PRUNCUCIDEREA - evoluț ie istorică -
Std. Ionică Georgiana – Monica Grupa 205
1
1. Evoluț ia fenomenului de pruncucidere Deși a cunoscut o intensificare semnificativă în ultimele decenii, violenţa îndreptată asupra copiilor nu reprezintă un fenomen nou în istoria diferitelor societăţi. De-a lungul timpului, copiilor li s-a negat identitatea, au fost supuşi la diverse și nenumărate umilinţe, au fost victimele abuzurilor comise de părinţi, educatori sau alte persoane, astfel încât istoria socială a copilăriei cuprinde un lung şir de violenţe, maltratări, rele tratamente, care au îmbrăcat, adeseori, forme de-a dreptul dramatice. De departe, cea mai gravă dintre ele a fost pruncuciderea sau infanticidul, fenomen larg răspândit în mai multe societăţi preindustriale, nevoite să se confrunte cu un nivel foarte scăzut al resurselor de hrană și un trai care lasă de dorit extrem de mult. Infanticidul este cunoscut, de altfel, din cele mai vechi timpuri, mai ales, în societăţile din Asia orientală. De exemplu, în Sparta (Grecia Antică), asemenea practici erau considerate obi șnuite și fire ști, chiar încurajate de înse și reglementările oficiale. În China şi în Japonia, deşi frecvenţa actelor de infanticid era foarte ridicată, acesta nu avea loc totuşi decât în condiţii extreme, atunci când succesiunea naşterilor de sex feminin depăşea limitele admise şi când „vârsta mamei sau amplitudinea intervalelor intergenezice (perioada de timp care separă două naşteri ale unei femei – n.n.), legate de cutume, făceau puţin probabilă eventualitatea unei naşteri masculine”. Era, de asemenea, deosebit de frecvent în societăţile agrare. Infanticidul a cunoscut o mare răspândire în societăţile în curs de industrializare, datorită lipsei unor condiţii economice adecvate, dar şi datorită absenţei contracepţiei şi a unei legislaţii care să o autorizeze și să incrimineze infractiunea. Alături de pruncucidere, ca atare, însă deghizat, abandonul copiilor reprezenta o practică obişnuită. Începând din secolul al XIX-lea, ratele de pruncucidere au început să scadă treptat, în proporţii relativ modeste, în concordanţă cu schimbarea atitudinilor faţă de copil şi valoarea sa economică sau afectivă. Dezvoltarea sentimentului familial faţă de copil, este un fenomen caracteristic burgheziei urbane, şi acest sentiment nu s-a difuzat decât târziu în mediile populare. Epoca contemporană cunoaşte o tendinţă de scădere a actelor de pruncucidere, acte ce sunt comise, mai ales, de persoane caracterizate de tendinţe patologice. Această schiţare sumară a istoriei sociale a infanticidului, ca act de omucidere a copilului după naşterea sa, demonstrează că violenţa împotriva copilului are vechi premise, de natură istorică, care se regăsesc astăzi, desigur, în forme atenuate, la nivelul actelor de violenţă, agresiune sau maltratare pe care părinţii din familiile contemporane le aplică propriilor lor copii. Astfel, istoria civilizaţiei pune în evidenţă faptul că, spre deosebire de agresiunile individuale dintre adulţi, care au fost permanent sancţionate în cadrul unui grup social determinat, diversele forme de violenţă exercitate contra copiilor au fost, mai mult sau mai puţin, tolerate, chiar aprobate de către societatea adulţilor, şi că istoria umanităţii este jalonată de maltratări exercitate contra copiilor. Infanticidul direct sau ocolit, sub forma expunerii la riscuri sau a adaptării noilor 2
născuţi, a fost o practică mult timp tolerată şi chiar recomandată din motive demografice, eugenice, religioase. Istoria infanticidului este deci parte integrantă a istoriei violenţei împotriva copilului. În Români], deşi nu există date complete asupra acestui fenomen, statisticile oficiale arată că rata pruncuciderilor înregistrată în ultimii trei a fost de circa 7 la suta de mii de locuitori în mediul rural şi de aproximativ 8 la suta de mii de locuitori în mediul urban. În cadrul crimelor comise prin violenţă, pruncuciderea se află pe locul al treilea. Dintre victime, băieţii deţin ponderea cea mai mare (7,91 la suta de mii de locuitori faţă de 4,99 la suta de mii de locuitori în cazul fetelor). Toate aceste cifre oficiale sunt, însă, subraportate şi nu includ decât o mică parte din pruncuciderile existente în realitate. Majoritatea femeilor care îşi ucid copii provin din familii dezorganizate, nu au un domiciliu sau un loc de muncă stabil şi trăiesc în concubinaj ori contractează o legătură întâmplătoare. Există pe de altă parte, şi cazuri de minore sau tinere, liceene sau studente, care îşi încep viaţa sexuală mai devreme, şi, neavând bani să-şi plătească un avort, sunt nevoite să recurgă la pruncucidere. 2. Istoria incriminării pruncuciderii în legislaţia din România 2.1. Pruncuciderea în Codul penal de la 1864
Codul penal de la 1864 denumea „pruncuciderea” drept „omorul copilului său născut de curând” de către mama să (art. 230) şi se pedepsea conform art. 232, alin. 1 cu muncă silnică pe viaţă. Pruncuciderea era sancţionată cu o pedeapsă mai mare – recluziunea – (în loc de muncă silnică pe viaţă), când era săvârşită de către mamă asupra unui copil nelegitim (art. 232, alin. 2). Codul penal din Transilvania, în art. 284, pedepsea de asemenea, cu recluziune până la 5 ani, pe mama care, cu intenţie îşi va ucide copilul natural în timpul naşterii sau imediat după naştere. 2.2. Pruncuciderea în Codul penal de la 1936
Prevăzută în art. 465 această infracţiune avea următorul conţinut: „Mama care îşi ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile, ea comite crima de pruncucidere şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 5 ani”. Codul penal din 1936, faţă de imprecizia expresiilor „ născut de curând” sau „imediat după naştere”, a dat o formulare mai clară dispoziţiei de incriminare a pruncuciderii, prevăzând în art. 465 că „săvârşeşte această infracţiune mama care îşi ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul stării civile”. Atât în Codul penal de la 1864 cât şi în Codul penal de la 1936 nu se admitea o sancţiune mai severă decât pentru cazul când copilul nou-născut era neligitim, iar fapta era săvârşită de mama naturală. Faptul că, în trecut, se sancţiona mai blând mama care-şi ucidea copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile (15 zile), era justificat de starea de tulburare a mamei care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei, de ruşinea pe care o încearca mama aflată în această situaţie, teama de dezonoarea şi de oprobiul general, sentimente care pe 3
fondul slăbiciunii fizice şi psihice pricinuite de naştere, puteau să determine mama să-şi ucidă copilul. În antichitate era pedepsită la fel de sever ca şi orice altă formă de omor. La fel, legile medievale nu distingeau între infanticid şi orice altă omucidere. Unele legi prevedeau chiar o pedeapsă mai gravă (arderea pe rug) pentru această faptă. Cesare Beccaria, combătând cu vehemenţă legiuirile feudale, a fost promotorul ideii că mama naturală trebuie pedepsită mai blând. El avea în vedere mai ales pe mama care, în urma unui viol sau a altor împrejurări deosebite, dădea naştere unui copil şi care se vedea în alternative: dezonoarea ori uciderea copilului. Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea că mama naturală se găsea după naştere, într-o situaţie deosebit de grea, datorită atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei. Pe de altă parte, situaţia mamei era agravată de lipsurile economice în care se zbătea, fiind lipsită de sprijinul tatălui copilului şi de ajutorul colectivităţii. Ţinând cont de aceste circumstanţe, toate legislaţiile moderne au prevăzut un regim juridic mai blând pentru fapta mamei naturale care îşi ucide copilul imediat după naştere. Această concepţie s-a oglindit în codurile penale ale majorităţii ţărilor. Inspirându-se din Codul penal francez, Codul penal român din 1965 are o prevedere similară (art. 232, alin. 2), tot astfel şi Codul penal din 1937. 2.3. Pruncuciderea în Codul penal din 1968
Infracţiunea de pruncucidere prevăzută în art. 177 Cod penal, este definită ca fiind „Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”. Noul Cod penal oglindeşte o altă concepţie asupra pruncuciderii, în raport de realităţile actuale, în care naşterea unui copil în afara căsătoriei nu mai pune în faţa mamei acea alternativă dramatică care să-i inspire gânduri criminale. În trecut, sentimentul disperării pe care îl încerca mama naturală era provocat mai ales de primejdia lipsurilor materiale care o ameninţau ştiind că îi va fi refuzat orice ajutor din partea părinţilor, a rudelor, prietenilor, ca şi din partea societăţii, că va avea greutăţi în vederea stabilirii paternităţii copilului, ş. a. Sancţionarea mai blândă a pruncuciderii nu înseamna decât recunoaşterea realităţii acestor situaţii care puteau duce la disperare pe mama naturală. Se afirmă însă într-o opinie că, acest concept al infracţiunii de pruncucidere reprezintă rezultatul gândirii juridice fundamentată pe noile condiţii economice. Aşadar, dacă altădată se pornea de la situaţia deosebit de grea în care mama naturală se găsea după naştere, situaţie ce justifica întrucâtva actul ei, astăzi în ţara noastră, când întreaga legislaţie acordă o ocrotire specială (atât material cât şi moral) mamei şi copilului (indiferent că este „copil din flori” sau din timpul căsătoriei) termenul atenuant al pruncuciderii nu-şi mai găseşte justificarea de mai sus. În altă opinie, se susţine ideea potrivit căreia, fenomenul de marginalizare şi stigmatizare a mamei care naşte un copil din afara căsătoriei, nu poate fi ignorat nici chiar în zilele noastre, mai ales din punctul de vedere al repercursiunilor asupra stării psihice a femeii însărcinate. În opinia acestora, se impune o revedere a dispoziţiei de incriminare a faptei de pruncucidere, în sensul că, legea penală să-şi îndrepte atenţia îndeosebi asupra situaţiei grele a mamei naturale supuse unor puternice presiuni psihice şi economice care o împing spre gestul disperat de a-şi ucide copilul imediat după naştere. De asemenea, legea trebuie să ofere organelor judiciare o mai mare diversitate de elemente cărora să li se poată conferi valoare cauzală în procesul determinării stării de tulburare în care se 4
află mama imediat după naştere, iar instanţa ar trebui să aibă posibilitatea să aprecieze, în raport cu probele administrate (inclusiv expertiza medico-legală) dacă într-un caz concret sunt sau nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Se arată, în aceeaşi opinie că este discutabilă soluţia legiuitorului de a şterge deosebirea dintre victima infracţiunii, copil născut în afara căsătoriei şi copilul născut în cadrul căsătoriei, deşi cele două situaţii sunt profund deosebite, ca şi presiunea psihologică sub care acţionează mama în aceste situaţii. Astfel, noul cod penal incriminând pruncuciderea, a ţinut seama de datele oferite în special de ştiinţa medicală, potrivit cărora există situaţii când, din cauza naşterii şi imediat după aceasta, femeia poate avea anumite stări ce-i pot provoca o tulburare fizică şi psihică de natură să o împingă la uciderea propriului copil. Dar, în această situaţie se poate găsi nu numai mama care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei, dar şi mama căsătorită, procesele fiziologice ale naşterii nefiind condiţionate de existenţa sau nu a căsătoriei. A fost deci firesc ca, în reglementarea noului Cod penal, conţinutul infracţiunii de pruncucidere să corespundă noii concepţii cu privire la cauza care justifică atribuirea unui grad redus de pericol social generic acestei infracţiuni. 2.4. Pruncuciderea în Codul penal actual
Pruncuciderea, potrivit art. 177, Cod penal, constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere”. Prevederile acestui articol au rămas nemodificate în raport cu Codul penal din 1968. Legiuitorul a considerat că textul corespunde întru totul realităţii şi neconsiderând că ar fi necesare modificări. Reglementată ca atare, pruncuciderea reprezintă o varietate a infracţiunii de omor săvârşită în condiţii specifice care justifică incriminarea distinctă şi atenuarea sancţiunii penale. 2.5 Consideraţii cu privire la modificările apărute în conţinutul proiectului Noului Cod Penal
În proiectul Nnoului Cod Penal depus la Parlamentul României la 02.12.2008, incriminarea pruncuciderii este mai complexă. În condiţiile unei conservări pe termen lung a conţinutului normei juridice ce are ca obiect pruncuciderea se pare că a apărut ideea reformării incriminării. Între Codul penal din 1968 şi Codul penal din 2004 nu există diferenţe de esenţă; există o diferenţă doar la nivelul naturii pedepsei – închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv, închisoare strictă de la 2 la 7 ani. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă – infracţiune prevăzută la art. 198, alin. 1 – are ca obiect uciderea copilului nou-născut imediat după naştere dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică. Analizând textul legal,se constată, ca diferenţe faţă de incriminarea actuală, următoarele: - denumirea infracţiunii – uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă în loc de pruncuciderea. - termenul de 24 de ore în care se poate accepta desfăşurarea acţiunii ori inacţiunii specifice elementului material. Avem de a face cu o reglementare strictă – nu mai târziu de 24 de ore – de natură a înlătura o anumită relativitate care poate apare atunci când spaţiul de timp în care instanţa poate să accepte săvârşirea pruncuciderii depinde de rezultatele unei expertize, întemeiate pe observarea unor semne şi stări cu caracter obiectiv care, însă, pot diferi de la caz la caz. 5
-
starea de tulburare psihică menită să înlocuiască starea de tulburare pricinuită de naştere are drept consecinţă modificarea întregii practici judiciare. Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică – infracţiune prevăzută la art. 200 alin. 4 – vine să întregească ipoteza uciderii de către mama aflată în stare de tulburare psihică a produsului de concepţie ajuns la maturitatea necesară declanşării pe cale naturală sau artificială a naşterii. 3. Locul incriminării pruncuciderii în sistemul infracţiunilor contra vieţii
În ceea ce priveşte locul incriminării pruncuciderii în sistemul infracţiunilor contra vieţii, în doctrina penală au fost promovate mai multe puncte de vedere. Într-o primă opinie, se consideră că pruncuciderea constituie un tip aparte de omucidere, deoarece calităţile deosebite pe care trebuie să le întrunească atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt elemente constitutive ale acestei infracţiuni şi nu circumstanţe atenuante ale omorului. Calitatea specială cerută de lege pentru subiectul infracţiunii este de natură a conferi pruncuciderii o anumită „independenţă” permiţând acceptarea acesteia ca infracţiune „tip” şi nu o formă circumstanţiată a altei infracţiuni – în cazul de faţă, a omorului. Pruncuciderea ar putea fi acceptată ca infracţiune de sine stătătoare, cu elemente specifice, cea mai expresivă fiind tulburarea pricinuită de naştere. Într-o altă opinie, mult mai larg susţinută, pruncuciderea, deşi constituie un tip aparte de omucidere cu o denumire proprie, în esenţă rămâne o faptă de omor sancţionată mai blând, în considerarea condiţiilor speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii cu toate consecinţele pe care le atrage o asemenea caracterizare. Astfel, infracţiunea de pruncucidere este o faptă de omor, supusă unei sancţiuni atenuante. Există şi o opinie intermediară. Fapta, denumită „pruncucidere”, este incriminată în legislaţiile penale ca o variantă atenuantă a omuciderii şi constituie fie o infracţiune de sine stătătoare, cu denumire proprie şi cu conţinut normativ specific propriu, fie o formă sau o circumstanţă a infanticidului. Desigur că un discurs echilibrat ar trebui să opteze pentru un punct de vedere intermediar. Totuşi, este important de observat că între omor (infracţiunea cadru definită prin uciderea unei persoane cu intenţie) şi pruncucidere există o legătură de tipul: conţinut de bază – conţinut cu circumstanţe atenuante. Conţinuturile de bază includ condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunilor în configuraţia lor tipică iar conţinuturile cu circumstanţe agravante sau atenuante sunt alcătuite din conţinutul infracţiunii de bază, care cuprind şi unele condiţii circumstanţiale de atenuare sau agravare a răspunderii penale.
Bibliografie
6
1. Gh. Nistoreanu, A.Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura AllBeck, Bucureşti, 2002; 2. Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999; 3. Al. Boroi, Pruncuciderea şi Uciderea din culpă, Editura MI., Bucureşti, 1992; 4. V. Dongoroz, Siegfried Kahone, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Hodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; 5. I. Dobrinescu – Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987;
7
