RECENZIE la
lucrarea
“Regulile metodei sociologice” de Emi le Durk he heim im
Lucrarea Regulile metodei sociologice scrisă de Emile Durkheim, reprezintă o adevărată piatră de temelie în ştiinţele sociale, în special în ceea ce priveşte metodele de cercetare sociologică. Sociologul francez a încercat, şi pot să afirm că a reuşit, să impună problema sociologică în atenţia tuturor, fiind unul dintre fondatorii sociologiei moderne pe care a impus-oo drept disciplina academică. Cartea lui Durkheim este una foarte complexă şi impusa bundentă în idei, de multe multe ori prezentate într -un -un mod contradictoriu cu cele ale altor autori, de unde rezultă numeroasele controverse, lucru recunoscut şi prezentat chiar în prefaţa lucrării. Stilul Stilul abordat de autor generează generează dificultăţi reale reale în înţelege rea mesajelor, în orice caz pentru începători, fapt confirmat de mai multe persoane de acest nivel. Lucrarea este cu atât mai dificilă şi necesită un nivel mai ridicat de concentrare, cu cât lipsesc orice fel de grafice, hărţi, statistici sau ilustraţii. Regulile metodei sociologice face referire în numeroase rânduri la anumite anumite idei din alte opere opere ale autorului şi anume Diviziunea muncii sociale (1893) şi Despre sinucidere (1897) , apărute cu puţin înaintea prezentei. În plan structural, structural, lucrarea e compusă din Prefaţă, Introducere, şase capitole, fiecare îm parţindu parţindu--se în subcapitole, şi concluzie. concluzie. În introducerea lucrării se vorbeşte despre filosofi precum Spencer, Comte şi Mill, pe care autorul îi consideră importanţi pentru sociologie, sociologi e, însă, din păcate doar un singur capitol din lucrarea Cours de philosophie positive a lui Comte merită a fi numit cu adevărat esenţial în privinţa studiului faptelor sociale. Date fiind acestea, Durkheim îşi asumă responsabilitatea de a elabora o metodă mai clară adaptată mai exact la natura particulară a fenomenelor particulare, sperand că astfel va putea fi mai bine judecată direcţia pe care încearcă să o dea studiilor sociologice. Fiecare dintre capitole are are un titlu sugestiv, astfel, primul are forma unei întrebări: “Ce este un fapt social?”. s ocial?”. Se dau aici caracteristicile unui fapt social, i se dă şi
definiţia care se aplică la practicile constituite şi la curentele sociale, după care are loc verificarea acestei definiţii. Ni se prezintă, de asemenea şi un alt mod de a caracteriza faptul social şi anume că “faptul social se generalizează fiindcă este social, nicidecum el nu este social fiindcă este general.” Capitolul se încheie cu definiţia dată de autor faptului social: ”Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau, mai mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în acelaşi timp o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale. ”Capitolul doi este intitulat “Reguli cu privire la observarea faptelor sociale”. Prima şi cea mai importantă regulă este de a trata faptele sociale ca lucruri. Durkheim este de părere că faza ideologică prin care trec toate ştiinţele şi în decursul căreia se elaborează noţiunile comune şi practice ar trebui redusă. Pe când faptele din sociologia lui Comte, Spencer (Sociologie, III, pp.331-332) şi Mill (Systeme de Logique, III, p.496) demonstrează că faza dată nu a fost depăşită. Ni se arată, de asemenea, analogii ale acestei reforme cu cea care a schimbat psihologia şi motive de a spera într -un progres rapid al sociologiei. Autorul optează pentru înlăturarea pre-noţiunilor din ştiinţă şi pentru gruparea faptelor după caracteristicile lor exterioare comune, c ât mai obiective. Capitolul trei numit “Reguli cu privire la distincţia dintre normal şi patologic” ne oferă explicaţii şi demonstrări pe baza acestei distincţii foarte importante. Pentru aceasta se folosesc conceptele de “boală” şi “crimă”. Se face comparaţie între aceşti doi termeni, ajungându -se la concluzia că ambele probleme sunt esenţiale şi necesare pentru existenţa umană. Durkheim e de părere că boala reprezintă pentru sănătate ceea ce e anormalul pentru normal. În acelaşi timp, anormalul constituie fiinţa în stare de inferioritate şi e un fenomen patologic. Se enunţă, tot aici, cele trei reguli cu privire la normal şi generalitatea fenomenului. Crima, ca fenomen social, este privită ca ceva normal, mai mult chiar, ca un rău necesar ce contri buie la echilibrul dintr-o societate. Totuşi, aceasta nu înseamnă că o prea largă răspândire a ei nu ar reprezenta ceva morbid şi indezirabil.În capitolul patru, “Reguli cu privire la constituirea tipurilor sociale”, autorul scrie că distincţia dintre normal şi anormal implică constituirea de specii sociale, concept intermediar între „genus homo” şi societate particulară. Metoda optimă de a le constitui se crede a fi distincţia societăţilor după gradul lor de compunere şi nu pe calea monografiilor, căci individul este un infinit, iar infinitul nu poate fi cuprins. Dat fiind faptul că o societate poate fi clasificată doar după studierea predecesorilor ei, s -a ajuns la concluzia că cea mai simplă societate este “hoarda” (Diviziunea muncii sociale, p.189), căci unităţile sociale imediate ce o compun sunt doar indivizii. Se dau aici şi exemple cum hoarda se compune cu ea însăşi şi compusele sale între ele. În interiorul ei se disting varietăţi după cum segmentele componente sunt coalescente sau nu. Cele
enunţate anterior demonstrează că sunt specii sociale, diferite totuşi de cele biologice. “Reguli cu privire la explicarea faptelor sociale” este titlul capitolului cinci, în care se explică necesitatea cercetării cauzelor eficiente ale faptelor sociale, dat fiind că utilitatea unui fapt nu îi explică existenţa. O metodă cu caracter psihologic ignoră natura faptului social, acesta fiind ireductibil la fapte pur psihice. Astfel, faptele sociale se explică doar prin fapte sociale. Se enunţă faptul că asocierea dă naştere unei fiinţe noi, lucru urmărit referitor la sociologie şi psihologie, precum s -a întâmplat în cazul biologiei şi ştiinţelor fizico-chimice. Se formulează reguli cu privire la acest subiect, afirmându -se că e necesară o cultură generală, dar şi sociologică pentru a înţelege aceste reguli. Se înfăţişează importanţa elementului uman în mediul intern, în care îşi are originea orice proces social important. De asemenea, ni se arată importanţa mediilor interne secundare şi generale. Mediul social e un alt concept esenţial fără de care sociologia nu ar mai putea stabili raporturi de cauzalitate. Viaţa socială depinde de cauze interne. Pentru Hobbes şi Rousseau legătura dintre psihic şi social e sintetică, omul, adică individul fiind nevoit şi forţat să se supună societăţii care nu îi reprezintă interesele. Pe când, pentru Spencer şi economişti, această legătură este naturală, căci societatea constituie o agregare firească şi evidentă a indivizilor. Durkheim caută, însă, să găsească o cale de mijloc, afirmând că societatea ajunge să constrângă individul prin metode paşnice, prin convingere. Adică îl face să realizeze inferioritatea lui în faţa acesteia, fără a -l forţa. Deci, este o constrângere naturală. “Aceste reguli ar permite să construim o sociologie ce consideră spiritul de disciplină condiţia esenţială a oricărei vieţi în comun, întemeindu-l totuşi pe raţiune şi adevăr”, crede Durkheim. Ultimul capitol, “Reguli cu privire la administrarea probei”, ne arată că metoda comparativă sau experimentul indirect este metoda probei în sociologie, din moment ce fenomenele sociale nu se supun sociologului. Comte a considerat-o, însă, insuficientă, completând-o cu aşa-numita metodă istorică (Cours de philosophie positive, IV, p.328) , care poate rămane fără obiect dacă respingi concepţia fundamentală a sociologiei sale. În continuare se aduc contra -argumente afirmaţiei lui Mill care declară experimentul indirect inaplicabil în sociologie. Totuşi, “unui acelaşi obiect îi corespunde întotdeauna o aceeaşi cauză”. La rândul ei, metoda variaţiilor conceptuale este instrumentul prin excelenţă al cercetării în sociologie. Este necesar de a compara, în cadrul acestei metode, serii continui şi întinse de variaţii şi nu variaţii izolate. „Un fapt social de oarecare complexitate nu se poate explica decât cu condiţia să îi urmăreşti dezvoltarea integrală pe toate speciile sociale”. Este necesar de a înlătura factorul vârstei care deranjează comparaţia, pentru asta fiind suficient să evaluăm societăţile de comparat la aceeaşi perioadă a dezvoltărilor. “Sociologia comparată este sociologia însăşi”. În concluzie, Emile Durkheim face o prezentare de ansamblu a
metodei sale, dar mai ales a importanţei acesteia. El scrie că sociologia e independentă de orice filosofie, raportându-se doar la aceasta şi ne permite să dominăm pasiunile de partid. De asemenea, trăsătura caracteristică ce constă în tratarea faptelor sociale ca lucruri, îi garantează obiectivitatea. În acelaşi timp, sociologia trebuie să devină o ştiinţă autonomă, lucru ce i-ar da o mai mare autoritate. Aceste idei şi crezuri ale autorului sunt mai mult decat elocvente în prezentarea conţinutului lucrării (care a devenit reprezentativă pentru literatura de specialitate) şi obiectivelor acesteia
