Roman Proprietatea

PROPRIETATEA

Formele prestatale de proprietate Pentru a explica formele de proprietate din perioada anterioară apariției statului, e necesar să plecăm de la nivelul dezvoltării forţelor de producţie. În societatea gentilică, pentru asigurarea celor necesare traiului, oamenii trebuiau să muncească în comun, comun, iar aceasta a dat naştere proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie cât şi asupra produselor. În etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală apar, în condiţiile prefigurării noii formaţiuni sociale –sclavagismul, următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectivă colectivă a ginţii, proprietatea familială asupra pământului şi proprietatea individuală asupra sclavilor.1 Proprietatea colectivă a ginţii – ager gentilicus – constituia – constituia prima formă de proprietate asupra pământului pe care au cunoscuto romanii. Mărturie în acest sens stau urmele lăsate în formele de transmitere a proprietăţii, respectiv mancipaţio , în formele necesare pentru intentarea succesiunii legale atribuită ,gentililor sui heredes-ilor, iar în lipsa acestora, agnaţilor, iar în lipsa agnaţilor ,gentililor conform Legii celor XII Ta ble prin care a fost consacrată succesiunea. succesiunea. Macipațiunea era cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii, iar accipienis în calitate de dobânditor trebuia să ţină cu mâna lucrul, ceea ce se putea face în privinţa sclavilor sau a animalelor şi asupra altor bunuri mobile, însă nu asupra unui teren sau a unei case. printr-o acţiune Acţiunea de revendicare – sacramentum în rem – avea loc printr-o a legii. Se ştie că formula formula acestei legislaţiuni impunea impunea prezenţa lucrului în în faţa magistratului. magistratului. Ori în privinţa unui imobil ce avea obiect un teren, era imposibilă prezenţa obiectului litigious în faţa magistratului. Din cauza faptului că pământul nu putea fi înstrăinat, rezultă că proprietatea pământului nu există decât sub forma comună, comună, cea gentilică.2 În perioada prestatală prestatală a Romei pământul era principalul mijloc de producţie şi el se afla în proprietatea colectivă a ginţii, cu excepţia a două iugăre care se găseau în proprietatea familială. Proprietatea familială – heredium1 2

Cf. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1952; Cf. Vl Hanga, M. Jacotă, Tratat de drept roman, Bucuresti, 1964

1

constituia constituia pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii. Conform legendei dar şi după opiniile istoricilor romani, fiecare pater familias, deci fiecare familie ar fi primit cu această ocazie două iugăre, adică jumătate de hectar de pământ pentru casă şi grădina numit heredium. Familiile îşi asigurau existența din produsele recoltelor recoltelor obţinute pe acest teren, iar la moartea lui pater familias, pământul respectiv nu rămânea rămânea cetăţii ci se transmitea din generaţie în generaţie urmaşilor din cadrul familiei.3 În acest sens, fragmente din Institutele lui Gaius descoperite în anul 1933 fac dovada herediumu-ului şi totodată a mecanismului mecanismului de transmitere, pe lângă Legea celor XII Table care-l care-l consfinţea. Heredium-ul prezenta un prim caracter ce constă în faptul că era inalienabil, adică nu putea fi înstrăinat, caracter c aracter dovedit de însăşi mecanismul mancipaţiunii ca mod originar originar de dobândire sau transmitere a proprietăţii la Roma. Alt caracter caracter era cel indivizibil, adică heredium-ul nu putea putea fi împărţit. Din textele textele lui Gaius şi din Legea celor XII Table reiese că moştenitorii – sui heredes- după moartea lui pater familias nu îşi puteau împărţi pământul datorită faptului că ei se aflau într -o stare de indiviziune, numită fie ercto non cito proprietate neîmpărţită, fie antiquum consortium. Legea celor XII Table consfinţeşte dreptul la o acţiune prin intermediul căreia se putea ieşi din această stare, acţiune numită actio familiae herciscundae - acţiune de împărţire a bunurilor de familie. Totuşi antiquum consortium nu a dispărut complet datorită avantajelor pe care uneori sui heredes - moştenitorii, le vedeau în nefragmentarea pământului din punct de vedere al productivităţii lui. Proprietatea individuală asupra sclavilor constitue o formă prestatală de proprietate căci mancipaţiunea nu se putea face f ace la început asupra pământului pă mântului ci numai asupra sclavilor ca bunuri mobile.

I . Proprietatea în epoca veche O dată cu apariţia statului se observă că formele de proprietate primitivă, prestatală, prestatală, se transformă în forme de proprietate specifice societăţii sclavagiste. sclavagiste. Astfel proprietatea colectivă a ginţii se transformă în proprietate publică a statului, proprietatea familială odată cu posibilitatea ieşirii din indiviziune action familiae herciscundae, se transformă în proprietate privată, privată, iar proprietatea asupra sclavilor, care între fondarea Romei şi apariţia statului -o proprietate constituie mai mult o stăpânire individuală se transformă acum într -o private veritabilă.

3

E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura ”Șansa”, București, 1993

2

constituia constituia pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii. Conform legendei dar şi după opiniile istoricilor romani, fiecare pater familias, deci fiecare familie ar fi primit cu această ocazie două iugăre, adică jumătate de hectar de pământ pentru casă şi grădina numit heredium. Familiile îşi asigurau existența din produsele recoltelor recoltelor obţinute pe acest teren, iar la moartea lui pater familias, pământul respectiv nu rămânea rămânea cetăţii ci se transmitea din generaţie în generaţie urmaşilor din cadrul familiei.3 În acest sens, fragmente din Institutele lui Gaius descoperite în anul 1933 fac dovada herediumu-ului şi totodată a mecanismului mecanismului de transmitere, pe lângă Legea celor XII Table care-l care-l consfinţea. Heredium-ul prezenta un prim caracter ce constă în faptul că era inalienabil, adică nu putea fi înstrăinat, caracter c aracter dovedit de însăşi mecanismul mancipaţiunii ca mod originar originar de dobândire sau transmitere a proprietăţii la Roma. Alt caracter caracter era cel indivizibil, adică heredium-ul nu putea putea fi împărţit. Din textele textele lui Gaius şi din Legea celor XII Table reiese că moştenitorii – sui heredes- după moartea lui pater familias nu îşi puteau împărţi pământul datorită faptului că ei se aflau într -o stare de indiviziune, numită fie ercto non cito proprietate neîmpărţită, fie antiquum consortium. Legea celor XII Table consfinţeşte dreptul la o acţiune prin intermediul căreia se putea ieşi din această stare, acţiune numită actio familiae herciscundae - acţiune de împărţire a bunurilor de familie. Totuşi antiquum consortium nu a dispărut complet datorită avantajelor pe care uneori sui heredes - moştenitorii, le vedeau în nefragmentarea pământului din punct de vedere al productivităţii lui. Proprietatea individuală asupra sclavilor constitue o formă prestatală de proprietate căci mancipaţiunea nu se putea face f ace la început asupra pământului pă mântului ci numai asupra sclavilor ca bunuri mobile.

I . Proprietatea în epoca veche O dată cu apariţia statului se observă că formele de proprietate primitivă, prestatală, prestatală, se transformă în forme de proprietate specifice societăţii sclavagiste. sclavagiste. Astfel proprietatea colectivă a ginţii se transformă în proprietate publică a statului, proprietatea familială odată cu posibilitatea ieşirii din indiviziune action familiae herciscundae, se transformă în proprietate privată, privată, iar proprietatea asupra sclavilor, care între fondarea Romei şi apariţia statului -o proprietate constituie mai mult o stăpânire individuală se transformă acum într -o private veritabilă.

3


2

Deci se poate trage concluzia că în epoca veche au existat două f orme orme de proprietate, respectiv proprietatea respectiv proprietatea publică sau colectivă a statului şi proprietatea p roprietatea 4 individuală, privată – privată – adică adică proprietatea quiritara. 1.Proprietatea publică a statului

Această formă de proprietate se împarte în două categorii: categorii: proprietatea statului asupra pământului – ager publicus – şi proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus- ambele aflându-şi aflându-şi originea în cuceririle romane datorită politicii de expansiune promovată de către statul roman. 2.Proprietatea statului asupra pământului cucerit

O parte din ager publicus, statul îl dădea în folosinţă cetăţenilor romani fie gratuit fie în schimbul unor sume de bani. Treptat a început un proces de formare a unor întinse latitudinii în beneficiul benefi ciul patricienilor, situaţie reieşită din Lex Licinia Sextia din anul 367 î.e.n care a căutat să limiteze acest proces proces prin interzicerea cetăţenilor de a poseda mai mult decât o anumită suprafaţă limitată de teren.Scopul acesteia a fost de-a de-a acorda celor săraci dreptul să dobândească o 5 parte din ager publicus. Totuşi procesul de concetrare a pământurilor în mâinile patricienilor a continuat formându-se formându-se marile moşii – latifundia. De aceea în anul 134 î.e.n tribunal plebeu pe nume Tiberius Gracchus a încercat o lege în care să ia din posesia celor bogaţi bog aţi ager publicus ce depăşeşte limitele fixate de legea Liginia Sextia şi să-l să-l îm partă plebei. Legea propusă a fost votată în Senat, dar el a căzut victimă unui asasinat organizat de cătr e nobili. În anul 122 î.e.n. a fost investit tribun al plebei fratele lui Tiberius sau pe nume Caius Gracchus care a restabilit într-o într-o anumită măsură apărarea legii agrare a lui Tiberius. Totodată el a propus şi s-a s-a votat lex frumentaria , legea privitoare la aprovizionarea cu grâu a populaţiei sărace a Romei. Prin reformele lor fraţii Gracchi au dat o lovitură puternică marii proprietăţi funciare, dar patricienii continuau să deţină suprafeţe întinse din din “ager publicus”. Din anul 111 î.e.n prin Lex Thoria s-a s- a hotărât că tot acest pământ public asupra căruia latifundiarii nu aveau decât folosinţă, să devină proprietatea celor care îl deţineau. De la această dată pământul Italiei - ager publicus – a fost asimilat cu pământul Romei - ager romanus - şi toate acestea devin în consecinţă res mancipi, deci susceptibile de proprietate quiritara.6 4

Cf. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1952;

5

E. Condurache, Curs de istorie romană, București, 1973, pag. 170 E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura ”Șansa”, București, 1993

6

3

3.Proprietatea statului asupra sclavilor Prizionerii de război erau transformaţi în sclavi şi deveneau proprietatea statului roman din care o parte erau vânduţi cetăţenilor romani. Totodată statul îi putea folosi în funcţii publice pe lângă magistrați, ca servitor, scribe, dar aceştia nu-i puteau folosi în interes personal. Sclavii statului – servi publicus aveau o situaţie similară celor aparţinând persoanelor particulare – servi privatus, dar cu anumite avantaje. Astfel: -Puteau fi dezrobiţi de către magistraţii superiori printr-o declarativă, nefiind necesară o formă solemnă ca la cei privaţi;

simplă

-Primeau anual o sumă de bani pentru întreţinere; -Primeau o suprafaţă din teritoriul public pentru a-şi construe o casă pe acesta; -Aveau dreptul de a încheia un fel de căsătorie cu femeile libere; -Aveau dreptul de a dispune pentru cauza de moarte de jumătate din patrimonial lor. Această situaţie mai bună a sclavilor publici se datora faptului că în epoca veche, statul roman neavând persoane pregătite pentru sistemul administrativ, se folosea în funcţiile inferioare de sclavi cărora le acordă anumite privilegii. 4.Proprietatea quiritară

Proprietatea quiritară – dominium ex iure quiritum – constituia privilegiul exculsiv acordat cetăţenilor romani. Ea se crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne şi de asemenea tot în forme solemne era sancţionată în faţa instanţei. Dominium ex iure quiritum nu aparţinea la origine decât cetăţenilor persoane sui iuris şi patricienilor. Latinii aveau acces la această proprietate numai în măsura în care beneficiau de sui comercii.7

Proprietatea conţine trei ttribute, prerogative care de fapt definesc proprietatea quiritară, respectiv ius utendi, ius fruendi, ius abutendi. Caracterele proprietăţii quiritare Proprietatea quiritară prezintă trei caractere, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu şi car acterul exclusiv. Caracterul absolut decurge pe de o parte din caracterul absolut al 7


4

drepturilor reale, căci proprietatea este principalul drept real, care este opozabil tuturor – erga omnes, iar pe de altă parte datorită faptului că proprietarului de pământ şi de sclavi îi erau recunoscute puteri nelimitate asupra bunurilor. Este deci o interferenţă între ius abutendi ca atribut al dreptului de proprietate prin care se dispune de bun după voinţa şi caracterul absolut din punct de vedere al opozabilităţii acestui drept.8 Totuşi trebuie remarcat că încă din vremea celor XII Table se aduc unele limitări caracterului absolut, cum ar fi de exemplu obligaţia proprietarilor unor terenuri vecine de a lăsa un spaţiu liber între fonduri de cinci picioare, spaţiu ce nu putea fi uzucapat, de asemenea interdicţia proprietarului de a nu sădi sau de a clădi în imediata apropiere a terenului, obligaţia proprietarului de a nu permite vecinului să strângă fructele căzute din arborele său. Caracterul perpetuu constă în imposibilitatea de a fi proprietar până la un anumit termen. Deci nu se putea pierde proprietatea după un anumit timp deoarece proprietatea quiritară avea ca scop exploatarea lucrului ori aceasta nu era limitată în timp. Caracterul perpetuu al proprietăţii quiritare a fost exprimat prin următorul adagio: proprietas ad tempus constituiţi non potest , adică “proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen”. Caracterul exclusiv consta în faptul că nu i se poate impune proprietarului să împartă folosinţa lucrului cu o altă persoană. El rezultă din faptul că numai anumite persoane se bucurau de dreptul de proprietate, respectiv cetăţenii – ex iure quiritium. 9Totodată caracterul exclusiv se referă şi la bunurile ce pot face obiectul proprietăţii cât şi la modurile sale de transmitere care se făceau în forme specifice. Acestea formează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru existența proprietăţii quiritare. Proprietatea quiritară era de mai multe categorii, respectiv proprietatea quiritară asupra pământului, asupra sclavilor, asupra vitelor mari şi proprietatea quiritară asupra vitelor mici. Proprietatea quiritară asupra pământului dată dintr -o perioadă mai recentă a părând după proprietatea asupra sclavilor şi vitelor. Aceasta se poate dovedi prin faptul că: Acţiunea de revendicare trebuia să fie intentată printr-o acţiune a legii, respectiv sacramentum în rem şi de asemenea formele ei necesitau prezenţa lucrului în faţa magistratului. -

8 9

Cf. I. Adam, Drepturi reale, Ed. All Beck, București, 2001 E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura ”Șansa”, București, 1993

5

Această condiţie s-a modificat fiind admis ca în mod simbolic să se aducă în faţa magistratului un bulgăre de pământ din terenul în cauză.10 Proprietatea quiritară asupra sclavilor constituie cea mai veche formă a proprietăţii care luase naştere sporadic încă din perioada gentilică prestatală existând în termen sub forma stăpânirii individuale. Proprietatea asupra sclavilor constituia forma de proprietate fundamentală a societăţii romane deoarece însăşi baza economică era sclavagista, se întemeia pe munca sclavilor. Sclavii puteau fi vânduţi, deci să facă obiectul diverselor contracte dar foarte bine puteau la rândul lor să încheie anumite acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului. Proprietatea quiritară asupra vitelor mari, boi, cai constituie de asemenea o categorie importantă a proprietăţii deoarece aceasta constituia mijloacele necesare pentru cultivarea pământului încă dinainte de apariţia statului. Proprietatea quiritară asupra măgarului şi căţăirilor era datată mai recent şi a apărut odată cu dezvoltarea comerţului, ei fiind folosiţi la transportul mărfurilor. Această proprietate este cunoscută anterior anului 28 î.e.n când lista lucrurilor res mancipi s-a închis, listă în care erau incluse toate aceste animale mai puţin elefanţii care nu au fost cunoscuţi până atunci. Proprietatea quiritară asupra animalelor mici, oi, capre care a fost admisă devreme deoarece pe de o parte Legea celor XII Table cunoştea tradiţia ca mod de dobândire sau transmitere a proprietăţii lucrurilor ne mancipio iar pe de alta nu se cunoştea în epoca veche decât un singur fel de proprietate respectiv proprietatea quiritară. Acesta reiese din textele lui Gaius care susţinea că se putea revendica o turmă dacă în mod simbolic se aducea un singur animal din aceasta în faţa magistratului.

II . Proprietatea în epoca clasică

În epoca clasică s-a menţionat proprietatea quiritară, alături de care au apărut, datorită transformărilor vieţii economice, sociale şi politice noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriană sau bonitara, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină. Proprietatea quiritară şi-a purtat vechile caractere dar a dobândit şi altele noi, în sensul că a făcut anumite concesii renunţând în parte la formele sale 10

Vl. Hanga, Drept privat roman, Cluj Napoca, pag. 188

6

rigide. Era normal că o instituţie potrivită cu nevoile restrânse ale statuluicetate de mici dimensiuni şi cu o economie slab dezvoltată, să devină cu totul insuficientă unu stat meditaranean mai ales când acesta a devenit imperiu. Se ştie că pământul cucerit al provinciilor – ager publicus nu era susceptibil de a fi obiect al proprietăţii quiritare, dar romanii au căutat soluţii de protejare a proprietăţii din imperiu, prin menţinerea proprietăţii quiritare care a servit drept model tuturor formelor de proprietate, sub un dublu aspect. În primul rând proprietatea quiritară s-a extins şi asupra peregrinilor cărora li s-a acordat “ius comercii” iar în al doilea rând, după cum se ştie, ea s -a extinsşi asupra pământurilor declarate sol italic prin “ius italicum”. 11 Proprietatea quiritară îşi menţine distincţia faţă de proprietatea peregrină şi cea provincială, care sunt inferioare acesteia. Ele sunt de fapt din punct de vedre tehnic posesiuni, iar pentru doctrina romana singura proprietate în adevăratul înţeles al cuvântului era cea a cetăţeanului – res mea est, dominium ex iure quirium, asupra lucrului roman. Proprietatea pretoriană sau bonitară era o formă de proprietate care îşi avea sorgintea în cazul transmiterii proprietăţii asupra unui res mancipi prin tradiţiune. Aceasta nu transmitea proprietatea quiritară ci numai posesiunea. În secolul I î.e.n. vechile forme solemne de transmitere a proprietăţii au dispărut iar la nivelul dezvoltării economice şi a schimbului se impuneau moduri de transmitere a proprietăţii mai simple şi operative la îndemâna oricui indiferent că acesta era sau nu peregrin. Proprietarul quiritar care transmitea un res mancipi prin simplă tradiţiune rămânea în continuare proprietar după dreptul civil. De aceea accipiens, cel care primea lucrul protejat de către pretor printr -o excepţie de dol împotriva lui tradens care dădea dovadă de lipsa bunei credinţe intentând un proces pentru un bun transmis prin vânzare, donaţie sau schimb. Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară deoarece după un anumit timp în funcţie de cum era bunul, mobil sau imobil, proprietarul pretorian se transformă în proprietar quiritar prin uzucapiune. 12 Proprietarul quiritar în calitate de tradens avea un titlu fără eficacitate juridică – nudum ius quiritium , iar proprietarul pretorian în calitate de accipiens avea lucrul în bonis şi se folosea de toate avantajele pe care i le acordă posesiunea. De aceea proprietarul pretorian a mai fost şi numit proprietar bonitar. Proprietatea provincială era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare şi constă în stăpânirea pământurilor lăsate cu titlu de folosinţă 11 12

I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Cluj -bucuresti, 1927 E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura ”Șansa”, București, 1993

7

locuitorilor din privincii de către statul roman. Din mai multe puncte de vedere dreptul asupra pământurilor provinciale se a propia de proprietatea quiritară. Procesul acestora se bucura de toate prerogativele proprietarului – usu, fructus, abusus şi era apărată de o sancţiune asemănătoare cu rei vindicatio. De fapt această stăpânire avea unele trasturi ale drepturilor reale dar în ochii romanilor stăpânirea pământurilor provinciale nu constituia o proprietate în adevăratul înţeles al cuvântului şi aceasta rezultă din termenii folosit pentru a desmna – habere, possidere, usu possessio. 13 Proprietatea peregrină era o formă de proprietate inferioară proprietăţii quiritare ce constă în posesia protejată la Roma de edictul pretorului, iar în provincii de edictul guvernatorului de provincie. Se cunoaşte că la Roma un peregrin nu putea dobândi un lucru conform dreptului civil şi în consecinţă nu putea deveni proprietar peregrin dacă nu avea “ius comercii”. Posesiunea peregrinilor mai era protejată printr -o acţiune asemănătoare cu acţiunea în revendicare, adică o acţiune utilă cu ficţiunea ca peregrinul ar fi cetăţean roman. Lex Rubria de Gallia Cisalpina din secolul I î.e.n. prevedea că pământurile italice posedate de peregrini erau apărate de dispoziţii din edictul pretorului peregrin. De asemenea proprietatea peregrină mai era apărată şi de interdictele posesorii. Gaius foloseşte termenul de dominium pentru această proprietate. După anul 212 e.n când s-a dat Constituţia lu Caracalla peregrinii au dis părut, deoarece s-a acordat cetățenia tuturor locuitorilor statului roman.

III . Proprietatea în epoca postclasică

În epoca postclasică s-a produs o apropriere între proprietatea quiritară şi cea provincială. În secolul III s-au generalizat concesiunile lui ius italicum , iar pământurile italice au fost supuse impozitului funciar. Astfel s-au şters deosebirile între cele două categorii de terenuri asupra cărora se exercitau drepturi de proprietate diferite. Justinian a unificat proprietatea desfiinţând diferenţele dintre toate f ormele de proprietate anterioare, rezultând o proprietate unică numită dominium.

13


8

Modurile de dobândire şi de transmitere a proprietăţii

Juriconsulții au clasificat modurile de gândire a proprietăţii ţinând seamă de varietatea criterilor cum ar fi în primul rând ramură de drept apoi după voinţa părţilor, după originea modurilor, etc. După ramura de drept ele sunt moduri de iure civile şi moduri de iure gentium. În prima categorie intră mancipaitio, în iure cession şi usucapio iar în a doua tradition, praescriptio longi temporis, preascriptio longissimi temporis, ocupaţio, specification, accesio , etc. Dinstinctia dintre ele a fost foarte importantă nu numai în epoca clasică. Modurile de dobândire iure civile dădeau posibiltatea cetăţenilor de pe o parte şi latinilor cât şi peregrinilor care se bucurau de ius comercii să dobândească proprietatea quiritara, iar pe de altă parte cele de iure gentium erau la îndemâna tuturor locuitorilor imperiului caracterizându-se prin absenţa formalismului. 14 Modurile de dobândire originare erau acelea care confereau proprietatea unor lucruri ce până atunci nu fuseseră însuşite de nimeni - res nullius. Modurile derivate erau acelea care confereau proprietatea asupra lucrurilor ce înainte au fost însuşite de cineva – res private. Modurile de dobândire voluntare erau acelea care confereau proprietatea în urma unei convenţii unde intra mancipatio, în iure cession tradition , iar cele nevoluntare erau moduri care cereau manifestarea de voinţă a unei singure părţi şi transferau proprietatea fără să existe un acord de voinţă. Aici intră uzucapiunea, praescriptio logi temporis, praescriptio logissimi temporis. 15 Romanii nu au avut conştiinţa transmiterii dreptului de proprietate decât mai târziu căci concepţia lor originară considera dreptul de proprietate ca fiind consecinţa unei puteri asupra lucrurilor şi această putere nu se putea transmite şi trebuia creată. Când proprietatea s-a definit prin lipsa elementului “putere” a apărut şi noţiunea de transmitere în sens de transfer al dreptului de proprietate.

1.Mancipatio La origine mancipatio constituia un mod de creare a proprietăţii care era considerată o putere asupra lucrului mancipi. Mai târziu ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate. Mancipaţiunea se confunda la început cu vânzarea. Persoana care transmitea lucrul se numea mancipio dans sau mancipant-dans iar cealaltă parte care primea lucrul se numea accipiens sau 14 15

Cf. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1952; Vl. Hanga, Drept privat roman, Cluj Napoca, pag. 188

9

dobânditor. Legea celor XII Table consfiinţeşte mancipaţiunea care a fost preluată din tradiţia şi vechile obiceiuri ale romanilor.

Mancipaţiunea era un act solemn, formal ce presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii fără de care ea nu putea exista : prezenţa cel puţin a cinci martori cetăţeni romani, a părţilor, respectiv a lui mancipio dans, cel care transmitea şi accipiens, cel care dobândeşte, a libripensului – cel care ţinea balanţa. Accipiens ţinând mâna asupra lucrului pronunţa o formulă vindicatorie : hunc ego hominem ex iure Quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio … hoc are aen aeque libra, adică “afirm că acest sclav este al meu conform Quiritilor şi acesta să-mi fie dobândit cu preţul de … cu această armă şi cu această balanţă.” Formula era compusă din două părţi ce se aflau pe poziţii opuse, respectiv prima până la cuvântul iscue afirmă ideea de creeare a puterii. A doua se referă clar la transmiterea proprietăţii asupra lucrului. Libripensul cântărea apoi barq de metal cu balanţa după care accipiens remitea mancipantului această bară care contituia preţul. Gaius ne face cunoscut că până la apariţia monedei de argint în secolul III î.e.n., cea de aramă a continuat să fie cântărită datorită neîncrederii particularilor în moneda pusă în circulaţie, căci însăşi statul micşora greutatea unui aş ce trebuia să aibă 327 grame de aramă. Apoi s-a renunţat la cântărirea preţului, acesta numărându-se, dar condiţia prezenţei balanţei şi a libripensului a rămas, acestea având rolul de a lovi în mod simbolic balanţa de aramă pentru a se constata dacă produce clinchetul unei veritabile monede de aramă.16 Efectele mancipaţiunii

Transferă proprietatea quiritară. Dobândirea proprietăţii se produce imediat prin actul mancipaţiunii fără ca aceasta să fie afectată de teren sau de condiţie. În urma renunţării la cântărirea monedei se putea risca pierderea proprietăţii asupra bunuui fără a se primi în schimb preţul. În consecinţă luânduse drept model un principiu statuat de Legea celor XII Table pentru tradiţio , s-a subordonat transmiterea proprietăţii fie plătiţii efective a preţului, fie construirii unui garant. -

Actio auctoritatis era acţiunea în garanţie. Dacă bunul dobândit de achizitor – accipiens, era revendicat de către terț în calitate de titular al dreptului e proprietate și în consecință accipiens era învins, adică deposedat pe cale -

16

I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Cluj -bucuresti, 1927

10

juridică de lucru, el avea dreptul la actio auctoritatis – acțiunea în garanție ce avea ca obiect restituirea de către mancipant a prețului pe care îl plătise, la o valoare dublă. Actio de modo agri era acțiunea relativă la suprafața terenului. Dacă mancipatul declară că terenul care se transmitea avea o suprafață mai mare decât în realitate el comitea un delict sancționat prin această acțiune ce avea drept efect plata de către mancipat a dublului valorii suprafeței declarate în plus.17 -

Atât actio auctoritatis cât și actio de modo agri s-au născut pe teren delictual. derivă din mancipațiunea reală și se deosebea de aceasta prin aceea că era lipsită de preț real având doar unul simbolic, un singur terț. Scopul ei era tot transmitearea proprietății și a apărut în condițiile în care cântărirea prețului nu mai constituia o formă a mancipațiunii.Ea a avut următoarele aplicații: în cazul căsătoriei prin coemptio, se dobândea puterea maritală asupra soției, în materia testamentului prin per aes et libram adică prin aramă și balanță s-a extins categoria celor care își puteau întocmi un testament, cât și în realizarea operațiunii juridice a donațiunii în lipsa unei instituții juridice de sine stătătoare până la apariția donațiunii propriu-zise. În toate aceste situații dobânditorul nu avea decât interesul să-și creeze o putere asupra lucrurilor sau persoanelor – mancipium.18 Mancipațiunea fiduciară

Mancipațiunea a dispărut în cele din urmă datorită extinderii asupra lucrurilor mincipi a sistemului de trnsmitere a bunurilor prin tradiţio. 19

2.În iure cessio În iure cessio - recunoașterea în fața magstratului era un mod de transmitere a proprietății quiritare cu ajutorul unu proces fictiv pe care dobânditorul îl intentează împotriva celui care înstrăinează un lucru.

Mecanismul era următorul : dobânditorul afirma în fața magistratului că el este proprietarul lucrului pe care urma să îl dobândească, folosind aceeași formulă vindicatorie ca la mancipațiune și sacramentum în rem. Cealaltă parte avea o atitudine pasivă, de tăcere – cedit în iure, după care magistratul rostea formula addico ratifică declarația reclamantului. În iure cessio era o procedură solemnă și totodată un act fictiv deoarece părțile simulau un proces în revendicare pentru înstrăinarea unui lucru. În spatele acestui act aparent există un act real de înstrăinare având la bază acordul părților. 17

Cf. Vl Hanga, M. Jacot ă, Tratat de drept roman, Bucuresti, 1964 I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Cluj -bucuresti, 1927 19 G. Longinescu, Elemente de drept romane, Bucuresti, 1929 18

11

Diferența între în iure cessio și mancipaţio constă în aceea că primul folosea o formulă vindicatorie în fața magistratului iar al doilea în fața martorilor. Totodată din punct de vedere al vechimii, mancipatio era mai vechi decât în iure cessio. 3. Usucapio

Constituia un mod de dobândire a proprietății quiritare prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru în timp îndelungat. Dreptul fostului proprietar se stinge ca o consecință ce decurge din faptul că lucrul a fost uzucapat de către o altă persoană. În epoca veche uzucapiunea avea funcția de a realiza exploatarea lucrurilor mancipi în conformitate cu destinația lor economică, fapt reieșit din înțelesul termenului de usucapio – luarea în folosință. Însăși apariția uzucapiunii a fost explicată de către comentatorii români moderni, prin tendința de a se înlătura nesiguranța dreptului de proprietate legată de ceea ce s-a numit probat io diabolică . Adică proprietarul unui lucru trebuia să dovedească calitatea de proprietar a tuturor predecesorilor săi, probă aproape imposibil de realizat.20 De aceea uzucapiunea înlăturând aceasta prin dovada împlinirii condițiilor sale întronează o stare de stabilitate în această materie, ilustrată foarte plastic de Cicero care susținea că uzucapiunea era finissolicitudinis ac pericul , adică, ”sfârșitul neliniștii și fricii de procese”. Dacă bunurile nu erau exploatate în conformitate cu destinația lor economică de către proprietar, urma sancțiunea prin pierderea dreptului de pro prietate pentru cel care manisfesta neglijență în acest sens, dar urmărea pe de altă parte recompensarea celui ce folosea bunul o anumită vreme, prin dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia. Condițiile uzucapiunii erau : posesiunea, termenul, un lucru susceptibil a fi uzucapat, bună credință și justul titlu.

Posesiunea – constituia condiția folosinței îndelungate a unui lucru, deci o possessio ad usucapionem. Ea trebuia lipsită de vicii. Termenul – constituia perioada de timp în care se exercita posesiunea, respectiv 1 an pentru lucrurile mobile şi 2 ani pentr u lucrurile imobile. Termenul trebuia să fie neîntrerupt pentru a avea efect uzucapiunea. Un lucru susceptibil a fi uzucapat – res furtive, constituia condiţia care se referă la lucrurile ce nu puteau face obiectul uzucapiunii. Bună credință – 20

constituia convingerea uzucapatului ca cel de la care

Cf. Vl Hanga, M. Jacot ă, Tratat de drept roman, Bucuresti, 1964

12

dobândea lucrul îndeplinea condiţiile pentru a-l înstrăina.

4. Prescriptio longi temporis Prescripţia de timp îndelungat constituia un mod de dobândire a proprietăţii prin folosinţă îndelungată ce avea drept model uzucapiunea. Uzucapiunea fiind o instituţie de drept civil nu se aplică pământurilor provinciale şi nu putea fi folosită de către peregrini. De aceea la sfârşitul secolului II e.n. apare prescritio longi temporis care prezintă diferenţe faţă de uzucapiune nu numai în ceea ce priveşte termenul şi efectele posesiunii - termenul era de 10 ani între prezenţi, adică dacă părţile aveau domiciliul în aceeaşi cetate şi 20 de ani între absenţi. Iniţial ea nu ducea la dobândirea proprietăţii ci numai la repingerea acţiunii proprietarului fiind deci o prescripţie extinctivă şi nu una achizitiva.21

5 .Prescriptio longissimi temporis Prescripţia de timp foarte îndelungat – constituia un mod de respingere a acţiunii de revendicare a proprietarului, care se realiză prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40 de ani iniţial, iar apoi 30 de ani. Deci proprietarul nu-şi pierdea dreptul de proprietate ci numai cel privitor la acțiunea în revendicare faţă de posesorul de 40, respectiv 30 de ani. Aşadar acesta nu este un mod propriu-zis de dobândire a proprietăţii, ci doar un obstacol juridic al realizării dreptului de proprietate. De asemenea nu se cerea nici justul titlu, nici bună credinţă.

6 . Adiudicatio Adiudicatio – constituie modul de dobândire al proprietăţii realizat prin atribuirea de către judecător a cotelor părţi din bunul comun fiecărei persoane ce avea un drept în acest sens. Acesta se produce în cazul proceselor de ieşire din indiviziune (de exemplu – împărţirea unu teren care prin moştenire sau prin cumpărare a aparţinut mai multor persoane.)

7 . Lex Legea constituie un mod de dobândire al proprietăţii realizat direct sau indirect prin acest act normativ. De exemplu Legea celor XII Table recunoştea expres validitatea unei dipozitii prin care testamentorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care benficia de dispoziţia testamentară devenea proprietar de plin drept.

8 . Ocupatio Ocupaţiunea constituia un mod de dobândire a proprietății realizat prin 21

Vl. Hanga, Drept privat roman, Cluj Napoca,

13

luarea în posesie a unui lucru fără stăpân - res nullius. Era unu din cele mai vechi moduri de dobândire a proprietăţii care s-a menţinut până în vremea lui Justinian şi a cunoscut mai multe căzuţi: Res hostiles – lucrurile luate de la duşmani care puteau fi constituite fie din pradă de război dintr -o bătălie care devenea proprietatea statului român. Fie pradă obținută de către soldaţi prin incursiunile proprii la frontieră. -

Ocupatione conceditur – animalele sălbatice, peştii, păsările etc. constituiau lucruri aparținând celui ce le vânează sau prinde neavând importanță pe ce teren au fost dobândite astfel, respectiv cel propriu sau străin. Dacă acestea scăpau nu îi mai aparţineau. -

-

Pietrele preţioase, perlele etc. aparţin celui ce le descoperă.

Thesaurus - comoara constă într-un număr de obiecte preţioase ascunse în pământ de multă vreme, încât nu se mai ştia cui au aparţinut. În unele teste, comoara era un res nullius şi revenea celui care a descoperito. Între altele, ea este privită ca un accesoriu al pământului şi revenea proprietarului acestuia. -

Când comoară a fost găsită de cineva pe un teren străin ea se atribuia în părţi egale celui ce a descoperit-o şi proprietarului terenului. Res derelictae erau lucrurile părăsite de către proprietar. Ele devin proprietatea ocupantului. -

9 . Traditio

Tradiţiunea era un mod voluntar de dobândire a proprietăţii care constă în remiterea posesiunii unui lucru. Era un mod de gândire iure gentium. Prin tradiţiune se tranfera proprietatea quiritră asupra lucrurilor nec mancipi, proprietatea pretoriană asupra lucrurilor mancipi, proprietatea peregrină şi proprietatea provincială. Tradiţiunea este cunoscută de Legea celor XII Table şi a constituit cel mai vechi mod de transmitere a lucrurilor. În epoca postclasică a dreptului a constituit singurul mod de dobândire a proprietăţii deoarece mancipatio şi în iure cessio dispăruseră. Condiţiile tradiţiunii sunt două, respectiv remiterea posesiunii lucrului nec mancipi şi iusta causa.22 Pentru remiterea efectivă a posesiunii dobânditorul trebuie să aibă corpus.

22


14

În epoca veche trebuia să se facă transmiterea de la mâna la mână. Dacă e vorba de un teren se parcurg hotarele acestuia – circumambulare. Dacă e vorba de o casă întâi se parcurg acesteia toate încăperile de către părţi. 23 În epoca clasică pentru că societatea a evoluat, ne mai fiind timp pentru parcurgerea fondurilor sau a caselor, apar forme noi de tradițiune mult mai operative şi simple. Astfel : traditio longa manu, traditio brevi manu, traditio simbolică şi constitutum possessoirium. Traditio longa manu – transmiterea cu mâna întinsă constituia transmiterea realizată de către tradens prin indicarea cu mâna întinsă de pe o înălţime, a hotarelor fondului respectiv. Tradtio brevi manu – era realizată în situaţia când chiriaşul cumpăra casa în care locuia şi astfel dintr -un detenor el se transformă în posesor şi proprietar. Nu mai era nevoie deci de o transmitere în înţelesul adevărat al cuvântului deoarece bunul se găsea la el dinainte. Tradit io simbolică – transmiterea simbolică se realiza prin remiterea cheilor unei case, unui depozit etc. de către tradens dobânditorul. Nu mai era deci necesară parcugerea acestora. Constitutum possessoirium – era realizat în situaţia când proprietarul îşi vindea casa urmând să locuiască mai departe în ea, dar în calitate de chiriaş şi aşadar el nu mai exercită acum posesiunea ci detenţiunea. Nu mai era nevoie de o transmitere deoarece bunul se găsea la el de când avea calitatea de proprietar.

A doua condiţie a tradiţiunii era justa cauza ce constă din actul juridic ce stătea la baza remiterii efective a posesiunii asupra bunului. Aceasta precizează scopul urmărit de către părţi cât şi titlul juridic dobândit de achizitor. Simpla remitere materială nu transfera proprietatea - nudo traditio. Justa cauza este deci actul ce precede remiterea lucrului şi o motivează. Cauza trebuie să fie iusta - potrivită cu regulie de drept. O cauză iniusta nu constituie suport juridic pentru transmiterea proprietăţii.

10 .Specificatio Specificatio constituie situaţia în care o persoană în calitatea de specificator confecţionează un lucru nou dintr -un material aparţinând unei alte persoane în calitate de proprietar. Se pune întrebarea cui aparţine lucrul nou creat. Institutele lui Justinian dau ca exemple de specificațiune transformarea strugurilor în vin, a măslinelor în ulei, a grâului în făină. Răspunsul la întrebare este soluţionat prin

23


15

rezolvări diferite de către sabinieni şi proculieni.24 Sabinienii fiind de orientare stoică susţineau faptul că lucrul creat aparţine proprietarului materiei, pentru că aceasta este mai importantă. Proculienii fiind de orientare aristotelică susţineau că lucrul nou creat aparţine specificatorului pentru că forma era esenţială, principală – forma dat essei rei şi specificatorul a creat o formă nouă25. Jutinian a propus o soluţie de comprimis între cele două făcând distincţii între specificațiunea imperfectă şi specificațiunea perfectă. Specificaț iunea imperfectă era cea în care lucrul putea reveni la starea sa iniţială, respectiv la materia din care era confecţionat cum ar fi de exemplu dintr -o statuie din aur prin topire se putea obţine iar materia primă. era aceea în care lucrul nu mai putea fi adus în starea lui originară, cum ar fi de exemplu faptul că din vin nu se mai pot face struguri. Specificațiunea perfectă

În cazul specificațiunii imperfecte, proprietarul materiei prime devine proprietarul lucrului nou creat iar în cazul specificațiunii perfecte, proprietar este specificatorul care va fi obligat să despăgubească pe proprietarul materiei.

11 . Accesio Accesiunea constiutie un mod de dobândire a proprietăţii prin aceea că un lucru accesoriu se uneşte cu un lucru principal. Lucrul accesoriu urmează întotdeauna soarta lucrului principal conform principiului accesorium sequitur principale. Accesiunea se clasifică astfel : accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil, accesiunea unu lucru imobil la un lucru imobil, accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil, confusio, commixtio şi dobândirea fructelor. Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil – se dă ca exemplu construcţia ridicată cu materiale proprii pe un teren al altuia, aparţine proprietarului terenului în virtutea principiului enunţat mai sus, care în această materie se transformă în superficio solo cedit. În materia plantațiilor şi a însămânţărilor acţionează acelaşi principiu. Accesiunea unu lucru imobil la un lucru imobil – prezintă aspecte după cum urmează : aluviunea, insula născută dintr -un fluviu. Aluviunea face că proprietarul tereului care se găseşte lângă o apă curgtoare să devin proprietarul pământului depus prin aluviune în virtutea lui ius gentium. 24 25

Cf. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1952 I. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Cluj -bucuresti, 1927

16

Avulsiunea face ca o porţiune de teren ruptă de un torent de la o proprietate adăugată fondului să rămână în proprietatea primului până când arborii aduşi cu parcela de pământ prind rădăcini. Această situaţie era specifică Italiei din cauza torentelor care schimbau hotarele naturale al proprietăţilor.

aparţine proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lungimea terenului care îl au în proprietate. Insula născută dintr -un fluviu

Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil – poate fi exemplificată în cazul când cineva scria un poem pe un pergament străin. Pergamentul cu ceea ce scria pe el aparţinea proprietarului pergamentului. Operă literară rămânea autorului dar dacă proprietarul pergamentului revendică lucrul fără a se oferi să plătească costul scrisului, atunci autorul avea excepţie de dol.

O soluţie diferită se dădea în cazul când cineva pictase un tablou pe un suport aparţinând altuia. Tabloul era socotit pincipalul şi pictorul, deci autorul dobândea proprietatea materialului cu condiţia de a plăti suportul. Confusio era situaţia când în cazul unui amestec nu există nici principal, nici accesoriu. Când doi proprietari amesteca vinul lor, o bucată de aur se topeşte imreuna cu una de argin, lucru rezultat – confusioi, era o proprietate comună . Commixtio era situaţia în care de exemplu doua cantităţi de grâu aparţinând unor proprietari diferiţi erau amestecate. Dacă aceasta a avut loc cu consimţământul lor devenea proprietate comună. Dacă unu dintre ei a amestecat fără voia celuilalt, fiecare îşi păstrează substanţa. Cel care avea posesiunea grâului, avea dreptul la revendicare pentru a obţine cantitatea care îi revenea. Fructele sunt date periodic de un lucru frugifer. Ele se deosebesc de produse prin aceea că sunt date la intervale regulate şi nu consuma substanţa lucrului. Sunt fructe : iarba, grânele, mieii de la o turmă. Sunt produse : lemnele dintr-o pădure care se taie complet.26

Când şi în ce mod se stingea dreptul de proprietate

Odată ce apărea un drept de proprietate asupra unui lucru, acest drept există câtă vreme există şi lucrul, iar stingerea dreptului de proprietate la Roma era un act cu totul excepţional. Proprietatea putea totuşi dispărea prin : 

distrugerea materială a obiectului ei (moartea unu sclav),



distrugerea juridică a obiectului (dezrobirea sclavului),

prin scoaterea bunului din comerţ (res sacra sau res religiosa, lucruri asupra cărora nu putea exista un drept de proprietate) 

26

Vl. Hanga, Drept privat roman, Cluj Napoca,

17



abandonarea lucrului de către proprietar (derilictio)

Proprietatea mai putea să înceteze şi prin dobândirea ei, ca urmare a uzucapiunii (când dreptul de proprietate al primului trecea la uzucapant) După unii romanişti (v. Collin şi Capitant), dreptul de propr ietate se mai stingea şi prin simplă transferare a acestuia şi anume, se susţinea că s -ar fi stins proprietatea în persoană vechiului proprietar şi s-ar fi creat un drept nou de proprietate în persoana dobânditorului. În consecinţă orice mod de înstrăinare constituia în acelaşi timp şi un mod de stingere a proprietăţii.

Sancţiunea dreptului de proprietate 1.Sancţiunea proprietăţii quiritare

Proprietatea quiritară era protejată prin acţiunea în revendicare rei vindictio. În cazul în care proprietarul a pierdut posesiunea lucrului el putea cu ajutorul acestei acţiuni să ceară restituirea lucrului dovedindu-şi dreptul de proprietate. În procedura legisacțiunilor -acţiunea în revendicare era intentată în forma lui sacramentun în rem. În procedura formulară acţiunea în revendicare era intentată cu ajutorul unei formule în care pretenţiile reclamantului erau precizate in intenti. În procedura extraordinară deoarece condamnarea viza lucrul însuşi, restituirea era asigurată prin forţa de constrângere a statului – manu militari.27 Pentru exercitarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinireea următoarelor condiţii: Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul pe care îl revendica. În ceea ce priveşte procedura per sacramentum în rem fiecare parte avea dublu rol, respectiv de reclamant şi pârât, trebuia să afirme că este proprietar dar partea care avea iniţiativa procesului nu trebuia să posede. -

Pârâtul trebuia să posede lucrul. Către sfârşitul epoci clasice s-a admis acţiunea în revendicare nu numai contra posesorilor dar şi contra simplilor detenori cum erau locatorii, comodatorii. -

Obiectul litigiului trebuia să ia susceptibil de proprietate quiritară, un lucru corporal şi individual determinat. -

Dacă aceste condiţii er au îndeplinite, acţiunea în revendicare putea fi 27

I. Cătuneanu, Curs elementar de d rept roman, Ed. Cartea Românească, Cluj -bucuresti, 1927

18

intentată şi reclamantul putea avea câştig de cauză dacă făcea dovada dreptului său şi dacă pârâtul nu paraliza acţiunea printr -o excepţie.28 Excepţiile nu puteau fi invocate de pârât, care puteau duce la respingerea reclamantului erau: Exceptio rei vnndite et traditae – excepţiunea lucrului vândut şi predat se opunea în cazul în care ar deţine lucrul în baza unei vânări iar reclamantul ar fi ţinut de obligaţia de garanţie. -

Exceptio dolli – excepţiunea de dol se opunea în diferite situaţii, mai ales cu privire la unele cheltuieli făcute de către posesor. -

Exceptio usus fructus – se opunea în cazul în care se invoca un drept real ce să permită păstrarea posesiunii. -

Dacă pârâtul pierdea procesul era ţinut să restituie atât lucrul în litigiu cât şi accesoriile, în special fructele. Restituirea lucrului se făcea printr -o simplă remitere a posesiunii. Pentru ca executarea în procedura formulară era pecuniara, după cum se ştie pretorii au căutat să găsească soluţii pentru a ocoli acest inconvenient introducând acţiunile arbitrarii. În acest sens, judecătorul în calitate de arbitru avea posibilitatea să determine pe pârât să satisfacă cererile reclamantului, iar dacă acesta nu se conforma putea fi condamnat la plata unei sume duble sau triple a valorii în litigiu. Acest fapt era de natură să descurajeze pe pârât care se supunea de obicei cererii arbitrului pentru a evita consecinţele arătate. Totuşi de abia procedura extraordinară a fost cea care introducând condamnarea ad ipsam rem a reuşit să realizeze o executare a sentinţei conf orm cu cererile reclamantului. 2 .Sancţiunea proprietăţii pretoriene

Sancţiunea proprietăţii pretoriene se realiza prin acţiunea publiciana, după numele pretorului Publicius. Ea a fost creată pentru situaţia transmiterii unui res mancipi prin tradiţiune şi a fost determinată de profundele mutaţii economice ale societăţii romane,de dezvoltarea fără precedent a comerţului în special cel cu sclavii, asupra cărora era greu a se face operaţii juridice de vânzare prin vechile proceduri ca mancipaţiunea. Acţiunea publiciana era o acţiune reală a cărei formula era adoptată după formula acţiunii în revendicare. Ea cerea î ndepliniea tuturor condiţiilor uzucapiunii, mai puţin una singură, respectiv termenul care printr -o ficţiune se 28


19

considera că s-a scurs. Reclamantul va trebui să facă dovada că a dobândit proprietatea prin uzucapiune fiind scutit de condiţia termenului şi totodată să fi avut lucrul în posesiune măcar un moment. Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul în bonis printre lucrurile sale şi care se afla pe cale de a uzucapa. Acţiunea publiciana putea aparţine pe de o parte proprietarului pretorian iar pe de altă parte posesorului de bună credinţă. Acţiunea publiciana a proprietarului pretorian se putea introduce unui simplu posesor sau împotriva proprietarului quiritar. Acţiunea publiciana a posesorului de bună credinţă protejează pe acesta când cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucpa căci a primit posesiunea în virtutea unu act judiciar. Posesorul de bună credinţă are o poziţie după cum se afla în proces cu un proprietar quiritar sau cu un alt posesor de bună sau de rea credinţă. Toate acestea constituie conflicte soluţionate deseori în avantajul proprietarului pretorian. Dispariţia proprietăţii pretoriene în versiunea lui Justinian a dus la dispariţia acţiunii publiciene care era însă utilă pentru apărare posesorului de bună credinţă care cumpărase de la un non proprietar - a non domino – şi uneori chiar şi pentru proprietar în menirea în care această acţiune constituia un mijloc de probă mai lesnicios. 3 .Sancţiunea proprietăţii provinciale

Proprietatea provincială era sancţionata printr -o acţiune reală a cărei formulă se asemăna cu aceea a acţiunii în revendicare – rei vindicatio – deci şi condiţiile de exercitare erau similare. Această acţiune reală sa modelat şi după acţiunea publicina. Astfel, proprietatea provincială neputându-se uzucapa, dar putând face obiectul unei prescripţii longi tempopris până la împlinirea termenului sta bilit, posesorul de bună credință a unui fond provincial era protejat printr-o acţiune publiciana. Totuşi aceasta era deosebită de ea obişnuită deoarece pe lângă ficţiunea expirării intervalulu de timp necesar mai conţine încă o ficţiune în virtutea căruia fondul respectiv era presupus italic. 4 .Sancţiunea proprietăţii peregrine

Proprietatea peregrină nu putea fi ocrotită de dreptul roman prin acţiuni de drept civil, pentru că acestea presupuneau un proprietar roman. Dar pentru că relaţiile economice dintre romani şi peregrini erau într-o permanentă dezvoltare către o complexitate ce dădea naştere unor litigii privitoare la dreptul de proprietate, s-a extins acţiunea în revendicare cu ajutorul ficţiunii că peregrinii 20

ar fi cetăţeni romani, şi asupra lor. Deci peregrinul putea fi acum şi reclamant nu numai pârât în cadrul acestei acţiuni în revendicare. Cu timpul i-au acordat peregrinilor şi acţiunile delictulae – actio furti şi acţiunea legii Aquilla, înscriindu-se în formula ficţiunea că era cetăţean.

5 .Stingerea dreptului de proprietate Se ştie că unul dintre caracterele dreptului de proprietate este de a fi perpetuu, nestingându-se prin trecerea timpului, comparativ cu drepturile de creanţă care se sting odată cu executarea obligaţiei. Deci stingerea dreptului de proprietate este un fapt de excepţie. El se poate stinge astfel din motive fie de ordin material, fie de ordin juridic. Din punct de vedere material dreptul de proprietate dispare atunci când lucrul a încetat să mai existe, adică a fost distrus sau bunul a fost trecut în rândul lucurilor extra patrimmio. Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate încetează a mai exista dacă proprietarul înstrăinează lucrul, dar va continua să existe în mâinile achizitorului în virtutea caracterului perpetuu. În consecinţă toate modurile de înstrăinare ale dreptului de proprietate ar fi moduri de stingere a proprietăţii. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului privată

de proprietate

Servituțiile : servitutes. Noţiune, clasificare, caractere.

De obicei atunci când proprietarul unui lucru îşi exercita dreptul asupra acestuia nimeni nu-l putea stânjeni. Totuşi sunt situaţii în care exercitarea dreptului de proprietate poate fi stânjenită fie în favoarea unui fond, fie în folosul unei persoane. Servituțiile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane în calitatea de proprietar al unui imobil sau în favoarea unei persoane, și atunci avem de-a face cu o servitute personală(de exemplu, un uzufruct). 29 Servituțiile prediale se împart la rândul lor în servituţi prediale rustice şi servituţi prediale urbane. Diferenţierea dintre aceste două categorii de servitute prediale avea la bază criteriul imobilului dominant. Dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent care se afla în zona rustică sau urbană servitutea se numea urbană iar dacă imobilul dominant era un teren, indiferent unde se afla acesta, servitutea se numea rustică. 29


21

Imobilele erau de asemenea de două categorii: imobilul dominant, adică cel în beneficiul căruia era constituită servitutea şi imobilul aservit, adică cel care era grevat cu o servitute. Totodată în funcţie de poziţia din care era privită servitutea, aceasta apărea sub două aspecte, respectiv ca un drept, când era privită din perspectiva proprietarului imobilului dominant şi ca o sarcină din perspectiva proprietarului imobilului dominant dar și din perspectiva proprietarului imobilului aservit. Servitutiile prediale rustice – cele mai vechi au fost servituţile de trecere ca: iter, actus, ius pacendi, aqueductus. Ele nu pot fi despărţite de servituţile prediale urbane deoarece caracterul imobilului dominant era cel ce făcea distincţia.

printre cele mai cunoscute erau cloaca, stilicidium, servitus, oneris ferendi, servitus altius tollendi. Servituţile prediale urbane –

Servituțile urbane au apărut mai târziu decât cele rurale. Ele erau lucruri incorporale, drepturi. Servituţile personale nu considerau existența a două lucruri imobile ci existența unuia singur, mobil sau imobil asupra căruia două persoane exercitau drepturi reale distincte. Au existat următoarele servituţi personale : usus fructus, usus habitatio, operae servorum. Caracterele servituțiilor indiferent că sunt reale sau personale prezintă elemente comune astfel: 

toate servituțiile fac parte din categoria drepturile reale

proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului de servitute – servitus în faciendo consistere nequit. 

nimeni nu îşi poate aservi propriul lucru pentru că servituţile sunt drepturi reale ce poartă asupra lucrului altuia -nemini res sua servit 

servitutea se constitue fie în folosul unei anumite persoane , fie în folosul proprietarului unui imobil şi nu poate fi transmisă unor terţi – servitus servitutis esse non potest.30 

30


22

Apărarea dreptului de proprietate : Comparație între apărarea dreptului de proprietate în epoca romană și epoca contemporană

Complexitatea instituției proprietății se răsfrânge și asupra mijloacelor de apărare a acesteia. Atunci când ne referim la mijloacele de apărare a dreptului de proprietate avem în vedere acele acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui. Proprietarul care, de regulă, are posesia bunului său, are la îndemână protecția posesorie.Proprietarul care nu este posesor are la îndemână împotriva uzurpatorului interdictele recuperatorii. Mijloacele juridice de aparare a dreptului de proprietate sunt variate și numeroase. Ele ar putea fi cuprinse în două mari categorii : A. Mijloacele nespecifice sau indirecte se caracterizează prin faptul că scopul lor direct constă în apărarea unor drepturi de creanță. Drepturile de creanță iau naștere însă și se realizează pe temeiul dreptului de proprietate. De aceea, de cele mai multe ori, prin protejarea (directă) drepturilor de creanţă care iau naştere din raporturi juridice obligaţionale, se protejează (indirect) şi dreptul de proprietate. Au acest caracter acţiunile în executarea contractelor, acţiunea în răspundere contractuală, acţiunea ex delictu, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justa cauza, actio de in rem verso etc. B. Mijloacele juridice specifice (directe) se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul real sau pe faptul posesiei unui imobil şi sunt concepute doar pentru apărarea dreptului real.Este vorba despre acţiunile reale, care sunt de două feluri:acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii. Acţiunile petitorii servesc la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal prin obţinerea recunoaşterii reclamantului ca titular al acestui drept. Redobândirea posesiei bunului asupra căruia poartă dreptul real este doar un efect accesoriu al admiterii acţiunii petitorii. Sunt acţiuni petitorii : acţiunea în revendicare, acţiunea în prestatie tabulară, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie. Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale prin care se urmareşte apărarea posesiei, ca simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburari. Ele pot fi folosite 23

fie pentru păstrarea posesiei, fie pentru redobândirea acesteia în cazul pierderii. Având ca temei juridic însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale, în rândul cărora locul central îl ocupă acţiunea în revendicare.

1.Acțiunea de revendicare în epoca romană Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în revendicare(revindicatio). Prin acţiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acesteia de la cel la care se găseşte; proprietarul care nu mai este posesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. Proprietarul cere de la cel chemat în judecată tot ceea ce ar fi avut dacă ar fi păstrat lucrul neîntrerupt(fructe , accesiuni, despăgubiri). Condiţii pentru exercitarea acţiunii de revendicare : -reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul pe care îl revendică; -pârâtul trebuie să posede lucrul( însă la sfarşitul perioadei clasice s-a admis revendicarea nu numai împotriva posesorilor, ci şi împotriva unui detentor,chiriaş). Acţiunea în revendicare a fost îngăduită de către Iustinian, drept pedeapsă pentru cel care s-a dat drept posesor dar şi a celor care nu deţineau lucrul revendicat, lăsând să se pornească proces contra lui, pentru ca între timp adevăratul posesor să uzucapeze.Tot Iustinian a permis introducerea acestei acţiuni şi împotriva celui care a încetat prin dol de a mai poseda, pentru a nu putea fi chemat în judecată(de exemplu, înstrăinează sau vinde lucrul înainte de litis contestatio). Dacă aceste trei condiţii erau îndeplinite , reclamantul câştiga procesul. Cele trei forme de introducere a acţiunii în r evendicare: -pe timpul procedurii civile a legisacţiunilor , acţiunea în revendicare se intenta sub forma sacramentului in rem. Fiecare parte avea calitatea de reclamant.După pronunţarea unei formule, părţile se invitau reciproc la depunerea unei sume de bani, numită scramentum rămânând ca judecătorul să se pronunţe al cărui sacramentum a fost primul. 24

Judecătorul verifica temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii, iar partea care nu-şi dovedea dreptul pierdea suma depusă(care revenea statului). Restituirea lucrului revendicat se asigura printr-o promisiune făcută de garanţi, care răspundeau personal dacă partea pentru care intervenit pierdea prinsoarea si nu restituia lucrul şi fructele.Aceştia erau riguros executaţi de către organele de stat.

-a doua formă de introducere a acţiunii rei vindicatio era per sponsionem.Se pleca tot de la un rămăgaș , dar pentru o sumă mică, care nici nu se mai cerea părții care a pierdut, cu scopul ca sub acest pretext să se judece fondul litigiuluiș;nu mai existau garanți, ci reclamatul se obliga el singur și personal să restituie lucrul, dar nu în virtutea obligației , ci pentru că a încheiat o obligație verbală.

-a treia forma de introducere a acțiunii în revendicare este per formulam petitoriam.Disparea orice urmă de rămăgaș.E procedura dreptului clasic.Cel reclamat trebuia să promită în fața pretorului că va restitui lucrul cu toate accesoriile sale așa cum va hotărî judecata.Dacă cel chemat nu face această promisiune in iure , întărită cu garanți, atunci pretorul ordonă prin interdict să predea adversarului posesiunea imobilului și reclamantul era scutit de a continua revendicarea. Dacă bunul era mobil, pretorul acorda reclamantului posesia. Principalele excepții care pot fi invocate de pârât : -exceptio rei venditae et traditae ( adică excepția lucrului vândut și predat) când pârâtul deține lucrul pe baza unui contract de vânzare –cumpărare, iar reclamantul ar fi ținut de o obligație de garanție;

-exceptio doli (o excepție de dol), în diferite cazuri și în special cu privire la unele cheltuieli făcute de posesor; -exceptio usus fructus ( când pârâtul invocă un drept real care îi permite să păstreze posesiunea). Dacă pârâtul a pierdut procesul trebuia să restituie nu numai lucrul, dar și accesorile acestuia și în special fructele. Restituirea lucrului consta în remiterea posesiunii.Uzucapiunea împlinită în timpul procesului nu producea efecte juridice fiindcă judecătorul era obligat să aprecieze situația părților din momentul lui litis contestatio . 25

Dacă lucrul era pierdut sau deteriorat înainte de litis contestatio posesorul de bună credință nu mai datora nimic, dar dacă pierderea bunului s-a făcut după litis contestatio, toți posesorii devin de rea credință, răspunzând in abstracto pentru o culpă cât mai mică și chiar pentru restituirea fructelor.Cele percepute înainte de litis contestatio se restituiau numai dacă se mai aflau în patrimoniul posesorului de bună credință. Posesorul de rea credință avea o situație juridică mai grea fiind ținut să restituie toate fructele și înainte de litis contestatio și după și fără vreo distincție că le-a consumat sau nu, că a omis să le culeagă. Pârâtul de bună credință avea dreptul să restituie doar cheltuielile necesare(acelea fără de care lucrul ar fi pierit) și cele utile (cele care au dat lucrului un grad de utilitate și o valoare mai mare).31 2.Acţiunea negatorie în epoca romană Era acţiunea proprietarului unui fond tulburat în exerciţiul dreptului său prin faptul că un terţ pretinde că are un drept deservit asupra fondului . Deoarece există prezumţia că dreptul de proprietate e liber de orice sarcini , adversarul este obligat să dovedească existenţa servituţii.Înainte de condamnatio judecătorul dispunea încetarea tulburării ; dacă erau indicii că tulburarea se va repeta , se putea cere celui reclamat să promită că se va abține în viitor de la tulburare . 3.Alte mijloace de ocrotire a proprietății În afară de acțiunile arătate mai sus, proprietarul mai avea la îndemână pentru apărarea dreptului său și alte mijloace actio ad exhibendum (acțiunea relativă la înfățișare). Prin această acțiune personală se cere unei persoane să înfățișeze (exhibere) un lucru pe care îl deține. De obicei aceasta e o acțiune premergătoare revendicării, introdusă cu scopul de a se convinge că lucrul pe care urma să îl revendice se află sau nu la persoana pe care intentionează să o cheme în judecată. acțiunile care reglementează raportul de vecinătate. E vorba de limitări aduse fiecărui proprietar în interesul general. 



Acțiunea de restabilire a cursului apelor (actio aquas pluviaeb arcendae )

prin aceasta , proprietarul vecin este împiedicat să mărească masa apelor de ploaie care se scurg de pe fondul sau pe terenul situat mai jos . Proprietarul fondului inferior poate să ceară refacerea cursului normal al apelor sau repararea daunelor. 31


26

Împotrivirea la o construcţie nouă ( operis novi nuntiatio ) constă în aducerea la cunoştinţa vecinului pe cale extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă prejudicii celuilalt vecin . Pretorul ordona fie dărâmarea lucrării , fie continuarea ei dacă nu era păgubitoare pentru vecin .

. Dacă proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a vecinului , se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin să garanteze că îl va dezdăuna dacă i se va produce vreo pagubă . Refuzul garanţiei ducea la pierderea folosului în favoarea persoanei reclamante. Chezăşia pagubei eventuale ( cautio dauni infecţi )

Proprietatea provincială şi peregrină erau ocrotite prin acţiuni reale . Aceste acţiuni reale erau pentru asigurarea intereselor patrimoniale ale diferiţilor proprietari din statul roman şi erau modelate după dreptul proprietarului quaritar sau a celui pretorian . Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine .

Peregrinul nu putea uza de acţiunile cetăţeanului roman , dar cu timpul s-a permis introducerea unor acţiuni delictuale trecându-se în formula că era cetăţean roman . 32 4.Acțiunea de revendicare în epoca contemporană Astfel cum prevede noul Cod civil, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Caracteristicile acţiunii în revendicare: A)Este o acţiune reală - poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dr eptul de proprietate,drept care e opozabil tuturor.Acţiunea în revendicare se deosebeşte de acţiuni personale,care se întemeiază pe dr eptul de creanţă şi sunt admisibile doar împotriva debitorului,care e o persoană determinată întotdeauna în momentul naşterii raportului obligaţional. B)Este o acţiune petitorie - prin ea se pune în discuţie,într -un proces,însăşi existenţa dr eptului de proprietate al reclamantului.Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.Obligarea pârâtului la restituirea bunului în litigiu e o consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare.Astfel,acţiunile petitorii se deosebesc de acţiunile posesorii al căror scop constă în păstrarea/obţinerea restituirii posesiei bunului ca simplă stare de fapt,fără a pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate. 32 32

Cf. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1952; Cf. Vl Hanga, M. Jacot ă, Tratat de drept roman, Bucuresti, 1964

27

C)Este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.Oricât timp nu ar fi exercitată,această acţiune nu se stinge,decât odată cu stingerea dr eptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi îl apără.Stingerea dr eptului de proprietate are loc numai când o altă persoană l-a dobândit prin uzucapiune sau prin posesie de bună credinţă. Potrivit art.563 Noul Cod civil, dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă. În ce priveşte efectele admiterii acţiunii în revendicare , art.566 Noul Cod Civil arată că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pâr âtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.Posesorul de reacredinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar. Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut. Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor . Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară. Potrivit Art.565 Noul Cod Civil, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

5.

Acțiunea negatorie-Art.564 Noul Cod Civil

(1)Proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real , altul decât cel de proprietate, asupra bunului său. (2)Dreptul la acțiunea negatorie este imprescriptibil .

28

În concluzie dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente. Spre deosebire de titularii altor dre pturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie,deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul , exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, dar şi cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi apartine, i le concretizează și le fixează limitele de exercitare.

29

Roman Proprietatea

Recommend Documents