Natura Lui Hristos

ISPITIREA LUI HRISTOS : A avut El vreun avantaj avantaj faţă de noi?

5

Cum ar trebui să înţelegem ispitirea lui Hristos din perspectiva concluziei la care am ajuns, că El nu a avut patimi moștenite și nici înclinaţii spre păcat, așa cum cu m avem noi toţi? Era posibil ca El să păcătuiască? Și dacă nu era posibil, cum au putut ϐi reale ispitele la care a fost supus? Fiind fără patimi sau înclinaţii păcătoase, a avut El vreun avantaj pe care noi nu îl avem, în ceea ce privește puterea ispitei? Și, dacă a avut, atunci cum poate Epistola către Evrei să prezinte ispitirea Lui ca pe un factor major în a-I asigura calitatea de Mare-Preot al nostru? (Vezi Evrei 2:17,18; 5:7-9; 4:15) De fapt, cum a biruit Hristos ispita? Și ce legătură are aceasta cu noi și cu ispitele cu care ne confruntăm noi astăzi? Aceste întrebări asigură cadrul pentru ceea ce intenţionez să tratez în acest capitol. Era posibil ca Hristos să păcătuiască? păcătuiască ? Aceasta este cea mai importantă dintre toate întrebările pe care tocmai le-am menţionat. Chiar dacă pentru unii ar putea să pară surprinzător, Biblia nu ne furnizează un răspuns explicit la această întrebare, ci doar prezintă faptul că Hristos a fost ispitit în mod sever. Presupun totuși că, dacă ar ϐi să-i întrebaţi pe scriitorii biblici, ei s-ar arăta oarecum surprinși: „De ce întrebaţi?”, ar spune. „Nu am răspuns deja la această întrebare? Dacă am spus că a fost ispitit, la ce altceva ne-am ϐi putut referi?” Totuși, din anumite anu mite motive, creștini din toate secolele au fost într-o mare confuzie în legătură cu aspectul acesta. Un alt proeminent participant la 1888, E. J. Waggoner, Waggoner, a întâmpinat diϐicultăţi în legătură cu acest concept, susţinând că Hristos nu putea să păcătuiască.137 Iar eminentul teolog sistematician reformat Louis Berkhof a susţinut că, deși ispitele la care a fost supus Hristos au fost reale, nu era posibil ca El să păcătuiască. Berkhof a scris: „Nu putem diminua [a se citi: Nu trebuie să diminuăm] diminuăm] realitatea ispitelor la care a fost supus Isus, ca ultimul Adam, oricât de diϐicil ar putea ϐi să ne gândim la cineva care, deși ispitit, nu putea păcătui.” păcătui.”138 Vezi Signs of the Times, Times , 21 ianuarie 1889, p. 39. 138 Louis Berkhof, Systematic Theology , p. 338. 137

The world’s largest digital library

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.







74

NĆęĚėĆ DĔĒēĚđĚĎ HėĎĘęĔĘ

Ca și Berkhof, Ellen G. White a susţinut că ispitirea lui Hristos a fost reală. Dar, spre deosebire de acest teolog învăţat (și spre deosebire de E. J. Waggoner), ea a aϐirmat că era posibil ca posibil ca El să cedeze. „Ispitele la care a fost supus Hristos”, spunea ea, „au fost o realitate teribilă. Ca agent cu o voinţă liberă, El a fost pus la probă, având libertatea să se supună ispitelor lui Satana și să acţioneze în contradicţie cu Dumnezeu. Dacă nu ar ϐi fost astfel, dacă nu ar ϐi fost posibil ca El să cadă, atunci nu ar mai ϐi fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită familia omenească.”139 Ellen White nu a fost în necunoștinţă de cauză cu privire la implicaţiile enorme ale acestei realităţi. Să urmărim această declaraţie extraordinară: „În cer, cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa de la tronul lui Dumnezeu. L-a urât și mai mult atunci când el însuși a fost detronat. L-a urât pe Acela care făgăduise că-i va răscumpăra pe păcătoși. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omenești. A îngăduit ca El să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii așa cum trebuie să o ducă orice copil al omenirii, cu riscul eșecului și al pierderii veșnice.” veșnice.” 140 Acesta este un concept greu de acceptat pentru unii. Am descoperit acest lucru după prima mea predică de tânăr student la pastoraţie. Aϐlat în practică la o biserică, am ţinut o predică în care m-am referit la această ultimă declaraţie. Un frate m-a abordat după serviciul divin și, timp de 10 minute, a năpustit asupra mea un potop de mustrări pentru că susţineam o astfel de poziţie. „Sora White nu știa ce spune”, spune”, a aϐirmat el. „Era imposibil ca Hristos să păcătuiască.” Dar Biblia arată clar că ispitele la care a fost supus Hristos au fost absolut reale și că Satana L-a urmărit îndeaproape pe Isus pe tot parcursul vieţii Lui pământești.







5. IĘĕĎęĎėĊĆ đĚĎ HėĎĘęĔĘ

75

NATURA ȘI SCOPUL ISPITELOR LA CARE A FOST SUPUS ISUS HRISTOS Conform Scripturii, Hristos „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Ce înseamnă aceasta? „Traducerea din versiunea King James a Bibliei nu este ϐidelă originalului grecesc”, grecesc”, îmi spunea de curând un erudit adventist, cercetător al Noului Testament. „Kata „Kata panta, panta, expresia folosită în acest pasaj, este extrem de greu de tradus în limba engleză.” „Dar trebuie să o traducem”, traducem”, am insistat eu. „Ei bine, de aceea avem oameni care studiază limba greacă, astfel încât ei să nu ϐie nevoiţi să o traducă. Dar înţelegerea cea mai bună la care am putut ajunge până acum este aceea că Isus a fost ispitit «în «în mod variat și intens», intens», o expresie care (având în vedere persoana care era Hristos) accentuează severitatea și intensitatea ispitei pe care a trebuit El să o îndure.”141 Lucrul acesta mi se pare logic, dar cred că o îndepărtare atât de radicală de traducerea obișnuită ar putea să ϐie prea mult pentru unii cititori. De aceea, îngăduiţi-mi să tratez acest punct pe baza traducerii cunoscute: El „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” Înseamnă aceasta că Hristos a avut de întâmpinat ϐiecare ispită speciϐică pe care o avem de întâmpinat noi? Nu cred. Sunt factori care fac astfel încât o anumită ispită să ϐie diferită – nu unică, ci diferită. De exemplu, ispitele sunt uneori legate de timp. timp. Ispita de a deţine sclavi sau de a ϐi pirat nu mai este, în general, la fel de puternică în zilele noastre cum era cândva. Și sunt înclinat să mă îndoiesc de faptul că Isus ar ϐi avut probleme cu vreuna dintre ele. Apoi mai este și aspectul locului. locului. Ispitele speciϐice cu care se confruntă o persoană care trăiește astăzi într-o zonă metropolitană, precum Londra sau New York, ar putea cu greu să coincidă cu acelea pe care le-a avut de înfruntat Hristos în mica localitate rurală Nazaret, în primul secol. Nu că Nazaretul N azaretul ar ϐi fost vreun paradis, desigur. desigur. Să nu uităm că unii se întrebau dacă putea să iasă ceva bun de acolo (Ioan 1:46). Dar anonimatul pe care îl permit metropolele imense de astăzi era complet necunoscut în timpul lui Hristos. Apoi, în al treilea rând, există aspectul personalităţii aspectul personalităţii și al mediului de viaţă. viaţă. Hristos nu S-a putut confrunta cu ispitele speciϐice cu care se







76


de problema avortului. Hristos nu a fost niciodată tată de copil, nici nu S-a căsătorit și, de aceea, nu S-a confruntat cu ispitele speciϐice cu care se confruntă un tată de adolescent, să zicem. Sau un soţ sau o soţie care are un partener de viaţă diϐicil sau chiar imposibil. Când Scriptura spune că Hristos a fost „în toate lucrurile ... ispitit ca și noi”, nu trebuie să ne gândim la o mulţime de „lucruri”. Mai degrabă trebuie să ne gândim la trei aspecte majore, majore , rezumate clar, după părerea mea, în 1 Ioan 2:15,16: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume – pofta ϐirii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieţii – nu este de la Tatăl, ci din lume.” Pofta (epithumia (epithumia)) ϐirii pământești [a cărnii] cărnii] are de-a face cu dorinţa, cu impulsul, cu năzuinţa naturii senzuale omenești. Ea se referă la tânjirea „cărnii” după îngăduirea răului și a păcatului.142 Pofta (epithumia) (epithumia) ochilor poate ϐi o referire la plăcerea mentală stimulată prin vedere. O mare parte din plăcerea păcătoasă de astăzi este experimentată prin intermediul ochilor. În mod evident, întotdeauna a fost așa. Mulţi dintre cei care nu vor să ia parte la păcat în mod deschis, dintr-un motiv sau din altul, se bucură totuși să citească despre el, să-l analizeze în imagini sau să-l urmărească pe ecranul televizorului sau al monitorului.143 Lăudăroșenia (alazoneia (alazoneia)) vieţii se referă la slava slava deșartă, la ostentaţie, la etalarea bunurilor pământești și a bogăţiilor materiale – la preocuparea pentru plăcerile lumești și pentru confortul vieţii. Ea sugerează înlocuirea lucrurilor spirituale și eterne cu cele materiale și trecătoare.144 Acestea sunt trei domenii majore în care suntem ispitiţi. Nu există ispită cu care ne confruntăm și care să nu se încadreze în una, două sau toate aceste categorii. Iar când Biblia spune că Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, aceasta înseamnă că a fost asaltat în aceste trei domenii majore. Putem vedea aceasta în cele trei ispite principale cu care a fost confruntat în pustie, la începutul lucrării Sale.

CELE TREI CATEGORII DE ISPITE Prima ispită cu care S-a confruntat în pustie a avut de-a face cu pofta cărnii, a trupului. Cadrul ne este familiar: Isus tocmai fusese botezat. Duhul Sfânt (sub forma unui porumbel) Se arătase din cer, recunoscându-L ca ϐiind








77

Fiul lui Dumnezeu. El S-a retras în pustiu pentru a medita și a contempla misiunea Sa. Cum avea să-Și îndeplinească lucrarea? Avea să folosească mijloacele la care se așteptau evreii? Sau avea să urmeze planul pe care îl avea Tatăl Lui pentru El? Acestea erau câteva dintre aspectele care apăsau asupra Sa și care Îl preocupau atunci când a plecat în pustiul Iudeei. Matei 4:1 spune că „Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să ϔie ispitit de Diavolul ”. A fost planul lui Dumnezeu ca Isus să treacă prin această perioadă specială de ispitire și de încercare acum – la începutul lucrării Sale. Așa cum spune R. C. Lenski: „Diavolul urma să-și exercite toată puterea, Dumnezeu nepunându-i nicio restricţie.” „Ca și Iov, Isus a fost lăsat în puterea lui Satana pentru pe ntru ca acesta să-L poată ispiti la nivelul extrem.”145 „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”, I-a spus Diavolul lui Isus după ce Mântuitorul postise 40 de zile, „poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4:3). Deși aici problema este mai profundă decât pare, așa cum vom vedea, merită observat că nivelul imediat la care ispita apelează este acela al trupului – pofta, dorinţa. Și orice ispită care ne asaltează în domeniul apetitului ϐizic sau senzual se încadrează în această primă categorie. Cu toate acestea, în timp ce apetitul apeti tul a fost în mod clar folosit ca ocaoca zia sau contextul primei ispite la care a fost supus Isus, problema este mult mai profundă, având de-a face cu autonomia și cu independenţa faţă de Dumnezeu. Acesta a fost testul real, în cadrul căruia apetitul a reprezentat doar capul de pod. În Ioan 6:57, Hristos a spus: „Eu trăiesc prin Tatăl.” „Atât de mult Se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine”, ci „accepta planul lui Dumnezeu pentru El, pe măsură ce Tatăl I-l dezvăluia în ϐiecare ϐi ecare zi.” zi.”146 Strategia lui Satana, în această primă ispită, a fost, așadar – ca și în celelalte două care au urmat – să clatine această dependenţă totală și să-L determine pe Mântuitorul să ia lucrurile în mâinile Lui, ispitindu-L să-Și demonstreze puterea divină în afara lui Dumnezeu și independent de El. Așa cum spune Ellen White, scopul lui Satana a fost să „clatine încrederea lui Hristos în Tatăl Său. ... Satana a sperat să strecoare în mintea lui Hristos îndoieli cu privire la dragostea Tatălui Său.” Său.”147 Dar Hristos a întors spatele acestei strategii subtile. El a spus: „Este scris: «Omul nu trăiește numai cu pâine»” (Luca 4:4).







78


Cea de-a doua ispită s-a concentrat asupra lăudăroșeniei vieţii, vieţii, al treilea element din trioul capcanelor amintite de Ioan. Aici, Diavolul L-a dus pe Hristos pe streașina Templului și L-a provocat să-Și demonstreze mesianitatea aruncându-Se cu capul înainte, bazându-Se pe protecţia lui Dumnezeu (Matei 4:5,6). Din punct de vedere psihologic, propunerea era perfect logică și vedem aici aceeași viclenie ca cea demonstrată în Grădina Eden – era ca și când Diavolul I-ar ϐi spus lui Hristos: „Tu pretinzi o dependenţă totală de Tatăl. Acum, dovedește-o! A venit timpul să-Ţi arăţi credinţa! Ia arat-o!” Era un apel adresat mândriei și vanităţii omenești. Dar, Dar, din nou, problema de bază era aceea a ceea a dependenţei și a supunerii, supunerii, în contrast cu independenţa și autonomia. autonomia. Isus a rămas la poziţia Sa, refuzând să facă ceva ce nu-I poruncise Tatăl. Cea de-a treia ispită a implicat atât pofta ochilor, ochilor, cât și lăudăroșenia vieţii. Aici, Diavolul L-a dus pe Isus „pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii și strălucirea lor” și I-a zis: „Toate „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ și Te vei închina mie” (Matei 4:8,9). Aceasta era o provocare de a stăpâni lumea fără a ϐi nevoie de o moarte pe cruce. Era ispita de a face ceea ce venise să facă, dar într-un mod care era contrar planului lui Dumnezeu.148 O astfel de împărăţie așteptau evreii la vremea aceea și pentru Isus ar ϐi fost un gest de „corectitudine politică” să cedeze unei asemenea propuneri. Strălucirea și splendoarea împărăţiilor pământești au trecut pe dinaintea ochilor Săi, într-un contrast izbitor cu starea jalnică în care Se aϐla El atunci. Ispita se adresa mândriei omenești și dorinţei noastre de a trăi în lux, fără temeri, bazându-ne pe bunurile pământești, care ne asigură confortul. Așadar, în toate cele trei ispite, sugestia subtilă era aceea ca Isus să Se îndepărteze de planul lui Dumnezeu și să ia lucrurile în mâinile Lui. Într-adevăr, Într-adevăr, ispita autonomiei a utonomiei și a independenţei de Dumnezeu Du mnezeu reprezintă însăși esenţa păcatului și stă la rădăcina întregii tragedii a răului. Cele trei ispite din pustiu – care se încadrează atât de bine în cele trei categorii ale lui Ioan – nu au fost decât prima rundă din ceea ce avea să fie hăituirea continuă a lui Isus de către forţele iadului. Astfel, în încheierea relatării sale referitoare la această primă serie de ispite, Luca spune că Diavolul L-a lăsat în pace pe Hristos „până la o vreme” (Luca 4:13). Sau, după cum apare în New International Standard Bible, Bible ,










79

într-adevăr, Biblia relatează și alte ocazii de luptă încleștată, teribilă, între Isus și iad. Unele dintre aceste cazuri sunt cu totul subtile și aproape insesizabile de oamenii obișnuiţi. Ele au fost însă observate de câteva minţi luminate, după cum găsim și în scrierile semnate de Ellen G. White.

ISPITA DE AǧȘI SCHIMBA MISIUNEA ȘI ISPITA DE AǧȘI ABANDONA MISIUNEA Matei ne informează că, pe drum către Cezareea lui Filip, Isus le-a împărtășit ucenicilor Săi modul în care El avea să moară în curând. Reacţionând puternic la acest anunţ, „Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre, zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple așa ceva!»” (Matei 16:21-23). În răspunsul Său, în î n mod surprinzător, surprinzător, Isus i Se adresează lui Satana, Sa tana, și nu lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!” (v. 23). Comentând acest incident aparent lipsit de importanţă, Ellen White face următorul urmă torul comentariu, care ne aduce lumină: „Satana încerca să-L descurajeze pe Isus și să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutăţii era autorul acestui gând. În spatele acelui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiţia de a părăsi cărarea sacrificiului și a umilinţei. ... Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Isus. ... [De fapt], Satana se s e așezase între Petru și Domnul lui.”149 Luca 9:51 descrie o altă ispitire majoră, care, de obicei, nu este identiϐicată ca atare la prima vedere. Textul Textul spune simplu că, atunci „când „ când







80

NĆęĚėĆ DĔĒēĚđĚĎ HėĎĘęĔĘ „Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-Și croi drum prin temerile, dezamăgirile și necredinţa ucenicilor Săi iubiţi. iubiţi . Îi era greu să-i conducă co nducă spre groaza și disperarea care-i aștepta la Ierusalim. Iar Satana era prezent pentru a-L zdrobi pe Fiul omului sub ispitele lui. lui . Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieţii. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care așteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereţi. Pentru ce să nu meargă mai departe, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har și atingerea puterii Sale vindecătoare? ... Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor atât de slabi în credinţă, atât de greoi în înţelegere, atât de înceţi la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum și să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmașul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari și viclene. Dacă Isus ar fi cedat o singură clipă, dacă Și-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, pentru a-Și salva viaţa, agenţii lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută.” pierdută. ”150

Un alt moment intens de ispitire specială a avut loc în legătură cu cererea unor greci care veniseră în vizită la Ierusalim (Ioan 12:20-23). Circumstanţele legate de vizita lor nu sunt explicate, iar majoritatea cititorilor trec peste acest raport al cererii lor fără să se gândească prea mult. Dar, dincolo de suprafaţă, a avut loc o luptă la fel de încleștată și de teribilă ca o furtună dezlănţuită. Următoarele comentarii ne aduc din nou lumină cu privire la lucrul acesta: „Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut








81

dădea înapoi din faţa ceasului când avea să fie lăsat singur, când, după toate aparenţele, urma să fie părăsit chiar și de Dumnezeu.” Dumnezeu.”151 Lupta din Grădina Ghetsimani a reprezentat demonstraţia ϐinală, titanică, a lucrării pământești a lui Hristos. Dându-și seama că jocul era pe sfârșite, Diavolul și-a adunat toate puterile. În noaptea aceea, atenţia oștilor iadului a fost concentrată în totalitate într-un singur loc – Grădina Ghetsimani. Cred că în seara aceea în Atena nu a fost niciun diavol. Nici în Roma sau în Corint, în Efes sau în toate orașele, orășelele și cătunele lumii. Eu cred că următoarele cuvinte ale lui Ellen White se aplică în mod special la noaptea aceea: „Șarpele însuși a făcut din Hristos ţinta tuturor armelor iadului.” iadului.”152 În ceasul acela critic, scrie Luca, Hristos a „ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai ϐierbinte, și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). „Depărtează de la Mine paharul acesta”, S-a rugat El din nou și din nou (Matei 26:39,42,44). „Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să poarte consecinţele vinei sale, în timp ce El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. D umnezeu.””153 „Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credinţa cred inţa lor,ci lor, ci pentru suϔletul Său ispitit și chinuit . Momentul teribil sosise – momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Hristos ar ϔi putut refuza să bea paharul ce paharul ce i se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru.”154 Dar Hristos a ieșit biruitor. „Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” a spus El (Matei







82


Am intrat în detaliile acestea în ceea ce privește ispitele care L-au asaltat pe Isus, pentru a sublinia următoarea idee: Este în mod evident absurd ca vreunul dintre noi să gândească, ϔie și pentru o clipă, că ispitele cu care ne confruntăm noi no i se pot compara, în intensitate, cu acelea pe care le-a îndurat Hristos. Hristos.

A FOST CUMV CUMVA TOTUL TOTUL DOAR DOAR O FARSĂ? FARSĂ? Unii dintre noi consideră că, dacă Hristos Hr istos nu a fost întru totul ca noi – 100% –, atunci ispitele la care a fost supus nu au însemnat altceva altceva decât un fals, o farsă. Concluzia aceasta este complet greșită. Nu este nevoie ca cineva să ϐie păcătos, pentru a ϐi ispitit. Singura condiţie preliminară pentru ca o ispitire autentică să aibă loc este aceea ca subiectul să aibă capacitatea de a păcătui. Și, așa cum am arătat, implicaţia i mplicaţia clară a Scripturii și totodată poziţia explicită a lui Ellen White este că Isus a avut o asemenea capacitate. Altfel, de ce s-ar mai ϐi luptat Satana cu El atât de mult și cu atâta insistenţă? Dumnezeu nu joacă teatru. El nu Se ocupă cu simulări, cu farse. Dacă Hristos nu putea păcătui, păc ătui, atunci întregul plan al venirii Sale pe pământ ar ϐi fost compromis. Dar, ar putea spune cineva, suntem de acord că ar ϐi putut să păcătuiască. Nu asta vrem să discutăm. Ci faptul că El, ϐiind lipsit de patimi și de înclinaţii păcătoase, a avut un avantaj pe care noi, ceilalţi, nu îl avem! Trebuie să vă mărturisesc aici că, ori de câte ori aud vorbindu-se despre „avantaj”, „avantaj”, simt o ușoară nervozitate. Parcă mântuirea ar ϐi un fel de concurs în care noi suntem în competiţie cu Hristos ... El a venit ca să ne ϔie Mântuitor . Și atunci, ce ar ϐi dacă s-ar descoperi că El a avut un avantaj? Pe cine ar trebui să deranjeze lucrul acesta, în afară de Diavol? Dar a avut El într-adevăr „un avantaj”? Răspunsul este categoric: Nu! Creionez un exemplu: deși ispitele cu care ne confruntăm noi se








83

nivelul naturii umane, cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor stricate și să ϐie părtași de natură dumnezeiască. Hristos avea să ϐie supus la cea mai riguroasă încercare, care cerea concentrarea tuturor facultăţilor Sale pentru a rezista înclinaţiei ca, atunci când Se aϐla în primejdie, să-Și folosească puterea pentru a Se elibera din pericol și pentru a triumfa asupra puterii domnului întunericului. întune ricului.””156 Dintr-o altă perspectivă, noi suntem întinaţi de păcat, în timp ce El nu a fost. Acesta nu a reprezentat un avantaj pentru El, așa cum mulţi ar putea conchide astăzi, în mod necugetat. Faptul că a fost neîntinat de păcat a făcut ca reacţia Sa faţă de păcat să ϐie mult mai sensibilă decât a noastră. Dacă ar ϐi să ilustrez printr-un exemplu din zilele noastre, aș spune că, atunci când ne cumpărăm o mașină nouă, în primele câteva săptămâni avem mare grijă unde o parcăm. De obicei, o ţinem departe de alte autovehicule, ca să o protejăm de lovituri și de zgârieturi. Pentru proaspătul proprietar, perioada care trece până când apare prima zgârietură este una stresantă. Odată cu a doua sau a treia zgârietură, nervozitatea noastră slăbește și se instalează neglijenţa obișnuită a proprietarilor de mașini. Am putea spune că Hristos Și-a trăit ϐiecare secundă din viaţa Sa pământească la tensiunea unei persoane care are o mașină absolut nouă. Cea mai vagă „zgârietură”, cea mai mică „lovitură”, I-ar ϐi pus în pericol întreaga misiune. Cum v-ar plăcea să treceţi prin viaţă conștienţi de faptul că un singur pas greșit din partea voastră va pune în pericol salvarea întregului neam omenesc? Ei bine, exact așa s-a desfășurat viaţa de ϐiecare zi a lui Hristos. Nu clădirile luate de ape, ci doar acelea care rezistă cutremurului sau furtunii cunosc deplina intensitate a forţei invadatoare. Și doar persoana care se împotrivește și care rezistă ispitei în orice privinţă cunoaște pe deplin puterea și intensitatea ei.









84


de vedere.”157 „Pentru că era lipsit de orice urmă de păcat”, spunea Ellen White, „sensibilitatea raϐinată a naturii Sale sϐinte făcea ca orice contact cu răul să ϐie îngrozitor de dureros pentru El.” El.”158 Nu, El nu „a avut niciun avantaj faţă de noi”! Așadar, ce legătură au toate acestea cu chestiunile menţionate la începutul acestui capitol? Eu cred că acum au devenit clare următoarele puncte: Hristosa Hristos a avut capacitatea de a păcătui. Astfel, ispitirea Sa a fost reală. El nu a avut niciun avut niciun avantaj faţă de noi în ceea ce ea ce privește puterea ispitei. Dimpotrivă, ispitele pe care El le-a suportat au fost cu mult mai puternice și mai intense. Și, desigur, cruciale la modul absolut. Dar El a biruit ispita în același fel care ne este accesibil și nouă, tuturor – prin puterea inepuizabilă a lui Dumnezeu, pe care ne-o pune la dispoziţie Duhul Sfânt. Și totuși nu trebuie să uităm nicio clipă că biruinţa Lui este biruinţa noastră. noastră. Cu alte cuvinte, noi suntem mântuiţi prin biruinţa Sa. Sa . Suntem mântuiţi dacă ne includem în biruinţa Sa – adică dacă acceptăm biruinţa Sa ca ϐiind a noastră. Noi nu suntem mântuiţi încercând să copiem sau să repetăm biruinţa Sa, ci suntem mântuiţi acceptând biruinţa Sa ca ϔiind a noastră. noastră. Lucrul acesta trebuie și merită să ϐie subliniat sublini at iar și iar. „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieţii veșnice” (Tit 3:5-7).

Natura Lui Hristos

Recommend Documents