Relaţii dintre reprezentare si percepţie Noţiunea de reprezentare se foloseşte pentru a exprima două relaţii psihice relativ distincte – una care ţine de produs, cealaltă care ţine de proces* . A) Reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii etc., care au fost percepute anterior şi care în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial. B) Reprezentarea este procesul de producere şi utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în absenţa lor.Atât reprezentarea ca produs, cât şi reprezentarea ca proces au aceleaşi surse: memoria de lungă durată şi imaginaţia. Memoria este cea care înmagazinează, păstrează şi reactualizează informaţia conturată iniţial în imaginile perceptive. Astfel, încă înainte de dezvoltarea imaginaţiei, reprezentarea devine posibilă datorită fixării mai mult sau mai puţin fidele şi durabile a conţinutului informaţional furnizat de percepţie. Reprezentările propriu-zise devin o componentă stabilă şi cu pondere deosebită a
arhitectonicii activităţii noastre mintale. În psihologia clasică, li se atribuia chiar rolul central în viaţă şi în activitatea psihică. a) Gestalt Gest altismu ismull dizo dizolv lvăă prob proble lema ma repr reprez ezen entă tări riii în dina dinami mica ca ener energe getitică că a form formel elor or.. Tensiunea lăsată, în câmpurile biofizice ale creierului, de percepţia unei situaţii induce o dinamică specifică a transformărilor ulterioare de stări, la finele căreia se constituie o formă, de data aceasta detaşată de acţiunea stimulului, susţinută din interior de anumite tendin tendinţe, ţe, monta montaje je (atitu (atitudin dini), i), motiv motivaţi aţii.i. De exemp exemplu, lu, în cazul cazul rezolv rezolvării ării proble probleme melor, lor, fenomenul insight -ului, -ului, descris de către W. Köhler, are la bază tocmai transformarea gestaltului perceptiv iniţial într-un gestalt de tip reprezentaţional (pe baza tensiunilor de urmă produse de elementele câmpului stimulator extern). b)Potrivit ipotezei cognitiviste, avansate de cercetătorii (H. Simon, N. Chomsky, M. Minsky şi J. McCarthy), reprezentarea este parte integrantă a inteligenţei şi ea poate fi interpretată ca procesare şi operare cu simboluri . Prin simbol, în acest caz, se înţelege un element sau o mulţime de elemente care reprezintă ceea ce le este pus în corespondenţă. Existenţa conş conştitien entitiză zări riii rela relaţiţiei ei de core coresp spon onde denţ nţăă face face ca, ca, atât atât proc proces esul ul,, cât cât şi prod produs usul ul reprez reprezent entaţi aţiona onall să se asocie asocieze ze cu intenţionalitatea. Inte Intelilige gent nt este este cons consid ider erat at acel acel comportament în care se realizează reprezentarea internă a lumii externe, într-un anume fel (J. Searle, 1985, F.G. Varela, 1989), în măsura în care reprezentarea internă a situaţiei externe este fidelă, comportamentul subiectului va fi adecvat, toate celelalte condiţii fiind egale. Ipoteza cognitivistă pretinde că singurul mod de a înţelege inteligenţa şi intenţionalitatea este acela de a considera cogniţia ca acţiune pe bază de reprezentări, ce posedă o realitate fizică sub formă de cod simbolic , într-un creier sau într-o maşină. Din punct de vedere metodologic, este de importanţă principială relevarea repre- zentării ca nivel calitativ distinct şi ireductibil în structurarea şi realizarea subsis- temului cognitiv al omului. Rolul său trebuie abordat prin prisma raportului fenomenal,
accide accidenta ntal-e l-esen senţia ţiall şi partic particula ular-ge r-gener neral al (unive (universa rsal). l). Astfel Astfel,, se va putea putea const constata ata că reprezentarea face posibilă (pentru prima dată în linie genetică) desprinderea omului de câmp câmpul ul senz senzor oria iall imed imedia iatt şi dobâ dobând ndir irea ea unei unei relat relativ ivee inde indepe pend nden enţe ţe şi libe libert rtăţ ăţii de manifestare în plan mental intern. Spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă astfel informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă. Trecerea între percepţia propriu-zisă şi reprezentarea propriu-zisă o realizează : *
- efectele de urmă ce constau în persistenţa, unui anumit interval de timp, a excitaţiei, pe traseele nervoase după încetarea acţiunii stimulilor. -imaginea consecutivă care este expresia efectului de urmă în planul recepţiei formelor sau configuraţiilor. Cel mai clar, prezenţa acestei verigi psihice tranzitorii se manifestă în sfera percepţiei vizuale.Când imaginile consecutive apar în culoarea originală a figurii-stimul, ele se numesc numesc pozitive; când culoarea lor este contrastantă cu culoarea de bază – iau denum denumire ireaa de negative. Mărim Mărimea ea figu figuri riii date date în imag imagin inea ea cons consec ecut utiv ivăă este este inve invers rs proporţională cu distanţa dintre observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată (legea lui Emmert). O poziţie distinctă pe continuumul imageriei o ocupă imaginile eidetice, care sunt reînvieri de scurtă durată ale percepţiei, în absenţa obiectului. Asemenea reînvieri pot avea loc în mod spontan sau ca acompaniament al unui flux ideatic intern Aşa cum au demonstrat cercetările lui E. Jaensch şi ale lui W. Köhler şi W. Wallach, imaginile eidetice au intensitatea, prospeţimea şi vivacitatea unei percepţii autentice. Ele apar întotdeauna în culoarea de bază a obiectului-stimul şi nu se supun legii lui Emmert. Frecvenţa lor este însă semnificativ mai mică decât cea a imaginilor imediate (care apar după o rapidă percepţie a obiectului) şi a imaginilor consecutive. Comparativ cu percepţia, reprezentarea permite o cunoaştere mai relevantă şi mai obiect obiectivă ivă,, ea oferin oferindudu-ne, ne, de regulă regulă,, însuşi însuşiriri mai mai import important antee şi mai mai semnif semnifica icativ tivee ale lucrur lucrurilor ilor decât decât perce percepţi pţia, a, permit permitee înche închegar garea ea şi desfăş desfăşura urarea rea unei unei activi activităţ tăţii mental mentalee finaliste. Prin intermediul reprezentării, putem, să realizăm complexe proiecte şi pattern-uri comportamental-acţionale: ne reprezentăm, fără dificultate, modul cum ne deplasăm de acasă la serviciu, un joc de volei sau de baschet, modul de confecţionare a unui obiect etc. în în acea aceast stăă asoc asocia iativ tivita itate te sele select ctiv iv-d -dis iscu curs rsiv ivăă rezi rezidă dă o altă altă dete determ rmin inaţ aţie ie calit calitat ativ ivăă a reprezentării, care o face ireductibilă la percepţie. Formarea şi integrarea nivelului reprezentărilor nu se bazează numai pe selecţiile şi comprimările perceptive, ci reclamă participarea unor operaţii de ordin logico-semantic. Informaţia pe care o conţin reprezentările dobândeşte un grad mai înalt de generalitate şi de aplicabilitate (instrumentalitate) decât informaţia furnizată de percepţii. Prin aceasta, reprezentarea se apropie mai mult de noţiune decât percepţia. Putem, aşadar, conchide că geneza reprezentării se circumscrie genezei funcţiei de simbolizare şi comunicare. După Piaget, şi jocul simbolic în care un obiect oarecare şi un gest simulator înlocuiesc sau simbolizează alte obiecte şi acţiuni, se poate constata că aici imitaţia este amânată sau mijlocită prin schemă sau semn. Meyerson este primul care a dezvoltat un asemenea punct de vedere, arătând că reprezentarea ca semn semistabil infirmă părerile tradiţionale, potrivit cărora ea ar fi o simplă umbră a percepţiei. Rezultă că reprezentarea are un dublu caracter: pe de o parte, este concretă, pe de alta – semnificant (desemnează ceva). „Se înţelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumit nivel de dezvoltare, se pot reprezenta figurativ transformările, sau unele dintre ele, tot aşa de bine ca şi stările legate prin aceste transformări, cele două aspecte ale cogniţiei – figurativ şi operativ – devenind astfel complementare“ (1966, p. 135). Aceste două aspecte ale reprezentării sunt solidare şi trec reciproc unul în celălalt: imaginile dobândesc valoare anticipativă datorită operaţiilor. În genere, pornind de la acţiunile sensori-motorii şi până la operaţiile superioare, asistăm la o structurare progresivă ce nu face apel decât la aspectul operativ al funcţiilor cognitive, pentru că acesta domină treptat aspectul figurativ, fără a fi determinat de el. Aceast Aceastaa dovede dovedeşte şte că repr reprez ezen enta tare rea a este este mai mai apro apropi piat ată ă de conc concep eptt decâ decâtt de percepţie. În dinamica lor, reprezentările sunt supuse transformărilor şi coordonărilor la nivelurile preoperator, operator-concret şi operator-formal , dobândind progresiv calitatea de elemente ale gândirii în etapele iniţiale chiar elemente dominante, iar la vârsta adultă puncte de sprijin ale gândirii, oricât de evoluată şi abstractă ar ajunge ea. Veriga cea mai importantă care face joncţiunea între reprezentare şi gândire o constituie „conceptele figurale“. Acestea reflectă sub formă imagistică, intuitivă, determinaţiile spaţiale
ale lucrurilor şi se grupează în categoria figurilor geometrice. Definiţiei verbale a fiecărei asemenea figuri îi corespunde o imagine mentală esenţializată – conceptul figural. Formarea acestor concepte are un caracter procesual, stadial, desfăşurându-se în parale paralell atât atât cu dezvol dezvoltar tarea ea limbaj limbajulu ului,i, cât şi cu dezvol dezvoltar tarea ea schem schemelo elorr operat operatori oriii ale intelectului. E. Fishbein a demonstrat existenţa a trei faze în evoluţia reprezentării formelor: a) reprezentarea substanţializată b) reprezentarea grafică c) reprezentarea conceptualizată Semnul general al evoluţiei reprezentaţionale constă în subordonarea treptată a imaginii spaţiale intuitive faţă de normele şi criteriile conceptuale. Conceptele figurale formează cea mai mare parte a conţinuturilor informaţional-operatorii ale gândirii, specifice domeniilor geometriei şl tehnicii. Reprezentările pe care le generează această sferă a vieţii psihice se împart în două clase principale: - direct-designative, realiste sau concordante aduc în conştiinţă imaginea obiectului real al dorinţei sau trebuinţei, devenind o componentă a planului acţiunii specifice de satisfacere. - indirect-designative, simbolice (deghizante), nonconcordante aduc la suprafaţă imagini cu semnificaţ semnificaţie ie indirectă, indirectă, metamorf metamorfozată ozată,, simbolică, simbolică, ele reflectând reflectând dorinţe dorinţe şi trebuinţe trebuinţe refulate. Pornind de la poziţia pe care o ocupă în arhitectura generală a subsistemului cognitiv, proprietăţile sunt: a) intensitatea; b) stabilitatea; c) gradul de completitudine; d) gradul de relevanţă; e)gradul de generalitate; f) caracterul legăturii designative. a. Intensitatea exprimă forţa sau pregnanţa imaginii, care se evidenţiază în vivacitate, prospeţime, claritatea liniilor de contur şi contrastul figură-fond. În plan neurofiziologic, intensitatea reprezentării este condiţionată de gradul de conservare, în memoria de lungă durată, a urmei percepţiei anterioare şi de activarea reţelei neuronale care pune în circulaţie conţinutul informaţional corespunzător. b. Stabilitatea defineşte durata menţinerii în câmpul clar al conştiinţei a unor reprezentări reactualizate sau generale în momentul dat de imaginaţie. Spre deosebire de percepţie, care durează cât timp obiectul se menţine în câmpul senzorial şi continuă să acţioneze asupra văzului, auzului sau a altor simţuri, reprezentarea are o durată relativ scurtă. În plan diferenţial-comparativ, se poate însă constata că durata unei reprezentări variază semnificativ funcţie de următoarele condiţii: intensitatea; semnificaţia obiectului ; gradul de familiaritate; modul de producere); raportul mobilitate-inerţie; raportul intuitiv ; locul şi rolul reprezentării ; capacitatea de autoreglare voluntară. c. Gradul de completitudine exprimă volumul general de informaţie pe care-l cuprinde reprezentarea şi acesta depinde de numărul elementelor şi însuşirilor care se reţin. Ca regulă generală, reprezentarea are un grad de completitudine mai mic decât percepţia, ea fiind o reflectare selectivă şi schematică a realităţii. Valoarea gradului de completitudine este condiţionată de tipul dominant de memorie, fiind mai mare la persoanele la care predomină memoria intuitiv-imagistică asupra celei verbalabstracte, şi de familiaritatea obiectului reflectat. d. Gradul de relevanţă - se referă la semnificaţia informaţiilor sau a însuşirilor şi notelor pe care le conţine imaginea. Cu cât reprezentarea asigură o descriere mai completă şi mai în profunzime a obiectului, cu atât ea va avea un grad de relevanţă mai înalt, şi invers. Reprezentarea posedă un grad de relevanţă mai ridicat decât percepţia ca nivel calitativ superior în raport cu percepţia, ea reflectă, de regulă, însuşiri şi proprietăţi semnificative, definitorii pentru obiect. e. Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebeşte şi distanţează cel mai mult reprezentarea de percepţie. El rezidă în aceea că imaginea-reprezentare selectează şi reflectă însuşirile repetabile şi comune ale obiectelor subsumând un număr de cazuri individuale asemănătoare.
Gradul de generalitate al unei reprezentări este determinat de diversitatea situaţiilor şi de numărul cazurilor individuale întâlnite în experienţa perceptivă anterioară a subiectului. Aceasta conferă procesului de reprezentare o finalitate cognitivă proprie şi o coerenţă logică specifică, ambele caracteristici fiind integrate diferitelor programe şi planuri concrete de acţiune. f. Caracterul legăturii designative - Legătura Legătura designati designativă vă se referă la modul modul în care se se stabil stabileşt eştee cores corespon ponden denţa ţa seman semantic ticăă între între ceea ceea ce numim numim mode modell inform informaţi aţiona onall intern intern (imagine, schemă, simbol) şi realitatea obiectivă externă. Ea se poate realiza în două forme: directă sau nemijlocită şi indirectă sau mijlocită. - forma directă presupune stabilirea unui circuit informaţional direct (actual) între subiect şi obiect: obiectul este prezent şi el acţionează asupra aparatelor senzoriale ale subiectului determ determinâ inând nd elabor elaborare areaa imagin imaginii; ii; imagin imaginea ea astfel astfel const constitui ituită tă este este proiec proiectat tatăă asupr asupraa obiectului, făcând posibilă, pe de o parte, conştientizarea prezenţei lui fizice, iar pe de altă parte, diferenţierea şi identificarea lui în situaţia dată. - forma indirecta proprie reprezentării şi, într-un grad şi mai înalt, înalt, gândirii. Ea constă constă dintrun ansamblu de transformări aplicate nu direct obiectului real, ci imaginii lui perceptive, aşa cum s-a fixat şi s-a păstrat ea în memoria subiectului. Principalele criterii după care se diferenţiază tipurile de reprezentări sunt:
a) modalitatea senzorială dominantă în structurarea conţinutului informaţional - ce pune în evidenţă clasele reprezentărilor vizuale, tactile, kinestezice (ale mişcării propriului corp), auditive, olfactive, gustative. b) domeniile de referinţă cognitivă-unde distingem: reprezentări ştiinţifice (în matematică, reprezentării tehnice tehnice (mecanisme, componente, biologie, biologie, geografie, geografie, fizică, istorie istorie etc.), reprezentăr reprezentării artistice artistice (liter agregate agregate mecanice mecanice)) reprezentăr (literare are,, plasti plastice, ce, muzic muzicale ale), ), reprezentări religioase (legate de divinitate, de viaţa de dincolo, de ritualuri etc.). c) gradul de generalitate- permite diferenţierea reprezentărilor după sfera de cuprindere, relevându-se astfel reprezentări individuale, reprezentări de specie, reprezentări de gen (clasă). d) gradul de complexitate - permite identificarea reprezentărilor simple (un singur obiect sau o singură însuşire) şi complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte). e) sursa generativă - conduce la delimitarea a două tipuri mari de reprezentări: ale memoriei şi ale imaginaţiei . f) modul de generare (producere) - ne relevă existenţa, de asemenea, a două clase de reprezentări: intenţionate sau voluntare şi neintenţionate sau involuntare. g) dimensiunea static-dinamic - pune în evidenţă existenţa a două categorii de reprezentări: „statice“ şi „dinamice“. Reprezentările statice ne redau obiectul sau figura într-o singură poziţie sau ipostază; cele dinamice ne redau obiectul (figura) într-o succesiune de poziţii şi stări posibile.). Fiecare din tipurile menţionate de reprezentări îşi are importanţa sa informaţionalcognitivă şi rolul său în reglarea comportamentului. comportamentului. Orice activitate şi comportament în plan extern are o mediere psihică internă, se realizează, treptat şi stadial, atât sub aspect modal (motivaţional, afectiv, cognitiv, voliţional etc. etc.), ), cât cât şi intra intramo moda dal.l. Câ Câtt priv priveş eşte te aces acestt din din urmă urmă aspe aspect ct,, în inter interio ioru rull moda modalit lităţ ăţiiii cognitive, medierea începe cu senzaţia. Reprezentarea constituie un nivel sau un stadiu mai înalt al medierii cognitive a comportamentului decât senzaţia şi percepţia. Spre deosebire de medierea secvenţială asigurată de senzaţie şi percepţie, medierea pe care o realizează reprezentarea devine deja discursivă a reversibilă, ceea ce permite intervenţia reglatoare permanentă a imaginii în planul planul de desfăşurare desfăşurare a comportam comportamentul entului. ui. Reprezent Reprezentarea area ne permite permite să ne formăm o „imagine“ despre rezultatul posibil al acţiunii pe care dorim s-o întreprindem, iar pe de ală parte, să schiţăm planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte acţiunea dată înainte de a o realiza în plan extern. În acest caz, iese în evidenţă cu pregnanţă latura activ-operatorie a reprezentării ca proces.
Reprezentarea ocupă în schema activităţii atât poziţia de premisă, care fundamentează info inform rmaţ aţio iona nall fieca fiecare re acţi acţiun unee şi mişc mişcar are, e, cât cât şi de repe direcţionând nd reperr de fina finaliz lizar are e, direcţionâ desfăşurarea acţiunii de la rezultate secvenţial-parţiale către rezultatul final. Imagineareprezentare se include apoi şi ca verigă de control (feed-back sau feed-before), graţie căreia acţiunea se reglează în aşa fel, încât să ajungă la rezultatul aşteptat. Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii întregi de oper operaţ aţiiii de comp compar arar are, e, anali analiză ză,, eval evalua uare re şi sele selecţ cţie ie,, prin prin perm perman anen entt apel apel la fond fondul ul experienţei anterioare. Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de prelucrareintegrare a informaţiei furnizate de memorie şi care, treptat, în ontogeneză, intră sub controlul gândirii. Îndeplinind acest rol reglator finalist în organizarea şi desfăşurarea activităţii şi comportamentului, reprezentarea este, la rândul ei, legată genetic de acestea şi-şi are punctele de sprijin şi de control (verificare) în ele.
