O alergare de cai si mai cauta aici ca mai sunt pasaje referitoare la structura etc (http://www.romlit.ro/naterea_prozei) Nuvela lui Negruzzi, O alergare de cai, rescrie, metatextual, acelasi model melodramatic, optând pentru procedeul contrapunctării [15] a două istorii si a două istorisiri spuse de doi naratori distincti. Cel dintâi, si el un „autonarator” strategic, se înclină, ironic, gustului publicului si dă textului necesarul aspect memorialistic întrucât, afirmă Nicolae Manolescu, „ca să fie creditabilă povestea de amor, e nevoie de această mise-en-scène extrem de minutioasă, în care îsi găseste locul însusi naratorul, introdus cât se poate de subtil”. Acest prim narator prezintă lumea bună a Chisinăului si slujeste de naratar celui de-al doilea narator, doamna B. Aceasta din urmă relatează povestea nefericită de dragoste a Olgăi – întesată cu elemente ale recuzitei sentimentale si melodramatice – asigurând textului garantia de autenticitate si încărcătura emotională obligatorie. Căci doamna B. a auzit povestea chiar de la Olga, care i s-a confesat de mai multe ori, iar „autonaratorul” îsi poate permite, si de această dată, să pozeze în simplu scriptor, lipsit de responsabilităti narative sau ... morale. De altfel, pe tot parcursul relatării doamnei B., malitiosul „autonarator” întrerupe istorisirea contrapunctând-o cu ironii bine regizate, care reverberează în tesătura de ansamblu a acestei „bijuterii de precizie tehnică” [16] negruzziene. Istorisirea doamnei B, este încadrată, la nivelui ansamblului textual, în naratiunea cu aspect memorialistic a naratorului prim, ce se autoportretizează cu falsă candoare drept „un june brunet care, dupe barbetă si musteti, se conostea că era străin” [17] si vizează, malitios, cliseele literare ale ascunderii identitătii povestitorului. În acest mod, miezul melodramatic „îsi creează propriul context situational” [18] care, de această dată, îl invalidează, destructurându-i mecanismele. Senzatia de artificialitate pe care o antrenează stereotipiile temei iubirii (ne)împărtăsite este eficient amendată de asumarea parodică a rolului îndrăgostitului nefericit (sau a seducătorului fără scrupule, dar numai aluziv astfel, asa cum arată scrisoarea primită de narator de la o tânără fată care îl iubeste), completat cu autoaprecierea aerului melodramatic arborat intentionat [19] si cu trimiterea intertextuală la Balzac. În acest mod, povestea Olgăi, sinucigasa îndrăgostită iremediabil de Ipolit, femeia fascinantă si misterioasă ale cărei lecturi duc – ca într-un alt intertext celebru – cuplul Francesca da Rimini si Paolo Malatesta din Divina Commedia – la îndrăgostire si la formarea cuplului tragic, este situată într-un „model interactiv de functionare a literaturii” [20] care permite reactiile cele mai diverse: fi acceptarea „pactului de lectură” cerut de conventia melodramaticului (lecturile Olgăi au functie premonitorie si dezvăluie pasionalitatea ascunsă a femeii, hărăzită din start unui final tragic), fie detasarea lucidă si ironică de conventie si de cliseele literare în uz. Exploatând valoarea de document autentic a scrisorii, naratorul îsi joacă mai departe rolul melodramatic si, ca orice înselat în dragoste, mimează actul retragerii din lume sau al ... călugăririi. Si pentru ca ascutimea critică a demersului parodic să fie si mai evidentă, se inserează în text, pe baza procedeului miese en abîme, un rezumat al întâmplărilor si al tipologiei literare a personajelor, ilustrate de nuvelă, precum si al strategiilor deconstructive ale noului tip nuvelistic exersat de Negruzzi. În acest fragment se regăsesc, concurential, mai multe registre stilistice, „în care funebrul se combină cu burlescul, patima Olgăi cu cochetăria doamnei B., oile pastoralei neoclasice cu vibratoul melodramei romantice” [21] si, totodată, variantele „pozitive” ale frumusetii feminine, Olga si doamna B., cu imaginea ilar – grotescă a
Sasei, cea căreia i s-a scurs un ochi, schioapă de un picior, dar care „scrie, ceteste groaznic” [22]. Epilogul (pseudo)istoriei de amor dintre narator si doamna B. dă ultima lovitură esafodajului melodramatic din centrul textului. Întors în Chisinău, după douăzeci si doi de ani, naratorul face o vizită doamnei B. si relatează : „Găsii o băbută zbârcită, înconjurată de cătei si de motani, care, după ce cu politetă mă invită lângă dânsa, îmi prezentă o priză de tabac! […]. --Cum, doamna mea, porti ochilari ? --Ce ? Ai plesuvit ? --Tragi tabac ? --T-au căzut dintii ? s. c. l., s. c. l. [23]. Pe nedrept uitată, eronat lecturată, nuvela erxercitiu de stil a lui Negruzzi este încă o dovadă a luciditătii critice a actului de scriitură, luciditate care a însotit mersul literaturii române de la începuturile acesteia.
Scenariul din „O alergare de cai“ cuprinde, tot asa, intrigi complicate de amor, tradari, sinucideri, iubiri fulgeratoare si meditatii amare despre fiinta omeneasca. Prozatorul începe, ca si în „Zoe“, cu o prezentare panoramica a orasului (de data aceasta Chisinaul!), cu o lume amestecata: un guvernator general, un ambasador, un guvernator civil, apoi prostimea („canalia“), functionarii civili si militari – „toti înmundirati“, în fine, damele chisineence... Naratorul – numit aici „un luator-aminte“ – fixeaza bine acest tablou de epoca pe care, cu câteva elemente în plus, îl aflam mai târziu în primul tom din romanul-memorialistic al lui Constantin Stere („În preajma revolutiei“). Negruzzi este într-o oarecare masura deschizator de drumuri si în acest tip de proza de atmosfera sociala si de observatie a moravurilor locale. Numai ca el lucreaza pe spatii mici si, aflat într-o epoca în care literatura româna îsi cauta înca temele si mijloacele (începând cu limba literara), el trebuie sa-si fabrice singur instrumentele epice. „Luatorul-aminte“ are o privire patrunzatoare si o capacitate remarcabila de sinteza: „Tot orasul Chisinaului se adunase ca sa priveasca alergarea de cai, ce se prelungise pan-în luna lui septemvrie cu asteptarea d. conte Vororitov, guvernatorul general a Nuorusiei si a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lînga curtea Petersburgului, pe la Odesa, împedecându-l, alergarea ramase a se face numai în fiinta d. guvernator civil, generalul Fedorov. Locul alergarii este zece minute afara de oras, unde este gatita o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratica, canalia, sede împrastiata pe câmp, sau însirata pe marginea unui odgon întins ce n-o lasa sa se gramadeasca. Slaba stavila, daca n-ar fi sprijinita de jandarmii politiei! Piata se întinde ovala pe un neted ses într-o cercoferinta de trei verste, însemnata cu stâlpusori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleaca alergatorii, carii, într-o fuga, sunt datori a face giurul pietii de patru ori, adeca o cale de douasprezece verste (ca jumatate posta); si doi, care întrec pe ceilalti, ajungând mai nainte tinta, priimesc, cel întâi un vas de argint pretuit 1 500 ruble asignatii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi da vistieria împarateasca. Alergari de cai se fac pe tot anul în toate guverniile
Rusiei. Scopul este ca prin aceasta încurajare sa se îmbunatateasca soiul hergheliilor si e foarte nemerit, pentru ca acum toata calarimea se îndestuleaza din tara, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpara cai din staturile vecine. Am uitat sa spui ca numai armasari si iepe sunt priimiti sa alerge; cai nu, si nu de alt soi decât de loc. Fiinta functionarilor civili si militari, toti îmmundirati, da acestei privelisti o pompa solenela ce aduce aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu aceasta deosebire ca aceia se luptau ca sa capete o ochire de la dama inimei lor, si acestia alearga ca sa câstige 1 500 de ruble. Galeria era ticsita de dame frumoase, frumusele si mai slutisoare, toate cu deosebite capele si mode de contrabanda, pentru ca Odesa, fiind port franc, se însarcineaza a îmbraca pe chisineence; si e curios a le vedea pe toate cu toalete racoroase si frumoase si stofele englezesti si franteze cum fosnesc trecând cu despret pe sub barba vamisilor, care le privesc strâmbându-se si strângând din umeri. Un frumos landau de Viena venea înhamat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc, cu barba lunga, îi mâna cu haturi coperite cu tinte de argint, pazind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luator-aminte îndata ar fi cunoscut ca acel atelagiu, desi rusesc, avea o forma cu totul moldoveneasca; adeca era mai elegant si covârsind masurile obiceiului, caci caii de la roate era cel putin de trei stânjini departati de naintasii pe care-i mâna un frumos baiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce rasuna ca piculina între instrumentele unui orhestru.“ Naratiunea are mai multe paliere si cel putin doua trasee: este, întâi, istoria unei femei (Olga) povestita naratorului („tânarul om smolit“) de Doamna B, femeie de lume atragatoare si înselatoare. Ea are, totusi, o calitate indiscutabila, aceea de bun narator. De ea este îndragostit tânarul smolit care are inteligenta si stapânirea de sine pentru a relata, la rândul lui, cu obiectivitate drama pe care o asculta si drama prin care trece el însusi. Stilul, asadar, al prozei balzaciene, la 1840 (povestirea a fost tiparita în „Dacia literara“, mai-iunie 1840). De altfel, numele lui Balzac apare în text, semn ca tânarul moldav îl citise. E vorba, dar, de „istoria unei femei spusa de o femeie“ copiata de narator în albumul (Jurnalul?) sau si reprodusa, apoi, în naratiunea propriu-zisa. O naratiune în naratiune. Un personaj (Doamna B.) povesteste istoria altui personaj (Olga si, implicit, Ipolit) naratorului care, la rândul lui, este eroul unei istorii sentimentale. Combinatie bine articulata epic. Olga, o tânara poloneza, este o alta Zoe retrasa din motive necunoscute la Chisinau... Este singuratica si sufera de „urâtul monotoniei“, boala predilect romantica. Prozatorul îi face prin intermediul naratorului martor (Doamna B.) un portret romantic: „figura nobila si melancolica“, delicatete în gesturi, „cautatura tânjitoare“, fata alba, amprenta unei suferinte adânci. De ea se îndragosteste Ipolit care, dupa o vreme, se satura de amorul ei exaltat si „necajicios“ si o paraseste. Când afla ca nestatornicul Ipolit se casatoreste cu colonela D., Olga se înfurie ca legendara Didona, apoi se omoara. Nici Ipolit, seducatorul si tradatorul, n-o duce mai bine: dupa patru luni începe sa orbeasca si, acum, când istoria acestei iubiri nefericite este relatata, Ipolit este de-a binelea orb, purtat de tânara si nefericita lui colonela... Schema epica din „Zoe“ este reprodusa întocmai. Inedit este, aici, naratorul-martor (Doamna B.) care, se va vedea de-ndata, reintra pe scena sub alta masca, mai putin seducatoare. Este începutul celei de-a doua istorii de amor în acest fragment de roman balzacian. Intriga se repeta, aici, cu alte fete. Tânarul smolit este iubit de o juna ieseanca, însa el iubeste pe nestatornica, fugitiva si, cum se dovedeste mai târziu, duplicitara Doamna B. care-i fagaduieste totul si-l duce mereu cu vorba. Eroul se simte „prigonit“ si pentru a scapa de fantasmele sale citeste din Tucidid si Xenofan, dupa ce încercase sa-si striveasca suferinta citind pe Balzac si Walter Scott, apoi pe Doamna de Sévigné. Retras o vreme la tara, eroul iremediabil îndragostit primeste o
scrisoare de la un prieten care îl pune la curent cu aventurile, deloc sublime, ale Doamnei B. ... Voieste atunci sa intre în sihastrie, se razgândeste si paraseste Basarabia. Dupa 22 de ani revine si face o vizita Doamnei B. Afla „o babuta zbârcita, încungiurata de catei si de motani“ care, în plus, trage tabac... Ajunsi la vârsta canonica, eroii se consoleaza rememorând „poznajele ispravi ale timpului“... Ce se retine din aceasta naratiune din care ironia nu lipseste (Witz-ul vizibil mai ales în eseurile din „Negru pe alb“; G. Calinescu remarca întâi aceasta dimensiune a stilului negruzzian) este pictura sugestiva a unei lumi aflate la frontiera dintre doua culturi. Prozatorul vede aceasta amestecatura de rase si o fixeaza pe o pânza redusa ca dimensiune. Are, totusi, materie pentru un roman. Câteva personaje se retin, în primul rând aceasta Doamna B. care, atunci când este vorba de morala barbatilor, se arata a fi vehementa si justitiara: „Ah! oameni, oameni înrautatiti! Vedeti o biata femeie nevinovata, tânara, cu inima simpla si linistita. O urmariti, va tineti ca niste duhuri necurate de ea, pâna ce prin ademenirele voastre o faceti de-si calca datoriile sale de femeie, uita virtutea, leapada cinstea ca sa s-arunce în bratele voastre si apoi, spre rasplata tuturor acestor jertfe, o azvârliti cu despret, zicând: atâta e tot! ... cruzi, nesimtitori, infami, nelegiuiti!“... dar când în joc sunt propriile sentimente nu ezita sa uneasca seductia cu duplicitatea. Ipolit intra în categoria seducatorilor nestatornici, un Don Juan de provincie care nu ramâne nepedepsit, iar Olga sporeste numarul femeilor victime – personaje predilecte în proza romantica. Negruzzi este la curent cu aceasta tipologie si încearca sa-i dea o identitate locala, fara a reusi prea mult din punct de vedere estetic. „De o frumusete fioroasa“, Olga reprezinta ca si Zoe, imaginea pasiunii irationale, distrugatoare, jertfa predestinata. A fost o data înselata în amor, iar acum dragostea oarba pentru Ipolit o duce la moarte. Îi lipseste, pentru a se impune ca personaj, viata interioara. Ramâne doar copia indistincta a unui model literar, ca si Ipolit... O proba de vocatie epica si de modernitate a stilului (pentru epoca lui) este în naratiunea lui Negruzzi încercarea de a defini tipologia si situatiile de existenta prin referiri la autori si personaje deja intrate în literatura. L-am citat mai înainte pe Balzac. În alt rând e luat în râs Florian cu pastoralele sale. Pot fi date si alte exemple. „Tablitele“ pe care le pierde Olga si le gaseste vicleanul Ipolit contin citate din Rousseau, Petrarca si Schiller. Suferinta naratorului este comparata cu aceea a lui Werther, iar „sarlota“ lui, cum îi scrie un prieten din Iasi, s-a resemnat în bratele unui tânar ofiter de lanceri. Olga este prezentata de prozator ca o statuie de Canova si, furioasa, este comparata, s-a vazut, cu antica Didona... Personajele lui Negruzzi, în frunte cu naratorul principal, fac apoi speculatii de ordin moral, iar unul dintre ei (rautacioasa si nestatornica Doamna B.) face speculatii despre „zabava“ în amor si, cum am semnalat deja, are pareri cât se poate de sceptice despre morala virila. În rezumat, eroii din „O alergare de cai“ au un început de viata intelectuala si naratorul însusi are o complexitate intelectuala pe care o foloseste în chip iscusit în aceste fragmente de roman de moravuri rasaritene. Un început de stil epic pe care romanul românesc le-a reluat, mai târziu, prin Camil Petrescu si G. Calinescu. Costache Negruzzi este – si sub acest aspect – un întemeietor. „Toderica“ este o traducere libera dupa Mérimée („Fédérco“) fara ca autorul sa indice sursa atunci când o publica în „Propasirea“. Acest fapt i-a adus mai târziu lui Negruzzi acuzatia de plagiat (I. Nadejde)x). Aparitia povestirii a constituit si un pretext pentru cenzura de a desfiinta revista si a-l surghiuni pe autor la mosia de la Trifesti, ceea ce pare bizar pentru ca textul în sine nu contine nimic subversiv. Motivul real este însa Kogalniceanu, autorul (traducatorul) lui „Toderica“. Negruzzi –
localizatorul – e doar tapul ispasitor. Naratiunea ca atare este localizarea unui basm pe care Mérimée însusi îl luase din folclorul napolitan, dupa cum a dovedit E. Lovinescu. La Negruzzi e vorba de Statu-Palma-Barba-Cot, de Academia din Podul-Iloaiei, de tinutul Hertei, de molitfe, de Elenci si Catinci – frumuseti locale – evocate, toate, în stil desigur umoristic. În drum spre Iad, Toderica ajunge la Târgu Ocna si, acolo, coboara în ocna parasita pentru a ajunge la Scaraotchi în vederea unei partide de carti... Scenariul si verva naratorului (traducatorului, localizatorului) anunta din nou pe Creanga, cel din „Ivan Turbinca“. Toderica, boiernasul desfrânat, dar cu inima buna, pacaleste moartea asa cum face si Ivan, personajul lui Creanga. Oricum, culoarea locala este puternica în traducere (adaptare). „Au mai patit-o si altii“ este o istorie pe o tema clasica de comedie de moravuri (un punct de referinta poate fi „L'Ecole des femmes“ de Molière, citat de altfel în text). Postelnicul Andronache Zimbolici se casatoreste cu Agapita, abia iesita din pension, si lauda virtutile tinerei în cercul de prieteni. Naratiunea este un fel de divan în care se discuta despre placerile „însuraciunii“ si se elogiaza calitatile femeii. Una este muzicanta si cânta capriturile lui Paganini, alta este pagâna ca Lord Byron si are ca autor favorit pe Victor Hugo, Agapita iubeste frumusetile naturii, citeste „Emile“ de Rousseau si se întreaba daca nu cumva copiii se fac prin ureche. Ca sa-si convinga amicii mai sceptici, postelnicul Zimbolici îi cheama într-o camera vecina pentru a observa miscarile nestiutoarei, gingasei Agapita. Acolo, stupoare, postelnicul si amicii sai descopera pe incestuoasa Agapita în bratele unui tânar frumos si, dupa cât se pare, viguros. Boierii fug îngroziti spre casele lor, iar postelnicul Zimbolici spune, întelept si resemnat în privinta moralei tinerelor inocente si a sotilor creduli: „Au mai patit-o si altii“. Naratiunea este bine construita, în stilul pe care Negruzzi îl utilizeaza si în scrisori: consideratii la început despre starea moravurilor la Iasi si despre temele de discutie în adunarile semieuropenesti, cum le spune el, o caracterizare globala, apoi, a personajului central (Andronache Zimbolici) trecut în tagma „adevaratilor cameleoni ai societatii“, adica aceia care se adapteaza împrejurarilor si îsi schimba portul dupa interes. Îsi rade întâi barba orientala, se îmbraca, apoi, europeneste, iar când e nevoie revine la islic... Naratiunea este, în fond, un scurt eseu epic în care personajele si situatiile de viata sunt scoase sau raportate mereu, serios sau comic, la literatura. Eseul epic încheie seria acestor „amintiri de junete“ care reveleaza un posibil mare prozator în linie balzaciana: încercare de a crea o tipologie specifica grupata în jurul fiziologiei provincialului (modelul clasic), câteva umbre de tinere robite de o pasiune nimicitoare (modelul romantic), stil obiectiv, uneori ironic, pictura moravurilor si tabloul de epoca, în fine, faptul poate cel mai important: penetratia literaturii în interiorul naratiunii sub forma de mici eseuri morale si comentarii în marginea cartilor. Costache Negruzzi intuieste la 1840 ca un personaj (un caracter) se poate defini si prin ceea ce citeste. Chiar si atunci (cazul demoazelelor din povestirile sale) când lectura este mai degraba o mondenitate.