Colin Rowe (1920-1999) (1920-1999) și Fred Koetter: Orasul colaj 'Collage City' prezintă o analiză critică a originilor, ideologiilor și deficiențelor urbanismului modernist, prin studii asupra încercărilor adversarilor modernismului de a rezolva problemele rezultate prin propunerile lor antitetice. Mișcarea modernistă mesianică s-a străduit să o ia de la capat și sa construiasca noul oraș utopic, insa datorita unor conceptii gresite, spun autorii, modernistii nu reusesc
acest lucru. Într-o reacție post-moderna pentru această abordare de “design total", autorii propun ca designul urban trebuie să fie luat în considerare prin fragmentare, "bricolaj" și metamorfoze de interpretare pentru a produce o rețea funcțională de utopii de buzunar. colaps, După mileniu, Criza obiectului: Cartea este împărțită în cinci capitole - Utopia: Declin și colaps, impasul texturii, Orasul coliziunilor și politica "bricolajului" și Orașul Colaj și recucerirea de timp. Ei incheie cu un Excurs de posibili “objets trouvés [care sa fie utilizate] în colajul urban."
"Utopia: Declin și colaps" - Capitolul demonstrează ilustrativ ambiguitățile și contradicțiile urbaniștilor modernisti și discută de ce viziunile lor au fost atât de influente, dar condamnate.
"După mileniu" începe a clarifica problemele cu care autorii ar dori de fapt să se ocupe. Prin
comparatia intre Disney World si proiectele Superstudio, se uita la cele 2 extreme observate în critica contemporană a Ville Radieuse - ambele sunt extreme si autorii întreba "de ce ar trebui să fim obligați să preferam o nostalgie pentru viitor celei pentru trecut “, de ce orasul ideal nu poate a vea ambele component, tema continuata in capitolele urmatoare. "Criza obiectului: Impasul texturii" se ocupa de explorarea spațiului public (și creditele sale) și textura
tesutului urban - acestea fiind principalele teme explorate in acest capitol. Pr opunerea lor sugerează ca edficiile ar trebui să acționeze atât ca un ocupant al spațiului cat și ca un definitor de spațiu menținerea unei prezențe individuale si în același timp oferirea continuitatii texturii urbane. urbane.
“ Orașul coliziunii și politica “ bricolajului "” prezinta un compromis intre cele 2 extreme. Rowe și Koetter sugereaza (din nou) că arhitecții și urbanistii ar trebui să urmărească o cale de mijl oc, undeva între inginerie științifică și bricolaj ad-hoc, pentru a produce solutii care pot fi atât contemporane, eficient, dar suficient de flexibile pentru a se adapta la situații viitoare.
'Orasul colaj și recucerirea timpului " vizeaza punerea împreună a fragmentelor de argument
prezentate în capitolele anterioare, pentru a forma o propunere p ropunere care sa se aplice la viitoarelor modele urbane. Ca un exemplu a ceea ce aceste fragmente pot fi, “Objets trouves” urbane istorice existente sunt
prezentate cititorului în "Excurs" - un apendice de obiecte urbane care sa fie implementate în colajele urbane (se spera), concepute de publicul lor. Străzi memorabile, Stabilizatori, Stabilizatori, Elemente de scenografie potential interminabile, Terase publice splendide, Clădiri ambigue și compozite, Instrumente Instrumente producatoare de nostalgie, Gradina - toate utilizate în mod corect și cu moderatie, pot duce spre o aplicare eficientă a propunerii Orasului Colaj.
"Criza obiectului: Impasul texturii”
Autorii vad orasul ca pe un agregat de fragmente discontinue. Marile bulevarde sunt de prisos. Fadatele lor nu reusesc absolut deloc sa realizeze o trecere adecvata intre public si privat. Sunt evazive. Dilema cladirii obiect (free standing building) Cladirile, ca obiecte, nu sunt desconsiderate in totalitate: sugereaza ca edificiile ar trebui atat sa ocupe cat si sa defineasca spatiul-sa-si mentina individualitatea, prezenta, in timp ce confera continuitate texturii urbane. Situatia sperata ar trebui sa fie recunoscuta ca una in care ambele entitati: cladirea si spatiul(golul) sa se sustina printr-un proces de provocare si reactie. Proces a carui victorie sa constea in faptul ca fiecare componenta iese neinfranta. Conditia imaginata sa fie un tip de comunicare plin-gol, care sa prmita existenta comuna. Orasul este conceput ca un colaj 2d si urbanistul ca un bricoleur care asambleaza acest colaj dintr-o “trusa” de obiecte fragmentate pe care istoria arhitecturala si urbana le -a lasat in urma.
In inceputul capitolului autorii vorbesc despre viziunea modernistilor unde orasul modern proiectat devine o piesa de tranzitie care se spera ca ar propune o reintoarcere in cadrul natural(minimalizarea impactului cladirii asupra mediului natural (pierderea in vegetatie, cladiri ridicate de pe sol). Retorica mumfordiana igiena si onestitatea vs orasul intereselor anteprenoriale si asocieri cu impact este specifica perioadei interbelice. Arhitectilor si urbanistilor le pasa mai mult de imaginea data spatiului public, frontului strazii, oferirea unei imagini de reprezentare, facand compromisuri in ceea ce priveste spatiile interioare in care traiesc oameni “reali” (atat la nivel estetic cat si igienic). Aceste lipsuri reprezinta in viziunea autorilor “singura critica negativa si necesara a metropolei traditionale” – Parisul de secol XIX este dat drept exemplu (la conotatii negative) in ceea ce priveste
situatia orasului traditional, in timp ce sudul orasului Amsterdam este oferit drept exemplu al unei conceptii initiale a unei alternative la modelul parizian – insa prin ambiguitatea inchiderilor fromturilor acest exemplu este si el perceput ca un esec, insa si un success totodata – promovand mai mult idea de de igiena, lumina, aer, etc. “Matricea orasului s -a transformat dintr-un plan continuu intr-un gol continuu”. In jurul anului 1930
dezintegrarea strazii, precum si spatiul public foarte bine organizat – par a fi inevitabile din 2 motive majore: forma noua si rationala a locuintei(conformarea locuintei a evoluat din interior inspre exterior) si noile dictate ale activitatii vehiculare. Orasul modern este o aparitie in urma acestor deductii (locuinta + pierderea semnificatiei spatiului exterior) + speculatii secundare care justificau orasul in temenii sportului si stiintei, egalitate si
democratie, in termenii istoriei si absenta traditionalului partinitor, masini individuale si transportul
public, tehnologie si criza socio-politica. Autorii spun ca aproape toate aceste aspecte inca ne guverneaza sub o forma ori alta. Ambivalente si fantasme ale arhitecturii moderne - (obiectul care nu e obiect, spatiul e important dar si neimportant in raport cu timpul, precum si orasul modernist care trebuie sa inlocuiasca orasul traditional devine ca un fel de tesut traditional prin multitudinea de obiecte izbitor de disparate pe care le cuprinde) In 1933 in Carta de la Atena, CIAM specifica clar regulile de baza ale orasului nou,dar in mijlocul anilor ’40 nu mai exista certitudini dogmatice – nici vechiul tesut nu dispare precum nici obiectul propus de modernisti nu dispare nici el apar incertitudini, indoieli, indecizie cu privire la viitor. In CIAM-ul Heat of the City se ia in discutie centrul oraslui – apar rezerve in ceea ce priveste valabilitatea statului si a obiectului. Chiar simplul fapt ca este luat in considerare “miezul orasului “- indiciul ezitarii in luarea unei decizii – posibil inceputurile recunoasterii ca idealul de neutralitate si egalitate inobservabila nu poate fi atins si nici dorit. Se pune in miscare un nou interes in aceasta perioada: concentrare si influenta unde sa da drept exemplul planul lui Le Corbusier pentru St. Die. Daca s-ar fi construit probabil ar fi fost un esec – prezinta dilema cladirii de sine statatoare – a ocupantului spatiului care incearca sa joace rolul de definitor al spatiului -> datorita faptului ca nu poate determina un spatiu, nu isi poate indeplini ideea de confluenta, ceea ce un centru ar trebui sa fa ca, devine un ansamblu de cladiri, care prin lipsa oamenilor devine deprimant -> un fel de acropola care incearca sa joace rolul de agora. Se observa o infiltrare a strategiilor peisajului urban in diagrama orasului conceputa de CIAM - adica se preiau in mod filtrat ideile de centru al orasului (venit din tesutul traditional al orasului ) si introducerea lor in tesutul modernist unde lipseste original ideea de centru.
Proiectul pentru St. Die a lui Corbusier este pus in comparative cu centrul orasului Harlow. Harlow oras nou construit dupa cel de-al II-lea RM, incearca sa simuleze o istorie si o dezvoltare in timp, insa aceasta este lipsita de context – fiind in final un spatiu, un corp strain inserat intr-un tesut, un spatiu care incearca sa simuleze ceva ce nu este, insa este in definitiv un simplu decor, fiind lipsit de substanta acest demers. Comparatia St Die si Harlow – ambele incearca sa obtina crearea unui foaier urban major – si trebuie marturisit ca oricare ar fi meritele arhitecturale la Harlow, aceasta piata ofera o aproximare mai fericita a conditiei imaginate decat cea imaginata de St Die vreodata. Ambele variante sunt acceptate – ambele ofera incercari de creere de spatii ale tesutului organic, cu m ijloace si limbaj modern. Relevanta intrebarilor propuse de aspectul anterior (“miezul orasului”) este examinata cel mai bine
prin studierea orasului traditional care, in toate sensurile, este de asemenea masura reversul orasului arhitecturii moderne. Luate impreuna cele 2 tipuri de tesut prezinta lecturi alternative ale diagramei gestaltice (recognitie vizuala a figurilor si a formelor intregi, in locul unei colectii de luminii simple si
curbe) – o forma este mai mult decat suma elementelor care o compun – care ilustreaza fluctuatiile fenomenului “figura – fundal” sau “figura -fond”. Un tesut este aproape alb in totalitate pe cand celalalt este aproape negru in totalitate; unul o acumulare de plin intr-un gol mai deloc manipulat, pe cand celalalt o acumulare de goluri intr-un plin mai deloc manipulat. In ambele cazuri, fundalul esential incurajeaza o cu totul alta categorie de figura – intr-unul obiect si in celalalt spatiu. Virtuti aparente ale orasului traditional: plinul si matricea sau textura continua - este o conditie pentru construirea teoretic continua a unei compozitii si functii incidentale - desi le limiteaza e destul de versatil incat sa accepte modificari la randul sau, sa se adapteze si sa raspunda la cerintele imediate. Repetabilitatea spatiilor in tesutul traditional ofera o problema de identificare si distinctie intre spatii, macar prin oferirea de spatii limitate structural putem intelege mult mai usor ce se intampla in tesut, decat in spatiul natural continuu, lipsit de limite vizibile propuse de modernisti, unde repetabilitatea obiectului si lipsa de incadrare s-ar dovedi a fi generatoare de spatii dezorientabile. Criza incipienta reprezinta mai mult decat perceptie. -orasul traditional dispare si parodia orasului arhitecturii moderne refuza sa dobandeasca un statut ferm -domeniul public devine o ramasita care isi cere scuze, iar spatiul privat nu se imbogateste semnificativ -nu exista puncte de reper (istorice sau ideale) -cu putine exceptii comunicarea s-a prabusit cand s-a redus la un schimb saracit de forme verbale din ce in ce mai banale Pe scurt, se obtine un tesut nediferentiat, lipsit de spatii publice majore (in sensul spatiilor publice ale tesutului organic), unde cladirile relationeaza foarte putin, cu mijloace putine, si unde nici nu se obtine o calitate a locuirii. Avem 2 modele de oras- cu calitatile si defectele lor – nu vrem sa renuntam la nici unul, le promovam pe ambele. Perioada fiind cea a liberelor alegeri trebuie sa avem o strategie de acomodare si coexistenta a celor 2 tipuri de tesut. Unul din principiile arhitecturii moderne: necesitatea ca spatiul exterior sa fie public si accesibil tuturor (se presupune ca ar fi fost o idee centrala – devenita un cliseu). Aceasta caracteristica face o trimitere iconografica – referire la o societate colectivizata si emancipata care nu cunoaste bariere artificiale. Orasele cu tesut traditional precum NY, Paris, Londra – unde vezi lumini la etaje – tavane, umbre, obiecte – nu te lasa sa vezi tot insa iti permit sa iti imaginezi o societate a stralucirii, unde desi esti exclus, nu te simti frustrat. Aceasta se datoreaza negocierii intre vizibil si nedezvaluit – permitandune sa ne imaginam noi ce se intampla dincolo. Aceasta excludere poate sa iti satisfaca imaginatia, permitandu-ti sa iti imaginezi ceea ce nu este vizibil, construind imaginea pe baza a ceea ce ti se permite sa vezi. Acest mister este mai atragator decat
libertatea absoluta a spatiului care iti permite sa mergi oriunde din cadrul Ville Radieuse a lui le Corbusier, dar nu iti ofera un prilej la fel de placut de a-ti imagina ce se intampla in acel spatiu “dincolo”, acela neexistand. Se face o comparative intre 2 forme aproape identice ca proportii insa sunt in negativ cand sunt luate ca abordare a contextului. Galeriile Uffizi ale lui Vasari au o legatura permanenta cu ceea ce se intampla in exterior, permitand lumii sa tranziteze zona dintre Signioria Veche si canal – cele 2 aripi ale cladirii, raportandu-se la acest spatiu public pe care il creeaza in centrul cladirii, in timp ce la Unite d’Habitation a lui Le Corbusier, ideea unui centru orientat catre un interior inchis – strada centrala a Unite-ului. Se continua cu alte exemple care sa reliefeze discrepanta intre modul de tratare a contextului de catre Corbusier, pus in comparative cu alti arhitecti care fac o anumita legatura cu contextul. Simultan avem empiricul care reactioneaza la sit si avem idealistul preocupat de situatia normata , deci avem un recipient pasiv si un reflector activ ( – in timp ce empiricul ia ce este si continua, neincercand sa revolutioneze, idealistul propune o schimbare – este activ in relatia sa cu orasul, propunand o schimbare. Asplund se bazeaza pe strategii de reactie si cea mai buna metoda de evidentiere a problemelor legate de obiect este distorsionarea deliberata a tipului ideal. Santa Maria della Consolazione din Todi este vazuta ca un ideal doar in contextul in care se afla. Odata scoasa din acest context ea ar fi compromisa. Functionalismul nu a putut intelege aceasta teorie a modelelor, neluand in calcul semnificatia iconica, “a refuzat sa imagineze configuratii fizice ca instrumente de comunicare”. Asadar Todi poate fi considerata semn si reclama si poate fi utilizata
oriunde e nevoie rezultand posibilitati de sustinere a sensului prin manipularea formei. Un exemplu ar fi Sant’ Agnese din Piazza Navona care este vazuta ca figura dar in acelasi timp si ca fond, delimitand piata. Cele doua atribute se sustin printr-un proces de provocare si reactie. Palatul Borghese, desi amplasat mai nefericit decat Sant’ Agnese, reuseste sa aiba aceleasi roluri fiind un model pentru tipul Farnese
(mult mai bogat in rezolvare). Toate exemplele de mai sus sunt modele de integrare si raspuns la sit, complementare cu o afirmare ca obiecte de sine statatoare/reprezentative. Un ultim exemplu este Hotel de Beauvais al lui Le Pautre care poate fi considerat o preluare a modelului palazzo-ului din Roma, dar si a planului liber. Diferentele dintre Le Corbusier (Vila Savoye) si hotelul lui Le Pautre constau in libertatile date la Corbu de conturul exterior stabil, pe cand la Le Pautre, libertatea compozitiei planului este data de stabilitatea curtii centrale. La Vila Savoye planul construit are o semnificatie majora, pe cand la Hotel Beauvais planul construit are o semnificatie minora (insertie). In primul caz cladirea e importanta prin ea insasi, pe cand in celalalt, statutul cladirii e dat de gol(curte). Cladirea ca insertie! Atat Hotel de Beauvais cat si Palazzo Burghese sunt caracterizate de fatade reprezentative si de progresia fatada-figura la curte-figura. Tocmai aceasta ambivalenta duce la trezirea interesului, dar pe
langa asta mai exista si influenta adusa de prezenta poche-ului(termen reamintit de Venturi). Acest poche este diferit functie de scopurile cladirii (poate fi un plin care ajuta la lizibilitatea spatiilor adiacente ex: Palazzo Burghese: poche locuibil care articuleaza tranzitia golurilor exterioare). Rezulta ca acest poche poate juca rol atat de figura cat si de fundal. O noua confruntare intre Unite si Quirinale duce la evidentierea faptului ca Unite este o cladire foarte bine definita de fatadele principale, isi asigura propria izolare, si ca extensia Palazzo-ului Quirinale, Manica Lunga poate fi vazut tot ca o insiruire de Unite puse cap la cap. Diferenta intervine aici insa, deoarece Manica Lunga functioneaza atat ca ocupant al spatiului cat si ca definitor (prezenta tare la strada si stare total contrara, privata spre gradina). Deasemenea, Curtea de la Palais Royale face aceeasi diferentiere intre interiorul intim si exterior si este vazuta ca o camera urbana, iar daca se adauga niste elemente de tip turnuri atat in afara cat si in interiorul camerei, ea devine un stabilizator identificabil si un mijloc de orientare. In concluzie se intareste ideea ca un obiect nu trebuie lasat sa “se vejtejeasca”, ci trebuie “digerat intr-o
textura predominanta”. Se renunta la fixatiile pe obiect (orasul nou) sau pe spatiu (orasul vechi) si se doreste punerea celor doua pe plan de egalitate, ba mai mult, se doreste combinarea acestor 2 tipuri de gandire, se doreste obtinerea unui tesut care transcende ideologia cele 2 tipuri de tesut, prin diferite strategii: altoirea, asimilarea, distorsiunea, provocarea, reactia, impunerea, supraimpunearea, concilierea. Dar accentul trebuie sa cada si pe elementele fizice neanimate (poporul, politicul). Plinul si golul pot fi tipologizate ca acropola si forum.
