Lucian Boia, ,, Istorie şi mit în conştiinţa românească”
Istoricul si profesorul Lucian Boia s-a născut în anul 1944 la Bucuresti. A început cariera universitară în anul 1967, în cadrul Facultății de Istorie a Universită ții București și a devenit profesor titular în anul 1990. Intre anii 1983-1990, a fost vicepreședinte al Comisiei Interna ționale de Istorie a Istoriografiei, iar în anul 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat numeroase lucrări care s-au bucurat de aprecieri deosebite, lucrări precum “Sfârșitul lumii:o istorie fără sfârșit”, “Jocul cu trecutul:istoria între adevăr și ficțiune”,”Două secole de mitologie națională”, “Miturile comunismului românesc” și “Istorie și mit în conștiința românească”, poate cea mai cunoscută dintre căr țile sale.” Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”, “Originile”, “Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii si ceilalti”, “Principele ideal” si “După 1989”. În introducere, el clarifică conceptele principale cu care se va opera: cuvintele istorie şi mit. Clarificarea acestora este esenţială, căci înţelegerea greşită a sensurilor unor cuvinte poate conduce la erori de interpretare. Istorie înseamnă reconstituirea faptelor petrecute - deci trecutul în desfăşurarea sa obiectivă, dar înseamnă şi discursul despre trecut, care de fapt înseamnă o filtrare a faptelor şi ordonarea lor într-un ansamblu coerent. În felul acesta istoricul, operând cu fapte, cu material istoric "adevărat" produce un gen de "ficţiune". Discursul e subiectiv, subiectiv, se abate de la istoria obiectivă, care de fapt rămâne o imposibilitate. Diferenţierea între spaţii de civilizaţie, moştenirile culturale, mentalităţile, conjuncturile istorice, formaţia diferită a istoricilor - acestea sunt cauzele cauz ele "pluralismului" istoriografic. O istorie obiectivă crede autorul - este o iluzie. Într-adevăr adevărurile absolute nu se pot obţine. În primul capitol autorul trece în revistă etapele pe care le-a parcurs ideologia istorică românească în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, arătând ce deformări importante s-au născut din cauza diferitelor tipuri de discursuri istorice în aceste secole. La sfârşitul secolului al XIX-lea modernizarea nu începea de la clasa mijlocie - foarte fragilă atunci – ci începe de sus, de la boierime, care era receptivă la moda şi stilul francez. O revoluţie burgheză era necesară doar in concepţia marxismului, dar istoria nu funcţionează după modelul elaborat de istoriografia marxistă. În cazul naţionalismului, conceptul este relativ recent dar, după ce a apărut, a fost proiectat în trecut. După ce s-a cristalizat înţelesul conceptului, imediat s-a încercat găsirea unui argumentaţii care să-I lege de trecut. În felul acesta va primi un rol important conceptul "Dacia", întimpuri când termenul de România încă nu exista. Dar hotarele etnice erau trase deja de atunci, astfel că evoluţia istorică a avut în centrul ei naţiunea. La fel s-a cristalizat dezbaterea privind proprietatea.
In cadrul celui de-al doilea capitol, autorul realizează recursul la origini ș i la miturile fondatoare. Incepând de la mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei daco-romane, ajungând la perioada exluderii românilor ș i la promovarea mitului fondator dacic. Pune apoi accent pe perioada comunistă analizând transferul de la miturile fondatoare la cel al luptei de clase, urmat de mitologia naț ionalistă dacică ș i de promovarea ulterioară a slavinismului. In finalul capitolului, Boia formulează o concluzie potrivit căreia naț iunea reprezintă un organism social ș i nu unul biologic, și este fondată pe o sinteză culturală. In cel de-al treilea capitol, autorul tratează problema continuității daco-romane la nord și la sud de Dunăre, ca fiind aria de formare a poporului român, analizând ș i punctele de vedere ale altor istorici, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau C.C. Giurescu, concluzionând cu părerea că problema continuităț ii este una arheologică, ș i că miturile trebuie dedramatizate ș i depolitizate. In capitolul privind “Unitatea”, autorul definește unitatea, atât sub aspectul conceptului de stat-naț iune, cât ș i din perspectiva mitului frontierelor naturale. Analizează apoi ideea unităț ii române în Evul Mediu și faza naționalistă a comunismului, când unitatea ș i continuitatea constituiau axa discursului istoric, finalizând cu o încercare de definire a spiritului național, atât din propria sa perspectivă, cât ș i din cea a altor istorici. Ultimul capitol al cărţii este foarte important. După ce analizează componentele ideologiei istorice, autorul discută despre perioada de după 1989. Fără a judecata lucrurile, el dovedeşte cât de mare a rămas influenţa discursului istoric al comunismului. Pe lângă această influenţă s-a născut totodată un interesant mod de a trata perioada comunistă: dorinţa "uitării". Noul discurs istoric nu doreşte să ancheteze anii comunismului, acea perioadă în care au fost preluate mitologii din secolul al XIX-lea şi care au rămas până în prezent moştenire. Autorul subliniază că trebuie depăşit blocajul mitologic, trebuie eliminate acele categorii (conspiraţia, salvatorul, vârsta de aur, unitatea), cu care lucrează mitul istoric. La fel ca si volumele precedente sau ulterioare acestuia, ș i prezenta lucrare este impregnată de stilul deschis, tăios și critic al autorului, precum ș i de lipsa sa de prejudecăț i ș i de curajul de a aborda ș i de a pune la îndoială principii, interpretăriș i concluzii bine înrădăcinate în mentalul colectiv ș i aparent de nezdruncinat. Autorul însuși prezintă în prefaț a lucrării convingerile sale în ceea ce priveș te subiectul abordat, și anume faptul că nu crede într-o istorie obiectivă, că nu ș i-a propus să înceapă un război împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se poate trăi înafara mitologiei și a imaginarului,la fel cum nu poate exista o istorie realizată înafara ideologiei și a mitologiei, propunându-ș i pur ș i simplu o interpretare istorică a miturilor, un atac al clișeelor ș i o încercare de decriptare a câtorva structuri mitice imprimate în cultura românească modernă. De-a lungul lucrării, Boia a realizat o împărțire nedeterminată între miturile care aparț in ș i au fost promovate în perioada modernă și cele care îș i au originea în perioada comunistă, insistând însă pe acestea din urmă, în încercarea de a demonta istoriografia naț ionalistă ș i cea autohtonistă promovată de comuniș ti, mecanismul folosit în scopul falsificării istoriei sau a folosirii omisiunii în privința faptelor istorice tot pentru a oferi o imagine falsă ș i pentru a manipula în mod politic ș i ideologic mentalitatea colectivă a vremii.
In critica sa, autorul are în vedere câteva subiecte-cheie pe care le tratează ș i în jurul cărora se raliază problematica adiacentă, ș i anume miturile fondatoare-originile, continuitatea, unitatea, formarea identităț ii și alteritatea. In continuare, încearcă ș i o definire a mitului, atât la nivel general și propriu, de ceva care se îndepărtează de realitate și ia forma unor ficț iuni, deformări, stereotipuri sau exagerări; cât ș i din punct de vedere istoric, domeniu în care, în opinia sa, nu există o contradicț ie inerentă între realitate și imaginar, iar mitul reprezintă o structură care înglobează atât structuri adevărate, cât ș i structuri fictive. In opinia lui Lucian Boia, miturile societăț ii contemporane sunt reprezentate de “mitul națiunii” și de “mitul progresului”. Pe lângă convingerea asupra faptului că nu se poate trăi înafara imaginarului, autorul este convins de faptul că fiecare naț iune îș i are propria mitologie istorică, populată de mituri fondatoare, mituri ale unificării, simboluri și eroi, fără de care, ar fi imposibilă definirea ei ca naț iune, din orice punct de vedere: etnic, geografic, lingvistic sau ideologic. Prin această lucrare, Lucian Boia demonstrează încă o dată capacitatea sa de a realiza o analiză modernă ș i sistematică, a unui subiect deosebit de complex ș i problematic precum mitologia istorică românească conturată ș i dezvoltată în decursul ultimelor două secole, și de a veni cu interpretări actuale ș i pertinente În sfârşit, putem să afirmăm că istoricul Lucian Boia a reuşit să pună bazele unei cercetări istorice mai ample, atrăgând atenţia asupra deformărilor imaginarului, a fuziunii mitului cu faptele reale. Un istoric trebuie să fie atent totdeauna la miturile ce formau imaginarul oamenilor, pentru a reuşi să surprindă evenimentele mai aproape de istoria obiectivă - care oricum rămâne numai o dorinţă.
