism metodologic

Teoriile sociologice clasice s-au orientat cu precădere către înţelegerea şi explicarea ordinii sau schimbării sociale globale, la nivelul societăţii în ansamblu. Cercetările sociologice de dată mai recentă (cercetările interacţioniste, etnometodologice, fenomenologice, dramaturgia socială) se orientează mai cu seamă pe aspectele microsociologice. Interacţiunea, relaţia de schimb de semnificaţii dintre actori, este considerată 44

E. Nagel, Problems of concept and theory formation in the social sciences, în M. Natanson (ed.), Philosophy of the social sciences, a reader , New York, Random house, 1963, p. 189 – 230. 45 ării ări r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Editura Ştiin ţifică şi L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 115 - 123.


69

baza generativă a sistemului social şi, în consecinţă, este considerată referinţa fundamentală a cercetării. Individualismul metodologic este un principiu metodologic care presupune (sau stipulează) următoarele: 1. explicaţiile fenomenelor sociale trebuie f ăcute în termenii indivizilor, dispoziţiilor, intenţiilor (stărilor mentale subiective) şi acţiunilor acestora; 2. indivizii umani se manifestă în acţiuni şi interacţiuni sociale; 3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri între indivizi privind semnifica ţiile mutual agreate şi care astfel devin sursa generativă a regulilor şi normelor; 4. structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip interacţional, între doi actori, prin complexitatea sa crescândă; 5. instituţiile sociale se constituie în procese de negociere interacţională a semnificaţiilor vehiculate individual. Individualismul metodologic îşi are originea în sociologia interpretativă propusă de Max Weber. Acesta consider ă acţiunea socială, subiectiv semnificativă, precum şi relaţiile sociale stabilite între actori ca referin ţele ultime ale investiga ţiei sociologice. Indivizii sunt consideraţi “atomii” logici ai analizei, orice “agregat” social trebuind a fi descompus şi explicat în termenii acţiunilor întreprinse de indivizii componenţi. Sociologul nu poate analiza “agregatele” sociale insuficient delimitate spaţial şi temporal şi

care nu dispun de agenţi reprezentativi de acţiune. De exemplu afirmaţia că

“organizaţia X practică evaziunea fiscală” are sens teoretic, din punctul de vedere al individualismului metodologic, întrucât subiectul propoziţiei desemnează un actor colectiv (organizaţia) ce dispune de un agent reprezentativ – managerul sau comitetul de conducere (acesta din urmă un actor colectiv bine delimitat spaţial şi temporal şi care ia decizii colective pe baza unor mecanisme stabilite). Pe de alt ă parte propoziţia “clasa de mijloc susţine democraţia”, dacă nu se aduc lămuriri suplimentare cu privire la subiectul


70

acesteia, nu are sens teoretic, conform aceluiaşi principiu, deoarece se refer ă la un agregat nedelimitat spaţial şi temporal şi care nu dispune de un agent reprezentativ. Deşi se află în legătur ă cu individualismul politic şi cel ontologic, individualismul metodologic nu se confundă cu acestea. Individualismul politic este o doctrină etică ce pune accent pe valoarea, libertatea şi bunăstarea individului în raport cu grupul, societatea sau naţiunea. Individualismul politic este o componentă esenţială a ideologiei liberale prin aceea că pune interesele persoanei mai presus decât interesele colectivităţii. De asemenea, individualismul ontologic este o doctrină care consider ă că numai indivizii sunt reali în lumea socială. Teza ontologică a lui L. von Mises bunăoar ă consider ă doar indivizii ca fiind reali, în timp ce colectivit ăţile nu ar exista decât prin acţiunile indivizilor componenţi. Alături de utilitarism, doctrin ă etică ce evaluează justeţea acţiunilor individuale prin intermediul consecinţelor acestora asupra utilităţii indivizilor (prin creşterea fericirii totale), individualismul politic poate fi considerat un precursor al individualismului metodologic. Deşi mai restrictiv, accentuând referinţele microsociologice ale strategiilor de cercetare, principiul individualismului metodologic se dezvoltă ca urmare a constituirii doctrinare a individualismului şi utilitarismului. Într-o, critică a utilitarismului, E. Durkheim arată în “ Diviziunea muncii sociale” că idealurile individualiste ce accentuau libertatea şi demnitatea individului sunt ele însele produse sociale (ca urmare a creşterii densităţii sociale şi morale) şi astfel nu ar putea fi considerate ca premise ale societăţii în general. Critica sa are şi implicaţii metodologice, E. Durkheim fiind, în analiza pe care o întreprinde asupra fenomenului social de diviziune a muncii, adeptul principiului opus individualismului metodologic, principiu conform căruia faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale46. Holismul metodologic

se bazează pe premisa că proprietăţile sistemelor sau ale

întregului nu pot fi explicate în termenii propriet ăţilor păr ţilor. Următoarele idei definesc holismul metodologic: 1. fenomenele macro-sociale trebuie explicate prin alte fenomene macro-sociale: cultura, norme, valori, instituţii sociale, structuri sociale, roluri, statusuri; “faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spune E. Durkheim; 46

Faptul social are, în defini ţia lui Durkheim, caracter coercitiv şi este mai presus de voin ţa indivizilor. Mihai Păunescu 2004

71

2. fenomenele sociale trebuie definite ca entităţi de sine stătătoare, iar nu prin intermediul unor concepte micro-referenţiale. Principiul holismului metodologic se bazează pe asumpţia că totalităţile dispun de proprietăţi ireductibile la suma p ăr ţilor. Chiar dacă orice “agregat” (sistem social) “este compus din actori individuali, proprietăţile sale sunt specifice şi se r ăsfrâng asupra persoanelor umane conferindu-le acestora acele caracteristici care n-ar putea fi detectate prin simpla lor considerare individuală”47. Acţiunilor individuale semnificative (sau actelor de voinţă individuală) le sunt opuse legile structurale obiective ce au for ţă ţă socială ţă coecitivă. E. Durkheim definea chiar faptul social ca acel fapt general ce manifestă for ţă

de coerciţie asupra indivizilor, neputând fi schimbat prin simpla voinţă a acestora. Individualismul şi holismul au fost considerate principii metodologice incompatibile şi mutual exclusive. Disputa se reduce în ultimă instanţă la cea dintre agent (actor) şi structur ă. Care sunt premisele societăţii ce ar trebui să fie şi referinţele primare ale cercetării, actorii sau structura? Totuşi, recent polaritatea a fost depăşită prin ceea ce ionism metodologic. Relaţioniştii acceptă ambele idei, G. Ritzer bunăoar ă numeşte rela ţ ionism

atât cea conform căreia indivizii sunt componentele de bază ale oricărui tot sau întreg social, cât şi aceea conform căreia întregul dispune de proprietăţi ireductibile la suma păr ţilor. Postulatul de bază a relaţioniştilor este acela că “explicaţiile lumii sociale trebuie să implice relaţiile dintre indivizi, grupuri şi societate…Dacă, de exemplu, ne propunem să explicăm cu adevărat acţiunea individuală, atunci aceasta trebuie pusă în relaţie cu acţiunile altor indivizi relevanţi şi implicată în contextul grupurilor şi al aranjamentelor sociale în care se desf ăş ăşoar ă… O explicaţie a societăţii în ansamblu presupune să luăm în consideraţie atât relaţiile dintre indivizi şi cele între indivizi şi grupuri, precum şi relaţiile dintre acea societate şi alte societăţi”48. Acţiunea semnificativă a actorilor, precum şi contextul constrângerilor şi oportunităţilor macro-sociale ar trebui să constituie referinţele atât de ordin micro- cât şi 47

r ii sociologice. Orient ă r i şi probleme, Editura Ştiin ţifică şi L. Vlăsceanu, Metodologia cercet ă ării ări Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 153. 48 G. Ritzer, P. Gindoff, Methodological Relationism: Lessons for and from Social Psychology , Social Psychology Quarterly, Vol. 55, Iss. 2, (Jun. 1992), p. 128 – 140.


72

macro-sociale ale cercetării. Bunăoar ă, în orice cercetare nu este suficient să investigăm atitudinile, opiniile, valorile sau semnificaţiile oamenilor adică universul lor mental subiectiv, ci şi rolurile şi statusurile obiective ale acestora, mai precis poziţia pe care o ocupă în structur ă, poziţie ce generează aşteptările celorlalţi faţă de acţiunea unui anumit actor; aceste aşteptări se constituie în constrângeri şi oportunităţi obiective ale acţiunii subiective. Acţiunea individuală nu poate fi înţeleasă decât relaţional în configuraţia structurală în care este implicată. Relaţionismul metodologic este esenţial în elaborarea inferenţelor de la micro la macro referenţial. Simpla agregare a comportamentelor individuale nu poate explica fenomenele sociale. Indivizii se relaţionează după un pattern, o anumită structur ă care face astfel posibilă trecerea de la micro la macro-social. Sociologul american J.S. Coleman vorbeşte de trei componente ale oricărei teorii a sistemelor sociale ce se bazează pe acţiunile actorilor ca elemente componente ale sistemului: în primul rând o tranziţie de la macro la micro social, respectiv precizarea felului în care caracteristici sistemice influenţează caracteristici ale actorilor sociali la nivel micro: setul de roluri asumate de către actori, fiecare rol definind interesele şi scopurile actorilor; constrângeri de ordin normativ asupra acţiunii; condiţiile iniţiale. Al doilea component ar fi un principiu al acţiunii ce s-ar putea traduce într-un tip ideal de acţiune în concepţia lui Max Weber – de exemplu acţiunea instrumental raţională. În al treilea rând, teoria ar trebui să precizeze modalitatea de combinare sau agregare a acţiunilor individuale pentru a produce consecinţe sistemice, altfel spus o tranziţie de la micro la macro social. O astfel de teorie ar trebui să conţină întotdeauna două tipuri de elemente: actorii, pe de o parte şi regulile jocului (structura) care mediază tranziţiile micro-macro social, pe de altă parte.

IV.2. Pozitivare sau înţelegere a datelor empirice

În relativă legătur ă cu polaritatea individualism – holism metodologic, orientările metodologice obiective şi interpretative se diferenţiază în funcţie de modul de producere şi

interpretare teoretică a datelor empirice cu care operează. Apare astfel polaritatea


73

dintre metodele cantitative (pozitive) şi metodele de tip calitativ (bazate pe în ţelegere – termenul german de Verstehen introdus de M. Weber). Pozitivarea datelor constă într-un set de procedee metodologice prin care datele empirice iau formă cantitativă. Astfel de procedee metodologice de pozitivare a datelor includ următoarele: 1. operaţionalizarea, procedeu prin care concepte generale definite teoretic sunt concretizate în variabile astfel încât variaţiile proprietăţilor realităţii sociale teoretic definite pot fi înregistrate; 2. măsurarea, adică stabilirea de corespondenţe între proprietăţile fenomenelor sociale şi o scală numerică; 3. tehnici de culegere a datelor, luând forma predominantă a chestionarelor şi interviurilor; 4. tehnici statistice care să sintetizeze variabilitatea fenomenelor în indicatori statistici, precum media, dispersia, maximumul etc. Dintr-o astfel de perspectivă, sociologul nu se interesează de fiecare actor în parte, atenţia sa fiind orientată de către un ansamblu de indivizi sau alte unităţi sociale ce formează o populaţie în sens statistic. Cercetătorul nu este astfel interesat de variabilitatea cazurilor în parte, ci de decelarea tendinţelor centrale; nefiind nici economic, nici productiv ştiinţific să fie analizate toate cazurile individuale în parte se procedează la e şantionarea

acestora. Sunt vizate astfel caracteristici ale mediului social investigat,

rezultate prin agregarea statistică a datelor individuale. Procedeul tipic este acela al abstractizării: prin abstragerea şi agregarea notelor comune ale individualităţilor investigate se reconstruiesc caracteristicile mediilor sociale integratoare. O astfel de analiză prin totuşi din vedere tocmai agentul social individual capabil de acţiune intenţională care devine astfel o simplă unitate statistică, impersonalizată şi caracterizată abstract. Principiului acţiunii care să facă comprehensibile deciziile actorului social îi este substituit un principiu de agregare a caracteristicilor individuale


74

abstracte în indicatori statistici ce pot avea sens teoretic pentru cercetător, dar nu pentru actorul social. Metodologiile interpretative au subliniat aceste limite ale strategiilor cantitative, propunând tipuri de cercetare specific sociologice. Metoda fundamentală a sociologiei interpretative este înţelegerea (Verstehen). Prin observaţie şi introspecţie se caută să se ofere posibilitatea interpretării obiective a semnifica ţiilor subiective vehiculate de actorii sociali în situaţii interacţionale. Cercetătorii interpretativi obiectează bunăoar ă faptul că respondentul la un chestionar nu face altceva decât să ofere datele care i se propun prin instrumentul de măsurare, f ăr ă ca acesta să aibe o legătur ă strânsă cu universul său real, cu schimburile de semnificaţii la care el participă şi în funcţie de care acţionează. Dimpotrivă, sociologul interpretativ produce cunoaşterea socială în procesul însuşi al “înţelegerii” datelor pe care le culege, prin identificarea sa situaţională cu actorul (preluare de rol) implicat în situaţii sociale concrete. Lazăr Vlăsceanu argmentează că “este greu de admis totuşi posibilitatea elabor ării unei metodologii unitare centrată pe unilateral pe un punct de vedere sau altul, ci că ar trebui considerată diversitatea ontologică a fenomenelor sociale. Astfel unele evenimente sociale sunt construite subiectiv, ca urmare a schimburilor de semnificaţii în interacţiuni definite situaţional de actorii sociali. Este cazul specific al elabor ării normelor şi regulilor morale… Există, pe de altă parte, fenomene sociale de tip demografic sau ecologic (…) care nu pot fi caracterizate corect f ăr ă a avea în vedere dimensiunile sau atributele lor cantitative.”49 Mai mult, am spune, chiar acţiunea individuală are determinări obiective ce sunt cel mai bine aproximate în formă cantitativă (exemplu: nivelul veniturilor, gradul de şcolarizare

etc.). De asemenea, consecinţele acţiunii asupra sistemelor, la nivel ecologic,

sunt adeseori reprezentate cantitativ (ex. creşterea produsului intern brut). Ca şi în cazul polarităţii micro-macro referenţial, polaritatea cantitativ – calitativ ajunge să fie depăşită în cercetări sociale complexe ce consider ă în mod diferenţiat ontologia socială. Atât inferenţele de la micro – la macro social, cât şi inferenţele de la nivel subiectiv, mental elegere) la nivelul obiectiv al comportamentelor şi (aproximate prin empatie şi în ţ elegere

consecinţelor (aproximate cantitativ) sunt posibile cu respectarea unor principii bine 49

L. Vlăsceanu, op. cit., p. 162. Mihai Păunescu 2004

75

precizate; simpla translatare a concluziilor de la nivel micro la macro social sau de la nivelul opiniilor, intenţiilor subiective la acela al consecinţelor obiective cuantificabile constă în ceea ce J. Galtung a numit “falsitatea nivelului inadecvat”. Aceasta nu const ă “în a elabora inferenţe la un nivel pentru altul, ci în a face un transfer direct al proprietăţilor ori relaţiilor de la un nivel la altul, adică în a face inferenţe prea simple”50. Dimpotrivă inferenţele trebuie să precizeze şi modul de agregare sau de integrare a acţiunilor individuale în structur ă, respectiv de materializare a intenţiilor subiective în consecinţe (eventual la nivel sistemic) obiective.

50

J. Galtung, Theory and methods of social research , New York, Columbia University Press, 1967, în L. Vlăsceanu, op. cit., p. 202. Mihai Păunescu 2004

76

Metodologia-Cercetarii-Sociale

Recommend Documents