vremuri grele scenariu [ Teatru ]
scenetă ------------------------de florentin gheorghe sorescu 2011-07-04 |
[gavril ]
|
Vremuri grele (acţiunea se petrece cu ocazia unei pomeni. Cei doi preoţi, dintre care unul bătrân, iar celălalt tânăr, stau la masă şi mănâncă ciorbă. Când şi când se întrerup din discuţie pentru a lua câte-o lingură, din care sorb zgomotos). Preotul tânăr (după ce ia o lingură şi se frige): Tii, că fierbinte mai e. Preotul bătrân: Uşurel, fiule, uşurel. Ia-o puţintel mai domol, că nu te-aleargă nimenea. Preotul tânăr.: D-apoi la muiere ce-o să-i spun?! Că matale o ştii cum e. Zor- nevoie, trebuie să fiu acas‟ cât ai clipi. Preotul bătrân: Deh, ce să-i faci. Aşa e cu fetele astea tinere. Sângele fierbinte… Preotul tânăr: Dac-aşa ai învăţat-o mata… Sângele apă nu se face. Preotul bătrân: Da‟ nici cu tine nu mi-e ruşine. Că nu degeaba stă sărăcuţa ca pe ghimpi. Localitatea e mare, mândruţele, multe… Uite numai aici câte s-au adunat, şi toate sunt numai cu ochii la tine. Dacă nu anunţam c-o să vii şi tu, crezi că mai veneau atâtea? Preotul tânăr: Aiurea. Îţi place matale să-ţi râzi de mine. Preotul bătrân: Las‟, fiule, că ştim noi. Ştim noi cum devine treaba… Zii mai bine cum îţi mai merge. Ai început să prinzi şi tu niţeluş de cheag? Sau tot aşa te plângi. Preotul tânăr: Ei, şi mata! De câte ori m-ai văzut că mă plâng… Preotul bătrân: Drept e că pe tine nu te văd cu săptămânile la faţă. Da‟ pe nevastă-ta tot timpul o trimiţi. Că dă-mi aia, că dă-mi-o p-ailaltă… Când oi muri eu, ce-o să faceţi? Preotul tânăr: De dragul matale vine. Zău dacă te mint. Preotul bătrân: Las‟ că nu e cu supărare, că doar o fiică am şi eu. Spune-mi mai bine cum mai merg socotelile în parohia ta. A început să-ţi intre lume în biserică? Că răposatul tot timpul se plângea… Preotul tânăr: Îm, ce să zic! Aşa şi-aşa. Cum vine vorba, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Da‟ pe ansamblu, prost. Preotul bătrân: Ei, mai trebuie să ai şi tu niţintică răbdare, nu iese totul chiar de la-nceput. Preotul tânăr: M-am gândit, părinte, să le fac abonament. Chiar ei mi-au propus... Preotul bătrân: Şi cum e. Merge? P.T.: Mai bine decât anul trecut... Ceva-ceva tot s-a strâns. P.B. Dacă nu curge, pică... P.T. Măcar aşa reuşeşti să-i agăţi: mai o moliftă, mai o pomenire... Tot se mai strânge câte ceva.
P.B. Deh, ce să-i faci. Vremuri grele. P.T. Acum, de pildă, am 12 pomeniri pentru morţi şi 8 pentru vii. Nu-i cine ştie ce, dar fă şi mata socoteala. Câte 300 pentru fiecare, ceva-ceva tot s-adună. P.B. 300 şi la morţi, şi la vii?... P.T. Da, părinte. Da‟ pân‟ acum nu mi-au plătit decât juma‟ din ei. Ca la milogi. P.B.: Păi nu-ţi spusei? Vremuri grele... Nu mai au oamenii credinţă, s-au pervertit de tot. P.T.: Acu‟ vezi şi mata cum devine treaba. Eu mă ostenesc să-i aduc către cele sfinte, iar ei... P.B.: Eu zic ca pentru vii să faci un discount. Treaba e să-i agăţi, că dup-aia... vezi tu cum faci. P.T.: Zici să fac şi-un discount pe de-asupra? Ş-atunci, eu cu ce mă mai aleg?! P.B. Las‟, că te descurci tu. Aşa e la început... P.T.: Îţi dă mâna să vorbeşti. Mata ai prins alte vremuri... Nu ca acum, că suflă vântul prin biserici... P.B.: Asta-i lucrarea diavolului, nu ţi-am spus? Preacuviosul Gherasim de mult o zicea, fie-i ţărâna uşoară. „Vreţi să ştiţi când vine apocalipsa? Luaţi la mine aminte că deja a început, suntem în prima fază a ei. Ea nu s-arată cu zgomot mare, ci aşa, tiptil, să n-o poţi dibui prea uşor.”... P.T.: O fi ştiut el preacuviosul mai bine. Umblă vorba că putea să-l dibuie pe dracu şi într-un păduche. Aşa e, cum se zice?... Că mata l-ai cunoscut. P.B.: Ei, cine ştie dac-o fi fost adevărat... Eu eram tânăr pe vremea aia. Aşa, cam ca tine. Prea multă minte nu aveam... Ş-apoi, erau alte vremuri, totul era mai simplu pe-atunci. Se închina omul la altar de-i trosneau încheieturile. Nu-ţi venea aşa greu să-l aduci pe calea cea bună. P.T.: Nu erai nevoit să faci nici abonamente... Totul mergea strună. P.B.: Chiar aşa, că-mi stătea de mai mult timp pe limbă să întreb. A ta cât consumă? P.T.: Cin‟, părinte, despre ce vorbeşti?! P.B.: Ei, bată-te să te bată... Maşina, ce doamne iartă-mă altceva. Auzi la el vorbă... Că doar nu te-ntreb cât îţi consumă bricheta. Am auzit că v-aţi luat maşină nouă, sau vrei să spui că nu-i adevărat? P.T.: Multicel, părinte, multicel. Eu nu mă pot compara cu mata, n-am avut cu ce să-mi iau una mai de doamne-ajută... E pe benzină, nu ca a ta, de şi uiţi când mai ajungi la pompă cu ea. P.B.: Ei, aş. Drept e că a mea consumă puţin, dar te gândeşti cât mă duce întreţinerea? Că cu motorina câştigi pe-o parte, dar dai pe alta. P.T.: Las‟ că nut e plâg eu pe matale, că ai cu ce! La câţi drept credincioşi păstoreşti... P.B.: Ăi bătrâni, că cei tineri... Halal să le fie. P.T.: Păi nu-ţi spusei eu? „Mneata ai prins alte vremuri... P.B.: Ştii care zic eu c-a fost primul semn al apocalipsei? P.T.: Care, părinte?! Să ştiu ca să mă feresc şi eu... P.B.: Codurile de bare de la alimente. De-atunci s-au dus cele sfinte. P.T.: Mă mir. P.B.: Nu te mai mira atât. N-ai văzut? Întâi au pus coduri de bare la alimente, apoi au urmat cu microcipurile în cap la vaci... P.T.: Şi dac-au pus, ce? Cu ce ne deranjează pe noi?... P.B.: Mă, că multă minte-ţi mai trebuie şi ţie... Păi nu te gândeşti că la sfârşit o să ne pună şi nouă? O iau aşa, uşurel, iar apoi... P.T.: Zici mata că o să ne pună şi nouă? P.B. Cum te văd şi cum mă vezi! Să nu zici că nu ţi-am spus...
P.T. În loc să fim liberi aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu... P.B. Ei, vezi că te-ai prins? Liberul arbitru, asta vor ei să distrugă... P.T.: Săraca vacă, acum pricep eu ce e în sufletul ei. P.B.: Păi nu observaşi că nici mugetul nu mai e acelaşi? P.T.: Mi s-a părut şi mie schimbat. Sună aşa, parcă mai înfundat niţel. P.B.: Le gâtuie microcipurile ale nenorocite, stale-ar în gât ştiu eu la cine. Numai unde vor ele le mână. P.T.: Vremuri grele, tăicuţă, vremuri grele... P.B.: D-apoi cu pământurile nu la fel au făcut? P.T.: Cu astea ce, doamne iartă-mă, mai e? Că mie mi se par mai mult părăsite. P.B. Păi vezi? Eu ce spuneam... Au venit cu tot soiul de ajutoare, să nu mai aibă omul chef să muncească. Le lasă nelucrate şi apoi hap, vin ei şi le iau pe degeaba. P.T.: Ei, aş. Le-ar fi luat deja dac-ar fi cum spui dumnitale, dar ce să facă cu ele? Că mai mult bagi, decât scoţi. P.B.: Asta acum, că dup-aia... Gândeşte-te şi tu. Stau 3-4 ani nelucrate ş-apoi... P.T.: Tot nelucrate o să rămână... P.B. Da de unde... Aşteptă să se umple de minerale şi să vezi ce producţie o să scoată. Păi tu-i crezi proşti? Ştiu ei ce ştiu... P.T.: Uite că la asta nu m-am gândit. P.B.: Cu fabricile n-au făcut tot la fel? Ce atâta mirare... P.T.: Sunt daţi dracu‟ ăştia de veniră peste noi. Pe toate ştiu să le facă. Da‟ eu zic că-i mai bine... Acu‟ zici şi tu că trăieşti, nu ca-n alte dăţi. De toate găseşti, numai bani să ai la teşcherea. P.B.: Ba bine că nu! Tot mai bine era pe vremea ailaltă, când era totul la comun. Găsea omul cu ce să se descurce... P.T.: Eu zic mai bine că am scăpat. Mai rău nici că se putea. Dacă mai ţinea mult, se ducea pe apa sâmbetei şi biserica, cum s-au dus toate. Rămâneam fără obiectul muncii. P.B.: Bată-te dumnezeu să te bată... Eşti tu prea tânăr şi nu le pricepi. În vremurile alea să fi văzut credinţă... Că ce altă nădejde mai avea omul decât în Cel de Sus? P.T. Eu socoteam c-a fost taman pe dos. Nu prea le venea la suflet comuniştilor credinţa... P.B.: Asta aşa, de ochii lumii, că-n realitate... Cum crezi tu că-i puteau agăţa mai bine decât cu credinţa? P.T. : Venea multă lume la biserică? P.B.: Tii... cât vezi cu ochii. Unde în altă parte să se fi dus? P.T.: Frumoase vremuri ai mai prins şi mata... P.B.: Frumuşele, fiule, frumuşele... La ce să mint, că mă vede Ăl de Sus. Să vezi atunci puhoi de lume. P.T.: Nu era nevoie nici de-abonamente... P.B.: Hai, că prea stăurăm mult. Trebuie s-o luăm din loc că eu, unul, mai am ceva de tras. Pe tine te-aşteaptă nevasta… P.T.: Cum, părinte, încă n-ai terminat? P.B.: Trei pomeni mai am, fiule, pân‟ diseară, dacă-ţi vine să crezi. Nici nu ştiu cum le-oi face faţă... Uită-te şi tu la burdihanul ăsta al meu. Pân‟ diseară o să-mi plesnească de-atâta mâncare, nu ştiu unde dumnezeului o să mai încapă. P.T. Încă trei pomeni până diseară? E ceva... P.B.: Ochiul format, băiete, ochiul format.
P.T.: „Mneata eşti cu ştate vechi, nu ca mine. Ştii cum să-l apuci pe drept credincios. P.B.: Ei, le prinzi tu pân la urmă, nu mi-e mie teamă că n-o să le dovedeşti. Să mai treacă niţică vreme ş-apoi... P.T.: ...Oi ajunge şi eu la cele sfinte!
OMG, bunico!... scenariu [ Teatru ]
(Oh, my god, bunico!...) ------------------------de Nicoleta Ionescu [LiteraN ] 2011-01-09 |
|
Personajele: BUNICA NEPOATA (16 ani) (Mansarda bunicii. Intră nepoata: rucsac de şcoală pe umăr, păr scurt, ţepos, şort de blugi, căşti în urechi, diverse accesorii rock. Aruncă ghiozdanul pe jos şi se aşază cruciş. Îşi trage câţiva pumni în cap, pentru concentrare, apoi ia poziţia lotus şi scoate un "Mmmmm" prelung, cu ochii închişi. Nemulţumită, se aşază pe coate şi pe genunchi, scoate vreo zece cărţi din ghiozdan şi începe să le pună una peste alta, în formă de scară. Când ajunge pe la al treilea nivel, cărţile cad. O ia de la capăt. Bunica, trezită de zgomot, o priveşte peste spătarul fotoliului, apoi vine spre nepoată.) BUNICA: Leit Turnu' Babel, Alinuţo, maică. (Fata se sperie şi piramida de cărţi se strică iar.) NEPOATA: Damn! Shit! Bunico, de ce nu mi-ai spus că eşti aici, că era să fac infarct! BUNICA: Păi unde să fiu, drăguţa mea? Unde mai plec eu de-aici de sus, din porumbarul meu? Tu nu ştii, Alinuţo? Eu şi huhurezii... Ia zi, de ce-ai venit încoace? NEPOATA: Voiam să-ţi spun ceva, bunico. BUNICA: Spune! NEPOATA: Adică nu, nu voiam să spun nimic. BUNICA: Nimic? NEPOATA: Nimic. BUNICA: Nu-mi spui tu mie... NEPOATA: Nimănui. Mai ales ţie.
BUNICA: Ei, comedie! De ce, maică? NEPOATA: Să... să nu faci vreun infarct! BUNICA: Infarct? De ce să fac infarct?! NEPOATA: Dacă-ţi spun. BUNICA: Ce-i obsesia asta cu infarctu'? Nu fac eu infarct cu una cu două, Alinuţo! Neamu nostru-i cel mai tare, cum a fost Ştefan cel Mare. Zi-i! NEPOATA: Ce să zic? BUNICA: Păi ce-ai venit să zici! NEPOATA: Nu. Nu spun. Nu spun nici moartă. Nici dacă mă calcă trenul. Nici dacă-mi tai alocaţia. Nici dacă.... mă pui s-ascult manele. BUNICA: Ei, atunci înseamnă că e grav.... Spune lu' bunica.... NEPOATA: Nu. Mi-am jurat că nu spun, că n-am să... Nu. Punct. BUNICA: Dacă zici tu că-i punct, punct să fie... NEPOATA: ........... BUNICA: Vezi să nu fie punct şi virgulă..... NEPOATA: Hai, buni, ţi-am spus că mă descurc. Sunt destul de mare. BUNICA: Fie. Atunci zău dacă ştiu de ce-ai mai suit până aici. N-ai decât! NEOPATA: ...Bu... Buni.... adică bu... nu... adică nu. BUNICA: Hai, dragă, spune, nu te mai izmeni atâta. NEPOATA: Nici dacă mă tai! Mormânt! BUNICA: Atunci să fii sănătoasă. Înseamnă că era vreun fleac. NEPOATA (După un minut, izbucnind): Bunicooooo!.... M-a lăsaaat!..... M-a lăsat Marinicăăăă!!!!.... BUNICA: (Neavând habar de subiect.)Te-a lăsat? Marinică? Auzi, nenorocitul! Şi unde-a plecat, maică? NEPOATA: Unde să plece? N-a plecat nicăieri, nu asta am vrut să spun, bunico. Vreau să spun că... M-a lăsaaaaat!... BUNICA: Nemernicul! Pentru cine te-a lăsat, iubita bunicii, frumoasa mea?! Aoleau, poate de când cu ţepii din capu' tău, şi-o fi luat şi Marinică ăsta lumea-n cap, maică, că n-ai vrut sasculţi.... Ce perişor lung şi frumos aveai tu când ai ieşit Miss Boboc, şi ce rochiţă roz, cu volănaşe, parcă erai o prinţesă, Alinuţo, maică.... NEPOATA: Yak! Nu-mi mai aminti! Am rupt toate pozele! Şi nu m-a lăsat pentru alta, bunico, tu nici nu pricepi cine-i Marinică şi faci presupuneri! BUNICA: Cine-i, frate? NEPOATA: Spaima şcolii! BUNICA: Nu mai spune! NEPOATA: Şi...şi i-a căşunat tocmai pe mine....acu' la sfârşitul anului.... şi nu s-a lăsat până.... nu... m-a... lăsat!... M-a prins la-nghesuială în ultimele zile şi.... asta este. Dacă am fost proastă, m-a prins şi.... uite!... m-a lăsat! BUNICA: Aoleu! Şi tu de ce te-ai lăsat? Nu te-ar fi lăsat dacă nu l-ai fi lăsat să te lase! Pricepi? NEPOATA: Ce puteam să fac, bunico? BUNICA: Cum ce să faci? Să te zbaţi, să ţipi, să strigi "Miliţia"! "Pompierii"! Nu să-l laşi aşa can brânză! Ruşine! Să nu afle mă-ta că face infarct! NEPOATA: Parcă spuneai că neamu nostru.... BUNICA: Neamu nostru - neamu nostru, da nici chiar aşa. (Sună telefonul. Răspunde bunica.)
BUNICA: Alo.... (Către nepoată) Maică-ta... Da, mamă. Da, Maricico. Ia zi-i, dragă, cum e prin Spania, pe-acolo, cald? Da ce-ai, dragă, de nu vorbeşti? Ai prune-n gură? Nici tu nu spui? Păi de ce-ai mai sunat, dacă nu spui ce-ai să-mi spui? Noi? Bine, bine. Fii-ta? Uite... zice că... (Nepoata face gesturi disperate.) ...Nu... nu-i pe-aici. Tocmai a plecat. De ce mai bine?... Ca să-mi spui? Ce să-mi spui? Spune, dragă, odată, nu mă mai fierbe! Infarct?! Da ştiu că şi tu şi fii-ta n-aveţi pic de imaginaţie, dragă; voi nu mai ştiţi alte boli? Mai moare omu' şi de altele, fată, uite, să vănvăţ eu, dacă nu ştiţi: de dambla, de gălbează, de încurcătură de maţe, ei? Altă socoteală! Voi o ţineţi una şi buna cu infarctu'. Cum? Ştii ce, dacă nu spui, nu spui şi să fii sănătoasă şi tu. Punct.( Trânteşte telefonul.) Doamne iartă-mă, ce zi! Ce nebune! Vă suciţi şi vă-nvârtiţi şi tu şi mă-ta până mă ia ameţeala. Nu vă scoate omu' vorba din gură nici cu cleştele. Două mute. NEPOATA: Păi buni, eu ţi-am spus... BUNICA: Ce mi-ai spus? NEPOATA: De Marinică... BUNICA: A, da, de Mari... Care Marinică? NEPOATA: De la şcoală... BUNICA: De la şcoală, da... NEPOATA: Ei?... BUNICA: Aoleu! Marinică! Ticălosu' ăla! Vai de mine, Alinuţo, ce ne facem? Hai la poliţie! NEPOATA: Stai, buni... BUNICA: Ce să stau, ce să stau? Că eu când îţi spun că trebuie să le dai peste nas de la prima încercare!... NEPOATA: Cum să-i dau, buni, peste nas lui Marinică? Că-mă bagă diriga-n consiliu şi-mi dă trei la purtare! BUNICA: Şi aşa, dacă zici că el te-a prins, că şi tu te-ai lăsat - că eu de câte ori zic că fetele din ziua de azi prea vă lăsaţi cu una, cu două, maică! - şi că te-a şi lăsat, crezi că-ţi dă mai mult? Să nu te trezeşti că te dă afară din şcoală! Vai de capul nostru! Ce ne facem, ce ne facem?! Las' c-o să mă duc eu la director, să-i spun adevărul: EŞTI O VICTIMĂ! O biată copilă neştiutoare... NEPOATA: Chiar neştiutoare, buni, aici ai cam nimerit-o... BUNICA: Vai de mine, vai de mine.... Da tu eşti sigură... că te-a lăsat?... NEPOATA: Mai sigură nici că se poate! Din clasa mea ne-a lăsat pe mine, pe Marinela şi pe Andrada. BUNICA: Pe toate trei?!! NEPOATA: Pe toate! BUNICA: (Stupefiată.) Extraordinar!... NEPOATA: Ah, era să uit. Şi pe Cosmin. BUNICA: Şi pe.... ???....Cum Doamne iartă-mă?!! Da' mai ştii... în ziua de azi ?.... (Îşi face îngrozită cruci.) Ăsta-i monstru, nu mai e om! NEPOATA: Monstru, bunico! BUNICA: Corupător de fiinţe nevinovate! Să-şi bată el joc de atâţia copii, fără pic de milă! NEPOATA: Ţi-ai găsit Marinică şi milă! Da eu sper să scap măcar la toamnă! BUNICA: O să scapi mai repede, draga bunicii, că nu te las eu pân' la toamnă, acum e momentul. Să batem fierul cât e cald, că acuma se poate, nu mai e ca pe vremuri... Chiar azi o să te duc întâi la... NEPOATA: Şi ne-a ameninţat că dacă până la toamnă nu ne băgăm minţile-n cap, ne mai lasă o dată! BUNICA: Vă mai lasă o dată?!!! (Interzisă.) Nu. Asta-i crimă! Crimă cu premeditare! Crimă
organizată!!! NEPOATA: (Cutremurată şi ea.) Da, bunico, crimă! Ai pus punctul pe "i". Matematica asta-i crimă, crimă organizată!!! Ar trebui interzisă! BUNICA: Ce matematică? NEPOATA: Matematica. Marinică. Corigenţă. BUNICA: Care corigenţă? Care matematică? NEPOATA: Euclidiană şi neeuclidiană. BUNICA: Ce-ai, fata mea? Sper că nu te-ai apucat de prafuri... NEPOATA: Bunico! Chiar aşa?... BUNICA: Păi dacă vorbeşti în dodii? NEPOATA: Ce-am vorbit în dodii? BUNICA: Că te-a lăsat! NEPOATA: Păi m-a lăsat! Marinică, profu' de mate. M-a lăsat corigentă. Ne-a lăsat pe toamnă, pe mine şi pe încă trei din clasă. Crimă organizată! BUNICA: Aha... Adică te-a lăsat... ă-ă-ă, nu te-a lăsat... î-î-î! NEPOATA: Da, bunico, m-a lăsat corigentă, da' tu ce credeai? BUNICA: Slavă Domnului! Mulţumesc ţie Isuse şi Maică Precistă! Vin' la maica mare să te pupe, Alinuţo maică! NEPOATA: (Se duce să o pupe.) Eşti super, buni! Şi eu care mă gândeam c-o să mă cerţi. Ştiam eu că pot să am încredere-n tine! BUNICA: Să ai, scumpa mea, păi dacă-n bunica ta n-ai încredere, apoi în cine să ai? NEPOATA: Te iubesc, buni! BUNICA: Hai, lasă, lasă.... NEPOATA: (Se apucă din nou de făcut scara de cărţi.) Îţi promit eu că totul o să fie bine. Mă apuc chiar acum. Uite-aici: pregătirea psihologică. BUNICA: Ce-i drăcia aia? NEPOATA: Scara motivaţională! Mai sus, tot mai sus, treaptă cu treaptă! Concentrare şi perseverenţă! BUNICA: La ce-ţi trebuie? NEPOATA: La mate. Ca să-nvăţ la corigenţă. BUNICA: Care... corigenţă? NEPOATA: La mate. BUN ICA: (Dezmeticită abia acum.) Tu corigentă?! Corigentă carevasăzică... La mate?!! Alinuţoooo!!! NEPOATA: Păi nu ţi-am spus? M-ai şi pupat! BUNICA: După câte meditaţii ţi-am plătit anu' ăsta din pensioara mea amărâtă? Ai tupeul să vii la mine şi să-mi spui că ai rămas corigentă??? Neobrăzato! Nerecunoscătoareo! Mi-e rău... (Se ţine cu o mână de inimă şi cu una de mobile.) NEPOATA: Uite vezi, de-aia nu voiam să-ţi spun. BUNICA: Nu voiai, da mi-ai trântit-o! Nu te-ai gândit că puteam să... să... fac un infarct! NEPOATA: Ba da, buni, că de-aia... BUNICA: (Se prăbuşeşte pe fotoliu.) Dă-mi un pahar de apă! (Îl bea până la fund.) Adică n-am nevoie, pleacă de-aici. Corigentă!... Ce ruşine! O să vezi tu... o să vezi tu dacă te mai las eu vreodată să... NEPOATA: Vezi bunico cum faci? Şi ziceai să am încredere-n tine... BUNICA: Da eu ce încredere să am în tine, ai? Vii şi mă iei aşa pe ocolite, ba că te-a lăsat....ă-ă-
ă, ba că te-a lăsat...î-î-î, ba că-i laie , ba că-i bălaie... până mă faci din om neom! Îmi pare rău că n-am apucat să-i spun lu' maică-ta. Să-i fac o bucurie! NEPOATA: Nu, buni, te rog.... Te rog, nu-i spune... BUNICA: Că şi asta nu ştiu de ce m-a sunat. NEPOATA: I-a fost dor de tine. BUNICA: Dor pe naiba. Nici nu ştiu ce-a vrut. NEPOATA: Păi dacă i-ai închis telefonul? De ce i-ai închis telefonul, buni? BUNICA: Fiindcă m-a zăpăcit şi maică-ta asta, sclifosită ca şi tine: ba că spun, ba că nu spun. De ascultat, n-ascultaţi, da când daţi de dracu' veniţi la mine să vărsaţi sacu'. NEPOATA: Hai, buni, nu te supăra... BUNICA: Ia să mă lăsaţi în pace!... Amândouă! NEOPATA: Buni... BUNICA: Să mă-ntrebaţi de sănătate nu veniţi. Numai supărări ştiţi să-mi faceţi! Alea da! Cu toptanul! NEPOATA: Hai, mă, buni.... BUNICA: Ce buni, ce buni... Te-a lăsat mă-ta pe capul meu şi s-a dus după cai verzi pe pereţi... NEPOATA: Buni, ştii că nu-i aşa... BUNICA: Crede că pe-acolo umblă câinii cu covrigi în coadă... NEPOATA: De ce vorbeşti aşa, bunico?... BUNICA: Fiindcă sunteţi două prefăcute! Vă faceţi că vă pasă. Una-două, "să nu faci infarct". He, he, aţi vrea voi, să fac infarct! Păi sigur... cu infarctu' aţi scăpa ieftin. Pac! La groapă! Trei pomeni, şi gata. Aţi scăpat de mine. Curat şi frumos. Lux. Uite, toate sunt gata: hainele de moarte - colo-n valiză, banii de-ngropăciune - colo-n sertar, farfurii şi linguri de pomană dincolo-n bufet, mai am să iau furculiţe, că n-o să mănânc cu mâna pe lume-ailaltă, că-n nădejdea voastră... Scoate dracu' căştile-alea din urechi, nesimţito, şi-ntoarce-te cu faţa când vorbesc cu tine, că te cârpesc cât eşti de mare! NEPOATA: Păi dacă-ncepi cu de-astea? Ştii că nu suport! BUNICA: Ba să suporţi, că sunt bunică-ta care te-a crescut! NEPOATA: Hai, mă, buni, las-o cu textele... chestia e că... chiar nu le suport! BUNICA: Nu suporţi, nu suporţi, nici tu nici mă-ta! Fete delicate, de! Da' ce vă faceţi de-o dambla, ei? Iac-aşa! Damblaua e cea mai tare! Ia să vă văd atuncea, hm? Să mor, de n-oi muri de dambla!! Şi nu din prima, nuuuu... După vreo doi-trei ani. Trei ani luuungi, luuungi, în care să vă-ntrebaţi în fiecare zi dacă vă mai cunosc, dacă pricep ce-mi ziceţi, dacă-mi mai revin, dacă nu... Doctori, medicamente, scaun cu rotile, boierie! Să vină mă-ta să vadă de tine... să veniţi la mine la spital cu portocale... Da' ce vorbesc eu? N-o să am eu parte de-alde de-astea! N-am eu nădejde la voi. O să mă lăsaţi să zac aici singură şi n-o să-mi aduceţi nici o cană cu apă... (Suspină.) Şi o să puneţi o soră beţivă să vadă de mine, care n-o să-mi dea să mânânc...(Plânge de propria-i milă.) Dac-o să se-ndure mă-ta să trimită bani de soră... (Plânge în hohote.) Şi tu o să te cari după mă-ta pe coclauri, dac-o s-apuci să termini şcoala... (La fel.) NEPOATA: Lasă, buni, că o să-nvăţ, linişteşte-te! BUNICA: Şi o să vie vecinii să-mi ţie lumânarea... NEPOATA: La ce-ţi trebuie lumânare? BUNICA: Să văd pe unde s-o apuc pe lumea-ailaltă. Da să fie de ceară de albine, să nu scoată fum să mă-nnec. NEPOATA: Gata, gata, buni, schimbă postul, c-ai dat-o pe alte alea... BUNICA: Se găsesc la biserică unele parfumate, mmmm! Şi tămâie de la Ierusalim, nişte
pastiluţe uite-aşa mici-mici de le dai foc şi... NEPOATA: Ştii ce, du-te la madam Iordache să-i înşiri ei chestiile-astea, că ea-i expertă. Abia aşteaptă să-ţi spună noutăţile: ce sicrie au mai apărut, ce lumânări se mai poartă...ce bomboane se mai pun pe colivă... BUNICA: (Cu aplomb.) Să ştii că se pricepe! Pe ea o cheamă toată strada când e să dea colţu' câte cineva. Stai să-ţi spun: când a fost cu alde generalul de vis-a-vis, ăla împuşcatu' - cică la vânătoare! - de l-a adus hodoronc-tronc la Bucureşti şi l-a trântit rece pe masă, madam generăleasa a căzut lată şi toate neamurile era puse numai pe apucate din casă, că venise ăia de la Ploieşti cu camionu', ei, cine crezi c-a făcut ordine acolo? Madam Iordache! A băgat o şmotruială-n ei, mai ceva ca la garnizoană! A ieşit lux, clasa-ntâi! Ca la generali, de!... Da' scump! Madam Iordache se respectă, femeie deşteaptă, degeaba zici tu... Dai un ban, da ştii că face! Chiar pe ea o s-o rog să-mi facă coliva, dacă pun un bănuţ deoparte.... (Cu năduf.) Că mai mult te bazezi pe străini... (Se lamentează.) NEPOATA: Aoleu, bunico, cum le iei...Gata, potoleşte-te! Uite, îţi promit eu, îţi promit solemn: COLIVA ŢI-O FACEM NOI! BUNICA: (Revenindu-şi.) Voi? Ha, ha, ha! Păi ce, ştie mă-ta să facă colivă? Ea nu ştie decât ouă prăjite şi ceai la plic! Că de-aia şi tac-tu... Eu am vrut s-o-nvăţ. Da ea nu, că e obiceiuri depăşite. La ea ce nu se bagă la microunde nu-i mâncare. Da ştii ce-am să fac? Am să-mi fac eu din timp colivă, aşa cum îmi place mie, cu multă nucă şi cu scorţişoară şi cu zahăr ca lumea, şi-o s-o bag la congelator. O să fac de două ori pe an, de sâmbăta morţilor. Dacă mor, aveţi coliva gata; dacă nu mor, o dau de pomană data viitoare. Măcar să ştiu c-am făcut-o pe gustul meu. Că mă-ta, cu trăznăile ei, dacă s-o-ndura să-mi facă, te pomeneşti că-mi face d-asta naturistă, cum îi zice? NEPOATA: Sugar-free. BUNICA: Ce boscorodeşti?! NEPOATA: Sugar-free. Adică fără zahăr. BUNICA: A... Sugar free, sugar free, lasă că atâta americăneşte ştiu şi eu... NEPOATA: Da să ştii, bunico, că în rest coliva este foarte naturistă. E macrobiotică. BUNICA: Macro...? NEPOATA: ...biotică. Cereale integrale. Numai că-ngraşă. BUNICA: Macro... biotică. ...integrale. Aha. Şi-ngraşă, hm. Ei, aia să fie paguba! Da' dac-oi muri până să apuc să-mi fac eu coliva, să ştii că aveţi reţeta în caietul ăla gros din bucătărie, din sertar. S-o faceţi dintr-un chil de grâu. NEPOATA: (Începe un joc pe telefonul mobil.) Îhî... BUNICA: Nu de arpacaş! NEPOATA: (Acelaşi joc.) O.K. ...de arpacaş. BUNICA: Grâu! Grâu!!! Are în Obor grâu d-ăla special de colivă... Scrie-acolo, să ţii minte! NEPOATA: (butonând la joc.) Yes!!.. BUNICA: Da' mie să-mi puneţi zahăr mult, că pe lumea-ailaltă nu cred că mai îngraşă. Ai scris? NEPOATA: Am scris... BUNICA: Unde-ai scris? NEPOATA: Aici, pe ăsta... BUNICA: ...şi vanilie. NEPOATA: ...şi vanilie, bunico. BUNICA: ...şi stafide. NEPOATA: O.K. ...şi stafide... BUNICA: ...şi un pic de esenţă de rom.
NEPOATA: ...şi.. şi... (Termină jocul.) Yeah!!! BUNICA: ...sau mai bine coniac... NEPOATA: Ce-ai înnebunit?! BUNICA: Ia vezi cum vorbeşti cu mine! NEPOATA: Bunico, nu! Coniac nu-ţi pun! BUNICA: De ce, fată? NEPOATA: Că-ţi face rău! BUNICA: Te-a apucat grija?! NEPOATA: Exact! BUNICA: Te şi cred.... O să-mi pui coniac în colivă! Un păhărel întreg! NEPOATA: Nici să nu visezi! BUNICA: Dacă-ţi spun eu să-mi pui, o să-mi pui! NEPOATA: Ba nu! BUNICA: Ba da! NEPOATA: Ba nu! BUNICA: Ba da! O să las cu limbă de moarte! Ba mai bine o să scriu în testament! NEPOATA: Păi da, crezi că în testament se scrie aşa, orice prostie... BUNICA: Prostie? Adică tot ce vorbesc eu pentru tine sunt prostii?! NEPOATA: Nu toate, da asta da. Este chiar o prostie gogonată! BUNICA: Nu ţi-e ruşine? NEPOATA: Nu! BUNICA: Chiar nici un pic??? NEPOATA: Chiar deloc! Şi... să-ţi iei gândul! BUNICA: (Jignită.) Aşaaa... Bineee!... Lasă... Las' că mai vii tu la mine să mă rogi ceva! Că eu pot-nu pot, fac pe dracu' n patru şi-ţi fac toate chefurile, dar când te rog şi eu odată ceva... uite! Trebuie să-mi pun pofta-n cui! Atâta am cerut şi eu.... Un strop de coniac pe colivă.... şi nu d-ăla Napoleon sau Malaxa... NEPOATA: Metaxa. BUNICA: ...???... Nu, dragă, nu, d-ăla românescu, de-al nostru! Unirea, maică, Unirea, ca-n reclamele cu Dorel. NEPOATA: D-ăla românesc, da? C-aşa eşti tu, patrioată, buni! BUNICA: (În crescendo.) Patrioată, Alinuţo, bine-i zis, că noi, generaţia mea, ne-am sacrificat pentru ţară, să ştii. Am îndurat timpuri crunte, ca să aveţi voi... Bunicu-tău avea pieptu' plin de decoraţii şi l-a-ngropat cu onoruri militare, că era veteran de război, Dumnezeu să-l ierte! Douăşpe salve de tun a tras când l-a dus la groapă, uite-aşa eram de mândră, că-ntorcea tot cimitiru' capu' după noi. NEPOATA: Şi tu eşti patrioată că bei coniac românesc! Foarte tare, frate! Păi bunicu' s-ar zgâlţăi de râs în mormânt să te-audă! BUNICA: (Indignată, se lasă purtată de val.) Să-l laşi pe bunică-tu-n pace! Să nu faci tu băşcălie de el, neruşinato! Bunicu-tău a fost un sfânt! Un martir şi-un sfânt! Şi eu, tot o martiră-am fost în felul meu... da!... NEPOATA: Nu de bunicul făceam băşcălie, ci de tine, buni! Eşti aşa de haioasă!!! BUNICA: Tu să nu-ţi baţi joc! Că mie nu-mi arde de nesimţirea ta! (Se repede furioasă şi-i arde o scatoalcă zdravănă.) Na, copil tâmpit ce eşti! NEPOATA: Ai dat-o pe violenţă, da? Vezi că pot să te reclam la protecţia copilului! BUNICA: (În culmea furiei.) Ce vorbeşti? Ce îndrăzneşti să vorbeşti? Proasto fără margini ce
eşti, idioato fără pic de creier în cap! Pentru tine, nemernico, PROTECŢIA COPILULUI SUNT EU! EU SUNT!!! Eu sunt şi mamă şi tată şi tot ce-ai vrut şi tot ce vrei şi tot ce-o să vrei vreodată, de când ai făcut ochi pe lumea asta şi până o să intru în mormânt!!! Să nu-mi arunci tu mie vorbe d-astea fără cap! Că numai supărări îmi faci! Nu te-am făcut eu, da eu te-am crescut şi eu te omor dacă-ţi baţi joc de mine! Să nu te mai văd în faţa ochilor! Dispari! NEPOATA: (Lăcrimează, spăşită.)..... BUNICA: Marş de-nvaţă la... matematică! (Nepoata se retrage într-un colţ, unde începe să facă de zor poze cu mobilul de pe cartea de matematică. Moment de linişte stânjenitoare. Bunica cedează prima, bombănind.) BUNICA: Mare lucru! Mare lucru!... Un hatâr... O plăcere nevinovată pentru o biată femeie bătrână! Da, da... Să mai creşti copii... Şi nepoţi... Şi s-ajungi la mila lor... Halal viaţă!... (Aşteaptă un răspuns, care nu vine. Se uită pe sub sprâncene la nepoata care tot face poze din carte.) Parcă te-am trimis să-nveţi! NEPOATA: Asta fac, buni. BUNICA: (Se cruceşte, fără replică. Bombăne mai departe.) Bătrâneţe, bătrâneţe, vai de zilele mele... NEPOATA: Hai, buni, c-am glumit.... BUNICA: Ce-mi trebuia mie să cresc nepoţi ... NEPOATA: Hai, bunico, iartă-mă..... BUNICA: Să n-am pic de linişte la anii mei.... NEPOATA: Hai, buni, hai să ne-mpăcăm.... BUNICA: Mai bine m-aş duce la azil... că şi dacă stau acasă tot singură sunt... NEPOATA: De ce spui aşa, buni, nu vin eu pe la tine în fiecare zi.... (Se duce la bunica.) BUNICA: Şi să n-asculte nimeni ce spui... NEPOATA: (O îmbrăţişează.) Cum, bunico, da nu stăm noi aicea şi ne uităm la filme, şi tu-mi povesteşti de toate, de toţi vecinii de pe stradă şi de mine când eram mică şi râdem şi mai şi plângem căteodată.... BUNICA: (Acelaşi joc.) Să nu-ţi facă nimeni nicio bucurie, aşa, din suflet... NEPOATA: Ba te bucuri, bunico, trebuie să fii sinceră şi să recunoşti că te bucuri şi când te sună mama, şi când iau eu o notă bună,... da, te mai şi superi, da' te şi bucuri, ştiu eu şi o ştii şi tu foarte bine, buni... (O pupă.) BUNICA: (Tare.) Să n-ai tu parte nici de un strop de coniac pe colivă pe lumea-ailaltăăăă!!!... NEPOATA: Aha! Deci aici ai vrut s-ajungi! Gata, m-am prins! Mare figurantă mai eşti, buni! Uite, mai aveam puţin şi-mi dădeau lacrimile! Ha-ha-ha... BUNICA: (Prinsă cu mâţa-n sac.) Uiteee... ştii ce? Dacă vă zgârciţi atâta la coniac.... Renunţ!... Ba nu, nu renunţ la coniac.... (Luminată.) Renunţ la bomboane! Da! Că au cacao şi-mi dă palpitaţii. NEPOATA: Şi coniacu-ţi dă palpitaţii. BUNICA: Da, da mă-ncălzeşte la stomac. Iarna-i tare bine... NEPOATA: Nu, bunico, pân-aici. Coniac nu-ţi pun. Poţi să zici ce vrei. Eşti femeie bătrână şi nu-ţi stă bine să umbli pe trei cărări. BUNICA: Şi dacă eram tânără îmi stătea mai bine?! Şi nu sunt bătrână deloc, Alinuţo, aşa să ştii. NEPOATA: Păi tu ai zis. BUNICA: Ce-am zis? NEPOATA: Te plângeai că eşti bătrână. BUNICA: Sunt! Adică nu sunt! Sunt foarte tânără. Pentru tine sunt foarte tânără. Că eu alerg
toată ziua sus-jos, sus-jos, după tine! Când mă strigi: buni dă-mi aia, buni vreau ailaltă, hai repede-repede, ai? Şi strâng zilnic după tine şi-ţi pun farfuria în faţă şi-ţi spăl ciorapii şi alte alea, că altfel ai umbla ca o şleampătă! NEPOATA: Păi nu zici tu că umblu ca o şleampătă? BUNICA: Păi umbli. Uită-te la tine, cu nădragii ăia rupţi şi cu lanţurile alea de closet pe tine... NEPOATA: Bunico, acuma nu mai sunt lanţuri la closet! Acu apeşi pe clapă. BUNICA: Ba pardon, eu am lanţ! Mie nu-mi trebuie drăcovenii cu butoane de se strică toată ziua. Lanţ cinstit, sănătos! Când tragi de el răsună toată casa, ca să ştii că ai făcut lucrurile cu temei! Lanţul trebuie să stea la locul lui, nu atârnat de nădragi! NEPOATA: "Nădragii" sunt de firmă. BUNICA: Firma lu' dracu' şi-a lu tac-su. NEPOATA. Sunt ultima modă. BUNICA: Moda lu' Ucigă-l Toaca. NEPOATA: Dac-ai şti de unde i-am luat... BUNICA: De la dracu' cu cărţi. NEPOATA: Hai, buni. Recunoaşte, spune-mi sincer: cum arăt? BUNICA: Şleampătă! NEPOATA: (Îmbufnată.) Ei, vezi? BUNICA: Ce? NEPOATA: Că degeaba mă cicăleşti, că efectul e tot ăla. Metodele tale nu mai dau rezultate! BUNICA: Metodele mele sunt foarte bune! Voi aţi luat-o razna, nu mai arătaţi a fete! NEPOATA: Da' a ce? BUNICA: A draci bălţaţi! NEPOATA: Bunico, mi se pare mie sau vorbeşti cam... "colorat"? Dac-aş vorbi eu aşa... BUNICA: Tu să taci! Să-ţi vezi lungul nasului! NEPOATA: De ce? BUNICA: Fiindcă eşti obraznică! NEPOATA: Sigur, cum nu-ţi convine ceva - sunt obraznică! BUNICA: Degeaba vreau eu să te-nvăţ, că nu se mai lipeşte nimic de tine. Ce educaţie aveau fetele altădată... Ce ţinută, ce maniere... NEPOATA: Nu mai ţine! Nu mai merge acum ce era odată!! BUNICA: Ascultă, ascultă la mine aici... NEPOATA: Bunico, ştii ce... eu cam am de-nvăţat! Mâine-poimâine dau corigenţa... ( Ia cartea şi mobilul. Mai face nişte poze.) BUNICA: Dracu' a mai văzut aşa învăţătură.... Las' că mai ai trei luni până la toamnă. Stai mai bine aici să-ţi spun, să-ţi spun eu cum era pe vremea mea... NEPOATA: Aoleu! Bunico, zău, sunt aici nişte formule... sunt foarte grele, buni... trebuie să mă concentrez... BUNICA: (Suspină.) Păi cu ce sacrificii te-am crescut eu, Alinuţo, că mă-ta şi tac-tu făceau naveta şi te-a lăsat cu mine-acasă... NEPOATA: Mi-ai mai zis astea de o sută de ori.... Zău aşa... BUNICA: ...că erai o prăpădenie mică-mică şi-amărâtă, două kile ş-un pic, cât un pui de Crevedia... NEPOATA: De o mie de ori!... BUNICA: ...şi ce mai stăteam de la cinci dimineaţa la coadă să-ţi iau lapte, că mă-ta n-avea... NEPOATA: De-o sută de mii de ori!!! Mă doare capul!
BUNICA: Ia aici o bulină! (Îi dă un antinevralgic.) ...şi băgam lemne-n soba de gaze, că nu era gaze decât noaptea, cu flacăra cât unghia, lua-l-ar dracii pe Ceauşescu, că dacă dau de el cumva pe-acolo o să se sperie şi dracii de ce-o să-i fac! Şi lui şi lu' nevastă-sa!! N-o să le-ajungă smoala şi tot focu iadului...mânca-i-ar talpa iadului să-i mănânce... NEPOATA: Aoleu!... Mă doare de-mi plezneşte! Şi vezi că dacă o să bei coniac, o să ajungi în iad... BUNICA: Cine? NEPOATA: Tu. BUNICA: Eu? Asta-i culmea! Ce să caut eu în iad?! NEPOATA: Păi tu ai zis! BUNICA: Ce-am zis? NEPOATA: Că o să te vezi cu Ceauşescu şi cu Ceauşeasca-n iad. BUNICA: Doamne sfinte! (Îşi face cruce.) Să mă păzească Maica Domnului. Ce să caut eu în iad? Păi ce păcate am eu, fata mamii? (Îşi mai face un rând de cruci.) Ce rău am făcut? Şi-n plus, EU SUNT ATEE! Aşa să ştii! NEPOATA: Haida-de, atee!... Adică cum? BUNICA: Adică n-o să merg nici în iad nici în rai! Iadu' şi raiu' e-n lumea asta, e cum şi le face omul. NEPOATA: Păi atunci unde-o să mergi? BUNICA: Dracu' ştie! Undeva tot o fi un locuşor şi pentru mine. Un loc aşa... cu verdeaţă şi răcoare.... NEPOATA: Nu: în Herăstrău nu se poate, că nu-ţi dă voie primăria. Poate-n pădurea Băneasa. BUNICA: Dar cum, dragă? Da' ce-ţi închipui? Ce-s eu, Elodia, să zac aşa, la nimereală prin pădure, să mă sfâşie fiarele? Păi nu mi-am luat eu loc de veci, aci-n cartier, la noi, la cimitiru' de lângă biserică? Mă lăsam aşa, în voia sorţii? He, he, Alinuţo, le-am socotit cu cap, ce crezi că fac eu noaptea când nu pot să dorm? Stau aşa şi le chibzuiesc de-a fir-a păr. Păi: mai la dreapta pe alee e generăleasa cu generalu', că şi-a făcut şi ea loc lângă el, după aia vine popa Gheorghe cu preoteasa, la stânga, mai încolo, e alde Stănculescu, băcanu', şi chiar lângă mine şi bunică-tu e... cine crezi? Madam Iordache! Chiar aşa, tu! Vezi, vezi ce-nseamnă să le socoteşti la fix? Şi stai să-ţi mai povestesc... ce monument frumos o să... NEPOATA: Buni, nu. Nu mai pot. Nu mai pot! Îmi crapă capul! BUNICA: Mai ia şi bulina-asta, da' stai aici să-ţi spui... NEPOATA: Oh, my god!... Am de-nvăţat, bunico, îmi trebuie linişte... să pot să mă concentrez... Ies pe balcon. Trebuie să respir... Trebuie! Trebuie!!! (Iese.) BUNICA: Copiii de azi... numai gărgăuni în capul lor... Ia stai... (Ia telefonul fetei, uitat pe masă, caută într-o agendă un număr şi formează.) Alo, madam Iordache? Da, eu sunt, fetiţo.... Nu, n-a murit nimeni.... Mă simt foarte bine, dragă, da' de ce mă-ntrebi? Uite, stăteam pe-aici cu Alinuţa, scumpa de ea... Ce să facă, dragă, a lăsat-o bestia aia de Marinică.... Nu, dragă, da' cum îţi închipui, că Alinuţa mea e de-alea? Nu, dragă, a lăsat-o... să mai înveţe niţel la matematică, poate la anu' merge la olimpiadă... Fii atentă. Mi-a venit o idee... trăznet! Facem o asociaţie. Noi două. Tu şi cu mine! Da! Nu, nu trebuie să renunţi, tot în branşă, tot în branşă.... Ascultă-mă!! E o idee de-a mea, pe-o reţetă de-a ta. Vrei, bine, nu vrei, eu tot o s-o brevetez! La registrul comerţului, da! Cum ce? Nu ţi-am spus? Colivă, tu! Colivă! Nu, nu cum o fac toţi proştii, fată, nu! Naturistă! Da, "bio". Ma-cro-bi-o-ti-că! Semipreparată! Cereale integrale. Sugar-free. SUGAR-FREE, pe englezeşte, da, da! La două aragaze şi-un congelator. În pungi de-un chil. (Sună telefonul fix.) Stai aşa, stai că mă sună şi pe fix. Bine, bine, hai că mai vorbim, pa, pa, pa...
NEPOATA: (Apare.) Bunico, vezi că sună, poate-i mama. BUNICA: (La celălalt telefon.) Da, Maricico, mamă. Nu, mamă, s-a-ntrerupt... Cum să-nchid? Uite, stăteam aici cu Alinuţa, şi vorbeam de tine, ne-aduceam aminte... Cum??? Ce să-mi spui? Nu fac dragă niciun infarct, ţi-am mai spus odată! Cine? Georgică? Şefu'? Da' ce, Maricico, mamă, te-ai apucat şi tu de matematică? La vârsta ta?! Păi ori te-a luat ori te-a lăsat, că nu mai înţeleg nimic! Aha.... Întâi te-a lăsat... şi-acum te-a luat? Nu fac, mamă, infarct... nu fac... Felicitări şi casă de piatră! Şi să veniţi la vară toţi trei, sănătoşi! Hai că.... S-a-ntrerupt!... (Îi pică receptorul.) Alinuţo, maică, cheamă Salvarea!...
Piesa de teatru scenariu [ Teatru ]
------------------------de Miriam Cihodariu [Miriam Cihodariu ] 2009-09-25 |
|
PIESA DE TEATRU Personaje: El Ea Femeia Decor: [O scenă sau un loc cu două-trei rânduri de scaune, cu faţa la spectatorii reali. Pe rândul din faţă, la mijloc, sunt trei scaune libere. Pe celelalte scaune se află păpuşi, animale gonflabile, de pluş etc. Intră El şi se aşază pe scaunul din mijloc. Imediat apare Ea şi se aşază în dreapta lui. Ea priveşte ţintă spre public iar El întoarce de câteva ori privirea spre Ea ca şi cum nu s-ar putea stăpâni. Apoi intră Femeia. E îmbrăcată ţipător, în culori neasortate, strălucitoare, cu multe bijuterii. Pare fără vârstă, vulgară, indecentă. Trece pe lângă scaunul fetei deranjând-o, apoi cade în braţele tânărului scoţând un ţipăt strident. În sfârşit se aşază pe scaunul ei.] Femeia [spre cei doi]: - Uf! Ce trafic infernal! Nici n-ai unde să parchezi o maşină din alea mici dar ditamai Jeep-ul! Voi cum aţi ajuns până aici?
Ea: - Am venit cu metroul. Chiar am călătorit bine. El: - Eu am venit pe jos. [parcă scuzându-se] Simt nevoia să fac mişcare. Femeia: [Se uită în jur spre celelate scaune, apoi rosteşte cu dispreţ]: - Nu-i nimeni cunoscut. Apropo, nu ştiţi ce piesă se joacă? Am uitat să întreb. [Nu mai aşteaptă răspunsul.] Sper să fie una la care să râd. Chiar am nevoie de puţină relaxare. Aţi auzit de terapia prin râs? Am avut ceva probleme în ultimul timp…cu criza asta economică…ce să mai vorbim. Şi una peste alta, mi-am pierdut şi cristalul de la geantă. [Le arată geanta ei imensă.] Ştiti, am si eu o doagă în plus. Mor după cristalele Swarowski. Am peste tot…pe pereti, pe mobile, pe haine…ba chiar şi-n baie. Câteodată, cand am musafiri, ornez şi mâncarea cu ele. Pun câte-un cristal pe-o salată, pe-o plăcintă… Asta-i pasiunea mea. Îmi plac lucrurile cu gust, scumpe. Iar aici, la teatru, îmi place să stau în rândul întâi. Dai un ban, dar stai în faţă! [Tace câteva momente, se uită spre cei doi de parcă ar aştepta o aprobare, apoi continuă privind în faţă, spre public.] - Abia aştept sa înceapă spectacolul, să se ridice cortina…Doamne, ce cortină veche…de pe vremea lui Pazvante… Ea: - Cine să aloce fonduri pentru cultură? Câţi sponsori găseşti? Şi sunt destui oameni cu stare, nu? [O priveşte ţintă pe femeie.] Femeia: - Dacă faci aluzie la mine, să ştii că n-ai dreptate. Eu şi cu bărbatu-meu am sponsorizat anul trecut un concurs de tras la ţintă în sticle cu bere. Ce ne-am distrat! Să fi vazut cum curgea berea pe ciment şi se făcuse un strat gros, uite-aşa, de [Arată cu mâinile grosimea] sticlă spartă. Erau cioburi peste tot. Şi anul ăsta vrem să sponsorizăm un concurs de mâncat, aşa cum am văzut prin filme… Ea: - Da, se ştie că orice fiinţă vie vibrează la lucruri înălţătoare, la frumos. Dar, uite, se ridică în sfârşit cortina. [Toţi tac câteva momente şi privesc spre public.] Femeia [răstindu-se]: - Ei, dar ce-i asta? Ăştia şi-au bătut joc de noi! De partea cealalta a cortinei sunt tot spectatori? Poate că ei se aşteaptă să jucăm noi piesa? Asta-i culmea! Să ne dea banii pe bilete înapoi! El: - Nici eu nu înţeleg nimic din toată chestia asta! Poate că ar fi cazul să plecăm… Ea: - Ia staţi…[uitându-se nemişcată spre public] Parcă întrezăresc ceva… Sau mi se pare? Nu, nu! Văd! Văd! El [extrem de curios]: - Ce vezi? Ea: - Ssst! Vorbeşte mai încet. Să nu-i deranjăm pe ceilalţi. [Priveşte în jur, apoi înainte.] Trebuie să te concentrezi. Ai privit vreodată o foaie de hârtie pe care e desenat un anumit model? Sau un perete pictat minuţios, asa cum sunt pe la ţară în unele părţi, de exemplu în Maramureş, sau o bluză cusută în cruciuliţe, ca în portul nostru popular? Ei, dacă priveşti la toate astea un anumit timp, fără să-ţi muţi privirea, ai observat că începi să vezi modelele dispuse altfel, în relief?
El: - Să ştii că mă jucam în felul ăsta când eram mic… Ea: - E un exerciţiu foarte odihnitor, creierul intră în starea Alpha. Femeia [răstindu-se]: - Ce Alpha şi Omega mă-sii bălmăjiţi acolo? Nu puteţi vorbi ceva limpede? El: - Păi, hai să încercăm să privim şi noi cu atenţie! [uitându-se la femeie semnificativ] În tăcere! [Toti trei se holbează către spectatori făcând ochii mari.] Femeia [renunţând]: - Că n-oi sta acum să mă uit ca proasta-n târg! Poate că-n faţa noastră e o oglindă. Vă spun eu că ăştia şi-au bătut joc de noi! [Se ridică şi-şi agită mâinile şi strigă: U-u! Apoi se aşază la loc.] [dezamagită] Nu-i nici o oglindă! El [entuziasmat, pune mâna pe umărul fetei, emoţionat]: - Să ştii că am reuşit să văd! Nu mi-am dat seama ce, dar era ceva… în mişcare… Ea: - Bravo! Perseverează! Nu-ţi va părea rău. [Se holbează din nou toţi trei în tăcere.] El: - Gata! Am reuşit! E un loc la marginea unui oraş. Se văd nişte blocuri în departare. Nu, nu! [dezamăgit] Mi-a zburat imaginea din faţa ochilor… Ea: - Nu te da bătut! Încearcă din nou! El [cam neîncrezător]: - Poate mi s-a părut… Ea: - Nu ţi s-a părut. Aceeaşi imagine am văzut-o şi eu. Îţi aduci aminte? Erau nişte excavatoare… El [întrerupând-o]: - Da! Şi locul unde lucrau era împrejmuit cu sârmă… Ea: - Exact. Femeia: - Spuneţi-mi şi mie în care punct trebuie să privesc? Dacă tot am dat banii, măcar să văd şi eu ceva… Ea: - Nu există un punct fix. Trebuie sa priveşti mai mult cu ochii minţii. Femeia [ofensată]: - Adică ce vrei să spui? Că numai cei care au minte pot vedea? [Ceilalţi tac. Femeia continuă privind spre cei doi.] De fapt, acum îmi dau seama că văd şi eu. Da, da!Văd blocurile şi excavatoarele. Numai că nu le văd prea clar. Mi-am uitat ochelarii acasă. Poate-mi mai spuneţi şi mie din ce vedeţi…aşa…măcar din când în când… Ea: - Uite! Au găsit două schelete umane… El: - Curios! Par îmbrăţisate. Unul mai mic si unul mai mare… Ea:
- Bănuiesc că cel mai mare a aparţinut unui bărbat iar celălalt unei femei. Dar ce au în coloana vertebrală? El: - Cred că sunt săgeţi. Să ştii că ăştia au murit de tineri, cred că au fost asasinaţi. Oare de ce? Ea: - Poate doar pentru faptul că se iubeau… Femeia: - De ce să se iubească? De unde ştii că se iubeau? Ea: - Pentru că au murit îmbrăţisaţi. El: - Dar nu văd podoabe, vase sau arme vechi pe lângă ei. Asa cum erau înmormântaţi strămoşii cu mii de ani înainte… Ea: - Ai dreptate. Asta demonstrează o dată în plus că au fost omorâţi. Sunt curioasă… Aaa! El [speriindu-se]: - Ce-ai păţit? Ea: - S-a întunecat totul. Nu mai văd nimic. El [uitându-se cu atenţie în faţă]: - Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru… Femeia [Cu o superioritate zdrobitoare, născoceşte]: - Eu văd în continuare. Vine un popă şi…îi bagă în sicrie…ţine slujba…acum vin groparii…Cineva aduce o colivă… Ea [întrerupând-o]: - Uite, apare din nou! [întorcându-se spre el] Vezi? Doamne, ce loc frumos! Parcă nici n-ar fi adevărat! Femeia: - Păi, normal că nu-i adevărat! Nu vezi că acolo sunt doar nişte spectatori ca şi noi? El: - Uite ce verde e iarba…şi copacii…n-am văzut niciodată aşa un verde…atât de…curat. Si cerul! Ea: - Ce părere ai de râul care curge la câţiva paşi de noi? Îi auzi susurul? Credeam ca apele sunt albastre doar pe hartă! Uite, dacă întinzi mâna, simţi stropii care sar prin aer. El [întinde ambele mâini, apoi şi le aşază pe obraji]: - Simţi şi mirosul? Nu cred c-am mai respirat vreodată atâta prospeţime! Femeia [Îi priveşte pe rând cu neîncredere, se uită fix înainte, întinde şi ea o mână dar o retrage dezamăgită]: - Da, da, ce loc minunat! Cred că-i în Herăstrău. Ea: - O-o! Apare şi un personaj! [admirativ] Destul de hot tipul! Numai cu câtă usurinţă trage grămada aia enormă de crengi uscate. Uau! Ce muşchi, ce plete! Păcat că are faţa atât de vopsită! El: - Priveşte în stânga! Vin mai mulţi…Sunt şi femei. Cu sânii goi… Femeia: - Ptiu! Doamne, apară-mă! Ce-i cu rapandulele alea? Spuneţi-mi şi mie, v-am zis că mi-am uitat
ochelarii. Văd aşa, ca prin ceaţă… Ea: - Nu sunt piţipoance. E un trib de mii şi mii de ani în urmă. Femeia: - Şi asta le dă dreptul să fie dezmăţate? Ea: - Poate n-aveau designeri şi nici stilişti… El [cam scârbit]: - Ia uite, bărbaţii trag bucăţi enorme de carne de animal. Iată şi capul. După colţi şi mărime, e vorba despre un mamut. Toţi sunt vopsiţi pe corp. Predomină culoarea rosie. Ea: - Hm. Acum observ că acolo, în dreapta, e un cort, de unde a ieşit adineoari bătrânul. Ce barbă lungă şi albă! Umblă tot aproape gol ca şi ceilalţi. Doar coapsele sunt acoperite cu piele de animal. El: - Se pare că el e şeful. Iată toţi au încremenit la vederea lui. Uite, ies mai mulţi bătrâni din cort. Sunt în total şase. Cred c-a avut loc un sfat al bătrânilor. Văd că bărbaţii aduc nişte butuci şi bătrânii se aşază. Un butuc a rămas liber. Înseamnă că ar trebui să fie şapte bătrâni. Ea: - Vezi? Din mulţime se desprinde un altul. Dar, ia stai! Tu observi că, de fapt, nu-i bătrân? Că are o barbă albă, falsă, din lână de animal? El: - Phii, ce chestie! Mă mir cum ceilalţi nu-şi dau seama. Ba da! Ia uite, tânărul cel voinic îl priveşte atent. Falsul bătrân le vorbeşte. Sigur vrea să fie ales în sfatul bătrânilor. Să conducă destinele tribului. Femeia: - Şi ce, dacă nu-i bătrân, nu poate intra în politică? Unde scrie…? Ea: - Aşa erau regulile atunci. Dar ce face? Împarte celorlalţi pe ascuns bucăţi din animalul vânat. Tânărul nostru refuză. Impostorul îi aruncă o privire cruntă. El: - Păcat! Uite cum îl aclamă ceilalţi! Gata, a fost ales. Deja s-a aşezat pe butucul care era liber. Ea: - Iată că pregatesc focul. Pun la fript bucăţile de carne. Apoi toată friptura e pusă la picioarele celor din consiliu. Au început să înfulece. Iar celorlalţi le sunt aruncate doar oasele. Cu câtă recunoştinţă le rod. Doar tânărul nu primeşte nimic. Femeia: - Păi, aşa-i trebuie dac-a făcut pe deşteptul. Să-nveţe să respecte bătrânii! El: - Aaa! Femeia [tresare speriată]: - Ptiu, Doamne! Ce-ai păţit? El: - Iar s-a întunecat imaginea! Ea:
- Da, sper să putem vedea ce se va întâmpla în continuare… Femeia [cu un aer superior]: - Nu ştiu ce aveţi de tot vi se întunecă în faţa ochilor…minţii. Lăsaţi că vă ajut eu. Chiar dacă nam ochelarii. S-a întunecat pentru că e noapte. Toţi s-au culcat numai hoţomanul ăla tânăr caută, găseşte nişte resturi de mâncare şi le doseşte într-un tufiş. Dar apare… Ea: - Văd din nou! Băiatul se îndreaptă către un munte mare… El: - Da. A ajuns la o peşteră. Ce clar se vede acum! Priveşte, sunt fagi şi stejari, şi arbuşti de alun, de păducel, de caprifoi… Iar pe jos sunt multe ferigi…şi ciuperci…şi fragi. Baiatul culege câţiva… Ea: - Uite, acolo…mult mai sus…se vede clar o pădure de conifere…brazi şi molizi. Ce ciudat! Se văd de aici coacăze, zmeură, afine… El: - Poate din cauza atmosferei atât de limpezi…Vezi, sus de tot, nişte arbuşti pitici…parcă sunt jepi sau jnepeni. Ea: - Dar ce flori sunt peste tot…de toate culorile! Ei bine, sunt sigură ca aici e raiul…sau, în orice caz, un loc magic. Vezi lacul din stânga? De obicei, spaţiile magice sunt lângă o apă. Ai simţit vreodată cum te încarci de energie lângă un izvor de munte sau la mare? El: - Poate ai avut dreptate când ai pronunţat cuvantul “aici”. E posibil ca locul acesta să fi existat cândva pe la noi…sau, cine ştie, poate mai există încă…Apropo de apă…toate civilizaţiile s-au născut lângă ape… Femeia: - Fii serios, ai auzit de locuri pe la noi unde să umble oamenii despuiaţi? Si sa vâneze mamuţi? Ea: - Văd că intră în peşteră…ah, iar am pierdut imaginea…ba nu, se vede cum merge în interior…e destul de întuneric…doar undeva, în faţa lui, se vede licărind o lumină. El: - Observi că peştera se lărgeşte din ce în ce mai mult? Dar ce are tânărul nostru? Pare speriat de ceva. Uite cum priveşte în toate părţile… Ea: - Da, cred că aude nişte zgomote… El: - Eu aş zice că mai curând aude nişte răgete, uite ce vine din dreapta! Ea: - Sunt ditamai urşii…trei la număr…se ridică pe labele din spate, n-am văzut niciodată nişte urşi atât de mari… Femeia [indiferentă]: - Eee, du-te la grădina zoologică şi-o să vezi. [apoi speriată] Oare nu au cum să ajungă aici, la noi? El: - Îi vezi pe spectatorii din faţa noastră speriaţi? [adresându-se spectatorilor] Hei, voi de acolo, vă
este cumva teamă? Nu aveţi de ce. Ceea ce vedem noi sunt imagini din altă dimensiune. Femeia [compunându-şi o privire inteligentă]: - Asa mă gândeam şi eu. Ea [speriată]: - Priviţi, urşii îl înconjoară, se pregătesc să atace…dar pare că se retrag, da, da, asta fac… El: - Păi a apărut un bărbat în vârstă…îşi îndreaptă palmele spre ei şi-i potoleşte. Cred că sunt urşi de cavernă, am citit undeva că au dispărut cu mii de ani în urmă. Probabil e vorba despre aceeaşi specie de urşi ale căror schelete se găsesc şi astăzi în Peştera Urşilor… Ea [cu regret]: - Posibil, n-am apucat să ajung pe acolo… El [entuziasmat]: - Poate mergem împreună…la vară… Ea [îl priveşte mirată]: - Nu ştiu ce să zic… El: - Scuză-mă, nu ştiu ce-a fost în capul meu…Ne cunoaştem…nici de jumătate de oră… Femeia: - Du-te, dragă, dacă te invită. O fată nu trebuie să scape nici o ocazie. Cine ştie ce iese? Când ma angajat bărbatu-meu ca secretară la firma lui, m-am şi mutat la el acasă. E drept, ştiam că avea ceva stare. [Îl priveşte pe el] Tu ce perspective ai? El [mirat]: - Nu ştiu, dar… Ea [întrerupandu-l]: - Uite, cei doi discută. Păcat că nu putem auzi ce vorbesc…Cred că bărbatul în vârstă e un şaman…sau aşa ceva…poate de asta locuieşte retras în peşteră. Cred că tânărul îi cere un sfat, uite îi întinde mâna şi bătrânul îi studiază cu atenţie palma…privirea tânărului se întunecă… Femeia: - I-o fi spus ceva de rău. Şi eu am mers odată la o vrăjitoare, voiam să-l fac pe bărbatu-meu să se-nsoare cu mine mai repede dar mi-a spus că mai durează. Atunci m-am dus la alta care mi-a cerut o sumă mai mare, dar într-adevăr mi-a rezolvat problema. Ea: - Doamne, şamanul s-a asezat în foc, pe tăciunii aprinşi, să mediteze. Îşi ridică braţele din când în când… El: - Îi invocă pe zei. Văd că se duce într-un colţ al peşterii. Bagă mâna în zid şi scoate ceva…e un vas pe care i-l întinde tânărului. Băiatul duce vasul la gură şi bea. După mimică se pare că băutura e foarte amară. Femeia: - Mie, dintre toate băuturile, cel mai mult îmi place şampania… Ea: - Extraordinar! Ce părere ai de asta? Băiatul calcă pe cărbuni aprinşi. Observi câtă concentrare i se citeşte pe chip? Acum deja s-a relaxat, parcă ar merge pe plajă, pe nisip. Am auzit de asemenea lucruri dar, până acum, nu am văzut niciodată aşa ceva…mie, cel puţin, mi se pare aproape miraculos… El:
- Capacitatea de a face un miracol există în fiecare din noi. Numai că nu ştim asta, nu ştim de ce suntem capabili cu adevărat, nu ne cunoaştem limitele… Femeia: - A, sunt convinsă ca sunt în stare să fac miracole dar nu-mi vine acum nici unul in minte. [Ridică mâna şi pocneşte din degete.] Ea: - Păi căsătoria cu un bărbat bogat n-a fost un miracol? Femeia: - Să ştii că ai dreptate! Câte femei ar fi în stare de aşa ceva? Ea: - Eu cu siguranţă nu… El: - Uite, băiatul a ieşit deja din peşteră. Se vede că în el s-a produs o schimbare. Merge mai drept, privirea îi este mai dârză… Ea: - A ajuns iar în satul lui. Recunosc locul. Vezi râul nefiresc de albastru, de parcă cineva ar fi vărsat cerneală în el din greşeală? Uite şi cortul, şi buturugile pe care stau cei sapte bătrâni. Văd că bătrânul cel fals îi face semn să se apropie de el. După mimică, sunt convinsă că îl întreabă unde a fost, da, tânărul arată cu mâna poteca de unde a venit. Falsul bătrân se enervează la culme, ochii parcă stau să-i iasă din orbite…dar se calmează ca la comandă, ba chiar şi zâmbeşte… El: - Păi nu vezi ca au musafiri? A venit o delegaţie aparţinând probabil unui alt trib. Sunt patru…ba nu, sunt cinci indivizi…se deosebesc de ăştia pentru că sunt vopsiţi în alte culori. La ăştia predomină albastrul. Şi-au ridicat mâinile în semn de salut şi pentru a arăta că au intenţii bune. Ea: - Observi că sunt destul de siguri pe ei, chiar trufaşi aş putea spune. Cu siguranţă că tribul lor e mai puternic, mai numeros… El: - Aşa cred şi eu. Uite, deja scotocesc pe unde apucă şi încep să facă observaţii. S-ar părea că nu agreează locul pe care e ridicat cortul, nici faptul că buturugile bătrânilor stau in linie dreaptă. Uite, deja au fost puse în cerc. Femeia: - Au dreptate. Şi eu am pe terasă nişte scaune sub formă de buturugi. Şi le-am pus în cerc. Când se aşază musafirii pe ele, se văd mult mai bine unii pe alţii decât dacă ar sta în linie dreaptă. Ea: - Da, dar ei fac parte din Sfatul Bătrânilor şi privirea lor ar trebui să fie spre membrii tribului, nu să se vadă unii pe alţii, stând cu spatele la ceilalţi. El: - Văd că falsul bătrân îi cheamă pe musafiri după cort. Le arată râul, pe chipul nou-veniţilor se citeşte nehotărâre. Falsul se apropie de bărbaţii aceia care pescuiesc în râu.Le ia tot peştele şi-l duce solilor. Aceştia par bucuroşi, aprobă şi pleacă. Ea: - Se întorc bărbaţii de la vânătoare! Din păcate, nu au adus nimic astăzi. Se apropie de cei care
pescuiesc dar aceştia le arată mâinile goale. Se pare că în seara aceasta se vor culca flămânzi. Câteva femei se tânguie. El: - Cei din sfatul bătrânilor intră într-un tufiş. Nu ştiu ce fac acolo. A..! se întorc molfăind. Se pare că au acolo nişte rezerve… Femeia: - Mi se pare normal pentru oricine să-şi facă rezerve. De ce nu şi-au făcut şi ceilalţi..? Ea: - S-a lăsat noaptea. Toţi s-au culcat. Stai, parcă se vede o umbră. Da, e falsul bătrân care se furişează să nu-l vadă nimeni. Şi nimeni nu vede nimic deşi e lună plină! El: - Poate că sunt turmentaţi de foame. Sau se prefac că nu văd pentru că nu ştiu cum ar trebui să procedeze. Femeia: - Ce atâta discuţie! S-o fi ducând omul c-o treabă, de ce-ar trebui sa dea socoteală cuiva pentru asta? Ea: - Văd că trece de nişte stâlpi, ba nu, sunt nişte siluete sculptate în piatră. S-ar putea să fie hotarul care desparte cele două triburi. A făcut cale lungă până aici. Deja s-a facut dimineaţă. Uite cu ce bucurie este primit de Sfatul tribului vecin. Se adună toată mulţimea. Falsul vorbeşte . Şeful celuilat trib se apropie şi-i dăruieşte nişte bucăţi de cristal înşirate pe o sfoară. Falsul se închină până la pământ şi pleacă. El: - Uite că ăştia din tribul vecin s-au pus în mişcare. Sapă care mai de care cu săpăligile alea mici. Mă întreb ce vor să facă… Ea; - Se pare că se tot apropie de râu cu săpăturile. Şi tot pământul pe care-l scot îl aruncă în apă… Femeia [îşi flutură mâna în dreptul tâmplei]: - Ăştia nu-s sănătoşi la cap… El: - A! M-am prins. Vor să facă un dig…să întrerupă cursul râului. Deja apa curge în groapa pe care au făcut-o mai înainte şi, de acolo, râul ia alt curs. Nu mai trece pe pământul tribului din care face parte tânărul nostru. Falsul bătrân şi-a trădat propriul neam…le-a dat străinilor cea mai importantă resursă de hrană… Ea: - Pentru un pumn de cristale… Femeia: - N-am observat, erau cristale Swarowski? El: - Priveşte, s-a format un iaz. Au şi început să pescuiască. Şi ce uşor scot peştele, nu ca într-o apă curgătoare. Uite ce cantitate mare au adunat. Văd că îl încarcă în nişte vase şi se pregătesc de plecare… [Cei doi tineri tac câteva momente] Femeia [cu glas plangăcios]: - Dar v-am rugat să-mi spuneţi şi mie ce vedeţi, stiţi că nu am ochelarii la mine…De ce tăceţi?
Ea: - Scuze, iar s-a facut întuneric…Dar deja s-a luminat. Acum se văd locurile primului trib, cei roşii. Au ajuns şi albaştrii la ei, cu vasele pline de peşte. Roşii sunt foarte bucuroşi la vederea peştelui. Au impresia că e un dar. Le arată vecinilor râul secat şi încep să se văicărească. Albaştrii le dau peştele dar arată spre grămezile mari de lemne strânse de curând. El: - Uite, tânărul nostru iese în faţă…încearcă să se opună, dar este admonestat de Sfatul Bătrânilor. Şi ceilalţi consăteni îl privesc cu ură…Ce vrei, le e foame… Femeia: - Tânărul ăsta al vostru face numai prostii… Ea: - Observ că albaştrii se pregătesc de plecare. Au legat grămezile de lemne şi au început să le tragă după ei. Roşii îi urmăresc cu privirea şi pe chipul lor se citeşte un oarecare regret, mai ales că tocmai au terminat de mâncat peştele… [Cei doi tineri tac din nou] Femeia: - Ce mai este acum? Iar nu mai vedeţi? La vârsta asta? Ce-o să mai faceţi când o sa fiţi ca mine? Vreau să spun…cu câţiva ani mai maturi..? El: - Iată răsare soarele. Încă nu s-a luminat complet. Băiatul e treaz. Probabil toţi ceilalţti dorm încă. Tânărul priveşte în jur, se uită mâhnit la râul secat, se uită cu veneraţie la soarele care se înalţă, apoi privirea îi cade pe un fir de iarbă. Îl cercetează cu atenţie şi uimire de parcă ar vedea pentru prima dată aşa ceva. Femeia: - M-am gândit eu de la început că băiatul ăsta e cam sărac cu duhul… Ea: - Văd că acum atenţia e îndreptată spre propriul corp; îşi cercetează picioarele din iarbă, îşi flexează genunchii şi tălpile de câteva ori; face acelaşi lucru cu mâinile apoi şi le duce în dreptul inimii. Acum îşi sprijină coatele pe genunchi, îşi cuprinde capul în palme şi stă cu privirea grea, pironită în jos. Seamănă cu Gânditorul de la Hamangia. El: - E clar că după ce a explorat mediul înconjurător s-a pomenit că se cercetează pe sine însuşi. Apoi a început să reflecteze la cele două aspecte: natura şi propria fiinţă. Ea: - Poate că acum asistăm la cel mai măreţ moment din istoria umanităţii: apariţia gândirii abstracte! Femeia: - Eu cred ca asistăm la apariţia lenei! El: - Văd ca s-au sculat şi ceilalţi. Îl arată cu degetul. Par destul de indignaţi. Probabil ca n-au mai văzut pe nimeni în această postură. Apare şeful de trib. Tânărul nu vede nimic în jur. E absorbit de propriile gânduri. Ea: - Uite, toţi îl înconjoară din toate părţile. Tânărul tresare şi priveşte cu uimire. Nu înţelege ce s-a întâmplat. E apostrofat şi pleacă împreună cu ceilalţi bărbaţi, probabil la cărat lemne din pădure sau la vânătoare.
El: - Observi că toţi cei din Sfatul Bătrânilor se culcă la loc? Până şi femeile cu prunci în braţe aşază vreascurile, stropesc şi mătură bătătura. Femeia: - Păi sunt mai bătrâni decât ceilalţi. Trebuie să se odihnească. Ea: - Ar putea să ţină un sfat despre treburile tribului. Să vadă datorită cui au ajuns în situaţia dată şi ce măsuri se impun pe viitor. El: - Deja se întorc bărbaţii. Se pare că azi au avut mai mult noroc. Au prins trei, patru…exact şapte iepuri. Unii, printre care şi băiatul, cară grămezile grele de lemne care sunt stivuite pe locul unde altădată trecea râul. Femeile întorc vasele cu gura în jos dar nici o picătură de apă nu se mai prelinge din ele. Privesc mâhnite spre albia secată. Ea: - Friptura de iepure e gata. Fiecare dintre cei şapte conducatori primesc câte un iepure fript. Li se aduce şi un vas plin ochi cu apă. De ei se apropie câţiva oameni. Probabil sunt acoliţii lor pentru că ceilalţi stau la o distanţă respectuoasa. Acoliţilor li se aruncă oasele de ros. Restul oamenilor mănâncă seminţe şi rădăcini de plante. El: - Aveam impresia că, în epoca primitivă, tot ce aveau aparţinea tuturor. Ea: - [ironic] Da, bunurile aparţin tuturor, dar prin delegaţie… El: - Priveşte acolo, după grămada aceea de lemne. Băiatul s-a ascuns de ochii celorlalţi şi se gândeşte din nou la ceva. Văd că ia un butuc, îl rostogoleşte, îl cercetează cu atenţie, parcă l-ar măsura… Femeia: - Cum vă spuneam eu, ăstuia îi arde de joacă! Nu mai poate de bine! [Cei doi tineri tac din nou pentru un timp] Ea: - Mă întreb dacă şi spectatorii din faţa noastra văd aceleaşi lucruri uitându-se la noi? El: - Poate că da, poate că nu…Însă, la urma urmei, nici nu are importanţă ceea ce văd. Fiecare om e un univers şi creează un univers. Pentru noi, cel mai important este că am văzut aceleaşi lucruri. Mă refer la noi doi… [O priveste insistent, ea îi întoarce privirea]. Femeia [Le flutură mâna prin faţa ochilor]: - Hei, de mine aţi uitat? Nu vă mai amintiţi că şi eu particip la spectacol? Apropo, ce se mai întâmplă? Ea: - Se pare ca au trecut mai multe zile… Femeia: - Păi dacă n-aţi fost atenţi! Am impresia că vă cam faceţi ochi dulci unul altuia… Ea: [continuă]: - Văd că s-au adunat foarte multe lemne. Dar oamenii sunt agitaţi. Privesc când în sus spre cer
când la vasele goale de apă. Se pare că n-a plouat de ceva vreme. El: - Uite, apare bărbatul din peşteră. E însoţit de un grup de fete tinere împodobite cu flori. Îşi ridică mâinile împreunate spre cer şi se roagă. Toţi îl imită. Ea: - Iată, îşi pregătesc arcurile şi ochesc în sus. Săgeţile cad dincolo de deal. Se stârneşte o pală de vânt. Dinspre locul de unde au cazut săgeţile se ridică nori ameninţători. Deja cad primii stropi. Toate vasele sunt aşezate în ploaia care a început apoi toţi oamenii fug să se adapostească. El: - Văd că băiatul se ascunde din nou după maldărul de lemne şi se gândeşte la ceva. Apoi se plesneşte peste frunte, semn că a găsit ce căuta… Femeia: - L-ai văzut căutând ceva anume? Pierduse ceva? El: - Nu, voiam să spun ca i-a venit o idee… Femeia [dezamăgită]: - Aaa! Ea: - A stat ploaia. A turnat, nu glumă! Şi albia veche a râului e plină cu apă. Ce veseli sunt oamenii! Uite-i cum au început să danseze! Îşi agită mâinile spre cer în semn de mulţumire. El: - Iese şi băiatul din ascunzătoare. Le face semn tuturor să-l asculte. Observ că le explică ceva cu multă însufleţire. Ceilalţi îl privesc neîncrezător. Totuşi îi cheamă pe membrii Sfatului. Ea: - Probabil ceilalţi sunt mai îngăduitori datorită bucuriei pe care le-a adus-o ploaia. El: - Tânărul arată spre grămezile de lemne. Îşi încovoaie spinarea simulând căratul lor. Apoi îşi pipăie muşchii sugerandu-le durerile din corp după o asemenea activitate. Ea: - Văd că ceilalţi par foarte amuzaţi şi dispretuiţori în acelaşi timp. Femeia: - Nu v-am spus eu că e un leneş de n-are pereche…Bine că ceilalţi pot căra lemne fără să se plângă! El: - Băiatul se uită spre bătrânii din Sfat de parcă ar cere o aprobare. Şeful încuviinţează plictisit. Ea: - Da, văd că ia două buturugi şi le asază paralel la mică distanţă una de alta. Peste ele pune mai multe lemne apoi împinge încărcătura cu piciorul. După vreun metru, lemnele se răstoarnă şi buturugile se opresc. Toţi râd ţinându-se de burtă. Femeia: - Eram convinsă că e şi deştept tare! El: - La un semn al şefului, toţi aruncă în băiat cu bucăţi de lemn, cu bulgări de pământ, ba unul a aruncat şi o piatră. L-a nimerit deasupra ochiului drept, i se prelinge un fir de sânge. Tânărul se refugiază din nou după lemne. Ea:
- Bine că ceilalţi îl lasă acum în pace. Sper că răul nu a fost făcut până la capăt. Adică sper să nui fi distrus de tot încrederea în sine… El: - Citesc pe chipul lui hotărâre. Nu cred că se va da bătut. Femeia: - Ar fi mai bine pentru el dacă şi-ar vedea de treabă. De ce să nu poată căra şi el lemne ca toţi ceilalţi, cum au facut din moşi-strămoşi? Ce, el e mai cu moţ? Doar aţi spus că e destul de voinic! Ea: - Priveşte, iar se lasă în voia gândurilor… cu fruntea în palme şi coatele sprijinite pe genunchi. El: - O! Eram sigur că aşa se va întâmpla până la urmă. Cineva l-a zărit. Se duce în grabă la Şeful de Trib şi-i relatează ce-a văzut. Ea: - Doamne, cât de brutali sunt! Uite cum îl iau pe sus şi-l trântesc în mijlocul mulţimii. Îl leagă de un trunchi de copac. Nu…nici nu mai pot privi [îşi pune mâinile la ochi] au început să-l biciuiască… Femeia: - A cam căutat-o cu lumânarea… El [o cuprinde pe după umeri]: - Hai c-a trecut scena iar tânărul nostru şi-a revenit. Ea [încă foarte marcată]: - Mă întreb de ce nu iau ceilalţi atitudine. De ce nu-l ajută nimeni? El: - Probabil că mediocritatea care e majoritară e deranjată de individul singular care se deosebeşte de ei. Tânărul le-a tulburat apatia în care se complăceau de veacuri. De aceea, toţi se simt obligaţi să ia atitudine dar…împotriva lui… Ea: - Cred şi eu că e uşor să iei atitudine în grup împotriva unuia singur. E uşor să ataci în haită! Deşi mă întreb dacă n-au vreo îndoială, dacă nu se gândesc că ar putea greşi… El: - După cum ai văzut, ceilalţi nu au învăţat încă să gândească în adevăratul sens al cuvântului. Îndoiala ţi se strecoară în suflet doar atunci când gândeşti. Şi-apoi, ar fi greu să se îndoiască atâta timp cât toţi acţionează la fel. Asta le dă convingerea că au dreptate. Majoritatea are întotdeauna dreptate, nu-i aşa? Ea: - Şi el trebuie să le facă faţă singur… Femeia: - Cănd eşti într-un grup, trebuie să te dai după ceilalţi până găseşti momentul potrivit să te ridici deasupra lor şi să-i încaleci. El: - Da, am văzut cum a procedat aşa-zisul bătrân cu barba de lână! Femeia: - Mai bine spuneţi-mi ce se mai petrece. Doar am venit să vedem spectacolul, nu să pălăvrăgim despre vrute si nevrute…Ei, ce mai vedeţi? Tinerelul ăla s-a învăţat minte? Ea:
- După câte îmi dau seama, e la judecată. Cred că în acest moment e pronunţată sentinţa. Băiatul protestează dar e înhăţat de…cine credeţi? De un grup din tribul vecin. Deci a fost exilat… El: - Şi nu numai. În vremurile alea, în alt trib nu puteai să fii decât sclav. Iată dovada. În schimbul tânărului, albaştrii le dau roşilor câţiva peşti. Femeia: - Mi se pare corect. Nu pot fi acuzaţi că l-au luat pe degeaba! Ea: - Tânărul este legat de mâini şi târât după noii lui stăpâni. [Se face din nou un moment de tăcere]. Femeia: - De ce-aţi tăcut? Iar nu mai puteţi vedea? El: - Vedem atunci când ni se permite…când imaginile se concretizează în faţa noastră… Ea: - Uite, au ajuns în celălalt trib. Tânărul stă pe o movilă de pământ în mijlocul unei mulţimi de bărbaţi. Şeful albaştrilor stă lângă el. Pobabil încearcă să-l vândă cuiva pentru că se fac multe oferte. Toţi au braţele încărcate cu tot felul de lucruri: animale şi păsări vânate, peşte, fructe, ierburi de leac… El: - Unul oferă câteva păsări înşirate pe o sfoară, un picior de mamut afumat, câteva piei de animale şi câteva vase încărcate cu fructe. Şeful de trib nu mai stă pe gânduri şi-i dă baiatul la schimb. Noul stăpân îi controlează dantura, îi pipăie muşchii de pe braţe şi de la picioare, apoi zâmbeşte mulţumit şi pleacă împreună. Femeia: - O să vadă el mai târziu cu ce s-a procopsit… Ea: - Ia te uită! Văd că ăştia sunt mai dezvoltaţi decât cei din primul trib. Au ajuns în zona în care se află colibele de locuit. Se pare că fiecare familie are coliba sa. Săapânul băiatului îl duce la una dintre cele mai mari. Toţi locuitorii ies în faţa colibelor să-l privească pe sclav. El: - Văd că n-a ajuns bine, iar stăpânul îl şi pune la muncă… Femeia: - Dar ce credeai, că va da o petrecere în cinstea lui? Ea: - Se pare că stăpânul are în curtea colibei depozitul de lemne care sunt aduse de la primul trib. Roşii le dau în schimbul peştelui pe care l-ar fi putut avea fără probleme. El: - Iată că tânărul s-a apucat să aranjeze trunchiurile de copaci care stau alandala prin curte. Îi stivuieşte cu grijă. Ce repede se mişcă! Femeia: - Vedeţi dac-a fost pus la punct! I-a trecut pofta de gândit! Ea: - E aproape seara şi băiatul nu a stat o clipă. Mai are de aranjat patru-cinci buşteni. Aproape a terminat. El:
- Hm, apare stăpânul. Sper că va aprecia ce a făcut tânărul…da de unde…pe jos mai sunt doi buşteni…stăpânul se enervează…îl loveşte, apoi îl închide la un loc cu nişte animale, un fel de grajd, fără să-i dea mâncare…[Se lasă iar tăcere] Femeia: - Ei, aţi uitat că trebuie să-mi spuneţi şi mie ce vedeţi? Ea: - De fapt, acum se văd doar nişte frânturi din mai multe zile. În unele zile, tânărul reuşeşte să termine lucrul şi primeşte mâncare, în altele nu poate şi se culcă flămând. El: - Curtea s-a umplut de lemne, aproape că nu au pe unde să calce. Nevestei stăpânului îi vine greu să străbată curtea. La fel şi fiicei lui care-şi ajută mama la treburile casnice. Femeia: - Nu ştiu de ce trebuie ca ele să muncească dacă-şi pot permite servitori? Ea: - Stăpanul trebuie să se descotorosească de lemne, bănuiesc că niciodată n-a avut aşa de multe…Se pare că vrea să le dea altui trib, văd că au venit unii vopsiţi în galben. Se cam codesc, fac semn că nu e uşor să le care, apoi renunţă şi pleacă. Văd că stăpânul se asază pe prispa colibei supărat. El: - Tânărul îşi ia inima în dinţi şi se apropie de el. Începe să-i vorbească. Stăpânul devine atent. Băiatul îi arată cum se rostogolesc buştenii. Stăpânul ridică trei degete şi băiatul acceptă. Probabil i-a acordat trei zile pentru a realiza ceea ce dorise de mult. Femeia [izbucneşte în râs]: - A mai făcut o demonstraţie de cărat lemne pe butuci! [Se face din nou tăcere.] Femeia: - Nu-i aşa că nu reuşeşte nimic? Ea: - Iar apar imagini fragmentate. Tânărul nostru face tot felul de experienţe. Construieşte un fel de ladă mare pe care o pune pe butuci. Dă greş. Prinde cutia de butuci, o încarcă dar, din cauza greutăţii, butucii se înţepenesc. Scurtează butucii dar tot nu e bine. A treia zi taie butucii în felii rotunde, subţiri, le scobeşte în mijloc încât seamănă…Cu ce? Cu nişte cercuri…Dar nu le poate prinde de cutia de deasupra… El: - Uite, stă din nou şi se gândeşte… Femeia [ironic]: - Bună treabă! Aşa o sa rezolve problema…cu siguranţă! El: - Priveşte ce face, o osie cred, care trece prin cercuri şi se sprijină de nişte spiţe. Extraordinar! Tânărul a inventat roata! Ea: - Şi nu numai atât. Se pare ca a inventat şi căruţa. Acum vor putea transporta uşor trunchiurile de copaci. El: - Iată, vine stăpânul! Pare foarte mulţumit. Îl invită pe tânăr în colibă şi-l aşază la masă cu el. Nevasta şi fiica stăpânului îi servesc cu mâncare. Văd că mănâncă în vase mici, chiar dacă îşi
înmoaie mâinile în străchini. [Se face din nou tăcere] Femeia: - Ei, s-a terminat ? Gata? Putem pleca? Ea: - Nu cred. Deşi din nou e întuneric. A! Iar apar imagini scurte din mai multe zile. Tânărul are acum alt statut. E tot sclav dar e tratat omeneşte. Încarcă lemnele în căruţe, între timp a facut mai multe…Stăpânul s-a îmbogăţit din vânzarea lor…Deja căruţele nu mai sunt trase de oameni, ci de animale. Stăpânul şi-a făcut o altă colibă, mult mai mare. Tânărul are o încăpere numai a lui.Doarme pe jos, ce-i drept, dar pe o saltea de paie. Mănâncă de trei ori pe zi la masă cu stăpânul. El: - O duce mult mai bine decat în tribul lui. Uite, a fost vopsit şi el în albastru. Dar privirea îi este tristă. Ceva îi lipseşte. Poate energia locului unde s-a născut. S-ar părea că hrana îmbelşugată şi faptul că are locul lui nu sunt suficiente… Ea: - La urma-urmei, tot nu e tratat ca unul de-ai lor. Deşi, acum îmi dau seama că există o persoană care-l apreciază în mod deosebit. E fata stăpânului. Ai observat ce priviri pline de afecţiune îi aruncă din când în când? Şi cu câtă gingăşie îi pune în faţă felurile de mâncare, la masă? El: - Despre asta voiam să-ţi vorbesc şi eu…În plus, fata e şi frumoasă. Mă întreb dacă băiatul îşi dă seama de ceva… Ea [zâmbind]: - Îşi dă seama. L-am văzut cel puţin o dată privind-o cu atenţie… Femeia: - Sper că fata asta nu-i chiar aşa slabă de minte să se uite la un sclav… El: - Oricum, nu depinde de ea. În acele vremuri, tatăl era cel care decidea în astfel de probleme. Ea: - Poate că fata are mai multă minte decât toţi la un loc şi şi-a dat seama de valoarea băiatului… Femeia: - Ce valoare? Nu mai ţin minte cu cât l-a cumpărat..! El: - Mă rog! Mai bine să ne uităm la ce se petrece. Hm, ciudat. N-am mai văzut imaginile aşa în această piesă! Ea: - Ai dreptate. Imaginea e împărţită în două. În dreapta sunt părinţii fetei printre alţi oameni ai tribului…la o întrunire…nu, e o înmormântare cred. Nu ştiam ce e cu stiva aceea de lemne. Văd că au pus pe ea un cadavru şi i-au dat foc. Asistăm la o incinerare. În stânga avem o imagine cu cei doi tineri în colibă. Vorbesc despre ceva…dar sunt foarte trişti… El: - Observi că mai mult tac decât vorbesc? Şi se privesc intens în ochi. Tânărul o mângâie pe păr iar ea îşi lasă capul pe umărul lui… Femeia: - Gata! I-a şi sucit mintea. N-a ştiut bietul stăpân ce-şi ia în casă! Cum de s-a putut îndragosti proasta asta de el? De un coate-goale… Ea:
- Când ne îndrăgostim apar anumite fluxuri energetice fără să ştim cum şi, de cele mai multe ori, independent de voinţa noastră. Femeia: - Nu-i chiar aşa. Eşti prea tânără să te pricepi la lucruri din astea… El: - Uite, se-ntorc părinţii! Băiatul abia apucă să fugă prin spatele colibei. Se apucă de stivuit buşteni în curte. Probabil că n-a apucat să facă prea multă treabă pe ziua de azi. Noroc că stăpânul e obosit şi s-a aşezat să se odihnească. Ea: - Poate că nici nu-l mai ţine aşa din scurt acum că l-a făcut bogat… Femeia: - Rău face! În curând se va lăsa pe tânjală…Ascultaţi ce vă spun eu! Ea: - Văd că fata e destul de tristă, iar mama o priveşte cu îngrijorare. O intreabă ceva dar fata neagă. Mama nu pare convinsă şi se uită la ea bănuitoare. El: - Uf! Iar nu mai văd nimic! Ea: - Încă nu ţi-ai dat seama că acest lucru se întâmplă când se schimbă imaginile? El: - Ai dreptate. Deja se vede altceva. Scena e tot în coliba stăpânului. E mare forfotă în casă. Văd ca l-au pus pe tânăr să cureţe pereţii, tavanul şi podeaua. În mijlocul încăperii pentru musafiri e aşezată un fel de masă scundă pe care se aduc tot felul de bucate: carne, o fiertură din nu ştiu ce, fructe şi încă ceva…dar nu-mi dau seama ce este… Femeia: - Eu nici atât nu pot să-mi dau seama…fără ochelari… Ea: - Văd că fata se îmbracă…aşa…cu nişte haine mai bune şi mama ei îi împleteşte părul într-o pieptănătură mai deosebită. El: - E clar că aşteaptă peţitorii! Deja, uite-i că vin: Un bărbat în vârstă şi unul mai tânăr. Probabil sunt tată şi fiu. Ea: - Se pare că şi ăştia au ceva stare. Uite ce daruri aduc: piei de animale, vase, bucăţi de cristal… Femeia: - Ei, înseamnă că are noroc fătuca!.. El: - Iată, se aşază toţi la masă. Femeile s-au aşezat şi ele. Acum băiatul aduce mâncarea. Îi serveşte mai întâi pe bărbaţi, apoi pe femei. Mama şi fiica nu se amestecă în vorbă. Mama ascultă cu atenţie discuţia iar fiica stă cu privirea plecată. Ea: - Băiatului parcă îi tremură mâinile. Îl priveşte cu ură pe bărbatul mai tânăr care se presupune că va fi soţul fetei. Când îl serveşte cu fiertura, varsă strachina pe hainele lui. Peţitorul se ridică şi-l plesneşte cu putere peste faţă. Fata tresare, nu se poate stăpâni şi părăseşte încăperea….Cei trei bărbaţi, tatăl şi musafirii, râd probabil de sensibilitatea exagerată a fetei, după cum cred ei. Băiatul continuă să servească la masă.
El: - Priveşte, tatăl fetei se ridică, iese din încăpere şi, după puţin timp, o aduce pe fată cu forţa…O obligă să se aşeze din nou la masă. Bărbaţii vorbesc în continuare fără să le ia în seamă pe femei… Ea: - Uite, bărbaţii ies în curte şi băiatul în urma lor. Stăpânul îl pune pe tânărul nostru să scoată cea mai mare căruţă. Cei trei bărbaţi se urcă în ea şi băiatul îi plimbă în jurul curţii. Probabil e vorba de căruţa promisă ca zestre…[Cei doi tac din nou. Femeia tace şi ea aşteptând, apoi îşi pierde răbdarea.] Femeia: - Ei, n-au mai apărut imaginile alea? El: - Ba da. Chiar în acest moment. Se pare că avem o ceartă de familie. Peţitorii au plecat iar cei doi părinţi îşi ceartă fiica…probabil i-a făcut de râs când a fugit din încăpere… Femeia: - Ei, cu asta sunt de acord. În fond era în interesul ei să se comporte civilizat… [Se face din nou tăcere.] Ea: - Iată-i pe cei doi tineri, de data aceasta în curte, după o stivă de lemne. Băiatul îi arată muntele care se vede în zare, iar fata îşi scutură capul a refuz. Probabil el îi cere să fugă împreună. Femeia: - Ce neisprăvit! Cum îşi închipuie el că fata şi-ar lăsa părinţii, casa, tot şi ar merge să trăiască în pădure ca un animal sălbatic? El: - Tânărul se aşază pe un buştean cu fruntea în palme. Pare copleşit de supărare. Fata se întoarce, îl priveşte un timp, apoi aleargă spre el şi-l îmbrăţişează. Dar…ghinion! Apare tatăl şi vede întreaga scenă. Se enervează teribil. Se repede spre băiat după ce a luat un par gros din stiva de lemne. Băiatul parează lovitura prinzând parul cu mâna. E mult mai puternic decât adversarul său. I-l smulge din mână şi-l ameninţă. Stapânului îi e teamă dar se năpusteşte asupra fetei şi o apucă de păr. Băiatul se întoarce şi-l ameninţă din nou, o ia pe fată de braţ şi fug amândoi. Ea: - Nu mai ştiu dacă deja s-a facut noapte sau iar au dispărut imaginile. Nu, e o noapte cu lună. Se văd siluetele celor doi mergând printr-o câmpie cu ierburi înalte. Nu se opresc nici o clipă deşi ierburile li se agaţă de mâini şi de picioare. Fata cade de câteva ori, el o ajută şi fug tot mai departe. Femeia: - Tineri lipsiţi de minte… El: - Deja s-a facut dimineaţă şi tot n-au încetat să alerge. Au ajuns la marginea muntelui şi s-au oprit în dreptul unui pârău. Nu au de ales şi trebuie să treacă prin el. Pe corpuri li se văd zgârieturi de la ierburi. Pielea fină de pe sânii fetei e roşie ca sângele. Femeia: - Aoleu! Şi asta umblă despuiată? Ea: - Toate femeile umblă la fel. Dar iată că trec prin apă. Probabil e foarte rece fiindcă, odată ajunsă pe malul celălalt, fata începe să tremure.
Femeia: - Ce-a cautat, aia a găsit! El: - Iată că băiatul a şi cules un maldăr de frunze. O acoperă pe fată până la gât. Fata se opreşte din tremurat. Tânărul se îndepartează câţiva metri şi culege fructe. Le aduce fetei care le împarte cu el şi mănâncă amândoi. Femeia [sarcastică]: - Sper că ea e multumiţă acum de condiţiile pe care le are! Ea: - Chiar nu pare supărată…văd că ia câteva frunze şi le aruncă în băiat…acesta face la fel…râd… Femeia: - La mintea lor!.. El: - Soarele e sus. Se pare ca s-a încălzit. Tinerii explorează locurile din jur. Ajung la o peşteră. Intrarea pare prea mică. Tânărul dă la o parte un bolovan. Apoi se opreşte, se uită spre fata şi-şi duce un deget la buze. Probabil aude ceva. O ia de braţ şi se ascund amândoi repede în peşteră. Băiatul trage bolovanul cel mare după ei ca şi cum ar închide o uşă. Ea: - Sunt vreo doisprezece oameni din tribul albaştrilor. E şi tatăl fetei printre ei. Sunt convinsă că îi caută… Femeia: - Sper să-i găsească, măcar spre binele fetei… El: - Uite că pleacă. Au scăpat! Chiar am avut emoţii… Ea: - Băiatul iese din peşteră şi priveşte cu atenţie în jur. Apoi îi face semn fetei să iasă şi ea. Văd că se întorc totuşi în peşteră… El: - Bănuiesc că intenţionează să-şi facă o locuinţă acolo. Văd că o explorează. După tunelul ăla îngust, apare un loc destul de încăpător. Ea: - Par destul de veseli. Au început împreună să cureţe încăperea de bolovani, pietricele…El construieşte ceva din bolovani. A, e o vatră. El: - Uite, au ieşit din nou la soare. Beau apă din pârău. Se stropesc unul pe altul şi râd. Nu le mai este frig şi nici teamă. Culeg frunze, ierburi şi vreascuri uscate… Ea: - Iată că intră din nou. Băiatul aşază vreascurile uscate, apoi freacă două pietre una de alta. Cred că sunt două bucăţi de cremene pentru că sar scântei. Se aprinde focul şi încăperea se luminează. Pe pereţi flăcările fac un joc de umbre ca într-un dans ritualic. El: - Întotdeauna mi s-a părut că în peşteri există o anume energie, poate amprenta celor care au locuit în ele. Femeia [ironic, cu un aer doct]: - Nu cred că erau atunci politişti care să le ia amprentele… Ea:
- Uite că fata aranjează frunzele şi ierburile alcătuind un culcuş. Apoi ies din nou. [Se lasă iar tăcerea.] Femeia: - Ei, iar au dispărut imaginile? Ea: - De data asta, nu! Femeia: - Atunci de ce tăceţi? Ea: - Imaginile astea de obicei se privesc, dacă îţi apar în faţa ochilor, fără a fi comentate… Femeia: - Totuşi vreau să ştiu, doar am plătit şi eu… El: - Ei bine, tânărul îi aduce fetei tot felul de flori, fructe, apoi o ia în braţe şi o duce în peşteră. De aici nu mai vedem nici noi nimic… Femeia: - Vrei să spui că… El: - Da, probabil fac dragoste… Femeia [indignată]: - Ia te uită, curva! [Se lasă iar tăcerea.] Femeia: - Tot nu puteţi spune nici acum ce vedeţi? Ea: - Ba da, sunt din nou imagini successive. Zilele trec una după alta, tinerii par fără griji si fericiţi. Adună fructe; el mai vânează câte un animal mic sau câte o pasăre pe care le frig pe jar; se scaldă în apele pârăului iar noaptea dorm adânciţi în maldărul de frunze şi ierburi proaspete în timp ce focul din vatră încălzeşte peştera. El: - Priveşte! E o altă zi, abia a răsărit soarele. Tânărul s-a trezit mai devreme. Adună câteva beţe subţiri, le taie cu o piatră pentru a le ascuţi. De fapt, confecţionează săgeţi. O lasă pe fată în peşteră şi pleacă…probabil la vânătoare. Ea: - Ia te uită, imaginea s-a împărţit din nou în două. La stânga o văd pe fată. Încă doarme şi zâmbeşte prin somn. El: - Pe imaginea din dreapta, îl văd pe băiat. Se adânceşte în pădure. Codrul devine tot mai întunecos. Se încurcă uneori în crengile împletite. Priveşte cu atenţie în jur şi stă cu arcul pregătit. Ea: - Fata se trezeşte. E veselă în continuare. Probabil ştie că iubitul ei a plecat la vânătoare. Se duce la pârău să se spele. Vede ceva în undele albastre. Chipul i se întunecă. Se uită din nou şi o podideşte plânsul. Femeia: - Se poartă ca şi cum i-ar lipsi o doagă…De ce ar plânge cineva la vederea unei ape? Ea:
- Poate că-şi imaginează ceva neplăcut sau, de ce nu, chiar vede ceva. Poate că în acele vremuri erau încă locuri neatinse de răutatea omenească şi lucrurile se puteau petrece ca în basmele vechi… El: - Pesemne că tânărul aude ceva pentru că se ascunde după trunchiul unui copac gros. Apare un fel de cerb, mare, alb. Are un singur corn în frunte. Pare un inorog. Băiatul iese cu arcul întins dar îl scapă jos. Inorogul dispare…Poate a fost doar în mintea lui… Femeia: - Ei, acum pretindeţi că puteţi vedea şi închipuirile lor? Ea: - Fata a obosit de atâta plâns. Se uită îngrijorată spre poteca de unde trebuie să apară băiatul. Dar acesta nu vine. Chipul fetei e tot mai mâhnit. El: - Tânărul nostru ajunge într-o vale unde copacii sunt tot mai rari. Priveşte spre cer, vede primele stele, nu şi-a dat seama că a venit deja noaptea. La mică distanţă, vede flăcări albastre şi, la lumina lor, zăreşte o horă de fete de o frumuseţe... aşa... nepământeană. Întoarce capul şi vrea să plece. Dar rămâne ţintuit…Simte că vraja acelor făpturi începe să-i cuprindă fiinţa. Cu ultimele forţe reuşeşte să se desprindă dar rătăceşte calea. Femeia: - Deja a început să se uite după altele… Ea: - La căderea nopţii, fata intră în peşteră. Nu a mai aprins focul şi tremură de frig şi de frică. Nu izbuteşte să adoarmă. E atentă la orice zgomot…Rămâne aşa, nemişcată, până ce o rază de lumină străbate pe lângă bolovanul care astupă intrarea în peşteră. Iese şi vede că deja a răsărit soarele. Chipul îi este nedormit şi întunecat… Femeia: - Normal, nu s-ar fi gîndit niciodată că ar putea rămâne singură, în pădure. Sper că acum regretă că a fugit de acasă! El: - Băiatul a rătăcit toată noaptea. E atât de obosit încât abia se mai ţine pe picioare. În sfârşit, ajunge aproape de peşteră… Ea: - Fata îi iese în întâmpinare. El cade pe malul pârăului şi fata îi spală rănile. Se preface veselă. Probabil nu vrea să-i spună ce anume a văzut în apă… El: - Băiatul îi arată mâinile goale, semn că n-a reusit sa vâneze nimic. Apoi priveşte cu atenţie în apă. O cheamă repede şi pe ea. Fata se sperie dar, când priveşte, răsuflă uşurată. El se apleacă şi prinde un peşte mare cu mâinile. Ea: - Pregătesc peştele şi mănâncă. Băiatul încearcă din nou să glumească stropind-o cu apă. Fata nu mai râde, abia schiţează un zâmbet…Băiatul o priveşte îngrijorat. El: - Iar s-a împărtit imaginea în două. Uite ce se întâmplă în sat. Toţi bărbaţii se pregătesc de plecare, îarmaţi cu arcuri şi săgeţi. În frunte merge tatăl fetei care pare foarte furios. Apare mama fetei alergând şi-şi întinde mâinile spre el implorator. Barbatul o împinge cu putere şi pleacă mai
departe. Femeia: - Eu n-o înţeleg deloc pe femeia asta. Ce, nu vrea să-i aducă fiica acasă? Ea: - Cei doi tineri se odihnesc în iarbă. Şi-au revenit din spaima de noaptea trecută. Fata îi arată ca ar vrea să-i crească aripi pe spate şi-şi mişcă mâinile ca şi cum ar zbura. Şi arată sus…în înaltul cerului. [Tace câteva clipe apoi continuă.] Iată că au adormit. Nici nu-i de mirare având în vedere că nu au închis un ochi cu o noapte înainte. El doarme cu faţa senină dar ea se încruntă prin somn… El: - Bărbaţii merg încolonaţi. Au iesit din sat. Calcă apăsat pe câmpul plin de ierburi. În spatele lor merge cel care trebuia să-i fie mire fetei, peţitorul. Iată că se vede deja pădurea. Tatăl fetei face un semn şi toţi bărbaţii se opresc. El se urcă pe o movilă de pământ şi le vorbeşte gesticulând. Îi împarte în două flancuri şi, din acel moment, cele două grupuri se despart pe căi diferite urmând probabil să se întâlnească într-un punct dat. Femeia: - Sper să-i prindă pe nerecunoscători. Pe el l-a primit în casă şi l-a ţinut pe palme iar pe ea a crescut-o mare, i-a găsit bărbat bun şi poftim recunoştinţă! Ea: - Cei doi tineri dorm în continuare. Băiatul se întoarce în somn şi-o cuprinde pe fată cu braţele. Ea îşi aşază palma pe obrazul lui şi figura i se destinde. Probabil, în vis, a uitat de griji…O pasăre începe să cânte, am impresia că e o privighetoare. Dar tinerii nu se trezesc, sunt prea obosiţi…Pasărea cântă mai departe şi cântecul e atât de trist încât copacii şi iarba se lasă spre pământ…[Ea tace câteva clipe, apoi continuă uimită]: - Ce ciudat! Până acum n-am auzit nici un sunet, doar susurul pârăului la început, cand trecea prin locul de baştină al tânărului. Parcă am fi vizionat un film mut. Acum se aude până şi vântul care trece printre copaci… Femeia: - Dacă aş fi ştiut, mi-aş fi adus aparatul auditiv… El: - Păcat că se aud şi lucrurile neplăcute. Îi aud pe barbaţii din sat apropiindu-se. Iarba foşneşte culcată la pământ de paşii lor greoi…Cele două flancuri s-au întâlnit. Trec foarte aproape de cei doi dar nu-i văd pentru că, datorită cântecului păsării, iarba i-a acoperit ascunzându-i. Peţitorul e tot în urma tuturor, vede pasărea cântătoare şi începe să-şi caute un bolovan prin iarbă pentru a o lovi. Îi descoperă pe cei doi tineri şi-i strigă în grabă pe ceilalţi. Bărbaţii se întorc şi aleargă spre el. [întorcându-se către ea]: - Observi ca acum mişcările parcă sunt date cu încetinitorul? Parcă imaginile înseşi n-ar dori ca bărbaţii să ajungă la cei doi… Ea: - Din nefericire au ajuns. Tinerii dorm în continuare. O ploaie de săgeţi se abat spre ei din toate părţile. Fata murmură abia auzit: “Cred ca mi-au crescut aripi pe spate…” Baiatul o strânge mai tare şi-i spune: “Atunci vom zbura acasă. Aici nu era…” Dar nu reuşeşte să mai termine. Femeia: - N-am înţeles! S-au întors totuşi acasă? Ce mai vedeţi? Ce mai auziţi? El: - Nimic. [spre ea]: Te conduc?
Cortina
Omul cu sacou maro scenariu [ Teatru ]
de'a curmezişul, din mal in mal ------------------------de Alexandru-Anton Nicolae 2008-11-16 |
[Anton N ]
|
Personaje: Omul cu sacou maro: Omul Maro Omul cu pelerină albastră: Omul Albastru Omul cu chipiu: Omul Chipiu Domnişoara Mulţimea Un om din mulţime Alt om din mulţime Scena: Un vagon de metrou aflat in mers.
(Omul Maro se plimbă de cîteva minute prin metrou trecînd printre calătorii care se leagană in ritmul mersului. Dupa ceva timp se vede cum devine impacientat. Studiază feţele neschimbate ale calătorilor şi se aşază lîngă un om care ţine liniştit o pelerină albastră în mînă. Intră in vorbă cu acesta. Nu işi poate ascunde tonul vădit ingrijorat şi măcinat de aşteptarea de pînă acum.)
Omul Maro: Am o întrebare.Nu vă supăraţi…De ce durează atît?
Omul Albastru: Ce anume? Omul Maro: ..Nu a trecut o gramadă de timp de la ultima staţie? Şi tot mergem.. Omul Albastru: Nu domnul meu..nu aţi mai fost cu metroul? Omul Maro: (oarecum jignit) Bineînţeles că am fost. Problema e că între staţii parcă erau, nu ştiu, maxim 3 minute şi noi.. Omul Albastru: Staţi calm domnul meu, vom ajunge cu siguranţă.(zîmbeşte arogant)
Omul Maro: (puţin mai liniştit dar totuşi apăsăt)..nu mi-am pus problema, mulţumesc! (zîmbeşte politicos) Omul Albastru: (zîmbind de data asta îngăduitor)Vedeţi dumneavoastră..tinerii din ziua de azi se aşteaptă ca totul să fie aşa (zice pocnind din degete) ţac-pac! Răbdarea, chiar şi atunci cînd te grăbeşti, este un atu pe care vedeţi bine, tinerii nu par să-l mai stăpînească. Vă grabiţi ? Omul Maro: Nu..dimpotrivă..(incercînd o glumă) savurez drumul şi imi place să privesc tunelul..problema era că simt că au trecut mult prea multe minute şi.. Omul Albastru: Viaţa (vorbind tare) este (pauză lunga şi iluminat brusc) ca un pîrîu..un pîrîu care şerpuieşte aşa frumos iar noi, ca nişte ingraţi, ne tîrîm pe marginea lui. El are aceeaşi viteză însă noi..vezi bine, ne tîrîm mai încet sau mai repede. Cînd am fost in armată, mă tîram foarte repede! (rîde) Şi la propiu şi la figurat (crezînd că omul cu sacou maro nu pricepe gluma) adică şi in raport cu timpul şi cu noroiul din poligon (rîde cu poftă). Omul Maro: (rîzînd din politeţe vădid preocupat) Da, înţeleg...vă mulţumesc pentru sfat. Omul Albastru:
Nu ai pentru ce, tinere. De asta suntem aici, nu? Explicîndu-ţi noţiunile astea eu nu imi fac decît datoria..cum să iţi spun eu, socială şi firească pe care.. Omul Maro: Îmi permit să fiu nepoliticos..dar vă spun sincer, trece prea mult timp şi la ce viteză avem trebuia să fim deja in staţie! Omul Albastru: Pîrîul domnul meu! (enervat puţin) Nu eşti receptiv la ce iţi spun, datoria morala ca datorie morală dar cînd nu ai cu cine.. Omul Maro: Nu vă mai deranjez..Am să aştept şi gata.
(Omul cu pelerina bombăne puţin şi se aşază mai bine pe scaun. Omul cu sacou maro işi plimbă privirile in jurul lui şi tot asteaptă. Se impacientează mai tare pe masură ce trece timpul. Nervii parcă stau să îi plesnească şi răbufneşte lîngă persoana aflată în stînga lui, un domn cu chipiu.) Omul Maro: Îmi cer scuze.. Omul Chipiu: Daa..(plictisit)
Omul Maro: Am impresia că mergem de prea mult timp. A trecut prea mult de la ultima oprire şi nu e firesc. Nu mergem de prea mult timp? Omul Chipiu: ..nu Omul Maro: E imposibil! Am purtat o conversaţie şi cu domnul de lîngă mine pe tema asta.(rapid şi incercînd să prevină gestul interlocutorului) Nu vă uitaţi la el că o să creadă că îl vorbim! Sincer acum, cu cîţi oameni poţi să porţi o conversaţie între staţii? Cu maxim una..şi eu acum cu dumneavoastră deja mă aflu la a doua..e absurd dar asta dovedeşte că ori sunt eu nebun, ori trenul ăsta face foarte mult!
Omul Chipiu: Da..(opac) Omul Maro: Sincer acum..(se caută în buzunare dupa telefonul mobil) Ai nu se poate...acum mi-am uitat mobilul..Fiţi amabil, cît este ceasul? (oarecum supărat că este intrebat, omul cu chipiu începe să se scotocească cu dificultate prin buzunare..destul de mult timp..apucă telefonul dar nu reuşeşte să îl scoată) Omul Maro: (stînjenit de efortul la care îl supune pe vecinul său) Lăsaţi, întreb pe altcineva! Omul Chipiu: Acum că m-ai pus să caut ai răbdare! Auzi dracie!(enervat) Te grăbeşti? Omul Maro: (un pic deznădăjduit) Nu e vorba de grabă... (il găseşte, il scoate, il scapă pe jos. Omul cu sacou maro incearcă să fie amabil şi să îl ridice) Omul Chipiu: (disperat, încercînd parcă să prevină un furt) Opa, opa, ce faci nene?(apucîndu-l trainic) Vrei să ştii cît e ceasul nu?
Omul Maro: În principiu.. Omul Chipiu: Apoi e 3 şi 14.. Omul Maro: Mulţumesc.. Omul Chipiu: Mîrr.. ( Omul cu sacou maro se ridică de pe scaun.Incepe să se plimbe nervos dintr-un capăt în altul al vagonului. Disperarea escaladează iar cînd vede o domnişoara lînga el o intreaba fără să răsufle)
Omul Maro: Cît este ceasul? Domnişoara: (Domnişoara speriata..) Şi 14.. Omul Maro: Imposibil! Domnişoara: E posibil..să fie imposibil...mai îmi face figuri. Omul Maro: Vă rog frumos, cînd se face şi 15..anunţaţi-mă.. Domnişoara: .....(consternată )..dacă tot întîrziaţi..un minut sau două nu cred că o să conteze.. Omul Maro: Nu mă grăbesc eu! Problema e că trenul ăsta se grăbeşte şi tot nu ajungem in staţie! Nu merge mai repede decît de obicei??
Domnişoara: ..e posibil să meargă.. Omul Maro: Este şi 15? Domnişoara: ...acum da.
Omul Maro: Mă credeţi că de cînd am pornit din ultima staţie am avut timp să aştept şi să mă întreb de ce nu mai ajungem..şi apoi să mai vorbesc cu încă doi oameni..fără să vă pun pe dumneavoastră la socoteala?? Domnişoara:
Vă cred.. Omul Maro: Domnişoara, merg cu metroul de o viaţă. Ştiu bine că nu are rute ocolitoare încît să poată trece prin staţii fără să vedem peronul. Ştiu la fel de bine că avînd viteza asta trebuia să fim de foarte mult timp în următoarea staţie..E fără precedent ce se întîmplă şi sunt singurul care observă... Domnişoara: O să ajungem. Linistiţi-vă..dacă sunteţi claustrofob încercaţi să evitaţi metroul, dă anumite senzaţii.. Omul Maro: Nu sunt claustrofob şi am şi simţul trecerii timpului. E o ciudăţenie fără precedent..Şi m-aş simti mult mai liniştit dacă aţi remarca şi dumneavoastră ciudaţenia.. Domnişoara: (liniştită) Acum că mi-aţi spus poate am să remarc.. Omul Maro: Cît este ceasul?? Domnişoara: Poate ar fi bine să staţi jos...ajută. Omul Maro: Am stat jos o gramadă. M-am plimbat o gramadă. Un tren nu face mai mult de 3 minute între staţii. Domnişoară eu sunt consternat cum nimeni nu remarcă...Depăşeşte cu mult puterea mea de înţelegere... Domnişoara: (zîmbind) Vă agitaţi prea mult. Luaţi un loc şi imediat vedeţi ca începe să încetinească...se deschid frumos uşile şi aproape sunteţi la suprafaţă. Staţi liniştit. Mergeţi cu liftul? Omul Maro: (izbucnind nervos) Nu sunt claustrofob pentru numele lui Dumnezeu! Domnişoara: (ofensată) Domnule, toţi avem problemele noastre, nu vă mai descărcaţi pe cine vedeţi in cale! (adoptînd o postură ermetică) O să ajungem şi gata!
Omul Maro: Asta sper şi eu ...(ingrijorat) dar unde??
Domnişoara: (enervată) Acolo unde trebuie! O zi bună! (se întoarce) (disperat omul nostru caută din priviri pe omul cu pelerina albastră..îl tot caută..îl vede şi se aşază lînga el din nou. Incearcă să pară calm şi studiază fiecare amănunt al vagonului. Adoptînd cel mai dezinvolt ton de care este capabil in situaţia tensionată în care se află îl abordează..) Omul Maro: (zîmbind stingher şi cu o energie abia stăpînită) Cam merge, merge? Omul Albastru: (remarcîndu-l) Merge..că d'aia e facut.. Omul Maro: Şi staţiile astea..parcă se lungesc..timpul se dilată.. Omul Albastru: Timpul rămîne acelaşi..ti-am mai spus..e un pîrîu şi curge la fel de repede. Dumneata te tîrăşti altfel.. Omul Maro: Timpul nu este nici un pîrîu iar eu nu mă tîrăsc! (zîmbind cu un efort) Aveţi un ceas? Omul Albastru: Da (uitîndu-se la ceas), e şi 14. Omul Maro: Poftim!??! (liniştindu-se cu greu) Haideţi să cronometrăm (zîmbind forţat). De acum..şi vorbim peste 3 minute. Omul Albastru: Să înţeleg că nu te interesează conversaţia şi nici vreun sfat. Te interesează doar să iţi hrăneşti zăpăceala ta cu prostii! Te sfătuiesc să mergi la control pentru că văd că de abia îţi stăpaneşti nervii.. Omul Maro:
(izbucnind) Cum să nu imi stăpî...(potolindu-se) Sunt şi eu stresat cu serviciul...e greu. Am să vă spun sincer ca singurele momente de respiro sunt călătoriile cu metroul.
Omul Albastru: Pai şi de ce nu te bucuri? Doar ţi se pare foarte lungă călătoria asta.. Omul Maro: Teribil de lungă..anormal de lungă. Îmi pun problema sincer dacă nu am păţit ceva şi nu ştiu, partea de creier care se ocupă cu determinarea timpului s-a uscat şi a căzut. Am vorbit şi cu dumneavoastră şi cu domnişoara...ba şi cu domnul de lîngă. (dezamăgit de reacţia omului cu pelerină albastră) Nu vă uitaţi la el că o să creadă că-l vorbim!! Omul Albastru: Nu m-am uitat! Omul Maro: Mai aveaţi un pic şi vă uitaţi...şi era ciudat. Adică nu vreau să par nebun..deşi sunt convins ca e prea tîrziu...Cum spuneam..partea care mă ingrijorează, mă disperă, mă scoate din tiparele bunei mele cuviinţe este că absolut nimeni nu remarcă. Aş da orice să fie o poantă cu camera ascunsă, să fac cu mîna intr-un colţ ca tîmpitul şi să rîd de cît de prost am putut să fiu! Dar nu se poate...nu? Adică e prea greu să simulezi mişcarea unui tren, să iei atîţia figuranţi..(dezmeticindu-se).. în fine. Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi? Omul Albastru: Eu? (un pic luat prin surprindere) Arhitect. Dar acum merg pînă la soră-mea. Mi-a făcut nişte cozonaci. (întrebînd retoric) Ştii ce cozonaci buni face? Omul Maro: (răspunzînd brusc) NU! Adică îmi închipui că sunt superbi...pardon, gustoşi! Cu nucă, cacao? Omul Albastru: (uitîndu-se ca la un ciudat) ..Cu tot ce trebuie. Eu sunt mai de la ţară aşa, nu imi plac dulciurile din comerţ. Mă doare ficatul, nu ştiu, mă simt otravit cînd mă gîndesc că mănînc..Apropo, ca să fie fructele mai cărnoase şi mai mari ştiai că pun în ele o genă de peşte cică? Omul Maro: (incercînd să pară absorbit de conversaţie) Nuuu. Dar de ce? Omul Albastru:
(mirat)....ca să pară mai cărnoase şi mai mari... Omul Maro: Porcii dracului! (total deconecat de la discuţie) De asta se duce ţara de rîpă! Omul Albastru: (încercînd să găsească o legatură cu cele spuse de omul cu sacou maro) ..nu ştiu dacă pun ai noştri.(gînditor) Poate pun şi ai nostri genă de peşte...
Omul Maro: Sunt convins că pun! Ce îi costă? Şi mergeţi de multe staţii sau v-aţi urcat acum? Omul Albastru: De 3 staţii.. Omul Maro: A...(în sinea lui) deci mergi de o eternitate (revenind la interlocutor)..Cantitativ vorbind..cîtă genă de peşte este aşa, într-un fruct? Omul Albastru: Ce ai domne' acum cu gena de peşte? Nu ştiu..Iţi ziceam şi eu aşa... Omul Maro: Da..eram curios.(încearcă să găsească un subiect de discuţie..se tot străduieşte) Şi domnişoara cu care am vorbit înainte, foarte draguţă. Cam inţepată aşa dar, o faptură reuşită. Dintr-o bucată aşa. Omul Albastru: Cam urîţică.. Omul Maro: Ţine de gusturi domnule! Adică, nu ştiu, mi se pare foarte frumoasă aş putea spune.. Omul Albastru: Dacă dumitale iţi place. Du-te şi vorbeşte cu ea (zîmbind) vezi o intîlnire, o prajitură, un bombon..(dă cu cotul şi face cu ochiul). Omul Maro: Un bombon în cap poate. Am părut ieşit din cireadă, scăpat din lanţ.(incercînd să se echiveze) Numai. Gata. Şansa s-a dus.
Omul Albastru: Nu ai stil! Ce i-ai zis? Omul Maro: Eeei, am intrebat-o de metrou, dacă nu facem prea mult.. Omul Albastru: Eşti de'a dreptul dobitoc, iartă-mă ca iţi spun. Eşti un om cu fixuri! Cînd te macină ceva îi macini şi tu pe alţii! (uitîndu-se mirat la el) Vorbeşti singur? Omul Maro: A, nu. Incercam să număr secundele, în gînd. Omul Albastru: Dădeai din buze ca peştele pe uscat. Controlează-te! Văd ca ai emoţii in legatură cu domnişoara..Pe vremea mea era de ajuns un zîmbet, un braţ puternic în jurul taliei şi gata, nu avea cum să zică nu! Du-te! Omul Maro: Nu!! Omul Albastru: Iartă-mă că iţi spun dar eşti plin de defecte şi nici o calitate. Auzi, numeri secundele! Ha! Eşti bătut cu rigla peste faţă. Dacă vrei să faci ceva nu lua în calcul eşecul. Aşa am făcut eu.. Omul Maro: (curios de rezultat) Şi? Omul Albastru: Şi asta e treaba. Te duci chiar dacă ai feştelit-o prima dată cu schizofrenia ta cu metroul. Îi spui că eşti venit din afara oraşului şi nu cunoşti. Omul Maro: M-am dat in vileag. M-am comporat ca un nebun. Apropo, cît e ceasul? Omul Albastru: Asta contează acum? Sau contează ca tu să îţi invingi frica, trecutul neguros fară de femei şi să pui in practică ce te învaţa maestrul tău de conjunctură? Timpul este atemporal dacă tu îl vrei aşa.
Omul Maro: Poftim? Omul Albastru: Inţelegi! Îmbarcă-te in călătoria care o să-ţi rămînă aşa în amintire, ca o frumoasă călătorie cu metroul…prima în cazul tău probabil. Omul Maro: (protestînd deznădăjduit) Nu domnule, am mai fost cu metroul, vă spun, e anormal.. Omul Albastru: Eşti obraznic cu mine. Du-te! Omul Maro: (ridicîndu-se fără voia lui de pe scaun..păşind timid se aprope de domnişoara care stătea cu spatele) Domnişoară... Domnişoara: E şi 16!
Omul Maro: Poftim????
Domnişoara: Cît ai auzit că e. Omul Maro: Mă gîndeam..avînd în vedere că domnul acela cu care apropo, m-am dus şi am vorbit..şi tot nu am ajuns in staţie...dar nu la asta mă refer..m-a sfătuit să vin..să te strîng şarmant în brate şi să iţi zîmbesc. Domnişoara: (tace încruntată)..... Omul Maro: Vroiam să te rog..de gura lui...mă disperă şi vreau să ajung in staţie. Nu stiu, fă ceva, un semn, dă-mi o palma, orice. Am soţie şi trei copii dar am uitat să-i spun. Pare minciună acum dacă ii
spun după ce m-am ridicat. Că dau înapoi şi prostii. Dă-mi o palmă şi hai să terminăm treaba. Domnişoara: Te rog frumos să mă laşi in pace. Ne aud şi ceilalţi călători. Omul Maro: Da? (tare către călători cu o farîmă de speranţă) Nu vă suparati! Cred că mergem de vreo jumătăte de ora!! Nu observă nimeni? Vreau cel puţin încă o persoană care să îmi confirme sau să îmi infirme total părerea. Să zică nu! Sau da! (mai mult către sine) Nu am nimerit în trenul bun...(tăcere din partea tuturor. Se îndreaptă din nou către omul cu pelerina şi se aşază lîngă el) Omul Albastru: Ce ai făcut?? Omul Maro: Păi am cucerit-o. Gata. Mi-a zis să stau jos liniştit că sunt un pic tulburat şi că imi dă numărul de telefon cînd coborîm, la prima staţie (vorbind cu sine) …adică niciodată. Omul Albastru: (auzindu-l) Cum niciodată? Omul Maro: (obosit) Glumesc! La prima staţie.
Omul Albastru: Dar nu ai strîns-o in brate. Nu ai zîmbit şarmant. Ai fost o paiaţă! Omul Maro: Nu a fost nevoie. E nebună dupa mine. E disperată. Mi-e teamă sincer că mă vrea numai pentru trupul meu. Omul Albastru: Ai măi (îndoindu-se sincer)..deşi nu stiu. Ce altceva în afară de forma ta fizică amorfă poate să fi văzut la tine. Caracter ioc, barbaţie nici atît. Oricum, bravo. Norocul tău, vezi că la altele nu merge aşa simplu. Trebuie să faci faza cu braţul neapărat, cu tărie aşa! Omul Maro: ..cu tărie. Mi-e deja un pic jenă să întreb cît e ceasul..
Omul Albastru: Ceasul nu are importanţă în momentele astea!! Nu simţi adrenalina cum pompează sîngele in vinişoarele alea ale tale de fetiţă? Hmm? Hai, emoţia care iţi impulsionează fiecare mişcare. Nu simţi că zbori? Timpul, timpul nu are a face! Bizar că nu se uită la tine… Omul Maro: Îi place să fie discretă, probabil. Omul Albastru: Discretă in dorinţa ei nebună...pentru trupul tău? Omul Maro: Da. E o femeie completă. De abia aştept să-i iau numarul şi...să o sun. Omul Albastru: Ah...tinereţea asta. Simt cum şi mie îmi revine o parte din succesul tău. Ce vorbesc eu aici prostii?? TOT succesul tău imi revine mie. Ah… Omul Maro: Da, mă simt recunoscător.. Dar aş vrea să stiu exact ora şi minutul în care viaţa mea s-a schimbat şi am făcut pasul ăsta..E foarte important, ţin un jurnal şi notez tot tot.. Omul Albastru: Vezi! Ai prea mult timp. De acum, de cînd ai să te intalneşti cu domnişoara, nu o să ai timp pentru jurnale şi aberaţii de ale tale intime. Ai să descoperi plinătatea vieţii in formele ei pure. Omul Maro: (ironic) Admir filosofia asta de viaţă. E plină de savoare. (indignat şi nervos izbucneşte) Dacă ar exista o viaţă, dacă nu ne-am petrece atîta timp între două amărîte staţii de metrou!! (furios şi efervescent, gesticulînd) Făceam pe jos de 10 ori distanţa asta. Unde ne duce trenul ăsta, in Zalău? E posibil să fie un tunel secret al securităţii care trece prin 3 judeţe? Sunteţi toţi niste conspiratori iar eu am scăpat ca neghina in sacul cu grîu şi sesizez neapartenenţa mea la genul ăsta de realitate! (ţipînd) Vreau într-un metrou normal! (urlînd) Vreau dreptate!!!
(se aude o voce in depărtare) Om din mulţime: Aşa zi-le!! Bravo!! Un metrou fără cerşetori şi cu mai multe locuri!!
Omul Maro: (nu îi vine să creadă) Nuuu! Alt om din multime: Şi o ţară mai curată cu drumuri mai bune!!! Omul Maro: Nu măi oameni! Nu acum! De ce acum vă apucă? Multimea: Da, da!! Omul Maro: (ţipînd către mulţime) Nu durează prea mult drumul?? Nu stăm aici de o veşnicie? Cît a trecut?? Multimea: O eternitate!! Trebuie să facem ceva! De 17 ani nu se face nimic!!! (acoperit de toate vocile) Omul Maro: (urlă) Nu la asta mă refer! (deja nu se mai poate face auzit in hărmălaie şi cade pradă deziluziei pe scaun lîngă omul cu pelerină) Omul Albastru: (încîntat dar totuşi ironic) Bravo Che Guevarra! Ai reuşit! Eşti mulţumit!? Omul Maro: Dumnezeule! Avem timp şi pentru o revoluţie intre două staţii...(îl fulgeră o idee) Mă duc să apăs semnalul de alarma! Cum de nu m-am gîndit? Pun capăt chinului ăstuia! Omul Albastru: Tu esti tîmpit! Oricum chiar dacă îl apeşi tot in staţie opreşte, scrie şi în regulament deasupra. Vezi, sub "nu vă jucaţi ruleta rusească pe scările rulante" (rîde satisfacut de propria-i glumă).
Omul Maro: Trenurile asta sunt o capcană!..
Omul Albastru: Pentru minţile fragile da! (in timpul asta hărmălaia se mai potoleşte, ocazional cîte un răgnet cu "Jusţie impartială!!" şi "Jos corupţia!") Omul Maro: (total deznădăjduit) Nu mai pot să îndur.... Omul Albastru: Ce mai iţi doreşti??? Ai găsit o femeie frumoasă! Ţi-ai creat un prieten, pe mine! Apropo, pe mine mă cheamă Irinel! Omul Maro: Du-te dracu! Omul Albastru: (rîzînd) Şi ai stîrnit o mişcare care va răbufni şi va schimba ţara!! Omul Maro: Eu vreau să ajung în staţie. E totul atît de anormal (către sine) Oare cît timp a trecut!!?! (işi răspunde) Păi cred că mai bine de o ora. Am să ţin cont în continuare de logică. (se ridică de pe scaun către public) Chiar nu simţiţi? Nu simţiţi cum totul e prea lung şi mult? (işi răspunde) O staţie durează 3 minute! (aproape nebun aruncă fraze haotic cînd spre public cînd spre el) Ai să innebuneşti! O să innebuniţi! Nu vedeţi? Sunt singurul care vede? Unde mergem?? Care e urmatoarea staţie...Am uitat cum mă cheamă...Mă cheamă timpul si îmi spune să stau în loc, împreună cu el, de mînă cu eternitatea. Să deturnez privirile care nu văd nimic din ce le înconjoară....(în transă) Am să rup şinele in bucaţi de timp care plutesc pe pîrîul acela, prin care eu o sa merg cu tălpile goale de-a curmezişul, din mal în mal.. Nu am nevoie de repere ca să simt viteza timpului care stă.
fractura scenariu [ Teatru ]
de efemer in tus ------------------------de Lara Ana Maria Thompson 2008-01-30 |
[Lara Thompson ]
|
Ancora Pe scenă se află două scaune lipite între ele,(astfel încât crează iluzia unei canapele)acoperite cu o covertură galbenă, jumătate veche… jumătate nouă şi la trei paşi în stânga se află alte două scaune… unul cu un morman de cărţi iar altul gol. Pe scenă, în partea stângă se află o masă pe care sunt foarte multe foi, creioane şi un pahar. La masă se află naratorul. Acesta scrie, şterge, meditează… la un moment dat îşi dă jos ochelarii, se ridică de la masă şi se plimbă pe scenă în direcţia opusă mesei de scris. Începe să vorbească în timp ce se întoarce la masă. „ este o piesă de suflet pentru mine şi poate şi pentru alţii… de fapt nu este o piesă de teatru, ci mai degrabă (încercând să găsească cuvântul)… o înşiruire de cuvinte… doar o înşiruire (indiferent). Să începem!” Se aşează la masă şi adoarme. -1Ea doarme pe canapeaua din scaune, se trezeşte şi uimită începe să converseze. Ea: E dimineaţă?… E noapte?…. (fericită) E dimineaţă! ( urmează un căscat). Atunci când te ridici în capul oaselor, caşti mai lent sau mai fugitiv înseamnă că e buimăceala unui nou început. Se ridică de pe canapea, priveşte în jur şi zărindu-l pe narator exclamă Uită-te şi pe tine! Cred că mi-era dor de tine sau de umbra ta… de fapt mi-era dor de tot ceea ce însemni tu. (cu mâinile pâlnie) Bună dimineaţa „Tu”! „Tu” îşi ridică capul de pe masă şi face semne ce se vor a fi „Bună dimineaţa!) Ea:Te rog dă-mi zâmbetul tău!(plină de speranţă) „Tu „ridică un tricou galben Ea:Te rog dă-mi paşii tăi! „Tu” ridică o pereche de adidaşi Ea:Te rog dă-mi ancora sufletului tău! „Tu” ridică un ceas „Ea” se îmbracă cu un halat şi dispare să se schimbe. „Tu” dispare şi el pentru acelaşi lucru, doar că în direcţia opusă. „Ea” şi „Tu” reapar în acelaşi timp. Ea: Nu crezi că ai uitat ceva? Tu : De ce ai mereu impresia că uit câte ceva? Ţi se pare că sunt chiar atât de… dezintegrat? Ea: Ţi se pare că mie mi se pare ceva? Eu doar observ,comentez… şi te rog dă-mi îmbrăţişarea ta… pe ea ai uitat-o! „Tu” îi oferă o cămaşă roşie Tu: Acum trebuie să plec! Ea: Şi eu trebuie să plec. Nu azi… ci mâine… nu vrei să pleci şi tu mâine? Hai să plecăm amândoi mâine! Alintată se îndreaptă spre el
Tu: Nu… eu sunt obligat să respect ceea ce este de respectat! Ea: Obligat? (furioasă) De către cine? De respectat? Cine a mai inventat cuvântul ăsta? (împăciuitoare) Mai bine rămâi să mai deşirăm cuvântul ancoră. Se aşază pe canapea Tu: Când am deşirat noi prima vorbă? Se aşează lângă ea Ea: Nu stiu… acum100 de zile. Vorba asta e a… 1000-a. Mai contează? Tu:(după un moment de tăcere) Sau mai bine amânăm! Să încercăm să respectăm ceea ce…. (Pleacă) Ea: este de respectat! Hai, dispari! Respectă ceea ce este de respectat. Respectă firea si nemurirea. Dute şi mai studiază cadavre. Poate că aşa neuronii tăi vor şti cum arată în realitate Realitatea. „Ea” ia în primire un teanc de cărţi şi începe să citească. Peste câteva minute, „Tu” revine. Ea:….? Tu : Azi nu am chef să înţeleg Realitatea. (trist) Ea: Vrei să citeşti? ( îi oferă o carte pe care el o refuză) Tu: Citeşte-mi tu… Se aşează pe jos în partea dreaptă a scenei Ea:Bine! Ea îşi lasă cămaşa în faţa scenei, ia loc pe canapea şi începe să citească… pe parcursul lecturii dă semne de oboseală ca în final să adoarma şi să scape cartea din mână M-ai rugat să-ţi spun o poveste, orice… Dar asta m-a pus în încurcătură. „Oriceul acesta e infinit. Vrei o poveste scurtă sau lungă? Râd( e un mod de a rosti o istorioară). Plâng( e o cale de a inventa o ploaie de sunete). Dansez( e mişcarea sufletului născător de fraze). Ce poveste să-ţi spun? Răsfoieşte paginile cărţii pe care o ţine în braţe, în timp ce vorbeşte. Cea a punctului, a boabei de cafea, a irisului de nisip, a mâinii stângi, a degetului mic… povestea greierului, zborului, solzului de pe aripa unui fluture, aripei de înger… Povestea luminii, povestea gândului, suferinţei, mării… povestea (se opreşte din răsfoit) Dacă e scurtă vei zice că mai vrei una, dacă e lungă vei adormi, iar eu…. Eu ce voi face? Îţi voi zice o poveste într-un cuvânt. Ridici din umeri ( Tu ridică din umeri) nici tu nu ştii. Te culci pe pervaz ca să fii mai aproape de inima universului, ziua se joacă în părul tău, iar eu…(cască) A fost odată un înger(cască din nou) cu aripi din fluturi… mii, miliarde de fluturi diafani( cască) scânteietori, născuţi din ramurile crescute din omoplaţii tăi…(cască) Acest înger iubea stelele, norii şi cerul (din ce în ce mai încet) … iubea cu demenţă globul acela ce părea colorat şi viu…( adoarme şi scapă cartea pe podea)
-2El se ridică uşor, se îndreaptă spre cele două scaune pe care doarme Ea şi sprijinindu-se de spătarul unuia aşteaptă. Ea se trezeşte… iar el i se adresează pe un ton iritat. Tu: De ce te-ai culcat îmbrăcată cu mine? Ea: Cu care tine? (Uimită şi buimacă) Tu: Cu zâmbetul meu, paşii mei, ancora mea….
Ea: Am adormit odată cu timpul. (Relaxată) Tu: Şi timpul e ca şi mine? Cu exactitate? (furios) Ea: Timpul e tu! (calmă) Tu: De ce ai lăsat îmbrăţişarea pe podea?(încă dominat de furie) Ea: Ca să mă trezesc, să mă ridic, şi să merg spre ea. (în timp ce îşi rosteşte replica îşi laegă la mijloc cămaşa roşie de pe podea) Tu: Doar spre ea? ( începe să se calmeze şi se aşază pe scaun) Ea: Şi apoi în urma paşilor tăi.(şi sare parcă în urma unor paşi imaginari) Tu: (căzând în genunchi se uită după paşii ei) De ce în urma lor? De ce nu înainte? Ea: Pentru că eu sunt litera din urma peniţei. Tu: (se ridică şi se îndreaptă spre scaunul gol, pe care îl întoarce brusc, arătându fetei calendarul prins de spătar) Ce mâine e azi? Ea: Mâinele de azi.(indiferentă) Tu: Înseamnă că plec.( se îndreaptă spre culise traversând scena) Ea: Ştiu ! Şi eu plec. Tu: Deci… plecăm amândoi? Ea: Da! „Ea” şi „Tu” se foiesc prin cameră Tu: Care e timpul care corespunde efemerităţii? el se opreşte brusc Ea: Timpul care rămâne timp. Tu: Adică, clipa? (merge spre marginea scenei) Ea: Punctul care rămâne punct. Pentru că punctul e infinitul. ( pune o bilă neagră într-un pahar de sticlă… apoi se aşează pe podea) Tu: Şi timpul care e ploaia ce reprezintă? Ea: Lacrima. (toarnă apă în paharul cu bilă ) Tu: Şi unde vei fi când vei pleca cu timpul? Ea: Voi fi o lacrimă într-un iris universal. ( se ridică de pe podea şi merge la masă unde aşează paharul) Tu: Plecăm? Ea: Plecăm! „Tu” şi „Ea” dau să iasă pe uşă Ea: Hai să mai stăm! (Alintată îl prinde de mână) Tu: Ai zis că în mâinele de azi, plecăm! (contrariat) Ea: Să mai rămânem măcar o clipă! Tu: Bine să mai rămânem.(resemnat) Ea: Citeşte-mi te rog!(alintată se aşază pe scaun) Tu: Bine!(luînd un teanc de foi ia loc lângă ea) „Tu” începe să citească… apoi continuă din ce în ce mai încet… apoi îşi mişcă buzele mimând lectura… iluzia cititului necontenit… foile se duc… se duc… Mă întrebi ce s-a întâmplat cu îngerul cu aripi de fluturi...asta e bine! Înseamnă că n-ai adormit. Ei bine, îngerul nostru a rătăcit săptămâni întregi cu ramurile goale, care apoi s-au uscat ăi au căzut, aşa a devenit un înger pribeag, trist că nu putea să zboare, fericit că în jur era culoare...
-3Lăsând foile să cadă
Tu: De ce nu mi-ai spus să mă opresc?(furios) Ea: De ce nu te-ai oprit singur? Tu: Mă simţeam bine.(alintat) Ea: Vrei o cutie cu Pepsi?(fericită) Tu: Nu! Vreau un sărut cu gust de soare. Ea: Îţi voi dărui unul cu aromă de primăvară. Tu: E bun şi acela!(resemnat) Ea: De ce trebuie să ne oprim întotdeauna?(meditativă) Tu: De ce aspiri spre continuitate? De ce vrei să mergi?… Mereu să mergi? Nu ai obosit?(contrariat) Ea: Pentru a-mi dori să merg atunci când nu voi mai putea. Tu ai obosit? (calmă) Tu: De ce crezi că va veni o zi în care vei fi ancorată etern? Ea: Pentru că sunt o reacţie chimică între păcat şi pioşenie,(indică cu palmele dreapta şi stânga) între înger şi demon,(arată spre cer şi podea) între mic şi mare.(îşi apropie palmele caşi când ar vrea să aplaude) Tu: De ce nu plecăm în mâinele de mâine?(trist) Ea: Pentru că azi e mâinele de mâine şi am pierdut trenul. Tu: Ţi-am spus să luăm avionul!(supărat) Ea: Nu aveam bani! (îi arată portofelul gol) Tu: Îţi împrumutam eu!(se ridică de pe scaun) Ea: Nu-mi place să fiu împrumutată! Nici să mi se dea. Îmi place să mă descurc singură.(furioasă) Tu: Pentru mine ai fi putut face o excepţie.(merge spre marginea scenei) Ea:La fel şi tu. Ai fi putut să nu insişti să merg cu avionul.(furioasă) Tu:Amândoi am fi putut face o exceptie. Sau poate mai multe. Atât cât să le pierdem intr-un pahar tencuit cu vise.( resemnat bea apa din paharul cu bilă) Ea:Cam aşa ceva.(calmă) Tu:Dar nu am făcut!(calm) Ea:Pentru că suntem oameni.(calmă) Tu:Cine ar fi făcut?(calm) Ea:Cei opuşi nouă.(calmă) Tu:? Ea.Îngerii.(calmă se ridică de pe scaun) Tu:Credeam că tu eşti înger.(calm) Ea:Şi eu la fel.(tristă) Tu:Ce credeai despre mine?(curios) Ea:Că eşti jumătate de înger.(calmă) Tu:Doar atât?(supărat) Ea: (Ia loc pe canapea)Tu glumeşti! Credeam că eşti fff. Important! Ştii ce înseamnă juma de înger?Că mai e loc şi pentru o alta! Adică pentru mine! Sau o alta…..Tu erai o jumătate,eu o alta..…amândoi eram un înger. Îngerul solitar nu are ce căuta într-o lume ca a noastră. Tu:Şi eu care credeam că tu erai un înger…nu o jumătate.(se aşază lângă ea) Ea:Cu tine eram un înger,fără tine sunt o aripă. Tu:Credeai …..De ce nu mai crezi?(sprijină mâinile de genunchi) Ea:De ce aş mai crede?(indiferentă) Tu:Dacă nu mai crezi în asta…. În ce ai mai putea crede? În jumătăţi de Pepsi, de cafele, de foi,
de Dumnezei, de flori…Ai mai putea crede în ceva? Ea. Nu! În nimic palpabil, impalpabil, uman, inuman,exterior…..(sătulă) Tu.Şi atunci ce ai mai fi? O Derivă? Ea:Un altfel de Ateu. Unul care nu crede în nimic.(mândră) Tu:Eu nu vreau sa fiu ateu….eu mai cred….(nesigur) Ea:În ce?În mine nu! Nu mai crezi că sunt inger.(uimită) Tu:Mai cred că mă pot juca de-a „cred că tu eşti înger”( face un gest care te duce cu gândul că scrie ceva în acel moment) Ea: Asta înseamnă să faci compromisuri! Să renunţi la tine! Să-ţi dezbraci epiderma şi să te imbraci cu cea a îngerului fals….(aproape amuzată) Tu:Sună mai bine decat ideea de a fi ateu(fericit).Acum a sosit clipa să dormi. Ea:De ce? Nu vreau sa bâjbâi printre cioburi de lumi. Tu:Doar aşa , eu pot să ţes o iluzie din aerul violet.(enigmatic) Ea adoarme… el pleacă…. după câteva minute revine cu o cutie de carton şi stă câteva secunde şi o priveşte pe ea fără să o trezească.
-4Se trezeşte…. Observându-l zâmbeşte) Ea:De ce nu m-ai trezit? Tu:Îmi plăcea să te privesc.(meditativ) Ea:De ce ascunzi lacrima roşie în colţ de pleoapă?(se ridică îndreptându-se spre el) Tu:Pentru că tu mă tot întrebi „de ce?” Ea:Şi dacă nu aş mai face asta?… Ai râde?(se opreşte) Tu:Nu! Aş fi neutru. Ea:Când ai să râzi? Tu:Când buzele-mi vor fi gâdilate de citron. Ea:Şi cam când va fi asta? Tu:Când mi se va înapoia zâmbetul.(calm) Ea:Aş rămâne doar cu îmbrăţişarea.(aproape tristă) Tu:Nu văd nicio problemă… Ai avea a doua piele. Ţi-ar fi cald. Ea:Dar ar fi capricioasă.(tristă) Tu:Nu mai capricioasă ca o adolescentă de 16 ani.(exasperat) Ea:Şi totuşi nu vreau!(furioasă) Tu:Eşti egoistă! Îngerii nu sunt egoişti.(furios) Ea:Ti-am spus că nu am nici o legătură cu entităţile de lumină sau smoală.(furioasă) Tu: Pentru mine eşti un înger dintr-o geană buimacă şi azurie. O să accept faptul că eşti o entitate egoistă.(calm şi resemnat) Ea:Îţi voi reda zâmbetul ca să te văd râzând. Însă ţine minte! NU SUNT ÎNGER! SUNT ATEU!(serioasă) Tu:Ce fel de ateu?(amuzat) Ea:Ţi-am mai spus!(serioasă) Tu:Nu mi-ai mai spus ce culoare ai.(amuzat)
Ea:Ce culoare crezi?(îi intră în joc) Tu:Culoarea sufletului tău!(senin) Ea:Şi care e aia?(amuzată) Tu:Deschide pachetul.(calm) Ea.Mi-ai închis sufletul într-o cutie de carton?(uimire şi supărare) Tu:L-ai închis singură atunci când te-ai mutat aici. Lăsându-te în cutii si borcane.Eu nu am făcut altceva decât să cotrobăi printre frânturi de praf şi să te caut pe TINE. Eadeschide cutia şi răscoleşte printre bucăţile de ziar… Nu am găsit decât cioburi de clopot violet… şi cutia asta. Înăuntru era o bluză mâncată de molii şi tristă… Am deşirat-o şi am regândit bluza iniţială(ea scoate bluza cea nouă). Acum e ca nouă… flower-power…o strânge la piept fericită, apoi i se adresează cu o undă de tristeţe Ea:De ce m-ai redat mie? Tu:Pentru că nu te doream un Altfel de ateu.Te doream un înger violet.(calm) Ea:Ei nu fac compromisuri? Tu:Ei cred că nu. Ea:Mă voi îmbrăca cu mine iar tu cu tine. Acum poţi să râzi (îi dă tricoul galben).Oare mai sunt ateu?Sau poate un înger-ateu.(către public) Tu:Râd! -5El se culcă pe canapea, vrând să doarmă Ea:De ce te culci?(supărată) Tu:Mi-e somn!(leneş) Ea:De ce ţi-e somn?(contrariată) Tu.Mi-e somn de mine.(leneş) Ea:Ce are tine cu tine? Tu:Ce are tine cu tine?(exasperat) Ea:Taci!(imperator) Tu.Tac!(supus) Ea:Taci şi spune-mi…că ţi-e somn. Tu:….. Ea:Taci şi spune-mi :”Te iubesc!” Tu: …. Ea: Taci şi spune-mi de sunt înger, înger – violet, ateu, altfel de ateu. Tu:…. Ea:Tac şi te întreb….. Tu: ….. Ea: …. Tu: …. Ea: …. Tu: (El se trezeşte)Acum e rândul meu să te întreb iar tu să taci(ea ia loc lângă el)… şi apoi să tac eu şi să te întreb şi tu să taci şi să-mi răspunzi. Pot să mă culc? Ea: …. Supărată îi întoarce spatele, el mototoleşte o pernă imaginară şi îşi sprijină spatele de spatele ei.
După câteva minute… Ea:Ai uitat să mă saruţi!(alintată) Tu:De ce să te sărut?(contrariat) Ea:Sărută-mă ca să am de ce să mă trezesc mâine.(se întoarce spre public) Tu:De ce să te trezeşti mâine? Ea:Ca să îţi înapoiez sărutul. Tu:Şi apoi ce ai să faci? Ea: Am să aştept să primesc înapoi sărutul, înainte să mă culc. Tu: Mâine nu am să fiu aici.(trist…se întoarce spre public) Ea: Va exista un mâine de după mâine. Tu:Şi după mâinele de după mâine? Ea:Am să tac şi am să te întreb verzi şi uscate. Tu:Şi cu sărutul?(curios) Ea:Ne va spune mâinele de după alt mâine.(calmă) Tu:Şi dacă nu voi fi nici atunci? Ea: Va exista un mâine care mi te va găsi aici, lângă o oscilaţie ateistă si angelică. Tu:Vei avea răbdare să găsesti acel mâine?(deznădăjduit) Ea:Aş avea ceva de pierdut? Poate doar câteva perfecţiuni cutanate.(calmă) Tu:Şi dacă nu te-aş găsi atractivă atunci? Ea:Ai avea încotro?De ce te-ai mai întoarce? Tu: Ca să te privesc?! Ea:Există cameră web! Tu:Să te privesc pe tine… nu imaginea din pixeli.(exasperat se ridică de pe canapea şi se îndreaptă spre marginea scenei) Ea:Atunci de ce pleci? Dacă eşti atât de dependent de mine?(vine după el) Tu: Pentru că nu sunt chiar atât de dependent de tine.(accentuează silabele la: dependent de tine) Ea:Şi când pleci?(indiferentă) Tu.Mâine, după ce-mi vei înapoia sărutul.(nepăsător) Ea:Şi dacă nu ţi-l voi înapoia?(supărat) Tu:Tot am să plec! Ea:Atunci de ce nu pleci acum?(furioasă) Tu:De ce vrei să plec acum?(amuzat) Ea:Ca să uit de sărut. Tu:De ce să uiţi? Nu vrei să dormi?(jucăuş) Ea:Pot să dorm şi fără el. Să zicem că a venit mâinele -de-mâine… că a venit timpul să pleci.(indiferentă) Tu:Şi partea cu sărutul?(dezamăgit) Ea:Sunt amnezică….care parte cu sărut? Cade cortina
-6Tu şi ea se aşază pe marginea scenei. Tu:Ce a fost totul?(meditativ) Ea:Ce a fost totul? Tu.Cine a fost?
Ea:Cine a fost el? Tu:Sunt treaz? (se ciupeşte) Ea:Sunt trează? Tu:Am visat? Ea:Oare, am visat? Tu:A fost coşmar sau un vis frumos? Ea:A fost un vis frumos?…sau un coşmar? Tu:Înger,ateu,înger-violet,înger-ateu.. Ea:Înger-ateu,înger-violet,ateu,înger…. Tu:Oare am fost eu? Ea:Oare am fost eu? Tu:Mi se pare cunoscută?(se uită spre ea) Ea:Mi se pare cunoscut?(se uită spre el) Tu:De ce mă întreb? (cu faţa spre public) Ea:De ce mă întreb verzi şi uscate? Tu:Cred că….(îşi priveşte picioarele) Ea:Cred că vorbeam despre iubire. Tu:IUBIRE? EA:IUBIRE? Tu:Mai bine beau ceva! Ea:O cutie cu Pepsi mi-ar prinde bine! Tu:Aş vrea o vorbă! (trist) Ea:Cred că vreau o vorbă! Ea şi tu vor să ia o sferă albastră, simultan… ea îi dă voie lui să o ia Tu:E bună! Ea:Un compromis ….sunt înger? Tu:Poate doar unul violet.(spre ea) Ea:Şi tu ce eşti? Tu:Juma de înger Ea:Înseamnă că eu sunt o aripă. Tu:…… Ea:……. Tu:Ţi-e somn? Ea:Ţie? (se aşază spate în spate) Ea:Tu ce crezi că s-a întâmplat? Tu:Ne-am cunoscut Ea:Într-un vis sau într-o realitate? Tu:Într-o penumbră intelectuală. Ea:Coşmar sau nu? Tu:Pentru mine nu. Tu:Tu? Ea:Nu. Ea:Ce sunt până la urmă,eu? Tu:Mă gândesc….. (cu faţa spre public) Ea:Crezi că au înţeles ceva?(revine şi ea)
Ea:Crezi că au înţeles ceva? Tu:Cred că se gândesc. Ea:Şi dacă nu au înţeles? Tu:Vor înţelege. (se ridică) Ea:Tu ai înţeles? Tu:Da. Tu: …… Ea:Şi eu. Ea:Când vor înţelege? Tu:Când vor ieşi din sală.(îi indică uşa din spatele sălii de spectacol) Ea:Noi până când vom înţelege? Tu:Până când am să mai scriu şi altceva.(îi indică masa de scris) Ea şi tu coboară de pe scenă, ea prin stânga… el prin dreapta. În timp ce coboară treptele Tu începe să vorbească cu publicul…. Când va termina el, Ea va continua discuţia… iar în final se vor opri în colţuri diferite. Primul Tu: Am vorbit despre sfera Amor…în care încercam să ne cunoaştem total prin intermediul Celuilalt…despre tentaţia părăsirii eului nostru într-o cutie de carton pentru a ne îmbrăca în Celălalt, de a ne confunda cu El….despre dependenţa noastră de iubire…despre compromisuri şi jumătăţi existenţiale…despre…Sunt amnezic! Ce ziceam? Ea:Spune-mi la ce te gândeşti acum? Nu acum când stai pe scaun şi priveşti…nici acum când zâmbeşti cu înţeles….La ce te gândesti acum după ce ţi-ai dezmorţit picioarele, neuronii, buricele degetelor… acum după ce ai părăsit scaunul roşu?Spune-mi, la ce te gândeşti acum? În timp ce va vorbi va indica câte o persoană din public Sfârşit
Scena 1 scenariu [ Teatru ]
imposibilă ------------------------de ioana negoescu [ioanan ] 2007-11-16 |
|
Personaje: M - Moartea - o femeie între două vârste îmbrăcată sobru, sacou negru cam bărbătesc, fustă neagră. Părul negru strâns într-un coc la spate BM - bărbatul mort- în costum gri, cravată sobră, pantofi negri foarte bine lustruiţi BV - bărbatul viu-gol Décor: un pupitru înalt 2 scaune cu faţa spre public, unul în spatele celuilalt o cadă veche de fontă în plan mai îndepărtat M în prim planul scenei, în picioare la pupitru cu faţa la public pregătită să ţină un discurs. Frunzăreşte filele unui document. BM şezând foarte corect oarecum rigid pe scaunul al doilea BV aşezat în cadă. Iniţial nu se vede din ea. M –[îşi drege vocea] Doamnelor şi domnilor, în primul rând doresc să vă mulţumesc pentru prezenţă. În al doilea rand … BM –[o întrerupe cu oarecare politeţe în glas]În al doilea rând sunt eu, doamnă. M - mă rog…În al doilea rând vreau să vă comnic unele chestiuni foarte importante. Doamnelor şi domnilor vă anunţ în mod oficial că AVEM TIMP. BM -[o întrerupe din nou cu un ton ezitant, privind în jur]Nu vă supăraţi doamnă, nu ştiţi cumva unde suntem? M -[întorcându-se doar câteva grade spre BM] Domnule, nu ar fi trebuit să întrerupeţi acest discurs. Timpul are anumite reguli, o continuitate un ritm, ceva ce pare să depăşească propria dumneavoastră capacitate de înţelegere … BV -[fără să iasă din cadă, cu o voce foarte vitală, puternică, ton zeflemitorî. Ce importanţă are unde suntem? Uite eu sunt într-un recipient. Aici timpul este limitat domnişoară. Curge la canal dacă scot dopul. Totuşi [scoate capul din cadă, devine vizibil până la brâu]aş putea să vă pun şi eu o simplă şi inocentă întrebare din public…mă rog din cadă. Aveţi idée CINE suntem? M -[uşor iritată] Întrebările dumneavoastră nu fac decât să strice contiuitatea acestui discurs, precum şi echilibrul perfect pe care tocmai l-am stabilit între noi . Ce mai contează cine şi unde eşti, dom'le, dacă ai timp şi dacă… BV - Mă văd nevoit să vă întrerup din nou şi să vă anunţ că nu aveţi pic de dreptate. Timpul meu nici nu există din moment ce Eu de fapt nici nu m-am născut. Recipientul asta mă găzduieşte până devin capabil să mă adapez vieţii de apoi M - Staţi! Care apoi?
BV - Adică, după… M - După ce? [Tăcere. BV se ascunde în cadă] M - Cred că nu m-aţi înţeles… avem cu toţii acest unic timp şi nu un altul. Pe de altă parte nimic nu este lăsat la voia întâmplării, doamnelor, domnilor, născuţilor şi nenăscuţilor . De exemplu, eu vă pot garanta veşnicia fără să vă ofer în mod concret dovezi, fără să vă îngrop în tot felul de certitudini. BM - Dacă e aşa înseamnă că suntem pur şi simplu morţi…nu? M - Nu. Dar e un amănunt nesemnificativ. BV -[ieşind pe jumătate din cadă]Dacă susţineţi că sunteţi cât de cât vie încercaţi să faceţi ceva. De exemplu, să plângeţi. [M încearcă să plângă. Nu reuşeşte. ] M -[cu un ton indiferent] Nu pot. BV -Vedeţi? Morţii nu plâng. M -[iritată, schimbând vorba] Vă mai bălăciţi mult în chestia aia ? aţi scos dopul? BV -Nu domnişoară. Nu depinde de mine. Sorocul! BM -[privind spre BV] Săracul! Doamnă, eu vă spun că ar trebui să facem abstracţie de dânsul[indică spre cadă]. Uitaţi, e acolo plin de jeg, bălăcindu-se în câţiva litri de …chestia aia mizerabilă despre care spune că e de o importanţă vitală. ..[cu un ton confidenţial] şi ştiţi, nici nu cred că e de-al nostru… M - De ce credeţi asta? BM - l-am auzit plângând… M - ahaaaa BM - mâine poimâine va izbucni într-un hohot de rîs…şi cine ştie… BV -[nu se arată dar cântă fredonează mormăind oda bucuriei] BM - ce v-am spus?! [Se văd doar mâini şi picioare în aer ieşind din cadă. Un fel de dans. Un hohot de râs. Un hohot
de plâns. O tuse. Un strănut. Chiorăituri râgâieturi…intestine.] BV -[iese două treimi din cadă şi se adresează gesticulând spre M]Doamnă, cred că lucrurile iau o întorsătură ciudată. Dumneavoastră nu v-aţi susţinut discursul, auditoriul habar nu are cine şi unde e, pe aici s-a dat o luptă. Au căzut oameni şi au fost împuşcaţi cai, nu-i aşa?[ trece un cal]. S-au spart oalele şi noi nu ne-am ascuns încă, planează la joasă înălţime un pericol…adică,cerul e albastru, miroase a liliac înflorit, s-a întărit mădularul, vacile dau lapte, albinele fac miere, ursul e păcălit de vulpe…pe când dumneavoastră doamnă sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze…[arată undeva spre zona pelvină sugerând un falus] [În tot acest timp M nu schiţează nici un gest. Stă în picioare încercînd să ţină un discurs.] M -[îşi reia firul discursului oarecum mecanic]După cum vă spuneam, ar trebui să reconsiderăm termenele, să prelungim unele cuvinte; chiar şi în majoritatea gesurilor am putea să desfăşurăm o anumită lentoare … BM -[ întrerupe]Doamnă! Cu tot respectul, s-ar putea să fie adevărat că lucrurile iau o nouă întorsătură, deşi nu prea ştiu de unde…cred totuşi că e total diferită de afirmaţiile acestui, acestui, …acestui. [arată spre cadă de unde se aude BV fredonând dând din mâini şi din picioare ca într-un dans aerian în care trupul zace în cadă doar membrele dansează] M - Domnule, Eu am timp, dar Nu am răbdare. Ceea ce vi s-ar putea părea inexplicabil. BV - Nu, nu, deloc! E foarte firesc . Moartea nu are niciodată răbdare. Are însă foaaarte mult timp. M - Domnule, nu cred că e corect să pronunţaţi cuvinte noi chiar înainte de a vă fi născut. Habar nu aveţi despre ce vorbiţi. Dar mă rog, eu nu intervin acum. Deşi cred că ştiţi, decizia îmi aparţine. BV - Decizia… ahaaa. Acum veniţi să luaţi aici o decizie atemporală. Vax! [BM trece în primul rând, aşezâdu-se în scaunul din faţa lui] [BV cântă un cântec de pahar, de inimă albastră…Între timp M se apropie de el şi începe să-l studieze atentă evaluându-l ca pe o mostră. BV se opreşte din cântat, îşi priveşte curios mâinile apoi concluzionează] BV - Bărbat bine. Viu. Greutatea: aproximativ 70 kg. Înălţimea:[îşi priveşte picioarele scoţândule din vană] cam cât o cadă. plus tălpi. Caut femeie. Nu. Caut FE-ME-IA! [se prinde cu mâinile de marginea vanei, scoate capul peste margine şi priveşte în jur căutător susţinând priviri.]
Tornada scenariu [ Teatru ]
- dramă într-un act ------------------------de Miriam Cihodariu [Miriam Cihodariu ] 2007-10-19 |
|
Personajele: El – un tinerel finuţ Ea – cam dură, vulgară Bărbatul – picat din lună Decor: un interior cu aspect de cabană părăsită, câteva piese de mobilier în dezordine: o ladă, câteva scaune, câteva scânduri, sticle, saci etc. [Se deschide uşa, uşor, cu prudenţă. Intră întâi el, apoi o trage şi pe ea înăuntru.] El: - Hai, s-ar putea să avem noroc. [Cercetează în jur] Ce zici, nu-i Marriot, dar pare un adăpost solid, nu? Ea (cam speriată): - Da. [Cu o mişcare a lehamite din închietura mâinii] Dar dacă ne-am lăsa cu toţii pe noroc… [Se aşează pe o ladă.] El: - N-aş fi crezut că am putea trece vreodată prin aşa ceva. [Priveşte spre Ea îngrijorat.] - Hai c-a trecut! Cred că a fost o tornadă sau ceva de genul ăsta. Ne-a luat prin surprindere, din cauza muntelui. Dacă am fi fost la câmpie, am fi văzut vârtejul din timp, poate ne-am fi adăpostit undeva… Ea (cam agresivă): - Unde, sub pământ? El: - [împăciuitor] Dacă-ţi revine simţul umorului, înseamnă că te-ai liniştit. Cred că în următorii ani trebuie să ne facem pivniţe solide pe lângă locuinţe, adăposturi împotriva uraganelor, taifunurilor, tornadelor… aşa cum am văzut în filme. Ea [întrerupându-l, ironică]: - Unde, în faţa sau în spatele blocului? [El şi ea tac câteva secunde, fiecare cu gândurile lui] El: - Totuşi, putem spune c-am avut noroc. Zburau pe deasupra noastră nişte crengi groase, ba chiar copaci mi s-a părut. N-am fost răniţi dar puteam foarte uşor să murim. Dacă am mai fi amânat urcuşul măcar jumătate de oră! Dacă am mai fi rămas puţin jos la hotel! O sper că jos, la poale, maşina nu e îngropată sub buşteni! Ea: - [nemaisuportând văicăreala] Mai boceşti mult?
El: - [cam stânjenit] Hei, la ce te gândeşti… Ea: - [tace o vreme, se calmează, după care] Mă gândesc la Alina, normal. Sunt îngrijorată… El: - [întrerupând-o] Lasă măi că sora ta e bine, la Bucureşti. Tornadele se dezlănţuie în spaţiu restrâns. Dă-i un telefon! Ea: - [scoate mobilul, formează numărul, apoi îl aruncă nervoasă pe un sac] Evident, n-are semnal! El [privind pe fereastră]: - [uimit] Dumnezeule! Brazii sunt la pământ! [se întoarce spre buimăcit]. Simina, vino să vezi! [Ea vine, mai mult în silă]. Ai mai văzut aşa ceva? Vijelia a acţionat pe o fâşie îngustă, de numai 2-3 metri lăţime. Uite acolo, jos, în vale! Uite ce formă perfectă. Se curbează de parcă ar fi litera S. Ca într-un joc de puzzle în care lipseşte litera S! Ea [pleacă de la fereastră, vizibil deinteresată, încearcă din nou telefonul şi-l trânteşte din nou]: - Acuşi se întunecă, poate ar trebui să ne întoarcem. El: - [deschide uşa, iese, se întoarce] Imposibil. Panta e abruptă, e plină de mâl, mai sunt încă torente. S-a lăsat frigul şi suntem încă uzi. Ea [izbucneşte, nervoasă] - Nu ştiu ce ţi-a venit să plecăm tocmai acum de la Bucureşti. Şi mi-ai pus şi condiţii: eu să nu şiu unde mergem şi… fără Alina. E abia o copilă, are 10 ani, nu pot s-o las aşa, pe la cunoştinţe. Eu sunt adult dar ea… nu mă are decât pe mine! El [puţin surprins de atitudinea ei, cu voce cam vinovată]: - Am vrut să-ţi fac o surpriză… plăcută… sper. De-acum o vom lua pe Alina tot timpul cu noi. [Ea ridică indiferentă din umeri, se întoarce ostentativ cu spatele.] El [merge din nou la fereastră]: - [visător] E ceaţă, în depărtare. - [mirat] N-am mai văzut aşa ceva. E de un albastru intens… Am auzit că o astfel de ceaţă ar apărea prin Munţii Buzăului şi că ar fi o poartă de trecere spre o altă dimensiune… Ea: - [face un gest de lehamite, apoi cu dispreţ] Dacă tot trebuie să dormim aici mai bine te-ai gândi cum să facem puţină căldură, dacă avem mâncare, apă! El: - [se conformează rapid, se uită câteva momente în jur şi apasă pe un comutator] Uite că avem lumină. Bine că nu a căzut reţeaua! - [merge spre alt colţ al încăperii] Uite şi un calorifer electric [îl pune în priză]. - [relativ entuziasmat, începând să trepideze un ritm febril, nerăbdător] Uite şi două sticle de apă minerală şi nişte mere. Am în rucsac pâine şi brânză. - [umil cu ea şi cu mândrie totodată] Şi mai am o surpriză pentru tine [caută în rucsac]… - [încercând să-şi controleze un tremur al zâmbetului] Aşaaa, închide ochii, te rog. - [Scoate o cutie cu bomboane pe care i-o pune în poală] Bomboanele tale preferate. Şi acum surpriza cea mare [scoate o sticlă de şampanie, vizibil mândru de el]. Ei, ce zici? Ea: [puţin mai binevoitoare] - Merge! El:
- [energic] Lasă-mă să aşez eu masa. [Aşează totul pe un butuc, sac sau chiar pe jos. Muşcă fiecare din câte un sandwich, el toarnă şampanie în două pahare.] - [puţin enervat, agitat, în transă] N-are rost să mai amân! - [exaltat, nu pare că o mai vede într-adevăr] Urmează surpriza cea mare. Scopul excursiei noastre… - [se aşează mai aproape de ea] Ştiu că ne cunoaştem doar de câteva luni, dar [o priveşte în ochi] n-am mai întâlnit o fată ca tine – puternică, serioasă, motivată. - [empatic] Ştiu cât de greu ţi-a fost să-ţi pierzi ambii părinţi, să rămâi cu o soră mult mai mică în îngrijire, să munceşti, să termini o facultate… Crede-mă că ştiu… Ea: - [cu cinism, privindu-l cam fix] Nu, nu ştii. Habar n-ai! - [cam ironică] Dar nu contează. Treci la subiect. El : - [emoţionat] Mi-ai plǎcut din primul moment când te-am cunoscut… - [zâmbind] Nu se întâmplǎ prea des sǎ te abordeze la serviciu o poliţistǎ frumoasǎ şi sǎ-ţi comunice cǎ ai parcat neregulamentar. Si sǎ te mai şi ierte de amendǎ… Ea : - [luându-l peste picior] De asta te-ai simţit obligat sǎ mǎ inviţi la o cafea… El : - [privire goalǎ] Poate litera S fǎcutǎ de tornadǎ vine de la Simina, poate e un semn, câteodatǎ avem puţinǎ nevoie de magie Ea [pufneşte puţin în râs la ultima replicǎ, dar se controleazǎ] El : - [Se aşeazǎ în genunchi, scoate din buzunar o cutiuţǎ, o deschide] Cu acest inel, eu Andrei, te cer pe tine Simina în cǎsǎtorie. - [cu teamǎ] Vrei sǎ fii soţia mea ? Ea : - [zâmbind puţin maliţios] Iatǎ un bǎiat care se mai gândeşte la cǎsǎtorie în ziua de azi… El : - [puţin panicat] Spune-mi, vrei sǎ fii soţia mea ? [Acum intrǎ în încǎpere un bǎrbat înfǎşurat într-o manta de ploaie cu glugǎ. Este colorat de sus pânǎ jos într-un praf gri-albǎstrui, pe care îl împrǎştie peste tot pe unde se mişcǎ şi pe tot ce atinge. Cei doi îl privesc întrebǎtor] Ea : - [repezit, intrând în pielea de poliţist] Cine eşti şi ce cauţi aici ? Bǎrbatul : - [picat din lunǎ, vorbeşte apǎsând pe consoana S] Sǎrutmâna, scuzaţi-mǎ… sunt Simion Samoilǎ, Socotitor… Ea [sare, cu mişcǎri sigure de poliţist şi priveşte afarǎ] Bǎrbatul : - Sunt singur. Ea : - [scurt] Ce doreşti ? Bǎrbatul : - [natural] Sǎ-mi spuneţi sǎ stau… Sper. - [se aud nişte sunete ca de trompetǎ] Sunǎ surlele. Soarele se stinge sfârâind sub semnele serii…
Ea: - [nervoasǎ] Nu ai în vocabular decât cuvinte care încep cu S? Dar o legitimaţie ai? El: - [o trage de braţ mai încolo] Lasǎ-l, ştii doar ce-a fost afarǎ… - [cu milǎ] Trebuie sǎ doarmǎ şi el undeva. Nu eşti în timpul serviciului, sǎ-i ceri sǎ se legitimeze… Ea : - [tot agresivǎ] Dacǎ-i vreun hoţ sau mai rǎu? El : - [amuzat] Pe-o vreme ca asta, hoţii nu urcǎ pe munţi. - [visǎtor] Doar romanticii ca noi sau bieţii precum el, cu minţile rǎtǎcite… Ea : - [Pufneşte la ideea cǎ ar putea fi catalogatǎ drept romanticǎ, apoi se apropie de Bǎrbat, care ţine o mânǎ în buzunar] Scoate mâna din buzunar! Ce-ai acolo ? Bǎrbatul : - [supus, dar nu umil, ci cu un fel de respect amestecat cu milǎ] Scot, scot, sunt seminţe… [Scoate mâna plinǎ cu seminţe din buzunar şi le întinde ca un copil spre Ea, râmânând cu ea întinsǎ] Ea : - [istericǎ, scârbitǎ, spre El] Vezi, ţi-am spus eu cǎ e un vagabond din ǎla care mǎnâncǎ seminţe, scuipǎ coji şi urlǎ la meciuri! Eu ştiu de la secţie cǎ ǎştia comit aproape toate crimele! El : - [ascultând-o, dar uitându-se cu atenţie, cu o privire stranie, spre mâna plinǎ de seminţe întinsǎ de Bǎrbat] Simina, dar… uite ! Nu sunt seminţe de mâncat ! Ea : - [şocatǎ, ia câteva seminţe din mâna Bǎrbatului, le cerceteazǎ atent] Ciudat, am crescut la ţarǎ dar nu le recunosc… - [indiferentǎ] Oricum, ce conteazǎ ! [Le aruncǎ într-o grimasǎ de dispreţ. Pe parcursul urmǎtoarelor cîteva replici, Bǎrbatul le culege cu grijǎ, suflând praful de pe ele] El - [împǎciutor] Uite, vezi, nu e nici înarmat… E doar un lunatic cu seminţele lui… Ea : - [fǎrǎ a-şi coborî deloc vocea] Nu-mi place de el. El : - [zâmbind] Hai cǎ e inofensiv. Dacǎ va face figuri îl pun eu pe fugǎ, ok ? Ea : - [pufnind în râs, tot dispreţuitoare] De parcǎ poţi tu sǎ-l pui pe fugǎ mai bine decât mine ! Mǎ descurc singurǎ, mulţumesc ! El : - [cam supǎrat] Nu vroiam sǎ insinuez cǎ nu te descurci, doar vroiam sǎ te liniştesc… Ea : - [mai calmǎ, se întoarce spre Bǎrbat] Bine, poţi sǎ rǎmâi. Ia loc, dacǎ vrei. Şi vorbeşte normal ! Bǎrbatul : - [relaxat] Bine, dar mi se pǎrea amuzant sǎ… Ea : - [întrerupându-l] Cu ce spuneai cǎ te ocupi ?
Bǎrbatul : - Sunt socotitor. Ea : - [încordându-se] Iar începi ? Bǎrbatul : - [foarte amuzat] N-aveam cum sǎ evit. Ea : - [agresivǎ, ton de interogatoriu] Socotitor, ce-i aia socotitor ? Bǎrbatul : - [simplu] Cel care socoteşte. El : - [amabil] Vrei sǎ spui contabil, nu ? Bǎrbatul : - [vizibil încântat] Se poate spune şi aşa. Ea : - [continuând tirul] Unde lucrezi ? Bǎrbatul : - [relaxat] Pe unde trebuie, pe colo, pe colo… Ea : - Ce studii ai ? Bǎrbatul : - [mirat] Studii ? Ea : - [nervoasǎ, impacientatǎ] Da, studii ! Ai terminat A.S.E. sau ceva de genul ǎsta ? Bǎrbatul : - [amuzat] Nu. Ea : - [nervoasǎ, vorbind lent, ca pentru retardaţi] Ai terminat liceul economic ? Bǎrbatul : - [şi mai amuzat] Nu. Ea : - [luându-l pe El mai încolo, fermǎ] Trebuie sǎ recunoşti cǎ-i cam ciudat. Beat nu-i. Nu-mi inspirǎ încredere. Pare aşa, la limita speciei, un fel de idiot. Dar nu unul inocent, simt cǎ are un scop aici, cǎ nu a apǎrut degeaba. El : - [punându-i palmele pe faţǎ] Nu-l putem da afarǎ. Gândeşte-te, ce ai face în locul lui? Bǎrbatul : - [luându-şi apǎrarea, cu demnitate] Afarǎ plouǎ, peste tot e noroi, sunt buşteni pe potecǎ. Mǎ gândeam şi eu sǎ mǎ adǎpostesc undeva. Mǎcar pânǎ se lumineazǎ. Sǎ vǎd pe unde calc. Dar dacǎ vǎ deranjez atât de mult, pot sǎ ies şi sǎ mǎ adǎpostesc sub streaşinǎ… El : - [rapid, jenat] Nu, rǎmâi, e loc pentru toţi. Bǎrbatul : - [simplu, dar ca un avertisment] Trebuie sǎ ne mulţumim cu ce ni se întâmplǎ. Ea : - [izbucneşte maliţios] Da, bineînţeles, trebuie sǎ ne cǎrǎm peste tot mulţumirea peste tot. Sǎ
eplodǎm de mulţumire şi sǎ umblǎm peste tot cu gurile întinse într-un zâmbet de mulţumire… Bǎrbatul : - Nici nu ştii câtǎ dreptate ai ! Ea : - [ironic] Ba ştiu ! Dacǎ am fi procedat aşa, noi, oamenii, am fi fost şi acum mulţumiţi în peşteri. Bǎrbatul : - [cu simplitate] Cine ştie dacǎ oamenii nu vor ajunge din nou sǎ locuiascǎ în peşteri … Oare de ce natura se dezlǎnţuie din ce în ce mai ciudat? Nu datoritǎ oamenilor ce nu au ştiut sǎ gestioneze ce au avut, ce au, ce vor avea ? - [meditativ] Lipsa de prevedere poate fi un câştig de luciditate, dar asta e valabil doar pentru un om care e înconjurat de un million de oameni prevǎzǎtori. Oamenii au acţionat tot timpul ca şi cum ar fi nemuritori, cǎutând sǎ epuizeze toate posibilitǎţile. Deşi zilnic i-au vǎzut pe alţii murind şi tot şi-au adus aminte de asta, şi-apoi au uitat repede, apoi iar şi-au amintit, iar au uitat şi… tot aşa. El : - [cam şocat] Nu mi se pare deloc a fi idiot ! Ea : - [agasatǎ, rece] Pe mine mǎ enerveazǎ. Acum se crede un mare înţelept. - [întorcându-se spre Bǎrbat] Unde locuieşti ? Bǎrbatul : - Destul de aproape. La numai doi paşi. Ea : - [îmbracǎ din nou faţa de interogatoriu] Ai familie ? Bǎrbatul : - [amuzat] Oho. Am o familie foarte numeroasǎ. Ea: - Din ce trǎiţi, aveţi animale…? Bǎrbatul : - [ironic] Avem de toate, nu ne lipseşte nimic. Bineînţeles, asta dacǎ ne uitǎm la alţii cǎrora le mai lipseşte câte ceva. Atunci ne podideşte fericirea. Dar dacǎ ne pune pǎcatul sǎ ne uitǎm la alţii care au mai mult decât noi, constatǎm cǎ avem multe lipsuri şi începem sǎ ne vǎicǎrim şi sǎ ne plângem de milǎ. Aşa cǎ suntem foarte fericiţi şi foarte nefericiţi. Avem de toate şi n-avem nimic. [Terminând cu un zâmbet larg şi o reverenţǎ ca de expunere artisticǎ, totul la modul cel mai blajin-ironic cu putinţǎ]. El : - [politicos] Totuşi, spune-ne mai concret cu ce te ocupi ? Bǎrbatul : - V-am mai spus. Sunt socotitor. Socotesc, calculez în fiecare zi cam ce se întâmplǎ cu oamenii, câţi sunt fericiţi şi câţi nefericiţi. Şi nu reuşesc niciodatǎ. O iau mereu de la capǎt. Ea : - [rǎstindu-se, cu mişcǎri ceauşiste sacadate din antebraţ, ritmând discursul] Nu te-am primit aici sǎ-ţi baţi joc de noi. Dacǎ nu-ţi mǎsori cuvintele şi nu dai dovadǎ de un minim de politeţe, o sǎ te trezeşti imediat afarǎ, pentru cǎ, se pare, nu eşti prea fericit aici, la noi. Bǎrbatul : - [indiferent, meditativ] La voi? Din câte ştiu e cabana pǎdurarului. Loc de adǎpost. Nu cred cǎ
ne-ar da afarǎ pǎdurarii în condiţiile de faţǎ. - [cu voce neutrǎ, dar care produce la aceastǎ replicǎ un ecou apocaliptic în salǎ] Numai sǎ nu lǎsǎm mizerie. Sper cǎ e de la sine înţeles cǎ nu mǎ refer numaidecât la mizeria materialǎ, adicǎ la ceea ce se vede, mǎ rog, la ceea ce se percepe prin simţuri. - [înţelegǎtor] E drept cǎ voi aţi ajuns primii aici. Dacǎ vǎ deranjez, v-am mai spus, pot ieşi. Eu nu rǎcesc. El: - [stânjenit] Ei, hai sǎ n-o luǎm chiar aşa. [Indicând-o pe Ea] E femeie, trebuie sǎ înţelegem cǎ e mai sensibilǎ… Ea: - [rǎstindu-se la El] De când mǎ crezi tu atât de sensibilǎ? S-ar putea sǎ ai surpriza sǎ constaţi cǎ sunt mai sensibilǎ decât tine ! Bǎrbatul : - [cam sictirit] Haideţi, nu vǎ mai mǎsuraţi sensibilitǎţile. N-o sǎ ajungeţi la nici un rezultat. Oricum, îmi dau seama cǎ aţi fi dorit sǎ fiţi singuri aici. Cǎ vǎ deranjeazǎ prezenţa mea. Ea : - Tot e bine dacǎ-ţi dai seama ! El : - [împǎciutor] Gata, gata, e loc pentru toţi. Mai sunt câteva ore şi se face luminǎ. Apoi vom pleca fiecare pe drumurile noastre. - [cǎtre Bǎrbat] Nu te supǎra, dar eşti un tip mai ciudat. Sper sǎ nu te supere prea mult sinceritatea mea… [se opreşte câteva secunde, apoi îşi freacǎ fruntea cu degetele] Nu ştiu ce am, mǎ simt cam nu ştiu cum. Parcǎ-mi vine tot timpul sǎ spun orice, aşa, de-a dreptul. Bǎrbatul : - [privindu-l fix] Adicǎ sǎ fii sincer tot timpul, nu? De ce spuneai înainte cǎ sunt un tip mai ciudat ? El : - [încurcat] Pǎi vorbeşti aşa… - [gesticulând cu o mânǎ pentru cǎ nu-şi gǎseşte cuvintele] Câteodatǎ pari cam idiot, poftim, am spus-o. Iar câteodatǎ spui nişte chestii care chiar îmi dau de gândit… - [calm, dar uşor defensiv, fǎcând un pas în spate] Ca sǎ mǎ exprim mai bine, eşti un tip… lunecos… Bǎrbatul : - Pǎi voi m-aţi luat la întrebǎri. Un adevǎrat interogatoriu. Eu n-am intrat în viaţa voastrǎ personalǎ. Doar în spaţiul vostru fizic, pentru câteva ore. Mǎ tot întrebaţi ce fac, unde locuiesc, despre starea materialǎ, socialǎ, civilǎ. Vreţi sǎ-mi ştiţi şi arborele genealogic ? Ea : - [cu ton de mahala] Nu, nu ne intereseazǎ. Ne mulţumim cu ce ştim ! Bǎrbatul : - Am vǎzut o toaletǎ la câţiva metri de cabanǎ. O sǎ ies, pentru câteva momente. - [Se îndreaptǎ cǎtre uşǎ, o deschide, apoi se întoarce din prag cǎtre ei] Nu vǎ fie teamǎ, nu merg sǎ-mi chem complicii de tâlhǎrie şi nici pe [strâmbându-se, dar foarte amuzat] « bǎieţaşii mei ». Dacǎ vreţi, vǎ puteţi uita pe geam. Toaleta e în bǎtaia luminii de la ferestre. - [ironic] Noroc cǎ are uşǎ. Ea: - [sarcasticǎ] Ha, ha, ha. Foarte amuzant. Mǎ crezi aşa fricoasǎ ? Sunt poliţist !
Bǎrbatul : - [din uşǎ] Felicitǎri! O meserie utilǎ, uneori. Dacǎ-i fǎcutǎ de cine trebuie şi cum trebuie. Ea: - [sare ca arsǎ] Ce vrei sǎ spui cu asta? [Apoi tace pentru cǎ Bǎrbatul plecase] - [se întoarce spre El] Numai de asta aveam nevoie acum ! El : - [ocrotitor] Lasǎ-l, nu te mai gândi la el. De fapt, e un tip total inofensiv. Poate are dreptate. Noi ne-am luat de el. Ea : - [tot pornitǎ] Nu ştiu ce sǎ zic, dar mǎ enerveazǎ. Parcǎ şi eu mǎ simt ciudat în prezenţa lui. Cum spuneai şi tu adineaori. [Se gândeşte o clipǎ] - [şi mai nervoasǎ] Nu crezi cǎ de când a intrat aici a tot încercat sǎ-şi batǎ joc de noi ? Nu mai ţii minte cum tot sâsâia ca un gânsac ? El : - [mai mult amuzat] Mǎ întreb de ce ! Poate o fi observat şi el urma lǎsatǎ de tornadǎ ! Poate vroia sǎ glumeascǎ… Ea : - [dispreţuitoare] Cine are nevoie de glumele lui ! - [panicatǎ] De s-ar face odatǎ ziuǎ, sǎ plecǎm de aici ! Am senzaţia cǎ trǎiesc un coşmar ! El : - [deschizând cutia cu bomboane] Ia o bomboanǎ, poate te vei simţi mai bine. [Zâmbeşte] - [uitându-se la ceasul de mânǎ] Ciudat, mi-a stat ceasul. La şapte şi zece. Exact când s-a pornit tornada ! Ea : - [indiferentǎ] Ce poate fi aşa de ciudat în asta? Cine ştie ce câmpuri electromagnetice se întretaie în timpul unor astfel de furtuni ! - [cu voce mai calmǎ, insinuantǎ] Poate ar trebui sǎ profitǎm de absenţa individului şi sǎne întoarcem la discuţia noastrǎ… - [zâmbind] Din câte îmi amintesc, îmi puseseşi o întrebare… înainte de a intra el. El : - [luând-o cu braţele de talie, privind-o în ochi cu un zâmbet larg] Exact şi… încǎ aştept un rǎspuns. Bǎrbatul: - [intrând brusc şi vorbind cam tare] Nu eşti singurul. Toatǎ lumea aşteaptǎ un rǎspuns. Ea: - [tresǎrind] Doamne, m-ai speriat. - [enervându-se] Nu te-a învǎţat nimeni sǎ baţi la uşǎ inainte sǎ intri într-o camerǎ ? Dacǎ n-ai fi un tip atât de banal aş putea crede cǎ… [pauzǎ] Bǎrbatul: - Ce ? Ce ai crede ? Cǎ sunt de la Serviciile Secrete ? Ea : - Nu, în nici un caz. N-ai stofǎ ! Bǎrbatul: - Sau cǎ… sunt un trimis special… din altǎ lume ? Ea : - [încercând sǎ parǎ foarte amuzatǎ] Nu mǎ lua pe mine cu faze dintr-astea ! Te crezi vreun
parapsiholog, vreun bioenergoterapeut… ? Poate vrei sǎ ne vindeci de ceva. Sau sǎ ne ghiceşti viitorul, trecutul… - [ironic] Cel mai simplu ar fi sǎ ne ghiceşti prezentul. Bǎrbatul: - Nu am pretenţii aşa de mari. Dar pot sǎ vǎd. Ea : - [ironicǎ] Într-adevǎr, ai o calitate de-a dreptul ieşitǎ din comun. Sunt copleşitǎ. Şi eu care pânǎ acum credeam cǎ eşti orb! Bǎrbatul: - [cu acelaşi ecou în voce] Pot sǎ vǎd nişte lucruri inaccesibile altora. Ea : - [afectatǎ, dispreţuitoare, cu fals interes ostentativ] Aşa deci… - [indicând o ladǎ, un sac etc din jur] Spune-ne atunci şi nouǎ ce se aflǎ aici. N-am apucat încǎ sǎ ne uitǎm înǎuntru şi tare am vrea sǎ ştim ! Bǎrbatul: - [cu sinceritate, simplu] Nu ştiu, nu m-am uitat nici eu. Ea : - [enervându-se, continuând ironic] Atunci poate vezi vreo câteva fantome, strigoi şi alte chestii dintr-astea ! - [cu acelaşi interes ironic] Spune-ne, de auzit, auzi ? Aşa… câteodatǎ… nişte voci, nişte mesaje… ? Bǎrbatul: - Nu, în nici un caz. Stai liniştitǎ, sunt în deplinǎtatea tuturor alea. Uite, sǎ-ţi dau un exemplu. Înainte de a se întuneca am vǎzut cǎ urma lǎsatǎ de tornadǎ e în formǎ de litera S. El : - [puţin dispreţuitor] Asta am vǎzut şi eu ! Şi Simina ! Bǎrbatul: - [indicând-o pe Ea] Ea a constatat, nu a vǎzut. Ea are alte preocupǎri care nu-i dau voie sǎ vadǎ prea multe… Ea: - [orgolioasǎ] Ascultǎ, omule, nu face acum pe deşteptul cu noi! În meseria mea dacǎ nu vezi în sensul pe care-l înţelegi tu, dacǎnu încerci sǎ le pui pe toate cap la cap, n-ai fǎcut nimic. - [vorbind ca o doamnǎ învǎţǎtoare] Iar în ceea ce priveşte fenomenele naturale, omul nu poate decât sǎ constate. Şi, bineînţeles, sǎ se apere, atunci când e cazul… sau sǎ glumeascǎ, aşa cum a fǎcut Andrei, pretinzând cǎ este iniţiala numelui meu… Bǎrbatul: - [ignorând tirada] În vechime, acest semn se întrebuinţa pentru a ocroti oamenii de rele. Se folosea ornamental pe obiectele deosebite, mai ales pe cele funerare… El : - [cǎtre Ea] Parcǎ-mi aminteşte de ceva… Sǎ ştii c-am citit despre asta… nu mai ştiu unde… - [bucuros] A, da, într-o carte despre vechii daci ! Ea : - [foarte indeferentǎ] Posibil… dar ce conteazǎ ? Nu cred cǎ ǎsta e cel mai important lucru în momentul de faţǎ. - [enervându-se din nou, arogantǎ] Dacǎ toatǎ lumea ar sta sǎ filosofeze unde am ajunge ?! Ce sar întâmpla dacǎ oamenii n-ar acţiona ?
- [ostilǎ faţǎ de amândoi] Pânǎ şi oamenii cavernelor acţionau când începea sǎ le roadǎ ceva în stomac ! La asta v-aţi gândit ? Bǎrbatul: - Ne-am gândit şi la asta şi la altele… Oamenii gândesc mai mult sau mai puţin. Gândeşti, acţionezi, apoi iar gândeşti şi aşa mai departe… Cei care acţioneazǎ mai mult gândesc mai puţin şi invers. Acest lucru este necesar echilibrului… - [acelaşi ecou apocaliptic în voce] Câteodatǎ gânditul este perceput ca o povarǎ. Prin unele pǎrţi, oamenii simpli folosesc o înjurǎturǎ, un blestem cu conotaţii terifiante : « Bǎtu-te-ar gândurile ! »… Ea : - [îşi pune mâinile la urechi, istericǎ] Gata, lasǎ-mǎ, te rog sǎ taci ! Poţi ? Mǎcar câteva minute ! [El o priveşte cam şocat.] - [mai calmǎ, încercând sǎ gǎseascǎ o explicaţie raţionalǎ pentru ieşirea de adineaori] Dacǎ nu veneai şi tu aici ne-am fi odihnit… mǎcar puţin. El : - [ocrotitor, o ia de mânǎ şi o duce într-un colţ cu mai mulţi saci] Uite, aşeazǎ-te puţin aici. Respirǎ adânc. - [spre Bǎrbat] Chiar n-ai putea sǎ mai taci câteva momente ? Nu-ţi dai seama prin ce stress a trecut acum câteva ore ? Bǎrbatul: - Îmi cer scuze. Dar nu prea am vorbit neîntrebat. Ea : - [sculându-se brusc] Mǎ duc sǎ iau puţin aer. [Se îndreaptǎ cǎtre uşǎ.] El : - [ţinând-o de braţ] Unde sǎ te duci ? Nu ştii ce-i afarǎ ? Şi e încǎ întuneric… Ea : - [râzând, ostilǎ] Oho, te pomeneşti cǎ s-a trezit bǎrbatul ocrotitor din tine? Spuneai cǎ mǎ cunoşti. Crezi cǎaş lua-o aşa, hai-hui prin munţi? - [mândrǎ în mod nedisimulat] Crezi cǎ mǎ las doborâtǎ de primul… mǎ rog, ştii doar ce meserie am! De fapt, e un fel de a spune cǎ vreau sǎ merg la toaletǎ. Poftim, dacǎ eşti îngrijorat, cum a spus şi el [îl indicǎ pe Bǎrbat], totul se aflǎ în lumina ferestrelor. - [ţâfnoasǎ] Aşa cǎ poţi sǎ mǎ supraveghezi dacǎ ai chef ! [Iese, trântind uşa.] El : - [înţelegǎtor, admirativ] E o fatǎ foarte curajoasǎ. Şi puternicǎ… nu ştiu ce-a pǎţit în seara asta. De obicei nu-şi iese aşa din fire… Bǎrbatul: - [indiferent] Emoţiile. Spaima de la început şi bucuria cǎ ai cerut-o de nevastǎ… El : - [cam supǎrat] De unde ştii chestia asta ? Te pomeneşti cǎ ai obiceiul sǎ asculţi pe la uşi! Bǎrbatul: - [la fel de indiferent] A, nu, în nici un caz. Dar vǎd asta pe feţele voastre. El : - [îmbunat] Da, serios, se vede asta ? - [mândru, înduioşat] Ce zici, nu-i aşa cǎ e o fatǎ grozavǎ ? - [se gândeşte puţin] De fapt, ţie s-ar putea sǎ nu-ţi prea parǎ aşa. În seara asta a fost mai… mai altfel…
Bǎrbatul: - Chiar dacǎ n-ar fi înzestratǎ cu prea multe calitǎţi, trebuie sǎ avem înţelegere. Pretenţiile mari le avem de la cei cu aptitudini deosebite, frumoase. El : - [continuând admirativ] Dacǎ ai şti câte a realizat aceastǎ fatǎ, de una singurǎ. Şi-a pierdut pǎrinţii, a trebuit sǎ aibǎ grijǎ de sora ei mai micǎ… Bǎrbatul: - Toţi avem o misiune de îndeplinit. El : - Ea şi-a îndeplinit-o cu perseverenţǎ, cu demnitate… Bǎrbatul: - Sǎ nu crezi cǎ nu a parcurs descurajǎri, tristeţi profunde, poate chiar umilinţe. El : - [impresionat] Se prea poate. Credeam cǎ o antipatizezi dar… vǎd cǎ eşti foarte înţelegǎtor. Te apreciez pentru asta. Bǎrbatul: - [privindu-l insistent în ochi, vorbind rar şi apǎsat, acelaşi ecou de mai devreme în voce] Când vrei sǎ-ţi apropii o fiinţǎ, aşa cum doreşti tu, trebuie sǎ ajungi la rǎdǎcinǎ, trebuie sǎ cunoşti cauza… El: - Nu prea înţeleg ce vrei sǎ spui! De fapt cred cǎ ştiu ce vrei sǎ transmiţi dar sunt convins cǎ o cunosc destul de bine. Bǎrbatul: - Câteodatǎ nimic nu este mai evident decât lucrurile ascunse. El : - [privindu-l ciudat] Prea vorbeşti în plide. Oamenii nu mai vorbesc aşa în ziua de azi. Bǎrbatul: - Nu, dar unii mai gândesc aşa. Oricum, timpul se precipitǎ. El : - exact, recunoaşte, cine mai are astǎzi timp sǎ dezlege şarade… Pe cine mai intereseazǎ aşa ceva ? - [fǎrǎ sǎ-l priveascǎ în ochi] Scuzǎ-mǎ, nu vreau sǎ te jignesc, dar îmi plac oamenii care spun clar ce au de spus, fǎrǎ sǎ se ascundǎ în spatele unor cuvinte care, poate, câteodatǎ nu spun nimic. Bǎrbatul: - E posibil şi asta. Dacǎ aş fi stat cu voi şi n-aş fi scos nici un cuvât, sau dacǎ aş fi cântat la chiarǎ sǎ spunem, tot nu s-ar fi destins atmosfera, tot ar fi pǎrut ciudat. Când te afli în spaţiu restrâns cu un strǎin, nu te simţi tocmai în largul tǎu. El : - Ei, aici e o greşealǎ pe undeva. Ea: - [intrând pe uşǎ, adresându-se Bǎrbatului] Cu asta sunt de accord. Ce bine ar fi fost dacǎ greşeai drumul şi nu ajungeai în cabana asta ! Bǎrbatul: - Da, poate cǎ este o greşealǎ, dar ce este o greşealǎ ? Ea :
- [ironicǎ, plictisitǎ] Acum vrei sǎ ne ţii o prelegere de eticǎ. El : - [împǎciutor, spre Ea] Tocmai ajunseserǎm la concluzia cǎ nu ne-am fi simţit mai bine dacǎ stǎteam ca muţii pînǎ acum. Aşa, trece timpul mai repede. - [spre Bǎrbat] Doar nu vrei acum o definiţie completǎ… Bǎrbatul: - A, nu. S-ar putea sǎ cǎdem în platitudine. Mai bine haideţi sǎ spunem fiecare zicale din acelea transmise din generaţie în generaţie în legǎturǎ cu asta, chiar dacǎ prin repetare au devenit şi ele platitudini. Ea: - [nervoasǎ] Adicǎ vrei sǎ jucǎm un joc de societate? Nu mersi, prefer sǎ jucǎm « hai sǎ tǎcem cu toţii din gurǎ » ! Bǎrbatul: - Faceţi cum vreţi. Nu vǎ obligǎ nimeni sǎ spuneţi nimic. Totuşi, voi începe eu. « Dacǎ faceţi greşeli, nu vǎ temeţi sǎ le corectaţi ». Ea : - [dispreţuitoare] Ai vorbit ca doamna învǎţǎtoare de la clasa I. El : - [având parcǎ o revelaţie] Dar asta a spus-o filosoful chinez Confucius acum 2500 şi ceva de ani ! Bǎrbatul: - [uitându-se spre Ea] E rândul tǎu. Ea : - [neezitând, aproape cu urǎ] « Orice greşealǎ se plǎteşte »! Bǎrbatul: - E adevǎrat, existǎ o justiţie imparţialǎ cu mult deasupra noastrǎ. - [spre El] E rândul tǎu. El: - « Şi ne iartǎ nouǎ greşelile noastre, precum şi noi iertǎm greşiţilor noştri » - asta pentru cǎ tot vorbim de justiţie divinǎ. Ea: - Pânǎ la justiţia divinǎ, trebuie sǎ acţioneze justiţia umanǎ. Oamenii trebuie ţinuţi în frâu prin puterea exemplului. Bǎrbatul: - Justiţia umanǎ este şi ea supusǎ greşelii… dar pânǎ la un punct este utilǎ. Justiţia divinǎ nu are termene, nu se grǎbeşte. O greşealǎ poate pǎrea fǎrǎ importanţǎ deosebitǎ, asta la început. Şi aşa poate rǎmâne. În schimb unele greşeli ce pot pǎrea iniţial minore, se perpetuǎ de-a lungul generaţiilor precum bulgǎrele de zǎpadǎ care se rostogoleşte la vale. Cine poate prevedea urmǎrile teribile care pot rezulta dintr-un pas greşit ? El : - [încercând sǎ facǎ o glumǎ pentru a mai detensiona parţial atmosfera sumbrǎ] Oricum, sǎ sperǎm cǎ nici unul dintre noi nu a comis o asemenea greşealǎ ! [Ea priveşte ţintǎ spre El, dǎ sǎ spunǎ ceva, apoi se rǎzgândeşte] El : - [continuând cu atitudinea glumeaţǎ] Cred cǎ e rândul meu sǎ merg sǎ iau puţin aer. - [cǎtre Ea] E totul în regulǎ, pot lipsi câteva momente ?
Ea : - [ironicǎ, cu o indiferenţǎ ostentativǎ] Poţi lipsi şi mai multe. Ţi-am mai spus cǎ nu-mi place sǎ fiu tratatǎ ca o pǎpuşǎ de porţelan. Am centura neagrǎ ! El : - [glumind în continuare] Atunci e-n regulǎ. - [din prag] Sper sǎ nu vǎ bateţi… Ea: - [ostilǎ] Nu mi se pare cǎ eşti amuzant. El : - [împǎciutor] Nici mie. [Iese.] Ea : - [tǎcutǎ, se uitǎ pe fereastrǎ, se ridicǎ, mai face câţiva paşi, încearcǎ telefonul, îl aruncǎ din nou, mai face câţiva paşi, apoi se adreseazǎ Bǎrbatului] Acum de ce-ai amuţit aşa ? Te-am speriat cumva cu centura neagrǎ ? Bǎrbatul: - Nu, dar nu prea am fost eu iniţiatorul conversaţiei în seara asta. [O priveşte atent] Ea : - [provocatoare] La ce te holbezi aşa ? La ce te gândeşti ? Dacǎ ai ceva de spus, spune ! Bǎrbatul: - Eşti cam cocoşatǎ ! Ea : - [indignatǎ] De data asta ai întrecut orice mǎsurǎ ! Cum îţi permiţi… [vocea i se gâtuie de nervi] Bǎrbatul: - [împǎciuitor] Relaxeazǎ-te, gata ! Tu mi-ai spus sǎ zic ce gândesc. Şi exact la asta mǎ gândeam. N-am vrut sǎ te jignesc, în nici un caz nu eşti cocoşatǎ fizic vorbind ! Ea : - [nervoasǎ] Vrei sǎ spui atunci cǎ am mintea cocoşatǎ ? Bǎrbatul: - Nu, dimpotrivǎ, cred cǎ eşti foarte perspicace. Sǎ zicem cǎ ai o minte foarte ascuţitǎ… Ea : - [şi mai nervoasǎ, bǎtând din picior] Atunci ce naiba vrei sǎ spui ? Bǎrbatul: - Duci de mul timp o povarǎ prea grea, care te cocoşeazǎ, repet, la figurat, şi în loc s-o controlezi tu, te controleazǎ ea pe tine şi se umflǎ pe zi ce trece… Ea : - [puţin nesigurǎ] Ce ştii tu despre mine ca sǎ faci asemenea afirmaţii ! Bǎrbatul : - Ţi-am mai spus cǎ pot sǎ vǎd. - [Ea tace şi îl priveşte.] Porţi în cârcǎ nişte şerpi veninoşi şi nu te lupţi cu ei, îi laşi sǎ te muşte. Ea: - [orgolioasǎ] Oi fi având eu multe defecte, dar numai bleagǎ nu sunt, cum îţi închipui tu ! Oriceai crede, sǎ ştii cǎ sunt o luptǎtoare. Bǎrbatul : - [blând] Ştiu şi acest lucru. Se vede cǎ nu risipeşti nimic, cǎ nu te risipeşti – e un lucru bun. - [ca un uşor avertisment] E bine sǎ acumulezi, dar depinde ce. Ea :
- [defensivǎ] Important e cǎ am un scop în viaţǎ foarte bine definit şi… - [concentratǎ, cu o umbrǎ pe pleoape] …foarte curând… îmi voi atinge ţinta… Bǎrbatul : - Şi apoi ce vei face ? Îţi vei cǎuta alt scop, inventând poate nişte circumstanţe care sǎ-l motiveze ? Pentru cǎ aşa ai început şi nu mai poţi altfel ? Ea : - [oarecum vulnerabilǎ] Stop. Gata, opreşte-te ! Nu-mi place sǎ fiu judecatǎ şi viaţa mea nu e treaba nimǎnui ! Bǎrbatul : - [puţin amuzat] Nimǎnui nu-i place sǎ fie judecat, însǎfiecare gǎseşte o plǎcere morbidǎ în a-I judeca pe alţii. Ea : - [cam nedumeritǎ] Pânǎ acum impresia mea a fost cǎ tot încerci sǎ gǎseşti ceva în neregulǎ la mine. Bǎrbatul : - Poate vreau sǎ încerc sǎ-ţi deschid ochii, sǎ nu mai greşeşti. Ea : - [nervoasǎ, încolţitǎ] Iar întreci limita… ţi-am mai spus… Bǎrbatul : - Cine stabileşte limitele ? Ea : - [gesticulînd şi apǎsând tare pe cuvinte, cu vocea tremurând, gâtuitǎ de nervi] Din acest moment, sǎ mǎ laşi în pace ! - [mergând spre el lent, ameninţǎtor] Ai înţeles? El: - [intrând, şocat] Simina! Potoleşte-te! [O trage de lângǎ Bǎrbat] Ea : - [înnecându-se de indignare] Te rog sǎ iei mânile de pe mine ! Cine s-a gǎsit sǎ intervinǎ! Mototolule! El: - [lovit, în stare de şoc] Nu ştiu… Ea : - [întrerupându-l, ţipând isteric] Aici ai dreptate. Nu ştii nimic! Nu ştii nici pe ce lume trǎieşti! Nu ştii nici ce eşti ! O jigodie împuţitǎ, asta eşti ! El : - [şi mai şocat, însǎ cu un ton protector] Simina, ce-ai pǎţit? Ea : - [ţipând în continuare] Chiar vrei sǎ ştii ? Cu ce vrei sǎ încep ? - [calmându-se brusc, devenind ironicǎ] Aşaaaa… ce-ai zice dacǎ ţi-aş spune cǎ te-am minţit tot timpul ? Ai putea suporta asta ? - [ironicǎ] Tu care eşti o persoanǎ atât de educatǎ, atât de rafinatǎ şi de înţelegǎtoare… El : - [cu vocea sugrumatǎ] Ce tot spui acolo ? Cu ce m-ai minţit ? Ea : - Ce-ai zice dacǎ ai afla acum cǎ Alina nu e sora mea ? El :
- [calm, cu o logicǎ imperturbabilǎ] Te-aş întreba a cui sorǎ e ! Ea : - [izbucinind din nou] Nu e sora nimǎnui ! El : - [în continuare calm] Acum chiar cǎ nu mai înţeleg nimic. Ea : - Nici nu mǎ aşteptam ! - [dupǎ o pauzǎ, cu voce rǎutǎcioasǎ, calculatǎ, ca pentru o loviturǎ minuţios pregǎtitǎ] E fiica mea ! El : - [tace câteva momente, se gândeşte, apoi parcǎ respirǎ uşurat] Nu poate fi fiica ta, ce glumǎ e şi asta ! Ţi-am vǎzut de atâtea ori buletinul, ştiu câţi ani ai, doar n-ai fǎcut-o la 14 ani ! Ea : - [ironic, pǎstrâd vocea consumatǎ parcǎ de rǎutate] De ce nu ? Am fost mai precoce decât mulţi alţii ? El : - [dupǎ o altǎ pauzǎ de calcul] Nu te cred. Am vorbit de atâtea ori cu Alina. Şi ea îţi spune « sorǎ-mea »… Ea : - [uşor înduioşatǎ] Ce ştie ea, bietul copil ! El : - [încurcat] Presupunând cǎ-i aşa – ce-i cu tot circul ǎsta, de ce nu sunt lucrurile clare pentru toatǎ lumea ? Ea : - [calmǎ, parcǎ absentǎ, urmând robotizat un pattern, de parcǎ ar mai fi repetat aceste cuvinte de sute de ori în întuneric] M-am nǎscut într-un sat, undeva, într-un loc unde n-ar vrea sǎ se nascǎ nimeni. Tata muncea pe un şantier la zeci de kilometri depǎrtare. Venea acasǎ la sfârşitul sǎptǎmânii. Mama muncea pe lângǎ casǎ, cu grǎdina şi cu animalele. O mai ajutam şi eu uneori, când nu se mai descurca – doar atunci mǎ lǎsa. Eram singurul lor copil şi preferau sǎ îmi vǎd de carte – mândria lor eram eu, cea mai bunǎ din şcoalǎ. [Tace, privind în gol] Bǎrbatul : - [parcǎ încurajând-o] Scapǎ de toţi şerpii veninoşi, sǎ nu te mai muşte ! El : - [speriat, întorcându-se rapid şi uitându-se în jur] Sunt şerpi pe aici ? Ea : - [fǎrǎ sǎ-l ia în seamǎ]Într-o zi, trecusem în clasa a opta, am mers cu un grup de fete într-un sat vecin. Ne-am întâlnit cu alte fete şi un grup de bǎieţi. Eram foarte veselǎ, parcǎ ceva mǎ împingea în prǎpastie. Unul dintre bǎieţi, nu era de prin partea locului, a început sǎ vorbeascǎ. Se uita tot timpul la mine. A început sǎ-mi facǎ diverse complimente. - [puţin visǎtoare] Era cu totul altfel decât colegii şi vecinii mei, nu avea nimic de ţǎran în el – pǎrea dintr-o altǎ lume, aşa era de curat şi de distins. Vorbea foarte frumos. Tot vorbea… şi tot vorbea. Apoi totul s-a petrecut ca într-un vis… totul mi s-a pǎrut copleşitor dar de o puritate greu de descris în cuvinte. [Tace] El : - [trist] Şi ce s-a întîmplat dupǎ aceea ? Ea :
- [tot tristǎ, calmǎ] Nu le-am mai gǎsit pe celelalte fete. M-am întors acasǎ singurǎ, într-o stare şi euforicǎ şi sumbrǎ, parcǎ eram drogatǎ. Apoi am aşteptat toatǎ vara sǎ mǎ caute, sǎ-mi dea un semn. Credeam cǎ am cunoscut disperarea. Nu ştiam ce o sǎ urmeze. [Tace] - [înǎspritǎ, îşi reia vocea rutinizatǎ, roboticǎ] Prin toamnǎ, târziu, mama şi-a dat seama cǎ eram gravidǎ. I-am povestit tot, m-a dus repede la doctor în oraş, dar era prea târziu. Apoi au început sǎ-şi dea seama şi ceilalţi. Colegii au început sǎ mǎ ocoleascǎ, profesorii îmi adresau cuvinte urâte. Preotul, care preda religia la şcoalǎ, a propus sǎ fiu exmatriculatǎ. A intervenit tata cu nişte bani la inspectorat şi m-au reprimit. [Tace din nou] - Am nǎscut-o pe Alina prin primǎvarǎ. Trebuia sǎ învǎţ pentru examen şi sǎ o alǎptez, sǎ o schimb. Mǎ ajuta şi mama. El: - [mişcat, cu vocea demolatǎ] Trebuia sǎ-mi spui. Crezi cǎ aş fi reacţionat ca ceilalţi? Ea: - [ignorându-l] Mama era mai puternicǎ, dar tata devenea din ce în ce mai tǎcut. Parcǎ nu mai vedea nici pe unde cǎlca. A murit pe şantier, într-un accident banal, din neatenţie. Şi la înmormântare, babele mîǎ priveau sever, una chiar mi-a spus : « Tu l-ai omorât pe taicǎ-tu ! », alta mi-a spus cǎ le fac satul de râs, cǎ satul lor nu era unul de curve. - [Tace un timp, apoi parcǎ disculpându-se] Trebuia sǎ plec, nu mai puteam rǎmâne acolo. Am vândut tot şi am venit la Bucureşti, la o rudǎ mai îndepǎrtatǎ, sǎ ni se şteargǎ urma. Mama a înfiat-o pe Alina. Din pǎcate, la scurt timp a murit şi ea de boalǎ. Am terminat liceul, am intrat la facultate şi am început sǎ şi muncesc. M-am mutat cu Alina într-o garsonierǎ. El: - [tulburat] Nu ştiu de ce nu mi-ai spus toate astea. De ce nu ai avut încredere în mine ? Ea : - [repezitǎ] De ce sǎ fi avut ? El : - [cu amǎrǎciune] Credeam cǎ sunt ceva special pentru tine… Ea: - [ironic] O, aici nu te înşeli. Chiar eşti ceva foarte special pentru mine! El: - [nedumerit, lovit] Chiar nu pot sǎ înţeleg de ce te porţi aşa… Ea : - [tot ironicǎ] Normal cǎ nu poţi sǎ înţelegi. - [se enerveazǎ din ce în ce mai mult] Cum ai putea sǎ înţelegi, tu care ai avut totul pe tavǎ ? Tu, pe care mami şi tati te-au crescut în puf şi te-au ferit de toate problemele ! N-a trebuit sǎ munceti o zi în timpul studiilor, ţi-ai permis sǎ faci nu ştiu câte mastere, ţi-ai aprofundat cultura ! - [ironicǎ, la fel de nervoasǎ] Confucius şi vechii daci ! Asta te-a fǎcut al naibii de înţelegǎtor cu oamenii… El : - [mirat, dar ferm] Te rog sǎ nu mai ţipi la mine ! Ea : - [şi mai furioasǎ] Dar la cine vrei sǎ ţip ? Hai, spune, la cine vrei sǎ ţip ? El : - [în defensivǎ] Uiţi un lucru. Chiar dacǎ ţi s-a întâmplat ce ţi s-a întâmplat, nu e vina mea. - [ridicǎ tonul, exasperat] Poţi sǎ înţelegi asta? Nu-e-vi-na-mea! [Ea se repede spre el şi îi trage o palmǎ, însǎ nu o palmǎ femininǎ ca în filmele siropoase, ci o
palmǎ adevǎratǎ, grea, de poliţist.] El : - [calm, jignit, punându-şi mâna pe obraz] Nu te supǎra dar cred cǎ ai nevoie de un control psihologic, sau chiar psihiatric. Ai ajuns sǎ-ţi proiectezi propriile greşeli şi pe cele ale altora asupra cui nu trebuie. - [se îndreaptǎ spre uşǎ] Cred cǎ o sǎ plec. Bǎrbatul: - [din umbra unui colţ] Nu mi se pare o idee bunǎ, încǎ nu s-a luminat. Ea : - [mai calmǎ] Aşa, fugi când se complicǎ prea mult situaţia, laşule ! El : - [iritat] Ce motive aş mai avea sǎ rǎmân în aceeaşi încǎpere cu tine ? Ea : - [suspect de calmǎ] Hai, cǎ începi sǎ devii amuzant. Abia acum urmeazǎ cea mai interesantǎ parte a poveştii. Vrei sǎ ratezi aşa ceva ? Te asigur cǎ te va interesa foarte mult ! El : - Poftim, dǎ-i drumul. Împroaşcǎ-mǎ cu veninul pe care l-ai adunat timp de 10 ani. Pot sǎ fac faţǎ ! De ce n-aş fi eu ţapul ispǎşitor? - [se aşeazǎ cu mâinile încrucişate, cu fals interes] Ia sǎ auzim, au mai urmat şi alţii ? Ai mai simţit acea puritate totalǎ ? Mai ai câţiva copii pe care-i ascundeai prin dulapuri când veneam eu pe la tine ? Ea : - [cu mândrie şi cu un calm desǎvârşit] Dacǎ asta te face sǎ te simţi mai bine, poftim, jigneştemǎ. - [dupǎ o pauzǎ] Ştii, chiar te înţeleg. Mai bine zis încep sǎ te recunosc. Nu te-ai schimbat. El : - [iritat] Ce vrei sǎ spui, cum adicǎ m-am schimbat ? M-am purtat vreodatǎ urât cu tine? Recunoaşte, te-am iubit, te-am admirat… eram gata sǎ mǎ cǎsǎtoresc cu tine… te-aş fi luat oricum, dacǎ mi-ai fi spus adevǎrul… - [cu voce amarǎ] Dar acum… nu-ţi face probleme, n-o sǎ-mi tai venele… Ea : - [ironicǎ] A, nu, în nici un caz nu-mi fac probleme. El : - [insistent, chinuit] Atunci, dǎ-i drumul, spune ce ai de spus ! Dar înainte de asta, aş avea o curiozitate. Spune-mi sincer : m-ai iubit mǎcar un pic ? Ea : - [tristǎ] Când te-am vǎzut acum şase luni mi s-a strâns inima. Mǎ ardea ceva şi nu puteam sǎ respir. - [tace] Cred cǎte-am iubit şi te-am urât în aceeaşi mǎsurǎ. El: - [mirat] Tot nu te înţeleg. Ce vroiai de fapt de la mine ? Ea : - [simplu] Sǎ mǎ rǎzbun. El : - [lovit] Înţeleg cǎ simţeai o urǎ cumplitǎ pentru toţi bǎrbaţii din lume. O misandrǎ perfectǎ. Asta ai devenit. Dar de ce m-ai ales pe mine ? Ţi s-a pǎrut cǎ eram un « mototol », cum te-ai exprimat
mai devreme şi-ţi voi rǎbda toate hachiţele, ca sǎ te simţi tu rǎzbunatǎ ? Ea : - Nu te-am ales la întâmplare. Nu întâmplǎtor am vrut sǎ te cunosc. Te-am urmǎrit de ceva timp, nu prea mult e drept, m-am descurcat bine – [zâmbind ironic] avantajele meseriei ! El : - Sǎ înţeleg cǎ m-ai ales din baza de date, punând degetul în mod aleatoriu ? Ea : - A, nu, în nici un caz, nu mǎ mai las de mult aşa, în voia sorţii. Îţi ştiam numele de mult timp. El : - [exasperat] De unde ? Ea : - [ironicǎ] A, de la nişte cunoştinţe. Mi-au spus cǎ eşti frumuşel ! - [reluând mai calm] Dacǎ vrei, ai fost o provocare pentru mine. Mi-ai dat un scop în viaţǎ. - [ironic] Ai fost aventura vieţii mele. Ce-ar fi viaţa fǎrǎ puţinǎ aventurǎ ? Un mare rahat ! El : - Chiar cǎ eşti nebunǎ ! Partea proastǎ e cǎ m-ai contaminat şi pe mine cu mizeria asta. Nu ştiu dacǎvoi mai avea vreodatǎ încredere într-o femeie. - [nostalgic] Totul pǎrea perfect… - Încep sǎ ajung la concluzia cǎ viaţa e absurdǎ. Ea : - [ironicǎ] Mititelul de el ! Tare grea viaţǎ ai mai avut ! El : - [continuând, jignit] Mǎcar tot e bine cǎ ţi-ai dat acum arama pe faţǎ, pânǎ n-a fost prea târziu. [tace] - Poftim, continuǎ. Orice-ai spune, nu are cum sǎ mǎ loveascǎ mai mult. Ea: - [indiferentǎ] Poate da, poate nu. El: - [amǎrât] Lumea a luat-o la vale. Poate oamenii sunt influenţaţi de nebunia naturii, de fenomenele atmosferice. Dacǎ nu ar fi fost prǎpǎdul de asearǎ, poate nu s-ar fi întâmplat nici prǎpǎdul dintre noi ! Ea : - [îl priveşte cu milǎ] Încep sǎ te compǎtimesc. El : - [face un gest de lehamite] Lasǎ ! Ea: - [blând] Nu mǎ înţelege greşit. O spun cu toatǎ sinceritatea. Cred cǎ am exagerat. El: - Crezi? Îţi spun eu cǎ ai exagerat şi nu puţin! Ea : - [îl priveşte un timp] Nu am ce sǎ-ţi reproşez pentru cele şase luni cât am fost împreunǎ. Ai încercat… mǎ rog, ştiu cǎ m-ai iubit cu adevǎrat… El : - Ce importanţǎ mai are ? Orice-ai spune, nu se mai poate schimba nimic. Vorbele, chiar dacǎ zboarǎ, rǎmân imprimate, lovesc al naibii de puternic ! Aş vrea sǎ nu fi venit niciodatǎ aici, dar în aceeaşi mǎsurǎ, sunt mulţumit cǎ am fǎcut-o.
Ea : - [rece] Nu mǎ înţelege greşit, nu îmi doresc sǎ ne împǎcǎm. - [dupǎ o tǎcere] Aşa poate înţelegi cǎ cineva poate fi capabil de sentimente contradictorii în acelaşi timp. - [El tace. Ea îl priveşte scurt, apoi continuǎ.] Asta simt şi eu acum. Bucuria cǎ am spus ce aveam de spus dar şi o tristeţe imensǎ… El : - [o întrerupe] Parcǎ spuneai cǎ n-ai terminat. Chiar sunt curios ce ar putea sǎ mai urmeze ? Ea : - [calmǎ] Nu ştiu dacǎ mai vreau sǎ continuǎm. Bǎrbatul : - [acelaşi joc, pǎşind din umbrǎ, apoi retrǎgându-se] Aruncǎ şi ultimul şarpe. E cel mai veninos. Ea : - [fǎrǎ sǎ-l audǎ] Cred cǎ sunt meteosensibilǎ. N-aş fi bǎnuit niciodatǎ cǎ o sǎ-mi pierd controlul în halul ǎsta. El: - [rǎstindu-se] Dacǎ tot ai început, terminǎ ce ai de spus. Sau te-a cuprins cumva o stare de laşitate – lucru pe care tot îl reproşezi altora ? Ea : - [gânditoare] Şi-aşa am spus prea multe. Dar se pare cǎ nu mai conteazǎ. - [zîmbeşte oarecum amuzatǎ] Asta chiar cǎ n-aş fi vrut sǎ ştii vreodatǎ. El : - [exasperat şi sictirit în acelaşi timp] Spune, îţi promit cǎ n-o sǎ mǎ mai şocheze nimic. Ai jefuit vreo bancǎ, eşti criminalǎ în serie ? Ea : - Da, poate e mai bine sǎ vorbesc pânǎ la capǎt. - [Spre el] Ai avut o copilǎrie şi o adolscenţǎ frumoasǎ, nu ? Pǎrinţii tǎi sunt doctori, nu ţi-a lipsit nimic, nu ? El : - [enervându-se] Sper cǎ n-ai de gând acum sǎ-i omori pe toţi cei care au avut o copilǎrie normalǎ, spre deosebire de tine. Ea : - [calmǎ] N-am de gând sǎ omor pe nimeni. Am responsabilitǎţi, ai uitat ? Am un copil. Peste patru ani va fi tot un copil. Alina o sǎ aibǎ vârsta la care am fǎcut-o eu pe ea. El : - [cu dispreţ] Nu ţi se pare cǎ prea îţi plângi de milǎ ? Ea : - [simplu] Poate. Dar ştii foarte bine cǎ nu am mai fǎcut-o pânǎ acum. El : - [atins] Era şi ǎsta unul dintre motivele pentru care te admiram… Ea : - [întrerupîndu-l, parcǎ deodatǎ animatǎ] Pǎrinţii tǎi sunt originari din Bârsǎneşti, nu ? El : - [deranjat] Nu ştiu dacǎ am discutat cu tine despre asta. N-am mai fost demult pe acolo. Dar vǎd cǎ te-ai informat nu glumǎ !
Ea : - Tu de când nu ai mai fost pe acolo ? El : - Nu mai ştiu. De fapt, cred cǎ am fost o singurǎ datǎ. Ea : - O singurǎ datǎ! Dar a fost sufficient ca sǎ stârneşti un scandal pe acolo, nu? El : - [surprins] Mǎ faci sǎ cred cǎ eşti mai mult decât un simplu poliţist. Ea : - Sunt un simplu poliţist. El : - [enervându-se] Şi asta te îndreptǎţeşte sǎ scormoneşti orice amǎnunt din trecut, fǎrǎ sǎ mǎ întrebi ! Recunosc cǎ am trecut acest lucru sub tǎcere, dar e un fleac pe lângǎ ce mi-ai ascuns tu ! - [amuzat] Aproape şi uitasem de… Ea : - [întrerupându-l] Da, unii îşi permit sǎ uite repede. El : - [iritat] Pentru Dumnezeu, a fost o prostie din adolescenţǎ ! Aveam 17 ani ! - [brusc, nervos] Acum ştiu unde vrei sǎ ajungi ! Dar n-o sǎ-ţi permit sǎ faci o comparaţie doar ca sǎ te simţi bine cǎ ai gǎsit pe cine sǎ te rǎazbuni ! Nu o sǎ-ţi dau aceastǎ satisfacţie ! Ea : - [îl întrerupe, impacientatǎ] Hai, continuǎ – spune şi tu povestea. El : - Ei, na ! Am avut o relaţie cu o fatǎ de acolo la o serbare câmpeneascǎ ! Ea : - [ironicǎ] A fost un complot, nu ? El : - [şi mai iritat] Nu ştiu despre ce vorbeşti. Pur şi simplu mi-a propus un vǎr - de gradul şapte sau ceva de genul ǎsta – sǎ mǎ iniţieze… - [se opreşte brusc] Acum vrei sǎ faci o paralelǎ cu situaţia ta. Dar n-are nimic în comun! Ea: - De ce? Dupǎ câîte m-am interesat şi acea fatǎ a rǎmas însǎrcinatǎ. El: - Dar nu cu mine! Ea: - De unde ştii? El: - Pǎi… era una din alea, care se ducea cu toţi… Ea: - [nervoasǎ] Asta s-o crezi tu. - [mai calmǎ] Pǎrinţii ei te-au dat în judecatǎ, nu? El : - [defensiv] Pǎi tocmai, s-a dovedit în urma procesului cǎ nu aveau dreptate. Ea : - [dispreţuitoare] Asta ţi s-a spus ţie poate. Pǎrinţii acelei fete nu aveau bani sǎ cearǎ teste A.D.N. şi nici sǎ tragǎ sforile pe care le-au tras pǎrinţii tǎi ca sǎ-şi scoatǎ cu basma curatǎ odorul
lor mult iubit. El: - [nervos] Te rog sǎ nut e iei de pǎrinţii mei. Nu sunt singurul adolescent care a fǎcut acest lucru ! Toţii bǎieţii fac asta la vârsta aia, e ceva normal ! Ea : - [cu dispreţ] Probabil cǎ, într-adevǎr, pentru bǎieţi e ceva normal ! El : - [întrerupând-o] Acum am înţeles de ce ţi s-a pus pata pe mine ! Dupǎ ce ai aflat acest amǎnunt din viaţa mea, ai vrut sǎ mǎ pedepseşti pentru ce ţi s-a întâmplat ţie ! Ea : - Dacǎ tu mi-ai ascuns acest [ironic] « amǎnunt fǎrǎ importanţǎ », de ce te-ai supǎrat cǎ ţi-am ascuns şi eu « amǎnuntul » meu ? El : - Înţelege odatǎ cǎ nu este acelaşi lucru ! Tu o ai pe Alina ! Ea : - Şi tu nu ai o Alinǎ doar pentru cǎ s-a întâmplat sǎ nu ai uter şi ovare ! El : - Vrei sǎ te rǎzbuni pe toţi bǎrbaţii din lume. Şi ai început cu mine ! Sau au mai fost câîţiva, eşti un fel de vǎduvǎ neagrǎ ? Ea : - [calmǎ] Ai mai emis deja ipoteza cu « alţi câţiva ». El: - [tace o perioadǎ, apoi reia] Acum, sǎ sperǎm cǎ eşti mulţumitǎ în ce mǎ priveşte. Ţi-ai fǎcut planurile pentru urmǎtorul? O sǎ începi sǎ-l urmǎreşti de mâine? Ea: - În nici un caz, am pus punct. El : - De ce ? Sau poate ai vǎzut în mine reprezentantul celor pe care ai vrea sǎ-l extermini ? Ea : - Nu ! [calmǎ] Vǎd cǎ tot nu înţelegi. O sǎ-ţi spun pe înţelesul tǎu. - [tace, apoi :] Sunt din Bârsǎneşti. El : - Ei, şi ? A, probabil de asta ştiai de… Ea : - [întrerupându-l] Nu se puteau întâmpla douǎ cazuri similare, în acelaşi timp, într-o localitate atât de micǎ. El : - [şocat, bâlbâindu-se] Vrei… sǎ spui… [înghiţind în sec] cǎ… [se opreşte] Ea : - [sec] Vreau sǎ spun cǎ. Punct. [El o priveşte prostit.] Bǎrbatul : - [cu accent pe « acum »] Acum s-a fǎcut luminǎ. Eu o sǎ plec. - [se uitǎ la cei doi care nu spun nimic] V-aş da un sfat. Uitaţi cǎ am fost şi eu aici. Imaginaţi-vǎ cǎ am fost o prelungire a propriei voastre conştiinţe. [iese]
~ Cortina ~
pămînt pe lună Statuia lui Ovidiu trecători
Scena I (Personaje: Max şi Fax, detectivi particulari; Mary, secretara lor. O încăpere modestă, mobilată cu 3 birouri. La cele două din spate stau Max şi Fax, detectivi particulari, beau cafea şi fumează cu voluptate. Mai în faţă, la un birou mai mic, stă secretara Mary, cufundată în studierea unor hîrtii.) Max (către Fax, vesel): Ţi-am zis io, mă Fax, c-o să ne meargă bine anu‟ ăsta?! Daaa, mi-a ghicit mie o ţigancă, în noaptea de Anu‟ Nou! Ne umplem de bani, ce mai!... Fax: Te cred, coane Max, eşti tare! Ai mînă bună... Numa‟ că ideea cu Agenţia de detectivi a fost a mea, dacă e să fim cinstiţi pîn-la capăt! Îmi pare rău, să ştii!... Mary: Pînă să vă umpleţi de bani, vedeţi mai bine că v-aţi umplut de facturi neachitate! Ia uite aici (arată către hîrtiile de pe birou): halal bilanţ! Aţi încasat zece mii de lei, şi-aveţi facturi de nouă mii! Max (contrariat): Păi, şi nu e bine?!... Înseamnă că sîntem „tanda pe manda”, şi ne rămîne şi-un profit! Mary: Era să zic io... ce vă rămîne! Păi, încasările sînt în lei vechi şi facturile... în lei noi, deştepţilor! Fax: Hai mă, Mary, că eşti cusurgioaică! Numa la bani ţi-e gîndu‟... Mary: Numa la bani, mi-e gîndu‟, da?! Păi bine, mă, pîrliţilor, de cînd nu mi-aţi mai dat salariu, dacă e p-aşa?!? V-am cerut io vreun ban în ultimele trei luni?! Că stau cu voi din milă aici, secretară la Agenţia... lu‟ Peşte sărat! Şi vă mai fac şi treaba, în locul vostru!
Max: Aşa e, Mary, aşa e!... Nu te supăra... Da‟, ne făceam şi noi planuri... Acuşi pică vreun client barosan şi tre s-avem un tonus pe măsură... Să nu ne găsească pesimişti... Fax: Uite, cum a fost cazu‟ ăla cu lăptăria... Cînd ne-a pus patroana să-i găsim inelu‟ de logodnă, moştenit de la tac-su. Unde crezi că era? Într-o roată de caşcaval, dom‟ne! Mary (chipurile mirată): Daaa?... Şi nu cumva io v-am sugerat chestia asta, c-a scăpat inelu‟ în laptele covăsit?! (Max şi Fax se fîstîcesc, se uită în jos). Da‟, mă rog, n-ar fi fost nimic, dacă vă încasaţi onorariul şi nu vă punea reclamanta să plătiţi toate roţile de caşcaval pe care le-aţi rupt, pînă să găsiţi inelu‟... Fraierilor! Max: Ce vrei, dragă, ne-a fost jenă, îi făcusem femeii atîta deranj... Da‟, la următoru‟ caz, tăiem factură înainte, ca la...
Scena II (Personaje: cei trei; Baroana. Acelaşi birou. Intră Baroana spectaculos, îmbrăcată în blănuri) Baroana: Ca la ce, dom‟ne?! (cei trei o privesc sideraţi) Ce vă uitaţi aşa, ca la poarta nouă?!? Naţi mai văzut blănuri pînă acuma?... Fax(se ridică galant): Din animalu‟ ăsta încă nu, ne scuzaţi... Da‟, vă rugăm să luaţi loc. (către Max): O fi... pîrşuţ?... Baroana: Cine dom‟ne, io??! Nu, fugi de-aici! Sînt văduva baronului de Cobadin sur Mer, actualmente decedat! Max: Cine, doamnă, pîrşuţu‟?... Baroana: Şi-unu‟, şi-altu‟! A murit la vînătoare... în accident de maşină!... Mary: Cum adică?! Or într-una, or într-alta! Baroana: Ba, cum îţi zic, madam! La-mpuşcat unu‟, cînd intrase cu maşina în pădure. Era cu secretara, într-un moment intim! L-a împuşcat drept în... Fax: Io n-am înţeles nimic, da‟, în fine... Şi vreţi să-l găsim noi pe făptaş?
Baroana: Nici pomeneală! Păi, se ştie cine-a tras, c-a apărut şi-n ziare. Era un ministru, un barosan! Binenţeles că l-au scos pe bărbati-miu vinovat, că de ce stătea în jeep, în poziţia aia!? Max: Adică, cum, în ce poziţie? Baroana: Cu cracii-n sus!!! Mary: Şi ziceţi că l-a nimerit drept în...? Baroana: Exact! Fax: Şi... secretara, a păţit ceva?... Baroana: Aş, de unde?... (pauză de efect)... Aia a murit pe loc, i-a trecut glonţu‟ prin cap! Uite paici (arată), drept în frunte!!! (ceilalţi trei sînt complet sideraţi. După un timp): Max: În fine, acuma... D-zeu s-o ierte... Şi pe ea, şi pe el... Baroana: Ba nu, aşa le trebuie! Ce-au căutat, să-mi pună mie coarne în pădure?!?... Io pentru altceva am venit la dvs.! E agenţie de detectivi particulari, nu?... Fax: Exact, precum spuneţi! Agenţia de detectivi Max şi Fax! Dumnealui e Max... io, celălalt. Discreţie absolută, tarife promoţionale, rezultate garantate! Vă servim „la cleşte”! Baroana: Da‟ ce, sînteţi dentişti?!? Mary (sarcastică): Nu, da‟ unul din ei a fost ginecolog! Aşa vine vorba... (încet, către Max): Asta-i cam năroadă... Max (cucernic): Să iertaţi încă-o dată... N-am înţeles exact... Ce ne solicitaţi nouă, agenţiei de detectivi, de fapt? Baroana: Nu v-am zis?... Ei bine... vreau statuia înapoi! Fax: Care statuie, distinsă doamnă? Aţi avut o statuie şi v-a fost furată?... Baroana: Nu mai ştiu, domnu‟... Pax, că eram tulburată... Era în perioada de doliu, chiar dacă de complezenţă... A dispărut, pur şi simplu!... Staţi aşa, că am la mine o poză... E soţul meu, baronul, fotografiat lîngă ea. De fapt, semănau leit, el şi statuia, ce mai! (scoate o poză): Uitaţivă şi dvs.! (Max şi Fax privesc fotografia, din ce în ce mai stupeţiaţi. După un timp se uită şi Mary, care face aceeaşi figură mirată):
Mary (agresivă): Bine, cucoană, da‟ dumneata eşti în toate minţile?!? Păi, ăsta-i... Ovidiu!?! Baroana (aparent mirată): Ovidiu?!? Ba nu, pe soţul meu îl chema Petrică (arată spre poza pe care o ţin cei doi): e ăla mic şi crăcănat, cu barbă, de jos! Max (conciliant): O fi Petrică ăla de jos dar, vedeţi dvs., ăla de sus e... Ovidiu! Şi nu e crăcănat! Baroana: Ovidiu... şi mai cum?! Fax: Publius Ovidius... Naso!!! Adică... năsosu‟! Nu vedeţi ce carenă are?!? Baroana: Nu se poate dom‟ne, nu-l cheamă aşa! Uitaţi, (scoate nişte hîrtii): am şi acte de proprietate pe statuie! A fost a lu‟ bunicu‟, a cîştigat-o la cărţi, de la unu‟, fost primar! Max: Bunicu‟... de la Cobadin?!... Că Ovidiu ăsta din poză era din Sulmona, asta vine pe undeva... pe lîngă Topraisar, cred. Cel puţin, aşa am învăţat la şcoală... Baroana: Io îl vreau înapoi, că-i amintire de familie! Dau oricît, numai aduceţi-mi-l! Fax: Unde să vi-l aducem, doamnă?! Acasă, la bloc?! Baroana: Nu, că io stau la vilă, pe malul mării. E loc suficient... De exemplu, lîngă piscină, dar nu în partea cu grătarul, că se afumă... Să-l puneţi mai spre gard, să se vadă şi din stradă! (scoate un cec din poşetă): Uitaţi, v-am scris un cec, pentru efortul dvs. Sper că e suficient... Max (ia cecul, se uită, îi lucesc ochii): Mai încape vorbă?!? Vă aducem statuia, chit că tre s-o cumpărăm la mîna a doua!!! Mary (îi smulge cecul din mînă): Pardon, ăsta merge la facturile neplătite! (baroana iese, cu gesturi teatrale). Io-l încasez şi plătesc datoriile – e treaba vostră cum îi duceţi femeii statuia lu‟ Ovidiu! (pauză de efect): Sînteţi bolnavi cu capu‟!!! (Max şi Fax se uită unul la altul, prostiţi.)
Scena III
(Personaje: Guvernatorul Coteţ, Max şi Fax. Un birou somptuos. Coteţ se află la birou.) Coteţ (îşi face ordine prin hîrtii): Unde-oi fi pus, frate, plicu‟ cu bani, de la investitoru‟ ăla?... A zis că-mi lasă trei mii aici, pe birou... Să-mi fi tras ţeapă?! Nu cred, părea om serios... Mi-l recomandase cineva de la Bucureşti... Îl găsesc io pîn-la urmă... (sună telefonul): Da... da, păpuşă... Max şi Fax? Detectivii ăia de doi bani?! Le-ai zis că sînt aici?!? Proasto! Acuma, lasă-i să intre... (intră Max şi Fax, cu un aer umil) Max: Să trăiţi, dom‟ prefect! Coteţ: Ce prefect, mă?! Asta era demult.... Adică, anu‟ trecut. Acum sînt Guvernator al Regiunii, ca la americani! (în engl. pocită): Hau zgu du iu du? Fax (ipocrit): Te-n cur veri buci! Adică mulţumim, bine! Sperăm că nu deranjăm... Coteţ (viclean): Şi io sper... Dacă n-aţi venit cu mîna goală, atunci nu deranjaţi... Hai, staţi jos... (cei doi iau loc). Cu ce probleme pe la mine? Max: O afacere... Mai bine zis, un caz mai ciudat. O doamnă foarte bine, baroana de Cobadin, poate-o ştiţi, ne-a angajat să-i găsim o statuie... Coteţ: Şi nu ştiţi unde s-o căutaţi, şi-aţi venit la mine! Ştiţi că io sînt băiat deştept... Fax: Nu, că nu e cazul... (confuzie – Coteţ se uită urît). Adică... vreau să zic... nu e cazul s-o căutăm, că ştim unde e... E... expusă în piaţa publică.. Coteţ: Poftim?!? Max (încurcat): Da... în faţa muzeului, la vedere. Face lumea poze cu ea... Au ieşit şi ilustrate, adică vederi... de la mare... Coteţ: Bă, voi aţi înebunit?! Despre ce statuie vorbiţi? Fax (timid): A lu‟ Ovidiu... Aia cu mîna la falcă, de parcă-l doare măseaua... Coteţ: Şi ce treabă are cucoana care v-a angajat, cu statuia lu‟ Ovidiu din piaţă?!? Max: Are... Adică, are şi acte de proprietate pe ea, ni le-a arătat. E revendicată! Vrea să i-o ducem în curte, lîngă piscină. Asta, desigur, dacă semnaţi actele de retrocedare... Coteţ: Ziceţi că are acte... Or fi false?!...
Fax: Noi de unde dracu‟ să ştim, ce, sîntem notari publici?! Pentru banii care-i dă, îi aducem acasă şi Statuia Libertăţii!... Coteţ: Aia de la Ploieşti?... Max: Nu, dom‟ne!... Treaba-i serioasă, am încasat şi cecul, bani frumoşi... Coteţ (brusc interesat): Zici că oferă mulţi bani?... Fax: Destui. Stai liniştit, nea Coteţ, ai şi matale comision. Hai, semneză actele de retrocedare, că ne grăbim. Sau ai dat-o deja?! Coteţ: Ce să dau, bre?! Max: Statuia, frate, poate mai sînt şi alţii interesaţi! Că, dacă ai cel puţin două oferte, după aia tre să faci licitaţie! Coteţ: Aveţi dreptate, nu m-am gîndit... Hai, daţi-mi să semnez! Aţi adus plicul? (cei doi aprobă pe muţeşte, cu ochii la pereţi, lasă plicul pe un colţ al mesei). Lăsaţi-l la îndemînă, că am mai rătăcit unu‟ azi... (semneză). Hai, baftă şi spor la treabă! Fax: Să vă dea D-zeu sănătate! (către Max): Mare boier, guvernatorul!... Hai, să luăm statuia! Max: Mergem, mergem... Da‟, cu ce o luăm? Ai o pătură în maşină, un sac, ceva?... Că n-aş vrea să se păteze!... (ies amîndoi)
Scena IV
(Personaje: Max, Fax, baroana, Lili Cimpoi - reporter TV, lume. Max şi Fax stau la baza statuii lui Ovidiu.) Fax: Bă Max, tu eşti sigur că asta-i statuia? Să nu facem naibii vreo tîmpenie!... Max: Bă Fax, mă nărodule, atîta cultură turistică ai tu?! Păi, şi-un copil de şcoală ştie că asta-i statuia lu‟ Ovidiu! Mai vezi vreuna prin preajmă?! Hai, ajută-mă s-o dau jos... (apare Lili Cimpoi cu microfon şi cameraman) Lili Cimpoi (către cameră): Doamelor şi domnilor, sînt Lili Cimpoi şi transmit de lîngă statuia lui Ovidiu! După cum ne-a confirmat şi domnu‟ guvernator, fost prefect, se va petrece un moment istoric: prima retrocedare a unui monument revendicat! Baroana de Cobadin sur Mer pretinde cu acte că celebra statuie aparţine familiei sale!... (intră în cadru baroneasa, şi-i smulge microfonul) Baroana: Şi ce, nu mă credeţi?! (către cameră): Stimaţi telespectatori, n-o ascultaţi, că presa minte! (către Max şi Fax): Haideţi, dom‟ne, mai repede cu statuia aia, daţi-o jos odată, că seadună lumea şi mai mîncăm şi bătaie! Fax: Doamna baroneasă, asta-i statuia, sînteţi sigură?! Uitaţi-vă bine!... Baroana (se apropie, trăgînd după ea microfonul, cu Lili şi cu cameraman cu tot): Ia stai un pic, parcă nu seamănă, n-avea nasu‟ aşa de mare... Fax (către Max): Ai văzut, boule?! Puşcăria ne mănîncă! Max: Da‟ ce-are doamnă statuia asta, draci pă ea!?! A semnat şi Guvernatoru‟, i-am dat partea, a retrocedat-o, gata! S-o stăpîniţi sănătoasă! Ei, drăcia dracului! Baroana: În fine, acuma... Atunci, împachetaţi-mi-o şi puneţi-o în potbagaj... Da‟, să stiţi că nedată cu bronz auriu n-o iau! Uitaţi-vă în ce hal arată! Parcă-i o vechitură!?! Fax: Max, adu vopseaua, tu-i vopseaua mă-sii! (către baroană): Da, doamnă, imediat! Vineee!!!
- sfîrşit -
scenariu [ Teatru ]
agenţia max şi fax ep. II ------------------------de sorin-lucian ionescu [sli ] 2007-08-15 |
|
Agentia Max & Fax
Ep. II:Pămînt pe lună
Personaje: Max şi Fax, detectivi particulari Mary, secretara lor Baroana de Cobadin sur Mer
Scena I (Personaje: Max şi Fax, detectivi particulari; Mary, secretara lor. Aceeaşi încăpere modestă, mobilată cu 3 birouri. La cele două din spate nu e nimeni. Mai în faţă, la un birou mai mic, stă secretara Mary, îşi face manichiura. Intră Max şi Fax): Max şi Fax (în cor, cu o veselie şi politeţe false): Săru-mîîîna! Suntem... tot noi!... Mary (fals mirată): Seriooos?!? Şi io, care-l aşteptam pe Papa de la Roma! Max (triumfător): După cum vezi, ne-au dat drumul! Ne-a umflat Poliţia, da‟ judecătorul a constatat că actele retrocedării statuii lui Ovidiu erau în regulă, aşa că... ne-a eliberat!!! Mary (la fel de fals mirată): ‟ai lasă-mă! Eşti copil?!? Vorbeşti serios?! Să fie mai degrabă doar pentru că... am trăit cu judecătorul ăsta trei ani, sau aţi uitat, căscaţilor?!? Şi cauţiunea, cine credeţi că v-a plătit-o?... Fax (naiv): Bag seamă că fo admiratoare secretă; io, cel puţin, aşa sper... Mary: Pe dracu‟! Tot io, zăbăucilor! Ca să vă scot din rahatul în care v-aţi băgat, de capul vostru, că avem o grămadă de treabă - uite, iar s-au strîns facturile! Auzi, la ei (silabiseşte): să re-tro-cede-ze statuia lui Ovidiu din Constanţa!?! Fax (stînjenit): Ce vrei Mary, dragă,/ ce nu face omu‟/, pentru-un ban grămadă?... (revelaţie):
Iote, face şi poezii! Mary (furioasă): „Poezie” e agenţia asta-lu‟ Peşte, pe care o patronaţi voi, găgăuţilor! V-aţi făcut de rîs în tot oraşul, cu statuia aia! Să vedem acu‟ cine vă mai angajează... (intră baroana de Cobadin sur Mer, intempestiv): Baroana: Îi angajez eu, cucoană, care-i problema?!? (Îşi aprinde o ţigară, cu port-ţigaret. Către cei doi): Băieţi, să stiţi că mi-aţi plăcut la faza cu statuia - pe onoarea răposatului meu soţ, baronul de Cobadin sur Mer! Mary (ironică): Care onoare, madam, aia rezultată din coarnele puse de răposatu‟ în pădure, cu secretara?... Că mata ne-ai povestit, acilea, nu altcineva!... Baroana (indignată): Nu permit ca onoarea nobilului mieu soţ să fie întinată de o (cu dispret)... altă secretară! (se linişteste brusc. Către cei doi detectivi): Am venit într-o altă chestiune, la dvs... Max: Spuneţi, distinsă! O... altă retrocedare, ceva?... Baroana (gînditoare): Ar mai fi ceva... Da‟ nu, uitaţi care-i acum speţa: am cumpărat nişte pămînt. Pe Lună... Fax (uimit): Pe... unde?!? Cu plata... la lună? Baroana: Nu, dom‟ne, banii jos, din moştenirea lu‟ bărbati-miu! Mi-a vîndut un domn distins, foaaarte serios!... Mary (ironică): Sunt convinsă! Şi, v-a păcălit... la măsurătoare?! Baroana: Nu cred că se pretează la aşa ceva – v-am spus, pare om serios, familist, de condiţie bună... Totuşi, înţelegerea noastră a fost să-l îngrădească într-un fel, să-l delimiteze, să nu se nască litigii cu vecinii. Or, ultima oară cînd m-am uitat, nu făcuse nimic!... Max: Cu vecinii, care vecini?!? Şi cum adică, v-aţi uitat?!? Baroana: Vecinii, adică madam Spiridon, o verişoară de-a mea de cuscru vitreg, cea care mi l-a recomandat pe domnul în cauză, pe vînzător. A luat şi ea, doua hectare la preţ de unul – a fost ofertă, nu putea să refuze aşa o pleaşcă! Mary: Da‟ cine-ar fi lăsat să-i scape aşa un chilipir?! Şi, cum adică, madam: cînd te-ai uitat ultima oară, nu era îngrăditură?! Baroana: Cu ocheanul! Moştenit de la soţul meu... Primul meu soţ, care era voyeur... Fax: Ce era, de ce suferea?! Asta-i o boală?...
Baroana (oftînd): Se poate spune şi-asa... Dom‟ne, io vreau să cercetaţi discret, să nu-l jignesc pe domnul acela distins; n-aş vrea să creadă că n-am încredere... Am facut şi actele, la notariat. Max: Mai încape vorbă?! Dăm şi-o fuga pînă-acolo, dacă e nevoie!... (lumina se stinge)
Scena II (Max si Fax se uită in sus, pe rind, cu o lunetă astronomică) Max (schimonosit de efort): Mă Fax, mînca-ţi-aş gura, tu vezi, mă, ceva?! Ca io nu zăresc decît pete albe! Fax (cu mîna streaşină la ochi): Să-mi sară ochii dacă zăresc ceva! Parcă-ar fi si nişte pete mai gri, mai colorate... Max (doct): Alea-s oceane, prostule! Lasă-le p-alea, ca doar n-o fi baroana atît de năroadă, să fi cumparat pămînt sub apă! Fax (mirat): Da‟ ce mă, Max, e apă pe lună?! Poate congelată! Şi-o fi luat patinoar cucoana, mai ştii?... Max (revelatie): Hopa! Ia uite, parcă zăresc ceva! Seamănă aşa, cu un gărduleţ!... Sau mi se pare? Mă, ceva tot e acolo.... Uite, parca şi-un steguleţ... Aa, nu-i al nostru, e-american... Auzi Fax, da‟ dacă proprietatea cucoanei e pe partea-ailaltă, cum o vedem?! Fax (doct, la rîndul lui): Tre‟ să aşteptăm pînă mîine, cînd se face ziuă, să vedem partea-ailaltă, aşteptăm să se sucească asteroidu‟... Max (atotştiutor): Eşti prost! Faţa nevazută a lunii... se vede doar din emisfera sudică a pămîntului... Din Alaska! Fax (credul): Serios?!? Păi, ce mai aşteptăm, hai pînă-acolo! Cît o fi biletul de tren pînă-n Alaska?... Max: Calm, nu te grabi... Poate totuşi avem noroc şi e pe partea asta, luminată. N-are rost să intrăm la cheltuială... Ăla, dacă a vîndut, a vîndut aici, la „vedere”. Bă, io tot zic că sigur văd ceva... Să-i spunem femeii că de la noi din curte se vede. Dacă nu crede, n-are decît să vină aici, să se uite! Fax: E clar, ce mai, îi tai factura! Cazul e rezolvat, îl clasăm. Io am bănuit de la-nceput ca vînzătorul e om serios. Nu-l cunosc, da‟, ai văzut ce frumos povestea baroana despre el!...
Max: Bă, în afaceri nu te joci! Mai ales în imobiliare. Tragi ţeapă o dată, da‟ a doua oară, cin‟ te mai crede?! Mai ales pe lună... Ce culoare ţi-am zis că se vede gardu‟? Fax: N-ai spus! Da‟ n-are a face. Gestul contează! Cred că e bleu, să se asorteze cu oceanul. Chestie de urbanism, nu poa‟ să fie portocaliu, că-i strident şi nu cadrează. Hai, hai să intrăm, că mă dor ochii! Max: Bă Fax,... frumoasă planetă e Luna!
- sfîrşit –
Timpul de după... scenariu [ Teatru ]
- dramă într-un act ------------------------de Miriam Cihodariu [Miriam Cihodariu ] 2006-06-19 |
|
- premiul "Visul" 2006.
Personajele: El-unitar Ea-delicatã Gnos – uşor enervant
Scena I [O camerã simplã, cu canapea (sau douã fotolii), covor şi birou cu telefon. Ea se plimbã vãdit emoţionatã. Sunã telefonul, ridicã receptorul şi discutã precipitat.] Ea: - [entuziasmatã] Bunã, Camelia! Ce se mai aude cu concursul? - [dezamãgitã] Ok, deci nu se ştie încã nimic… - [reticentã] Bine, atunci mai discutãm… Pa-pa, succes! El: - [îşi face apariţia intrând vijelios, radiind de energie] Dragã, ai în faţa ta un câştigãtor. - [mândru] Marele premiu pentru cel mai performant autoturism. Adjudecat! Brevetat! Omologat! Ea: - [bucuroasã, puţin plictisitã] Oricum mã ateptam! - [mai binevoitoare, sincerã] Mã bucur mult! El: - [impulsiv] Şi încã ceva. Am o surprizã pentru tine. Mergem câteva zile de capul nostru. Numai noi doi. Hotãrâm pe traseu unde. Maşina ne aşteaptã jos. Ea: - [puţin panicatã] Plecãm acum? Dar n-am fãcut bagajele, n-am pregãtit nimic… El: - [o întrerupe hotãrât] Luãm într-un minut strictul necesar. Cumpãrãm ce ne trebuie pe drum. De multe ori mi-ai spus cã ţi-ai dori o astfel de excursie. - [promiţãtor] Uite, nici nu-mi iau mobilul cu mine, sã nu zici cã-s eu ãla rãu. Nici o urgenţã de afaceri nu ne va întrerupe. Ea: - [entuziasmatã] E fantastic! [Ea apucã repede o poşetã, se împiedicã gata-gata sã cadã. El o sprijinã şi râd amândoi.] El: - [nerãbdãtor] Gata! Mergem? Ea: - [se îndreaptã spre uşã; şovãie, se întoarce] Ştii, aşteptam un telefon. Am fost propusã pentru premiul… El: - [împãciutor, uşor sarcastic] Dragã, ai tu nevoie de banii ãia? - [vãzând cã nu e prea convinsã] Hai, oricum ia-ţi tu telefonul cu tine, suntem în mileniul trei, avem televizor, internet şi aşa mai departe… [Ies pe uşã. Se aude portiera şi pornirea maşinii.] Ea: - [fericitã] Deci unde mergem? El: - [încercand sã fie spontan] Hai sã dãm cu banul! [Se aude un scrâsnet puternic de frâne, apoi un zgomot ca o cãdere a unei maşini într-o prãpastie] Scena II
[Intrã cei doi, speriaţi, netezindu-şi hainele. Sunt şi mai speriaţi când vãd la biroul lor un bãrbat destul de comun, cu o figurã jovialã] Gnos: - [amabil dar uşor plictisit] Nu vã sfiiţi, intraţi porumbeilor; hai, hai, hai [le face semn cu mâna ca şi cum ar împrãştia seminţe pentru porumbei]… Un-doi, un-doi! El: - [o împinge pe Ea în spatele sãu într-o atitudine protectoare. În tot decursul schimbului de replici între El şi Bãrbat, îi va privi puţin speriatã şi nerãbdãtoare pe amândoi] Ia ascultã! Cine eşti şi ce-ţi imaginezi cã faci în casa mea? Gnos: - [fãrã urmã de intimidare] Ai dreptate, am uitat sã mã prezint! Sunt Gnos, asistent în justiţia divinã. Fac ceea ce trebuie fãcut fãrã sã trebuiascã. El: - [ridicã receptorul] Ai un minut sã pleci imediat pânã când vor ajunge poliţiştii! Gnos: - [amuzat] Chiar dacã ai reuşi sã-i contactezi accidental, nu ar şti sã ajungã la neajuns sau sã pãtrundã în nepãtruns! El: - [se enerveazã] Ai apucat deja sã tai firele! - [impunãtor] Ai idee cu cine vorbeşti? Gnos: - [fãrã sã-i pese] Calmaţi-vã. Pentru început spuneţi-mi cum aţi murit. El: - [puţin mai calm, luminat, îi şoipteşte ei] E nebun. Hai sã vedem cum scãpãm de el! - [îl ia ferm de umeri şi îl duce spre uşã cu intenţia clarã de a-l da afarã] Hai sã mergem, ţi-a ajuns! - [stupefiat, deschide uşa şi constatã cã în loc de ieşire aceasta acoperã un zid] Stai, dar, cum? Când au avut timp alţii sã zideascã uşa atât de rapid? Ea: - [stupefiatã la rândul ei] Abia am intrat! Gnos: - [netezindu-şi degajat hainele, se întoarce la birou] Deci, revenind, spuneţi-mi cum aţi murit! El: - [îngrijorat] Sã vezi cã de acum vom fi blocaţi aici cu el! Gnos: - [relaxat] Ah, nu, eu pot ieşi şi intra oricând vreau. El: - [şi mai îngrijorat, adresându-se ei în şoaptã] E cu siguranţã nebun! Gnos: - [plictisit] Hai odatã, ar fi trebuit sã treceţi de acum din stadiul de pre-adaptare! N-am toatã ziulica doar pentru doi porumbei! Spune-ţi-mi odatã cum aţi murit! Ea: - [puţin concentratã, calmã] Spui cã am murit? - [întorcându-se spre El, insinuant] Dacã are dreptate? El: - [o îngânã piţigãindu-şi glasul] “Dacã are dreptate?” Cum sã te fac sã înţelegi? “Dacã mã
îndoiesc înseamnã cã gândesc, dacã gândesc înseamnã cã exist”. Descartes, nu mai ştii? Simplu, nu? Ea: - [nu foarte convinsã] Şi totuşi… Gnos: - [foarte plictisit] Nu vã aflaţi acum ceva timp într-o maşinã? Nu aţi cãzut cumva într-o prãpastie? Dacã mori nu înseamnã neapãrat cã nu mai exişti!… Ea: - [încremenind] Sã ştii cã are dreptate! Gnos: - [sictirit] Porumbeii nu-şi pun întrebarea cum de s-au pomenit aşa tam-nesam în casã? - [mai împãciutor] Ei, aflaţi cã vi s-a creat acest spaţiu special ca sã vã simţiţi în largul vostru. De aceea vi s-a dat şi iluzia corporalitãţii. El: - [puţin speriat] Dar… [Se duce repede spre fereastrã] Nu se mai vãd luminile hotelului, nici reclamele luminoase! - [mai speriat] Doar o ceaţã groasã, verzuie! Ea: - [mai liniştitã, cu o voce uşor apocalipticã] Ţi-am spus eu!… [El scuturã din cap violent] Gnos: - [grãbit, rutinizat] Sper c-am fost destul de clar. Hai cã nu sunteţi nici primii nici ultimii care mor. Veţi vedea cã nu-i mare scofalã! - [cu bunãvoinţã] Deci, cine sunteţi? El: - [încã puţin tulburat, dar cu o mândrie crescândã] Sunt Eusebiu Mândrilã. Producãtor de automobile, acţionar la… Gnos: - [îl întrerupe puţin plictisit, întorcându-se spre ea] Şi tu? Ea: - [puţin curioasã, nedumeritã] Ana Lupu. Acriţã la teatrul “Euripide”. Gnos: - [amuzat] De fapt ştiam şi cine sunteţi şi cum aţi murit. Am vrut sã facem puţinã conversaţie ca sã vã veniţi în fire. - [relaxat] Oricum, îmi pare bine. - [urmând o secvenţã de conversaţie stereotipizatã, lãsând rutina sã se întrevadã] Uite ce-aveţi de fãcut! O luaţi la dreapta sau la stânga. La dreapta o iau cei care meritã iar la stânga ceilalţi. Ea: - [speriatã] Şi de unde ştim dacã meritãm sau nu? Gnos: - [ironic, imitând tonul cu care El a propus hazardul înainte de cãderea în prãpastie de la sfârşitul primei scene] Hai sã dãm cu banul! - [râde în hohote, ţinându-se eventual cu mâinile de piept sau de burtã] Ea: - [uşor iritatã] Deci? Cum ne dãm seama?
Gnos: - [relaxat] Asta nu-i o problemã! Se rezolvã. Majoritatea merg la dreapta. Singura condiţie este sã fi lãsat ceva în urma voastrã care sã vã poarte numele mai departe. E de ajuns sã fi fãcut mãcar un copil. Ştiţi cum se spune: “Cine n-a fãcut mãcar un copil, nu a construit o casã şi nu a sadit mãcar un pom, nu-i om”. Se rezolvã, cum v-am spus! Doar copilul atârnã cel mai mult în balanţã! Ea: - [îngrozitã] Nu avem nici un copil. El: - [entuziasmat, energic] Dar am fãcut mai multe case!… Gnos: - [tãios] Asta nu se pune! - [binevoitor] Deci, spuneţi cã n-aveţi copii. Se rezolvã, nu-i un caz disperat. Sunt convins cã aveţi destule fapte bune în C.V. Nu cred eu c-o s-ajungeţi în ţinutul spiritelor amorfe, anoste. Ea: - [puţin speriatã] Cum e acolo? Gnos: - [indiferent] Ah, pãi cu ele e o mare problemã. Cele mai multe dintre ele vor sã fugã. De aceea, unele spirite damnate sunt împletite strâns. În afarã de spirite împletite, mai avem spirite pisate şi pastã de spirite. În felul acesta rãmân dizolvate ca sã nu fugã pânã la judecatã, deşi nu vãd undear putea s-ajungã! - [activ] Acum, porumbeilor, scoateţi-vã la ivealã meritele, cât mã duc sã mã consult cu cineva mai de sus. [Bãrbatul iese fãrã a întâmpina nici o problemã cu uşa.] El: - [mândru] Dragã, nu-ţi face griji! Ştii cã întotdeauna te-ai putut bizui pe mine! La cât ai fost de cãscatã! Nici nu vedeai pe unde calci. Ea: - [ofensatã, cu resemnare] Ştiu asta! El: - [mai blând] Gândeşte-te numai la câţi amãrâţi am dat de lucru în toate societãţile la care am fost acţionar. Gnos: - [se întoarce cu un teanc de ziare] Au apãrut anunţurile despre voi în rubrica de decese. Îmi cer scuze dacã v-am fãcut sã aşteptaţi. V-am consultat C.V-urile. Sã spunem cã aveţi oarece fapte bune - [calm] Şeful meu a hotãrât cã, dacã oamenii vã pomenesc, amintindu-şi numele vostru, sunteţi salvaţi. - [se întoarce spre el] Ai dat de lucru într-adevãr la mulţi, deşi trebuie sã recunoşti cã scopul tãu principal nu a fost acesta… dar şi-au câştigat şi ei existenţa pe lângã tine. În clasa a patra ai declarat învãţãtoarei cã ai ajutat o bãtrânicã şchioapã şi surdã şi pe soţul ei orb şi ciung – motiv pentru care nu-şi purta acel baston alb special – sã treacã strada, dar nu se probeazã, mã rog, poate s-a voalat partea aceasta din filmul vieţii tale… Şi mai sunt astfel de mici pete albe acoperind locurile în care ar fi trebuit sã se întâmple anumite fapte bune declarate şi, cel puţin aparent, înflorite niţel… - [se întoarce spre ea] Tu ai încântat spiritele atâtor spectatori. Ai fost în general foarte amabilã
cu cei din jur şi ai declarat în repetate rânduri cã nu poţi gândi rãu despre nimeni, dar ai mai avut şi astfel de gânduri… ai fost destul de orgolioasã deseori. - [cãtre amândoi] Mã rog, în mare e bine. De aceea, [ton solemn] şeful meu a hotãrât sã mergeţi la dreapta dacã vã pomeneşte cineva numele şi prenumele în presã, demonstrând astfel cã aţi lãsat ceva în urma voastrã şi fãrã a avea copii, pe altã cale. - [cautã grãbit şi citeşte frânturi] “Industriaşul Eusebiu Mândrilã, mort într-un accident de maşinã împreunã cu soţia sa.” - [foarte ironic recitând expresiile stereotip] “Colegii de serviciu de la Compania…blabla…[ironic] înmãrmuriţi de durere regretã disparitia prematurã…bla-bla…Eusebiu Mândrilã şi soţia sa…bla-bla…[strâmbându-se] lor flori, nouã lacrimi şi dor…” - [amuzat] Vãd cã pãmântenii au rãmas la fel de originali cât erau şi la ultimul ziar ce mi-a picat în mânã. - [plictisit] “Eusebiu Mândrilã şi soţia sa” - [Mai cautã] Bla, bla, bla… Toate anunţurile sunã absolut la fel. Ea: - [îngrozitã] Mie nu-mi pomeneşte nimeni numele? Gnos: - [mai cautã, ajunge la ultimul ziar] A, iatã! “Actorii teatrului Euripide anunţã tragica dispariţie a regretatei artiste Ana Lupu”…bla, bla, bla… “proaspãt laureatã a premiului “Actori din lumeantreagã””. Ea: - [batând din palme fericitã] Am luat premiul! [Apoi îşi revine vãzând cceilalţi doi o privesc curios] Gnos: - [grãbit] Mã duc sã-l anunţ pe şef cã totu-i în regulã. - [face câţiva paşi dupã care se întoarce] Porumbei, sã fiţi cuminţi! Vedeţi sã nu faceţi vreo prostie.[iese] Ea: - [rãsuflând uşuratã] Am scãpat uşor! Ce emoţii am avut! El: - [mulţumit] Vezi, Ti-am spus cã te poţi bizui pe mine! Ea: - [uşor ironicã] De ce? Toate anunţurile despre tine nu-mi pomeneau numele! Tot colegii mei mau pomenit. El: - [admiţând împãcat] De fapt, ai dreptate. [Ea se întristeazã şi tace.] - [intrigat] Ce s-a întâmplat? Nu eşti mulţumitã? Ea: - A, ba da! Însã…mã gândeam cã acuşi vom ieşi de aici prin dreapta, dar… nu voi afla niciodatã ce e… în stânga… [disculpându-se] nu cã aş fi vrut sã ies pe acolo, normal… dar, ştii… curiozitatea, dorinţa de cunoaştere… - [alintându-se vãzând cã el nu zice nimic] Nu m-aş putea uita oare mãcar puţin?… El: - [sceptic, ezitând] Nu ştiu ce sã zic, nu cred cã e bine…
Ea: - [rugãtoare] Doar tu nu faci nimic rãu, lasã-mã doar pe mine, te rog… El: - [resemnat] Bine, cum vrei. Ea: - [se preface cã face doi paşi spre stânga, dupã care fuge speriatã în braţele lui] Mi-e teamã sã merg singurã! - [se pisiceşte] Haaai cu mine!… El: - [o priveşte prostit câteva momente, dupã care cedeazã] Bine, dragã. De fapt, cred cã am regreta într-adevãr mai târziu dacã nu am vedea şi ce e acolo. - [se îndreaptã împreunã spre stânga, ea rãmânând puţin mai în urmã. El se întoarce brusc spre ea] Şi totuşi, Gnos ne-a spus sã nu facem vreo prostie… Ea: - [calmã, logicã] Şi ce, asta e o prostie? Eu zic cã dacã erau în locul nostru nişte oameni absolut obişnuiţi, nu ar fi avut nici o curiozitate… El: - [mai liniştit, privind-o cu drag] Ai dreptate. Ea: - [venind mai aproape de el şi înconjurându-i gâtul cu braţele, alintându-se] De fapt, n-ai vrea sã mergi tu şi pentru mine?… - [disculpându-se şi pisicindu-se în continuare] Mi-e teamã cã imaginile dinãuntru m-ar putea afecta, m-ar putea tulbura prea tare, dacã sunt prea sumbre sau violente… - [cu inocenţã] Ştii cã sunt uneori prea sensibilã pentru anumite realitãţi cu surplus de duritate… El: - [suspicios dar înmuiat, cu o nuanţã de glumã] Nu ştiu ce sã zic, dacã ar trebui sã te las sã mã manipulezi aşa… Ea: - [ironicã, glumind dar cu un ton vãdit inocent] Ce, ţi-e teamã de cãderea omului prin femeie? - [fluturându-şi genele precum Eva în zorii Timpului] Nu te rog sã mergi precum Orfeu în infern pentru mine, ci doar sã arunci o privire din prag… Ştii cã întotdeauna m-am putut bizui pe tine când n-am fost în stare sã mã descurc singurã, aşa cum ţi-a plãcut mereu sã subliniezi… El: - [adamic, simţindu-se foarte puternic] Bine, mã duc.[îi zâmbeşte uşor caraghios, larg] - [se apropie uşor de ieşirea din stânga şi încearcã sã îndepãrteze foarte puţin cortina, moment în care brusc se retrage gata-gata sã cadã, ca şi cum ar fi primit o loviturã foarte puternicã] Au! Gnos: - [intrând, cu reproş] Doar v-am avertizat! Vãd cã omenirea nu învaţã nimic din propriile greşeli! Istoria se repetã! El şi Ea: - [repede, speriaţi] Ne pare rãu! Mai dã-ne o şansã. Gnos: - [supãrat] Nu depinde de mine sã vã iert. Acum n-am ce sã vã mai fac! Va trebui sã mai staţi în aceastã camerã încã o sutã de ani. - [consolator] Dacã şi atunci vã pomeneşte cineva, sunteţi salvaţi. - [grãbit] Acum vã las. Ne vedem peste o sutã de ani.
- [vãzând uimirea de pe chipul celor doi] Care-i problema? Veţi dispune de ceea ce v-a lipsit întotdeauna în timpul vieţii. - [ceilalţi privesc întrebãtori] Apropos, pentru cultura mea generalã, de ce nu aţi fãcut nici un copil? El şi Ea: - [într-un glas] N-am avut timp! Gnos: - [satisfãcut] Ei, vedeţi! Acum o sã aveţi timp, slavã Domnului! - [prãpãdindu-se de râs, sadic] Dar nu mai poate fi vorba de nici un copil!… - [cei doi îl privesc uşor iritaţi, el îşi revine indiferent] Pe bune, trebuie sã plec. Cum v-am mai spus, nu sunteţi singurii care mor. La mai bunã vedere! [Gnos iese cu teancul de ziare.] El: - [îngrozit] O sã stãm aici, numai eu şi cu tine, timp de o sutã de ani? - [frângându-şi mâinile] Dar ştiu cã am fost pedepsit, nu glumã! - [glumind amar şi indicând-o pe Ea cu mâinile] Se pare cã cedarea cãtre ispita cu formã umanã e gravã! - [ridicându-se brusc de pe canapea, revoltat] Eu sunt om de acţiune. Înnebunesc aici! - Mai bine mã punea sã car pietre cu roaba sau sã ridic o stâncã de dimineaţa pânã seara, care sã se rostogoleascã la sfârşit şi sã mã punã s-o iau de la capãt! Ea: - [împãciuitoare] Nu ştii ce vorbeşti. Hai, lasã, poate o sã ne întâlnim şi cu Sisif şi o sã vezi cã nu ai pentru ce sã-l invidiezi… El: - [disperat, sfârşit] Ana, tu nu-ţi dai seama despre ce vorbeşti. O sutã de ani! Într-o camerã! Numai noi doi… o veşnicie! Gnos: - [bagã capul pe uşã] Pot sã mai aduc pe cineva… dacã îţi închipui c-o sã te plictiseşti… - [extrem de amabil şi de entuziasmat, vorbind precipitat] Se rezolvã. Tocmai a sosit un individ, un tip foarte pitoresc. - [admirativ] Aratã bine… are nişte ochi…, o privire din aceea pãtrunzãtoare, aproape cã reuşeşte sã treacã şi prin mine! E terorist. Acum jumãtate de orã a fost implicat într-o… Ea: - [îl întrerupe] Nu, nu este nevoie. - [cãtre El, calmã] Linişteşte-te. N-ai auzit niciodatã cã totul e relativ? Chiar şi timpul! El: - [arãtându-i ceasul de la mânã] Pentru mine toate lucrurile sunt clare. - [puţin fanatic] Uite, acul ãsta are nevoie de exact un minut ca sã se roteascã o datã, de douã minute ca sã se roteasacã de douã ori… şi aşa mai departe. Poţi sã mã contrazici? Nu-i clar ca lumina zilei? - [terifiat] Îţi dai seama de câte ori trebuie sã se roteascã minutarul acesta într-o sutã de ani? - [agitat] Îmi trebuie pix şi hârtie sã calculez! Ea: - [spontanã] Ai atâta încredere în mecanismele astea! Te-ai gândit cum ar fi dacã aici aceste reguli pe care te bazezi nu ar mai funcţiona? El:
- [contrariat] La ce te referi? Nu înţeleg! - [foarte sigur] Nu ar putea fi altfel! Ea: - [chicotind ca un spiriduş] Uite, dacã acului îi ia un minut sã se învârteascã o datã şi douã ca sã se învârteascã de douã ori, cât crezi cã îi va lua sã se învârteascã de trei ori? El: - [uşor iritat] Evident, trei minute! Ea: - [şi mai amuzatã] Uite, aşa îţi rigidizezi gândirea şi îţi formezi prejudecãţile! - [strãduindu-se sã ia o atitudine mai serioasã, observând uşoara lui iritare] Poftim, şi dacã pentru a se învârti de trei ori i-ar lua şase minute? El: - [iritat] Mi-aş da seama cã pentru un anumit numãr n de a se învârti e necesar un numãr dublu de minute! Ea: - [uşor exasperatã, nerãbdãtoare] Dar dacã s-ar întâmpla aşa ţinând cont de faptul cã pentru o învârtire şi pentru douã au fost necesare unu, respectiv douã minute! El: - [puţin contrariat, iritat, ezitã câteva momente, dupã care, luminat:] Evident! Este o progresie! Nici nu mai conteazã dacã e aritmeticã, geometricã sau exponenţialã! Numãrul de minute, sase, este suma numerelor de rotiri precedente, plus actuala : unu, doi şi trei. - [extaziat, calculând cu degetul în aer] Urmãtoarele vor fi: pentru patru rotiri, zece minute, pentru cinci rotiri un sfert de orã… Ea: - [uşor ironicã] Sebi, termina… - [fermã] Dar dacã felul în care ar diferi raportul dintre numãrul de rotiri şi de minute necesare ar fi complet aleatoriu? - [insinuant, cu aceeaşi hotãrâre] Dacã oricât te-ai strãdui, nu ai reuşi sã gãseşti nici o legãturã logicã?
El: - [inocent] Aş cãuta în continuare! Matematica m-a învãţat cã existã mereu o legãturã chiar dacã nu am reuşit eu sã o descopãr încã! Ea: - [exasperatã, la capãtul rãbdãrii, uşor rãstindu-se] La naiba, dacã nu ar exista în trecerea timpului absolut nici o logicã? Dacã ţi-ar sfida continuu preţioasele şi îngustele tale principii de logicã? Dacã nu ar exista în mod intenţionat nici o legãturã? - [vãzând cã el ezitã, lovit] Absolut nici una! Ce-ai face? El: - [simplu, învins, sfârşit, încet] Aş înnebuni. Ea: - [tristã, maternã] Ce-ai sã te faci tu pe aici? [Tac amâdoi fãrã a se privi pentru câteva momente.] Ea:
- [dregându-şi glasul, încercând sã spargã gheaţa stânjenitoare cu o tentativã de glumã] Lasã cã o sã am eu grijã de tine. - [gravã] Aşa cum pe pãmânt a fost nevoie sã îmi porţi tu de grijã ca sã nu-mi iau zborul de aerianã ce eram… acum voi avea grijã şi eu ca natura ta pãmânteanã sã nu te facã prea greu şi sã cazi. El: - [trist, lucid, glumind] Adicã sã nu devin prea bolovan cum am tendinţa sã fiu, nu? Ea: - [îi zâmbeşte cu blândeţe, putin forţat, foarte tulburatã; dupã câteva momente îl mângâie pe faţã, minţind printre dinţi] Hai, lasã, cã nu-i chiar aşa… El: - [sare în sus, încercând cu efort sã se sustragã situaţiei, intimidat, bulversat] Oricum, trebuie neapãrat sã fac ceva, altfel înnebunesc aici! Ea: - [calmã dar fermã] Nu câştigi nimic dacã te agiţi atâta [îl trage pe canapea langã ea] ţi-ai pus vreodatã întrebarea dacã ne cunoaştem cât de cât? El: - [sictirit, încruntându-se] Hai, zãu, nu mã lua cu sentimentalisme de genul ãsta! Ştii doar cât sunt de ocupat! Ea: - [îl priveşte ironic, apoi izbucneşte în râs, zâmbeşte şi el] Nu vãd nici un bolovan pe aici! - [râzând] Uite, vezi, dacã nu ţi-ai luat mãsuri de precauţie! Dacã te gandeai din timp ce-ai face dacã ai fi închis o sutã de ani în casã, ne umpleai biroul de bolovani şi amenajai şi un plan înclinat, acum ai fi avut ce face! - [mai potolitã, dar glumind în continuare] Aşa, va trebui acum sã faci ce ai încercat în general sã eviţi – mulţumit cã eşti prea ocupat: vrând-nevrând trebuie sã discutãm! - [râzând contagios, determinându-l şi pe el sã o facã] Oricum, presupun, nu fãrã urmã de infatuare, cã e mai puţin plictisitor sã vorbeşti cu mine decât sã stai cu ochii pe pereţi! - [mai serioasã, deschisã] Poate cã existã totuşi lucruri interesante pe care nu le ştim unul despre celãlat. Mai ştii! Uite, de exemplu, ce-ţi plãcea ţie cel mai mult în copilãrie? El: - [fãrã tragere de inimã] Cine stã sã-şi aducã aminte de o perioadã atât de îndepãrtatã! - [nedumerit] Şi ce mai conteazã?! - [totuşi gânditor] Nu ştiu, nu prea am amintiri, e mult de-atunci. Ea: - [entuziasmatã gândindu-se] Eu am multe amintiri! - [nostalgicã, zâmbind] Le ţin pe toate într-un loc aparte. Le asociez cu anumite culori, gusturi, sunete şi atunci ele ies la ivealã, vii… aproape pot sã le mângâi… El: - [întrerupând-o îngrijorat, punându-i mâna pe frunte şi pe tâmplã] Dragã, oare te-ai lovit la cap rãu când am avut accidentul? Ea: - [simplu, meditând] Nu cred, gândeam aşa şi-nainte! - [dupã câteva momente de meditaţie în care şi el pare concentrat la chipul ei, încet] Poate cã ne naştem cu nişte amintiri pe care nu le putem decodifica mai târziu… iar acea perioadã în care avem amintirile pre-iniţiale devine mai apoi o ceaţã albã.
- [indicând uşor entuziasmatã fereastra] Vezi, şi acum am ajuns înapoi în ceaţã! - [mai amabilã, întorcându-se mai înspre el şi începând sã explice cu mâinile, delimitând parcele] Ca sã mã exprim tehnic, amintirile mi s-au stocat în memorie pe ani. Fiecare an care s-a adãugat vârstei mele are o amintire-cheie, care odatã accesatã îmi dã o idee generalã asupra a ceea ce s-a întâmplat în acea perioadã de timp… - [nostalgicã] Imi reconfigureazã o anumitã atmosferã… - [mai energicã, zâmbind] Acum chiar am dexteritatea sã-mi spun: vârsta de şapte ani, sau vârsta de optsprezece ani… şi amintirea-cheie vine la suprafaţã împreunã cu celelalte şi-mi dã viziunea necesarã. Totul e asociat cu gusturi, mirosuri… - [cu un ton spontan, simplu, uşor naiv, ridicând din umeri] Nu ştiu cum aş putea trãi fãrã toate acestea. - [adãugând apoi râzând, puţin sarcastic] Asta dacã ceea ce se întâmplã acum înseamnã cã trãiesc! - [cu compasiune, observând privirea lui nedumeritã, închisã, cu o tendinţã de refuz] Sincer, îmi pare rãu pentru tine cã nu ai şi tu ce am eu în privinţa asta. Toate amintirile ulterioare mi s-au depus pe un fundament solid, unitar ca un lichid de o coerenţã deosebitã, cu picãturi care comunicã total, luminos, cu foarte puţine pete mai întunecate. El: - [curios, puţin îngrijorat] De ce erau întunecate? Ea: - [simplu] Pentru cã de când eram copil percepeam foarte acut nedreptatea. El: - [întunecat, protectiv] Deci nu a fost cea mai fericitã perioadã, cum s-ar spune, nu? Ea: - [entuziasmatã] O, ba da! Atunci spuneam exact ce gândeam! Interiorul meu era în mare armonie cu exteriorul. Nu existau, având în vedere statutul meu de simplu copil, presiuni exterioare sociale care sã mã ipocritizeze forţat, aşa cum se întâmplã treptat cu adulţii… - [zâmbitoare, blândã] Mã simţeam atât de liberã! - [mai lucidã, mai energicã, explicând în continuare cu entuziasm] Chiar dacã trebuia sã cer voie pentru aproape orice. - [neutrã] Mai târziu am învãţat – a trebuit – disimularea, compromisul. Libertatea s-a diminuat, chiar dacã nu mai trebuia sã cer voie! El: - [dintr-o bucatã] Totuşi, o amintire concretã? Ea: - [puţin nedumeritã] De genul? El: - [luminat, energic, satisfãcut] Uite, mi-am amintit! În copilãrie mã jucam mai tot timpul cu maşinuţe!
Ea: - [fãrã sã-l audã, depãnând în continuare gândurile ei] Apoi am trecut prin adolescenţã, am ajuns la tinereţe şi… ne-am întâlnit… El: - [simplu] Da! Mi-aduc aminte, de aici înainte amintirile mi-s foarte clare.
Ea: - [dupã o pauzã, curioasã, dar şi cu o vagã nuanţã de alint] Mai ştii ce ţi-a plãcut la mine? El: - [naiv, simplu] Faptul cã erai frumoasã? Ea: - [puţin exasperatã] Nu-mi rãspunde tot cu o întrebare! El: - [nostalgic] Da, erai frumoasã… dar mai era ceva… parcã era important… A! Ştiu! Erai foarte deosebitã, interesantã… Ea: - Ne plãcea sã vorbim ore în şir… ne împãrtãşeam toate gândurile… nici nu ne pãsa cã nu aveam bani, cã habar n-avem ce vom face mâine… - [mândrã] Cât te admiram pentru visul tãu de a crea o maşinã, cea mai performantã! El: - [fascinat] Reuşeai sã-mi dai o încredere fantasticã. Te admiram, pentru cã eram convins cã erai foarte talentatã… Ea: - [înduioşatã şi amuzatã] Ţii minte când îmi luai mereu buchete impresionante de flori, pânã când mi-am luat inima-n dinţi şi ţi-am mãrturisit cã nu îmi plac odatã rupte, cã mi se par puţin morbide? El: - [zâmbind] Da, îmi amintesc. M-am simţit foarte penibil, mândru cum fusesem pânã atunci de florile drãguţe pe care ţi le aduceam. - A fost cea mai fericitã perioadã din viaţa mea! - [tace stupefiat de descoperire] Deşi nu pot spune cã viaţa n-a fost darnicã în ce mã priveşte ulterior… Cele mai multe realizãri au urmat… [brusc tace.] Ea: - [cu regret] Apoi n-am avut timp…
El: - [îngrijorat] Crezi cã n-ai fost fericitã cu mine? Ţi-am oferit aproape tot ce ţi-ai dorit… Ea: - Da, dar nu ştiu ce ţi-am oferit eu… El: - [şovãind] Ããã… multe! Ea: - [cu puţin preproş] N-ai prea venit la spectacolele mele! El: - [disculpându-se] Ştii cã eram tot timpul contra cronometru… Eram pasionat de munca mea… - [având parcã o revelaţie] Ţie îţi plãcea ce fãceai? Nu vreau sã te jignesc, dar nu câştigai mare lucru… Ea: - [spontanã, convinsã] Ba da! Ştii ce se spune, cã unul din cei mai mari duşmani ai omului este timpul! Când pãşeam pe scenã, intram într-un spaţiu atemporal. - [rectificând dupã o scurtã clipã de meditaţie, dar prompt, fervent] Sau, mã rog, într-un spaţiu
foarte special, foarte flexibil… - [nostalgicã dar cu fervoare] Prima clipã era foarte imporatantã… - [reginã] Acel moment îl numeam punctul zero. Când începeam sã-mi pun în valoare câteva din caracteristicile care-mi aparţineau… mai ales în legãturã cu imaginea mea. Apoi treceam la altã etapã, trebuia sã fac pregãtirile pentru ceea ce urma sã transmit, când urma sã intervinã vocea, gesturile… mã rog, amãnunte de genul ãsta… - [generoasã] Dar cel mai important lucru era ca fiecare dintre cei care asistau sã ia parte la “marele joc”… trebuia sã se creeze acea punte între mine şi ei şi între ei înşişi, şi apoi, iar între mine şi ei, de data asta o punte mai puternicã şi tot aşa… - [întinzându-se] Puteam sã prelungesc momentul primului pas cât vroiam, pentru cã în acel interval, la primul contact cu spectatorii aveam foarte multe de fãcut… - [la un sunet al lui de nedumerire, cu un ton explicativ] Trebuia sã devin, în acea clipã, în acelaşi timp ceva foarte misterios şi foarte puternic – nu în sensul de duritate ci de intensitate – care sã electrizeze publicul… El: - [întreg] Mai pe înţelesul meu…? Ea: - Ceva asemãnãtor unui acumulator de automobil. Apoi, tot în acea clipã, în mod tainic, trebuia sã declanşez magia între mine şi spectatori… El: - [acelaşi joc] În traducere…? Ea: - Aşa cum roteşti cheia în contact şi totul se pune în funcţiune. Asta cu efort conştient şi susţinut pânã când vedeam lumina din ochii celor care mã priveau… El: - [acelaşi joc] Adicã? Ea: - Ca atunci când se aprind farurile de la o maşinã… El: - [dezamãgit] Mã iei peste picior, nu? Ea: - [iniţial mimând o seriozitate evident exageratã apoi izbucnind şi chicotind] Nu. Poate… puţin… - [devenind mai serioasã, reluându-şi şirul ideilor] Dupã ce depãşeam “punctul zero”, totul devenea mai uşor, tot ce urma avea naturaleţe, firesc. [Se opreşte brusc, privindu-l.] El: - [tace, trist, dã sã spunã ceva apoi se închide înapoi] Ea: - [aprinsã] De la “punctul unu”, deveneam foarte sigurã pe mine, dar şi pe ei. Simţeam cã sunt foarte puternicã şi-mi era uşor sã ajung la “punctele superioare”. Îmi imaginsem o scarã de la 1 la 9. Asta era taina mea, ca sã zic aşa. El: - [surprins] De ce de la 1 la 9 şi nu de la 1 la 10? Mãcar sã fie o cifrã rotundã… Ea: - [simplu] Nu ştiu, aşa am simţit. Nu este obligatoriu sã calculãm toate în sistem zecimal, doar
pentru cã toţi avem zece degete la mâini şi zece la picioare. El: - Bãnuiesc cã-ţi acordai singurã punctajul dupã fiecare spectacol. Ea: - [spiriduş ghiduş] Ai ghicit! Nici nu trebuia sã mã gândesc prea mult la asta. Simţeam pur şi simplu. La “punctul 2”, situaţia era sub control. La “punctul 3”, trebuia sã devin şi mai puternicã, cu atât mai mult cu cât simţeam un început de epuizare… - [melancolicã] Ştii, într-un fel muream la sfârşitul fiecãrui spectacol.… Îmi presimţeam moartea şi trebuia sã mã grãbesc… sã ofer ceva ca o ultimã suflare. Trebuia sã trec în mintea şi în sufletul lor… unde sã rãmân. Dupã fiecare asumare de rol care mã îmbogãţea sufleteşte, moartea de la sfârşit mã epuiza emoţional… o zi-douã eram uşor amorţitã… poate doar dupã spectacol simţeam un fel de mulţunire, chiar bucurie, dacã a ieşit bine şi atât… Dar acea ultimã suflare o resimţeam sublim… merita. El: - [curios] Care a fost cel mai mare punctaj pe care ţi l-ai acordat? Ea: - [lent] De obicei 4 puncte. Îmi place sã cred cã, la ultimul spectacol am atins 5 puncte. El: - Abia la jumãtatea scãrii?!! Nu crezi cã ai fost prea asprã cu tine? Ea: - [meditativã] Nu, nu cred. Şi-apoi aş mai fi avut mult de trãit, dacã… El: - [luându-i vorba din gurã] Dacã nu te-aş fi invitat într-o minunatã cãlãtorie, cu un minunat automobil construit de mine!… Ea: - [nostalgicã] Cine ştie ce ar fi urmat sã se întâmple… - [privind la el cu speranţã] Crezi cã s-ar putea sã visez? Poate toate astea nu se întâmplã în realitate. Poate am adormit pe canapea aşteptându-te, poate tu te îndrepţi acum spre casã şi în curând mã vei trezi… El: - [zâmbind puţin strâmb din lipsã de obişnuinţã a feţei] M-am gândit şi eu la acest lucru, cã poate dorm şi mã vei trezi tu. Ea: - [uşor entuziasmatã] Crezi c-ar fi posibil sã ni se intersecteze visele? Poate datoritã lipsei de timp, am primit un fel de bonus şi ne-am întâlnit în vis, cu o altã înţelegere a vieţii, cu o altã viziune…? El: - îmi pare rãu, nu ştiu. [pauzã] - [meditativ] Ai regreta foarte mult dacã tot ce simţim s-ar întâmpla în realitate… mã rog, ce realitate o fi şi asta…? - [mai coerent] Vreau sã spun cã tu învãţaseşi sã mori, dupã cum ai spus, …cu fiecare spectacol. - [admirativ, timid] Apropos, nu am auzit pe nimeni recitând atât de… [nu-şi gãseşte cuvintele]… frumos “Odã în metru antic”! Ea: - [zâmbind] Mi-ai mai spus, acum câţiva ani. El:
- [cu ciudã] Mã tot gândesc ce ghinionişti am putut fi! Sã se termine totul într-o secundã din cauza unei clipe de neatenţie! - [naiv] Gãseşti vreo semnificaţie în acest lucru? Ea: - [consolatoare] Poate cã existã şi o parte bunã în toatã chestia asta… Am murit împreunã, în acelaşi timp! - [cu puţin reproş] Ai uitat? Mitologia greacã… Filemon şi Baucis… El: - [zâmbind] Bineînţeles, aici ai dreptate, doar cã… - [mai serios] Nu mã aşteptam sã se întâmple atât de repede. Doamne, câte mai aveam de fãcut! Ea: - [puţin absentã, concentratã] Posibil sã existe o semnificaţie. Cine ştie ce ne aşteaptã la dreapta… [cu teamã] sau la stânga?… El: - [pãmântean] Mai bine sã nu ne îngrijorãm pânã nu va fi cazul. [pauzã de cateva momente în care el pare cã se pregãteşte sã atingã un subiect delicat fãrã a îndrãzni] - [rugãtor, aproape cu timiditate] Te-ar deranja sã-mi reciţi nişte poezii… cuplete… secvenţe din rolurile tale, poate… orice, în primul rând “Odã în metru antic”? Ea: - [misticã] Nicidecum. Le am pe toate, fac parte din spiritul meu. [Urmeazã o scenã de pantomimã timp de câteva minute. Ea mimeazã interpretarea anumitor secvenţe de roluri. Trebuie sã fie foarte convingãtoare. El mimeazã un specatator care pare curios, plãcut impresionat, transpus, apoi aplaudã extaziat. În tot acest timp se aude tare o melodie – de preferinţã o variantã prelucratã cu accente de jazz a Odei Bucuriei lui Beethoven, care spre finalul intervalului se stinge treptat.] El: - [extaziat] Cred cã acum ai ajuns la capãtul scãrii. De fapt, sunt convins. - [foarte emoţionat] Ana, ţi-aş spune multe despre asta, dar nu ştiu cum… Ea: - [cu recunoştinţã] E suficient ce mi-ai spus, crede-mã. [Se lasã o tãcere puţin mai lungã, timp în care cei doi par sã mediteze fiecare la ceva.] El: - [rupând tãcerea, puţin încurcat] Mã gândeam la ceva… sper sã nu mã înţelegi greşit… nu e vorba de invidie sau gelozie. Întotdeauna, mã rog, în ultima parte a vieţii, mã socoteam un om important, puternic, realizat… - [respirã adânc] Cu toatã jena trebuie sã-ţi mãrturisesc cã… nu te prea luam în serios… adicã nu pe tine… mã refer la ce fãceai… - [foarte tulburat] Mi se pãrea cã munca mea era mult mai importantã… [aproape cu disperare] Dar…aici…ce mai am? În schimb, tu… tu ai luat totul cu tine! Ea: - [tulburatã la rândul ei] Cum spuneam… nu se ştie ce ne aşteaptã dincolo de aparenţa asta de camerã… [Se lasã iar o micã tãcere în care El pare dezorientat iar Ea uşor maternã.] Ea: - [aproape entuziasmatã] A rãsãrit soarele, e dimineaţã…!
El: - [cu ironie amarã] Nu te teme, mai sunt multe alte rãsãrituri la care vom asista de aici… Ea: - [aleargã la fereastrã, apoi, puţin dezamãgitã] Nu se vede nimic, e tot ceaţã afarã, dar mãcar e albastrã! El: - [în transã] Ne învãluie încã misterul… - [revenind brusc, vag speriat, ca şi cum ar fi alunecat prea adânc într-un hãu nemaiîncercat] Important e cã a trecut o noapte. Oare câte nopţi existã într-o sutã de ani? Trei sute şaizeci şi cinci ori o sutã, plus din patru în patru ani o noapte în plus… Ea: - [întrerupându-l, nesigurã] Crezi cã-şi va aminti cineva de noi peste o sutã de ani? El: - [cu amãrãciune] Eu dacã aş fi trãit atât, aş fi cercetat toatã literatura de specialitate… m-ar fi interesat toţi inovatorii din industria de automobile. Poate cã i-aş fi pomenit pe unii în cadrul unor discuţii. Dar nu cred cã aş fi publicat vreun articol în piesã despre vreunul dintre ei. - [cu speranţã] Totuşi, am contribuit mult la dezvoltarea oraşului… poate cã peste o sutã de ani, nepoţii celor care…[este întrerupt de intrarea asistentului în justiţia divinã.] Gnos: - [tot vesel, jovial, ducând în mâini din nou un teanc de ziare] Ei, cum v-aţi petrecut timpul? Nu cã n-aş şti, dar… El: - [sarcastic, întrerupandu-l] Vrei sã facem conversaţie, ştim. - [privind curios la ziare] Au apãrut anunţuri noi la rubrica de decese? La ce ne mai folosesc?!?!?! Gnos: - [indiferent] Ce anunţuri, ce deces porumbel? - [nemaiaştepând rãspunsul] Ei, vi s-a pãrut chiar atât de greu sã petreceţi “aici” o sutã de ani? El: - [uimit] Cum o sutã de ani? Ce vrei sã spui? A trecut abia o noapte. Gnos: - [râde] Asta s-o crezi tu! Având în vedere cã… El: - [întrerupându-l se întoarce spre Ea] Tu crezi asta? Bãnuiesc cã e o glumã… cam amarã ce-i drept… Ea: - [cu seriozitate] Eu cred. Ştii cã am experienţã în relativitatea timpului… Gnos: - [destul de serios dar pãstrând nota energicã de jovialitate] Puteţi sã mã credeţi sau nu, dar vã înţeleg. Veţi intra într-un proces de adaptare, aţi trecut la alt nivel al Realitãţii, deci se impune o schimbare de mentalitate. - [calm, îngãduitor] Gândirea voastrã, vreau sã spun, gândirea umanã, se bazeazã pe continuitate. De aceea v-am creat iluzia corporalitãţii, a acestui spaţiu [aratã cu mâinile de jur-împrejur]. Am vrut sã aveţi continuitatea propriului vostru corp, continuitatea mediului în care aţi fost obişnuiţi sã existaţi. - [mai serios] Cât despre continuitatea memoriei, [se întoarce spre Ea] la tine e mai intensã. Dar
despre aceste lucruri s-a scris şi cred cã aţi citit încã de pe când vã aflaţi la nivelul 1 al Realitãţii. Urmeazã sã vedem cum vã veţi adapta discontinuitãţii, şocurilor produse de ilogicitatea aparentã a mişcãrii, a timpului, a transformãrilor, a delimitãrilor stadiilor dintre materialitatre şi imaterialitate… - [plictisit] În fine, lucruri pe care unii le ştiau înainte sã vã naşteţi voi… [Ea aruncã spre El o privire sugestivã de tipul “Am discutat despre asta”] El: - Bãnuiesc cã acum ne aflãm la nivelul 2 al Realitãţii… Gnos: - [sictirit] Corect! El: - [ca pentru sine] Urmeazã nivelul 3… - [precipitat] Câte niveluri existã? Gnos: - [aratã din nou spre Ea] Sã zicem cã e aproximativ o scarã cum şi-a imaginat-o ea. - [misterios, mistic, insinuant] N-ai fost niciodatã atent la ritualurile pãstrate din strãvechime? Nu ştii cã, la înmormântãri, existã o superstiţie ce spune cã grâul trebuie spãlat în nouã ape pentru cã existã nouã ceruri…? El: - [fervent] Vorbeşte-ne despre asta! Vreau sã ştiu ce ne aşteaptã. Gnos: - [ironic] Se vede cã nu prea ţi-ai bãtut capul cu misterul existenţei… - [mai serios] Nu am voie sã spun nimic mai mult. [face zâmbind un semn în dreptul gurii ca şi cum ar trage un fermoar] - [amabil] Tot ce pot sã-ţi spun e cã omenirea evolueazã, în unele privinţe… Din ştiinţa ta preferatã, fizica, n-ai mai înţelege acum mare lucru, dupã o sutã de ani… El: - [brusc interesat, însufleţit] Hei, dar Pãmântul n-a fost lovit de nici un asteroid, s-a rezolvat problema poluãrii, a efectului de serã, a gãurilor din stratul de ozon, a pericolului încãlzirii planetei? - [privind în continuare spre Bãrbat, ce mimeazã din nou gestul tragerii fermoarului] Mãcar spune-mi ce fel de automobile construiesc acum? Gnos: - [aşezându-se şi privind spre teanc] Asta s-ar putea s-o aflãm din ziare… Ea: - [întrerupându-l melancolicã] Dar teatrul? Ce s-a ales de el?
Gnos: - [calmând-o] Poate aflãm tot din ziare, dar gândeşte-te, teatrul a însoţit omenirea de la cvasiînceputurile ei de raţionalitate, nu vãd de ce ţi-ai face griji… Ea: - [întinde mâinile dupã ziare, fervent] Atunci, ce mai aşteptãm? Sã citim ziarele… Gnos:
- [ferind teancul şi întrerupând-o] Ziarele le-am adus în alt scop. Aţi şi uitat? Dupã numai o sutã de ani? Mai ales cã au pãrut doar o noapte? Şi având în vedere cã n-ar fi trebuit sã aşteptaţi nici atât dacã nu fãceaţi prostii? - [vãzând cã amândoi privesc nedumeriţi] Aţi uitat de ce aţi stat prinşi aici tot acest timp? - [cum ei fac o figurã iluminatã şi apoi vinovatã, continuã frunzãrind teancul] Sã vedem dacã vã pomeneşte cineva…în ziare… El: - [cu un ton uşor naiv, fascinat] Seamãnã atât de bine cu ziarele de ieri… [corectându-se] de acum o sutã de ani vreau sã zic… Gnos: - [indiferent] Mda, ziarele-s ziare. [ Bãrbatul se aşeazã pe scaunul din faţa biroului cu teancul de ziare în braţe. El şi ea se privesc neliniştiţi.] Gnos: - [îi priveşte o clipã dupã care lasã ziarele la o parte şi revine la atitudinea jovialã] Vãd cã sunteţi prea tensionaţi. Mai bine vã spun un banc, sã vã mai destindeţi. - [începe sã râdã în hohote, pentru cateva momente, dând impresia cã nu se mai poate opri, dupã care] Ştiu cã pe Pãmânt gustaţi astfel de glume în aproape toate ocaziile… [iar râde] - [fãcând eforturi pentru a se calma] Cicã el şi ea erau cãsãtoriţi de câţiva ani [râde]. - El se întoarce acasã, ea îl aşteaptã ţinând o mânã la spate… [are o izbucnire de râs] El o întreabã unde-i mãrul… [râde] care era dimineaţã pe masã… [râde] - [râzând aproape isteric, cu sughiţuri] Ea îi rãspunde cã nu ştie… - [observând cã El şi Ea tac intrigaţi, tace brusc] Ei, de ce nu râdeţi? Înseamnã cã n-aţi înteles. - [amabil] Hai sã vã explic. Ea [râde din nou] ţinea o mânã la spate pentru a ascunde mãrul… [râde] - [îi priveşte întrebãtor] Voia sã-l mãnânce singurã! El şi Ea: - [tac apoi scot fals] Ha, ha! Gnos: - [distrat] Acum sã ne întoarcem la oile noastre! - [deschide primul ziar din teanc, rãsfoind ostentativ neglijent, întorcând mai multe foi în acelaşi timp] Hm, nimic despre voi. - [acelaşi joc, urmãtorul ziar, ton nepãsãtor] La fel, nimic. - [pe urmãtoarele nici nu le mai rãsfoieşte, le apucã unul câte unul şi le aruncã] Nimic! El: - [enervându-se] Ia ascultã! Îţi baţi joc de noi. Nici în justiţia divinã nu existã dreptate? Gnos: - [foarte relaxat] Ba, cum poţi gândi aşa? Dar m-am sãturat sã vã tot fac jocul, sã vã tot dau impresia realitãtii voastre înguste. - [cu preţiozitate] Oricum, ştiam de la început cã în acest ziar [alege la întâmplare un ziar din teanc] se pomeneşte ceva… Ea: - [cu speranţã] A scris cineva de noi? Gnos: - [indiferent] Vom vedea.
- [rãsfoieşte ziarul încet, citeşte absent] “Consiliul celor trei continente”, “Problema arhiinformatizãrii”,“Omenirea a gãsit toate rãspunsurile”[face o grimasã ironicã la acest ultim titlu]… - A! Asta trebuie sã fie. - [ton solemn] “In memoriam”. Voi citi ceva frânturi. - [lent] “Actorii fostului teatru “Euripide”, acum purtând numele de “Ana Lupu”, comemoreazã o sutã de ani de la”…bla-bla… - [strâmbându-se la clişeu]… daaaa…. “marea doamnã a scenei”… Sincer, nu vi se pare cã aţi auzit expresia asta prea des? - [privind-o pe Ea amabil] … “singura artistã cãreia i s-a decernat premiul”… îhî… asta e! El: - [îngrozit] Dar… despre mine? Nu se pomeneşte nimic? Gnos: - [indiferent] I-auziţi ce zice la sfârşit. “Se pare cã marea artistã a murit într-un accident de automobil. Nu se ştie cine o însoţea.” [pauzã] El: - [surescitat, iritat, din ce în ce mai nervos] Nu mã mai stresa atâta. Dacã nu mã pomeneşte nimeni, asta e! Voi suporta consecinţele! Dar m-am sãturat de ifosele tale! Uite, sunt gata sã-mi asum…[îl prinde nervos de piept] Enervant mai eşti! Şi… n-am auzit în viaţa mea un banc atât de prost…! Gnos: - [scuturându-se detaşat, indiferent] Poate nu mã pricep la bancurile voastre… recunosc. Dar nici tu nu te pricepi la ale mele. Ţi-a trecut asta prin minte? - [pufnind] Poate pentru mine bancul ãla avea o semnificaţie specialã, mã fàcea sã mã gândesc la Adam, Eva şi mãr. - [supãrat] Ar trebui sã dai dovadã de mai multã toleranţã. Asta vã lipseşte cel mai mult în nivelul 1. De asta faceţi atâtea prostii! Nu-ţi dai seama cã intervin nişte inadvertenţe, cã aparţinem unor nivele diferite? - [rãnit] Nu mã aşteptam la asta de la voi. - [jignit] Eşti foarte, foarte intolerant. Ãsta e semn de ignoranţã. - [supãrat pe omenire] Parcã eşti o cumãtrã de pe la voi, dolofanã, rumenã şi doapã, cu ochii iscoditori şi cu membrele inferioare bine înfipte în pãmant, care declarã mândrã şi sigurã pe ea [îşi piţigãiazã glasul] “Ideile nu folosesc la nimic decât dacã sunt puse în practicã”… - [continuând cu silã] în mintea ei animalic fericitã – apropos, cred cã aţi observat cã existã unii dintre semenii voştri care se simt animalic de bine în propria piele – deranjatã poate doar de niscaiva invidii mãrunte – nimic nu are importanţã decât dacã poate fi atins, mãsurat, cântãrit…[face gesturi de tranşare cu mâinile] - [cu aceeaşi amãrãciune] Apoi, dacã vine vreodatã vorba de nişte chestii mai imateriale, gen literaturã… asta-i blasfemie! Din moment ce nu foloseşte la nimic! Performanţele în domeniu sunt rezulatul unor repetãri, eventual a învãţãrii unor comentarii pe de rost! Poezia, nimic mai simplu, aşa… o inspiraţie de moment şi gata… [strâmbându-se din nou cu voce subţiatã] Asta nu-i muncã, astea-s mofturi! El: - [stingher] îmi pare rãu, nu trebuia s-o iei aşa de personal… şi cred cã extinzi puţin asta prea departe… Gnos:
- [tace un rãstimp mai lung trãgând aer în piept şi încercând sã se calmeze, vãdit oripilat; dupã care:] Imi pare şi mie rãu cã m-am aprins aşa, ştiu cã exagerat asociind asta cu tine, dar îmi vine greu sã fac faţã cazurilor de genul ãsta. Intoleranţii mã oripileazã! Cum ajung aici, cum primesc în şut în posterior spre stânga, fãrã prea multe discuţii, şi apoi se mai întreabã de ce au ajuns acolo! - [meditativ, confidenţial] Dupã fiecare caz de acest tip ce mi se încredinţeazã, sunt supãrat pe omenire zile în şir… Şi voi ce credeţi, cã eu nu am sentiment de sine, cã nu mã afecteazã nimic? [sarcastic] Vã imaginaţi probabil cã pot, precum alţii de foarte sus, sã fiu omniprezent? - [încercând sã-şi revinã la energia şi jovialitatea obişnuite] în fine, asta e probabil doar o crizã a spiritului meu de ajutorare a umanitãţii care nu are nici o şansã în faţa caracterelor ignorante de genul ãsta… Cum ar spune psihologii voştri, proiectez insuccesul meu de a-i salva asupra voastrã fiindcã nu mi-aţi înţeles bancul şi v-a enervat, demonstrand intoleranţã! - [începând sã fie chair amuzat de situaţie] Iar sãracii de voi, porumbeilor, v-aţi nimerit doar sã fiţi ghinioniştii de faţã când se umple paharul! - [confidenţial, glumeţ] Care oricum se revarsã doar o datã la câteva mii de ani! - [energic, vãzând cã şi ei s-au mai destins] Acum sã ne întoarcem la oile noastre! - [apucând ziarul şi citind din josul paginii] “Se spune cã a fost cãsãtoritã cu un anume Eusebiu Mândruţã…” Ea: - [triumfãtoare] Asta-i! Eşti salvat! Gnos: - [revenind la jocul psihologic] Nu, numele de familie e scris greşit. - [dupã o pauzã de suspans] Deşi, dacã privim mai departe, putem citi: “P.S: unii pretind cã soţul artistei s-ar fi numit Mândrilã…” El: - [indiferent] Bãnuiesc cã tot nu-i bine?! Dar mai scrie ceva referitor la mine? Gnos: - [concentrat] “Se zice cã s-a ocupat cu automobilele…” ããã… “modele rudimentare”…. “multe accidente”… El: - Lasã, e suficient! Gnos: - [generos] Nu vãd de ce te-ai bosumflat. Oamenii îşi amintesc şi cu ce te ocupai. Modele rudimentare!!! Pãi pentru vremurile alea erau cele mai performante! Nu? - [zâmbind, ton militãros] Hai, la dreaaap-ta! - [le face din nou semn cu mâna de parcã ar goni nişte porumbei] Hai, hai, hai, hai, hai, hai, hai!… La ce vã holbaţi aşa? - [în timp ce El şi Ea dispar în culise prin dreapta, se întoarce cãtre spectatori] Şi voi, la ce vã holbaţi aşa? Vi se pare cã sunt enervant? ~ CORTINA ~
Răzbunare pe culoar scenariu [ Teatru ]
piesă nerealistă într-un act
------------------------de Dorina Maria Harangus 2006-03-11 |
[Dora Hara ]
|
PERSONAJELE: LIVIDU‟ SPERIOSU‟ ZUZI FOXY VERSESCU
scena 1 (Interiorul unei vile în care e petrecere. Scena înfăţişează un coridor care duce la baie. Lumina surprinde în scenă un bărbat. Acesta vede geamul de l a toaletă luminat şi se mai învârte prin jur.La un moment dat aude o voce care-l sperie.) LIVIDU‟: Bună seara... (Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.) SPERIOSU‟ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă... LIVIDU‟: Aştept pe cineva. SPERIOSU‟: Persoana care e la toaletă? LIVIDU‟: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc. SPERIOSU‟: Ştii ceva domnule? Şi eu caut companie… Ce linişte s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevesteşte nimic bun. O fi liniştea dinainte de furtună? LIVIDU‟: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred. SPERIOSU‟: De ce? LIVIDU‟: Urlă câinii. E lună plină. E senin. SPERIOSU‟: Nu domnule, n-ai înţeles, metaforic vorbind, ni se pregăteşte ceva? LIVIDU‟: Da. SPERIOSU‟: Ce sigur sunteţi! Probabil dumneavoastră sunteţi cel care pregătiţi surpriza despre care se vorbeşte. De aceea staţi aici. Sau aşteptaţi la baie?(pauză) N-au mai rămas mulţi. Dar ce aveţi? Sunteţi foarte palid... LIVIDU‟: Din cauza întunericului. (SPERIOSU‟ îl scrutează cu privirea.) LIVIDU‟: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine? SPERIOSU‟: Vai, mie domnule? Dacă aţi ştii! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de
asta, am trecut...eh, dacă aţi ştii... LIVIDU‟: Ce să ştiu? SPERIOSU‟: Că şi mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitaţi-vă la mine ce culoare am, ce ziceţi? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am speriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul. (Brusc se deschide uşa care dă înspre interiorul vilei şi se aude o muzică puternică. SPERIOSU‟ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide uşa la loc spunând: E curent.) SPERIOSU‟: Vai domnule, scuzaţi-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniştii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere. LIVIDU‟: Nereuşită petrecere. SPERIOSU‟: Da, cum spuneţi, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereuşită. LIVIDU‟: Aţi venit de mult? SPERIOSU‟: De multişor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece şi nu-mi mai pasă. Ca să vă daţi seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire. LIVIDU‟: Vă ascult. SPERIOSU‟: Dar sunteţi aşa de palid şi slab...( Îl priveşte îngrijorat pe LIVIDU‟ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă. LIVIDU‟ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt aşa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că şi eu am probleme cu digestia. SPERIOSU‟: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veţi afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteţi aşa de slab…! LIVIDU‟ (râde): A, imposibil, nu vă faceţi griji ! SPERIOSU‟: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem şocuri. LIVIDU‟: Ce ai putea să-mi marturiseşti încât să mă înfricoşeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Eşti criminal? ( Râde singur la gluma lui.) SPERIOSU‟ (indignat): Cum poţi să crezi aşa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiţi să te tutuiesc? (revenind) Mă jigneşti, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata. LIVIDU‟: Eşti homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz şi eu. SPERIOSU‟: Bine, dacă n-ai reuşit să ghiceşti am să încerc să-ţi arăt. (Îl priveşte pătrunzător şi îndelung pe LIVIDU‟.) LIVIDU‟: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ai văzut o stafie? SPERIOSU‟: Asta e domnule, bravo! LIVIDU‟ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie? SPERIOSU‟: Nu...invers. LIVIDU‟: Nu crezi că-s stafie? SPERIOSU‟: Domnule să te iau altfel, îţi par om, nu? LIVIDU‟: Evident. SPERIOSU‟: Ei bine, nu sunt om. LIVIDU‟ (plictisit deja): Da' ce eşti? SPERIOSU‟: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o! LIVIDU‟ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă? SPERIOSU‟ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU‟: De ce să mă speriu? SPERIOSU‟: Pentru că sunt fantomă. ( Aşteaptă reacţia lui LIVIDU‟ care tace.) SPERIOSU‟ (insistă): Stafie. LIVIDU‟ (într-un târziu): Şi? SPERIOSU‟ (neîntelegând şi pierzându-şi răbdarea): Cum… şi?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit şi acum bântui această casă! (LIVIDU‟ îl priveşte nedumerit.) SPERIOSU‟: Înţelegi? Ba ha hau! LIVIDU‟: Am înţeles asta, nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie frică. SPERIOSU‟: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome. LIVIDU‟: Da, oamenilor probabil. SPERIOSU‟: Ce, dumneata nu eşti om? LIVIDU‟: Nu. SPERIOSU‟ (ironic): A ! Am înţeles, eşti dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară. LIVIDU‟ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înţelegi. SPERIOSU‟: Ce să înţeleg? LIVIDU‟: Şi eu sunt fantomă. SPERIOSU‟ (rămâne stupefiat): Poftim?! Eşti fantomă? LIVIDU‟: Da. SPERIOSU‟: Adică ai murit şi acum bântui această casă? LIVIDU‟: Exact. SPERIOSU‟: Aaaaaa! (Ţipă disperat.) LIVIDU‟: Ce-ai păţit omule? SPERIOSU‟ (respiră greu): Era să fac un infarct. LIVIDU‟: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Şi apoi cum să faci infarct? Alo! Trezeşte-te, eşti mort! SPERIOSU‟: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată. LIVIDU‟: De când eşti mort? SPERIOSU‟: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni? LIVIDU‟: Cauza? SPERIOSU‟: Infarct. LIVIDU‟: Cauza? SPERIOSU‟: Infarct! LIVIDU‟: Cauza infarctului…(se stăpâneşte să-i spună: boule!) ? SPERIOSU‟: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi. LIVIDU‟: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii. SPERIOSU‟: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înţelegi? Vezi domnule cum era viaţa asta, aparenţa era sarea şi piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă? LIVIDU‟: Are rost? SPERIOSU‟: Da' cum te chema înainte să...? LIVIDU‟: Are rost? SPERIOSU‟: Nu vrei să vorbeşti despre asta. Îţi face rău? LIVIDU‟: Sunt stafie, nu mi-e rău. SPERIOSU‟: Nu ai reminiscenţe de sentimente şi senzaţii?
LIVIDU‟: Ba da. SPERIOSU‟: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal? LIVIDU‟: Absolut normal. SPERIOSU‟: Domnule, eu credeam că mori şi gata! LIVIDU‟: Te-ai înşelat. În momentul morţii creierul descarcă informaţia stocată şi vibraţiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simţim nimic. SPERIOSU‟: Auzi, da' un semn ai? LIVIDU‟: Ce semn? SPERIOSU‟: Nu laşi nici un semn pe unde treci? LIVIDU‟: Ba da, o pisică moartă. SPERIOSU‟: Şi câinii morţi? LIVIDU‟: Nu sunt eu. SPERIOSU‟: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, şoseaua e plină de câini morţi. LIVIDU‟: Sunt loviţi de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei îşi pierd frânele şi se opresc direct în ea. E ca şi cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcţia e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, şi vezi, şi-a păstrat toate trei etajele. Faţada e cam sifonată. SPERIOSU‟: În schimb interiorul...ţâţă de mâţă! De unde are atâţia bani un amărât de făcător de rime? (vorbeşte cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providenţial va dărâma casa cu tot cu ei şi vor sfârşi sub dărâmături? LIVIDU‟: Vezi, nu ştii nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse şi îl ţine pe SPERIOSU‟ în suspans.) Asta întreţine distracţia, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe şosea senzori de vibraţie şi când calculatorul le spune că se apropie o maşină mai grea de două tone se dă alarma şi toată lumea se retrage în pivniţă, pe întuneric, cu un pahar de şampanie, cu o femeie în braţe... scena 2 (Intră ZUZI, travesează coridorul înspre baie.) ZUZI: Ce faceţi băieţi? De ce nu dansaţi? LIVIDU‟ (brusc animat): Stăm puţin să ne tragem sufletul, până acum am tot dansat. ZUZI: Pardon, domnilor, n-am vrut să vă tutuiesc dar în semiîntuneric păreaţi mai tineri. Nu-mi amintesc să vă fi văzut înăuntru. Sunteţi prieteni cu gazda? LIVIDU‟: Prieteni vechi. Dar dacă ne tutuieşti nu poate să ne facă decât plăcere. Şi eu mă mir că nu ne-am întâlnit până acum, aşa o domnişoară drăguţă, cu siguranţă aş fi remarcat-o. SPERIOSU‟ (în şoapta către LIVIDU‟): Am uitat să te întreb, de ce-l bântui pe gazdă? LIVIDU‟ (tot în şoaptă): Taci dracului că ne dăm de gol.(către ZUZI) Şi nu mi-ai răspuns unde se duce o domnişoară atât de drăguţă şi senzuală ca tine. ZUZI: N-am răspuns pentru că nu am fost întrebată dar dacă vă interesează să ştiţi, mă duc să fac un pipi. (ZUZI intră la toaletă.) LIVIDU‟: Ce sexi...!!! SPERIOSU‟ ( surprins): Era liber la toaletă. Ai văzut? Era liber. Cineva lăsase lumina aprinsă. LIVIDU‟: Eu nu voiam la toaletă. SPERIOSU‟: De fapt nici eu. De ce te-ai legat de ea? O s-o sperii. LIVIDU‟: E doar un flirt nevinovat. Doar nu crezi că aş putea să...Aş vrea eu!
SPERIOSU‟: Da, nu se mai poate...Nu mi-ai spus de ce-l bântui pe gazdă? LIVIDU‟: Era prietenul meu cel mai bun şi o dată, tot la o petrecere, am făcut un legământ pecetluit cu sânge. Suna aşa: cel care moare primul să vină şi să-i spună celuilalt cum e dincolo. Şi mi-am ţinut promisiunea, asta e. SPERIOSU‟: I-ai povestit? LIVIDU‟: Nuuu. N-am avut când. E tot timpul beat şi de teamă să nu mă ia drept o halucinaţie şi să nu mă creadă, aştept să se trezescă. De câţiva ani. (Se trage apa la toaletă, iese ZUZI.) ZUZI: Da' ce aveţi, vă e rău? SPERIOSU‟: Ah, cred că da... ZUZI: Sunteţi aşa de palid! LIVIDU‟: A băut prea mult. SPERIOSU‟: Nu mai pot să beau dom'le, ce tot vorbeşti? ZUZI: Deloc, deloc? Păcat, e cool să bei la o petrecere. Te ţine în formă. LIVIDU‟: Îl doare ficatul. Prietenul meu Versescu nu mi-a mărturisit că ar cunoaşte o persoană atât de...drăguţă. Cred că în egoismul lui nemărginit dorea să te ţină doar pentru el, să nu te împartă cu nimeni. Adevărul e că în locul lui aş face la fel. Eşti artistă? ZUZI (plăcut surprinsă): De unde ştiţi? LIVIDU‟: Se vede. De când ai intrat pe acest coridor mi-am spus că ai ceva de vedetă în tine. Toate personalităţile pe care le-am ajutat să se ridice şi să devină cine sunt acum, aveau acest ceva, specific oamenilor care reuşesc. Cum te cheamă? ZUZI: Zuzi. LIVIDU‟: Nume de artistă, ce-ţi spuneam? ZUZI: Da' cu ce vă ocupaţi? LIVIDU‟: Sunt impresar. ZUZI: Fantastic! Eu sunt interpretă. Cânt. LIVIDU‟: Şi compozitor. ZUZI ( mai să leşine): Ce coincidenţă! Mi-a spus ...am uitat cum îl cheamă, Versescu, că voi întâlni aici tot felul de oameni importanţi dar până acum toţi mi-au vorbit despre un camion care trebuie să vină. N-am înţeles metafora. L-am întrebat pe...am uitat cum îl cheamă...a! Versescu şi n-a vrut să-mi spună. Toţi o numesc "Surpriza". LIVIDU‟: Cum, un mare poet ca el n-a născocit pe loc câteva versuri de dragoste prin care să-ţi explice că un capşor drăguţ ca al tău nu trebuie să gândească... ZUZI: Nu e poet, e textier. De ce râdeţi, nu e textier? Aşa mi-a spus, că el a scris toate cântecele care au devenit hituri, şi aşa s-a umplut de bani şi dacă vreau să reuşesc atunci trebuie să stau în preajma lor şi să fac...nu-i aşa?! Cred că mă cheamă! M-a strigat, nu? Ne vedem înăuntru. Pupici. (Le face bezele şi iese.) LIVIDU‟: Ah! Zuzi, Zuzi... SPERIOSU‟ (indignat): I-am spus nevesti-mi că ăsta e un nenorocit, că mă părăseşte pentru un nenorocit! (Strigă să-l audă Versescu de dincolo.) Nenorocitule! LIVIDU‟: Hooo-pa! SPERIOSU‟: Da, e actualul fostei mele soţii. I-am promis că am să-l urmaresc şi după moarte! Nu m-am gândit că voi fi obligat să mă ţin de cuvânt. Şi cât mai sporovăiam despre libertate şi mă gândeam că aici va fi altfel, o descătuşare, libertate totală, e-hei, vezi de treabă! Ce miroase în halul ăsta? Inchide uşa aia. LIVIDU‟: Nu vine de acolo, e de la pisica mea.
SPERIOSU‟: Credeam că domnişoara Zuzi a făcut... unde ai lăsat-o? LIVIDU‟: La capătul celălalt al coridorului, după uşă. SPERIOSU‟: Trebuie să-mi gasesc şi eu un semn. LIVIDU‟: Ce n-aş da să mai fiu în viaţă să mai pot pune mâna pe funduri de gagici ca şi cel despre care ai crezut că a facut...ceva… urât...ştii ce, eşti puţin pervers. Ah, Zuzi! SPERIOSU‟: Eu? Nuu, mă mulţumesc cu privitul, în privinţa asta nu s-a schimbat nimic. LIVIDU‟: Cum ai murit? SPERIOSU‟: S-au întrebat şi poliţiştii. A fost o anchetă adevărată. Cum, un om aşa ca mine, care a făcut şi a dres, să moară de infarct? Stăteam întins în pat, era seară, una dintre puţinele seri pe care o doream liniştită când deodată apare nevastă-mea. Nu ştiu de ce când am văzut-o palidă şi slabă am crezut că murise şi că acum, stafie fiind, vine să-şi ceară iertare, în moarte şi-a dat seama cât a greşit faţă de mine. Dar ea era vie. Mi-a adus un pahar cu apă şi când am băut şi am văzut că e reală, inima poc! poc! două rupturi de muşchi miocardic, am văzut la autopsie. Au anchetat-o îndelung. În declaraţie a scris că a venit doar să-şi ia nişte haine şi m-a găsit alb ca varul şi că am murit în faţa ei. Nu-i adevărat, murisem cu câteva secunde înainte să-mi ia pulsul. De fapt nu ştiu exact cât timp trecuse, eram puţin ameţit din cauza şocului, dar oricum nu mă puteam înţepeni atât de repede. Poliţiştilor nu le venea să creadă că am murit atât de tânăr, de infarct, că la varsta asta a mea dacă faci infarct ori mori ori scapi cu viaţă. LIVIDU‟: Nevastă-ta asta îi pe aici? SPERIOSU‟: Cred că da, n-am curajul s-o urmăresc decât din când în când. Astăzi de exemplu, n-am putut, nu mă întreba de ce, n-am putut. Am stat pe coridoare şi am aşteptat, doar-doar apare. LIVIDU‟ (cu un zâmbet ironic): Hai s-o bântuim amândoi! SPERIOSU‟: Nu te supăra, nu-ţi permit. Oricum ar fi, e nevasta mea! LIVIDU‟: Te-a părăsit, fraiere! SPERIOSU‟: Nu contează, n-am divorţat încă, în acte e tot nevasta mea. LIVIDU‟: E văduvă. SPERIOSU‟ (pauză): Aşa e, nu pot să-mi revin. Uneori uit pur şi simplu că am murit şi mă comport ca orice ...Dar de fapt el e ticălosul. LIVIDU‟: Acum e rândul meu să nu-ţi permit. Vorbeşti de prietenul meu, vorbeşti de mine! SPERIOSU‟: Sunteţi aproape la fel, şi el trăieşte într-o moarte care seamănă cu viaţa, şi la el pare a fi eternă. Săraca nevastă-mea! Săraca Foxy… Scena 3 (Se deschide uşa şi de dincolo se aude din nou muzică. FOXY intră şi traversează înspre baie. SPERIOSU‟ începe să tremure.) LIVIDU‟: Ce ai ? SPERIOSU‟(tremurând): Ea e . LIVIDU‟: Nevasta? SPERIOSU‟: Îhî. LIVIDU‟: N-arată rău. SPERIOSU‟: Te rog să nu... (Se aude apa la toaletă, iese FOXY se uită la SPERIOSU‟ şi strigă.) FOXY: Iubitule, mai deschide o sticlă de şampanie că iar mi s-a părut că-l văd pe bărbatumeu.(Iese, de afară se aude un ţipăt.)
SPERIOSU‟: Ce a fost asta? LIVIDU‟ (zâmbind): Pisica. SPERIOSU‟: Sărăcuţa. O va distruge beţivanul ăsta. O văd tristă, nu ştiu ce să fac, i-aş vorbi dar mi-e teamă să nu facă un infarct. LIVIDU‟ ( pierzându-şi răbdarea): Ai mai spus asta cu infarctul! SPERIOSU‟: Şi ce? E adevărat. De la o sperietură poţi să faci infarct. Ştiu din propria mea experienţă, nu e o realitate, e realitatea cea mai reală, viaţă adevărată. LIVIDU‟: Ah, mă plictisesc. Am nevoie de divertisment până se trezeşte imbecilul. Hai să mai bântuim nişte musafiri. SPERIOSU‟ (blazat): Nu se sperie nici dracu', toţi sunt beţi. LIVIDU‟: Hai să încercăm. SPERIOSU‟: Nu, aruncă petarde şi stau prost cu nervii. LIVIDU‟: Cred că am să mă sinucid din nou, de data asta de plictiseală. Eşti un tip plictisitor, ştiai? Cred că de aceea te-a părăsit. Mă duc să mai plasez nişte pisici. SPERIOSU‟ (siderat): Te-ai sinucis, omule? LIVIDU‟: Da. Ce te miri în halul ăsta, e un act de curaj la urma-urmei, la început e laşitate, când vrei să scapi de greutăţi, dar când eşti faţă în faţă cu moartea şi o faci, îţi trebuie curaj nu glumă. Crezi tu că oricine poate să-şi pună laţul? Sau să-şi taie venele? SPERIOSU‟: Nu, nu cred. Eu n-aş fi în stare, de exemplu, întotdeauna am fost laş. Dar asta înseamnă că tu eşti un curajos. LIVIDU‟: Aşa e. Mi-a fost greu dar nu mai puteam da înapoi, spusesem tuturor şi cuvântul la mine e cuvânt. Eram obligat s-o fac, era o chestiune de onoare. N-o mai doream, mă gândeam că săvârşesc un păcat, că nu ai voie să-ţi iei singur viaţa, dar era pur şi simplu prea târziu. Aşa că am luat lama şi... SPERIOSU‟: Tu eşti un erou omule, eşti un erou care şi-a salvat demnitatea! LIVIDU‟:...am închis ochii şi am tras-o peste încheieturi. Îmi amintesc cum n-am simţit nimic. M-au găsit după câteva zile, m-au înfăşurat într-un steag şi m-au urcat pe catafalc. La înmormântare s-a făcut o excepţie, pentru că sinucigaşii nu au dreptul la slujbă, mie nu mi se pare corect chiar dacă am beneficiat de tratament special, mă gândesc la ceilalţi, de aceea am şi înfiinţat un sindicat - când îţi aduc un formular de înscriere vorbim şi despre asta, deci s-a făcut o excepţie printr-o dezlegare dată de arhiepiscop, şi un sobor de preoţi m-a condus pe ultimul drum cu un alai de prieteni, rude, cunoştinţe, colegi. A fost o înmormântare mondenă, cu ecouri în presă. Am fost supranumit "Salvatorul onoarei humanoide". ( Se aude un ţipăt de femeie.) SPERIOSU‟: Ce a fost asta ? LIVIDU‟: Altă pisică. SPERIOSU‟: Când ai pus-o? LIVIDU‟: Nu ştii? SPERIOSU‟: Ce să ştiu? LIVIDU‟: Că putem fi în mai multe locuri în acelaşi timp? Nu ştiai?! SPERIOSU‟: Nu...! LIVIDU‟: Dacă avem chef stăm şi discutăm cu cineva, cum fac eu cu tine acum, dar în acelaşi timp dublul nostru se poate plimba nestingherit pe unde vrea el. Şi triplul şi cvartuplul... Vrei să încerci? SPERIOSU‟: Nu, mi-e frică... LIVIDU‟: N-are de ce. E simplu. Te concentrezi şi îţi doreşti. De exemplu dublul meu plasează
pisici dar triplul meu e în India, iar cvartuplul ascultă un concert la Metropolitan...taci puţin...La la la la la... SPERIOSU‟: Poate altă dată, acum nu am nici o dorinţă. LIVIDU‟: Cum vrei...Dar domnule nu mai fi atât de rigid, fă şi tu o dată ceva interesant, eu, sincer, mă plictisesc cu tine. SPERIOSU‟: Îmi cer scuze dar nu pot fi altfel, ăsta sunt eu, îmi cer scuze...Ai fost la toate etajele? LIVIDU‟: Bineînteles. SPERIOSU‟: Şi cum e aranjată casa, cu gust? LIVIDU‟: Da, drăguţ. SPERIOSU‟: Ştiam eu, ea întotdeauna a avut gusturi... LIVIDU‟: Vreau să-ţi fac şi eu o mărturisire. SPERIOSU‟: Sigur, e rândul tău. LIVIDU‟: Nu sunt stafie. SPERIOSU‟ (începe să tremure): Cum adică ? LIVIDU‟: Adică sunt om. Dacă mă pot numi om. M-a angajat nevastă-ta să stau de vorba cu tine. Te-a văzut bântuind pe la parter şi se temea că o să te plictiseşti neavând curajul să intri în vorbă cu ea şi m-a rugat să-ţi fac conversaţie, contra cost bineînţeles. N-ar vrea să te vadă actualul ei soţ şi să le strici petrecerea şi viaţa, cu toate că nu văd nici un fel de ameninţare din partea ta. Eşti moale domnule chiar şi pentru un om, dar pentru o stafie nu mai vorbesc. Ar trebui să iei nişte lecţii. Te-am observat, nici nu ştii să bântui. Hai, fă ba-ha-hau să te aud. SPERIOSU‟ (tremurând): Ba ha hau. LIVIDU‟: Vezi, asta spuneam, n-ai vână. Hai, mai spune o dată, mai cu forţă, cu putere domnule, ca un bărbat. SPERIOSU‟ (continuând să tremure): Ba ha hau. LIVIDU‟: N-ai stofă. SPERIOSU‟ (îi pică fisa): C-c-cum...? LIVIDU‟: N-ai talent. SPERIOSU‟: Nevastă-mea a făcut asta pentru mine??? LIVIDU‟: Şi pentru bântuire ca şi pentru orice altceva ai nevoie de talent. SPERIOSU‟: Aşa e ea, se amestecă peste tot...până şi în viaţa mea de după moarte. LIVIDU‟: Eu, ca vânător de fantome, am văzut multe, unele mai senzaţionale decât altele, dar o stafie bleagă ca tine, iartă-mă că te numesc aşa, n-am mai văzut. Nici măcar nu pot să te extermin. Mi-e milă de tine. Din cauza condiţiei tale umile eu nu pot să-mi fac datoria şi n-am să-mi primesc banii. Deci îmi eşti dator că te las în viaţă. Mă rog, în viaţa ta de veci. SPERIOSU‟: Cum, nu eşti...? M-ai minţit? Ai minţit şi în legatură cu faptul că te-ai sinucis şi că ai fost îngropat ca un ...totul e minciună...(Încetează să mai tremure.) LIVIDU‟: Te rog frumos să nu mă faci mincinos. Mă jigneşti. A fost o scorneală, o fantasmagorie… o fabulaţie (caută)… un mit! Mă plictiseam. SPERIOSU‟: Şi eu care am crezut că am în faţă un erou pe care să-l respect şi să-l admir, să-l iau ca model. Ştiam că aşa e, o clipă doar şi totul se prăbuşeşte, toate speranţele, idolii se sparg în bucăţi! Asta mi s-a întâmplat întotdeauna, am fost o victimă a propriei mele încrederi în oameni. Ce mult mi-aş dori să pot plânge...! LIVIDU‟: Ha! Ha! Ha! Sunt un mare Joly Joker! Cel mai mare ! Domnule, tu eşti slab de înger. Parcă ai fi femeie. Ai crezut tot ce ţi-am spus? Chiar ai crezut că sunt om? Fugi de aici, sunt stafie ca şi tine. Ia uite! Ba-ha-hau! Vezi cum stiu să bântui? Crezi că un om ar putea face asta?
SPERIOSU‟: Asta aşa e, bântui bine, mi s-a făcut pielea de găină...ştiu şi eu? LIVIDU‟: Nu mai crede domnule tot ce-ţi spun! Mă plictiseam şi am vrut să animez atmosfera. SPERIOSU‟: Nu, n-aş fi crezut, dar m-a convins faza cu nevastă-mea, e în stare. De altfel era să mă convingă, ah nu, n-am crezut nici un moment că nu eşti, n-ai faţă de om. Deci e adevărat totul, cu sinuciderea, cu soborul de preoţi etc...? LIVIDU‟: Da domnule. SPERIOSU‟: Sigur? LIVIDU‟: Sigur domnule, a fost o glumă fantomatică. SPERIOSU‟: Mi-e mult mai bine acum, iţi multumesc,( îl săruta euphoric) îţi multumesc că exişti! De astăzi eşti prietenul meu cel mai bun. Să fim sinceri unul cu celălalt, eu întotdeauna am urât minciuna. Scena 4 ( Se deschide uşa, intră FOXY.) SPERIOSU‟: Nevastă-mea! Ce tot vine aici ? LIVIDU‟: Îi funcţionează bine vezica. SPERIOSU‟: Să ne ascundem! LIVIDU‟: Eu nu am nimic de ascuns. SPERIOSU‟: Te rog, nu te da la ea! (Se ascunde.) FOXY: Nu-i prea reuşită petrecerea, nu-i aşa? De aceea stai aici? Sau aştepţi la baie? LIVIDU‟: Nu aştept la baie, e liber. Da, petrecerea ar putea fi nereuşită, mai mult dinamism n-ar strica, dar dacă-mi dai voie, o salvează strălucirea unei femei frumoase ca tine, care e sufletul unei petreceri. FOXY: Sunt din ce în ce mai dezamăgită, după cateva pahare toţi ajung ca nişte fantome. Uită-te şi la tine ce paloare ai în obraji, eşti pământiu. LIVIDU‟: De la ficat. FOXY: Eşti prieten cu bărbatu-meu? Parcă te ştiu de undeva. LIVIDU‟: A, nu, am venit... FOXY: De fapt nu e bărbatul meu. Bărbatul meu adevărat a murit, D-zeu să-l odihnească, un nenorocit de accident, regretabil accident...medical. Am plătit o grămadă de bani. Era foarte bolnăvicios, ftizic. Stii, când a murit nu i s-a schimbat de loc culoarea feţei, a rămas tot galben, livid chiar, cam aşa ca d-ta, da ce ai, ţi-e rău? LIVIDU‟: Nu, nu, e culoarea mea naturală. FOXY: Era un bărbat de treabă, rar găseşti asemenea bărbaţi, restul toţi sunt nişte...Ştii, de fapt am fost înşelată, actualul meu companion m-a adus în casa lui prin înşelăciune. Când l-am cunoscut părea plin de viaţă, hotărât, stăpân pe sine. S-a dovedit a fi altfel. ALTFEL. Şi câte am făcut pentru el! Nu ştii tu cât m-am sacrificat pentru el, să ne fie bine, să fim împreună, să pot să mă mut în casa asta mare, prea mare, e greu de curăţat, stii câte etaje are vila asta? Trei. Înţelegi? Îţi ia o zi întreagă să le faci pe toate. De fapt ultima menajeră reuşeşte în 10 ore, în fiecare zi, e un record pe care n-a reuşit să-l atingă nici una dintre cele pe care le-am concediat nu numai din acest motiv, m-a durut sufletul când am făcut-o dar e spre binele lor, în casa asta orice femeie care stă prea mult, riscă să se isterizeze. Ştiu de la mine. Mi-am otrăvit soţul. Da, sunteţi mirat, vaţi speriat, vă e rău, sunteţi palid. L-am otrăvit. Cu mâna mea. Nu m-au prins pentru că eram bună prietenă cu medicul legist care mi-a furnizat otrava şi a falsificat rezultatele autopsiei. Era prietenul cel mai bun al actualului meu soţ, de fapt nu suntem căsătoriţi, nu mai vreau eu, nu pot
să-mi leg viaţa de un poet ratat...Ancheta l-a dus la disperare şi s-a sinucis, şi-a tăiat venele. Legistul. A fost îngropat ca un erou. Eroul meu. Nu s-a mai găsit nici o probă. Am vorbit cu un alt prieten de-al meu care e arhiepiscop, să facă o dezlegare şi să-l îngroape normal, atât merita şi el, pentru că salvase onoarea iubitei prietenului său. Bietul meu soţ. Doar el îmi merita dragostea. (Se aude o voce de dincolo.) VERSESCU: Foxyyyyy! Femeeeieee! Miroase ceva urât în casa asta! FOXY: Mă bucur că am stat de vorbă, uneori mă simt atât de singură printre oameni parcă aş fi o stafie. Îţi multumesc că mi-ai ascultat confesiunea, se vede că ai o inima caldă şi un suflet viu, că-ţi curge sânge prin vene nu...(tare) şampanie mai e iubitule? (Îi face cu ochiul lui LIVIDU‟.) Mă întorc. (Iese.) (SPERIOSU‟ iese din ascunzătoare, mut de uimire. Tăcere îndelungată.) SPERIOSU‟ (izbucneşte): Mă mai iubeşte...! (LIVIDU‟este împietrit.) SPERIOSU‟ (dansează fericit): Mă iubeşte încă! Mă iubeşte! Trebuie să fac ceva, s-o salvez de viaţa asta pe care o duce! Ce părere ai? Ce-i cu tine, eşti uimit şi tu? LIVIDU‟: Sunt medic legist. SPERIOSU‟: Şi? LIVIDU‟: Şi m-am sinucis. SPERIOSU‟: Şi? LIVIDU‟: Şi sunt prieten cu bărbatu-său. SPERIOSU‟: Nu e bărbatul ei, n-ai auzit ? A spus-o chiar ea. LIVIDU‟: Nu înţelegi…( se abţine să-i spună : boule!)? SPERIOSU‟( îşi dă una peste frunte): ... eşti complice la crimă... LIVIDU‟: Exact domnule. SPERIOSU‟: Oricum nu mai contează, nu te mai pot executa, eşti deja mort. LIVIDU‟: Nu despre asta e vorba. SPERIOSU‟: Stai puţin, înseamnă că tu eşti complice la asasinarea mea? LIVIDU‟: Nu-mi amintesc. SPERIOSU‟: N-are rost domnule să negi, lucrurile sunt clare acum. Foxy a mărturisit. (Îşi dă seama treptat despre ce e vorba şi devine trist.) LIVIDU‟: Nu-mi amintesc, adică am o amnezie. Parţială. SPERIOSU‟: Asta-i grav, omule! Cred că cel mai nasol lucru care ţi se poate întâmpla după moarte este să nu mai ai amintiri. LIVIDU‟: Nimic despre ea. Nu-mi amintesc nici măcar s-o fi cunoscut. Scena 5 (Intră VERSESCU, beat.) VERSESCU( Îl vede pe SPERIOSU‟. LIVIDU‟ se retrage în întuneric.): Să bem tovarăşi.... he he hei, Blaga. Nevastă-mea e o curvă...cur-vă...tocmai am surprins-o făcând sex pe scara interioară cu prietenul meu cel mai bun. Are aventuri pe fiecare etaj, de aceea avea nevoie de o casă atât de mare, să nu amestece lucrurile, să nu le încurce, să-i rămână clare. E bolnavă, mitomană erotică, dar tot curvă. Toate sunt...Îşi racolează amanţii cu invenţii grozave. Beau să uit, să uit...iubirea vieţii mele pe scara interioară cu medicul legist care e mort. Sau poate nu, am impresia uneori că-l văd prin casă. Eu sunt bolnav...de dragoste...de poezie...de moarte...daţi-mi o vodcă şi vă scriu o poezie...he he hei, Nichita...A fost amantul ei înainte, credeau că eu nu
ştiu...legist, ce mai meserie...dar a murit într-un accident groaznic. A căzut în baie, a alunecat pe gresia udă, a spart chiuveta cu capul, în cădere mâna s-a lovit de ciobul rămas, i-a secţionat artera, a leşinat şi i s-a scurs tot sângele...ha, ha, ha… ca unui porc sacrificat...S-a spus că a fost sinucidere dar nu cred. Nu era ăsta în stare să se sinucidă...he he hei… se bărbierea să meargă la curve, un curvar asta era, de aceea au găsit lama pe jos şi au presupus că s-a sinucis...mă rog...nu se ştie exact, era beat oricum, un beţiv, asta era, un accident hilar, o încununare a vieţii lui de labagiu, un labagiu asta era. Am scris un discurs pentru înmormântarea lui: (discurs) ...cu nimic mai mult nu pot să-ţi cinstesc prezenţa decât cu izvorul udului meu îmbălsămându-te, camera mea de toaletă...să ne pişăăm…(Intră în baie.) (LIVIDU‟ şi SPERIOSU‟ rămân împietriţi. VERSESCU iese şi trece pe lângă ei. ) VERSESCU: Liber la baie! (Îl bate pe SPERIOSU‟ pe obraz.) Eşti ca varul prietene, du-te şi te pişă, he he hei! (Iese. Tăcere. ) SPERIOSU‟: Deci tu eşti cel din spatele acestei odioase poveşti. Să mă asasinezi pe mine, cel mai bun prieten al tău?! N-am să-ţi mai vorbesc. LIVIDU‟: Nu-mi amintesc nimic. (SPERIOSU‟ tace.) LIVIDU‟(îl vede trist şi încearcă să-l împace): Nu poţi crede un poet alcoolic şi o mitomană . SPERIOSU‟: Ce căutai pe scara interioară cu ea? Ştiu acum că putem fi în mai multe locuri în acelaşi timp aşa că nu-mi spune că n-ai fost tu. LIVIDU‟: Mimam doar, îmi biciuiam memoria, doar ştii că nu putem face chestia aia, şi să ştii că nici înainte nu era pe gustul meu, prea multe secreţii. Iar ăsta era cvintuplul pe care nu-l prea pot stăpâni. Ceea ce mă interesează pe mine, primul, e vânătoarea, nu actul în sine. SPERIOSU‟: Dacă n-ai fi mort te-aş strânge de gât cu mâinile mele. LIVIDU‟: Ai fi tu în stare să mă omori? SPERIOSU‟: În cazul ăsta? Da! LIVIDU‟: Ai avea tu inima să-mi iei răsuflarea dată de Dumnezeu, cu mâna ta mică? SPERIOSU‟: Măcar ai avut decenţa să te sinucizi, şi pentru asta te apreciez. Dacă e adevărat... LIVIDU‟: Sută la sută. Nu mai ştiu exact cum, dar de sinucis m-am sinucis. SPERIOSU‟: Măcar atât! LIVIDU‟: Ce tragedie! Să nu-mi aduc aminte! N-are cine să-mi spună ce-i cu mine şi-n cei care pot să-mi povestească despre viaţa mea, n-am încredere. Ce mă fac? O să stau o veşnicie în incertitudinea asta. E ceea ce am urât cel mai mult, întotdeauna am încercat să desfac situaţiile ca să le scutur de incert. O dată cu moartea şi cu uitarea am crezut că am scăpat, că n-am să mai ştiu nimic de toate aceste chestii pământeşti, umane, dar asta e răzbunarea prietenului meu, de aceea m-a chemat înapoi, să-mi amintească, să-mi ia liniştea...acum nu mai ştiu cine sunt, un sinucigaş erou, un complice la o crimă asasinat de complicea lui sau victima unui stupid accident de toaletă? SPERIOSU‟: Şi eu simt totul ca şi cum aş fi viu. Spui că sunt reminiscenţe dar reminiscenţele ar trebui să fie doar nişte momente pe când sentimentele mele sunt mari, îmi umplu şi-mi tulbură întreg cadavrul. Şi nu mai înteleg nimic, sunt victima unui odios complot sfârşit cu un şi mai odios asasinat sau doar a unei inimi slabe? Tot ce ştiu e că am murit şi m-am obişnuit în sfârşit cu acest lucru, mă consider mort de-a binelea, aşa că eu zic să ne culcam, noaptea e un sfetnic bun, şi dacă dimineaţa când ne trezim ne mai amintim ceva înseamnă că s-a întâmplat cu adevărat şi ceea ce doar părea să fie a şi fost căci ceea ce credem că este acum, pare. LIVIDU‟: N-am prea înţeles dar, în fine, cum vom dormi?
SPERIOSU‟: Ca stafiile. În picioare. (Linişte.) SPERIOSU‟: Auzi? Ştii ce mă gândeam? Poate totuşi suntem vii… LIVIDU‟: Nu-mi amintesc… (Linişte. Încearcă să adoarmă.) SPERIOSU‟: Auzi? Ştii la ce mă gândeam? N-am făcut cunoştinţă. Pe mine mă cheamă Speriosu‟. Dan Speriosu. LIVIDU‟: Nu-mi amintesc…Lividu‟ parcă. Andrei Lividu. Iosif Andrei Lividu. Parţială… (După un răstimp de linişte se aude un ţipăt colectiv.) SPERIOSU‟: Altă pisică? (Urmează o bubuitură puternică şi lumina scade brusc.) LIVIDU‟: Un camion... Ciudat, luna se îndepărtează... (Lumina scade până e aproape întuneric. Mai arde becul la toaletă.)
grup parlamentar fără greşeală scenariu [ Teatru ]
------------------------de Iurie Burlacu [iuraskin ] 2006-03-10 |
|
GRUP PARLAMENTAR FARA GREŞEALĂ Piesa de teatru într-un act (La o şedinţă în Parlament, preşedintele Parlamentului a adunat toţi deputaţii să discute, într-un mod foarte serios, despre dictarea ce li s-a propus, pentru a pune în joc titlul lor onorific „Grup parlamentar fără greşeală”) PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (întră fericit şi cu un zîmbet pînă la urechi) Domnilor deputaţi, rog să vă ridicaţi în picioare şi să strigaţi cu toţii într-un glas „Ura!”
TOŢI DEPUTAŢII: (se ridică în picioare şi strigă într-un glas) Ura! Ura! Ura! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Aşezaţi-vă! (Toţi deputaţii se aşează) PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Dar ce s-a întîmplat, domnule Speaker? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (fericit) Am găsit o soluţie pentru a scăpa de dictarea ce ni s-a propus s-o susţinem deunăzi! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: (năucit) Poftim?! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (pe acelaşi ton de euforie) Mai bine zis, vom accepta provocarea jurnaliştilor, doar cu o singură condiţie! UNUL DINTRE DEPUTAŢI: (aproape indiferent) Ce fel de condiţie? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Le vom spune că suntem de acord să susţinem această dictare, doar cu condiţia că vor pune mintea în mişcare şi vor ghici trei ghicitori, pe care le vom propune noi! (aplaudă singur) Ura tovarăşi, ura! (Toţi deputaţii se ridică în picioare şi strigă de trei ori „Ura!”) ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: Ce ghicitori, domnule Speaker? Şi-aşa suntem băgaţi în... (tuşeşte) Nu cred că e cazul! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (insistent) Ba e cazul! Şi-ncă cum e cazul! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Aveţi dreptate domnule Speaker! Tocmai că acum e cazul să le arătăm acestor limbăreţi, cum e să-ţi baţi joc de oameni cum se cade! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Şi ce ghicitori le vom propune noi, pentru a evita aşa numita „schingiuire intelectuală”? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (entuziasmat) Aşa deci, prima: „Ea şi dînsul împreună, / Fac o gaşcă foarte bună. / Ea te zgîrîie pe spate, / El pe degete te bate.” Ghici ghicitoare, ghici! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Domnule Speaker, e o ghicitoare foarte ieftină! Nu cred că va face faţă ! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (dezamăgit) Domnule Vicepreşedinte, dacă ne molipsiţi pe toţi cu pesimismul d-stră veneric, atunci o vom sfîrşi ca nişte cretini, scriind dictarea! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Domnule Speaker, îmi dau capul că nici unu‟... Absolut nici unu‟ nu va putea ghici această ghicitoare! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Şi eu sunt sigur domnul meu! Plus la toate, îmi place linguşirea dumitale! Cred că merită o bucată de pîine! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Ura tovarăşi! TOŢI DEPUTAŢII: (într-un glas) Ura! Ura! Ura! UNUL DINTRE DEPUTAŢI: Şi totuşi, domnule Speaker, care este răspunsul ghicitorii? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (mîndru) Secerea şi ciocanul! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Genial! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Prea provocator! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Domnule Vicepreşedinte, pentru a obţine o victorie pe plan politic, trebuie să răspunzi unei provocaţii, cu o altă provocaţie! E o tactică a noastră, după care trebuie să ne conducem!
AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Aveţi dreptate, domnule Speaker! Trăiască tactica noastră! (împreună cu ceilalţi deputaţi care s-au ridicat în picioare) Ura! Ura! Ura! ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: (indiferent) Şi care e ghicitoarea a doua? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: A doua? Ah da, a doua! Deci, a doua: „Foaie verde de mărar, / Statul meu e gospodar. / Are-n frunte un artist, / Care este...” UNUL DINTRE DEPUTAŢI: (repetă ca un dement) Care este... ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: (nemulţumit) „Care este” ce? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (iritat) Comunist!!! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Desigur, comunist! Tocmai asta şi vroiam să spun, domnule Speaker! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Artist comunist! Un epitet mai potrivit nici nu s-ar putea găsi! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (indignat) Ce înseamnă „epitet”? Domnule Vicepreşedinte, nu vă permit să rostiţi în prezenţa mea, cuvinte necunoscute! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: (cu o mutră vinovată) Vă rog să mă scuzaţi! N-am vrut să vă insult! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Nu-i nimic, mi-a trecut! (pauză scurtă) Ei, ce părere aveţi despre a doua ghicitoare? AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: E perfectă, domnule Speaker! Sunt gata să jur pe mama mea, că nu o va ghici nimeni! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Bravo domnule Vicepreşedinte! Vă îndepliniţi bine datoria! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Şi totuşi, domnule Speaker, explicaţimi vă rog, cum poate un artist să fie comunist? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Anume că nu poate! Cuvintele „artist” şi „comunist” sunt folosite în această ghicitoare pentru formarea rimei şi pentru a duce jurnaliştii în eroare! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Sunteţi un geniu! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Sunteţi Vasile Alecsandri în picioare! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Aveţi dreptate, Vasile, dar nu Alecsandri! UNUL DINTR DEPUTAŢI: Şi a treia? ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: Da, care e a treia ghicitoare? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: A treia ghicitoare sună în felul următor: „Hai să batem mîndri toba, / Să pocnim vîrtos din bici, / Căci suntem băieţi de dobă, / Nepoţeii lui...” AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: (sigur de răspuns) Lui Ştefan cel Mare! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (supărat) Domnule Vicepreşedinte, dacă mai spuneţi o astfel de prostie, vă dau afară! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Cer iertare! M-a luat gura pe dinainte! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Deci, nepoţeii cui suntem? UNUL DINTRE DEPUTAŢI: (la fel de sigur de răspunsul său) Nepoţeii buneilor noştri! ALTUL DINTRE DEPUTAŢI:Şi a bunicelor noastre! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (adresîndu-se celor doi) Domnilor deputaţi, d-stre cum aţi ajuns în Parlament? UNUL DINTRE DEPUTAŢI: Poftim?!
ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: Fiţi mai explicit, domnule Speaker! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (supărat foc) Las‟că vă explic eu după! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Domnule Speaker, eu consider că odată ce noi nu cunoaştem răspunsul acestei ghicitori, cei de la redacţie – nici atîta! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Îmi pare bine să aud asta domnule Vicepreşedinte! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Şi mie îmi pare bine să aud că d-stră vă pare bine! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Cer iertare domnule Speaker, dar care e, totuşi, răspunsul? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Pentru a afla răspunsul, va trebui să răspundeţi încă la o întrebare! Cine s-a născut pe 22 aprilie? UNUL DINTRE DEPUTAŢI: Copilul părinţilor care au făcut dragoste pe 22 iulie! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (iritîndu-se) Şi a cui sunt părinţii care s-au frecat pe 22 iulie? ALTUL DINTRE DEPUTAŢI: A celui care s-a născut pe 22 aprilie! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Perfect domnilor deputaţi! Sunteţi înzestraţi cu o proeminenţă extraordinară! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Domnule Speaker, ce înseamnă”proeminenţă”? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (mîndru) „Proeminenţă” este răspunsul ghicitorii! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Vreţi să spunem că noi suntem nepoţii lui „Proeminenţă”? PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: (enervat) Nu cretinilor! Suntem nepoţii lui Ilici, iar Ilici e însăşi Proeminenţa! PRIMUL VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Cît de profund gîndiţi, domnule Speaker! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: Sunteţi cu adevărat un geniu! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Asta e domnilor! Adevărul trebuie recunoscut întotdeauna! AL DOILEA VICEPREŞEDINTE AL PARLAMENTULUI: (se ridică în picioare) Ura tovarăşi! TOŢI DEPUTAŢII: (se ridică în picioare) Ura! Ura! Ura! PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI: Rog toţi deputaţii să voteze cine este pentru strategia, pe care am propus-o eu, împotriva ziariştilor terorişti! (Toţi votează pentru) Perfect! Aici declar încheierea şedinţei noastre! La revedere (iese) CORTINA
La Perete scenariu [ Teatru ]
------------------------de Ciobanu Vlad [Mhenor ]
2006-03-05 |
|
~La perete~ Decor initial: - El in dreapta scenei pe un scaun inalt de bar, in fata unei oglinzi inalte cu o chitara in mana; - Ea, in stanga scenei, intinsa pe jos sub un perete lat pe care sunt prinse cu bolduri ziare - Vocea, imbracat in negru, la marginea dreapta a peretelui, sprijinit comod - Un morman de sepci albastre, albe, rosii, gri, si galbene in fata peretelui, in dreapta - Pe perete, Imitatii de ziare la scara mare, cu colturi dezlipite din loc in loc si titluri colorate : „Dragoste” si „Te iubesc” (albastru), „ Primul Zambet” (alb), „Casatorie”(oranj) „Incredere” (galben), „Lacrimi”(gri) - Un tablou cu ingeri in dreapta Ei, mana ei stanga indoita, cu palma sub tablou - 2 corpuri mici din plus albastru langa sepci
El: Vreau sa urlu!... sa zgudui din temelii tot ce ma inconjoara. “Vedeti-ma!” Voice: Nu te mai uita in oglinda aceea fara sa-i spui nimic! Nu e vina ei ca ti-e frica. Si nu e nici vina ta ca nu stii! Nu-ti mai intoarce spatele... Stiu cum arata! L-am vazut de-atatea ori incat l-am invatat pe de rost! E rece si mut! Nu pe el il vreau si nici ea nu il vrea! Vorbeste-i! Sterge-ti griul de pe fata, da-ti jos masca de corzi si spune-i ca o iubesti! (El lasa chitara jos, se ridica timid de pe scaun cu spatele la oglinda si fata spre perete) Voice: Asa... te-ai ridicat... Nu te uita in sus... nu ai decat un singur scop si nu e acolo! In sfarsit.... esti in fata peretelui. Stiu ca nu o vezi, s-a ascuns! Ce, crezi ca doar tie ti-e frica? El: De ce nu te vad? Ea: De lacrimi.. (plans innabusit) El: Nu mai plange.. o sa cada toate ziarele... Te rog, nu mai plange! Ea: Sa cada!... Am cazut si eu de atatea ori si nici nu ziar nu m-a plans! (furioasa) El: Albastru! (timid) Ea: De ce?! Nu ma vezi!.. nu ma... (srtiga, tragandu-si lacrimile) El: Ba te vad! Chiar bine! Imi dai voie sa te ridic de jos si sa te refac? Ea: Nu ma brusca!.. Albastru si tie... (usor calmata) Voice: Ce.. crezi ca e asa de usor? Mai da-ti o palma si ia-o de la inceput! (Il trage inapoi la oglinda si il plesneste!) El: Acum te vad! (zambind) Ea: Adica inainte nu ma vedeai? Gri! (Il plesneste de jos) El: Nu ma mai lovi! Vrei sa ma sparg si eu si sa ramanem amandoi pe jos? Dup-aia cine ne mai culege? (copilaros)
(Il plesneste din nou; el cade si mimeaza ca se rupe in bucatele langa ea – Cade pe spate in stanga ei cu mana dreapta in aer de la cot in sus) Ea: Nu vreau sa fiu singura pe jos! (copilaroasa) El: Pot sa-mi lipesc un colt de-al tau de frunte? (timid) Ea: Bine... dar sa nu ma doara! El: Unde e? (Indoaie mana dreapta cu degetele rasfirate cautand ceva in stanga si in dreapta) Ea: Sub tabloul rusesc. El: Cel cu ingerii, nu? (cauta sub tablou, apuca mana ei stanga si trage brusc) Ea: Au, M-ai lovit! (revolatata) El: Doar ti-am apucat coltul.. Ea: Si?.. Ce daca sunt in bucatele pe jos?... Tot Eu sunt! El: Aaaaasa! E bine acum? (lent, ii aseaza palma dreapta pe fruntea lui) Ea: E putin ciudat.. nu stiu.. nu vreau sa.. (confuza) El: Te rog, mai lasa-ma sa iau o bucatica.. sa imi termin mana.. si apoi ne refac pe amandoi! (Isi lungeste mana dreapta stanga ei, si ii prinde umarul usor in palma) Ea: Wow! Bestial! (extaziata) El: Iti place? Ea: E perfect... Doamne, cat de tandru poti sa fii!...Mai ia o bucatica!... Galben! El: Vorbesti serios?!? Ea: Pai DA! El: Vezi ca acum pun o parte ceva mai mare peste ale tale... (cu grija si foarte usor, se rostogoleste peste ea, mentinand palma ei pe fruntea lui si a lui pe umarul ei pastrand un spatiu gol intre piepturile lor) Ea: Se potriveste.. ce fain! Albastru! El: Iar? (uimit) Ea: Nu te opri! Incep sa ma simt iar! El: Adica sa ma simti.. cred... Ea: Tot una! (induiosata) El: Albastru! Voice: Stai!... nu te grabi! Stai sa se usuce... daca mai plange o data va spargeti amandoi.. DE TOT! (Grav) Ea: Alb! El: Zambesti?!? Ea: Am inceput sa vad... Ba nu!.. sa Te vad ..Ba nu! Sa Ne vad! (razand usor) El: Si cum e? Ea: Departe... Intinde-mi si mie ochiul din mormanul de sepci! (ironica) El: Il pun aici? (intinde mana stanga spre mormanul de sepci si o trage inapoi cu pumnul inchis punand „continutul” in dreptul ochilor ei) Ea: Numai daca ai vedea cat de bine aratam asa!... (melancolica) El: Neterminati? (zambind) Ea: Nuuuu... Impreuna!.. Albastru! (razand) El: Oranj!
Ea: Nu te opri!... Mai... mai avem putin! El: Unde e ultima bucata? Ea: Lipsesc doua.. El: Sunt amandoua albastre... Uite-le acolo! (uitandu-se spre marginea mormanului de sepci) Ea: Lipeste-le! Altfel nu e loc de amandoua! (le lipesc, le aseaza in spatiul dintre ei, se saruta si se imbratiseaza) Ea: Nu a fost vina ta! Iti multumesc ca ai venit jos.. sa ma ajuti! Nu vreau sa mai stea niciunul dintre noi, singur langa ziare!... Ma iei inapoi? (copilaroasa-mangaindu-i parul) El: Te-am luat deja! Albastru? (iubitor) Ea: Pai DA! (convinsa) (Se ridica impreuna, cu grija, imbratisandu-se strans, intr-o miscare lenta dar continua) Voice: Va ridicati usor... E mai greu acum, nu? Trebuie sa fiti atenti ce prindeti pe perete acum... Nu mai sunteti doi.. ci unul! Vedeti sa nu va spargeti! Albastru voua!
Gripa aviară pe canalul Bâstroe scenariu [ Teatru ]
scenetă comica ------------------------de Florin Ciocănaru [Florin_Dorofte ] 2006-02-25 |
|
Doi tipi, unul în costum de camuflaj, cu un kalaşnikov pe umăr şi cu eşarfă portocalie la gât, celălalt în halat alb, cu mănuşi de cauciuc şi mască de protecţie (sau de gaze) la gură. Apar pe rând mutând un bidonaş pe care scrie „baliză”, unul într-o parte a scenei, celălalt în cealaltă parte. La un moment dat se surprind. Ucrainianul (Cu un puternic accent moldovenesc): Ce faci aici vecine? Românul (Intimidat): Ăă... caut lebede moarte! U: Mă perversule, nu ştiam că eşti şi zoofil şi necrofil. R: Nu tataie, trebuiesc arse... U: Uite că eşti şi piroman pe deasupra. Dar ce, nu v-a ajuns că le-aţi jumulit pe cele din Viena, acum vreţi să le prăjiţi şi pe astea din Deltă?! R: Eşti bolnav tăticu‟, trebuiesc eradicate, pentru dezinfecţie... U: Ioane hai să-ţi spun ceva, că doar suntem vecini de o groază de timp. Ştii tu cum te poţi dezinfecta cel mai bine?! Iei o jumătate de votcă pe stomacul gol şi pe urmă poţi să-nghiţi toată Delta, cu lebede cu tot, că nici dracul nu se mai prinde de tine. Pentru că, ştii tu, grăsimile îngroaşă pereţii venelor dar alcoolul se hrăneşte cu şuncă şi întăreşte vena.
R: Dar hreanul?! Şi el lucrează împotriva obezităţii. U: Numai că hreanul taie şi votca. R: Să înţeleg că reţeta unei nopţi sănătoase ar fi: două părţi de votcă şi o parte de hrean. U: Şi două trei feliuţe de şunculiţă afumată cu parfum de usturoi la fiecare gât de alcool. R: E bine să iei preventiv trei votci la un antreu gras şi o a patra pentru a contracara efectele vasoconstrictoare ale usturoiului. U: Lasă ca ştiu eu că la sarmale se verifică cel mai bine raportul corect între grăsoase şi tăietoare. Cum sarmalele nu se mănâncă niciodată cu hrean ci cu smântână – care e şi mai bună când e gălbuie şi grăsuţă – trebuie procedat la o vasodilatare îndelungată cu ţuică şi o reechilibrare a venei suferinde cu şpriţ. R: Aaaa... dar ceaiurile... şi ele sunt bune nu? Mănânci puţină tobă, bei nişte sunătoare. U: Înghiţi un cotlet, bei un ceai de gălbenele. R: Goleşti o farfurie de chiftele, sorbi o cană de coada şoricelului, ochiul boului sau talpa broaştei. (râd amândoi) U: Hai, lasă mortăciunile şi vino să luăm o gură. (scoate o sticlă de sub mantou) R: Stai oleacă. (Scoate şi el un preş de sub halat, îl pune jos între ei, dintr-un buzunar scoate o sticlă cu o soluţie spumoasă, toarnă pe preş, îşi şterge picioarele de el şi îşi continuă drumul spre celălalt) Acum e bine! Şi... cum mai merge revoluţia portocalie pe la voi? U: Revoluţia merge, dar un lucru nu înţeleg eu. De ce de ziua proletariatului (1 mai) se lasă la Moscova cu vărsare de sânge şi la Berlin cu mare vărsare de bere? R: Păi... fiindcă s-ar putea ca prin părţile noastre răsăritene sângele să fie mai ieftin decât berea. (Ironic) Dar cu dragatul?! U: Eh, ne trebuie şi nouă un canal cu ieşire la mare, nu?! R: Nu spuneţi că vă trebuie apa pentru votcă, ai! U: Lasă că ştiu eu că vouă vă trebuie mai mult apa asta. R: Pentru ce? U: Cum pentru ce? Pentru inundaţii tataie. Păi cum să-şi facă românul casa din cărămidă după ce o sută de ani a avut-o din chirpici? „Dă Doamne o inundaţie că pe urmă avem ce aştepta de la guvern”. R: Hai mă... bieţii oameni... au rămas pe drumuri săracii. U: Prin cârciumi poate vrei să zici, în timp ce alţii le scoteau nămolul din curte. R: Eh... cazuri izolate... U: Şi după ce, cu chiu cu vai cineva le-a construit o casă, cu termopane şi centrală termică, nu vor să se mute în ea, stau tot la cort, că dacă alunecă pe gresie şi îşi rup vre-un os, mai ajung şi prin spitale… R: Care spitale domnule, că au rămas numai clădirile. Pastile n-au, aparatură au dar nu-i instalată, bolnavi au dar fără bani. U: Lasă că-aveţi lei noi. 54 lei gramul de aur. R: Da, leii la noi şi aurul la voi. U: Nu e chiar la noi dar... îl păzim de nemţi. R: De atâţia ani îl tot păziţi şi aţi mai luat şi Insula Şerpilor pe deasupra. Bănuiesc că de asta aţi făcut bancă acolo, ca să aveţi unde depozita aurul nostru, aşa-i? U: Informaţie confidenţială vecine, nu se divulgă. (Se poate pronunţa în rusă: Savirşăna secretnaia informaţia…) R: Dar ia zi, la voi nu mor păsările aşa din senin? U: Nu Ioane, mor numai alea pe care le tăiem.
R: Deci nu aveţi H5N1. U: Acum mă iei tu cu informaţii codificate. R: Adică n-aveţi gripă aviară. U: Gripă mai avem, trece cu aspirina săracului, dar aviară… n-am auzit. R: E ceva ciudat la gripa asta cotcodacă. Vine dinspre voi, dar la voi nu este... U: Nu este dar dacă vrei neapărat îţi fac rost de orice. Uite, o grenadă defensivă cinci euro, un proiectil de obuzier zece euro... R: Nuuu... nu-mi trebuie nimic, iar gripa aviară a ajuns deja la noi, gratis şi cu bonus pe deasupra. U: Şi la ce-i bună? R: Păi nu-i bună, că mor toate păsările, şi Doamne fereşte să dea la om că la ce sistem medical avem… Mă întreb însă când va da gripa şi în marile găinării… alea politice?! U: Lasă că de gripă şi de nevasta nu scapi! Poate dă gripa şi cucuveaua şi în puii de milionari care joacă leapşa pe ouate. R: O să dea... Dar ia zii... ştii care e asemănarea dintre un porumbel şi un politician???... (Ucrainianul se uită nedumerit) Când sunt aici lângă noi, ambii ne mănâncă şi ne ciugulesc din palmă. Când ajung sus (suspans) se găinăţează pe noi. La voi cum e? U: Şi la noi se găinăţează!... Dar numai PORUMBELUL PĂCII...(pauză) Şi mor păsările zici… Mor şi astea din Deltă? R: Mai ales astea. U: Păi vezi, vă plângeaţi că o să moară din cauza canalului nostru... R: Da mă revoluţionarule, văd că şi Dumnezeu e portocaliu acum... Hai că plec, trebuie să vină şeful... La revedere! U: Baftă multă! Ne vedem în U.E.! R(Pentru sine): [Ce-o să o luaţi la m...oacă...] Sunteţi voi străini de virusul ăsta... cum e Marko Bello străin în Ungaria...
Obsesia scenariu [ Teatru ]
------------------------de Delia Herascu [delia78 ] 2005-12-20 |
OBSESIE
|
Personajele El Ea Necunoscutul, necunoscuta Nu exista scena, actiunea se petrece intr-o sala cu simulare de strada intre spectator.i
ACTUL 1 Gen monolog, celelalte trei personaje doar gestica, foarte putine replici El (respirand greu cu ochii in jos mergand printre spectatori pe simularea de strada): De ce ma doare cand oftez? (ridica privirea brusc si se uita peste umar) (pauza) Dar uite e chiar ea! (revine cu privirea in jos) De ce vreau cand nu se poate ? (se uita in spate) Ma ajunge din urma, nici macar nu o asteptam, nu mai speram demult. El : Se apropie, nu zambeste, o doamne, nu din nou . (apare ea) (reflectoarele il lumineaza pe el, ea ramane in umbra) El (spre public): De ce atata chin ? Ce bine era inainte sa o cunosc, toate erau in rand la locul lor. Pe toate le stiam, chiar si micile dileme mi se pareau nedileme. El: Citeam asa de bucuros si avid, mancam cu atata pofta, asa de fericit in nefericita mea existenta. Acum toate sunt amestecate, nimic nu mai este clar (intoarce privirea spre e). El: Dar stai, parca mi-a spus ceva ..... nu, nu pot sa ma mai uit la ea, nu pot sa o mai ascult (intoarce capul iar spre public). El : Zice ceva cu glasul incet si ragusit. Demult nu o mai ascult. Este o fiinta calma, dar prezenta mea o agita, deja a inceput sa dea din maini, sa gesticuleze, ciudat...... vorbeste atat de tare, iar eu nu aud nimic...... ma gandeam ca azi vreau oua, azi o sa mananc neaparat oua. Ea ( luminata brusc si pentru scurt timp): Plec! El ( luminat iar) (spre public.): Ce a zis, cum a zis, de ce ? ( pauza). Am obosit, ouale deja nu mai imi plac, imi vine sa vomit. Mi-as baga chiar acum degetele pe gat, in fata voastra. El (cu vocea joasa, deabea se aude, spre ea care e cu spatele si se indeparteaza, iese din sala): Stai, mai stai (spre public): Nu-mi iese nimic din gura. Era asa de bine inainta, nici o problema, probleme de dragul discutiilor. Ce bine ma prindea starea de animalitate. Doua stari mi-am cunoscut in viata ,de animal si de obsesie. Ea ( apare din nou tot in umbra ii schiteaza un semn cu mana ridicata, foarte vag ) El ( pauza) (apoi uimit si usor infricosat): Dar ce face ? Imi face semn usor cu mana, nu a zambit de loc si totusi pare atat de multumita... (ea dispare iar, iese) El: Nu mai am ce face, imi astept starea de animal, o vad si e atat de departe.... Ma tine, ma tine mult si sunt amortit. Sa alerg, sa ma grabesc, poate o mai prind ( pauza). Nu, nu o mai prind, ea vrea sa o las, eu vreau sa nu. Ma simt atat de bine acum, totul a devenit mai cald ... ( pauza) ( usor iritat si febril, din ce in ce mai nelinistit): Totusi am sa ma grabesc, oua nu mai mananc niciodata.
In decor apare o panza, un banner publicitar pe care se afla un portret de fata. Apare in sala si necunoscutul imbracat intr-un costum de haine impecabil.
Necunoscutul (cade lumina doar jumate pe el, jumate in lumina, jumate in umbra) : Priveste, nu este atat de greu. (intra si necunoscuta) Necunoscuta ( in lumina) (ii zambeste): Priveste, nu e asa de greu (Cei doi necunoscuti ies din sala) El: Nu e greu, nu e greu, nu e greu, nu aud nimic, nu vad, nu simt nimic.... poate ca am sa o mai vad vreodata.... (se opreste se uita in sus, in fata, vede bannerul) Dar ce tot spun, uite-o sus, ce cauta pe ecranul acela mare ? ( isi apropie mana de frunte, parca sa vada mai bine). Ea e, chiar ea...., ce frumoasa e si ce departe . Sa ma apropii un pic... asa. De unde atata sfarseala, de unde atata deznadejde ? De unde atata vid ? (Intra iar necunoscutul in sala, se opreste cu spatele la el si cu fata la afis). El: La ce va uitati domnu‟ ? Aaaaaaaaaa, va place ? Stiu, dar nu este asa. ( necunoscutul iese) El (spre public): Acum parca nu ar mai fi ea. Nu vreau sa mai fie ea. Ma uit in jur si nu vad decat: (cor inregistrat: « nu e greu deloc, uita-te la noi ») El (acoperindu-si urechile cu mainile): Stiu, stiu, asta mi-a zis si ea (pauza). Totusi am sa astept sfarsitul filmului, vreau sa vad dansurile si sa ascult melodia de final.
ACTUL 2
Ea si necunoscutul Nimic doar doua scaune
Ea (cu fata la public, ochii ii sclipesc aproape de nebunie): Ma pandeste, ii simt privirea, il simt cum ma pandeste Necunoscutul (pe scaun in umbra): Cine ? (pauza) Ea (mirata si agasata): Cum cine ? El. Am sa-l torturez toata viata, o sa-l fac sclavul meu asa cum eu sunt sclava dar nu a lui. (pe masura ce inainteaza dialogul Ea devine din ce in ce mai agitata, gen discurs oratorie) Necunoscutul: Ce sclav ? (mult calm, pana la indolenta) Sclav este cel care se chinuie la stapan, care e biciuit. Ea (fara sa intoarca privirea spre el, tot cu spatele): Nu. Sclav e cel care e biciuit, torturat si care se intoarce tot la stapanul sau. Cel care isi cere iertare dupa ce este batut in genunchi lingandu-si ranile. Cel care fuge e un om liber, fuge de viata lui. Nu stiai ca iubirea e sclavie. (vorbeste mai mult pentru ea). Nenorocirea este ca doi sclavi cu aceeasi soarta nu se pot iubi niciodata, ei isi cauta stapan sa-i biciuiasca. Un sclav nu suporta bunavointa, ar innebuni, te-ar ura pentru asta.
Necunoscutul: Mi se pare destul de tragic, o situatie fara iesire. Ea (se intoarce spre el surazand ironic si cu tristete): Tragic? Demult am incercat sa mai gandesc asa. Tragic este ca suntem viermi si ne taram spre locul de unde am venit, in pamant. Nu dragul meu, nu e tragic sa fi sclav, e doar o stare. Unii sunt nascuti sa fie sclavi, iar altii ca mine sa fie sclavi si stapani in acelasi timp. Mai exista o a treia categorie, cei din urma, doar stapani. Sincera sa fiu ii plang pe cei din urma, pe stapani, ei sunt tragicii, ei sunt berbecii. Se tarasc cu seninatate spre pamant, se mint, vor sa se bucure cat mai mult de unsoarea in care se misca. Aceasta le da dreptul si puterea. Necunoscutul: Si nu tie mila sa il chinui ? Ea Nu, nu mi-e mila.( fata ii e crispata, plina de suferinta, dar nu se stie daca pentru ea sau altcineva) Necunoscutul: Nu? Asta suna a razbunare. Ea: Nici vorba, ti-am mai spus, este o stare, cu asta ne nastem, nu o alegem, mi-am acceptat soarta, nu ma mai deranjeaza, nu ma mai opun. Intr-un fel trebuie sa supravietuiesti. Necunoscutul (cu viclenie si un pic de ironie): Fara constiinta ? Ea (mirata): Ba din contra as numi-o mai degraba intelepciune. Necunoscutul (se ridica in picioare si vine cu fata la public in lumina): Esti nebuna, exaltata. Ea ( se aseza pe celalalt scaun in umbra) (cu vocea joasa): Exaltata poate, nebuna as vrea eu, ar fi mult prea simplu, prea usor. Si moartea si nebunia ma ocolesc. Inca nu, trebuie sa ma mai chinui (ochii ii sclipesc ca unui nebun), e posibil mult timp. Intotdeauna am avut impresia ca nu am sa traiesc mai mult de 40 de ani, cel mult. Necunoscutul ( din ce in ce mai ironic): Din orgoliu... Ea: Din orgoliu sau din refuzarea suferintei, sau din amandoua. Simt ca nu imi trebuie mai mult, nu imi este necesar. Necunoscutul: E posibil ca dupa 40 de ani sa iti gasesti linistea. Atunci ce faci ? Ea (se ridica in picioare dar ramane in umbra, glasul incepe sa-I tremure): O asemenea moarte marsava nu imi doresc. Niciodata nu o sa fiu linistita, daca trec de prag, in una din aceste stari o sa fiu: moartea trupului sau nebunia. Necunoscutul (incet, mai mult pentru el, dar cu coada ochiului la Ea): Asta iti doresti. Ea: Nu mai imi doresc nimic, refuz sa mai vreau. Atat, pot sa accept doar sa-mi rumeg starea de vierme si de sclav. Necunoscutul: Poti sa fugi, sa-l parasesti. Ea: Sa fug.....Nu, asta fac stapanii. Si chiar daca as fugi, de mine nu ma pot ascunde , asi redeveni sclav in alta parte. Necunoscutul: Unde sunt momentele de fericire, fiecare om are cateva ? Ea: Clipe de fericire, doar cat clipesc odata, dupa aia ma inec in negura, ma invaluie intunericul, devin lucida......totul se naruie, totul se darama in fata mea in urmatoarea clipa. Refuz fericirea, ma intristeaza, ma deprima superficialitatea si falsa ei siguranta.Acesta este trupul meu, luati mancati, acesta este sangele meu, luati si beti. Sunteti toti atat de departe, o multime de capete lipite pe zid. Ma priviti cu ochii goi, deja privirile vi s-au pierdut ca intr-o fotografie. Eu sunt Omul, eu sunt Persoana, voi sunteti zidul .Omul si zidul- atat. Necunoscutul: Mai este si stapanul, sunt impreuna. Ea: Bineinteles, intodeauna o sa existe legatura intre sclav si stapan. Nu pot trai unul fara celalalt. Unul se hraneste din celalalt. Necunoscutul: Trinitatea: Omul – Stapanul- Zidul
Ea: Nu. Persoana-Celalalt-Zidul. Actul 3
Fara elemente de decor
El, Ea, Necunoscutul
Intai Ea si El El ( ganditor si ezitant cu fata la Ea): Am putea totusi sa incercam impreuna. Ea ( rade cu capul dat pe spate si un pic fortat): Ha, Ha... nu mai exista impreuna. El (agitat si implorand): Dar am fost iertati pana la urma. Ea: Am fost iertati.... dar a ramas lupta cea mai grea, priveste (arata catre usa) (apare necunoscutul, sta jumatate in umbra jumatate in lumina) Necunoscutul (spre El de-a dreapta): Mai exista o sansa Necunoscutul (spre Ea de-a stanga): Ai putea sa te sinucizi. Ea: M-am gandit si la asta. Necunoscutul: Atunci ? Ea: Nu stiu, intodeauna m-a tinut ceva. Necunoscutul: O speranta ? Ea: Nu. Mie sila (scarbita cu grimasa)...... nu vreau sperante, as fi terminata de tot. Necunoscutul: Atunci credinta Ea (ezitand): Poate mai exista......... putina. Necunoscutul: De cine tie frica ? Ea: Frica? As mai fi facut toate astea daca as fi avut macar un strop de teama? Nu, probabil mai degraba sadism. Vreau sa vad tot, cat se poate .
Necunoscutul: Nu ai facut nimic, nu e vina ta . ( ranjind) Voi doi va asemanati. (uitandu-se la amandoi) ( cei doi, El si Ea, stau spate in spate la distanta de 5 pasi) Necunoscutul (catre El) : Dar tu ? El (cu fata la public): Eu am ales lupta, nu imi e usor. Necunoscutul: Dar Ea nu te vrea. El: Nu o mai vad, o caut, am sa o caut. (febril, cu vocea ridicata apoape strigand) Ea (ironic):El este speranta eu sunt spectatorul. Necunoscutul: Amandoi asteptati, doar ca lucruri diferite. (aratand spre El). Lui as putea sa ii dau ceea ce vrea si ar fi fericit chiar si pentru putin timp. Tie ( cu fata la Ea)...... cu tine e mai greu, nu as putea sa-ti iau suferinta pentru ca ti-o doresti, ai ales-o. Cupa suferintei tale nu pot sa ti-o iau de la gura. Vrei ca prin tine sa vina salvarea (spre public), dar te-ai intrebat daca vrea cineva sa fie salvat, sa fie oprit din joc ? Amandoi sunteti puri. El prin dragostea lui oarba, tu prin dragostea ta lucida si suferinda. El nu vrea paine, nu te vrea decat pe tine, tu de asemeni nu vrei paine, vrei vesnicie si urasti clipa. El alege lupta, dinamismul, fapta, tu alegi contemplatia. Va completati, sunteti primii si ultimii, singura temelie a acestei lumi , cele doua parti bune.
miros scenariu [ Teatru ]
------------------------de brebeanu daniela [alsohere ] 2005-09-09 |
|
Drogatu: Ma indepartez… cobor cate o treapta, dau peste alte pacate… mai vreau un joint… mai cobor o scara… am ajuns in infern, ma dau la o parte, ma regasesc. Sunt un drogat. Drogata : buna, mai ! ai nevoie ? vrei o linie ? ia-o ! o vrei ? Si eu o vreau, mai mult decat tine. Drogatu : Pleaca de aici ! ma enervezi. Crizele tale de drogata, prafurile nu mai sunt nimic… Uita-te la Dante. Ce erou tragic ! Nu seman cu el din profil ? Drogata : Boule ! cine naiba te crezi ? marele erou sa inteleg. Uita-te la mainile care iti tremura, glasul, intri in sevraj. Drogatu : ce romantic suna ! ce lupta din pasiune inauntrul meu. Ce suflet chinuit in ceata prafului alb. Si totusi sunt stapan al dorintelor si destinului meu. Drogata : pariezi pe chestia asta ? uite ce am aici ? e numai pentru tine… cum iti mai stralucesc
ochii acum… Drogatu : la dracu e lupta mea ! da-o-ncoace ! da-o-ncoace ! Fumatoru : Aveti un foc ? dracia asta nu mai merge. Drogata : uita-te la asta ? dar tu ai o tigara ? Fumatoru : ce ma intrebi pe mine ? ia zi ! ai sau n-ai ? Drogatu : Si cand un intelept filosof zicea : Tutunul dauneaza grav sanatatii…Il citeaza toti pe pachetele de tigari. Ce om destept ! Fumatoru : Si cine te crezi tu sa-l parafrazezi ? despre drogati nu se zicea nimic ? am uitat… Esti in perioada in care nu recunosti ce ai devenit. Drogata : ceva mai bun decat tine sau cel putin la fel. Oricum doar viciul difera. Tine-ti focul si taci ! Drogatu : deja ne facem prieteni. Si eu care credeam ca nimeni nu ne mai vrea. Acum o secunda eram doar paraziti. Deprimata( plangand) : nu mai vreau sa traiesc ! de ce eu ? e ultima( arunca flaconul). Vreau sa mor. Mai vreau o pastila. Fumatoru : uite-o pe alta. Lasa-ma sa ghicesc, diazepam ? deja te-a parasit ? un tub intreg… Deprimata : ce vrei sa spui cu asta ? eu nu iau asa ceva in mod obisnuit. Am doar o mica depresie. Imi trece daca stingi tigara asta. Drogata: las-o in pace! Nu vezi ca are nevoie de ajutor? Am ceva mai bun decat diazepamul. Te intereseaza ? Drogatu : Scarile se maresc pana cand o treapta devine imposibil de coborat. M-am poticnit. Sunt singur ? vrea cineva sa ma ajute ? va alaturati domnisoara ? Alcoolica : e rost de petrecere ? unde e barul ? dar sssttt… sa nu afle ai mei. M`ar omori in bataie.. dar mai conteaza o palma in plus ?( rade) Fumatoru : desigur. Pe langa asa-zisa noastra dependenta a ta e cu mult mai neimportanta. Esti in siguranta aici. Deprimata : tremur… ai in sticluta aia dizolvate niste pastile ? ceva ce sa ma faca sa zambesc ? imi place ranjetul tau. Alcoolica : iti multumesc mult. De cand nu am mai primit complimente. Inseamna ca sunt mult prea treaza acum daca te bag in seama.( ia o gura) Fumatoru: si eu mult prea nervos si plictisit. Ar trebui sa plec.( vrea sa se ridice). Discutiile astea m`au cam enervat. Ce naiba e aici ? loc de dat cu capul ? Drogatu : de pragul de sus daca imi permiti sa te completez. De viata in special. Nu te`ai mai lovit de tine pana acum ? n-ai uitat sa mai privesti in suflet si in trup in acelasi timp ? Alcoolica : baliverne… vorbe-n vant care trec la fel de usor ca bautura mea de-a lungul gatului. Vezi ? Cofeina : ma scuzati. Stiti unde pot sa gasesc un coffee shop ? m-am trezit devreme dupa o noapte alba. De studiu, cu prietenu, ma intelegeti. Mi-e asa de somn ! Drogata : sigur ca te inteleg. Am avut si eu atatea nopti albe, si prafuri albe… ce viata alba am. Ar trebui sa ma cheme Maria. Fumatoru : ia mai taci si pleaca de aici. O sperii pe fata asta. Si dependenta ei ne`ar putea fi folositoare. Ce zici vrei sa stai aici cu noi? Deprimata : incercam sa dam un sens nou vietii asa cum a zis nu stiu cine de pe`aici. Te intereseaza ? Cofeina : viata mea nu poate fi conceputa fara o cafea. Asa ca ce sens sa gasesc la ceva ce momentan e in stare de letargie?
Alcoolica : letargie, viata… mi se pare mie sau s-a format un paradox ? Drogatu : cavalerii apocalipsei se indreptau spre pamantul lui Dumnezeu si parjoleau tot in drumul lor. Atentie, vin ! si Dante este printre ei. Si eu, si tu, noi toti suntem in calea lor. Cofeina : Infernul lui Dante si iadul de zi cu zi… stiu ce vrei sa spui. Lasa-ma o clipa si va explic tuturor.( plec putin dupa o cola) Drogata : l-a inteles cineva… cum naiba vine asta ? dar ce spunea ? l`a auzit cineva ? Fumatoru : spunea ceva de mine Deprimata : si de mine. Alcoolica : mie mi s-a terminat sticla. Unde e petrecerea ? Fumatoru : (stinge tigara nervos) de azi ma las.(tuseste) oricum m-am lasat de 6 ori pana acum. De data asta o sa reusesc. Cofeina : m-am intors in purgatoriu. Ce spuneam? Da… imi amintesc foarte bine.,,drumul pana in infern e construit din vicii. Deprimata : eu am o singura slabiciune : pasiunea de a iubi, dar finalul este mereu trist, iar viata mea tragica. Fumatoru : si eu am, pardon aveam un viciu linistitor. Imi place sa fumez. Dar acum cateva minute am renuntat la ultima tigara. Alcoolica : mie imi place sa traiesc. Ce e rau in asta ? si daca mai beau si alcool vad viata mult mai frumoasa ? gasiti ceva rau in a fi fericit ? Drogata : hai lasa ca nu e chiar asa. Greseala ta e ca nu vezi ceea ce esti ? Alcoolica : o alcoolica ? dar tu ? macar eu mai am o speranta. Tu spre ce te indrepti? Spre o supradoza ? sa vedem cine scapa atunci ? Cofeina : si singura vrei sa descoperi asta ? daca nu m-as fi oprit eu as fi avut oare puterea sa recunosc ce e evident pentru toti ? Ca sunt dependenta de cofeina ? Drogatu : si dependenta ei usoara facu ca celelalte sa dispara in neant, singure, ratacite, lasand in urma doar un chip frumos si un zambet trist. Tampenii.. credeam ca o sa ma descifrezi mult mai repede. Timpul meu a trecut. Deprimata : si al nostru tuturor, nu vezi cum ne privesc ceilalti ? auzi-i cum susotesc. Fumatoru : mai au putin si cad prada tentatiei. Cofeina : mai au putin si va ajuta. Va temeti de ajutorul lor ? va temeti ca nu suntem destul de puternici sa trecem si peste asta ? Drogatu : ma tem de mine asa cum ma tem de toti cei care intind o mana ca apoi sa o retraga. Crezi in mine ? pacat… si eu am crezut candva si m`am ars Asa ca ar fi bine sa nu`ti mai bati capu. Pleaca ! Alcoolica : si eu ma gandeam de ceva timp sa ma sutesc. Mi s-a facut sete. Cofeina : daca plec se intampla ceva ? hai sa coboram scarile impreuna pana la ce se ascunde dincolo de intuneric, pana la noi insine. Hai sa ne gasim eroul care sa ne invinga dependentele. Drogata : cred ca si eu vreu va vin cu voi. Drogatu : ai spus-o la fel de frumos ca si mine. Aproape ca m`ai convins. Drogurile fie ele praf sau altceva nu trebuie sa fie mai puternice ca viata. Fumatoru : asa e sunt de acord cu tine. Deprimata : si ce`i mai frumos in viata decat sa ai pe cineva cu care sa o imparti si care sa nu te lase sa te indepartezi de la drumul cel bun
Dedublarea scenariu [ Teatru ]
El si ea ------------------------de Ureche Dinu [dinu virgil ] 2005-04-24 |
|
Personaje: EL, EA. (Două scaune în mijlocul scenei. Amândoi cu spatele la public, fiecare vorbind ca pentru sine, privind scenele proiectate în fundal. Teatru-film) EL: Nu ne-am înţeles niciodată. Trebuia să se termine, ştiu bine. Chinul de a ne suporta era inutil câtă vreme suntem amândoi atât de tineri. Viaţa ne va deschide o grămadă de prăpăstii. De ce să ne prăbuşim tocmai în prima? Ş-apoi mai sunt atâţia oameni pe pământ care ne pot iubi. Păcat de sentimentele irosite. EA: Poate că ceea ce-am trăit împreună ne va folosi într-o altă coborâre în iubire. Pentru că iubirea e îngropată undeva adânc, şi-i cale bătută cu lacrimi până acolo. Trebuie să mergi încet, în vârful inimii, să n-apuce să te audă. Totul e o şoaptă prelungă, cu ecou parfumat... EL: Mi-a spus odată vorbe frumoase, demult, când ne trebuiam unul celuilalt. Aşa de frumos ne sunau tăcerile, ca rugăciunea unui clopot în sărbătoare. Ne-au îmbătrânit simţurile dragostei, ne goneşte timpul în direcţii diferite, vânturile ne bântuie în derivă... EA: E o rătăcire... Dezorientaţi printre lucruri ce-au fost odată atât de încărcate de semne. Au rămas goale, fără nici o valoare afară de numele lor. S-a risipit ceaţa ce ne cufunda într-o altă, minunată trăire a sufletului deschis. Departe... demult... destul... Şi dacă vom găsi cumva drumul înapoi? EL: Ce păcat că nu există decât drum înainte. Te uiţi îndărăt, te transformi în inimă de sare. Curg peste tine zile şi te trezeşti singur, numai cu amintirile. EA: Soarele trebuie că-i departe de vreme ce se vede aşa de mic. Nu mi-e cald şi nu mi-e a foc. Vreau să-ngheţ una din clipele ce-au fost, să-mi rămână salbă de mărgăritar îngropată în ceva mai puternic decât fiinţa ce mi-o port, prin lume, umbră. EL: Mă străpunge un val de fierbinte, o lavă a începuturilor. Nu va mai fi la fel. Eram... EA: Doi oameni care se iubesc trebuie să moară împreună. EL: Doi oameni care se iubesc nu trebuie să moară. Ei trebuie să nască lumea lor potenţială. EA: (privind în continuare la „ecran”) Aici eram la început, fiecare surâde şi-şi împrăştie, cu atâta căldură generozitatea... EL: Ce-i fericirea dacă nu-i să dureze? O armă împotriva gândului slobod şi bun... EA: Poate totuşi eu... EL: Poate eu totuşi... EA: N-o să mă întorc. Am făcut-o de prea multe ori. EL: În fond, de ce să refac numai eu calea asta spre noi, o prea şubredă punte? EA: Orgolii inutile, spânzurate ca pânzele de păianjen, prin colţuri întunecate ale conştiinţei! EL: Deşertul trăirii îmi umbreşte pământul roditor al gândirii. Unde-s aripile? EA: Prea patetic!
EL: În zadar! EA: Aberant! EL: Extravagant! EA: Enervant! EL: Pierdere de timp! EA: Ce sunt? EL: De ce exist? EA: Ce fac? EL: De ce mă complac? EA: Mergem înainte! EL: Nu trebuie să mă opresc! EA: Şi dacă m-aşteaptă o prăpastie? EL: Oare nu mă voi rătăci? EA: Atunci ne ştiam îndrepta paşii unul altuia... EL: Dacă eram doi... EA: Bine că sunt! EL: Eu contez! EA: Ceilalţi... EL: Alţii... EA: ...pe mai încolo. EL: ...după mine. EA: Cum era înainte de...? EL: Trebuie s-o iau de la timpul când... EA: Atunci căutam iubirea. EL: Dragostea mă chema să-i învăţ jocul. EA: Am găsit-o acolo... EL: Am învăţat-o împreună... EA: ...era greu de unul singur... EL: ...n-aş fi reuşit fără sentimente... EA: În dragoste trebuie să fie întotdeauna doi. EL: Nu-i suficient un suflet ca să clădeşti un obelisc către inimă. EA: Numai iubind poţi ajunge la fiinţă. EL: Plec... (se ridică) EA: Încep... (se ridică) EL: (îl vede) Mă scuzaţi... EA: (o vede) Mă scuzaţi... EL: Semănaţi cu... EA: Cred că v-am confundat... EL: Nu face nimic... EA: Nu vă faceţi probleme... EL: Aveţi un răgaz pentru mine? EA: Putem să stăm o clipă de vorbă? EL: Desigur! EA: Desigur! (fiecare face celuilalt semn să se aşeze; se schimbă doar locurile; începe din nou proiecţia) EL: Am iubit-o!
EA: L-am iubit! EL: M-a părăsit! EA: A plecat! EL: Poate că a fost totuşi greşeala mea... EA: Sigur, am avut şi eu partea mea de vină... EL: Dar n-o să mor din asta! EA: Viaţa îşi sloboade clipele! EL: Parcă mi-e puţin întuneric! EA: Tremur a frig! EL: Ne-am sărutat pe o bancă... EA: Ne-am sărutat pe o gură... EL: ...era o bancă de lemn... EA: ...era o gură dulce... EL: ....i-am spus poezii... EA: ...mi-a dat o ciocolată... EL: ...apoi ne-am iubit! EA: ...dar am sfârşit prin a nu ne mai crede! EL: Curios că după primul fior vine altceva! EA: De ce mai căutăm dragostea, dacă după o vreme o refuzăm şi ne ascundem? EL: Ce frumoşi eram! EA: Câte flori! (treptat, se apropie unul de celălalt şi se iau în braţe) EL: Ce plină era lumea de nimicuri! EA: Ce lipsă de lucruri fără valoare! EL: Câtă sinceritate! EA: Ce ochi adevăraţi! (se sărută cu patimă; sincronizare perfectă) EL: (oftând) A trecut! EA: (oftând) A viitor! EL: Cine sunteţi? EA: Pardon! EL: Să ne cunoaştem. EA: Să ne descoperim. EL: Eu... EA: Eu... EL: Nu contează! EA: N-are nici o importanţă! (Privesc amândoi la proiecţie) AM#NDOI: (brusc, unul către celălalt) Şi totuşi... (se retrag din nou, fiecare în universul lui) EL: Era o lună plină şi frumoasă. În parc nu eram decât noi. Ne plimbam încet şi nu lăsam nimic îndărăt. Totul era înainte. Priveam spre pământ, apoi, cu fiecare codiţă de ochi, către celălalt. Era ca şi cum ne-am fi urcat spre cer şi descopeream lumina. Cred că nici nu era luna chiar aşa de plină. Era numai chipul ei... EA: Cădeau frunze, multe, multe frunze galbene... Le-am adunat grămadă împreună şi m-am botezat regina lui. A spus că eu sunt verde şi că n-ar trebui încă să cad. Acuma a venit şi toamna mea. Plouă şi nopţile pustii se lungesc în veghe de dor nestins.
EL: Aşa sunt toate femeile! EA: Aşa sunt toţi bărbaţii! EL: Degeaba mai caut! EA: În zadar aştept! („sting” ecranul, fiecare cu câte o telecomandă, apoi se întorc cu faţa spre sală; momente de linişte adâncă, cercetare) EL: E târziu. (se ridică) EA: Trebuie să plec. (se ridică şi, involuntar, se ating cu spatele; întorcându-se, se descoperă braţe-n braţe) EL: Închide ochii. Nu-mi place să-i înţeleg aşa de trişti. EA: N-am ce să-ţi dau. De ce stai în mine? Fugi, că iubirea se va trezi şi ne va găsi împreună. Trebuie să ne căutăm mai întâi. EL: Eu te-am găsit de-atunci, de când... EA: Ne iubim amintirea. Fiecare are o rană deschisă şi plânge sângele pe care-l pierde. Laşi ceva în ograda iubirii, şi fugi în lume, gol. EL: Nu ne mai aparţinem, dar tot ce mi-a mai rămas îţi aştern, covor de flori, la picioare. EA: Ce bine-ar fi să-mi înfăşori inima în petale. EL: Amăgeşte-mă cu existenţa ei... EA: Fii, pentru un vers, cel din mintea mea! EL: Bărcile ne aşteaptă, cu vâslele unse. Podul a fost tras. Vino în cala sufletului meu. EA: Bat vânturi şi valul îmi urcă în sânge... EL: Pânzele-s bune. Marea ne cheamă, corăbieri hoinari printre mistere. EA: Şi n-o să văd decât întinsul neoprit, vărsându-se în ceruri... EL: Va trebui să stăm la cârmă pe rând, să nu obosim de-atâta plutit în derivă. EA: Să ne-ntindem nemărginirile peste pământ! EL: O să ocolim Marea Moartă. E prea devreme pentru un drum aşa de bolovănos. EA: Stâncile, apoi pescăruşii... Valuri, valuri... EL: Treci mai aproape, nu-ţi mai aud gândurile. E prea mare forfota din jur. EA: Liberi! Spre alte ţărmuri de plăpând... (Dansează pe Muzica apelor) EL: Am obosit. Mereu aceiaşi paşi, veşnică încercuire cu ascunzişuri. EA: Încă o iubeşti pe ea? EL: Încep s-o înţeleg. Trebuie să-i spun asta. Plec s-o regăsesc. EA: Mă arde focul primei iubirii. Nu trebuia să-l las să plece. Sunt tot mai mult cu el. (se mişcă agitaţi) EL: Ea ştia atât de bine rosturile fiinţei mele. EA: Numai el cunoştea începutul meu, floare de lotus. EL: Ce iubesc în fond? Femeia, idealul, fiinţa? EA: Nu mă mai am neprihănită. Dragostea mea nu se poate îngropa în ape. E prea statornică. EL: De ce numai ea? Sunt amintirile! EA: Sunt umbrele! De ce numai el? (îşi schimbă îmbrăcămintea) EL: Îmi bate în piept o femeie; deschid încet să-i văd ochii; nălucă! EA: Mă regăsesc în coastă de bărbat şi-mi trag mereu, la indigo, o altă creatoare. EL: Simt c-o să nasc sămânţă de lume, bogată şi plină de neprevăzuturi. O s-o aşez pe-o frunză, poate, într-o zi o va găsi. Stelele apun...
EA: Mă simt singur şi o doresc lângă mine, să-i mângâi părul înţesat de vise şi de noapte-n doi. EL: L-am aşteptat; n-am vrut să creadă că n-a fost nimic. Rădăcinile trăirii nu se pot stârpi. EA: Sânii ei rotunzi, îmbobocindu-mi într-o fulguire a minţii. (se descoperă în noile ipostaze) EL: Domnule... EA: Doamnă... EL: Vă aşteptam demult. EA: Ştiam c-o să vii. EL: Femeile iubesc altfel decât bărbaţii! EA: Pot să vă spun că şi bărbaţii iubesc la fel de altfel decât femeile! EL: Nu-i prea înţeleg, dar ştiu că noi iubim cu inima. EA: Noi, bărbaţii, iubim cu mintea. E mai puternic. EL: Mă scuzaţi, dar cred că noi iubim mai real. EA: De ce adică? Doar trăim într-o lume concretă, deci trebuie să iubim concret: azi o felie, mâine o felie, ş-aşa mai departe, până la capătul superior. EL: Iubirea ar trebui să fie una. Haideţi să-ncercăm să ne iubim pur şi simplu, fără a ne pierde. EA: Dar trebuie să ştim cum iubim! EL: Trebuie să simţim când iubim. EA: Doamnă, nu cred că mai avem ce ne spune. EL: Domnule, sunteţi nepoliticos, aşa că, vă rog să părăsiţi scena. Poate vor alţii să urce. EA: La dumneata cocoană, n-o să urce nimeni. Nici nu mă mir că te-a părăsit. EL: Eşti necioplit! Bine ţi-a făcut c-a plecat! Să vezi ce-i durerea! EA: Cum de-am greşit spunându-ţi doamnă?! EL: Bădăranule! EA: Încep s-o înţeleg! EL: E un joc dublu. Nu mai sunt eu. EA: L-am gândit într-atât... EL: ...că am devenit unul altuia... EA: ...umbră şi fiinţă... EL: ...carne şi mister... EA: În fond... EL: ...e numai dragoste... EA: ...plină de albastru... EL: La revedere! (Se aprinde din nou ecranul şi continuă, pasibili, să-şi privească filmul vieţii; Lumina devine din ce în ce mai difuză şi întunericul învăluie scena la imaginile cu înmormântarea) (cortina)
Vama scenariu [ Teatru ]
------------------------de Ion Diviza [papu as ] 2005-01-31 |
|
Tabloul I Vama României. Se aud bătăi în uşă. CETĂŢEANUL. Domnule vameş, deschide! VAMEŞUL. Las-o moartă, domnule! Avem întrerupere. CETĂŢEANUL. Da’ noi avem naştere! VAMEŞUL. Ce?? CETĂŢEANUL. Îmi naşte soţia, om bun. Lasă-ne să trecem. VAMEŞUL. Unde naşte? CETĂŢEANUL. Pe pod. VAMEŞUL. Pe care pod? CETĂŢEANUL. Pe… „podul de flori”. VAMEŞUL. … de flori?... Copil din flori? CETĂŢEANUL. Pe dracu. În iarbă îl naşte… Hai dă-ne drumul, fă-ţi o pomană. VAMEŞUL. Mai răbdaţi, că nu dau turcii. CETĂŢEANUL. Turcii nu mai dau. Dau ai noştri… care se duc după marfă în Turcia. VAMEŞUL. Aveţi dolari? CETĂŢEANUL. Nu, lei. VAMEŞUL. Leii să-i dai moaşei (îi trânteşte uşa în nas). CETĂŢEANUL. Moaş-ta pe gheaţă!
Tabloul II Iarăşi bătăi în uşă. CETĂŢEANUL. Domnule vameş, daţi-mi drumul, că fac moarte de om! VAMEŞUL. Nu cumva mă ameninţaţi? CETĂŢEANUL. Viaţa pruncului e ameninţată… VAMEŞUL. Care prunc? CETĂŢEANUL. Care s-a născut chiar acum. VAMEŞUL. Să fie sănătos! (trânteşte uşa) CETĂŢEANUL (bătând la uşă). Domnule, fie-ţi milă de soţie-mea, de copil… Copilul n-are pelinci… Eşti om sau nu?
VAMEŞUL. Sunt vameş…în exerciţiul funcţiunii. CETĂŢEANUL. Îţi dau cinci dolari, numai să trecem repede. VAMEŞUL. Aşa mai vii de-acasă... Treci.(Intră în buroul vameşului.) Actele, vă rog. CETĂŢEANUL. Poftim. VAMEŞUL (examinându-le). Aşa-a-a… Românu… Gheorghe. Gheorghe esti tu, Românu Dochiţa e dumneaei… Dar al treilea cine-i? CETĂŢEANUL.Care al treilea? VAMEŞUL. Ăsta micul, din basma. CETĂŢEANUL. Păi, e nou-născutul. Încă n-are nume. VAMEŞUL. Nu mă interesează. Actele lui, vă rog. CETĂŢEANUL. Care acte, domnule? De-abia s-o născut, nu vezi?!! VAMEŞUL. Dumneata poţi citi?... Iată, aici… (împunge cu degetul regulamentul afişat pe perete). "Nici un cetăţean nu are drteptul să treacă frontiera de stat fără acte în regulă”. Eu te întreb: Copilu-i cetăţean? CETĂŢEANUL. Cetăţean. VAMEŞUL. Al cărei ţări? CETĂŢEANUL. Al Moldovei. Al Republicii Moldova. VAMEŞUL. Ba bine că nu. El s-a născut pe teritoriul vamei noastre, deci e cetăţean român. CETĂŢEANUL. Nu, că e din părinţi moldoveni. Dacă se năştea în vama turcească, avea să fie turc? VAMEŞUL. Turc. Dacă-mi dădeai nu cinci, dar cincizeci de dolari – deja era cetăţean german. CETĂŢEANUL. N-am dolari, domnule. Pe româneşte-ţi spun, n-am! VAMEŞUL. N-ai dolari, n-ai noroc… şi rămâi pe loc. (Iese din birou trântind uşa). CETĂŢEANUL. Hai, Dochiţo, la ai noştri, că mi-au mai rămas nişte bănuţi… Tabloul III Vama Republicii Moldova. CETĂŢEANUL (bate la uşă). Domnule vameş, deschide! VAMEŞUL. Ce poftiţi? CETĂŢEANUL. Lăsaţi-ne să trecem înapoi! VAMEŞUL. Actele, vă rog? CETĂŢEANUL. Poftim. VAMEŞUL. Aşa-a-a… Românu Gheorghe Ivanovici eşti tu… Românu Evdochia e dumneaei. Da' al treilea cine-i? CETĂŢEANA. Copilul nostru… nou-născutul. VAMEŞUL. Nu mă interesează când s-a născut. Actele lui, vă rog! CETĂŢEANUL. Ce fel de acte, dom’le, dacă de-abia s-o născut?! VAMEŞUL. Când s-a născut? CETĂŢEANUL. Acum o oră (se uită la ceas) şi treisprezece minute. VAMEŞUL. Unde? CETĂŢEANUL. Pe pod. VAMEŞUL. Pe care pod?
CETĂŢEANUL. Pe… „podul de flori”. VAMEŞUL. Dumneata lasă bancurile. Actele cetăţeanului, vă rog! CETĂŢEANA. Da' înţelege o dată, om bun – n-avem acte! De unde acte? Oare nu-i clar că pruncul s-a născut în vamă, acum câteva clipe! VAMEŞUL. Doamnă, da' ce te răsteşti aşa la mine? Ai uitat und’ te afli? Cu cine vorbeşti? Eu sunt pus aici să apăr legea, să apăr hotarul sfânt al Republicii Moldova, stat suveran şi independent, înţelegi? De unde aţi luat copilul? Unde îl duceţi? Ce-aţi ascuns în el? Aur?... Briliante?... Droguri?...Deşeuri radioactive??? Las-că vă ştiu eu pe-ăştea, alde voi… Ieşiţi tot amu, cât n-am chemat securitatea! (Le trânteşte uşa în nas) CETĂŢEANUL. Ce securitate, dom’le? Ce ne speriaţi cu securitatea? Pe mine nu mă intereseaza securitatea voastră… adică, a noastră…Pe mine mă interesează securitatea copilului meu! Iar pe dumneavoastră nu vă interesează defel. Mă lăsaţi să trec în ţară, ori declar greva foamei! CETĂŢEANA. Chiar aşa, Gheorghe. Declarăm greva foamei… Şi noi, şi copilul…Să ştie toată lumea, să scrie toate gazetele de pe glob: „O lăuză şi pruncul ei au declarat greva foamei în vama Republicii Moldova!” CETĂŢEANUL. Da, da…şi o să scriem la ONU, la UE… şi o să chemăm observatori internaţionali, căştile albastre!… VAMEŞUL MOLDOVEAN. Domnilor, nici aşa să n-o luăm!... De ce, adică, în vama Republicii Moldova? Copilul s-a născut în vama României! VAMEŞUL ROMÂN (apropiindu-se). Stai, frate, că nu ai dreptate. Cetăţenii sunt de la voi… Cu paşapoarte de Republica Moldova. VAMEŞUL M. La urma urmei, nici nu contează ce fel de paşapoarte au. Smintiţii ăştea vor discredita ambele state româneşti. VAMEŞUL R. Şi ce-i de făcut? CETĂŢEANUL. Simplu ca bună ziua: ne eliberaţi acte pentru copil. VAMEŞUL M. Cine să vă elibereze? CETĂŢEANA. Nu ştiu. Treaba voastră, lămuriţi-vă voi. Pruncul s-a născut… VAMEŞUL M. …În vama românească CETĂŢEANUL. (către vameşul român). Fiţi bun şi eliberaţi-i cetăţeanului actele. VAMEŞUL R. Stai, domnule. De unde siguranţa asta că e născut pe teritoriul nostru? Cetăţenii afirmă că e născut pe pod. Deci, pe linia de demarcaţie… VAMEŞUL R.. Ba nu, ei au zis: pe „podul de flori”. Iar „podul de flori” nu-i decât o metaforă. Are metafora linie de demarcaţie? VAMEŞUL R. Lasă, domnule, sofistica. Mai bine mergem să stabilim la faţa locului – de care parte a liniei a avut loc… accidentul. VAMEŞUL M. De acord. Să mergem, domnilor. (Cetăţenii, urmaţi de vameşi, fac câţiva paşi şi se opresc.) VAMEŞUL R. (către cetăţeană). Aici? CETĂŢEANA. Puţin mai încolo. VAMEŞUL M. (către vameşul român) Ei vezi, te-ai convins: e pe teritoriu vostru! VAMEŞUL R. Ba bine că nu. Iată linia de demarcaţie… VAMEŞUL M. Asta nu-i linia de demarcaţie. VAMEŞUL R. Ba este. Uite-te mai atent, se vede bine. (către cetăţeană) Vă rog, cetăţeană, arătaţi mai
exact locul unde aţi născut! CETĂŢEANA. Aici, în locul ista, pot să jur!... Aşa ceva nu se uită. VAMEŞUL M. Dacă se poate, mai exact. CETĂŢEANA. Să mă aşez? VAMEŞUL R. Bineînţeles. CETĂŢEANA. Să mă culc, Gheorghe? CETĂŢEANUL. Culcă-te, fa, dacă o zis nacealnikul! (Cetăţeana se culcă) VAMEŞUL R. (trimfător) Ei vezi?! Capul şi mâinile cetăţenei au fost pe teritoriul vostru, deci e cetăţean al Moldovei. VAMEŞUL M. Ei ba nu! Fiţi atent: picioarele sunt pe teritoriul vostru. Prin urmare, pruncul a călcat mai întâi pe pământ românesc. VAMEŞUL R. E moldovean şi basta! VAMEŞUL M. E român, fără discuţie! VAMEŞUL R. Domnule, ar trebui să ajungem la un numitor comun. Pruncul s-a născut realmente în două state independente… VAMEŞUL M. Stai că am găsit o soluţie de compromis: pruncul e român din Republica Moldova. VAMEŞUL R. Din care Moldovă? Moldova românească sau Moldova… moldovenească? VAMEŞUL M. Din Republica Moldova, domnule! VAMEŞUL R. (triumfător). Ce trebuia demonstrat!... Aşadar, fiţi bun şi eliberaţi-i acte… moldoveneşti! VAMEŞUL M. Stai, dom’le, că m-am căldărit… M-a luat gura pe dinainte… Am vrut să spun, din Republica Română Moldova. VAMEŞUL R. Ai vrut să zici, din Republica Română Basarabia? VAMEŞUL M. Din Basarabia moldavă. VAMEŞUL R.(iarăşi triumfător) Pasărea pre limba ei piere! Deci, eliberează-i acte micului cetăţean al Basarabiei moldave! VAMEŞUL R. Românu i-i numele. (către cetăţean) Aşa îţi spune? CETĂŢEANUL. Întocmai, domnule vameş, îmi spune Gheorghe Românu. VAMEŞUL M. (către vameşul român). Să am iertare, dom’le, da pe dumneata cum te cheamă? VAMEŞUL R. Moldoveanu, Gheorghe Moldoveanu. VAMEŞUL M. Moldovean din România? VAMEŞUL R. Român din Moldova! VAMEŞUL M. Din Moldova moldov'nească? VAMEŞUL R. Din Moldova românească. VAMEŞUL M. Românească? (triumfător, la rândul său) Atunci fă un bine şi eliberează-i actele micului cetăţean Românu! VAMEŞUL R. Păi, e din părinţi moldoveni?! VAMEŞUL M. E român moldovean! VAMEŞUL R. E moldovean român!!! CETĂŢEANA. Da opriţi-vă o dată! Aţi speriat copilul cu răcnetele voastre… şi o făcut treaba mică, mititelu… VAMEŞUL M. şi VAMEŞUL R. (sărind ca fripţi). Unde? Pe-al cui teritoriu???
CETĂŢEANA. Pe-al UE-ului, pe teritoriul nostru!... L-o pus Gheorghe, pe micu, într-o cască albastră, nu vedeţi?...
Bariera cade.
Swingers scenariu [ Teatru ]
piesă parabolă ------------------------de Alexandru Ioan I Popa 2011-08-25 |
[Pheiton ]
|
SWINGERS
Marcel Ana Radu Maria Actul I, Scena 1: (O bancă lungă, într-un parc. Marcel şi Ana faţă-n faţă, în picioare, cu profilul către public. El ţine un trandafir în mână): ANA(încântată): flori? MARCEL(scuzându-se): floare… ANA: îmm… MARCEL: De ce? ANA: Ce? MARCEL(timid): Ce…faci? (îi oferă trandafirul) ANA(primindu-l cochetă): eu mă caut in fiecare minut. Foarte rar mă regăsesc MARCEL: ai zice că niciodată...
ca mai ai uneori o vaga senzaţie... dar seamănă cu o pasăre, zboară repede către sud... ANA(pierdută): sau poate ....spre vest MARCEL: sau...o pasăre fără nord e rău să nu ştii unde-i nordul e ca şi cum n-ai ştii nimic ANA(meditativă): eu nu-l ştiu pe unde e MARCEL(tăios): Cine? ANA(Iritată): Nordul MARCEL: dar ăsta nu-i un motiv...(pauză scurtă) nu ştii nici unde e Biblia mea dar ea e, pe al 3-lea raft, de jos…(Îl întrerupe) ANA(mirată): ai o biblie a ta? (pauză lungă, se privesc, îşi zâmbesc, se invită recipoc să ia loc pe bancă, ea încearcă să se aşeze, dar tot se ridică şi îşi aranjează rochia, el politicos, se-aşază şi se ridică cu ea. Se sting luminile) Scena 2: (Maria şi Radu, pe aceiaşi bancă) MARIA : mă iubeşti? RADU : da MARIA(îndoindu-se): …. RADU: nu, reiau : DA MARIA : trebuie sa ne căsătorim! RADU(tace): …. MARIA: mă iubeşti deoarece sunt femeie sau.....pentru că sunt ....EU? RADU : N-am treabă cu femeile eu pe tine te…(i-o taie scurt) MARIA: SI EU SUNT FEMEIE RADU: atunci... MARIA(iritată): Vezi? RADU(căutând în jur, parcă să verifica): Văd MARIA(Înfuriată, reproşându-i): cum vrei să mă mărit cu tine? Eşti nehotărât!(pauză scurtă) ce sunt eu? RADU: eşti…(pauză scurtă MARIA(pierdută): e cămaşa pe care am purtat-o în copilărie RADU(încurcat): asta? Arată ca nouă MARIA(ca trezită dintr-un vis): nu era pentru tine RADU: dar pentru cine? MARIA(oftând): pentru un fost iubit RADU: (trist): încă îl mai iubeşti? MARIA(tace): …
RADU: auzi? MARIA(tace; se gândeşte departe…) RADU(puţin iritat): cu tine vorbesc MARIA: Ştiu. Te aud. Mai bine-ai tăcea. RADU: n-ar fi ciudat? MARIA(pierdută): pentru mine, tot ce e ciudat intră în sfera normalului. RADU(încercând să-i atragă atenţia): ce faci? MARIA: te ascult. RADU(ruşinat): mulţumesc. Eşti printre puţinii… MARIA(revenind): dar tu? Egoistule! RADU(mirat): Eu...ce? MARIA(resemnată): nu-ţi pasă de mine deloc… RADU: ba-mi pasă MARIA: şi dovada e că ţi-a scăpat cămaşa… RADU: cămaşa? MARIA: era un detaliu. RADU(ridicând din umeri): uite că mi-a scăpat. MARIA(meditativ): ciudat… RADU(afirmativ): normal. MARIA(enervată): ţi se pare normal? RADU: păi n-ai zis tu? MARIA: ce-am zis? RADU: că ţi se pare normal? MARIA: ce să mi se pară normal? RADU(cu vocea stinsă): tot ce e ciudat… MARIA: bine… atunci, cum găseşti relaţia mea cu Marcel? RADU(derutat): Cu Marcel? Ciudat… MARIA(demonstrativ): Deci normal. RADU: tu ai…? MARIA(prefăcându-se că nu înţelege): ce? RADU: o relaţie? MARIA(acelaşi joc): ce relaţie? RADU(ridicându-se în picioare): cu…Marcel?! MARIA(autoritar): stai jos! RADU(ţipând): stau! (rămâne în picioare) MARIA(plângând): de ce mereu mă tratezi de sus? RADU(brusc, aşezându-se): n-o fac. MARIA(în hohote de plâns): tu nu mă iubeşti… (se sting luminile) Scena 3(acelaşi decor, primul cuplu) MARCEL: în Biblie se vorbeşte despre regăsirea de sine…
ANA(ridicând din umeri): n-am citit Biblia. MARCEL(sfătos): păcat. Se vorbeşte despre un fiu risipitor ANA(tristă): şi eu îmi doresc un fiu MARCEL: risipitor? ANA: chiar şi aşa… da’ să fie al meu MARCEL: o să plece. ANA(interesată): unde? MARCEL(misterios): departe, tare departe… ANA(suspinând): pe Câmpiile Libertăţii? MARCEL: nu m-am gândit chiar atât de departe, dar ar putea, totuşi… ANA(înveselindu-se): ca un cal? MARCEL: ca un cal sălbatic, zburdând pe Câmpiile Libertăţii ANA(mulţumită): îmi plac caii. MARCEL: sinele tău… ANA: liber ca o pasăre, ca un cal… (visătoare): îmi place calul albastru. MARCEL(nedumerit): albastru? ANA: albastru ca cerul logodit cu verdele Câmpiilor libertăţii. MARCEL(meditativ): cămaşa… ANA(mirată): ce cămaşă? MARCEL: cămaşa din copilărie a Mariei… ANA(ascunzându-şi supărarea): a Mariei, zici…(pauză scurtă) care Maria? MARCEL: greşit. Care cămaşă e întrebarea ANA(ridicându-se): ştiu care, a Mariei. MARCEL(împăciuitor): nu contează a cui e, contează(autoritar) stai jos! ANA(oftând adânc): nu stau(se aşează) MARCEL(iritat): atunci stau eu! (se ridică) ANA(iritată): o să stau lângă tine(se ridică) MARCEL: dacă ai fi citit Biblia…(îl întrerupe) ANA(liniştindu-se): acea Marie… MARCEL: mă refeream la câmpul cu flori. ANA(mirată): scrie în Biblie despre Câmpul cu flori? MARCEL: în context, aluziv, referindu-se la Solomon, regele… ANA: un rege desfrânat! MARCEL(ironic): parcă n-ai citit Biblia. Un rege înţelept. ANA(nervoasă): înţelept pentru că era curvar? MARCEL(nervos): înţelept pentru că era înţelept ANA: el e modelul tău? MARCEL: El e modelul în pilda asta, cu florile câmpului. ANA: şi ce legătura are cu cămaşa Mariei? MARCEL(explicativ): pe cămaşa Mariei sunt imprimate flori. Roşii. Florile roşii cresc pe câmpuri verzi, care câmpuri sunt logodite cu cerul albastru, cu calul albastru, cu sinele tău.
ANA(mirată): Sinele meu e albastru? Asta-mi doreşti? MARCEL(încurcat): credeam că-ţi place albastrul… ANA: ei bine, află că îmi place rozul mai mult. MARCEL: nu găsesc că rozul e o culoare care să se potrivească în peisaj.(se aşează) ANA(imitându-l): nu găsesc că rozul e o culoare…(se strâmbă şi se aşează) MARCEL: eu nu asta am spus. Rozul poate fi o culoare, numai că una care n-are ce căuta…(întrerupândul) ANA: poate caută nordul. Sau Câmpiile Libertăţii. Crezi că tu le ştii pe toate?! MARCEL(vizibil iritat): îmi vine să-mi aprind o ţigară! ANA(visătoare): îmi place tutunul… MARCEL(curios): fumezi? ANA: numai tutun verde. (Îl mângâie pe picior, continuând cu o voce senzuală) E lipicios tutunul verde şi cu miros acru. Te zăpăceşte…(se joacă cu limba pe buze) MARCEL(uimit): mesteci tutun? ANA: uneori, îmi place să-i simt gustul, şi atingerea bolnavă… MARCEL(speriat): şi după ce-l mesteci, scuipi sau înghiţi? (pauză) ANA(zâmbind obraznic): eu fumez oricând. Mă visez la casa mea, înconjurată de-un lan întreg de tutun… MARCEL(confuz): cred c-o să mă las… ANA(aprinzându-şi o ţigară): eu fumez oricând. Şi când iubesc fumez… MARCEL: e un viciu… În Biblie…(i-o taie, iritată) ANA: mai lasă-mă cu Biblia! De parcă tu n-ai fumat cu Maria… MARCEL(apărându-se): Eram copii… doar două fumuri… pe câmpul verde, cu flori roşii…(se ridică amândoi şi pleacă. Din partea opusă vin ceilalţi doi.) Scena 4, al doilea cuplu MARIA(autoritară): DE CE MĂ IUBEŞTI? RADU(făcându-şi curaj): de ce vrei să te iubesc? MARIA(răstindu-se): Pentru că sunt UNICĂ! RADU(cu emfază): aşa e, eşti…(îl întrerupe) MARIA: cum sunt? RADU(dezumflat): Unică între 7 miliarde de unicat-uri MARIA(confirmând): cea mai unică! RADU: da, unica unică! MARIA: şi pentru că sunt… EU RADU: numai Tu, atât. MARIA(verificându-l): adică? Vrei să spui că sunt limitată? RADU(negând): eşti…nelimitată! Unica nelimitată, atât de unică şi nelimitată… MARIA(mulţumită): şi pentru că nu voi fi NICIODATĂ a ta! RADU(luat de val): NICIODATĂ! Nici în ruptul capului, nici al gâtului, nici al…(realizând) ce? MARIA: eu nu pot fi femeia unui singur bărbat. RADU(confuz): atunci… de ce vrei să te iubesc?
MARIA(teatral afectată): Vezi?! Nu eşti deloc atent la ce spun eu! Eşti cu mintea aiurea, nu-ţi pasă de mine! Ştiu eu, te gândeşti la fufa aia cu care umblă Marcel! RADU(scuzându-se): La Ana? Niciodată! Nu-mi place, nu e genul meu… MARIA(dând cu înţeles din cap): Lasă că mi-a zis mie Marcel! Ai ceva pentru ea. RADU(suspect): când ai vorbit tu cu Marcel? MARIA(superficial): ei, mai vorbim şi noi… nu-i treaba ta! Tu ar trebui să ai ochi numai pentru mine! Să mă iubeşti! Să mă ocroteşti! RADU(înduioşat): dar ştii bine…(se ridică) MARIA(autoritar). Stai jos! RADU(ascultător, se aşează): Stau… MARIA: ce vezi tu la ea? RADU(confuz): la cine? MARIA(gesticulând): la fufa aia! RADU(nevinovat): ce să văd? Nu văd nimic. MARIA: şi totuşi se vede! RADU: ce se vede? MARIA: cum te uiţi la ea. RADU: cum mă uit? MARIA: cu poftă! RADU: nu consider…(i-o taie) MARIA(îndurerată): pleacă! RADU(trist): să plec? MARIA(suspinând): e mai bine… du-te! RADU(încurcat): Unde? MARIA(plângând): la ea. RADU(curat): şi ce să caut eu la ea? MARIA(în hohote): s-o călăreşti. RADU(uimit): da’ ce, ea-i cal? MARIA(revenindu-şi brusc): atunci să te călărească ea pe tine! Ah, ce ţi-ar mai plăcea… nesimţitule! RADU: da’ ce, eu-s cal? MARIA(ameninţându-l): faci tu pe armăsaru’ dar poate rămâi fără… RADU(îngrozit): Fără? MARIA: şi-atunci eu? RADU(înghite în sec): … MARIA(începând să plângă): vezi? Vezi cum mă arunci tu în braţele altuia? RADU(ridicându-se înduioşat): Dar nu…(i-o taie) MARIA(autoritar): stai jos! RADU(supus): stau. (îngenunchează în faţa ei) ştii că te… MARIA(plânsă): tu nu mă iubeşti… Scena 5 (se ridică şi pleacă, în urma lor primul cuplu)
ANA(somnoroasă): o să adorm MARCEL: n-ar strica un pui de somn. ANA(dezgustată): nu-mi place peştele. O să dorm(închide ochii) MARCEL(constatator) : nu dormi ANA(deschizând ochii): nu, mă doare o măsea MARCEL: de minte? ANA(categorică): nu MARCEL : n-ai de unde sa ştii. poate e tocmai ea. uneori...se camuflează intr-o măsea oarecare ANA: măseaua de minte? MARCEL: durerea... ANA(indiferentă) : mă doare si gata MARCEL(înţelept) : nu-i gata, niciodată nu-i gata. poate înainte, dar după...niciodată... ANA(interesată) : aha, după măsea, înainte de măsea… are logică MARCEL(fâstâcit) : nu, adică da… are logică, dar nu mă refeream la măsea ANA(zăpăcită): atunci? MARCEL: vroiam sa spun ca nu te doare şi gata, cum te mănâncă, te scarpini şi gata ANA(analitic): atunci nu mai are logică. MARCEL(deranjat): unde se pierde? ANA: cine? Măseaua? MARCEL(iritat): nu, logica. ANA: logica n-are logică. Şi nici vreo legătură cu măseaua MARCEL(ţipând): Las-o dracu’ de măsea, că nu vorbim de ea! ANA(suspinând): nu, iartă-mă. MARCEL(calm): deci ştii? ANA(pierdută) : ce? MARCEL : acum. ANA : acum? nu MARCEL(insistând) : ba, ştii ce vrei acum ANA(scurt) : nu MARCEL : gândeşte-te ANA(interogativă) sa nu mă doară măseaua? MARCEL(mulţumit) : vezi că nu-i gata? trebuie sa vrei ANA(hotărâtă): vreau şi-mi trece! Îţi faci griji pentru măseaua mea… MARCEL : mă întrebi sau afirmi? ANA : formularea nu îi permite să fie o întrebare MARCEL : nu, dar...uneori... ar putea fi ANA(iritată) : nu! ar trebui sa fie formulata altfel ca sa fie întrebare. punct. MARCEL(imitând-o): „Îţi faci griji pentru măseaua mea?” şi… paradoxal, semnu' întrebării. punct ANA(adoarme) MARCEL(o priveşte atent. Pauză lungă. Se plimbă, se plictiseşte, iar se aşează şi tot aşa…) (într-un final) : recuperezi? ANA(adormită) : ce?
MARCEL(iritat): mă rog, ceva… orice…recuperezi? ANA(proaspătă): mda,nu e nici un paradox, trebuia doar sa înţelegi ideea si n-ai înţeles-o, so: mission acomplished! MARCEL(trist): vrei să fugi de lângă mine… ANA: nu „trenuie” să fug nicăieri, sunt aici cu el. MARCEL(şi mai trist): aici nu eşti, acolo ANA(mângâindu-l pe faţă, în chip de alint): nu cu tine, prostuţule MARCEL(realizând): da’ cu cine?! ANA: cu Radu. E drăguţ… MARCEL(din ce - în-ce mai enervat): Cine? ANA Radu. Suntem amici. MARCEL(nevenindu-i să creadă): Cu Radu, iubitul Mariei? ANA(obraznic): îi mai fumez câte o ţigară, în pauze… MARCEL(îngrozit): din tutun verde, lipicios şi cu miros acru a cărui atingere bolnavă îţi place s-o simţi?? ANA(liniştindu-l): nu „trenuie” să înţelegi greşit… câteva fumuri… în scurtele pauze… MARCEL(ţipând): trebuie! E a doua oară când poceşti cuvântul! ANA: trenuie...trenu' e.... MARCEL(ţipând) : unde e? aici?acolo? ANA(meditativ): si deja se complica lucrurile... MARCEL(încercând să se mai liniştească): deci e un tren, zici… la cat vine? ANA : nu mai vine MARCEL(categoric) : trebuie, l-a anunţat ANA : din cauza reparaţiilor a fost suspendat pe perioada nelimitata MARCEL(uşurat) : slava domnului că-i numai atât! credeam ca s-a desfiintat linia e bine daca-l repara. oricum, era... ANA : jalnic MARCEL : fărî geamuri ANA : toaleta înfundată MARCEL : scaune rupte.. ANA: Bine că ne-am dat seama. MARCEL(mirat): de ce ne-am dat seama? ANA : că trenu’ e varză şi îl dăm dracu’ MARCEL : da şi nu ANA(profundă): cuantic… MARCEL : chiar simplu: e varza, dar nu-l dam dracu' îl reparam ANA : ba da,îl dau eu MARCEL(confuz) : deci...nu mai vine? ANA : nu nu, nu mai vine MARCEL(îngrijorat) : deloc? ANA(pauză) : am uitat despre ce vorbim
MARCEL : despre tren ANA(confuză) : ce tren? MARCEL : nu ştiu, tu ai zis…ca trenu’ e... ANA(luminată): o greşeală, în loc de trebuie am spus „trenuie”; nu exista nici un tren de fapt MARCEL(uşurat) : atunci, ia-o de la-nceput ANA(oftând): n-am cu ce MARCEL(reflexiv): dacă ar mai fi existat trenu’… ANA: dar nu mai există nici un tren, a fost suspendat pe o perioadă nelimitată. MARCEL(implorând): trebuie, l-a anunţat. ANA(pierdută): uite că nu mai vine… (cade cortina)
( Aceeaşi bancă lungă. Componenţa oficială a cuplurilor este alta: Marcel cu Maria şi Radu cu Ana.) MARIA(cu falsă politeţe): Vai, Ana, ce bine arăţi. Nu-i de mirare… ANA(acelaşi joc): nici tu, deci nici eu nu mă mir… MARCEL(suspect, către Maria): Ce e de mirat? MARIA(autoritar): Ia nu te băga! ANA(aluziv): poate se bagă iubitul meu(privindu-l insistent pe Radu) RADU(pierdut): eu… ANA(Şoptindu-i apăsat şi autoritar): Ba te bagi, dacă am zis că te bagi! RADU(ascultător, râzând tâmp): Da, da, mă bag eu… MARCEL: Bine că ne-am băgat toţi… MARIA(dur) : Nu te băga, dragă! ANA(iritată): Lasă să se bage, nu Răducu? RADU(reflexiv): Oricum suntem toţi băgaţi…până la gât… MARIA(cu disperare): Vai, mi-e rău! Nu se poate, Marcel, tu mă-nşeli? MARCEL(speriat, încearcă, evident fără succes, să-şi privească gâtul): Ce e, mamă? MARIA(nervoasă, îl trage de guler): Uite, ai urme de ruj pe gât! ANA(disimulând): Ei, asta-i bună, da’ de unde dragă? RADU(mecanic): Da’ de unde… MARIA(insinuantă): e cărămiziu, ca al tău, Ano… ANA(acelaşi joc): Ia să văd, Răducule, tu n-ai nimic pe gât? (îl controlează, nu găseşte nimic) MARCEL(apărându-se): E de la tine, pişcoţel. MARIA(ironică): Ba nu, tăuraşule, nu e… ANA(către Maria): Da’ de unde atunci, văcuţo? MARIA(nervoasă): Vezi-ţi tu de viaţa ta, purcico. ANA(smiorcăită, către Radu): plăcinţoiule, tu nu zici nimic? RADU(rupt de realitate): Eu zic… s-o lăsăm baltă… MARIA(cu interes): care baltă? ANA(iritată): mie nu-mi place peştele!
MARCEL(constatator): şi balta…are peşte. RADU(salvator): E perfect, să pescuim. MARIA, MARCEL ŞI ANA(sărind în picioare, în cor): DA! RADU: bine că am luat undiţele (toţi patru, în picioare, cu undiţele în mână, cu spatele către public şi cu băncile către public. Linişte, pe fundal se aud zgomote de baltă. După o tăcere îndelungată, Maria ţipă cât poate de tare: „Peştişoru’ auriu!”, apoi repetă de multe ori, ca pe-un cântec de copii. Sare, fuge pe scenă. Ceilalţi o urmăresc, curioşi, stând unul într-altul şi gesticulând la fel. Ajung în mijlocul scenei şi rămân aici) MARCEL: să jucăm un joc în cinstea lui. ANA: s-ar cuveni! RADU: dar ce joc? MARIA(cu peştele în mână, vrăjită, ca pentru sine): EU NU POT FI FEMEIA UNUI SINGUR BĂRBAT! RADU(iritat) : o spui de parcă ai vrea să spui: "eu nu pot fi femeia unui biet bărbat" MARCEL: chiar, sa jucăm un joc ANA : cu ce-am putea înlocui cuvântul "singur" din afirmaţia/concluzia Mariei RADU : eu am început cu...biet ANA(către Marcel) : continua(pauză, Marcel se gândeşte) MARIA(brusc) : UNIC ANA : porc MARCEL : fuziune RADU : minune ANA : PENIS MARIA(către Ana) : curvă MARCEL : floare RADU : astronaut ANA(către Radu) : poponaut MARIA(categoric) : DOAR PENIS MARCEL(examinând peştele): seamănă… ANA: trebuie să-l pupi RADU: şi să-ţi pui trei dorinţe. ANA: merge şi una MARCEL(către Maria, îmbărbătând-o): e ca tutunul verde… ANA(bănuitoare): adică? RADU(nevinovat): lipicios şi cu miros acru. MARCEL: dar o să-i simţi atingerea bolnavă ANA(evitând): dacă nu te grăbeşti se sufocă RADU: şi se duc dracu’ dorinţele. MARIA(sărută peştele, ceilalţi se dau în spate şi îşi rostesc replicile ca pe-o incantaţie): ANA: copilul meu… MARCEL: sinele tău… RADU: calul sălbatic…
ANA: Câmpiile Libertăţii… MARCEL: cămaşa cu flori… RADU(puternic): LINIŞTE! Îşi pune dorinţele… MARIA: să fiu tânără şi frumoasă veşnic! (Scena e scăldată într-o lumină roşiatică, care se stinge treptat, lăsând totul în întuneric. Se aud doar vocile celor trei) RADU: au fost trei? ANA: mie aşa mi-a părut… MARCEL: tinereţea, una RADU: frumuseţea, două ANA: veşnicia, trei… (Se aprinde lumina, pe banca lungă, la mijloc, stă Maria singură, cu privirea pierdută. Pe fundal o melodie răvăşitoare. Cade cortina)
