Sistemul Bancar Din Romania

CAP. I. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA 1.1.

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA . Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având capitaluri importante si posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât şi de la mari bănci din străinătate. In perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo - Română , Anglo – Română, Franco – Romană , etc. După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau mijloacele băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau sub formă de credite in sectoarele economiei la care erau arondate. Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuşi in anumite privinţe era mai rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât şi comercială şi din Băncile specializate pentru investiţii , comerţ exterior, agricultură şi economii. După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic şocurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, deşi afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluţie, prestaţia Băncii Naţionale influenţând hotărâtor atât băncile comerciale cât şi evoluţia economiei în ansamblu . Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Naţională îşi pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori bancari. In perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populaţie, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil şi mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin: prezenţa unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin , cerinţe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudenţiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăţii nebancare, cumpărarea pachetelor de acţiuni ce depăşesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populaţiei la bănci, cerinţe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înfiinţarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensaţie, reglementări în domeniul valutar. Dubiile care au planat asupra modalităţii de acordare a creditelor de către băncile comerciale au dus la perfecţionarea normelor de creditare a societăţilor bancare, la scăderea riscului general de creditare în sistemul bancar şi la apariţia unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a şocului resimţit de industria bancară românească în urma dificultăţilor majore întâmpinate de unele bănci cauzate şi de retragerile

masive ale depozitelor populaţiei, Banca Naţională a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, apariţia Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale bancare la care Statul este acţionar. Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1998 – legea bancară şi a Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar 1998 – 1999 privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar de stat, prin achiziţionarea pachetului majoritar de către investitorii străini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substanţiale a volumului creditului restant din bilanţul băncilor, prin preluarea de către AVAB a unui volum important de credite neperformante. Si după crearea sistemului pe două nivele şi deschiderea domeniului noilor operatori, băncile specializate rămase nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat până în 1999 de cele cinci bănci de stat care iniţial aveau o poziţie de monopol în sectoarele respective . Printre carenţele sistemului bancar românesc se numărau : - restructurarea inadecvată a băncilor comerciale româneşti; - lipsa unui culturi adecvate în domeniu atât în rândul populaţiei cât şi a personalului bancar; - creditele neperformante şi legislaţia în curs de formare; - conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii. Chiar dacă bilanţul băncilor pare sănătos în termenii contabili – aceasta este în parte pentru că băncile au fost reţinute în extinderea creditului, alegând să se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii. Menţinerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuaţiilor ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naţionale, precum şi ale preţurilor de consum şi-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influenţând negativ performanţele financiare ale băncilor şi indicatorii de prudenţă bancară în sensul creşterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi şi din influenţe de curs valutar în totalul profitului brut. Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală a economiei naţionale care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic. Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar: - continuarea procesului de restructurare şi privatizare; - creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei; - stimularea atragerii economiilor agenţilor economici şi populaţiei în sistemul bancar; - modernizarea sistemului de plăţi prin dezvoltarea sistemului electronic de plată; - intensificarea operaţiunilor de piaţă de capital; - dezvoltarea de instituţii financiare specializate pentru activităţi de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiţii, fonduri de pensii.

1.2.

TRANSFORMARI ÎN PRIVINŢA FUNCŢIILOR ŞI ROLULUI SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZĂRII SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA. Conceptul de bancă poate fi definit, în esenţă, ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte state, în scopul obţinerii de profit. Deşi, unii istorici afirmă existenţa unor instituţii de tip bancar încă din antichitate, totuşi o mai largă recunoaştere în accepţiunea modernă a conceptului amintit o au băncile italiene din epoca medievală – considerate drept veritabilii precursori ai organizaţiilor moderne de profit. Dintre acestea sau remarcat băncile veneţiene, cele din Genova sau Florenţa. Acestora le-au succedat băncile din Ţările de Jos şi Germania, cu legături ce ţineau de economia nordului Europei. În evoluţia acestor instituţii, tradiţia şi literatura de specialitate acordă un loc important zarafului – preţuitor al monedelor şi intermediar al circulaţiei monetare. Agenţii economici deţinători ai monedelor aveau în acestea un sprijin important în desfăşurarea schimburilor şi în dezvoltarea economică, însă utilizarea banilor se lovea şi de unele impedimente sau deficienţe. In perioada contemporană, locul şi rolul extrem de complexe deţinute de bănci în economie pot fi rezumate prin prezentarea funcţiilor principale ale acestor instituţii : a) funcţia de depozit, care constă în : - efectuarea de operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de la persoanele fizice şi juridice, în vederea păstrării şi fructificării lor; - efectuarea de operaţiuni de depozitare şi trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice; b) funcţia de investiţii care constă în : - acordarea de credite în lei şi în valută , persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate; - participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau nebancare în ţară sau în străinătate; - achiziţionarea de active în nume propriu; c) funcţia comercială, care constă în : - realizarea de încasări şi plăţi, în valută şi în lei, generate de activităţi de export, import, prestări – servicii, turism intern şi internaţional, efectuarea de operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate de încasări şi plăţi între persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate; - cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută şi efecte de comerţ exprimate în lei şi valută; - efectuează operaţiuni de scontare şi re-scontare a efectelor de comerţ; - efectuează operaţiuni de schimb valutar şi operaţiuni de arbitrajare pe pieţele monetare internaţionale, pe cont propriu sau în numele clienţilor;

-

participă la tranzacţii financiare externe de plăţi şi de credit, încheie cu bănci şi instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de plată; - cumpără şi vinde, în ţară şi străinătate, monede, aur şi metale preţioase; - emite efecte de comerţ (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din ţară şi străinătate; - efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri emise de stat; - prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică şi financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de gestiune financiară şi evaluare; - organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea şi plasează obligaţiunile pe piaţa secundară. Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esenţială a băncilor şi anume cea de principal intermediar în relaţia economii – investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică. Instituţiile în cauză creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci. Locul băncilor în economie este caracterizat de creaţia monetară ca factor specific al funcţionalităţii acestor instituţii; acest element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra lor înseşi, ceea ce sporeşte masa mijloacelor de plată şi volumul circulaţiei monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcţie iniţial deschisă tuturor băncilor şi restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creaţiei monetare şi cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice îşi aduc şi ele un aport important la creaţia monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligaţii), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează) constituie momentul creaţiei unei monede adiţionale specifice – moneda scripturală. O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un ,, vârf de lance,, în înfăptuirea tranziţiei. Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte : - desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar; - reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni; - capitalizarea băncilor; - privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat; - înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;

-

diversificarea tipurilor de bănci; diversificarea produselor şi serviciilor bancare; extinderea reţelei teritoriale; realizarea unui management performant, participativ şi efectiv; informatizarea bancară; deschiderea către colaborarea cu băncile străine; sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale construcţiei economiei de piaţă; - perfecţionarea relaţiilor cu clienţii. Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici, economici, specialişti, etc ) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţ. În ceea ce priveşte aderarea României la structurile economice şi monetare internaţionale, criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul de la Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene implică respectarea anumitor parametri macroeconomiei, ceea ce presupune adoptarea la nivel naţional de natură financiară, fiscală si, mai ales, monetară. România trebuie să procedeze la reformarea structurală, atât a economiei reale (prin modificarea ponderii proprietăţii private în sensul creşterii ei, prin redimensionarea ramurilor economiei naţionale, prin ajustări tehnice şi tehnologice care să susţină produsele româneşti în competiţia de pe piaţa comunitară), cât şi a normelor şi instrumentelor de factură legislativă, fiscală, monetară, necesare pentru realizarea restructurării economiei. Din cele prezentate, se observă că principalele funcţii ale sistemului bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor şi distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuării plăţilor între titularii de cont (fapt ce permite băncilor să controleze fluxurile circulaţiei monetare scripturale). Îndeplinirea acestor prerogative presupune efectuarea unor operaţiuni specifice – considerate şi reunite, după sensul lor, în active şi pasive. 1.3.

OPERAŢIUNI ACTIVE ŞI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE Operaţiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituţii în vederea realizării funcţiilor statutare şi a obţinerii de profit. Operaţiunile active pot fi grupate, în principal, în : - operaţiuni de creditare a firmelor; - operaţiuni de creditare a persoanelor fizice; - operaţiuni de plasament Prima categorie de operaţiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerinţelor întreprinderilor . Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităţilor de capital fix şi creditarea cheltuielilor de exploatare. Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt acoperite prin intermediul pieţei de capital (utilizându-se emisiunea de acţiuni si/ sau obligaţiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe (în general, echipamente) , însă băncile comerciale practică mai puţin acest tip de operaţiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societăţile financiare (cele de

leasing în principal) ş.a.m.d. A cestea din urmă sunt mai competente în analiza utilităţii creditului din punct de vedere economic, neezitând să acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică banca îşi asumă, până la scadenţă , riscul şi acoperirea cu resurse). Intervenţiile mai restrânse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauţie. Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri : a) prin creditarea creanţelor comerciale ; b) prin acordarea de credite de trezorerie a) Creditarea creanţelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanţelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Dintre modalităţile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj şi lombardarea. a-1 ) Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – este cea mai veche tehnică şi este folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a acesteia ( calculată ca valoare nominală din care este dedus scontul). Astfel precizăm doar că banca trebuie sa selecteze atent cambiile pe care le scontează. Aceasta deoarece, devenind beneficiară a cambie ( fie în mod definitiv, fie doar ca intermediar) , banca îşi asumă în calitate de cosemnatară a cambiei, obligaţia de a plăti în caz de necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de plată). a-2 ) Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de beneficiar, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operaţiunile de acest tip se desfăşoară frecvent în relaţia cu mari companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primeşte angajamentul de răscumpărare (emis de beneficiar) şi borderoul efectelor respective. a-3) Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are reţineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat acoperă, de regulă, parţial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj. a-4) Lombardarea (împrumutul de gaj de efecte publice sau acţiuni). Extrem de utilizate în Germania şi Marea Britanie, operaţiunile de lombard se întâlnesc în cazul deţinătorilor de titluri care au nevoi temporare de bani. Aceştia, preferând sa-şi menţină titlurile în proprietate (pentru a obţine în continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază. Volumul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor depuse în garanţie, pentru a evita orice pierderi provenite din scăderea cursurilor. Din acest motiv, împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni au devenit o modalitate preferată pentru obţinerea de resurse necesare finanţării speculaţiilor la bursă. Asemănătoare prin obiect şi efect, operaţiunile de report reprezintă achiziţii ale băncii de titluri (efecte publice sau acţiuni), cu obligaţia de răscumpărare, la acelaşi curs, de către vânzător; aceste operaţiuni se desfăşoară pe termen scurt ( de regulă, 15 zile).

b) Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie şi de comercializare . Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent şi creditele specializate. b-1) Avansurile în cont curent (predominante în S.U.A. şi Marea Britanie) sunt acordate de bancă prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft). Deşi,în principiu, creditul acordat este pe termen scurt, în fapt, soldurile debitoare ale conturilor curente se menţin de-a lungul vremii, ceea ce implică creditarea curentă , de către bancă, a activităţii întreprinderilor respective. Se prefigurează astfel o modalitate de angajare în susţinere a clienţilor corporatişti (şi nu numai), cu exceptare de la formele şi precauţiile tradiţionale (temei material, utilizare, garanţie etc). Oscilarea soldului contului curent, determinată de cash-flow-urile predominante ale întreprinderii, conduce la ,, flotarea,, cuantumului creditului acordat; astfel, când încasările firmei sunt mai substanţiale (avem intrări nete), creditul se restrânge (sau chiar dispare) , şi vice-versa. Deci, în cadrul unei limite determinate utilizarea efectivă a creditului variază, ceea ce înseamnă pentru întreprindere o certitudine asiguratorie vis-a-vis de efectuarea plăţilor necesitate, dar presupune, implicit, costuri reale privind dobânzile – funcţie de soldul efectiv al contului şi de cuantumul creditului. În condiţiile speciale când banca urmăreşte recreditarea acestor operaţiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care pot fi scontate; pentru permanetizare, biletele la ordin sunt reînnoibile, funcţie de necesităţi. b-2) Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare) sunt destinate a acoperi o serie de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei, dintre ele distingându-se :  Creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricaţie şi de stocare, pentru unităţi cu activitatea sezonieră din agricultură şi alte domenii conexe (industria alimentară, îndeosebi), din industria de confecţii şi încălţăminte , jucării, ş.a.m.d.)  Creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate , aflate în curs de transportare şi,în general, depozitate în docuri sau vămi. Warantul permite recursul cambial şi permite mobilizarea lui (dând băncii posibilitatea de a recurge la recreditare), aspecte ce îl asimilează ca tipologie tratei.  Creditele de prefinanţare, de acoperire a cheltuielilor pentru producţiile de loturi destinate exportului sau pieţii publice (livrări pentru instituţii publice, adjudecate prin licitaţie) Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice sunt axate, în principal, pe creditul ipotecar (construcţia sau achiziţionarea de locuinţe), pe creditul de consum (în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată) şi pe creditarea cheltuielilor curente. Vom dezvolta subiectul creditării cheltuielilor curente, analizând împrumuturile personale şi cele pe baza cărţilor de credit. Primele dintre ele, cu rate de rambursare lunare sau trimestriale, sunt acordate cu un termen ce variază între 3 luni şi 2 ani şi într-un cuantum care să nu depăşească veniturile titularului pe 3 luni; de asemenea, ele mai sunt condiţionate de domicilierea la bancă a veniturilor debitorului. Împrumuturile pe baza cărţilor de credit pot fi acordate :

 fie prin admiterea efectuării ulterioare a plăţilor scadente, funcţie de cumpărături (pentru termene de 15 zile până la o lună), prin amânarea sau întârzierea plăţilor oferindu-i-se titularului posibilitatea unei echilibrări mai elastice a veniturilor familiale cu cheltuielile;  fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni, obţinut din achiziţia de mărfuri şi servicii cu ajutorul cărţilor de credit Operaţiunile de plasament a resurselor băncilor în vederea obţinerii de profituri, se referă, cu precădere, la achiziţia de efecte publice şi acţiuni. Legile de organizare bancară din majoritatea ţărilor prevăd, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor vandabile, de regulă bonuri de tezaur, titluri ale împrumuturilor de stat, ş.a.m.d. O exagerare în această direcţie poate produce fenomene de evicţiune (situaţie întâlnită şi în România anilor 1997 – 2000), reducându-se astfel posibilităţile de creditare a economiei reale. Stimularea vânzării şi achiziţiei bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte avantajoase făcute de Banca Centrală (Open – Market), constituie una din politicile monetare şi de credit utilizată frecvent în ultimii ani. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale, ca operaţii de constituire a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor , re-scontul împreună cu operaţiunile similare şi capitalul propriu. Una din principalele funcţii ale băncilor în general şi ale băncilor comerciale în special este, după cum am mai precizat, constituirea şi utilizarea depozitelor bancare. Prin dubla ipostază a depozitelor – cea de obligaţie a băncilor faţă de depunători şi cea de creanţă a acestora faţă de bancă – ni se prezintă esenţa acestora, şi anume formă de existentă a banilor scripturali (bani de cont) ce exprimă mobilizarea capitalurilor şi economiilor temporar disponibile. De natura şi termenul acestor depozite şi modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare. Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau chiar şi le pot retrage. Cu toate acestea, practica şi experienţa au demonstrat că, în mod normal (adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenţi , de ponderi relativ apropriate şi care nu acţionează concertat/identic), aceste depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen – grad concretizat în soldul mediu permanent (care exprimă posibilităţile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de către bancă). Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să prevină dificultăţile generate de ritmuri şi volume neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existenţă, însă contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite. Această formă specială de servire bancară vizează operaţiuni de casierie, iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuţii (care presupun eforturi laborioase şi, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele bonificării reduse prin dobânzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă). Ca un hibrid între depozitele la vedere şi cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat. De aici apar şi posibilităţile mai restrânse acordate titularilor de a efectua încasări , plăţi sau chiar retrageri.

Depozitele la termen au ca principală formă de existenţă în cadrul băncilor comerciale – conturile de depozit de investiţii , ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în procesul de economisire. Rescontul presupune obţinerea de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din scontare) unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă , Băncii de Emisiune. În chiar ziua rescontării, banca de depozit obţine un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa scontului (dobânda practicată de Banca de Emisiune). Similare sunt şi operaţiunile de lombardare, banca de depozit obţinând împrumuturi pe termen scurt de la Banca Centrală prin garantarea acestora cu propriile obligaţiuni şi bonuri de tezaur (efecte publice). Rescontul şi lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc recreditarea – proces complex, aflat într-o continuă evoluţie şi extindere. Operaţiunile de re-creditare pot fi efectuate numai cu creanţe negociabile, re-creditabile sau agreate la scontare (în principal , chiar de către Banca Centrală), adică tocmai acelea care prezintă un grad de lichiditate substanţial. Restul creanţelor nu înseamnă că nu sunt justificate economic, ci doar că au un pronunţat accent ,, personal,, prin motivaţie sau modalitate de garantare. În cazul acestora din urmă, banca ce a acordat creditul îşi va asuma până la capăt răspunderea şi efectul, urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă constituie din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin definiţie în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituie treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar capitalul. Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii, dimensiunile rezervelor fiind îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor bancare.

CAP.II CREDITUL BANCAR PE TERMEN SCURT , MECANISM ESENŢIAL PENTRU GESTIONAREA EFICIENTĂ A RISCULUI ŞI A COSTULUI CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT 2.1. Conţinutul şi funcţiile creditului bancar Apariţia creditului este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor; evoluţia acestor fenomene a impus includerea schimbului – şi, odată cu el, şi a creditului – în cadrul relaţiilor monetare. Creditul reprezintă operaţiunea prin care o valoare de întrebuinţare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condiţiile stabilite în acordul de credit. Termenul ,, credit,, îşi are originea în participiul trecut al verbului latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte

valori în cel care se îndatorează. Limba română a consemnat acest cuvânt ca neologism , el pătrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului ,,credit,, = încredere fermă (confiance) din punct de vedere financiar. Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare, însă aşa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăşi scindarea sa în cele două acte – vânzarea şi cumpărarea ) aşa şi creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face faţă, creditul constituie una din condiţiile desfăşurării oricărui proces economic. Depăşind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat şi în relaţiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenţi economici sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică indispensabilă, este ca o forţă activă ce s-a concretizat în întreţinerea de relaţii între furnizori şi cumpărători, în contribuţia la formarea de unităţi productive sau în fructificarea acumulărilor băneşti. Înainte de definirea creditului şi a funcţiilor sale, se impune realizarea unei distincţii între finanţe, bani şi credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul rotaţiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale şi monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe; în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai poate fi identificat cu circulaţia capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducţioniste au furnizat o serie de accepţiuni de genul : creditul = bani şi finanţe; creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital: etc. Una din definiţiile demne de reţinut indică operaţiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă (Victor Slănescu) . Elementele comune care se găsesc însă în toate definiţiile date creditului sunt următoarele: - existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenţi (debitori). - pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant) şi instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat; - obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă. Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite pe termen scurt şi pe termen lung şi mijlociu privind operaţiile bazate pe înscrisuri sau fără , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general. Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă

parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiţii. Creditul bancar realizează 3 funcţii : - redistribuirea fondurilor disponibile - emisiunea monetară - reflectarea şi stimulare a eficienţei activităţilor agenţilor economici Funcţia de redistribuire - Prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilităţi băneşti temporare existente la anumite categorii de agenţi economici, populaţie, urmând a fi utilizate drept credite pe termen scurt pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi agenţi economici. Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie , întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată. Funcţia de emisiune – Indiciul funcţiei de emisiune este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea cât şi sub-creditarea au efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce exercită presiune asupra preţurilor. Subcreditarea expresiei a insuficienţei aprovizionării cu bani a economiei frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea plăţilor restante. Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici. - Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers între eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată cu atât necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice ci şi un instrument de influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ superioare. 2.2. Credite bancare pe termen scurt După termenele pentru care se acordă creditele pot fi clasificate în : • credite pe termen scurt până la 12 luni care se folosesc pentru activitatea economică curentă; • credite pe termen mediu până la 5 ani; • credite pe termen lung, peste 5 ani care se utilizează îndeosebi pentru investiţii Credite bancare pe termen scurt se acordă de bănci până la 12 luni pentru agenţii economici înscrişi în Registrul Comerţului, care prezintă garanţii ferme, au cont în bancă şi lucrează rentabil. Atât la acordare cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie pentru bancă o certitudine că îşi va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursării la termen a creditului. Pentru întreprinderile private mici, creditele se garantează cu întreg patrimoniul existent. Valoarea garanţiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare

decât creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela şi la giranţi, reprezentând terţe persoane care se oferă să garanteze cu averea şi veniturile lor pentru eventualitatea că la scadenţă debitorul nu poate rambursa creditul. Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept să aplice dobânzi majorate şi în caz extrem să treacă la recuperarea creditelor din garanţiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranţilor. 2.2.1. – CREDITELE DE TREZORERIE Creditele de trezorerie sunt credite deschise de bancă în funcţie de situaţia trezorerie întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanţe sau alte operaţiuni. Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanţii deosebite, în vederea acoperirii plăţilor curente. Creditele de trezorerie se împart în : a) credite pentru facilităţi de casă; b) credite sezoniere; c) credite de legătură; d) credite pe termen foarte scurt; e) credite pentru mobilizarea efectelor financiare a) Creditele pentru facilităţi de casă – se acordă regulat pentru plăţi de salarii, furnizori pe un termen, variind de la câteva zile la câteva luni. b) Creditele sezoniere – pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci şi altor întreprinderi care lucrează sezonier şi înregistrează decalaj în timp între încasări şi cheltuieli c) Creditele de legătură – se mai numesc credite legate de o anumită operaţiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situaţia când întreprinderea resimte necesităţi de fonduri cu caracter permanent. Creditele de legătură servesc până la obţinerea capitalului permanent care finanţează nevoi permanente. d) Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) – se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilităţi zilnice de numerar ale băncii. Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii şi nici stabilirea prealabilă a unui plafon. e) Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – sunt credite generale, nu comportă garanţii deosebite 2.2.2. CREDITELE DE MOBILIZARE pot fi : • credite de scont; • credite pentru mobilizarea creanţelor comerciale; • credite pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor externi; • vânzarea creanţelor către instituţii specializate; • credite pe stocuri Creditul de scont - Scontarea tratelor de către bănci reprezintă achiziţionarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei anumite operaţiuni comerciale din care banca îşi asigură recuperarea creditului.

Creditul pentru mobilizarea creanţelor comerciale – permite scontarea nu numai a creanţelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc după criteriul timpului în care au fost emise, urmând să se tragă după ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare. Creditul pentru mobilizare creanţelor comerciale are rolul de atenua carenţelor creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operaţii independente. Acest tip de credit se foloseşte în relaţiile băncii cu clienţi buni întrucât presupune un risc mai mare decât în cazul creditului de scont. Creditul pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor din străinătate – Pentru a favoriza exportul, banca centrală foloseşte o procedură de mobilizare a creanţelor asupra partenerilor străini, stimulând băncile comerciale să o utilizeze prin faptul că este de acord să resconteze aceste creanţe în condiţii relativ avantajoase pentru acestea. Vânzarea creanţelor către societăţile specializate – Această operaţiune nu reprezintă un credit propriu-zis ci o vânzare-cumpărare de creanţe cu riscurile corespunzătoare. In ţările unde se foloseşte, operaţiunea se numeşte ,, factoring,, sau ,, l’affecturage,, . Creditele pe stocuri – sunt credite pe termen scurt, garantate cu anumite stocuri de mărfuri 2.2.3. – CREDITELE DE PREFINANŢARE Creditul de finanţare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar necesităţile de plată ale întreprinzătorilor, anumite instituţii financiare îşi propun ca scop să finanţeze cheltuielile aferente până în momentul încasării contravalorii lor de la buget. Creditul pentru prefinanţare exporturilor urmăreşte încurajarea exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: creditcumpărător, credit-furnizor, etc. Obligaţiuni pe cauţiune – Astfel de credite pot fi acordate întreprinzătorilor de către administraţia fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amânărilor de la plata obligaţiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc). 2.3. COSTUL CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobânzii, deşi aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie să fie luate în considerare şi diverse comisioane şi taxe percepute de bănci în funcţie de : • rata dobânzii practicată pe piaţa monetară; • riscul bancar şi calitatea garanţiilor oferite de debitori; • posibilităţile de refinanţare ale băncilor Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuşi sau de diverse servicii făcute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent, comisioane de mişcare sau de cont curent. Costul total al creditului pe termen scurt se majorează şi cu un anumit număr de zile în plus faţa de termenul creditului, numite zile-valoroase pentru care banca calculează remuneraţia sa.

DETERMINAREA SUMEI DOBANZII In general suma dobânzii D de bază plătită de beneficiarii de credite este direct proporţională cu volumul creditului C, rata dobânzii d şi timpul de folosire a creditului t :

D=

Cxdxt ------------100

x 360

În condiţiile unui anumit nivel al dobânzii , suma acesteia creşte proporţional cu volumul creditelor şi cu durata de folosire a acestora, astfel încât unităţile trebuie să folosească un volum cât mai redus de credite şi pe perioade cât mai scăzute posibil, imprimând o viteză de rotaţie accelerată activelor circulante. La creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple, ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăşi dobândă. Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda antecalculata, adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul anului sau al contractului. La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul contractului de credit; reţinerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic decât cel aprobat. În aceste condiţii rata efectivă a dobânzii este diferită de rata nominală a dobânzii. Sub aspectele stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă, care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată. 2.4. RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA Noţiunea de risc poate fi definit ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilităţii de câştig sau pierderi. Etimologic termenul provine din latinescul ,,re-secore,, care înseamnă ruptură într-un echilibru. In activitatea bancară asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe pieţele financiare sau de schimb dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile. In general asumarea riscurilor este legată de funcţia de bază pe care o au băncile în economie şi anume funcţia de investiţii. Cum riscul este un atribut general al investiţilor, asumarea acestuia devine inevitabilă şi justifică existenţa băncilor. Resursele împrumutate de bănci - care sunt un multiplu substanţial al propriului capital – sunt aşadar investite, iar recuperarea cu întârziere a acestora poate provoca o serie de dezechilibre la nivelul băncii care poate îmbrăca forme diferite ce se pot alimenta reciproc. Perioada actuală este denumită ,,era managementului de risc,, în domeniul bancar, iar gestiunea riscului constituie o sarcină extrem de

•

complexă şi importantă a managementului bancar, căci de obicei asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari. Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii : • riscuri financiare; • riscuri comerciale; • riscuri de mediu Riscurile financiare – sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii. Aceste riscuri sunt singurele care pot fi generate, gestionate , amplificate sau eliminate de către managementul bancar; de aceea cele mai multe dintre riscurile financiare fac obiectul unor reglementări bancare. Formele pe care le pot îmbrăca aceste riscuri sunt: - riscul pierderii de capital sau al insolvabilităţii; - riscul imobilizării sau al lipsei de lichiditate; - riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate; - riscul eroziunii capitalul prin inflaţie; - riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară) • Riscurile comerciale – sunt generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi produce, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi a unui anti-talent managerial pentru noile pieţe. Aceste riscuri se prezintă sub următoarele trei forme : - riscul de produs sau serviciu (este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu ca urmare a inabilităţii băncii privind distribuirea produselor sale); - riscul de piaţă (este efectul dependenţei de piaţă a băncii, iar limitarea sa se poate realiza printr-o extindere pe cât mai multe pieţe, rentabilitatea băncii nemaifiind astfel dependentă în exclusivitate de evoluţia unei singure pieţe); - riscul de imagine comercială (constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei,ca urmare a unei calităţi generale scăzute de servire a acestora sau a tratării necorespunzătoare a reclamaţiilor clienţilor, fapt ce poate culmina cu articole de presă în defavoarea băncii. •

Riscurile de mediu – sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă aceste riscuri sunt următoarele : - riscul de deficit (produs prin fraudă comisă sau prin jaf); - riscul economic (determinat de conjunctura economică la nivelul naţional şi regional); - riscul competiţional (general de similitudinea produselor şi serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare); - riscul de reglementare (are în vedere deciziile ce pot fi luate de autorităţile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă).

2.4.1. – RISCUL INSOLVABILITATII Riscul neplăţii la scadenţă, risc al insolvabilităţii, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client. Riscul de insolvabilitate

creste pe măsură ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odată cu creşterea volumului creditului cazurile de insolvabilitate cresc în proporţie accelerată, expresie a faptului că majorarea proporţiilor creditului aduce în rândul debitorului un număr mult mai mare de persoane, potenţial insolvabile. Dimpotrivă, restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate întrucât, în aceste împrejurări, în primul rând clienţii cu solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare. Creşterea ratei dobânzii conduce la creşterea cazurilor de insolvabilitate, întrucât, pe de o parte creşterea obligaţiilor debitorilor majorează, în general, obligaţiile beneficiarilor de credite, iar pe de altă parte , că aceştia, clienţi apreciaţi ca riscanţi, au un regim de creditare specific cu dobânzi mai ridicate. In prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se constituie măsuri la nivel macroeconomic. Astfel, în fiecare ţară normele de funcţionare bancară promovează protejarea deponenţilor, principali furnizori de resurse a băncilor, prin impunerea unor reguli menite să imprime băncilor o anumită poziţie de echilibru în relaţie cu clienţii. Asemenea dispoziţii de reglementare cunoscute sub denumirea de norme prudenţiale sunt : • obligaţia unui capital minim; • o anumită rată de acoperire a riscurilor, exprimată ca raport între fondurile proprii nete şi creditele acordate, ponderate după gradul lor de risc; • o rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client, astfel încât falimentul unuia dintre clienţi să nu dăuneze, esenţial, echilibrului băncii. Dincolo de aceste normele generale, riscul insolvabilităţii trebuie să fie luat în considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică, fiecare bancă, în sfera operaţiunilor sale de creditare, în raport de clienţii săi. Gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului, agent economic sau persoană particulară, şi în funcţie de tipul creditului care, prin natura lui, asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc. Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare, denumite şi ipotecare au, prin ipotecă, un grad înalt de acoperire. Pentru întreprinderi, cunoaşterea amănunţită a condiţiilor lor de funcţionare este în mod implicit şi obligatoriu necesară ca o modalitate de prevenire elementară a riscurilor de insolvabilitate. Analiza debitorului presupune o cunoaştere aprofundată a situaţiei din sfera lui de activitate : tendinţa de dezvoltare , evoluţii conjuncturale şi în mod deosebit trăsăturile caracteristice ale firmei, factorii de creştere, evoluţia şi perspectivele desfacerii, evoluţia profitului, a fondului de rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate. De asemenea, un rol important îl joacă tipul de operaţiuni creditate. 2.4.2. – RISCUL LIPSEI DE LICHIDITĂTI Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăţi directe către clienţi, în numerar, sau plăţi dispuse de clienţi în favoarea altor bănci către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

In mod obişnuit, prin operaţiile curente, banca primeşte fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfăşurate de clienţi : a) prin operaţiunile de depuneri de numerar făcute de clienţi pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente faţă de solicitările clienţilor de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienţi o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creştere a deţinerilor de monedă efectivă. b) prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară a deţinerilor în valută aflate în conturile sale (sau ale clienţilor, când operaţiunea se efectuează de regulă la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează o creştere a depozitelor în monedă centrală. c) prin soldul favorabil la compensarea plăţilor interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clienţilor, faţă de plăţile ordonate de clienţii băncii către alte bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate. In situaţiile în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, banca trebuie să apeleze la recreditare, respectiv să recurgă la formele obişnuite de recreditare în relaţiile cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piaţa interbancară. Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiţii în care banca militează pentru profituri înalte şi deci pentru minimizare a cheltuielilor. Asigurarea lichidităţii este o problemă de conjunctură, iar riscul lipsei de lichiditate odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri uneori ridicate. Deci problema lipsei de lichidităţi nu se pune în sensul că nu ar fi posibilă obţinerea lichidităţii, ci a preţului ei, a costului de obţinere a acestor lichidităţi. Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee şi să fie astfel în măsură să evite creşterile nejustificate de costuri, în condiţiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să ţină seama de costurile determinate de asigurarea lichidităţii atunci când alte interese (de regulă profiturile mari preconizate) împing banca să încalce cerinţele lichidităţii. Lipsa de lichiditate, deşi este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii. 2.4.3. – RISCUL DE TARA Este un tip specific impus de operaţiuni financiar-bancare (credite, garanţii, asigurări) cu operatori de peste hotare şi constă în probabilitatea nerecuperării creanţelor de către banca creditoare. Noţiunea de risc de ţară nu este recentă : ea a apărut în jurul anilor 1950 (odată cu desfiinţarea imperiilor coloniale), căpătând consistenţă în ultimii ani, concomitent cu agravarea crizei datoriei externe din anii 1980, ca o consecinţă a instabilităţii politice, economice şi financiare din numeroase ţări . Riscul de ţară nu se utilizează decât în relaţiile cu ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de ţară impune o abordare distinctă prin prisma factorilor care-l determină, şi anume:

1. Riscul de ţară versus riscul de credit În timp ce în cazul primului tip de risc incapacitatea de a rambursa creditul se datorează fie declanşării unor tulburări sociale (eventual războaie civile sau schimbări bruşte de regim), fie unor catastrofe naturale (cutremure, inundaţii, ş.a.m.d.) în cazul riscului de credit incapacitatea rambursării este rezultatul exclusiv al degradării financiare a debitorului. 2. Riscul de ţară asociat riscului politic Riscul politic (numit şi risc de suveranitate) este unul din factorii riscului de ţară. Instabilitatea politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situaţii cu diverse grade de gravitate pentru creditor :  repunerea în discuţie sau renegocierea contractelor;  limitarea sau interzicerea investiţiilor de capital;  limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;  repudierea datoriei sau refuzul de plată (spre exemplu, în 1917, Rusia bolşevică nu a mai recunoscut datoriile şi obligaţiile asumate de Imperiul Ţarist);  naţionalizarea cu sau fără despăgubiri (in cazul României postbelice, activele preluate de stat nu au fost însoţite de despăgubiri) Creanţele deţinute în aceste ţări instabile politic au un grad ridicat de risc, care culminează cu anularea datoriilor faţă de străinătate de către respectivele ţări. 3. Riscul de ţară asociat riscului economic Riscul economic apare ca urmare a incapacităţii autorităţilor monetare dintr-o ţară de a transfera creditorului străin dobânzile şi capitalul obţinut de întreprinderile publice sau private. Acest risc contemporan, specific multor state de pe toate meridianele Globului, este legat de situaţia economică şi monetară a ţărilor debitoare, incapabile să asigure plata la timp a datoriilor. Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale printr-o atitudine populistă a guvernanţilor poate conduce uneori la politici inflaţioniste sau chiar naţionaliste, acestea din urmă provocând , pe lângă degradarea situaţiei economice, şi o izolare faţă de exterior, în general, faţă de ţările puternic dezvoltate, în special (este cazul guvernărilor Peron şi Garcia din Argentina, respectiv Peru). Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973, când primul şoc petrolier a obligat multe ţări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a putea cumpăra materii prime şi energie. Acumularea acestor datorii (din care 60% erau credite bancare ) a condus multe ţări la ,, faliment ,, monetar. Ca urmare a acestei situaţii dramatice, de la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor ţări, susţinute de Fondul Monetar Internaţional (F.M.I) , prin reeşalonare datoriilor. Cei trei factori care determină riscul de ţară – riscul politic, riscul economic şi riscul de credit – se intercondiţionează şi se presupun reciproc. Instabilitatea politică se reflectă asupra situaţiei economice şi financiare de ansamblu, având drept consecinţă amplificarea riscului de credit; în sens invers; crizele economice provoacă deseori schimbări de regim politic, de aici rezultând necesitatea unei abordări globale a riscului de ţară.

2.4.4 – RISCUL DE SCHIMB VALUTAR Este expresia unor rezultate nefavorabile obţinute ca urmare a evoluţiei ratelor de schimb. Variaţia rezultatelor este imputabilă atât indexării produselor şi costurilor bancare în funcţie de cursul de schimb, cât şi modificări valorifice a activelor şi pasivelor exprimate în devize. Analiza riscului de schimb este un domeniu clasic al finanţelor internaţionale , care, deşi a fost dezvoltată mai târziu, ea este utilizată în prezent , atât de către întreprinderile non-financiare, cât şi de către instituţiile financiar-bancare. Acestea din urmă, prin activităţile transfrontaliere desfăşurate, prezintă concomitent riscuri de rată a dobânzilor exprimate în diferite devize şi riscuri de schimb – ambele categorii de riscuri fiind însă intens corelate. Problematica unei gestiuni activ-pasive multi-devize relevă necesitatea unui management integrat al riscurilor de rată şi de schimb, întrucât chiar şi unii factori cauzali ai acestora sunt comuni ambelor riscuri (este vorba mai ales de factori de mediu precum schimbările normative şi de reglementare, conjunctura economică internaţională sau crizele regionale). In opinia lui Milan Kubr, cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt :  Riscul de translatare – face referire la posibilitatea unor pierderi atunci când activele, pasivele şi rezultatele unei filiale sunt ,, translatate,, din valută străină în care se ţin evidenţele de către filială, în moneda naţională a Centralei. Asemenea pierderi sunt ,, reale,, în măsura în care ele influenţează negativ profitul pe ansamblu al Centralei. Dintr-un punct de vedere, aceste pierderi nu sunt reale, dacă provin exclusiv dintr-o anumită convenţie contabilă. După Milan Kubr, schimbarea bazei contabile poate transforma o ,,pierdere,, de translatare într-un câştig de translatare. Pentru o analiză pertinentă, trebuie să se cunoască regulile curente ale autorităţilor fiscale din ţara filialei, precum şi gradul de libertate permis de legislaţiile din ţara filialei şi ţara Centralei.  Riscul de tranzacţie – apare ori de câte ori o bancă se angajează în operaţiuni cu valute ce presupun schimbări în valoarea devizelor, comparativ cu moneda locala a băncii. Riscul de tranzacţie este cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare. Întotdeauna însă, datorită riscului de tranzacţie , un partener câştigă şi unul pierde.  Riscul economic este mai complex şi se referă la impactul schimbării cursului valutar asupra profitabilităţii pe termen lung a băncii, neimplicând efectele pe termen scurt ale unor operaţiuni izolate. Analiza riscului de schimb presupune metode care nu se rezumă la simpla analiză financiară şi de bilanţ. Aceasta vizează reducerea la minimum a cheltuielilor sau pierderilor datorate variaţiilor cursului de schimb . Întrucât nu toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc, se pune problema stabilirii poziţiei de schimb pentru fiecare caz în parte : una este situaţia creanţelor şi datoriilor pe termen scurt şi altfel se pune problema riscului asociat datoriilor pe termen lung sau al activelor investite în străinătate. Poziţia de schimb se stabileşte pe baza unor coeficienţi de risc (aferenţi probabilităţilor sau gradului de expunere), ţinând-se cont de repartiţia în timp, respectiv scadenţa creanţelor şi datoriilor. Acest indicator prezintă o serie de variante – adaptate nevoilor curente de gestiune, dintre care mai frecvent uzitate în practica sunt :

 poziţia schimbului în valută – constă în determinarea pentru fiecare tip de valută a creanţelor şi datoriilor pe care banca le are. Indicatorul în cauză reprezintă diferenţa dintre totalul creanţelor şi totalul angajamentelor într-o anumită monedă. Prin total creanţe, se înţelege suma soldurilor conturilor în valută din activul bilanţului, plus creanţele în valută care rezultă din tranzacţiile valutare la vedere sau la termen, încheiate de o societate bancară în nume şi în cont propriu. Pe de altă parte, totalul angajamentelor reprezintă suma soldurilor conturilor în valută din pasivul bilanţului, plus angajamentele în valută care rezultă din tranzacţiile valutare la vedere sau la termen reflectate în afara bilanţului. Din acest punct de vedere, o bancă se poate afla în două situaţii sau poziţii : scurtă şi, respectiv , lungă. O bancă se găseşte în poziţia scurtă atunci când deţine mai puţine creanţe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeaşi valută; situaţia va fi favorabilă pentru bancă în cazul deprecierii valutei ,,X,, şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al aceleiaşi monede va creşte în următorul interval de timp. Invers, o bancă se găseşte în poziţia lungă atunci când deţine mai multe creanţe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeaşi valută; situaţia va fi favorabilă pentru bancă în cazul aprecierii valutei ,,X,, şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al aceleiaşi monede se va deprecia în următorul interval de timp.  poziţia globală a schimbului la un moment dat – se defineşte ca soldul net rezultat în urma diferenţei dintre creanţele în valută şi datoriile în valută ale băncii. Acest indicator nu este edificator, deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Poziţia valutară totală reprezintă diferenţa dintre poziţiile valutare lungi şi totalul poziţiilor valutare scurte, în echivalent-monedă naţională. Calculul în cauză se face numai în condiţiile în care autorităţile impun băncilor ca la sfârşitul fiecărei zile să aibă o poziţie valutară egală cu zero.  poziţia schimbului în numerar pe loc şi poziţia schimbului la termen – operaţia premergătoare schimbului valutar la termen este fie cumpărarea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei; odată achiziţionată sau vândută, apare riscul de schimb pentru bancă. Dacă nu se vinde sau cumpără valuta în vederea efectuării schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valută, în care caz apare şi riscul de dobândă. Aşadar, orice operaţie de schimb la termen creează un risc de schimb şi unul de rată a dobânzii. Limitarea cursului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului de active şi pasive în valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului. Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare necorelarea care există între evoluţia cursului diverselor valute, ducând astfel la micşorarea expunerii acestor instituţii. Instrumentele derivate sub forma operaţiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP, sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor şi a riscului de schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul gestionării globale a acestora. Răspândirea acestor produse – trăsătura esenţială a mediului financiar modern - permite modificarea eficientă şi flexibila a caracteristicilor de risc ce însoţesc o serie de titluri sau valori

financiare. In acest sens, se pot schimba structura sau moneda în care sunt exprimate dobânzile sau se poate opta, potrivit momentului valutar conjunctural, pentru un anumit tip de operaţiune la termen (simplă, swap, hedging, etc) . Instrumentele preferate rămân însă operaţiunile swap de dobânzi, alături de cele swap cu valute sau combinaţia între cele două (monede-dobânzi). Tot în scopul ameliorării expunerii la riscul de schimb valutar, băncile sunt îndrumate să-şi dezvolte : - un sistem de evidenţă care să permită atât înregistrarea imediată a operaţiunilor valutare, cât şi determinarea poziţiilor individuale şi a poziţiilor valutare totale - un sistem de control permanent pentru verificarea procedurilor interne, necesare îndeplinirii dispoziţiilor de mai sus. Limitarea riscului de schimb poate fi realizată, de asemenea, prin stabilirea unor plafoane, atât pentru poziţia schimbului într-o anumită valută, cât şi pentru poziţia valutară totala. Astfel, în România, poziţia valutară totală la sfârşitul zilei nu va putea depăşi 10% din fondurile proprii ale băncilor. Riscul de schimb se măsoară, de regulă, prin determinarea poziţiei de schimb aferente fiecărei valute în parte, ţinând cont de scadenţa creanţelor şi datoriilor. Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadenţe în care sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel, pentru fiecare tip de deviză, pierderea înregistrată ca urmare a variaţiei nefavorabile a cursului de schimb; suma totală a pierderilor suferite reprezintă expunerea totală a băncii la riscul de schimb. Gestiunea riscului de schimb constă fie în neutralizarea acestuia prin ajustarea zilnică a poziţiei de schimb valutar (astfel încât să elimine poziţia scurtă sau lungă) , fie în acoperirea riscului de schimb prin utilizarea numeroaselor tehnici amintite pe care banca le are la dispoziţie. 2.4.5. – RISCUL RATEI DOBANZII Se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la activele, cât şi la pasivele din portofoliul băncii. Acest risc se repercutează asupra băncii sub două forme :  pierderi datorate diminuării venitului din dobânzi (ca urmare a unei variaţii neconvenabile a ratei dobânzii);  deteriorarea situaţiei patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu ), ca urmare a variaţiei ratei dobânzii; Pe baza acestor forme s-au dezvoltat două mari componente ale riscului de rată a dobânzii :  riscul de exploatare – este riscul de a înregistra o creştere a cheltuielilor sau o reducere a veniturilor;  riscul de bilanţ (risc de capital) – este riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o creştere a datoriilor. Riscul de rată este rezultatul a două elemente : poziţia ratei şi incertitudinea ratelor de pe piaţă. Poziţia ratei este reprezentată de poziţiile din bilanţ afectate de mişcările de pe piaţă. Incertitudinea privind marja dobânzii creşte cu volatilitatea ratei, pe de o parte, şi cu expunerea la riscul de rată, pe de altă parte. Analiza poziţiilor de rată constă în identificarea expunerilor ale căror rate se încadrează într-o anumită perioadă. Instrumentul clasic de măsurare a poziţiei ratei este impasul ratei sau ,,gap-ul ,, ratei. Este vorba de diferenţa dintre activele şi pasivele a căror rată variază pe o anumită perioadă.

Riscul ratei dobânzii apare atât în cazul deţinerii de active şi pasive cu dobândă fixă (nesensibile) – care, în plus, diferă ca scadenţă şi condiţii de remunerare, cât şi în cazul deţinerii de active şi pasive cu dobândă variabilă (sensibile) – care se adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii (perioadele de reevaluare sunt mari sau bazele de indexare sunt diferite). O rată este fixă pe o anumită perioadă dacă nivelul său nu este afectat de modificările de pe piaţă din aceea perioadă. O rată variabilă este specificată, de obicei, printrun indice, prin rata pieţei care serveşte ca bază de calcul a ratei variabile, printr-o periodicitate a revizuirilor şi printr-o scadenţă. Ratele pieţei sunt : rate ,,monetare,, ; rate pe termen scurt; rate pe termen lung sau ratele împrumuturilor publice. Reviziile pot fi cvasipermanente , de exemplu zilnice, sau mai puţin frecvente (lunare sau trimestriale). Această frecvenţă depinde de rata de referinţă aleasă. O rată variabilă ,,de pe o zi pe alta,, este flotantă dacă indexările sunt mai depărtate în timp, dar regulate. Ratele variabile (sau revizuibile în mod regulat) sunt fixe între două revizii. Dacă indexarea se face la o rată predeterminată la începutul perioadei, atunci avem de-a face cu rate predeterminate. Din contră, ratele postdeterminate – stabilite pe baza mediei calculate pe perioada scursă – nu sunt cunoscute decât la finele perioadei aceste rate nefiind niciodată sigure. Alte rate variabile sunt indexate de o manieră neregulată şi fără repere fixate în avans. Aceste rate sunt revizuite într-un mod ,,discreţionar,, sau ,,specific,, (de exemplu , ratele reglementare). Distincţia ,,fixă – variabilă,, este strâns legată de perioada luată în consideraţie. Modalităţile de indexare a ratelor sunt,aşadar, foarte diverse : rate fixe, rate revizuibile regulat în funcţie de rata pieţei, determinate la începutul sau la finele perioadei de revizie, rate neindexate cu ratele pieţei, rate reglementare revizuite neregulat, ş.a.m.d. Din punct de vedere al riscului de rată , distincţia care contează este cea a atributului de „sigurănesigură” ce poate fi adăugat ratei dobânzii, pe o perioadă dată, curentă şi/sau viitoare. Gestiunea riscului de rată a dobânzii constă în acoperirea poziţiei ratei sau în conservarea poziţiilor ratelor, în scopul unei evoluţii cât mai bune în baza ratelor anticipate. Alegerile legate de lichiditate, considerate chiar independent de poziţiile ratei, pun problema arbitrajului ratei. Dacă anticipările privind rata sunt „a la hausse”, trezorierul poate opta pentru contractarea unor finanţări în avans . Dacă, dimpotrivă, anticipările privind rata sunt „a la baisse”, atunci va fi preferată amânarea unor noi finanţări . Problema constă în a şti cum să anticipeze evoluţia ratelor, pentru a putea iniţia astfel de arbitraje la momentul oportun şi de o manieră cât mai profitabilă. Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii sunt şi ei de două tipuri :  factori endogeni,determinaţi de condiţiile specifice ale băncii : strategia băncii, structura activelor şi pasivelor , volumul şi calitatea portofoliului de credite, eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase , etc;  factori exogeni, determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale: evoluţia pieţei interbancare, tipul de politică economică, monetară şi financiar-valutară practicată de autorităţi, corelarea politicii monetare cu politica fiscală, factori de ordin psihologic, etc. Evident că în gestionarea riscului de rată a dobânzii, bancherii pot interveni numai asupra primei grupe de factori. Pentru minimizarea expunerii la

această grupă de riscuri, teoria şi practica bancară au generat, după cum am mai amintit, numeroase instrumente şi mijloace care pot fi utilizate în acest scop. Bibliografie: Rotaru, Constantin – Sistemul bancar românesc, Ed. Expert, Bucureşti, 2000 Ionescu, Lucian – Băncile şi operaţiunile bancare , I.B.R., Ed. Economică, Bucureşti 1996 Cerna, Silviu – Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

Universitatea „Valahia” Targoviste, Facultatea de Stiinte Economice

SISTEMUL BANCAR DIN ROMANIA

Vandici Victoria Mihaela Specializarea Finante-Banci, anul III Grupa IV