Simbolismul românesc Apărut î n a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacţie antiparnasiană, simbolismul constituie un curent de circulaţie universală care se dezvoltă î n Franţa
î ntr-un ntr-un climat de dezamăgire şi de ne î ncredere ncredere î n viitor, stare care poate fi definita ca un nou mal du sciele. In scurta vreme, mişcarea capătă o amploare europeana, răspândindu-se in Belgia, Rusia, Italia, Rom ânia etc. Simbolismul românesc este un fenomen literar aproape sincron cu cel european, apărând î ntr-o ntr-o perioadă î n care literatura noastră se pătrunsese deja de spiritul modernităţii. S remarcă climatul vitreg î n care apare aceste curent: simboliştii, susţinătorii doctrinei Contemporanului si sămănătoriştii privesc cu ne î ncredere ncredere această mişcare
î n spaţiul poeziei. Autohtonizat, simbolismul românesc se dezvoltă ca o formă de negare a lirismului epigonic, eminescian, dar şi asimilând parnasianismul. Apariţia sa î n mediul mic burghez, î n climatul de provincie îşi găseşte explicaţia î n spiritul de frondă la adresa societăţii.
În evoluţia acestui curent s-au manifestat mai multe etape şi direcţii. Curentul cunoaşte iniţial un moment al taton ărilor legat de activitate de teoretician a lui Alexandru Macedonsky, care î n 1880 fondează revista Literatorul , ea va găzdui cele mai importante articole privitoare la poezia modernă. Dintre acestea fac parte: −
Arta versurilor
−
Despre logica poeziei (1880)
−
Poezia viitorului (1892)
În Poezia viitorului, noua lirică este definită ca ”muzică şi imagine”, versificarea neidentificându-se cu poezia. Subliniind că logica poeziei este ” î nsu nsuşi absurdul”, Macedonsky reacţionează la una dintre cele mai evidente tare ale liricii româneşti a acelui moment, prozaismul, afirmând: ”orice săritură, oricât de iraţională ar fi, este permisă adevăratei poezii. Ceea ce nu i se iart ă este tocmai prozaismul, adică logica.” El discută şi noţiunea de instrumentalism, considerându-l o formă de simbolism î n care ”sunetele joacă rolul imaginilor” Ca poet, Macedonsky este doar parţial simbolist, nuan ţele dominante ale creaţiei sale fiind romantismul ( î n ciclul Nopţilor) ilor) sau parnasianismul ( î n Poema rondelurilor) rondelurilor) . Dintre elementele simboliste pe care le cultiv ă cu insistenţă se remarcă tehnica refrenului, preferinţa pentru sugestia cromatică şi pietrele preţioase sau motivul evadării î n ţinuturi exotice. Un alt teoretician al curentului este Ovid Densusianu care, î n revista, ”Viaţa
nouă”, elogiază poezia citadină î n care vede expresia dezlănţuirii energiei metropolei. Stările specific simboliste nu-l atrag î n mod special, de aceea direcţia iniţiată de el a fost catalogată drept ”pseudosimbolistă”.
Între poeţii simbolişti, un loc aparte ocupă Ştefan Petică, î n a cărui operă se resimte influenţa eminesciană (poezii ca Fecioara î n Alb) Alb) şi Dimitrie Anghel, cu o evidentă preferinţă pentru simbolurile florale (volumele În gădină şi Fantazii). Fantazii). Mircea Demetriade, Traian Demetrescu, Iulie Cezar Săvescu sunt mai apropiaţi de simbolismul francez. Respingerea prozaismului, î nclina nclinaţia spre stări sufleteşti nedefinite, predilecţia spre anumite teme şi motive construiesc un profil comun acestor poeţi. Ca tipologie a eului liric, ei se pot caracteriza ca produs al unei sensibilităţi citadine, moderne, decadente. Sunt dominaţi fie de spleen, fie de plictis existenţial. Decepţia, dezamăgirea, repulsia faţă de realitate sunt evidente î n poezia lor. Ca variantă de atitudine, există şi aceea a revoltei, a gestului dinamitard. Poet al romanţelor, al atitudinii grandilocvente, al emfazei şi ironiei, Ion Minulescu propune un limbaj poetic neologic, cu preferinţe evidente pentru sonorităţi rare (Într-un bazar sentimental). sentimental). Este poetul dorinţei de evadare î n timp şi spaţiu, al tristeţi mascate sub vălul autoironiei (Roman (Romanţa celor trei corăbii, bii, Romanţa cheii). cheii). Trecerea de la simbolism la poezia modernă interbelică se realizează prin George Bacovia, un poet considerat de unii o expresie integrală a simbolismului românesc, iar de alţii un poet imposibil de î ncadrat ncadrat î ntr-un ntr-un curent literar. În volumele sale, Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi... 1930, Comedii î n fond (1936) apar multe din temele şi motivele simboliste (târgul provincial, peisajul dezolant, starea de nevroză, moartea continuă, iubirea agonică, spleenul, ploaia, plumbul, muzica lui Chopin, corbii), dar şi evidente influenţe ale unor poeţi simbolişti (Baudelaire, J. Laforgue, T. Corbiere etc.) nseamnă deschiderea programatică spre În litaratura noastră, simbolismul î nseamn modernitate şi trecerea de la rural la citadin, mişcare atât de necesară sincronizării poeziei noastre cu spiritul secolului XX. BIBLIOGRAFIE: Bote Lidia, Simbolismul românesc, nesc, E.P.L,. Bucure şti, 1966; Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până î n prezent, prezent, ed. a II-a, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate („La polul nord” -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetitiile in scopuri muzicale, etc. O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei „Viata noua”, condusa de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista celorlalti”, care prin articolul-program „Aprindeti tortele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” in poezie. In poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice („Romanta celor trei corabii”, „Romanta celor trei galere”), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.). Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului -; culoare a claustrarii, vecina cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.