Lucian Boia – Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune
Una din principala principala probleme ale istoriografiei române române ști post-comuniste a reprezentatreprezentato perspectiva perspectiva asupra istoriei, asupra condi ției celui care o scrie și a sensului sensului acestei acestei discipline. În fond, ce ar trebui să facă cel care se află în fa ța unor documente documente care vorbesc despre despre trecut? Sau Sau al unor unor oame oameni ni care care î și pove povest stes escc expe experi rien en țele ele trăit trăite? e? Sau în fa ța unor unor desc descop oper erir irii arheologice, care care nu sunt altceva decât decât un martor mort al unor vremuri mai mai mult sau mai pu țin îndepărtate? Cum le utilizează specialistul? Poate fi vorba de un specialist dedicat exclusiv istori istoriei? ei? Există Există obiectiv obiectivita itate te în demem dememers ersul ul reconsti reconstitui tuirii rii trecutul trecutului? ui? Și unde unde se opre ște trecutul? Are totul o finalitate? La toate aceste întrebări a încercat să răspundă Lucian Boia, însă nu prin găsirea unui răspuns, ci tot prin întrebări. ”Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune” a apărut apărut în 1997, 1997, la doar un an după ce istoricul imaginarului imaginarului șocase prin sistemul sistemul de interpretare și perspectivele perspectivele inovatoare aduse studiului studiului istorie istorieii românilor românilor în ”Istorie ”Istorie și mit în con conștiință româneas românească” că”.. Demers Demers criticat criticat asupru asupru de cercuril cercurilee național-c ional-comu omunis niste, te, apreciat apreciat sincer sincer de cei afla afla ți pe ceala cealaltă ltă parte parte a barier barierei ei ideologic ideologice, e, și acceptat acceptat cu intere interess de cei cei afla ți între aceste aceste borne, borne, modul modul de a vedea vedea istoria istoria și trăsăturile ei au produs produs un șoc în mediul academic. academic. Volumul ”Jocul ”Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune” preia de de la volumul precedent schema de gândire și o aplică de aceasta aceasta dată la o scară macro, cea a întregii istorii. Mergând la epoca lui Filip al II-lea, apoi la războaiele napoleoniene, întorcându-se la Clovis Clovis și reveni revenind nd în următo următoare areaa pagină pagină la perio perioada ada comunis comunistă, tă, Lucia Luciann Boia Boia nu caută evenimen evenimentul tul în sine, sine, cauza cauza sa ori ori urmările. urmările. Scopul Scopul căr căr ții este este identifica identificarea rea șabloanel abloanelor or și a metodelor prin prin care au luat na na ștere toate aceste nara nara țiuni pe care care le numim ”istorii”. Ideea principală a cărții este propunerea unei viziuni viziuni originale asupra istoriei. Aceasta Aceasta din urmă este privită ca un joc, joc, rezultat al imaginarului imaginarului celui ce-o scrie. scrie. Istoricul folose ște sursele pe care care le are, le decupea decupează, ză, le a șează ează și se sintetizeaz sintetizeazăă conform cu imagina imaginarul rul său. Trecute Trecute prin filtrul filtrul celui celui ce le pune pune pe hârtie, hârtie, faptel faptelee se transform transformă, ă, î și pierd ceva ceva din esen esen ță. O esen esen ță imposibil imposibil de înregistra înregistratt și, mai ales, ales, de redat. redat. Scrierea Scrierea istoriei istoriei devine devine un lan ț intermina interminabil bil format din legături ”perspectiva ”perspectiva asupra perspectivei” care se poate poate repeta la infinit. Și atunci, dacă dacă este un joc, ce mai putem face cu istoria? Răspuns Răspunsul ul lui Lucian Boia este deopotriv deopotrivăă cinic și realist: nimic, dar măcar îl putem face un joc cât mai interesant.
O altă dilemă care a precupat secole de-a lungul pe istorici, de la Tucidide la Ranke, a fost dacă se poate scrie o istorie care să spună totul. Deziderat operelor atotcuprinzătoare a exercitat în istoriografie o seducție reală, căreia nu pu țini i-au cedat. Dar este posibil să fie realizat un astfel de ideal? Răspunsul nu poate fi decât unul categoric negativ. Imposibilitatea de a cuprinde fiecare gest, fiecare ac țiune, fiecare cuvânt care apar țin trecutului, trecând peste faptul că mărturiile acestora este din ce în ce mai reduse cantitativ cu cât se coboară în timp, este o limitare pe care istoricul trebuie să o accepte. În cazul acesta, ce se poate face? Nimic. Lucian Boia propune istoricul să admită limitele pe care le are demersul de cercetare istorică și, atâta timp cât
nu poate fi spus totul, să se spună ceea ce se poate spune. Nu este vorba de o
plafonare profesională sau de un compromis, ci de părăsirea idealismului care a animat studiul și care încă mai numără astfel de visători. Și
atunci, care este menirea istoriei? Răspunsul pare a fi împrumutat din mo ștenirea
biblică a creș tinismului: ”adevărul ne va face liberi”. Dar care este adevărul? Când acelea și surse sunt interpretate complet diferit, de partea cui este adevărul? Și cine îl stabile ște. Mergând pe aceeași filieră creștină, răspunsul pare a fi unul solomonian: fiecare are dreptate. Dar este vorba de o dreptate proprie, în func ție de cerin țele politice, ideologice sau, pur și simplu, mentale. Istoricul nu se poate debarasa complet de bagajul său de op țiuni, nu poate scrie fără ca subcon știentul său să nu î și pună amprenta mai mult sau mai pu țin vizibilă. Astfel, rezultatul cade sub incidența sistemului său de valori. Mai mult de atât, orice studiu este scris pentru prezent și, mai ales pentru cititorii prezentului. În această ecua ție, cercetarea trebuie să fie receptată de ceilalți, iar pentru acest lucru trebuie să respecte anumite norme și bariere ideologice ale societății. Astfel, imaginarul comunității pătrunde în ecua ția scrierii istoriei și astfel trecutul se deformează. În puzzle-ul pe care istoricul trebuie să-l reconstituie, unele piese sunt puse mai în centru, altele sunt abia adăugate spre margine, iar altele lipsesc cu desăvârșire! Spre exemplu, mo ștenirea germanică în formarea Rusiei a efectuat drumul de la interior spre exterior, ipoteza care în urmă cu un secol și jumătate era aproape unanim acceptată fiind astăzi ostracizată! Astfel, condi ția istoricului este una cât se poate de crudă și, la prima vedere, de neacceptat, dar acesta trebuie să accepte acest rateu esen țial al istorie, cu atât mai mult cu cât chiar el face parte din elementele care perturbă manifestarea voca ției, aceasta din urmă fiind astfel ratată cu desăvâr șire. Istoria nu face altceva decât să urmeze cursul societă ții. Sau invers? Răspunsul este unul ambivalent, important fiind doar perspectiva. În secolul XIX, statele na ționale și-au scris, sau mai dur spus și-au creat propria istorie, iar apoi în virtutea acestei istorii au încercat să- și
construiască prezentul și viitorul. Visul imperial al lui Mussolini se baza pe asumarea moștenirii Imperiului Roman, care îl ”obliga” să ducă Italia la aceea și pozi ție pe care Roma o avusese în urmă cu două milenii. Saddam Hussein î și proclama legitimitatea guvernării sale, a acțiunilor pe care le-a desfășurat și a victoriei militare în virtutea continuită ții dintre Sumer antic și Irakul modern. Istoria era privită din o mul ți de perspective. Dar o dată cu relativizarea din ce în ce mai la modă a conceptelor, ideile par a se fi fluidizat și nu mai putem vorbi de ”istorie”, ci de ”istorii”. Astfel, vorbim de o mul țime de istorii, fiecare făcută dintr-o mulțime de perspective. La final, rămâne însă o întrebare: ce este istoria? Un răspunsul general valabil este imposibil de oferit. Fiecare om poate da defini ția sa personală acestui concept. Lucian Boia este de părere că este vorba de un construct artificial clădit cu argumentele noastre. Noi suntem cei care facem istoria, a șa cum o vrem noi. Precum fiecare om este diferen ția, la fel fiecare definiție este altfel și fiecare istorie este unică și diferită. În concluzie, ”Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și fic țiune” este în primul rând o carte incomodă pentru istorici. Acceptarea limitărilor poate însă la rezolvarea unor probleme, unor dileme, iar astfel cel care scrie istoria poate trece mai departe la actul propriu-zis al redactării, înțelegând mai profund procesul din care face parte și rezultatul mereu imperfect al acestuia.
Lucian Vasile Master ”Istorie și civilizație”, secția Idei și mentalități, anul I
