EUHARISTIA-TAINĂ A BISERICII
1
CUPRINS
EUHARISTIA-TAINĂ A BISERICII.................................................................................1 Introducere...........................................................................................................................2 EUHARISTIA ÎN NOUL TESTAMENT...........................................................................3 EUHARISTIA ÎN BISERICA PRIMELOR VEACURI CREŞTINE.................................5 EUHARISTIA ÎN RITURILE ORIENTALE......................................................................8 EUHARISTIA ÎN RITUL ROMANO-CATOLIC............................................................13 EUHARISTIA ÎN MEDIILE PROTESTANTE ŞI NEOPROTESTANTE..................18 A) Prereformatorii ........................................................................................................18 B) Marii Reformatori.....................................................................................................18 a). Martin Luther (1483-1546).......................................................................................19 b). Jean Calvin ...............................................................................................................20 c). Ulrich Zwingli (1484-1531)......................................................................................21 d). Anglicanismul...........................................................................................................21 C) NEOPROTESTANŢII..............................................................................................22 a). Baptiştii.....................................................................................................................22 b). Adventismul.............................................................................................................22 c). Evanghelismul ..........................................................................................................23 d). Penticostalii...............................................................................................................23 PREZENŢA EUHARISTICĂ A LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE A BISERICII ORTODOXE...................................................................................................24 HRISTOS PREZENT TIPIC ŞI SIMBOLIC ÎN LITURGHIE.....................................25 HRISTOS PREZENT SIMBOLIC ŞI MISTIC ÎN LITURGHIE..................................26 HRISTOS REAL ŞI MISTIC ÎN LITURGHIE.............................................................27 SEMNIFICAŢIA ESCATOLOGICĂ A UNIFICĂRII EUHARISTICE A LUMII CU DUMNEZEU.....................................................................................................................28 EUHARISTIA- TAINĂ COSMICĂ..............................................................................28 EUHARISTIA-TAINĂ A ADUNĂRII.........................................................................30 EUHARISTIA-TAINĂ A ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU.......................................31 DIMENSIUNEA ESHATOLOGICĂ A EUHARISTIEI..............................................33 CONCLUZII ................................................................................................................34
Introducere 2
În condiţiile actuale de viaţă globalizate şi din ce în ce mai mult secularizate se
observă două necesităţi imperioase: - prima este aceea de a ne înţelege rădăcinile şi cultul bisericii noastre; - cea de a doua de a înţelege atât cultul cât şi doctrina cultelor cu care contactele devin din ce în ce mai dese şi mai pregnante. Numai astfel se poate ajunge la o trăire adevărată în spiritul cel mai pur al bisericii fără a cădea în fanatisme dar nici a fi predispuşi îndepărtării de ea. De aceea consider că este de maximă importanţă cunoaşterea însemnătăţii Tainei Sf. Euharistii, taina care îl reactualizează permanent pe Hristos în Biserica şi se constituie aşadar în centrul vieţii spirituale a credinciosului şi în cultului Bisericii. Deşi caracterul de Taina stricto senso a fost negat se poate observa cu uşurinţă existenţei unei forme euharistice în majoritatea Bisericilor creştine actuale. Sensul ei şi forma sa diferă de la cult la cult şi, de-a lungul timpului a căpătat sau pierdut anumite valenţe. Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze pe de o parte din punct de vedere teologic şi pe de alta din perspectiva contextului istoric diferitele teorii apărute în sânul cultelor comparându-le totodată cu învăţătura bisericii noastre pe care o voi prezenta în funcţie de baza ei scripturistică dar şi conform valenţelor prezenţe fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul. Imposibilitatea de a rupe euharistia de cultul bisericii în care aceasta se săvârşeşte conduce şi la o analiza liturgică şi comparativă a cultului diverselor biserici prezentând totodată pe cât posibil şi simbolistica acestora. Acestea sunt aşadar principalele teme pe care lucrarea de faţă îşi propune să le atingă, dintr-o problematica la fel de vastă că însăşi teologia bisericii.
EUHARISTIA ÎN NOUL TESTAMENT Euharistia este ,,taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincioşilor Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se real şi nesângeros
3
jertfa de pe cruce a Mântuitorului, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului, cu puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau de preot.”1 Euharistia apare în Noul Testament sub diferite denumiri: - Cina Domnului, numită şi simplu Cina, cina duminicală ori masa Domnului (mensa Domini) pentru că reactualizează Cina cea de Taină şi arvuneşte ,, cina nunţii Mirelui “ (Apocalipsa XIX, 9) în Ierusalimul cel de sus. - Sfânta Jertfă , căci reactualizează jertfa unică a lui Hristos şi implică jertfa Bisericii care este în acelaşi timp ,, jertfa de laudă” ( Evrei XIII, 15 ) , ,, jertfa spiritual ( I Petru II , 5), ,,jertfa curată şi sfântă”, deoarece săvârşeşte şi depăşeşte toate jertfele Vechiului Testament. - Frângerea pâinii( fractio panis ) întrucât acest rit tipic cinei ebraice , a fost folosit de Mântuitorul în timpul Cinei celei de Taină şi în alte împrejurări ( Matei XIV, 19; XV, 36 ş. A. ). Prin acest gest, Luca şi Cleopa , îl vor recunoaşte, în momentul Cinei pe Învăţătorul lor, iar adunările erau desemnate de primii creştini cu aceste cuvinte. - Adunarea euharistică, deoarece în jurul Euharistiei se constituie adunarea credincioşilor şi Euharistia face Biserica, este expresia vie a ei. - Împărtăşanie, pentru că prin această Taină noi participăm la Jertfa şi Învierea Domnului, devenim hristofori , părtaşi ai harului dumnezeiesc, mădulare vii ale Trupului lui Hristos. - Dar mai sunt şi alţi termeni care desemnau această Taină: binecuvântare, paharul binecuvântării, ofrandă, taină, lucrare sfântă, precum şi alţi termini analogi. Textele instituirii de la Sfântul Evanghelist Matei ( XXVI, 26-29) şi Sfântul Evanghelist Marcu (XIV, 22-25) au similitudini atât de evidente, încât aceste două texte pot fi studiate împreună. După ce este anunţat timpul (,,ziua cea dintâi a Azimilor“- Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12) şi apoi locul în care s-a ţinut Cina cea de Taină (,, în cetate , la cutare”- Matei XXVI, 18 ), cei doi evanghelişti redau în cuvinte asemănătoare instituirea Euharistiei : ,, Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi , mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând : Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă , spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi nou, în împărăţia Tatălui Meu”. Cuvintele ,,Iisus luând pâinea, mulţumind, binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor” reunesc, toate etapele jertfei euharistice. Derulând aceste etape, putem diviza evenimentul în trei părţi. Prima e premergătoare :,, Luând pâinea…”, ceea ce înseamnă că Biserica se reînnoieşte în riturile aducerii. A doua este central: ,, mulţumind” –redă sensul strict al Euharistiei, Jertfa nesângeroasă a Noii Alianţe, ,,Alianţa” în care jertfa Sa sângeroasă va fi o singură dată celebrată prin anticipare şi apoi reînnoită neîncetat. Tot ceea ce urmează rezultă din ce s-a spus mai sus: -,,binecuvântând”- se referă şi la binecuvântarea general, care se extinde la toată creaţia nouă, dând premisele oferirii în persoana Noului Adam; -,, a frânt”, este împărţirea prin care unicul dar euharistic fără să se despartă va deveni al tuturor, unind în Sine pe toţi cei care iau parte la El. -,,şi l-a dat ucenicilor Săi “, participarea efectivă la comuniune. Pentru a înţelege etapele Jertfei Euharistice trebuie deci să se înţeleagă mai întâi actul central : Jertfa, Euharistia propriu-zisă. La Cina cea de taină se reface trecerea de la ,,nivelul pascal” şi de la sângele animalelor jertfite, la ,,Paştele noastre cele mari şi preasfinţite“. Încetează acum să mai curgă sângele animalelor de jertfă şi este anticipată vărsarea de sânge spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Nu trebuie deci, să lăsăm să se înţeleagă că ritualul euharistic săvârşit de Mântuitorul ar deriva din practicile pascale iudaice. Cina creştină nu este nici Paştele evreiesc – de care diferă şi prin elementele întrebuinţate şi prin data celebrării, nici Kiddus evreiesc de vineri – de care se deosebeşte prin riturile particulare, nici reuniunea pioasă însoţită de lecturi şi rugăciuni ca la comunităţile evreieşti din diaspora. Cina
1
Pr Prof Dr. Dumitru RADU, Taina Sfintei Împărtăşanii in vol. Îndrumări misionare, Ed Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. IBMBOR), Bucureşti, 1986, p. 527
4
creştină este un rit creştin, în mod exclusive creştin, bine cunoscut, foarte important ce aparţine unui cult public, ecleziastic şi care reînnoieşte şi vesteşte moartea Domnului până ce va veni. Cei mai mulţi dintre exegeţi şi teologii catolici consider că Iisus a folosit azima la ultima Cină luată împreună cu ucenicii. Simplificată, justificarea ar suna astfel : ,, Dacă Iisus a celebrat masa pascală în seara de 14 Nissan, adică la începutul zilei de 15 Nissan, El a trebuit să servească azima, căci pâinea dospită dispăruse înainte de după amiaza lui” Încercând să fie obiectiv, autorul cuvintelor de mai sus notează şi opinia unui mare număr de Părinţi ai Bisericii şi Chiar de exegeţi catolici, după care Iisus a putut întrebuinţa la Cină şi pâinea dospită. Cuvintele .,, în cea dintâi zi a Azimilor “ (Matei XXVI. 17 ) ar putea fi traduse , ne sugerează exegetul catolic şi în forma :,, înaintea zilei Azimilor” deoarece , dacă vocabula προτη poate avea sensul de προ , se impune o astfel de traducere. În documente mai noi, care expun doctrina şi cultul, catolicii evită să accentueze folosirea azimei în Euharistie şi recunosc chiar că ,,Sfânta Împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Deoarece , sub această formă, semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin” Dar, din cercetarea mai atentă a Sfintelor Evanghelii, deduce că temeiul dogmatic al practicii Euharistie ortodoxe, cu pâine dospită (αρτος) , îl constituie modul serbării Paştilor de către Mântuitor. Această masă solemn este numită cina δειπνον , iar pâinea folosită este cea dospită αρτος şi nu azima αζυμο, pe care iudeii ,,erau obligaţi să o consume timp de o săptămână în perioada Paştelui”. Dacă s-ar fi serbat Paştele evreiesc Πασχα, atunci nu mai era posibilă spălarea picioarelor ucenicilor, iar cel care ar fi mâncat Paştile nu ar mai fi avut voie să iasă afară din casă până dimineaţa. Or, după Cină, Îl găsim pe Mântuitorul împreună cu ucenicii săi la rugăciune, în grădina Ghetsimani. În polemicile antilatine, îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie, teologii bizantini au observat că pâinea euharistică trebuie să fie dospită ca să simbolizeze omenitatea însufleţită a lui Hristos. În concepţia lor folosirea azimilor de către latini ar nega faptul că Iisus a avut suflet omenesc raţional, după cum învăţa ereticul Apolinarie. Folosirea pâinii obişnuite, a pâinii ca hrană de fiecare zi, este demnul adevăratei Întrupări :,, Ce este pâinea cea de toate zilele (din Rugăciunea Domnească)- întreba Nichita Stethatos – dacă nu este de o fiinţă cu noi? Iar pâinea de o fiinţă cu noi e prin Trupul omenităţii Sale”. Viaţa primei comunităţi creştine înfiinţată la Cincizecime, în urma predicii Sântului Apostol Petru, se concentra cultic în frângerea pâinii (κλασις του αρτου):,, Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în frângerea pâinii şi în rugăciuni.. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în temple şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţirea inimii”(Fapte II , 4246). Nota caracteristică a cultului primar, după cum reiese din textul de mai sus, era ,,frângerea pâinii”, adică celebrarea Sfintei Euharistii. Euharistia săvârşită de prima comunitate din Ierusalim ,, nu era un act izolat”, ci este ,, pusă în legătură nedespărţită şi de aceeaşi importanţă cu predica apostolilor, cu rugăciunile şi doxologiile, făcând un tot organic”.. Locul celebrării Euharistiei de către primii creştini din Ierusalim nu era templul, ci casa Mariei , mama evanghelistului Marcu. Cât despre timpul celebrării, ea se săvârşea în fiecare zi. Unii consideră că în prima comunitate creştină, exista un cult iudeo-creştin, în sensul că nu un cult eminamente iudaic, dar nici unul creştin bine delimitat. Diaspora creştină şi evenimentele istorice de după Cincizecime au jucat un rol decisive în despărţirea cultului creştin de cel iudaic şi configuraţia specificităţii sale. Tot în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia, ,, frângerea pâinii “ se celebra în prima zi a săptămânii, adică în ziua Învierii.
EUHARISTIA ÎN BISERICA PRIMELOR VEACURI CREŞTINE 5
Dacă pentru perioada nemijlocit postapostolică suntem limitaţi la presupuneri, odată cu mărturia Sf. Iustin Martirul şi Filosoful avem un prim izvor mai bogat, iar în anaforaua aşa numitei Traditio Apostolica un prim exemplu a unei rugăciuni euharistice, în cazul în care facem abstracţie de rânduiala întrucâtva enigmatica a Didahiei. Din mărturia lui Plinius unii cercetători ( între alţii J. A. Jungmann) au tras concluzia ca sinaxa comunităţii pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului era la origine separată de Euharistie. Însă nici această mărturie, nici Didahia, care în chip cu totul de la sine înţeles reglementează mai puternic ospăţul festiv decât cultul divin al cuvântului nu sunt de ajuns pentru a presupune drept caz normal euharistia cu totul separată de cultul divin al Cuvântului. Au existat însă întradevăr foarte devreme adunări creştine neeuharistice, între altele pentru rugăciunea la momentele principale ale zilei. ,,Prima zi a săptămânii” era însă probabil marcată de ospăţul sărbătoresc euharistic. Faptele Apostolilor XX, 7 (,,în prima zi a săptămânii adunându-ne noi pentru frângerea pâinii” Pavel predica creştinilor) pledează împotriva unei euharistii separate de cultul divin al cuvântului; I Cor XI nu pledează însă. Legătura celor doua elemente o arata limpede pentru timpul său şi Sf Iustin. Esenţial e faptul că euharistia e în permanenţă înţeleasă ca un ospăţ al întregii ,,ekklesii” locale. Acesta putea duce până acolo încât creştinii persecutaţi în Cartagina îşi fundamentau participarea la euharistia interzisă prin aceea că fără prezenta lor, adică fără prezenţa (în principiu) a tuturor membrilor comunităţii, euharistia nu se poate celebra. Sub acest raport înţelegerea greşită a formulei κ α τ ο ι κ ο ν (biserica din casă) de la Romani XVI, 5 a avut desigur efecte devastatoare şi a condus la ficţiunea bisericilor din casele creştine primare care îşi ţineau euharistia lor privata. Sensul expresiei din FA II, 46 : κλο ν τ ε σ τ ε κ α τ ’ ο ι κ ο ν α ρ τ ο ν ( frângând pâinea în casa) a fost astfel interpretat ca şi cum aici ar sta κ λ ο ν τ ε σ α ρ τ ο ν α π ’ ο ι κ ι α σ ( frângând pâinea în case). Trebuie accentuat faptul câ în nici o comunitate nu se face menţiune de mai mult de o singura ekklesia; e vorba şi aici în permanenţă de întreaga comunitate locala ekklesia care e trupul lui Hristos şi este semnificativ faptul că se vorbeşte de κ ε ρ ι γ µ α κ α τ ’ ο ι κ ο υ σ ( propovăduire în case), dar numai despre o euharistie κ α τ ’ ο ι κ ο ν ( în casă ). Sf Iustin presupune încă şi adunarea tuturor pentru Euharistie. Sf Ignatie, a trebuit să lupte pentru asta, iar dacă la el exista o deplasare faţă de mărturia apostolica originară, aceasta are loc numai în privinţa faptului că el pune accent pe episcop ca garant al acestei unităţi. Unitatea celebrării euharistiei ca atare este o acuză apostolică: εαν ο υ ν σ ψ ν ε λ τ η ε η ε ε κ κ λ ε σ ι α η ο λ ε ε π ι τ ο α υ τ ο … ( I Cor XIV, 23 : ,, dacă deci s-ar aduna toată Biserica în acelaşi loc”). Alte elemente ale cultului divin euharistic creştin primar erau cântarea psalmilor ( atestata la Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian) şi citirea scripturii precum şi predica. Citirea scripturii şi predica sunt atestate la Sf Iustin. Un element structural al cultului divin era concedierea catehumenilor (Ciprian, Tertulian), concediere care în Siria avea loc treptat. Evident, cultul divin cuprindea şi rugăciuni de mijlocire, un exemplu de astfel de mijlocire poate fi recunoscut în Epistola I a Sf. Clement Romanul către Corinteni 59: ,,pe Tine Te rugăm, Stăpâne, fii ajutorul şi sprijinitorul nostru, pe cei dintre noi care sunt în strâmtorare mântuieşte-i, pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor din nevoie arată-te, pe cei bolnavi vindecă-i, pe cei rătăciţi din poporul Tău întoarce-i; pe cei flămânzi satură-i, pe cei legaţi dintre noi slobozeşte-i, pe cei slabi ridică-i, pe cei slabi la suflet mângâie-i ca toate neamurile să Te cunoască pe Tine. Că Tu eşti singurul Dumnezeu şi Iisus Hristos Fiul Tău iar noi poporul Tău şi oile păşunii Tale.” Ca atitudine corporală normală a cultului divin s-a impus, cel puţin pentru Euharistia de duminica odată cu separarea Euharistiei de agapă, starea în picioare cu braţele întinse. Predica era, cum s-a arătat, în mod evident , o parte componentă importantă a cultului divin creştin primar. Nu trebuie să ne facem însă o imagine prea înaltă despre conţinutul ei. Pe cât se pare, locul propovăduirii mântuirii era mai mult rugăciunea euharistică decât predica, în care un accent foarte puternic era pus în mod evident pe instruirea moralizatoare. Astfel la Sf. Iustin se spune că ,,se citeau memoriile
6
Apostolilor sau scrierile profeţilor”, după care continuă: ,,După ce cel ce citeşte încetează, întâi-stătătorul ţine un cuvânt de povăţuire şi îndemn la imitarea acestor învăţături frumoase”( Apol. I,67). La aceste observaţii să mai adăugăm câteva consideraţii generale: Cu anevoie poate fi trecut cu vederea modul extrem de ,, simplu” în care se săvârşea cultul divin în Biserica primara. Nu exista edificii bisericeşti, sau numai unele foarte simple. În orice caz, nu existau veşminte cultice, tămâie, icoane sau o muzica bisericească complicată. Numai unele acţiuni centrale aveau o simbolică nemijlocit sesizabilă , deloc ascunsă. Abstracţie făcând acţiunile sacramentale centrale, totul avea o permanenţă, o semnificaţie practică uşor de recunoscut: lumina adusă odată cu seara; sărutarea păcii; aducerea darurilor naturale (,,jertfa”). Numai în chip cu totul incipient se anunţa la Hipolit un fel de ,, simbolism” , atunci când se spune : apa de la aducerea ofrandei trebuie să arate ca imaginea botezului faptul că omul lăuntric ca fiinţă însufleţită primeşte lucruri asemănătoare cu trupul. E un prim început pentru interpretare ,, mistică” mai adâncă a unor acţiuni iniţial pur practice, cum sunt amestecarea vinului obişnuita la greci. Şi ofranda de lapte şi miere pentru noul botezat care provine din rânduiala agapei are aici trăsăturile unei acţiuni mistice cu semnificaţie ascunsă. Dar cu simplitatea încă dominantă, cultul divin al Bisericii primare nu este totuşi o adunare protestantă. Foarte devreme întâlnim gestul însemnării cu semnul crucii. Tertulian( 150-222/223) scrie; creştinul se însemnează cu semnul crucii la orice lucrare, la începutul oricărei acţiuni, la îmbrăcare şi dezbrăcare, la baie , la masa, la aprinderea unei lumânări, la culcare, la şedere. De fiecare dată ne întâmpină semnul crucii , care odinioară era însemnat cu un deget la frunte :,, Totdeauna trebuie să-ţi faci semnul crucii la frunte. Semnul patimii (lui Hristos) e deosebit de lucrător împotriva diavolului, atunci când e făcut din credinţă, nu pentru plăcerea oamenilor, ci pentru a-l ţine înainte în chip conştient ca o pavăză”. Un pas mai important în dezvoltarea celebrării euharistice e transformarea exterioara a casei de adunare în ,, biserica” odată ce Euharistia s-a desprins de agapa. Cu aceasta mesele participanţilor dispar; ele devin inutile şi singura masă a întâi –stătătorului pregăteşte altarul viitor. În acelaşi timp, Biserica păstrează şi în elenism respectul şi sacralitatea proprii cinei cultice iudaice, dar care nu erau transmisibile ca atare în mediul elenistic, prin desfiinţarea şederii la masa în poziţie culcată înlocuită prin îngenunchiere, respectiv prin starea în picioare la Euharistia de duminica. Toate rugăciunile Bisericii vechi vorbesc de faptul că ,, stăm în picioare ( ca nişte preoţi ) înaintea lui Dumnezeu”. Chiar şi statul în picioare face ca acest cult divin sa apară foarte diferit de cultul divin simplu al unei comunităţi baptiste. Spălarea vaselor întrebuinţate la Euharistie, provenită dintr-o practică iudaică paralelă, va favoriza mai degrabă o înţelegere masiv sacramentală, deşi în mintea Bisericii vechi o înţelegere ,,simbolică” poate fi întru totul conciliantă cu aceasta.
7
EUHARISTIA ÎN RITURILE ORIENTALE Odată cu trecerea timpului, pe lângă contribuţia sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor la dezvoltarea cultului divin, urmaşii acestora au adăugat contribuţia lor personală, adaptând Liturghia nevoilor locale, ,, la caracterul etnic al credincioşilor respectivi sau la diferitele practici şi datini , care constituiau specificul vieţii lor religioase” 2. Putem afirma că dezvoltarea textelor anaforalei a dus la diversificarea tipurilor locale. Se poate vorbi de o împărţire din punct de vedere liturgic a Imperiului bizantin în secolul al V-lea: Orientul , având ca limbă de cult greaca şi Occidentul, cu limba de cult latina. Ne aflăm în perioada sinoadelor ecumenice. În urma ereziilor hristologice şi a presiunilor de natură politică, se ajunge ca, în urma hotărârilor Sinodului al –IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, vechile ţări ale Orientului - Egiptul , Siria, Palestina, Armenia şi Mesopotamia – se separau din punct de vedere dogmatic şi cultic de Bizanţ. Când aceste foste provincii ale Imperiului Bizantin se despărţeau, bisericile acestora aparţineau din punct de vedere cultic la două rituri liturgice care începuseră să se formeze în Orient: cel sirian şi cel egiptean. De ritul sirian aparţineau Biserica armeană şi Bisericile de limbă siriană, iar de ritul egiptean (alexandrin), bisericile din Egipt şi Etiopia. Cele două rituri caracteristice Orientului aveau la origine Liturghia sfântului Iacob şi Liturghia sfântului Marcu Evanghelistul. Cu timpul şi aceste rituri au evoluat, dând naştere la o multitudine de liturghii locale, cu zeci de anaforale de schimb, dar şi acestea, la rândul lor, au fost înlocuite de cele care s-au impus în marile oraşe ale Orientului. Liturghiştii contemporani consideră riturile principale din Orient în număr de patru, şi anume: 1. Ritul bizantin, propriu Bisericii Ortodoxe; 2.
Ritul armean, propriu Bisericii Armene;
3. Ritul sirian cu subdiviziunile lui (a. ritul sirienilor monofiziţi sau iacobiţi din patriarhatele Ierusalimului şi Antiohiei; b. ritul sirienilor răsăriteni sau nestorieni ; c. ritul maronit, folosit de sirienii din Liban). 4.
Ritul copt, propriul Bisericilor din Egipt şi Etiopia3.
Liturghia bizantină a rămas în părţile esenţiale asemenea celei descrise în scrierile Părinţilor şi în Tradiţia apostolică. Sfântul Dionisie Areopagitul descrie, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Liturghia euharistică astfel :,,După acestea ( citirea pericopelor din Sfânta Scriptură ), sunt scoşi afară din sfântul locaş catehumenii şi împreună cu dânşii, la fel şi energumenii, precum şi cei ce se află în stare de pocăinţă; nu rămân înăuntru decât cei ce sunt vrednici ca să privească şi să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Unii din slujitori stau la uşile bisericii, care sunt închise, iar alţii îndeplinesc un serviciu oarecare, potrivit rangului lor. Însă, cei aleşi, din ordinul liturghiştilor, pun , împreună cu preoţii, sfânta pâine şi potirul binecuvântării pe dumnezeiescul altar, după ce mai înainte s-a intonat cântarea de laudă de către toată adunarea ce se află în biserica obştească. Cu acestea, divinul ierarh săvârşeşte printr-o rugăciune şi vesteşte pacea sfântă. Apoi, după ce toţii îşi dau unul altuia sărutarea de pace şi termină citirea cea mistică din Sfintele Cărţii, ierarhii şi preoţii, spălându-şi mâinile, ierarhul trece în mijlocul dumnezeiescului altar, înconjurat de preoţi şi de cei aleşi dintre coliturghisitori. Acum proslăveşte ierarhul sfintele lucrări: sfinţeşte darurile cele prea dumnezeieşti şi scoate la vederea poporului preaslăvitele daruri prin simbolurile ce cu sfinţenie sunt puse înainte. După ce a arătat el darurile lucrărilor divine, se întoarce să se împărtăşească pe sine cu ele şi îndeamnă la aceasta şi pe ceilalţi. Împărtăşindu-se pe el însuşii şi dând şi celorlalţi din dumnezeiasca împărtăşanie, el termină cu o rugăciune de mulţumire”4. În acest fragment al descrierii Liturghiei euharistice, Dionisie Areopagitul vorbeşte despre Sfânta Liturghie, care se săvârşea până la sfântul Vasile cel Mare (+379). 2
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2001 p. 203 3 Idem , Cultul Bisericilor creştine din Orient. Liturghiile riturilor orientale, în ,, Ortodoxia” anul XVII (1965) nr. 1, p. 87-88.
8
În Biserica Armeană, o caracteristică specifică o reprezintă folosirea azimei ca materie a Jertfei euharistice şi scoaterea apei din uzul actului euharistic. După sărutarea frăţească, preotul citea rugăciunea euharistică, ce era compusă după modelul tuturor anaforalelor din Liturghiile creştine, începând cu Rugăciunea euharistică, Continuând cu rugăciunea teologică şi cu cea hristologică, între care se intercalează trisaghionul biblic5 . Rostea apoi cuvintele de instituire a Sfintei euharistii şi citea în taină epicleza, cu întreita formulă de sfinţire, ca şi în ritul bizantin. După ce termină de citit partea întâi din epicleză, preotul ridică Sfântul Agneţ şi rostea cu glas tare : ,, Întru sfinţirea sfinţilor” şi continua cu partea a doua a epiclezei (pentru sfinţirea vinului). La sfârşit ridică paharul, zicând: ,,binecuvântare şi mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh „, continuând cu partea a treia a epiclezei ( partea sfinţirii ambelor elemente). La sfârşitul rugăciunii, preotul sărută Sfânta Masă, apoi lua Sfântul Trup şi îl înmuia cu Sfântul Sânge, rostind în taină o rugăciune. Ridică potirul în văzul credincioşilor, făcea cu el semnul sfintei cruci şi zicea : ,, să ne împărtăşim cu sfinţenie din trupul Sfânt…”6 Apoi se întorcea cu faţa către popor şi continua rostind : ,, El este viaţa, nădejdea, învierea, lăsarea şi iertarea…”. Intra în altar, apoi se împărtăşea. Credincioşii care doreau să se împărtăşească stăteau în genunchi, urmând a primi de la preot Sfintele Taine. Acela lua cu degetele câte o părticică din Sfântul Trup şi o introducea în gura fiecărui credincios. Se observă, diferite particularităţi în ceea ce priveşte actul euharistiei în ritul armean; folosirea azimei în locul artosului (pâinea dospită), împărtăşirea credincioşilor din mâna preotului, iar referitor la împărtăşirea clericilor, se observă lipsa ,,căldurii” de dinaintea împărtăşirii. Cu toate aceste deosebiri şi influenţe apusene, se observă asemănarea cu ritul bizantin în ceea ce priveşte actul euharistic, preotul rostind după împărtăşanie şi binecuvântând cu formula: ,, Mântuieşte Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”7 . În ritul sirienilor iacobiţi, Liturghia de origine apostolică este cea a Sfântului Iacob, păstrată şi dezvoltată de patriarhul Antiohiei. La săvârşirea acestei Liturghii se întrebuinţează o gamă largă de anaforale8. În comparaţie cu armenii, sirienii iacobiţi utilizează pentru pregătirea Sfintelor Taine artosul. La începutul anaforalei din rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi , sărutarea păcii este precedată de rugăciunea ,, Dumnezeule, Domn al tuturor fă-ne pe noi vrednici de mântuire, ca să fim legaţi prin legăturile dragostei, fără viclenie să ne îmbrăţişăm unul pe altul cu sărutarea sfântă şi dumnezeiască”9. Canonul euharistic şi ritualul împărtăşaniei cuprinde următoarele: dialogul introductiv, rugăciunea euharistică şi cea teologică, sanctus, rugăciunea hristologică şi cuvintele instituirii, epicleza ( în timpul căreia diaconii şi preoţii agită ripidele, iar protosul îşi mişcă mâinile deasupra darurilor, imitând zborul porumbelului sau coborârea Sfântului Duh) şi dipticile, unde întâi sunt pomeniţi vii şi apoi morţii, deci invers anaforalelor bizantine10. După două rugăciuni penitenţiale urmează frângerea sfintei Pâini, cu ceremonialul foarte complicat , iar apoi înălţarea sfântului Trup şi Sânge, După care urmează ritualul împărtăşirii. Întâi se împărtăşesc clericii, apoi credincioşii. Preotul slujitor se împărtăşeşte cu Sfântul Trup cu ajutorul linguriţei, apoi soarbe puţin din sfântul sânge din potir. Credincioşii primesc sfânta Taină direct din mâna preotului, deci fără a se folosi de linguriţă. Preotul înmoaie părticele din Sfântul trup în Sfântul Sânge, pe care apoi le administrează celor ce se împărtăşesc,diaconul zicând :,, Fiecare cu frică şi cu cutremur să privească la
4
Dionisie PSEUDO-AREOPAGITUL, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, traducere şi studiu introductiv de Cicerone Iordăchescu,, Editura Institutului European , Iaşi 1994, p. 92 5 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…., p. 93 6 Arhim. Zareh BARONIAN, Liturghia Bisericii Armene în cadrul celorlalte rituri liturgice răsăritene (studiu comparativ), teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”,anul XXVII (1975), nr. 1, p. 103 7 Ibidem, p. 107 8 Încă 64 anaforale de schimb. A se vedea pentru aceasta şi Drd. Diac. Aruppala GHEEVARGHIS, Liturghia bisericii Ortodoxe siriene din India în comparaţie cu Liturghia bizantină , în ,,Ortodoxia”, anul XXII ( 1970) nr. 4, p. 555 9 Magistrand Vasile COSTIN, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII ( 1966) nr.1, p. 104-105 10 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…, p. 98
9
Dumnezeu şi să ceară mila şi harul”11. La sfârşitul actului împărtăşirii, preotul face potrivirea sfintelor taine., bea puţină apă şi rosteşte două rugăciuni de mulţumire12 O particularitate a acestui rit o reprezintă pâinea pentru proscomidie; în care se pune puţin untdelemn şi sare, şi care este pregătită de înşişi slujitorii altarului în cuptoare speciale, care se găseau fie în biserică ( în vechime), fie în curtea bisericii13. Maroniţii din Liban au avut aceleaşi rânduieli precum sirienii iacobiţi, dar, după unirea cu Roma , şi-au dezvoltat rânduieli după modelul romano-catolic. Pentru Sfânta euharistie ei folosesc azima în loc de pâine dospită, iar rânduiala împărtăşirii clericilor şi a credincioşilor se face după ritul latin. Caracteristic acestui rit este ,,cartea viilor şi a morţilor” , un fel de diptice care se citesc de către diacon înainte de anaforă şi în care se fac pomeniri. Acestea încep cu Mântuitorul şi se termină cu pomenirile morţilor şi ale viilor care au adus daruri (ofrande) bisericii. De asemenea, aceste diptice au primit o formulă romanizată14.
Ritul nestorienilor sau al sirienilor răsăriteni, derivă tot din vechea liturghie de rit sirian a Sfântului Iacob şi poartă denumirea de liturghia Sfinţilor Apostoli Addai ( Tadeu) şi Maris, ucenicul său .Pe langâ anaforaua acestei Liturghii mai sunt utilizate încă două anaforale, şi anume : a lui Teodor Interpretul ( Teodor de Mopsuestia +428 ) şi anaforaua lui Nestorie. Pentru pregătirea Jertfei euharistice era utilizat artosul şi vinul amestecat cu apă. După canonul euharistic, preotul făcea înălţarea, frângerea şi pecetluirea Sfântului Trup şi Sânge. După rostirea rugăciunii şi formulei pregătitoare pentru împărtăşanie, preotul rupea Sfântul Agneţ în doua şi ,, punea pe disc partea din stângă, cu marginea frântă spre răsărit, iar cu partea dreaptă face semnul crucii deasupra potirului, zicând: ,,Pecetluit fie Sfântul Trup cu Sfântul Sânge al Domnului….cel ce împacă“. Ambele părţi sunt aşezate una lângă alta, pe disc, pentru a simboliza integritatea trupului omenesc al Domnului, zicând: Împărţite sunt sfinţitorule, unite Tainele…..” 15După ce binecuvântează credincioşii, preotul sfărâmă Sfântul Trup în părticele mici, pentru împărtăşirea credincioşilor. Urmează apoi rugăciunea Tatăl nostru, o ultimă înălţare a Sfântului Trup, şi împărtăşirea. Întâi se împărtăşeau clericii, apoi credincioşii. Preotul împărţea Sfântul Trup credincioşilor, care-L primeau în palma dreapta, pusă peste cea stângă, şi îl consumau imediat, după care primeau de la diacon Sfântul Potir, din care sorbeau puţin şi astfel se consuma actul Împărtăşirii. Informaţii despre această Liturghie şi despre actul Împărtăşirii, regăsim la Teodor de Mopsuestia în ultimele sale cateheze mistagogice (XV-XVI)16. Cel de-al doilea rit specific orientului este cel copt (alexandrin), care a stat la baza ritului egiptean (alexandrin) şi etiopian . Este vorba despre liturghia Sfântului Marcu, cunoscută sub acest nume deoarece, conform tradiţiei, Sfântul Evanghelist Marcu este primul misionar creştin pe pământ egiptean. Liturghierul copt prezintă în cadrul Liturghiei trei anaforale întrebuinţate: a Sfântului Vasile cel Mare cea mai cunoscută şi mai des întrebuinţată, a Sfântului Grigorie de Nazianz, când slujba se săvârşeşte la miezul nopţii ( la Naşterea Domnului, Botezul Domnului – Epifania, Sfintele Paşti ) şi a Sfântului Chiril al Alexandriei, cunoscuta odinioară sub numele Sfântului Marcu, care datorita lungimii ei se foloseşte rar ( mai ales în Postul Mare )17. Pentru pregătirea Sfintelor Daruri se foloseşte pâine dospită şi vin dulce, nefermentat (must), preparat uneori din stafide, datorita condiţiilor climatice, amestecat cu apă 18. Canonul euharistic este bine 11
Apud Magistrand Vasile COSTIN, Liturghia Sfântului Iacob… p. 109 Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice orientale, în ,,Studii Teologice”, anul XXV (1973), nr. 1-2, p.91 13 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE , Cultul Bisericilor…, p. 103 14 Ibidem 15 Drd.Sorin PETCU, Ritualul….,p.93 16 Cf. Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1990, p.79 17 Pr. Asist. Nicolae D. NICOLAE, Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii copte reflectate în textile ei liturgice (Rugăciuni şi imne), teză de doctorat , în ,,Ortodoxia “, anul XXVIII ( 1976), nr. 3-4, p. 505 18 Cf. drd. Sorin PETCU ,op. cit. p.94 12
10
dezvoltat; dipticile sunt aşezate înainte de epicleză, urmate de rugăciunea hristologică, anamneza şi cea de-a doua epicleză. Copţii cred cu fermitate ca Sfânta Euharistie ( Qorban) este, după legea harului, Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos : ,, Nu exisa umbra de îndoială că pâinea şi vinul obişnuite, prin puterea rugăciunii epiclezei devin adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Domnului. Cu această siguranţă ei aşteaptă cu încredere momentul împărtăşirii sub ambele specii pentru a participa la efectele Sfintei Taine” 19.Preotul frânge şi pecetluieşte Sfântul Trup. Pentru Sfântul Trup, pâinea (dospita) e împărţită în 12 pătrăţele, în mijlocul cărora se afla un pătrat mai mare. Fiecare pătrat are pe el o cruce. Împreună (ele) îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos şi pe Sfinţii Apostoli20. Preotul frânge pâinea mai întâi în două părţi , apoi în patru părţi, pe care le aşează pe Sfântul Disc în formă de cruce. Înmoaie cu degetul său o părticică din Sfântul Agneţ şi face semnul crucii pe potir , apoi pe Sfântul Trup21. După rugăciunea Tatăl nostru şi cea de-a doua înălţare a Sfântului Trup, preotul sfarmă Sfântul Agneţ în mai multe părticele , destinate împărtăşirii credincioşilor. În timp ce credincioşii intonează psalmul 150, clericii se împărtăşesc în Sfântul Altar. După împărtăşirea preoţilor, se împărtăşesc credincioşii. Încadrat între doi diaconi, preotul oferă Sfântul Trup acestora şi rosteşte : ,,Acesta este trupul lui Emanuel, Dumnezeul nostru, amin “, la care credinciosul rosteşte : ,,Cred !” . După ce a terminat de împărtăşit credincioşii , preotul se întoarce la altar, punând discul pe Sfânta Masă ; urmează împărtăşirea clericilor si credincioşilor cu Sfântul Sânge . La împărtăşirea slujitorilor se utilizează linguriţa, pe când credincioşii sorb Sfântul Sânge direct din potirul oferit lor de către diacon. În timp ce se oferă Sfântul Sânge , se rosteşte: ,,Acesta este într-adevăr Sângele lui Emanuel, Dumnezeul nostru, amin”, la care credinciosul răspunde : ,,Cred!”22 Pentru prunci, preotul introduce degetul în potir, apoi atinge buzele pruncului. Liturghia se termină cu potrivirea Sfintelor Taine, rugăciunile de mulţumire şi eliberarea credincioşilor. Cunoscuta şi sub numele de ,, Sfânta Taină “ sau ,, Taina Trupului” sau ,,Taina mulţumirii” şi ca ,, marea slujbă “, ,,slujba înfricoşătoare”, ,,Sfânta Jertfa”, ,,ofranda divină” , Sfânta Euharistie rămâne, ca şi cultul ortodox bizantin, ,,centrul cultului, cel mai mare şi mai preţios tezaur al religiei creştine, iar celelalte slujbe converg şi-şi găsesc încoronarea în ea “. Referitor la anforaua Sfântului Vasile cel Mare din ritul liturgic copt (egiptean ), ea este o traducere şi o adaptare a anaforei Sfântului Vasile din ritul liturgic bizantin care, înainte de despărţirea bisericii Copte de restul creştinătăţii ortodoxe, a fost întrebuinţată şi în Egipt, în limba greaca, tradusa apoi în limba naţională şi adoptată de adepţii patriarhului monofizit Dioscur al Alexandriei. Ritul etiopian reprezintă o ramură a ritului copt, Liturghia Bisericii Etiopiene fiind aproape identică cu cea din uzul copţilor alexandrini, purtând numele de Liturghia celor 12 Apostoli. Pe lângă anafora din Liturghia celor 12 apostoli, biserica etiopiana mai foloseşte alte 15 anafore de schimb, atribuite diferiţilor autori (Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Epifanie, Sfântul Vasile –cea coptă, (tradusă din greacă ) , Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei- două , a lui Dioscur , a Sfintei Fecioare Maria, a Domnului Iisus Hristos- reproduce pe cea din Testamentum domini etc. ) 23. Pregătirea materiei Sfintelor Daruri se face prin coacerea pâinii şi stoarcerea vinului ( must ) de către diacon , din struguri aduşi de credincioşi. La pregătirea darurilor (proscomidie), pot participa şi credincioşii. În timpul epiclezei, credincioşii stau prosternaţi cu faţa la pământ. Ritualul împărtăşirii se face ca în ritul copţilor alexandrini. Întâi se împărtăşesc clericii, apoi credincioşii. Dacă în ziua respectivă s-au botezat copii, atunci ei vor fi împărtăşiţi, după clerici. În timp ce împărtăşeşte credincioşii, preotul rosteşte formula: ,,Aceasta este pâinea vieţii , care s-a pogorât din cer , cu adevărat Trupul Domnului nostru Emanuel, Amin !” . Diaconul oferă apoi cu linguriţa picături din Sfântul
19
Pr. Asist. Nicolae NECULA ,op. cit. p.561 Apud Magistrand Mihai I. COLIBA, Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia’, anul XVII ( 1965) nr. 3 ,p. 350 21 Cf. Pr. Prof. Dr. Ene BRANISTE, Cultul Bisericilor….p.114-115 22 Cf. Drd. Sorin PETCU, op. cit. p. 94-95 23 A se vedea pentru aceasta drd. Mihai COLIBĂ, Cultul Bisericii Etiopiene , în ,, Ortodoxia”, an XVIII (1966) nr. 3 p. 435 20
11
Sânge în gura celor care se cumineca , zicând “.. Acesta este paharul vieţii, pogorât din cer, este Sângele de mult preţ al lui Mesia , Amin !”24 Condiţiile primirii la împărtăşire sunt cele cunoscute şi de noi: postul, mărturisirea păcatelor, citirea rugăciunilor etc. Pâinea dospită (material) se coace în ziua slujirii, într-o încăpere alăturată (anexă). Pe ea se fac 13 cruci, pe care preotul le desface în momentul împărtăşirii, cu formula amintită. Vinul se obţine prin stoarcerea a cinci boabe de struguri seci, amestecate cu puţină apă25. Din analiza făcută asupra ritualurilor Euharistiei în riturile răsăritene, remarcăm unitatea în elementele sale esenţiale, dar şi asupra structurii liturgice, dovadă a păstrării fidele în esenţa lor a celor doua rituri din care au derivat : cel antiohian si cel alexandrin. Deşi sunt şi unele diferenţe şi aspecte caracteristice, acestea n-au denaturant fondul comun al celor doua rituri, care îşi regăsesc sorgintea în Liturghia Sfântului Iacob pentru riturile de origine antiohiană şi în Liturghia Sfântului Marcu pentru riturile de origine africană. Chiar dacă observăm particularităţi proprii fiecărui rit în parte, nu putem trece cu vederea ansamblul comun al canonului euharistic şi al ritualului împărtăşirii, elementele care atestă pe de o parte vechimea cultului creştin, iar pe de alta parte păstrarea unităţii cultice. Am putea spune ca ,,tulpina” cultului creştin vechi se regăseşte în aceste ,,ramuri” ale Bisericii universale. Liturghiile orientale scot în evidenţă ,, spiritul de comunitate şi frăţietate, de familie religioasa , pe care o alcătuiesc cei prezenţi în Biserică şi care este închegată prin unitatea de credinţă şi de iubire şi prin participarea la acelaşi trup şi Sânge euharistic”26. O unitate absolută în formele de cult nu se poate impune niciodată, aşa cum nici ramurile, frunzele şi fructele care cresc în corona aceluiaşi pom nu pot fi absolute la fel: ,,Este o greşeala enormă a crede că Biserica universala trebuie să aibă un singur rit liturgic, ca în catolicism. Sămânţa cuvântului Evangheliei semănată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor…a rodit aceeaşi floare peste tot: cea creştina ; dar ea a crescut şi s-a dezvoltat într-un fel în pământul ars de soare al Orientului, într-altul în pustiul Egiptului, într-altul în ţinuturile cu climă temperată ale Continentului European. Departe de a slăbi sau păgubi cu ceva unitatea Bisericii, aceasta varietate a atâtor rituri sacre şi legitime nu fac decât să mărească splendoarea ei…”27 De aceea, ..comunitatea celor care se strâng împrejurul aceluiaşi altar, al aceluiaşi episcop, cu aceeaşi preoţie, o singura pâine, e un covor viu, care cântă cântarea de laudă a Euharistiei “28.
24
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…, p.118 Cf. Drd. Mihai COLIBĂ , Cultul bisericii Etiopiene….,p.441 26 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor…,p.127 27 Apud Magistrand Vasile COSTIN, op cit. p.114 28 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE op cit. p. 127 25
12
EUHARISTIA ÎN RITUL ROMANO-CATOLIC În Apus, Liturghia euharistică în primele trei veacuri creştine se afla în aceeaşi stare de uniformitate, caracteristică pe care o are cultul creştin la începuturile sale, acest fapt este confirmat de un eveniment deosebit petrecut la Roma, când episcopul Smirnei, Sfântul Policarp, liturghiseşte şi se împărtăşeşte împreuna cu papa Romei, Sfântul Anicet ( sec al- II-lea ), deşi aceştia se aflau într-o dispută referitoare la data prăznuirii sărbătorii Sfintelor Paşti. Pe lângă acest eveniment, vestit în istoria bisericească, în sprijinul uniformităţii cultului creştin aflăm informaţii din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorii bisericeşti precum Tertulian, Sfântului Ambrozie de Mediolanum sau Eusebiu de Cezareea. Din sec al IV-lea încep să apară în Occident o serie de rituri locale, care se vor impune în scurt timp; cauzele apariţiei acestora sunt multiple; invazia popoarelor migratoare, hotărârile unor sinoade locale, care au favorizat formarea riturilor liturgice în orientul creştin, îndeosebi după Sinodul al IV-lea ecumenic ( Calcedon , 451), căderea Imperiului roman de Apus, reformele liturgice ale unor papi, folosirea limbii latine ca limba liturgica unică pentru Apus. La aceste cauze trebuie adăugată diversificarea cultică răspândită după Marea Schisma ( 1054). Nu ştim cu exactitate când Biserica Romei îşi creează o Liturghie aparte. Cert este ca începând cu secolul al V-lea existau în Apus, doua rituri liturgice, cu Liturghii diferite: cea romană, în cazul Bisericii Romane, şi alta în uzul Bisericilor din restul Italiei, cunoscută sub numele de liturghia de rit galican, care îşi are originea în Liturghiile răsăritene, anume în cea a Sfântului Vasile cel Mare. În afara de aceste rituri, în Occident era în uz o Liturghie ambroziană, care se oficiază şi astăzi la Milano, şi alta ce se oficia în Spania, astăzi săvârşindu-se doar la Toledo, cunoscuta sub numele de Liturghia mozarabă29. În privinţa Liturghiei romane, unii liturgişti socotesc că ar fi opera papei Damascus (336-384), pe când alţii o atribuie papei Ghelasie I ( 492-496)30. În timp, Liturghia romană a suferit modificări, iar revizuirea principală s-a făcut la sfârşitul secolului al VI-lea, în timpul papei Grigore cel Mare (590-604), revizuire continuată şi de sinodul tridentin ( sec al XVI-lea, 1543-1565). Diferenţele introduse în cultul roman au luat caracter oficial după Marea Schismă, constituind un motiv de îndelungate polemici între Răsărit şi Apus, una dintre principalele cauze ale îndepărtării Bisericii Latine de tradiţia veche liturgică. Dintre aceste diferenţe amintim: - romano-catolicii pregătesc Sfânta Euharistie cu azima, socotim ca Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit la Cina cea Taina Paştele evreiesc. Dar în perioada primelor veacuri creştine se folosea numai pâine dospita, fapt dovedit de acel eveniment de la Roma, când episcopul Policarp al Smirnei şi Anicet, papa al Romei, au slujit Sfânta Liturghie împreună şi s-au împărtăşit cu Sfintele Daruri, iar Sfântul Policarp nu face vreo sesizare deosebită legată de acest eveniment, ci doar de problema disputei datei pascale. Aceasta practică a azimei este atestata întâi în Spania, în sec. al VII-lea, apoi în Anglia, în sec al VIII-lea, şi în Germania, prin sec al IX-lea, dar nu a fost cunoscută şi în Orient, deoarece Patriarhul Fotie nu o menţionează printre inovaţiile liturgice introduse în ritul apusean31. - o altă inovaţie a Bisericii Romano-catolice o constituie formula sau momentul sfinţirii elementelor euharistice, la cuvintele de instituire rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină: ,, Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…Beţi dintru acesta toţi…”, cunoscută sub teoria verbală. Răsăritenii au păstrat practica Bisericii Creştine vechi, cunoscută sub numele de teoria spirituală sau pnevmatică, după care sfinţirea Cinstitelor Daruri are loc în momentul epiclezei, atunci când preotul rosteşte în taină rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, rugăciune pe care o aflăm în riturile ortodoxe după cuvintele de instituire. Epicleza a fost 29
Pr. Prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială…,p.125 Ibidem 31 *** Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Ed IBMBOR, Bucureşti, op. cit., p.868 30
13
prezentă şi în Liturghia romană până în sec al VI-lea, fapt recunoscut de teologul romano- catolic S. Salaville, care spunea că ,, este imposibil de a nu ţine seama în urma unui examen atent că, înainte de a deveni o problemă teologică, epicleza era un fapt liturgic universal”32. În urma reformelor liturgice din vremea Sfântului Grigorie cel Mare ( 590-604) şi a celor ulterioare, epicleza a dispărut din canonul euharistic roman sau a fost dispersată în canon, deoarece unii teologi şi liturghişti romano-catolici recunosc că nici Liturghia lor nu este lipsită de o rugăciune echivalentă epiclezei ortodoxe, numai că ea nu poate fi recunoscută astăzi uşor, din pricina multor modificări suferite de canonul missei romane în cursul timpului. Astfel, unii o găsesc în fragmentul ,,Te igitur…” , alţii, mai numeroşi, în fragmentul ,, Supplices Te rogamus….” (pe aceasta o privea ca epicleză şi Nicolae Cabasila), iar alţii, cu mai multă dreptate, în fragmentul ,, Quam obligationem” (,, Ca Tu să binevesteşti…”), care se citeşte imediat înainte de cuvintele de instituire33, deoarece cuvintele ,, ut nobis corpus et sanguis fiat dilectissimi Filii Domini nostri Iesu Chrisi” (,, ca să se facă nouă trupul şi sângele preaiubitului Tău Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos”) preced cu puţin înainte cuvintele instituirii. Această diferenţiere liturgică a apărut şi din cauza unei problem dogmatice cu care se confruntă Biserica apuseană, şi anume prezenţa sau absenţa Sfântului Duh în Biserică. A ajuns să afirme despre cuvintele de instituire că ar poseda o putere ,, magică” şi că prin rostirea lor s-ar sfinţi automat darurile euharistice, un adept al acestei teorii fiind chiar părintele scolasticii, Toma d´Aquino, după el şi adepţii săi, considerând-o ca ,,fidei proxima”, bazată de-a lungul vremii şi pe diferitele declaraţii papale, iar pe de altă parte pe ,, praxa” liturgică a bisericii apusene. Dacă L. Bouyer ţinea să demonstreze că ,,nu este nevoie de sfinţirea obiectivă a darurilor de către Duhul Sfânt, fiindcă sfinte sunt ele prin cuvintele lui Hristos care le-a consacrat” şi care lucrează prin preoţi ( in persona Christi), un alt teolog romano-catolic spunea totuşi că ,,numai punerea în evidenţă a epiclezei ar putea contribui la spălarea teologiei apusene de bănuiala înclinării ei către o concepţie magică a sacramentelor”34. Începând cu sec al XIII-lea, Biserica apuseană a interzis împărtăşirea credincioşilor sub ambele forme. Acest fapt era justificat prin aceea că exista pericolul de a vărsa sângele Domnului, sau prin greutatea de păstrare a vinului în ţările calde, prin aversiunea unora faţă de vin, precum şi neputinţa de a-l bea.Pe lângă motivele practice enumerate mai sus, romano-catolicii invocă şi unele motive teoretic. Ei susţin că prin cuvintele Domnului: ,,Beţi dintru acesta toţi” s-ar face referire numai la clerici, dar aceasta ar însemna o corectare a rânduielilor liturgice practicate de zece secole. O însemnată justificare a acestei susţineri o constituie teoria concomitenţei, formulată de Toma d Aquino şi pe care romano-catolicii au dezvoltat-o, afirmând că sângele se află implicit în trup şi, din acest motiv, credincioşii se pot împărtăşi numai cu Trupul euharistic. Dacă ar fi aşa, atunci şi preoţii ar trebui să se împărtăşească numai cu Trupul Domnului, însă ei se împărtăşesc sub ambele forme. Până în sec al XII-lea practica împărtăşirii copiilor a fost generală, începând cu această perioadă, romano-catolicii se abat de la această practică, motivând că Sfânta Euharistie nu este indispensabilă pentru mântuire şi că cel ce o primeşte trebuie să-şi dea seama de însemnătatea Tainei. Dar, dacă Euharistia nu este necesară, atunci cei vârstnici n-ar trebui să se mai împărtăşească, iar dacă este ,,necesară conştiinţa însemnătăţii Tainei, copiii n-ar trebui să fie nici botezaţi”. Se ştie că în Biserica primară se împărtăşeau şi copiii, aşa cum putem găsi mărturie în Constituţiile apostolic : ,,Episcopul să împărtăşească apoi pe preoţi, diaconi (…) după aceea pe copii şi, în sfârşit, întreg poporul, după rânduială”. După Marea Schismă din 1054, Sinodul florentin ( Ferrara- Florenţa 1438-1439) a fost primul şi ultimul prilej pe care l-au avut cele două Biserici - răsăriteană şi apuseană - de a discuta direct şi oficial problema epiclezei. Iar Liturghia romană, momentul sfinţirii elementelor are loc la cuvintele de instituire, care sunt aşezate între două rugăciuni: ,,Qui pridie” – care cuprinde o scurtă istorisire, a Cinei celei de Taină şi ,,Unde 32
Drd Dumitru COLOTELO, Epicleza în Liturghiile răsăritene şi Liturghia catolică de astăzi, în ,, Studii teologice” anul XXVIII ( 1976) , nr. 1-2, p. 130 33 Pr. Prof. Ene BRANIŞTE, Liturghiile catolice în comparaţie cu cele ortodoxe , în ,,Ortodoxia”, anul IX (1957) , nr. 1 p. 134 34 Asist Dumitru POPESCU, Ecleziologia romano- catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, teză de doctorat, în .,, Ortodoxia” XXIV (1972) nr. 3 p.364
14
numele credincioşilor, în amintirea Patimilor, Învierii şi Înălţării Domnului, această rugăciune, după cuprins, fiind corespondentă Anamnezei din anaforalele bizantine. După ce Cinstitele Daruri au fost sfinţite, împărtăşirea se face în felul următor: diaconul rosteşte formula: ,,Plecaţi capetele“, preotul sărută ostia, vine în faţă şi binecuvântează poporul cu formula: ,,Pax Domini vobiscum”. Se întoarce fără să spună nimic, frânge în trei părţi ostia, două punându-le pe disc, iar a treia o pune în potir, zicând: Să se facă amestecarea sfinţirea Trupului şi Sângelui” , iar corul cântă ,, Agnus Dei”. Ceilalţi slujitori frâng celelalte hostii, din care se vor împărtăşi credincioşii. Preotul rosteşte o serie de rugăciuni pregătitoare pentru împărtăşire. Când clericii se împărtăşesc cu Sfântul Trup, rostesc formula: ,, Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să păzească sufletul meu în viaţa veşnică. Amin”. Iar când se împărtăşesc cu Sfântul Sânge rostesc aceeaşi formulă, dar în loc de ,, Trupul Domnului” rostesc cuvintele ,, Sângele Domnului…”. Credincioşilor li se administrează Euharistia doar sub forma Trupului, preotul dând părticica (hostia) direct din mână în gura celui care se împărtăşeşte, iar la strană se cântă chinonicul. Apoi diaconul rosteşte, la sfârşitul missei: ,,Ite , missa est”.35 Vechea Liturghie de rit galican păstrează într-o oarecare măsură structura din rânduielile liturgice ale primelor veacuri creştine, dar prezintă şi unele ambiguităţi, cum ar fi lipsa de menţiune a momentului prefacerii darurilor şi lipsa unor distincţii clare între frângere şi amestecare, aşa cum întâlnim în Liturghia primară. Atunci când preotul rosteşte cuvintele spuse de Mântuitorul de la Cină, include aici rugăciunea epiclezei, face semnul sfintei cruci peste hostie şi continuă cu o rugăciune întreită, intitulată : ,, Post sanctum” , rostită cu voce tare. Corul intonează imnul ,, Cred , Doamne, în această frângere “, iar ,, preotul frânge hostia în nouă părţi, pe care odinioară le punea pe disc în forma trupului omenesc, această practică fiind interzisă la sinodul de la Tours (567) şi înlocuită cu aşezarea lor în formă de cruce. După rostirea rugăciunii domneşti, preotul ia mai multe părticele din hostia sfinţită, pe care le îmbibă în Sfântul Sânge, lăsând să cadă una în Potir. Apoi rosteşte formula de binecuvântare, ,,Pacea, credinţa, dragostea şi împărtăşirea cu trupul şi Sângele Domnului” şi ,,Capetele noastre Domnului să le plecăm”, după care urmează împărtăşirea clericilor în Sfântul Altar şi a credincioşilor, timp în care se cântă la strană imnul ,,Să binecuvântăm pe Domnul….gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. După o rugăciune de mulţumire, la sfârşitul Liturghiei, se utilizează formula de concediere din missa romană, ,, Ite , missa est “. În ritul milanez, după sfinţirea darurilor, preotul frânge hostia în patru sau mai multe părţi, zicând: ,,Se frânge Trupul Tău, Hristoase…” şi paharul se binecuvântează. Apoi aşează miridele pe disc în formă de cruce sau miel, după care se pune o miridă sau mai multe în potir, rostind formula: ,,Amestecarea sfântă a Corpului şi a Sângelui Domnului”. După rugăciunea Tatăl nostru şi o doxologie urmează împărtăşirea clericilor, timp în care se cântă imnul ,,Agnus Dei”. Formula de împărtăşire a clericilor este: ,,Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să se aducă mie ca mâncare şi tuturor pentru care s-a făcut această jertfă, spre viaţă şi bucurie veşnică”36. Credincioşii sunt împărtăşiţi sub ambele forme. Preotul le dă mai întâi Sfântul Trup în mână, zicând: ,,Trupul lui Hristos”, la care credincioşii răspund: ,,Amin”, fiecare sorbind de trei ori din Sfântul Potir, în timp ce la strană se cântă imnul ,, Apropiaţi-vă , gustaţi şi vedeţi”. După o rugăciune de mulţumire, se concediază poporul cu formula ,, Să mergem în pace, în numele lui Hristos”37. În ritul mozarab, pentru pregătirea Sfintelor Daruri, se utilizează azima şi vinul. Sfinţirea darurilor se face în timpul rugăciunii ,, Post pridie”, ca şi în missa romană, formula de sfinţire fiind considerată a fi format din cuvintele Domnului de la Cină. După o rugăciune cu caracter dogmatic, urmat de Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, preotul frânge hostia, întâi în două , apoi în cinci şi la urmă în nouă părţi, punându-le pe disc în formă de cruce; fiecare părticică simbolizând momentele principale ale vieţii lui Hristos 35
Drd. Sorin PETCU, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice apusene, în Studii Teologice, anul XXV (1973), nr 9-10, p.704 36 Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii….,p.707 37 Idem
15
are o denumire: întruparea, naşterea, tăierea-împrejur, epifania, patimile, moartea, învierea, slava şi împărăţia. După o serie de rugăciuni, între care şi rugăciunea domnească, preotul ia părticica regnum (împărăţia) şi rosteşte cu voce tare: ,, a învins leul din tribul lui Iuda” , apoi , coborând vocea, spune: ,, Sfintele Sfinţilor şi unire Trupului Domnului “, punând-o în potir. Diaconul rosteşte formula ,, Plecaţi-vă binecuvântării”, iar preotul continuă cu ,, Dumnezeu să fie totdeauna cu voi “38.Preotul va lua părticica gloria ( slava), o ţine deasupra potirului , rostind trei rugăciuni, după care face semnul crucii cu această părticică peste potir, o consumă, acoperă potirul şi consumă şi celelalte părticele de pe disc, după care se întoarce la potir, îl descoperă şi rosteşte alte trei rugăciuni, împărtăşindu-se cu Sfântul Sânge. Aşează discul pe potir şi rosteşte: ,,Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu…”. După intonarea imnului, ,,Reflecte Corpore et Sanguine “, urmează împărtăşirea credincioşilor. Preotul oferă în mâna fiecărui credincios Sfântul Trup, iar diaconul le oferă Sântul Sânge, pe care aceştia îl sorb direct din potir. După o rugăciune de mulţumire, slujba se încheie cu cuvintele ,, Mergeţi în pace”. Din cele prezentate observăm că în Occident riturile locale se dezvoltă după sec . al V-lea şi vor rezista cu greu ideii episcopului Romei de a înlocui aceste rituri cu cel roman. Ca particularităţi, ies în evidenţă sfinţirea darurilor, la cuvintele de instituire – teoria verbală , lipsa sau dispensarea de rugăciunile de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea darurilor, împărtăşirea credincioşilor fi sub forma pâinii, în ritul roman, fie sub ambele forme, ca în celelalte rituri. Ca şi în riturile orientale, este bine definit rolul diaconului în cadrul Sfintei Liturghii şi la împărtăşirea credincioşilor. O notă aparte o prezintă rânduiala Liturghiei euharistice din cadrul ritului mozarab. Referitor la epicleză, puterea sfinţitoare a acesteia este confirmată, apărată şi susţinută şi de Sinodul VII Ecumenic ( 787), cuvintele de instituire de la Cină având doar caracter istoric, declarativ şi nu sfinţitor, de prefacere a Darurilor. Pe baza textelor scripturistice, pe temeiul textelor patristice şi liturgice, al mărturiilor de credinţă, momentul prefacerii darurilor este veridic şi fără ezitare acela al epiclezei, adică a rugăciunii de chemare şi prin binecuvântarea lor de către preot. După Conciliul I Vatican ( 1870) , o serie de Biserici locale din Apus, protestând împotriva unor noi dogme (dreptul de jurisdicţie a papei asupra întregii Biserici şi infailibilitatea papală), se despart de Roma, formând aşa numita Mişcare a Bisericilor Vechi catolice. În rânduiala Missei vechilor catolici, sfinţirea şi prefacerea darurilor are loc în urma unei invocări a Sfântului Duh, în timpul epiclezei , pe care aceştia au introdus-o înainte de cuvintele de instituire ale Domnului Hristos de la Cina cea de Taină. Iată textul acestei epicleze: ,,Trimite-ne, Te rugăm cu smerenie, Duhul Tău cel Sfânt, Dătătorul a toată viaţa şi a toată sfinţenia şi aceste daruri pământeşti să fie împărtăşirea Trupului Domnului, iar paharul pe care-l binecuvântăm, să fie împărtăşirea Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos”39. După cuvintele de instituire urmează rugăciunea de mijlocire pentru cei morţi, rugăciunea domnească şi pregătirea pentru împărtăşire. Preotul frânge hostia în trei părţi, două lăsându-le pe disc şi una în potir, rostind formula : ,, Mielul care a murit şi ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Său, este vrednic să primească puterea şi împărăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi lauda şi slava”40. După sărutarea păcii şi cu invocarea numită ,,Agnus dei “, urmează împărtăşirea preotului , pe rând, cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge. Cu hostia se însemnează., apoi o consumă, utilizând formula moştenită din ritul romano-catolic: ,,Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să păzească sufletul meu spre viaţa veşnică”. Credincioşii se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge, practica deosebindu-se de la o comunitate la alta. În unele biserici vechi catolice, precum cele din Elveţia, înainte de împărtăşirea credincioşilor, preotul ia în mâini o hostie şi o îndreaptă spre credincioşi spunând: ,,Cuvintele Mântuitorului nostru: Veniţi la Mine toţi cei ce sunt osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni“ (Matei XI,28), apoi rosteşte de trei ori: ,,Doamne , nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi sufletul meu 38
Cf. Drd. Sorin I. PETCU, Ritualul împărtăşirii…., p. 708 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Cultul Bisericilor vechi-catolice în comparaţie cu cel ortodox şi cu cel catolic, în ,, Ortodoxia”, anul XX ( 1968) , nr. 1, p. 37 40 Ibidem 39
16
va fi mulţumit!” (Matei VIII, 8). Preotul oferă Sfânta Euharistie, spunând fiecărui credincios, când oferă Sfântul Trup: ,,Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să păstreze sufletul tău spre viaţa veşnică! Amin”, iar când oferă Sfântul Sânge: ,,Sângele Domnului nostru Iisus Hristos să păzească sufletul tău “. În cazul în care se împărtăşeşte cu ambele forme, în acelaşi timp, preotul rosteşte o formulă unică: ,,Trupul şi Sângele Domnului să păzească sufletul tău…” Rezumând această temă, referitor la Euharistie, privind rânduiala şi practica administrării ei, putem spune că în riturile Bisericii Romano-catolice, această sfântă Taină păstrează o unitate în ceea ce priveşte materia, învăţătura dogmatică şi rânduiala săvârşirii ei. Desprinşi după Conciliul I Vatican (1870), vechii catolici au revenit la tradiţia Bisericii creştine primare, reintroducând Epicleza, momentul când, prin invocarea Sfântului Duh, are loc Sfinţirea Cinsitelor Daruri, dar aşezând-o înaintea cuvintelor de instituire. În legătură cu împărtăşirea credincioşilor sub ambele forme, aşa cum s-a făcut până în sec. al XIII-lea în toată Biserica, practică părăsită după aceea în Occident, după Conciliul II Vatican, (postconciliar), romano-catolicii au promulgat un decret, la 7 martie 1965, care prevede revenirea la tradiţie, adică împărtăşirea credincioşilor sub ambele forme (mai concret în această privinţă, decât decretul liturgic De sacra Liturgia de la 4 decembrie 1963). În 1967, au promulgat un alt decret cu anumite precizări: împărtăşirea credincioşilor să se facă în cadrul Missei imediat după împărtăşirea preoţilor, anumite categorii de persoane: noii botezaţi după Mirungere, mirii, în cadrul Missei de la cununie, cei hirotoniţi etc. În cadrul ,, Sacramentali Communione”, (din 29 iunie 1970) nu se mai enumeră categoriile (enumerate mai sus ), ci lasă la latitudinea conferinţelor episcopale acest drept, iar administrarea tainelor de iniţiere (Botez, Mirungere,Euharistie) în chip concomitent se delimitează numai pentru catehumenii majori. În ceea ce priveşte invocarea Harului Sfinţilor şi lucrător în Sfintele Taine, ei consider că nu este necesar, având de fapt şi o altă concepţie (graţia creată): ,, intervenţia obiectivă a Duhului Sfânt în actul lucrării lor sacramentale, datorită epiclezei, este exclusă cu desăvârşire. Datorită acestui fapt, Sacramentele tind să aibă asupra credincioşilor efecte magice”41. Spre deosebire de răsăriteni, constatăm că apusenii au dezvoltat , din punct de vedere liturgic, căi proprii, specific spiritului latin şi popoarelor apusene: folosirea azimelor în locul pâinii dospite, retragerea potirului pentru laici, îndepărtarea pruncilor de la Sfânta Împărtăşanie etc. Revenirea la unitatea liturgică poate fi posibilă doar prin revenirea la unitatea de credinţă, în duhul apostolic şi patristic, mai aproape de această unitate fiind Bisericile răsăritene (de rit oriental), implorând lucrarea Duhului Sfânt, spre a fi din nou ,, un Domn, o Credinţă, un Botez “ (Efeseni IV,5).
41
Pr Asist. Dumitru POPESCU, Eclesiologia Romano-catolică….
17
EUHARISTIA ÎN MEDIILE PROTESTANTE ŞI NEOPROTESTANTE În Apusul Evului mediu Biserica Romano-catolică va juca un rol determinant. Odată cu creşterea puterii papale după întemeierea statului papal în 754-756 ca dar al lui Pepin cel Scurt papei Stefan al II-lea biserica devine din ce în ce mai interesată de aspectele lumeşti şi administrativ-teritoriale. Este adevărat că după dispariţia Imperiului Roman de Apus, episcopul Romei, ,,episcopus civitatis” cumula funcţia politică cu cea religioasă însă situaţia în care se ajunsese în Europa Evului mediu este nemaiîntâlnită. Exemplele unor papi războinici sau imorali dar şi pretenţiile financiare tot mai mari ale Bisericii care se îmbogăţea în timp ce marea masă a populaţiei se zbătea în mizerie vor duce la o reacţie violentă împotriva situaţiei - REFORMA. Nevoia unei ,,reformatio Ecclesiae în capite et membris” era conştientizată şi de Biserica catolică şi de organele extraeclesiale. Avându-şi bazele în scrierile unor premergători ca John Wycliffe şi Jan Hus, reforma este teoretizata şi atinge maximul său în persoanele reformatorilor sec al XVI-lea Martin Luther, Jean Calvin şi Ulrich Zwingli. Aceştia vor avea şi propria teologie a Euharistiei la care se vor adăuga în decursul secolelor sectele desprinse din protestantism a căror apariţie nu a putut fi evitată cu toată vehemenţa reformatorilor.
A) Prereformatorii
Prima teorie pe care o vom analiza este, în ordine cronologica cea a lui John Wycliffe (+ 1384). Profesor la universitatea din Oxford, în contextul unor lupte politice dintre Papalitate şi parlamentul englez, Wycliffe va deveni principalul acuzator şi reformator al secolului. Teologia şi ideile sale reformatoare mai pot fi întâlnite chiar şi azi la unele culte. Este un promotor al traducerii Bibliei în limba naţiunii, al supunerii bisericii autorităţii statale ( ex. Biserica Angliei) al sărăciei Bisericii căreia nu îi este îngăduit să posede bunuri temporare. Susţine predestinaţia şi doctrina conform căreia Biblia este singurul izvor de credinţă iar ceea ce e important pentru lucrarea de faţă, Tainele Bisericii au doar valoare de simbol 42. El nu admite transsubstanţierea elementelor, a pâinii şi a vinului în Sfânta Euharistie, care devin prin sfinţire Trupul şi Sângele Domnului, ci acesta este doar un simbol. Natura pâinii şi a vinului, după el, subzistă, adică rămâne neschimbată în Sfânta Euharistie, chiar când Iisus Hristos este prezent în chip moral. Reforma lui Jan Hus (+1415) nu are importanţă pentru teologia euharistică prin opiniile întemeietorului ei, care în faţa sinodului de la Constanta (1414) a susţinut transsubtanţierea euharistica, ci prin evoluţia ei după arderea pe rug ca eretic a fondatorului. Cei care l-au urmat, numiţi husiţi, se vor împărţi tocmai în funcţie de ritualurile euharistice. Prima facţiune, a husiţilor moderaţi, numiţi şi calixtini (de la lat. Calix= potir) va reintroduce metoda chirilo-metodiană de împărtăşire a credincioşilor din potir iar în 1431 se vor reîntoarce prin sinodul de la Basel în comuniune cu Biserica Romano-catolică. A doua facţiune, cea a husiţilor extremişti sau radicali, numiţi şi utraquişti pentru că au introdus împărtăşirea sub utraque forma= sub ambele forme, cu pâine şi cu vin, ca în Biserica ortodoxa şi nu numai cu azimă ca în Biserica Romanocatolică, după ce vor încerca sa se unească cu Biserica ortodoxa, vor sfârşi prin a fi înglobaţi în bisericile protestante şi în special în cea calvina.
B) Marii Reformatori Germanii, după expresia Sf. Clement Maria Hofbauer (catolic) ,,aveau şi au încă nevoia de a fi pioşi.” Nesfârşitele taxe necesare bisericii pentru ridicarea impunătoarelor sale catedrale conduc în sec a XVI la o pervertire nemaiîntâlnită iar moravurile scad pe măsura ce iertarea păcatelor putea fi cumpărata. Biserica după cum vedem trecuse nevoile spirituale pe plan secund. Aceste cauze religioase precum şi numeroase cauze sociale şi politice duc la apariţia unor mari reformatori în sânul popoarelor germanice. Odată cu apariţia reformei aceasta trebuia să se diferenţieze de Biserica Romano-catolică şi astfel odată cu dogmele şi cultul trece printr-o serie de schimbări. În acesta locul 42
Pr Prof Dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericeasca Universala, manual pentru seminariile teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, p.416
18
central nu mai era deţinut de săvârşirea Jertfei euharistice ci de propovăduirea cuvântului, adică rostirea predicii.
a). Martin Luther (1483-1546) Călugăr şi preot catolic el este profund revoltat de situaţia decadentă a Romei şi încearcă la început o mişcare de înnoire în sânul Bisericii. Nemulţumit de refuzul papei Leon al X-lea el începe sa conteste dogmele catolicismului întemeind noua confesiune pe cele trei principii de baza ale protestantismului: sola fide, sola gratia şi sola Scriptura. Având în vedere natura tezei nu voi aprofunda noţiunile dogmatice ale lui Luther ci numai viziunea sa despre Euharistie. Euharistia, considerata una din cele trei Taine se săvârşeşte în timpul cultului divin inspirat din cel catolic şi prescurtat ulterior de Martin Luther însa nu aceasta constituie momentul culminant ci propovăduirea Evangheliei. La fel ca în catolicism materiile tainei sunt: pâinea nedospita sau azima şi vinul. Concepţia lui Luther despre natura sacramentului este însa deosebita în peisajul teologic. El considera ca materia nu suferă nici o transformare, Hristos este prezent pe pâine, în pâine şi sub pâine fără a transforma în chip real natura pâinii. Teoria sa se numeşte impanaţie sau cum au numit-o urmaşii lui consubstanţialitate. Aşadar Hristos este prezent real, dar nu prin prefacerea pâinii şi a vinului, ci prin impanatie (per impanationem), adică ,,pâinea şi vinul rămân în Euharistie ceea ce sunt, pâine şi vin, dar în pâine şi cu pâine şi sub pâine, sunt prezente în chip real, dar nevăzut, Trupul şi Sângele Domnului. La fel şi Sângele Domnului este prezent în vin, cu vin şi sub înfăţişarea vinului” aşa cum prin întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în trup omenesc, fără să se amestece cu el sau sa se prefacă în el ci păstrându-şi fiecare substanţa proprie, nealterata. Înainte de împărtăşire, ca şi după ea, elementele euharistice sunt simple elemente naturale, caci ,,Trupul Domnului care vine şi se da în Euharistie nu este natural, ci spiritual”43. Din acest motiv elementelor euharistice nu li se cuvine nici o adorare sau cinstire. Este exagerat caracterul de jertfa al Euharistie, de fapt, de toţi reformatorii ( negau caracterul de jertfă al missei). Acesta constituie ,,deosebirea fundamentală între doctrina sacramentală ortodoxă şi cea luterană”44. În ceea ce priveşte cultul, Martin Luther însuşi ne-a lăsat două rânduieli liturgice: ,,Misae et communionis” (1523), care în general păstrează structura missei romane din care însa scoate toate elementele non-scripturistice (după principiul Sola Scriptura) şi Missa Germana din 1526, cu modificări mai radicale, punând totuşi accent şi evidenţiind rostirea cuvintelor de instituire de la Cina cea de Taina. La luteranii de astăzi, pentru celebrarea Cinei se întrebuinţează pâine dospita şi vin. În timpul celebrării congregaţia sta în jurul unei mese aşezate în mijlocul bisericii. Pastorul care oficiază începe ,,canonul euharistic” cu un dialog având ca formula: ,,Pacea sa fie cu voi”, se rosteşte o rugăciune pentru vii şi morţi, apoi pastorul rosteşte ,,Sursum corda” (Sus inimile), la care credincioşii răspund:,,Le ridicam către Domnul”. Se cântă Sanctus, urmat de o binecuvântare, după care pastorul rosteşte cuvintele Mântuitorului de la Cina. Urmează doua rugăciuni cu caracter dogmatic, iar credincioşii intonează ,,Agnus dei” şi rostesc rugăciunea domneasca. Pastorul ridica potirul la vederea întregii comunităţi şi continuă cu frângerea pâinii rostind cuvintele: ,,Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântam...” (I Cor X, 16). După o rugăciune se ajunge la actul împărtăşirii, care se face sub ambele forme. Pastorul le oferă în mana mai întâi pâinea, apoi paharul cu vin, fără să rostească nimic. De curând s-au introdus unele formule pentru a reduce din sobrietatea Cinei: „Ca sa iţi aminteşti ca Iisus Hristos a murit pentru tine”, „Sângele lui Hristos vărsat pentru tine”, „Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...” Urmează apoi o binecuvântare a pastorului: „Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos sa păzească sufletul tău...”, apoi o rugăciune de mulţumire şi o binecuvântare, după care credincioşii erau liberi sa meargă la casele lor.
43
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, anul XI (1959), nr. 4, p. 508 44 Pr Lect. George REMETE, Sfintele Taine în contextual dialogului ortodox-luteran, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1999, p.146 apud Pr Dr. Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008
19
Demn de luat în seama este faptul ca pentru a da o mai mare importanta Euharistiei şi ,,pentru a crea o legătura intre Liturghia cuvântului şi cea euharistica, s-a crezut de cuviinţă introducerea mărturisirii comune a păcatelor”45 Din punct de vedere sacramental doar luteranii recunosc Euharistia ca ,,Taina”, în schimb aspectul de jertfă aşa cum am afirmat este contestat în totalitate de protestantism, ei susţinând ca materia nu se sfinţeşte ci este supusa distrugerii. Prin aceste concepţii, de fapt au înlăturat ,,definitiv” Tainele în Biserica lor. Ori ,,o Biserica fără Taine nu este Biserica creştina.”46.
b). Jean Calvin Născut pe 10 iulie 1506 în oraşul Noyon din Franţa, fiul unui notar al catedralei oraşului. El şi cei doi fraţi ai săi au fost destinaţi unei cariere clericale după voia tatălui lor şi astfel tânărul Calvin ajunge în rândul clerului inferior dar departe de a urma aceasta cale el alege sa studieze filosofia şi mai apoi dreptul. În timp studiilor se produce şi convertirea sa şi din acest moment el va duce o lupta înverşunata pentru reforma ecleziala. Activează în mai multe oraşe din Franţa şi Elveţia dar cel mai mult şi cel mai intens în Geneva, oraş în care va instaura o teocraţie după preceptele credinţei sale. Deşi la început se afla pe o poziţie destul de apropiata cu Martin Luther, relaţia lor se va răci din cauza concepţiei lui Calvin despre euharistie. Calvin recunoştea doar două sacramente: botezul şi euharistia pe care o numeşte Cina Domnului. Departe de a se păstra în sfera prezenţei reale a lui Hristos în Euharistie, el se apropie de părerea unui conaţional de al său, Ulrich Zwingli care susţinea o prezenţă cu totul simbolică a lui Hristos în Împărtăşanie. Interpretarea sa asupra instituirii era una destul de radicală: Paştile iudaice aminteau de scoaterea israeliţilor din Egipt, de modul cum prin ungerea uşilor cu sânge de miel a salvat poporul de a 10-a plagă revărsată asupra Egiptului. Paştile creştine erau înţelese prin analogie, aşa cum Sângele mielului i-a salvat pe israeliteni de la pedeapsa, aşa moartea substitutivă a lui Hristos salvează oamenii Noului Testament de la a fi judecaţi pentru păcatele lor. Calvinismul vede Euharistia ca o participare misterioasă în prezenţa reală a lui Hristos mediată de Duhul Sfânt - prezenţă reală spirituală sau prezenţa pnevmatică. Împărtăşirea nu este numai o Cină de amintire, ci Hristos ne împărtăşeşte Trupul Său şi Sângele Său. Calvin susţinea că ,,în primul rând, Domnul este prezent, nu în elementele pământeşti ale Euharistiei, ci, împreună cu acestea care sunt simboale sau garanţii, El se dă celor care au credinţă”. Adică prin Euharistie nu are loc, prin taina, nici o unire a trupului Domnului cu elemente pământeşti cum învaţă Luther, ci numai o unire ascunsă a lui Hristos cu sufletele credincioşilor, prin puterea Sfântului Duh, care ne transmite pe Hristos, aşa zicând, nu din jertfelnic, ci direct din cer. Domnul este prezent în Euharistie nu cu întreaga sa fiinţă corporală, care rămâne în cer, ci numai cu puterea Sa făcătoare de viaţă”47. Aceasta putere nu este simţită decât de cel care are credinţă, pe când cei necredincioşi nu simt decât o simplă pregustare a elementelor de la Cina. Acesta ,,împărtăşire spirituala” o primesc numai cei predestinaţi la mântuire, pe când cei ,,reprobaţi” primesc doar pâine şi vin. Însuşi Calvin va afirma ca Euharistia este ,,un secret prea sublim pentru ca mintea mea să-l înţeleagă sau cuvintele să-l exprime. Îl experimentez mai degrabă decât îl înţeleg.” La Calvini (reformaţi) rânduiala Cinei se desfăşoară după acelaşi ritual ca cel descris în ritul luteran, formula de sfinţire este aceiaşi, încadrată într-o scurtă epicleză. Pastorul rosteşte o rugăciune pentru iertarea păcatelor, urmată de binecuvântarea apostolică: ,,Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal I, 3), rosteşte apoi formula pentru împărtăşire: ,,Veniţi, totul este pregătit”, continuând cu un scurt rezumat al ritualului împărtăşirii din cadrul Cinei, redat în Sfintele Evanghelii şi I Cor XI, 23. 45
Pr Dumitru COLOTELO, Mişcarea liturgică în creştinismul apusean, în Studii Teologice , anul XXXVII (1985), nr. 1-2, p. 218 46 Pr Lect. George REMETE, op. cit. , p. 146 47 Hristu ANDRUTSOS, Simbolica, traducere de Prof. Univ. Iustin MOISESCU, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p.281 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008
20
După ce rosteşte cuvintele de instituire, pastorul rosteşte o predică în care se arată rolul împărtăşirii, apoi face o scurtă mărturisire de credinţă, referitoare la elementele euharistice în care pastorul întreabă: ,,Credeţi că Dumnezeu dă iertare omului păcătos?”, iar credincioşii răspund: ,,Credem şi mărturisim”. Pastorul se împărtăşeşte primul, apoi credincioşii, întâi bărbaţii, apoi femeile. În cazul în care cina a fost săvârşită de doi pastori, credincioşii stau la locurile lor, pastorii fiind cei care, mergând la masa, le oferă pâinea şi vinul. După împărtăşire, pastorul rosteşte o scurtă predică cu caracter istoric, în legătură cu Sfânta Euharistie. După o rugăciune de mulţumire, o binecuvântare, urmată de rugăciunea domnească, credincioşii cântă sau rostesc rugăciunea dreptului Simeon:,, Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne...”, rânduiala terminându-se cu un imn de despărţire.
c). Ulrich Zwingli (1484-1531) Ulrich Zwingli este considerat părintele reformei în Elveţia. Începe ca preot catolic dar se căsătoreşte şi devine un luptător înfocat împotriva papalităţii şi a catolicismului. Ideile sale sunt destul de radicale dacă le privim în cadrul mişcării protestante a timpului fiind considerate aşa chiar de către Martin Luther cu care a avut un conflict deschis. Ceea ce îl înscrie în galeria marilor reformatori este îndeosebi influenţa de necontestat pe care a avut-o asupra lui Jean Calvin şi receptarea ideilor sale de către multe formaţiuni neoprotestante. Nerecunoscând nici măcar termenul de sacrament care implică o acţiune sfinţitoare şi curăţitoare asupra sufletului uman, el adoptă o atitudine extremă în ceea ce priveşte teologia euharistică. În timpul primei dispute din Zurich în 1923, el neagă că în timpul liturghiei se petrece un sacrificiu real, afirmând că Hristos a făcut un sacrificiu odată pentru eternitate. Aşadar euharistia era comemorarea sacrificiului. ,,Elementele pământeşti de la împărtăşanie nu sunt garanţii sau organe ale cuminecării cu Hristos, ci numai imagini văzute al lui Hristos, care a fost răstignit şi a murit. Iar, prin împărtăşirea cu ele, nicidecum nu se cumineca cineva cu adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, ci numai cei care cred şi nădăjduiesc în Domnul gustă şi simt binefacerile care rezultă din moartea lui pe cruce”. Adevăratul Trup al lui Hristos este Biserica, iar Euharistia este o simplă comemorare: ,, În Euharistie, Domnul nu e prezent sub nici o forma, nici material, nici spiritual, aceasta fiind doar un act comemorativ, în amintirea ultimului Paşti serbat de Iisus cu ucenicii Săi.” Doctrina sa se bucura de o largă receptare în sânul mişcărilor neoprotestante care în totalitatea lor afirmă ca euharistia este doar un simbol.
d). Anglicanismul Din spaţiul german ideea de reforma trece în Anglia care, la rândul ei, dorea o independenţă religioasă şi juridică faţă de scaunul papal şi acest eveniment se va realiza în anul 1534, în vremea regelui Henric al VIII-lea (1509-1547). Ideile reformatoare privind dogmele şi cultul prind rădăcini puternice abia în vremea regelui Eduard al VI-lea (1547-1553), teologia dogmatică anglicană fiind un amestec de idei catolice şi protestante, şi variind destul de mult în numeroasele denominaţii. Unii anglicani urmează învăţăturilor lui Zwingli şi văd euharistia ca un act strict comemorativ, o rememorare a suferinţelor lui Hristos şi participarea la Euharistie este o rememorare a Cinei celei de taină şi o prefigurare a ospăţului ceresc - împlinirea promisiunii euharistice - dar de vreme ce aceasta concepţie respinge prezenţa reală a lui Hristos, nu este în concordanţă cu teologia anglicană tradiţională. Multe din biserici acceptă prezenţa reală a lui Hristos dar nu într-un mod carnal, El nu poate fi localizat în pâine şi vin, Hristos este prezent în mod mistic, numai pentru cei credincioşi; pentru cei necredincioşi a te împărtăşi înseamnă a primi osânda. Unii anglo-catolici adopta teoria transsubstanţierii asemenea Bisericii Romano-catolice, alţii pe cea a consubstanţierii asemenea teologiei luterane. Cea mai interesantă grupare din punct de vedere ortodox este însă acea ramură care consideră că teoriile enunţate mai sus sunt viziuni teologice apărute în Evul mediu
21
şi preferă să îşi exprime teologia euharistica în alte feluri, bazându-se pe scrierile patristice răsăritene, asemenea teologiei răsăritene. În anglicanism, pentru pregătirea darurilor se întrebuinţează fie pâine dospită, fie azima şi vin simplu sau amestecat cu apă. Canonul euharistic este precedat de o rugăciune pentru primirea cu vrednicie a Euharistiei, numita şi rugăciunea iertării umile pe care preotul anglican o rosteşte stând în genunchi: ,,Se cuvine să-ţi mulţumim Ţie, Doamne..”. la sfârşit, preotul să ridică, pune pe masa pâinea şi vinul, corul intonează ,,Sanctus”, după care preotul citeşte ,,epicleza”: ,,Auzi-ne pe noi, o, Părinte, prin Hristos Fiul Tău, Domnul nostru...şi fă ca darurile acestea de pâine şi vin sa poată fi nouă Trupul şi Sângele Lui, care în aceeaşi noapte când a fost trădat, a luat pâinea (şi preotul ia pâinea în mâna, continuând) a mulţumit Ţie, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: ,,Luaţi mâncaţi...”, la fel, după Cină, a luat potirul ( acum preotul ia potirul în mână) şi, după ce a mulţumit, a dat apostolilor zicând: ,,Beţi dintru acesta toţi...”. Asemenea romano-catolicilor, anglicanii consideră ca formulă sacramentală a Tainei cuvintele Domnului de instituire, de la Cina cea de Taina, deşi în ,,liturghia” lor se exprima noţiunea unei jertfe reale, ceea ce se apropie oarecum de învăţătura Bisericii Ortodoxe. Urmează împărtăşirea clericilor şi a credincioşilor. În timp ce credincioşii se apropie spre a se împărtăşi, preotul rosteşte: „Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a dat pentru tine, să păzească trupul şi sufletul tău pentru viaţa veşnică. Ia şi mănâncă aceasta, aducându-ţi aminte că Hristos a murit pentru tine şi satură-te cu El în inima ta, prin credinţă, cu recunoştinţă”. La fel se face şi împărtăşirea cu Sfântul Sânge pe care ei îl numesc simplu, vin.
C) NEOPROTESTANŢII Reforma şi-a găsit ecou şi după secolul al XVI-lea în ceea ce numim astăzi mişcarea neoprotestantă care a căpătat o dezvoltare rapidă îndeosebi în secolul al XIX-lea şi în spaţiul Nord-american.
a). Baptiştii Cea mai veche mişcare neoprotestantă este cea baptismală care precede reforma şi încearcă o reîntoarcere la practicile apostolice aşa cum este aceea a afundării celor botezaţi. Această încercare a condus mişcarea pe panta unui simbolism extrem şi a ceremoniilor sărace şi austere. În cultul lor nu exista lucrări sacramentale ci doar simboluri. Despre Cina Domnului, baptiştii afirmă că este simbolul morţii lui Hristos pentru om, ea se compune din pâine şi vin, neamestecate. Nu are puterea iertării păcatelor, este doar o comemorare a unor evenimente culminând cu cel al iertării păcatelor prin jertfa lui Hristos48. Cina Domnului se săvârşeşte o dată pe lună, după predica pastorului, materia acesteia fiind pâinea frântă în bucăţi după numărul participanţilor şi vinul turnat în paharele.49
b). Adventismul Mişcarea adventă, continuatoare a baptismului consideră de asemenea Cina Domnului ca simbol dar este şi un mod de manifestare a credinţei şi din această cauză este obligatorie. Înaintea ei se efectuează spălarea picioarelor. Elemente pregătitoare sunt azima şi mustul iar cina se săvârşeşte o dată la trei luni, în zi de sabat. Pastorul rosteşte o rugăciune de binecuvântare a pâinii, apoi o frânge în bucăţi care le sunt împărţite credincioşilor. Ceremonialul este însoţit de cântări comune.
48 49
Diac. Prof. Dr. Petre I DAVID, Călăuza creştină, Ed. Mitropoliei Ardealului, Arad, 1987, p. 137 Ibidem p.148
22
c). Evanghelismul Apărută în Elveţia calvină, mişcarea pune accent pe propovăduirea şi interpretarea evangheliei şi aşa cum era de aşteptat consideră de asemenea Cina Domnului ca simbol dar este de asemenea o împlinire a voii lui Dumnezeu, o dovadă a respectării dorinţei Domnului; o poruncă; o aducere aminte; o vestire; un prilej de cercetare şi un prilej de mulţumire.50 Cina Domnului se săvârşeşte Duminica, în ziua dintâi întâi a săptămânii. Adunarea cultica începe dimineaţa cu rugăciunea unui om vârstnic apoi diverse lecturi biblice, un cuvânt de pregătire pentru cină, o rugăciune şi ora de evanghelizare.
d). Penticostalii Aceştia considera Cina Domnului ca un al doilea aşezământ, ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ca materie sunt folosite azima şi mustul, iar după cină se oficiază spălarea picioarelor.
50
Ibidem, p. 155
23
PREZENŢA EUHARISTICĂ A LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE A BISERICII ORTODOXE Sfânta Euharistie sau Cina Domnului corespunde unei etape superioare a trăirii spirituale, a unirii creştinului cu Hristos. Prin Euharistie depăşim în viaţa duhovnicească fazele de purificare prin Botez şi de iluminare prin Mirungere. De acum nu mai suntem copii, nici adolescenţi în Hristos, ci, prin Euharistie, devenim maturi în Hristos, unindu-ne cu Acesta în modul cel mai intim posibil. Sfânta Euharistie este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine, ea este singura Taină capabilă să îndepărteze orice întinare umană înaintea lui Dumnezeu şi numai ea este Taina care face ca darurile primite prin celelalte Taine, să strălucească într-un mod evident. Noi toţi, cei născuţi din Adam, avem drept moştenire păcatul şi din această stare de păcat nu ne putem ,,emancipa” numai prin puterile noastre proprii, omeneşti, ci avem nevoie de sprijinul unei puteri divine, de harul dumnezeiesc. Acest sprijin ni-l dă Însuşi Hristos, Dumnezeul adevărat şi Om adevărat, prin unirea Euharistică. Împărtăşindu-ne la Sfânta Masă, noi suntem în lume, dar nu mai aparţinem acestei lumi, fiindcă Trupul şi Sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură de lut şi păcătoasă, în oameni cu natură transfigurată, îndumnezeită. Rostul mistic al unirii noastre euharistice s-ar cuprinde în următorul mănunchi de realităţi: apartenenţa noastră la Adam şi trupul păcătos, prin Euharistie devine apartenenţă la Hristos şi întrupare în trupul mistic-duhovnicesc al lui Hristos: ,,voi sunteţi trupul lui Hristos, iar mădulare fiecare în parte” (I Corinteni XXII, 27). Fără îndoială că aici nu se vorbeşte de trupul carnal , ci mai degrabă de sufletul nostru împreună cu toate facultăţile şi puterile lui. Cuvântul ,, trup “ , în acest caz, vizează sensul mistic.51 Graţie unirii mistice euharistice directe cu Hristos, omul se face părtaş la o ,, cununie “ de viaţă intimă, nevăzută , dar reală cu El. Prin această unire Hristos viază în noi şi noi viem în El ca nişte mădulare ale trupului Său mistic52. Creştinii sunt din acest motiv pe deplin încredinţaţi că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. ,,În chipul pâinii ţi se dă Trupul , iar în chipul vinului ţi se dă Sângele lui Hristos, unit într-un singur trup şi Sângele lui se răspândesc în mădularele noastre. Astfel , după cuvintele fericitului Petru , ajungem părtaşi firii dumnezeieşti”53. În urma euharistică, prin asimilarea Trupului şi Sângelui celui Sfânt, ale lui Hristos, ,,focul regenerator”, se desăvârşeşte integrarea sau adopţiunea noastră ca membru ale trupului mistic al său. Această adopţiune sau filiaţiune este o comunitate de sânge şi de carne, lămureşte Nicolae Cabasila 54. Măreţia acestei taine se desprinde mai ales din îndoita calitate a ei, de Jertfă şi de Împărtăşanie. Această slujbă a slujbelor, în complexitatea ei , nu este altceva decât reactualizarea lui Hristos printre noi. El vieţuieşte în noi şi noi vieţuim în El, îl însoţim din peştera Betleemului până la Înviere şi Înălţare. El vine între noi, ne luminează mintea noastră , umbrită de păcat, cu cereasca Sa învăţătură ne conduce paşii pe calea mântuirii şi, mai mult, ne dă hrană chiar Trupul Său şi băutură, Însuşi Sângele Său. Iar noi, prin Liturghie, luăm parte la chinurile calvarului său, bucurându-ne apoi tot împreună cu El de mărita-I Înviere. Şi pentru ca această reactualizare a lui Hristos să fie mai sensibilă şi mai inteligibilă, a fost nevoie de folosirea în ritul liturgic a sensurilor simbolico-istorice şi mistico-divine. Prin ,,sfintele simboluri (la Sfânta 51
Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unitatii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008 52 Dr. Nicolae MLADIN, Asceza şi mistica paulină, teza de doctorat, p.37 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 53 Sfântul Chiril al Ierusalimului , Catehezele, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945,p.256 54 Apud Nichifor Crainic
24
Liturghie ) se săvârşeşte şi se învaţă cele mai presus de minte. Dar chiar şi cele ce se săvârşesc în chip văzut sau împărtăşit de atâta slavă, încât pentru toţi ele sunt lucruri minunate. De aceea , nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se săvârşesc”55. Prezenţa lui Hristos între noi în decursul slujbei sfintei Liturghii, o putem împărţi în trei faze mai importante, şi anume: în proscomidie şi până la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Hristos este prezent în mod tipic-simbolic de la vohodul mic şi până la prefacere, în liturghia credincioşilor, Hristos este prezent în mod simbolico-mistic şi, în sfârşit, începând cu prefacerea euharistică, Hristos este prezent în chip real şi substanţial.
HRISTOS PREZENT TIPIC ŞI SIMBOLIC ÎN LITURGHIE Proscomidia este slujba de pregătire sau de punere înainte, spre sfinţire a darurilor aduse pentru jertfă. În sens tipic simbolic, Proscomidia este viaţa ascunsă a Mântuitorului începută înainte de ,, plinirea vremii” şi continuată în cei 30 de ani, dar în acelaşi timp ,, imaginea Împărăţiei cerurilor, avându-L în centru pe Iisus Hristos56”. Tăierea Agneţului simbolizează Întruparea Cuvântului, iar scoaterea Sfântului Agneţ din prosforă (prescură) împreună cu cuvintele pe care le rosteşte preotul, simbolizează moartea şi patimile lui Hristos. Aşezarea pe Sfântul Disc închipuie îngroparea Domnului. Agneţul, atâta timp cât stă la proscomidie, închipuie Trupul Mântuitorului la vârsta când El era rânduit ca dar. Copia , cu care se taie şi se înjunghie pâinea, închipuie suliţa cu care a fost împuns Hristos pe cruce, Ultimele acte din rânduiala proscomidiei simbolizează primele faze din viaţa pământească a Mântuitorului, iar aşezarea steluţei pe sfântul agneţ închipuie evenimentele legate de Naşterea lui Hristos sau cum zice Nicolae Cabasila - ,, minunile săvârşite în acel trup, când era de curând născut şi aşezat încă în iesle”57 . Acoperirea cinstitelor daruri simbolizează răstimpul vieţii necunoscute a lui Hristos, înainte de ieşirea Sa la propovăduire. Se poate pune întrebarea: pentru ce în simbolismul proscomidiei, evenimentele din viaţa Mântuitorului se inversează, în aşa fel încât patimile şi moartea premerg naşterii? Aceasta, deoarece, anterior venirii lui Hristos în lume şi naşterii Sale în ieslea din Betleem, profeţii au profeţit patimile şi moartea Lui. Antifoanele de la începutul Liturghiei sunt prevestire a ieşirii Mântuitorului la propovăduire. Ele închipuie vremea de dinainte de Ioan Botezătorul, Când Hristos era în lume, dar încă nu se făcuse cunoscut oamenilor. ,,Deci cântările profetice (ale antifoanelor) închipuie timpul acela dinainte de Sfântul Ioan, când şi Cinstitele Daruri prin care e închipuit Hristos, încă nu se aduc în mijloc, ci sunt puse deoparte, acoperite”58. Ultimele dintre plasmodiile antifoanelor e o întâmpinare a lui Hristos, care se apropie şi se arată. De aici Hristos începe să devină prezent în mod mistic în Sfânta Liturghie.
55
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Buc 1943, p. 3 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 56 IPS Bartolomeu ANANIA, Arhiepiscopia Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei, o însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Ed Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005 p. 49 apud Pr. Dr. Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 57 Pr.Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea Sfintei Liturghii….,p.187 58 Ibidem p.191
25
HRISTOS PREZENT SIMBOLIC ŞI MISTIC ÎN LITURGHIE Ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi trecerea preotului cu ea prin biserică ( vohodul mic), nu-l poate simboliza pe Hristos prezent numai în chip tipic şi simbolic, ci este şi o actualizare mistică a lui Hristos. Hristos a ieşit la propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Drumul pe care îl face preotul cu Sfânta Evanghelie este drumul străbătut de Hristos de-a lungul Palestinei. Credincioşii Îl urmează şi I se alătură Lui. În această parte a Liturghiei există însă şi elemente simbolice, astfel lumânarea purtată înaintea sfintei Evanghelii închipuie ,, pe Înainte Mergătorul Domnului şi Botezătorul Ioan, ori pe alţi profeţi, care vesteau venirea lui Hristos” şi care , ,,ca nişte stâlpi de foc au spintecat întunericul veacurilor , luminând calea către Hristos prin ale lor mai dinainte bune vestiri”59. Intrarea cu Sfânta Evanghelie prin uşile împărăteşti arată că, prin venirea lui Hristos în lume, intrarea în cer este deschisă tuturor credincioşilor. După cum îngerii din cer cântă şi preamăresc pe Dumnezeu, zicând ,, Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul “ (Isaia VI, 3 ), la fel biserica luptătoare cântă, împreună cu Biserica triumfătoare ( îngerească), cântarea ,, Sfinte Dumnezeule , Sfinte Tare…”. Urmează citirea Apostolului , timp în care preotul cădeşte, fumul de tămâie simbolizând că ,, prin vestirea Evangheliei la toată zidirea, darul Duhului Sfânt a umplut inimile oamenilor de bună mireasmă duhovnicească”60. După Apostol , se citesc pericope din Sfânta Evanghelie. Prin aceste citiri, prezenţa lui Hristos devine simţită. Nu numai că Îl vedem şi păşim pe urmele Lui, ci chiar Îi ascultăm învăţătura, luăm aminte la minunile Lui , până auzim glasul în chemarea pe care ne-o face. Intrăm în Liturghia credincioşilor şi ne apropiem de prefacerea darurilor. Cinstitele daruri, ce se află încă la Proscomidiar, sunt încă simbol al lui Hristos. Ele, coboară în chip mistic pe Hristos alături de credincioşi, iar pe credincioşi îi face contemporani cu El. Heruvicul deşteaptă pe creştinii prezenţi , ca, închipuind ei în taină pe Heruvimi. Adică, asemănându-se în mod misterios Heruvimilor şi cântând dimpreună cu dânşii, Treimii celei de viaţă făcătoare întru sfânta cântare, să lepede toată grija cea lumească, adică să nu cugete nici la avere , nici la mărire , nici la desfătări lumeşti, ci cu demnitate să primească pe Împăratul tuturor făpturilor pământeşti şi cereşti şi să-l onoreze pe Acela pe care îl onorează în ceruri şi pe care Îl înconjoară cetele îngereşti, intonându-I cântarea:,,Aliluia”. Urmează intrarea cea mare (Vohodul mare) , care accentuează prezenţa mistică a lui Hristos în Liturghie. Actul simbolic al vohodului mare este tot mai mult învăluit de mister. Intrarea aceasta închipuie ,,arătarea cea urmă a lui Hristos, prin care, mai ales, s-a aprins ura Iudeilor, când a făcut drumul din patrie (Galileea) spre Ierusalim, unde trebuia să se jertfească şi când a intrat în cetate însoţit şi proslăvit de mulţi”61.Mai închipuie această ieşire mare şi patimile Domnului, drumul Lui către Golgota pentru a se jertfi spre mântuirea neamului omenesc. Aşezarea Cinstitelor daruri pe Sfânta Masă cuprinde în sine, rând pe rând, ,,semnificaţia răstignirii Mântuitorului pe cruce, coborârea Sa de pe dânsa şi depunerea în mormânt de către sfintele femei, împreună cu Iosif şi cu Nicodim. Obiectele întrebuinţate aici capătă un înţeles mistic aparte, astfel, procovăţul de deasupra discului închipuie năframa cu care a fost înfăşurat capul lui Iisus în mormânt, iar cel de deasupra potirului aminteşte de giulgiul care a învelit corpul Său, în timp ce ,,aerul”, ce se aşează peste sfintele vase, înseamnă piatra prăvălită peste uşa mormântului. Până şi tămâia întrebuinţată la clădire capătă în acest moment o însemnătate mistică reprezentând aromatele, cu care a fost uns Sfântul Trup al Domnului. Sfânta Masă şi antimisul închipuie mormântul în care El a fost aşezat, iar închiderea uşilor împărăteşti şi tragerea dverei (perdelei) reprezintă întărirea mormântului cu pază şi pecetluirea sa”62. 59
Pr. Econom Constantin MOISIU, Să stăm bine , să stăm cu frică, Bucureşti. 1941,p.245 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 60 Pr Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul Explicat…,Bucureşti 1972,p. 184 61 Pr . Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea…, p. 194 62 Pr. Petre VINTILESCU, Misterul Liturgic, Bucureşti, 1926, p. 17-18 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane,
26
Credincioşii îl urmează astfel, în mod mistic, pe Hristos pe drumul patimilor Lui. Ei îngenunchează cu umilinţă şi cu inima zdrobită de durere pentru suferinţele Domnului şi se roagă ca Dumnezeu să-I învrednicească de darurile sale.
HRISTOS REAL ŞI MISTIC ÎN LITURGHIE Partea centrală, respectiv momentul culminant al Sfintei Liturghii este anaforaua liturgică, respective partea a treia – epicleza – invocarea sfântului duh şi prefacerea Darurilor (μεταβολη). În clipa aceasta, darurile ( pâinea şi vinul 0 se prefac în Însuşi cinstitul Trup şi Sânge ale lui Hristos Dumnezeu şi, de acum , Hristos e prezent în Liturghie , nu numai printr-o comunicare duhovnicească a credincioşilor cu El, ci în chip real şi substanţial, stabilindu-se, astfel o identitate între materia jertfei euharistice şi a celei de pe Golgota, prin acţiunea Sfântului Duh. Este totodată, ,,o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenţei lui Hristos, cel junghiat odată pentru totdeauna este o multiplicare în timp şi spaţiu a unicei Jertfe de pe Golgota”63. Prefacerea este un mister, adică o lucrare, nu numai nevăzută, dar nepătrunsă şi ascunsă puterilor raţiunii omeneşti. Această prefacere este tainică, minunată, supranaturală: ,, ea se concretizează prin energia şi lucrarea Sfântului Duh. Simţurile noastră natural nu o cuprind. Ochii noştri nu o văd. Credinţa noastră însă, care vede cele nevăzute şi suprasimţirea noastră duhovnicească în har, care percepe şi trăieşte cele supranaturale şi veşnice, vede, trăieşte şi gustă pe Însuşi domnul nostru Iisus Hristos, Care este întreg şi deplin în trupul şi Sângele Său euharistic.”64 Aici se concentrează misterul liturgic adevărat şi real: în această primire întru ale Sale a sacrificiilor noastre material şi spiritual, în această mijlocire a cultului nostru de adoraţie, în această lucrare şi continuare a operei Mântuitorului. Prin Liturghia Bisericii, prin Sfânta Euharistie, mai ales, ajungem trupul mistic al lui Hristos, atât pe calea unirii individuale cu El , cât şi prin unirea tuturor în acelaşi pahar(potir) şi din aceeaşi pâine. Din momentul prefacerii darurilor euharistice, Domnul ,,rămâne continuu, întreg şi acelaşi, sub amândouă chipurile şi în fiecare parte în Sfânta Împărtăşire” 65 Toată rânduiala liturgică următoare prefacerii e pusă în raport cu actul istoric supreme al jertfei îndeplinite de Mântuitorul Hristos pe Golgota. Astfel , înălţarea Sfântului Agneţ, împreună cu exclamarea ,, Să luăm aminte, sfintele Sfinţilor” reprezintă ridicarea lui Hristos pe cruce, iar frângerea în patru părţi a Agneţului, dă imaginea morţii sale. Împărtăşirea noastră cu Sfânta Cuminecătură închipuie Învierea Sa şi, concomitent cu aceasta, învierea noastră duhovnicească. ,,Finalul operei pământeşti a Fiului lui Dumnezeu îl formează ultimele povăţuiri date de El apostolilor Săi, pe care Liturghia le aminteşte prin cele două arătări ale Darurilor sfinţite şi anume, atunci când poporul este îndemnat să se apropie de Sfânta Împărtăşanie ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” şi arătarea în aceasta clipă a Sfintelor Taine, din faţă uşilor împărăteşti, aminteşte arătarea Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, iar cea din urmă, însoţită de cuvintele <> , reprezintă ultima arătare a Domnului în faţa Apostolilor, înainte de Înălţarea Sa la cer, pe când depunerea lor la Proscomidie simbolizează însăşi Înălţarea, un act ultim al proslăvirii Mântuitorului, începuta mai înainte prin Înviere”66. Liturghia se încheie prin rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, iar credincioşii, transfiguraţi şi îndumnezeiţi prin unirea mistic - euharistica cu Hristos, părăsesc plini de bucurie duhovniceasca sfântul Bucureşti,2008 63 Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială..,p.292 64 Arhim. Hristofor STAVROPULOS, Dumnezeiasca euharistie. Taina Tainelor, traducere de Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Editura ,,Apostoliki Diaconia”, Atena, p.2 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistiataina unitatii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008 65 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952, p. 182 66 IPS Bartolomeu ANANIA Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisa a împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.243
27
lăcaş, pentru ca s-au învrednicit de prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, cu deosebit de importante consecinţe: este prezent în euharistie nu numai cu Trupul şi Sângele Său, ci şi cu sufletul şi dumnezeirea Sa, cu întreaga Sa fiinţă ca Dumnezeu-om; este prezent permanent , nu numai în momentul prefacerii, ci cât timp vor exista elementele euharistice. Este prezent întreg în fiecare părticică, oricât de mică ar fi, căci Unul este Hristos. Acelaşi Trup şi Sânge, întreg şi nedespărţit există pretutindeni în Biserică, oricâte Liturghii s-ar săvârşi , în orice loc. Însuşi Mântuitorul fiind prezent prin prefacere, Euharistiei I se cuvine aceeaşi închinare (adorare ) ca şi Persoanei Sale67.
SEMNIFICAŢIA ESCATOLOGICĂ A UNIFICĂRII EUHARISTICE A LUMII CU DUMNEZEU EUHARISTIA- TAINĂ COSMICĂ Sfânta Liturghie începe cu invocarea Duhului Sfânt şi cu venirea împărăţiei lui Dumnezeu: ,,Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Împărăţia lui Dumnezeu pătrunde în lumea noastră prin Biserica, şi în cadrul Sfintei Liturghii prin Euharistie. Hristos recapitulează întreaga creaţie. Astfel , se poate sesiza dimensiunea cosmic şi, totodată eshatologică a unificării întregii creaţii cu Hristos, prin Euharistie. Dar unificarea cosmic prin Euharistie poate fi înţeleasă numai din perspective unităţii indestructibile dintre Sfânta Liturghie şi Euharistie: ,, Taina Euharistiei , unirea nedespărţită , neîmpărţită şi neamestecata a lui Dumnezeu cu făptura sa, are un sens cosmic şi escatologic, prin care putem înţelege de fapt creştinismul. Iisus săvârşeşte mântuirea prin restabilirea lumii şi a vieţii în stare de Taina iniţială a creaţiei, iar aceasta în Biserica şi anume prin Taina Împărăţiei, care este Sfânta Euharistie”68. Tradiţia ortodoxă mărturiseşte despre dimensiunea cosmică a bisericii, despre transfigurarea întregii creaţii prin Biserica. Hristos, fiind şi Creator al lumii, recapitulează creaţia în Trupul Său tainic, Biserica, stabilindu-se astfel o legătură interioară între Biserică şi creaţie. Invocarea epicletica ,, Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate” reprezintă biruinţa lui Hristos în întreaga creaţie. În Biserică se trăieşte anticipat şi bucuria comuniunii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Euharistia este o tensiune eshatologica, evidenţiată prin termenii Noului Testament; deja şi nu încă. Împărăţia lui Dumnezeu care deja este în mijlocul nostru, cere şi o încredinţare a celor ce nu s-au văzut încă. Biserica e o taina concomitent cosmică şi escatologică; ea este ,,taina cosmică, fiindcă în lumea aceasta ne descoperă adevărata lume a lui Dumnezeu, lumea cea dintru început….este taina eshatologică, pentru că lumea cea dintru început, pe care ea o descoperă, este deja salvată de Hristos, şi în trăirea liturgică şi de rugăciune noi ne rupem de acel sfârşit pentru care lumea a fost create şi mântuită, ca Dumnezeu sa fie totul în toate”69. Tainele Bisericii şi în special Euharistia, constituie, ,, mijlocul prin care se transfigurează creaţia”70. Înţelegerea transfigurării întregii creaţii, a mântuirii integrale a omului ( trup şi suflet) şi a cosmosului, se face prin intermediul Euharistiei; aceasta întăreşte conştiinţa că omul e ,, preot” al creaţiei şi, totodată, arată o transfigurare a elementelor euharistice, care simbolizează toata creaţia. Mântuirea creaţiei, 67
A se vedea şi Pr. Prof. Dumitru RADU, Taina Sfintei Împărtăşanii, p. 545 Pr. Boris RADULEANU, Prefaţa la Alexander Schmemann, Euharistia - Taina împărăţiei, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2003, p.11 69 Alexander SCHMEMANN, Euharistia…,p.41 70 Pr. Prof. dr. Dumitru POPESCU, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed Diogene, Bucureşti, 1996, p. 96 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 68
28
înţeleasă ca transfigurare a ei, indica şi dimensiunea eshatologica a mântuirii lumii, anticiparea ei încă de aici. Euharistia ne ajută să pregustăm această mântuire şi s-o extindem la întreaga creaţie. Tradiţia ortodoxă dă mărturie despre mântuirea întregii creaţii, anticipate eshatologic prin cerul nou şi pământul nou; ,, un cer nou şi un pământ nou: omul nu este mântuit de trupul său, ci în trupul său; nu este mântuit de lumea materială, ci împreună cu ea. Pentru ca omul este microcosmos şi mijlocitor al creaţiei, mântuirea sa presupune, de asemenea, împăcarea şi transfigurarea întregii creaţii, însufleţite şi neînsufleţite, eliberarea sa din robia stricăciunii şi intrarea în libertatea slavei de a fi ai lui Dumnezeu”.. Taina creştinismului-afirma părintele Stăniloaie - consta în taina materiei transfigurate. Întradevăr, Învierea Mântuitorului, episod central în învăţătura creştina, dă dimensiunea centrală a creştinismului; învierea noastră în Hristos, dobândită cu o înviere a întregii creaţii, prin transfigurarea ei. Învierea nu înseamnă doar o rememorare a extraordinarului eveniment pascal, ci o prelungire a misterului pascal în viaţa noastră cotidiană, o permanentizare a conştiinţei pascale care ne face sa renaştem la o noua viaţă. Din acest punct de vedere, euharistia relevă atât taina materiei transfigurate, cât şi taina renaşterii noastre la o viaţă în Hristos, ce ne face să ardem în Duhul Sfânt. Convorbirea Mântuitorului cu cei doi ucenici în drum spre Emaus este elocventă în acest sens; ,, Şi când a stat împreună cu ei, luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând , le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut ; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare , nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” ( Luca XXIV,30-31). Pentru cei care îşi asumă cu adevărat exigenţele creştinismului, transfigurarea este anticipată încă din existenţa din aceasta lume. Taina vieţii sfinţilor, a acelora care au trăit şi care mai trăiesc printre noi, constă în aceea că ,, nouă realitate începe să se desluşească în persoana lor. Deja are loc o transformare incipient a persoanelor lor din slavă în slavă. Ca astfel de sfinţi există, ca o astfel de transformare are loc cu adevărat, este unul din cele mai elocvente şi palpabile semene ale realităţii superioare transfigurate; realitate care răsare aici şi acum asupra noastră”71. Prin euharistie sunt sfinţiţi credincioşii, dar şi lumea întreagă. Euharistia săvârşeşte sfinţirea şi transfigurarea întregii lumi create: ,,Vinul din struguri şi viile şi pâinea din grâul pământului este transfigurată, devenind Trupul şi Sângele sau preamărit. Este făgăduinţa ca întreaga natură a biruit moartea. Aşadar, Euharistia arată spre plinirea viitoare, spre venirea Sa viitoare în slava”72. Elementele euharistice simbolizează întreaga creaţie, dar creaţia în stare de jertfă, adusă ca ofrandă lui Dumnezeu: ,,Trupul şi Sângele lui Hristos sunt lumea, creaţia, dar nu lumea şi creaţia în stare de răzvrătire pentru existenţă autonomă. Sunt existenţa creată ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, ca afirmare a mulţumirii adresate iubirii făcătoare de viaţă a Tatălui. Şi hrana cinei euharistice a Bisericii- pâinea şi vinuleste de asemenea creaţia ca aducere înainte şi ofrandă lui Dumnezeu, după modelul modului de existenţă sub forma pâinii şi vinului - alimente ce cuprind şi simbolizează orice hrană sau posibilitate de viaţă a omului - şi o aduce înaintea lui Dumnezeu”. Epicleza este plinirea lucrării euharistice, ea arătând dimensiunea pnevmatologică a Euharistiei. Sfânta Liturghie este cadrul transfigurării cosmosului prin oferirea şi prefacerea elementelor euharistice: ,, pentru a fi prefăcută în Trupul şi Sângele lui Hristos şi a deveni împărtăşire a Împărăţiei Sale, pâinea şi vinul, hrana, materia, simbolul acestei lumi înseşi şi prin aceasta conţinut al ofrandei noastre pentru Dumnezeu, trebuie ridicate şi scoase din această lume. Şi numai atunci când Biserica lasă în Euharistie această lume şi se ridică la masa lui Hristos în Împărăţia sa, se întâmplă ca ea să vadă şi să proclame cu adevărat cerul şi pământul ca pline de slava Sa şi pe Dumnezeu, Acela Care a umplut cu El Însuşi toate lucrurile”. Euharistia face posibilă o unificare a credincioşilor în Biserică, dincolo de limitele temporale şi spaţiale şi, totodată, ne fereşte de raţionalizarea misterului euharistic. ,,O înţelegere eronată poate să apară atunci când cercetăm Euharistia într-un mod analitic, cu alte cuvinte, atunci când presupunem, pe de o parte poporul lui Dumnezeu şi, pe de alta parte, pe Hristos şi admitem între ei şi o distanţă în timp. În realitate, o 71
Nicolae ARSENIEV, Descoperirea vieţii veşnice, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p.101 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008 72 Idem
29
atare distant în timp şi o separare spaţială nu există. O distanţă în timp, de fapt, nu există , pentru că Hristos este întotdeauna cu noi, pentru că El este prezent personal în Duhul Sfânt”. Astfel , unitatea trăită în Euharistie este posibilă prin înţelegerea Sfintei Împărtăşanii ca un act eclesial. Prin faptul că elementele euharistice simbolizează întreaga creaţie se descoperă Euharistia ca taină cosmică. Recapitularea creaţiei în Hristos e interesant prezentată de Sfântul Irineu prin faptul ca Hristos e răspândit în univers sub forma de cruce, în cele patru direcţii. Textul armenesc foloseşte cuvântul nosa, care tradus prin dimensiuni, dar mai degraba el ,, desemnează lucrurile dipuse şi ordonate de Hristos”. Dumnezeiasca Euharistie are o semnificaţie cosmică, ea reprezintă ,, realitatea ultimă, ţelul celor ce sunt, scopul vieţii de pe pământ şi conţinutul vieţii cereşti, transfigurarea istoriei. Timpul Euharistiei unifică trecutul, prezentul şi viitorul, manifestă şi activează în mod real veşnicia în realitatea cotidiană. Spaţiul Euharistiei e spaţiul Împărăţiei, patria reală a creştinilor”. Prin Euharistie timpul este câştigat, cucerit şi devine un prezent luminos ce luminează, încălzeşte şi sufletele noastre.
EUHARISTIA-TAINĂ A ADUNĂRII Sfântul Apostol Pavel, adresându-se credincioşilor din Corint, vorbeşte de adunarea lor în Biserica pentru a lua Cina Domnului. În Biserica primară , Euharistia era înţeleasă pregnant sub forma adunării (συναξισ), care precede jertfa liturgică. Euharistia nu putea fi percepută decât în cadrul comunităţii eclesiale. Conştiinţa eclesială a creştinilor din primele secole creştine nu recepta euharistia ca pe un mijloc de sfinţire personală, răspunzând exclusive nevoilor spiritual individuale; Euharistia presupunea în primul rând, conştiinţa adunării întru Hristos, prin mărturisirea aceleiaşi credinţe şi împărtăşirea din acelaşi Potir. Numai înţelegând Euharistia ca taină a adunării eclesiale putem valorifica deplin caracterul comunitar al cultului, în general, şi al Sfintei Liturghii, în special. Liturghia este ,,Taina adunării. Hristos a venit pentru că fii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-I adune într-una. Chiar de la început, Euharistia a fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos. Trebuie să cunoaştem şi să ţinem bine minte: în locaş mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică…. De aceea , adunarea în Biserică este cu adevărat prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii şi, dacă nu se înţelege aceasta , nu se poate înţelege lucrarea tainică care urmează”. Adesea, prin atenuarea conştiinţei eclesiale, se crede că există o exterioritate între noi şi Biserica. Vorbim de Biserică ca şi cum aceasta ar fi o realitate exterioară vieţii noastre cotidiene, fără să ne considerăm implicate în ea. Dar Biserica nu este afară de noi, nici deasupra noastră, ci ea include şi ne dă adevărata identitate în numele lui Hristos în mijlocul nostru. Odată adunaţi în numele lui Hristos, printr-o consonanţă a învăţăturii cu slujba , Hristos e prezent în comunitatea eclesială. Mântuitorul spune: ,,Unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu acolo şi Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei XVIII,20). Aceasta ne permite înţelegerea Bisericii ca trup trainic al lui Hristos, care ne uneşte pe toţi prin împărtăşirea cu dumnezeiescul Său Trup şi Sânge: ,, biserica adunată în Euharistie, chiar dacă este limitată la doi sau trei, este chipul şi realizarea Trupului lui Hristos şi numai de aceea cei adunaţi pot să se împărtăşească, adică să fie în comuniune prin Trupul şi Sângele lui Hristos, căci ei îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni şi niciodată nu ar fi putut să se împărtăşească, nimeni şi niciodată nu ar fi fost vrednic şi suficient de Sfânt pentru împărtăşire, dacă ea nu ar fi fost dată, poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osândă să numim pe Dumnezeu Tată şi să fim în comunicare şi părtaşi vieţii dumnezeieşti”. Euharistia înţeleasă ca synaxă este în ,,centrul spiritualităţii monahale timpurii. Deşi mulţi dintre monahii din deşertul Egiptului se nevoiau în singurătate, la sfârşitul săptămânii ei se adunau pentru a fi împreună la săvârşirea tainei euharistice”. Teofan de Niceea exprima legătura dintre Botez şi Euharistie: ,,cei ce au intenţie de a se uni cu Hristos ca membre ale Lui, o fac mai întâi cu Capul Trupului mistic, prin Botez, apoi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. De aceea, Botezul precede Euharistia”.
30
Ca adunare a credincioşilor în jurul altarului, Euharistia reprezintă ,,reconstituirea vetrei străvechi a paradisului. Ca jertfă şi ca ofrandă creează din nou relaţia dinainte de căderea omului cu creaţia şi o desăvârşeşte. Astfel , creaţia devine mediul prin care omul se uneşte cu Dumnezeu. Materia se umple de Duhul şi viaţa spirituală funcţionează în Liturghie neîntrerupt şi deplin. Toate acestea se fac pentru că Euharistia este Hristos, Care reprezintă trecutul, prezentul şi viitorul Sfinţilor, trecutul, prezentul şi viitorul real al lumii”. Dumnezeiasca Euharistie se săvârşeşte în adunarea credincioşilor, ,,în prezenţa întregii comunităţi şi în cadru liturgic. Lipsită de acest aspect al ei, evlavia euharistică ar fi neînsufleţită”. În Euharistie se produce întâlnirea noastră cu Hristos sau ,, atragerea noastră cu voia în actul morţii şi învierii Sale tainice care este continuarea morţii şi a învierii sale istorice. Actul extern al tainei, fără să indice şi să cuprindă o moarte ca cea istorică a lui Hristos, indică totuşi o moarte reală dar tainică, precum indică şi o înviere reală, dar tainică. Misterul lui Hristos, care s-a săvârşit cu Domnul în adevăr deplin, istoric şi substanţial, se săvârşeşte cu noi în forme figurate, simbolice, care însă nu sunt chipuri externe, ci sunt umplute de realitatea vieţii celei noi, mijlocită nouă de Hristos”. Hristos e prezent real în Euharistie pentru a ne face parte de toate cele ce s-au făcut în Trupul Său, de urmare a lor în El până azi şi în vecii vecilor, comunicându-ni-le acum în mod actual în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare actuală aflându-se virtual tot ceea ce vom primi în veacul viitor. În Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră, pentru a ne-o însuşi personal. Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând şi noi, starea capabilă de jertfă, puterea învierii şi slavei veşnice. Aceasta formează un tot, formează ,,integritatea stării de mântuire, care în parte ni se dă în Euharistie, devenind concorporali cu Hristos, se extinde în noi starea de mântuire, de înviere şi de slava efectuată de Hristos în umanitatea asumată de El”. Sfânta Împărtăşanie nu este ,, nici simbol, nici metafora şi nici floare retorică, ci trupul răstignit pe Golgota şi Sângele vărsat pe Golgota, Iisus Hristos întreg, cu toata realitatea Sa omenească şi dumnezeiască. Desigur ca un trup omenesc, la fel ca al nostru , nu ar folosi la nimic. Numai împreunat cu Dumnezeirea, prin puterea Duhului Sfânt, poate da viaţa veşnică. Un astfel de trup oferă Mântuitorul, sub forma pâinii şi vinului, hrănind sufletul şi trupul deopotrivă, curăţind de păcate, întărind în virtute şi chezăşuind dobândirea vieţii veşnice”. Prin Euharistie, Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit, înviat şi înălţat cu trupul la cer, întră în mod concret în ,,cea mai strânsă unire cu fiecare om care crede în adevărul întrupării, răstignirii şi Înălţării Lui cu Trupul la cer. Sângele lui Hristos are puterea să ne curăţească în mod real pentru că în el nu se mai mişcă pulsaţiile spre păcat. De aceea, i se atribuie Sângelui lui Hristos curăţia, mai precis puterea curăţitoare. Hristos Însuşi devine, prin Euharistie, viaţa noastră. Sălăşluindu-se în noi, mâinile noastre devin mâini ale lui Hristos, mâini prin care privim toate cu iubirea şi cu curăţia Lui; urechile noastre, urechile Lui, auzind prin ele cu atenţia şi cu curăţia Lui; mintea noastră , mintea lui Hristos, sau mintea lui Hristos , mintea noastră, gândind ca El cele bune; gura noastră, gura Lui, prin care se rostesc cuvintele Lui”73.
EUHARISTIA-TAINĂ A ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU Hristos îşi începe propovăduirea Evangheliei prin vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, care poate fi dobândită prin pocăinţa. Hristos mărturisea: ,,S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu I, 15 ). Hristos inaugurează o nouă realitate existenţială, prin care 73
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, În problema intercomuniunii, în ,,Ortodoxia” , anul XXIII (1971) nr. 4 p. 21
31
oamenii, împărtăşindu-se cu Hristos, să vadă întreaga creaţie prin ochii fiinţei sfinţite de El. Împărăţia lui Hristos e încredinţată lumii prin Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină: ,, Eu vă încredinţez vouă împărăţia precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în împărăţia Mea“ (Luca XII, 29- 30) . Acest lucru e reactualizat mereu în cadrul Sfintei Liturghii, prin taina euharistică. Sfânta Liturghie ne ajută să înţelegem de ce Euharistia este o Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Euharistia ca Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu, are deopotrivă o dimensiune eclesiologică şi escatologică , adevărata ei unitate putând fi asumată doar în contextual înţelegerii Sfintei Liturghii ca adunare euharistică prin care ne unim cu Hristos, deşi Liturghia este formată din mai multe părţi, toate ,, participă la Sfânta lucrare euharistică şi toate, prin Duhul Sfânt, sunt lucrări divino-umane, lucrări de taină. Părţile depind una de alta, formează o unitate în care fiecare este indispensabilă pentru cealaltă şi toate formează întregul Sfintei Euharistii…. Întreaga liturghie este aducerea aminte de Hristos, trăirea prezenţei Lui şi întreaga liturghie este Epicleza…. Numai participând prin trăire la această Taină ne putem renaşte, ne putem uni şi creşte în desăvârşire şi sfinţenie, prin Duhul Sfânt, înfăptuind cu voia noastră voia Creatorului. Scoaterea sau separarea Euharistiei de Sfânta Liturghie şi readucerea ei la un mijloc de sfinţire, la o taină între taine, o lipseşte nu numai de sensul ei escatologic, dar lipseşte creştinismul de esenţa şi chemarea lui în istoria omenirii-unirea făpturii cu Creatorul”74. În Sfânta Liturghie, credinciosul trăieşte un memorial liturgic ce-l articulează la realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. El iese din timpul înţeles ca χρονος ( succesiune echidistantă a unor clipe neutre, nediferenţiate calitativ pentru a intra în timpul liturgic, în καιρος, un timp al oportunităţii de a-l întâlni real pe Dumnezeu. E un timp deschis veşniciei, în care credinciosul simte şi intuieşte că ceea ce trăieşte în Sfânta Liturghie, înţeleasă ca taină euharistică, este altceva faţă de ceea ce poate oferi lumea în dimensiunea sa exclusiv imanentă. Astfel, credinciosul trăieşte unirea timpului cu veşnicia, a cerului cu pământul, a necreatului cu creatul. El cunoaşte cu tărie ca , ,, pentru un anumit timp, a ieşit din lumea aceasta şi a venit acolo unde totul este altfel, dar atât de trebuincios, dorit, esenţial, încât acest altfel îi luminează şi dă sens întregii lui vieţi… Chiar dacă nu va putea să exprime în cuvinte, el cunoaşte, de asemenea, că acest altfel este tocmai aceea pentru care merita să trăieşti, către care se îndreaptă totul, la care se refera totul, se împlineşte totul, şi anume împărăţia lui Dumnezeu. El cunoaşte că, deşi îi sunt de neînţeles unele cuvinte sau ritualuri, împărăţia lui Dumnezeu I se dăruieşte lui în Biserică, în lucrarea ei de obşte, în prezenţa obştei în faţă lui Dumnezeu, în adunare, în înălţare, în iubire”75 Actualitatea misiunii Bisericii constă în orientarea ei escatologică în cadrul istoriei; Biserica, în situaţie istorică, ,,este o comunitate escatologică, străbătând cetatea terestră, în marş spre Împărăţie, adică spre propria plenitudine. Actualitatea mesajului creştin rezultă dintr-o Biserică angajată ca partener eshatologic în interiorul lumii şi al experienţei omului contemporan. Viaţa istorică nu este niciodată un mijloc al veacului ce va să vină; dacă lumea se finalizează prin Împărăţie, acest lucru se întâmplă pentru ca Împărăţia se afla deja printre oameni”76. Relaţia Bisericii cu lumea e vădită prin tensiunea şi reciprocitatea dintre eshaton şi istorie: ,,Istoria şi eshatologia se întrepătrund, există una întru cealaltă. Semnificaţia Cincizecimii şi a darurilor Duhului Sfânt, sensul universal, eshatologic şi parusial al epiclezei precizează vocaţia fundamental a creştinilor în aceasta lume”77. Înţelegerea Bisericii ca o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu presupune o spiritualitate euharistică profund ancorată într-o conştiinţă eshatologică, ce evidenţiază o dubla calitate: terapeutica şi cathartica: ,,Spiritualitatea liturgică/ euharistică arată deodată efortul de purificare dar si cel terapeutic, de vindecare”. Mântuitorul Hristos spune la Cina cea de Taină că ,,nu va gusta Paştele, care este închipuit şi reprezentat prin mâncare până când nu se va împlini în El în Împărăţia lui Dumnezeu. Adică până când nu se va arăta vremea în care Împărăţia lui Dumnezeu se propovăduieşte. Căci se împlineşte în noi, cei ce cinstim 74
Pr. Boris RĂDULEANU , Prefaţa….,p. 7 Alexander SCHMEMANN , Euharistia…,p.53 76 Paul EVDOCHIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de Teodor Baconsky,1994, Ed. Anastasia, p. 25 77 Ibidem p. 121 75
32
slujirea lui Dumnezeu mai presus de lege, Paştile cel adevărat. Şi nu un miel dintr-o turmă sfinţeşte pe cei ce sunt în Hristos, ci El Însuşi mai degrabă este sfinţit şi înjunghiat cu sfinţenie prin care primim binecuvântarea şi căpătăm viaţa. Căci El S-a făcut pentru noi pâinea cea vie, cea care S-a pogorât din ceruri şi care a dat viaţa lumii”. Dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu este doar supremul scop al creştinismului, ci şi o ,,realitate prezentă, inaugurate prin Botez şi hrănită prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: este o realitate sacramental, care transformă radical înţelegerea noastră despre originea şi finalitatea existenţei umane”.
DIMENSIUNEA ESHATOLOGICĂ A EUHARISTIEI Esenţa Sfintei Liturghii consta de la început până la sfârşit în descoperirea mântuirii creaţiei de către Hristos, prin deschiderea eshatologică a întregii creaţii către împărăţia lui Dumnezeu prin taina euharistică: ,,Aducerea aminte a mântuirii, a realităţii depline date nouă în Biserică şi care alcătuieşte viaţa noastră. Noi trăim realitatea lumii ca fiind creaţia lui Dumnezeu, realitatea ei fiind mântuită de Hristos, realitatea acelui cer nou şi pământ nou la care ne înălţăm prin taina înălţării în împărăţia lui Dumnezeu”. Timpul liturgic ne deschide perspectiva unui timp deschis veşniciei, care ne înălţa spre Dumnezeu. Creştinismul este întotdeauna ,, mărturisire, primire, trăire. Orice Liturghie este adunare prin ea ne înălţăm în acea taină a mântuirii şi a vieţii celei noi săvârşite odată, însă dăruită nouă totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. În aceasta Euharistie cerească , veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El”. Euharistia are un caracter luminos , sărbătoresc, prin faptul că, prin excelenţă, întruchipează Învierea lui Hristos. Euharistia este, întâi de toate, ,,taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este – într-un sens foarte real - sărbătoarea Învierii Sale…..Sfânta Euharistie este aceeaşi venire şi prezenţa , aceeaşi bucurie şi ardere a inimii, aceeaşi cunoaştere supranaturală şi, în plus, absolută a faptului că Domnul Cel înviat S-a făcut cunoscut pe Sine la frângerea pâinii.” În Euharistie e descoperită împărăţia lui Dumnezeu, pregustata hic et nunc. Prin prezenţa lui Hristos cel înviat, Care S-a înălţat la ceruri şi sta de-a dreapta Tatălui, Sfânta Euharistie este, deci ,,participarea la împărăţia lui Dumnezeu, care este bucurie şi pace în Duhul Sfânt. Sfânta Împărtăşanie este hrana nemuririi, pâinea cerească, iar, apropiind-o de Sfânta Masă, ea se înălţa cu adevărat la cer. Sfânta Euharistie este astfel sărbătoarea Bisericii sau, mai bine pus, este Biserica însăşi că sărbătoare, ca împărtăşire din prezenta lui Hristos, ca anticipare a bucuriei veşnice a Împărăţiei lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica săvârşeşte Sfânta Euharistie, ea este acasă în cer; ea se înălţa acolo unde Hristos S-a înălţat pentru ca noi să putem mânca şi bea la masa Lui în împărăţia cerurilor”. Prin Euharistie , Biserica se împărtăşea întru Hristos de comuniunea vieţii veşnice contemplate în slava necreată a Sfintei Treimi. Euharistia nu era doar un act istoric, al unei Biserici existente, ci fundamenta Biserica într-o manieră eshatologică. Euharistia nu era actul unei Biserici preexistenţe, ci era un eveniment constitutive al fiinţei Bisericii, permiţând Bisericii să fie. Euharistia se afirmă în istorie, sfinţind timpul lumii noastre, arătând şi dimensiunea istorică a Bisericii lui Hristos, dar nefiind legată exclusiv de istorie, ea deschizându-se eshatonului. Epicleza şi prezenţa Sfântului Duh înseamnă că, ,,în Euharistie, fiinţa Bisericii nu se clădeşte doar pe baza sa istorică şi instituţional, ci dilată istoria şi timpul la dimensiunile infinite ale eshatonului. În aceasta constă lucrarea specifică a Sfântului Duh”. Liturghia ajută ca ,, Biserica să fie întotdeauna ce este, să fie în comuniune cu Dumnezeu, în înţelegerea şi viaţa nouă. Liturghia Bisericii e cosmică şi eshatologică pentru ca Biserica însăşi e cosmică şi eshatologică”. Euharistia are un profund caracter eschatologic, depăşind orice realitate istorică, chiar dacă este asumată în istorie. Euharistia, în natura ei intimă, cuprinde o ,,dimensiune eschatologică care, oricât ar pătrunde în istorie, nu se transforma în istorie. Această penetrare eschatologică în istorie nu este o evoluţie
33
istorică ce poate fi înţeleasa logic şi empiric, ci o coborâre verticală a Duhului Sfânt, prin a Cărui epicleză, veacul de acum se metamorfozează în zidire nouă în Hristos. Această coborâre a cerului pe pământ care face posibilă ridicarea pământului la cer, umple pământul de lumină, har şi bucurie, şi face Liturghia o sărbătoare, o celebrare din care creştinii se întorc în lume, bucuroşi şi purtători de har. Dar, dincolo de poarta bisericii, îi aşteaptă mereu lupta. Vor străbate până la sfârşitul vremurilor peregrinarea lor euharistică, primind numai pregustarea comuniunii dumnezeieşti.” Prin euharistie, misiunea Bisericii nu e redusă la un simplu activism social. Dimensiunea eschatologică a Euharistiei ne arată că adevăratul dialog al bisericii cu lumea, inclusiv în contemporaneitate, nu constă în acomodarea exigenţelor bisericii creştine cu spiritul veacului acestuia, alinierea misiunii sociale eclesiale cu diferitele sisteme de asistenţă socială. Pentru primirea corespunzătoare a Euharistiei e nevoie de o pocăinţa sinceră şi profundă. Dar pocăinţa nu trebuie văzută ca o simplă părere de rău pentru cele înfăptuite sau asumată doar legalist, dintr-o perspectivă exterioară. Pocăinţa, în sensul ei profund, trimite la launtricitate, ea presupune o adevărată înnoire a fiinţei noastre, ce ne obligă la o reevaluare considerabilă a atitudinii faţă de Dumnezeu şi de creaţie. Pocăinţa, ca o convertire autentică, înseamnă recentrarea noastră în relaţia cu Dumnezeu. În Euharistie ,,se depăşeşte succesiunea timpului, pentru că ea e depăşită de Hristos. Nu mai este acum şi în viitor. Pâinea care va hrăni trupul meu, prin prefacerea în trupul meu este de pe acum trup, dar nu trupul meu, ci trupul lui Hristos, ce mi se va da mie în baza faptului că el a repus şi repune pâinea materială, prin trupul său, în rădăcina ei Dumnezeiască, toate vor deveni luminoase dar îşi vor păstra în lumina copleşitoare a lui Hristos chipurile lor şi Hristos însuşi se va cunoaşte în mod clar prin toate. Euharistia este arvuna vieţii depline sau eschatologice în Hristos. Prin liturghie ne pregătim pentru împărtăşirea de ea şi înaintăm spre ea; este pregătirea pentru viaţa eschatologica şi înaintare spre ea şi în ea”78 Comunităţile eclesiale din primele secole aveau o pronunţată conştiinţă eschatologică. Identitatea creştinului era cerească şi el avea obligaţia să se orienteze cu toate puterea fiinţei sale spre cele cereşti: ‚,ar trebui vă preocupe ceea ce puteţi duce în cer cu voi, deoarece patria noastră este în ceruri, spune Sf. Ioan Hristostom, acolo unde sunteţi înscrişi ca cetăţeni, acolo să vă străduiţi a vă orienta cu toata fiinţa voastră şi să va hotărâţi a face ceea ce este vrednic de împărăţia cerurilor”, iar Sf. Simeon Noul Teolog, pătruns de sfinţenia iluminării, îndemna zicând: ,, cuvântul cel neapropiat, pâinea care se coboară din cer, nu se cuprinde în chip simţit, ci mai degrabă el însuşi cuprinde şi se atinge şi se uneşte, fără amestecare cu cei vrednici şi cu cei pregătiţi pentru primirea ei. Dacă vei prăznui aşa şi aşa te vei împărtăşi de dumnezeieştile taine, toata viaţa ta va fi o sărbătoare şi un Paşte, trecere şi ieşire din cele văzute spre cele inteligibile, unde încetează orice umbră, orice închipuire, şi toate simbolurile de acum şi unde ne vom desfăta veşnic, curaţi în chip, în chip curat de jertfa cea preacurată, în Dumnezeu Tatăl şi în Duhul cel deofiinţă privind pururi pe Hristos şi fiind văzuţi de către el, fiind împreună cu Hristos, împărăţind împreună cu Hristos”79.
CONCLUZII
Putem observa asadar pe baza temeiurilor scripturistice si raspandirii in toata lumea crestina ca euharistia este indisolubil legata de fiinta Bisericii pe care o defineste. Ea se face ,, spre pomenirea” 78
Pr Prof Dr Dumitru STANILOAIE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993, p.415 79 Sf Simeon NOUL TEOLOG, Discursuri teologice şi etice, Ed Deisis, Sibiu, 1998, p.399.
34
Mantuitorului inca din timpurile apostolice si post apostolice, marturie stand Sf Scriptura a Noului Testament si numeroasele scrieri patristice dintre care unele chiar o au ca tematica centrala. Faptul ca ii era destinat un cult specific de asemenea traspare din aceste izvoare si timpul savarsirii: ,,in prima zi a saptamanii (Duminica)” o recomanda ca o taina legata fundamental de fiinta bisericii si nu doar o comemorare a unui eveniment. Euharistia asa cum am mai afirmat il aduce pe Hristos in reactualizarea lui Hristos intre noi, o reactualizare provenita dintru nevoie acuta a unei legaturi directe si nemijlocite cu El. Legatura personala cu Hristos si asadar cu Dumnezeu culmineaza cu unirea in chip tainic prin Euharistie. Aceasta constituie un mijloc organic de a realiza acesta unitate, mai presus de dezideratele aparute dupa reforma a unei legaturi. O legatura exterioara, a buzelor si a aderentei voluntare la credinta nu va putea uni niciodata pe Hristos cu biserica sa. Modurile savarsirii, in ceea ce priveste cultul bisericii primare sunt departe de a fi uniforme, insa elementele centrale din cadrul cultului pe care izvoarele patristice ni le ofera se regasesc integral in cultul bisericii pe tot parcursul istoriei sale. Observam asadar prezenta unor momente cheie care se repeta in cultul bisericii, aceste putand fi regasite atat in cultul Bisericii Ortodoxe, in cel al bisericilor necalcedoniene si chiar si in cel al Bisericii Romano-catolice. Diferentele, unele legate de o predispozitie istorica a unor natiuni, de aspectele geografice care impuneau anumite particularitati de savarsire, dar si de evolutia ulterioara a cultului in spiritul traditiei, nu pot afecta unitatea fiintiala a bisericii. Acestea demonstreaza din contra unitatea in diversitate a bisericii, samanta evangheliei care a rodit diferit in zone diferite, insa este aceiasi samnata si acelasi Hristos care ii vegheaza cresterea. Cultul raspunde nevoilor omului caruia i se si adreseaza si de aceea nu este neaparat de dorit existenta unui cult monolit care sa le inlocuiasca pe cele locale (dupa cum s-a intamplat in Biserica apuseana). In ceea ce priveste fiinta tainei astazi ne aflam in fata a o multitudine de teorii in legatura cu ceea ce este sau reprezinta aceasta. Privind insa dintr-o perspectiva istorica si fundamentata patristic si scripturistic observam ca invatatura bisericii din cele mai vechi timpuri si in toata raspandirea sa geografica este aceea ca in elementele euharistice este Hristos. Cuvintele instituirii nu sunt intelese nici intr-un mod alegoric si nici intr-unul mistic ci, asa cum de altfel ne lasa si scriptura sa inlelegem, in sens propriu, al unei prezente reale. Elementele nu il simbolizeaza pe Hristos, Hristos nu este prezent numai spiritual in Euharistie, iar elementele euharistice inceteaza sa mai fie in substanta lor paine si vin si devin in mod real Trupul si Sangele Mantuitorului. Modul cum se face aceasta este metalogic si de aceea asupra termenilor se poate insista orcat fara a se ajunge vreodată la un rezultat este cazul disputei medievale intre transformare si transsubstantiere de altfel ultimul termen a fost folosit si de parinti rasariteni fara a avea implicatiile scolastice si fara a implica teoria verbala cu inferente magice. Este de dorit asadar revenirea la unitatea euharistica primordiala care se extindea in toata biserica aratand-o ca trup a lui Hristos in care membrii sunt in permanenta comuniune cu Hristos, capul Bisericii dar si indisolubil legatii unii de ceilalti. Insa trebuie sa avem in permanenta in minte faptul ca impartasirea comuna este un fruct al comuniunii eclesiale si nu un mijloc de a o atinge.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, ED. IBMBOR, BUCURESTI, 2006
35
CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE
*** Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Ed IBMBOR, Bucureşti, 1958 BARONIAN, Arhim. Zareh, Liturghia Bisericii Armene în cadrul celorlalte rituri liturgice răsăritene (studiu comparativ), teză de doctorat, în ,,Ortodoxia”,anul XXVII (1975), nr. 1 BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2001 Idem, Cultul Bisericilor creştine din Orient. Liturghiile riturilor orientale, în ,, Ortodoxia” anul XVII (1965) nr. 1 Idem, Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1990 Idem, Liturghiile catolice în comparaţie cu cele ortodoxe , în ,,Ortodoxia”, anul IX (1957) , nr. 1 Idem, Cultul Bisericilor vechi-catolice în comparaţie cu cel ortodox şi cu cel catolic, în ,, Ortodoxia”, anul XX ( 1968) , nr. 1 Idem, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, anul XI (1959), nr. 4, p. 508 COLIBĂ, Magistrand Mihai I., Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia’, anul XVII ( 1965) nr. 3 Idem, Cultul Bisericii Etiopiene , în ,, Ortodoxia”, an XVIII (1966) nr. 3 COLOTELO, Drd Dumitru, Epicleza în Liturghiile răsăritene şi Liturghia catolică de astăzi, în ,, Studii teologice” anul XXVIII ( 1976) , nr. 1-2 Idem, Mişcarea liturgică în creştinismul apusean, în Studii Teologice , anul XXXVII (1985), nr. 1-2 COSTIN, Magistrand Vasile, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiţi, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII ( 1966) nr.1 DAVID, Diac. Prof. Dr. Petre I, Călăuza creştină, Ed. Mitropoliei Ardealului, Arad, 1987 EVDOCHIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de Teodor Baconsky,1994, Ed. Anastasia FELMY, Karl Christian, De la Cina cea de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe: un comentariu istoric, Ediţia a II-a, Sibiu, Ed. Deisis, 2008 GHEEVARGHIS, Drd. Diac. Aruppala, Liturghia bisericii Ortodoxe siriene din India în comparaţie cu Liturghia bizantină , în ,,Ortodoxia”, anul XXII ( 1970) nr. 4 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952 ISPAS, Pr. Dr. Gheorghe, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti, 2008 NICOLAE, Asist. Nicolae D., Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii copte reflectate în textile ei liturgice (Rugăciuni şi imne), teză de doctorat , în ,,Ortodoxia “, anul XXVIII ( 1976), nr. 3-4 PETCU, Drd. Sorin I., Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice orientale, în ,,Studii Teologice”, anul XXV (1973), nr. 1-2 Idem, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice apusene, în Studii Teologice, anul XXV (1973), nr 9-10
36
POPESCU, Asist Dumitru, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, teză de doctorat, în .,, Ortodoxia” XXIV (1972) nr. 3 PSEUDO-AREOPAGITUL, Dionisie, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, traducere şi studiu introductiv de Cicerone Iordăchescu,, Editura Institutului European , Iaşi, 1994 RADU, Pr Prof Dr., Dumitru, Taina Sfintei Împărtăşanii in vol. Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986 RĂMUREANU, Pr Prof Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, manual pentru seminariile teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004 SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Discursuri teologice şi etice, Ed Deisis, Sibiu, 1998 SCHMEMANN, Alexander, Euharistia - Taina împărăţiei, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2003 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952 SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI , Catehezele, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945 STĂNILOAIE, Pr Prof Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993 Idem, În problema intercomuniunii, în ,,Ortodoxia” , anul XXIII (1971) nr. 4 ZIZIOULAS, Ioannis, Creaţia ca Euharistie, Ed Bizantină, Bucureşti, 1999
37
