SUBIECTE MACROECONOMIE 1. Care sunt domeniile de studiu al macroeconomiei? MACROECONOMIA se ocupă, deci, cu studiul structurii, funcţionalităţii si comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naţionale, în strânsă conexiune cu sistemul economiei mondiale si cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor variabilelor care-l influenţează. 2. Defint Defintii rezul rezultate tatele le macr macroeco oeconom nomiei iei..
Rezultatele Rezultatele macroeconomiei macroeconomiei se exprimă prin indicatori indicatori de rezultate, rezultate, calculaţi în unităţi unităţi naturale sau moneta monetare, re, care arată arată nivelu nivelul,l, struct structura, ura, evoluţi evoluţiaa si factor factorii ii de influe influenţă nţă a acestor acestora. a. Indica Indicator torii ii macroeconomici pot fi analizaţi în mărimi absolute, relative, medii, indici, în mod statistic şi dinamic
3. Care sunt conturile nationale? Indicat Indicatorii orii macroec macroeconom onomici ici sunt sunt determ determina inaţi ţi cu ajutor ajutorul ul contabi contabilit lităţi ăţiii naţion naţionale ale,, respect respectiv iv a conturilor naţionale. Sistemul conturilor naţionale cuprinde 4 conturi: a)producţie; b) consum; c) acumulare; d) restul lumii a) Contul Contul “prod “producţ ucţie” ie” cupri cuprinde nde 2 subcont subconturi uri:: - contul de mărfuri sau bunuri vândute pe categorii de vânzători; - contul de activitate activitate sau producţie producţie în care se evidenţiază evidenţiază producţia producţia de bunuri economice economice ca sumă a consumurilor intermediare şi valorii adăugate într-un interval de timp. b) Contul “consum” cuprinde 2 subconturi: - contul de cheltuieli; - contul de venituri. c) Contul “acumulare” sau de modificare a patrimo-niului arată: - sursele de finanţare a investiţiilor şi creşterii stocurilor; - sumele folosite pentru achiziţii imobiliare sau mobiliare; - transferurile de capital si consumul de capital fix. d) Contul Contul “restu “restull lumii lumii”” evidenţ evidenţiaz iazăă import importuri urile le si exportu exporturil rile, e, precum precum si soldul soldul rezult rezultat at din compararea acestora, transferurile de capital si tranzacţiile de capital cu străinătatea: 4. Care sunt principal principalii ii indicatori indicatori sintetici sintetici care care caracterizeaza caracterizeaza economia economia nationala? nationala? Definiti Definiti acesti indicatori.
Principalii indicatori sintetici care caracterizează o economie naţională sunt: a)Produsul global brut (P.G.B.) - exprimă valoarea totală a bunurilor economice obţinute într-o perioadă determinată de timp. b) Produsul intern brut (P.I.B.) - reprezintă valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi servicii produse în cursul unei perioade de timp de către agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul graniţelor naţionale, autohton şi străin. c) Produsul naţional brut (P.N.B.) - PNB este baza măsurării activităţii economice şi reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale brute obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării respective cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. În funcţie de preţurile folosite la calcularea lui, PNB poate fi: c.1 PNB nominal nominal (PNBn) – care măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor serviciilor finale finale produse de agenţii economici naţionali într-o perioadă de timp, la preţurile existente în perioada respectivă.
c.2 PNB real (PNBr) – care măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii economici naţionali într-o perioadă de timp, la preţurile existente într-o perioadă de bază. c.3 PNB real sau nominal pe locuitor – se obţine prin împărţirea PNB la numărul populaţiei din ţara respectivă. c.4 Rata de creştere a PNB – reprezintă raportul dintre PNB pe locuitor din perioada curentă şi PNB pe locuitor din perioada de bază. d) Produsul naţional net (P.N.N.) – exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni atât în interiorul ţării cât ţi în afara acestora, obţinute în decursul unei anumite perioade de timp, exprimată în preţurile zilei. PNN = PNB – AM unde, AM = mărimea amortizării capitalului fix e) Venitul naţional (V.N.) – reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de posesorii de factori de producţie pentru aportul acestora la formarea bunurilor economice. Mărimea venitului naţional include atât veniturile din muncă (salarii), cât şi veniturile din proprietate (profituri, dividende, rente, dobânzi). VN se obţine prin calcularea PNN-ului în preţul factorilor de producţie. 5 . La ce se refera politicile structurale si politicile de ajustare? Politica macroeconomică constă în utilizarea deliberată a unor pârghii şi instrumente pentru
atingerea obiectivelor propuse pe o perioadă lungă de timp privind economia naţională.
a)Politicile structurale se referă îndeosebi la planificarea macroeconomică (dar, în sens larg, aici se
includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung sau politica de reglementare/dereglementare cu specia sa, naţio-nalizare/denaţionalizare). Aceste politici sunt menite să creeze, corecteze sau distrugă structuri economice, în funcţie de scopul urmărit: macrostabilizarea. În cadrul politicilor structurale întâlnim: a1) Naţionalizarea/denaţionalizarea prin care se modifică structura de proprietate; a2) Politici privind sistemul financiar-bancar. În acest caz este vorba de reglementări juridice vizând crearea şi funcţionarea băncii centrale, a băncilor comerciale şi a celorlalte instituţii financiare, care vor influenţa decisiv comportamentul de economisi-re, consum şi investiţii al agenţilor economici; a3) Planificarea macroeconomică, este de natură să modifice structurile economice (de ramură, de sectoare, etc.) în scopul reechilibrării cererilor indi-viduale cu ofertele individuale. b) Politicile de ajustare (de gestionare a dezechili-brelor), sunt politici utilizate pentru menţinerea echilibrului economic general deja atins sau pentru reducrea la echilibru a sistemului economic destabi-lizat. În cadrul acestor politici întâlnim: b1) Politica monetară este acea politică care urmăreşte macrostabilizarea prin intermediul monedei, în primul rând prin controlul masei monetare din sistemul economic. b2) Politica fiscală este acea politică care are drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul impozitelor (taxelor), respctiv a cheltuielilor guvernamentale. Această politică mai este denumită politică bugetară, deoarece instrumentalizarea ei se face prin intermediul bugetului public (central sau local). b3) Politica de preţuri, ea referindu-se la stabilirea pe cale administrativă a unui anumit preţ la un anumit bun sau serviciu ori la o anumită resursă economică, în scopul de a orienta deciziile şi com portamentul agenţilor economici în sensul dorit sau urmărit de partea publică 6 . Definiti cerea si oferta agregata. Cererea agregată este rezultatul total cerut într-o economie la un nivel dat al preţului şi pentru o
perioadă dată de timp. Ea cuprinde cerinţele solvabile de bunuri şi servicii care au acoperire în venituri disponibile, şi nu include rezultatul nedorit pe care firmele îl produc dar nu-l pot vinde. În cadrul cererii agregate, se includ următoarele elemente:
•
cheltuieli pentru efectuarea de către firme, sub formă de investiţii pentru formarea brută a capitalului; • cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie; • cheltuielile guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi de bunuri investiţionale, pe seama veniturilor bugetare; • cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări (diferenţa dintre valoarea bunurilor imporate si exportate. Ţinând cont de aceste elemente, cererea agregată se poate exprima cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termen reali (PNB sau PNN) sau cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali (VN). Oferta agregată exprimă producţia reală de bunuri marfare dintr-o perioadă determinată de timp fiind egală cu produsul naţional brut in termeni reali. În mărime fizică, cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor din economie. Factorii de influenţă ai ofertei agregate: • modificarea preţurilor factorilor de producţie; • modificarea ratei de inflaţie anticipate; • modificarea productivităţii factorilor de producţie; • informaţiile şi neotehnologiile; • modificarea raportului de forţe pe piaţa factorilor de producţie; • modificarea legislaţiei şi în primul rând a fiscalităţii; • şocurile externe. 7 . Definiti cresterea economica si tipurile de crestere economica. Creşterea economică poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor
rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatorii macroeconomici – produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor. În legătură cu evoluţia economică şi factorul timp distingem: Creştere economică zero , reflectă situaţia în care rezultatele economice si populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. Creştere economcă negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinîndu-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Creştere economică prezentă exprimă mărimea sau nivelul output-ului prezent faţă de perioada anterioară şi se măsoară cu ajutorul ratelor de creştere. Creşterea economică potenţială evidenţiază perspectiva dezvoltării macroeconomice, în condiţiile utilizării integrale a resurselor disponibile, aspect care cuprinde atât creşterea cantitativă a volumului resurselor economice, cât şi a eficienţei utilizării lor. 8 . Definiti dezvoltarea economica si care este diferenta dintre cresterea economica si dezvoltarea economica? Dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul transformărilor atât calitative, cât şi cantitative ce
însoţesc şi stimulează procesul creşterii, ce au loc în structurile economice şi sociale, ca şi în comportamentul şi în gândirea oamenilor. Dezvoltarea economică este un concept complex, multidimensional care se referă, în esenţă, la schimbare, transformare privind: • structurile economiei; • comportamentul sistemului economic; • comportamentul agenţilor economici;
• raportul dintre activităţile umane şi mediul înconjurător. Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi dezvoltare economică 9 . Definiti conceptul de dezvoltare durabila. Dezvoltarea durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte
ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare. 10. Definiti notiunea de ciclu economic si care sunt elementele caracterinstice ale ciclului econimic?
Prin ciclu economic se înţelege o durată de timp determinată în cadrul căreia activitatea economică parcurge în evoluţia sa anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune. Elementele caracteristice ale ciclului economic (fig. 1) se pot grupa în două categorii: a) Elemente de structură; b) Elemente de măsură a) Elementele de structură ale ciclului economic: faza de expansiune: este faza de creşte-re a variabilelor economice care cuantifică procesul economic. Ea reprezintă un pro-ces de avânt cumulativ, de autoalimentare autoîntreţinere şi autoaccelerare, fiind un rezultat imediat al creşterii cererii agregate. faza de recesiune: este faza de scădere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic. Ea reprezintă un proces de declin cumulativ, de destrămare a surselor de încurajare, a creşterii economice, fiind un rezultat imediat al scăderii cererii ageragate. punctul de relansare: este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii eco-nomice preiau dominaţia asupra factorilor ce frânează creşterea economică. punctul de contracţie: este puntul în care factorii ce concură la frânarea respectiv la scă-derea variabilelor economice, preiau dominaţia asupra factorilor ce încurajează creşterea economică a) Elementele de măsură ale ciclului economic: amplitudinea ciclului economic: se refe-ră la mărimea variabilelor activităţii economice (exemplu la mărimea PIB) în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracţie. abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa măsurată tot la nivelul PIB, dintre două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive de relansare)
durata de conformare a ciclului economic: este intervalul de timp după care curba
ce descrie ciclul economic intersectează curba ce descrie trendul activităţii economice analizate. În cadrul unui cilcu economic există puncte de conformare a expansiunii şi puncte de conformre a recesiunii; perioada ciclului economic: reprezintă inter-valul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat. El se măsoară fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte de relansare.
11 . Explicati mecanismul formarii veniturilor si definiti fluxurile reale si fluxurile monetare. Veniturile se formează în procesele economice în care se achiziţionează şi se prelucrează input-uri
care se transformă în output-uri destinate consumatorilor. Prin intermediul pieţelor, posesorii de
factori de producţie primesc veniturile aferente aportului acestora, iar ei, la rândul lor, achiziţionează ofertele de bunuri ale firmelor achitând con-travaloarea lor, ce devine venit pentru firme. Ambele categorii de subiecţi economici varsă o parte a veniturilor lor, statului. Într-un sistem economic real o parte a veniturilor se cheltuiesc, formând cererea agregată, iar cealaltă parte se economiseşte pentru acumulări ce vor finanţa investiţiile necesare. În acest mecanism complex, se formează fluxurile reale (transferuri de bunuri pe principiile pieţei) şi fluxurile monetare. Fluxurile reale sunt: • ale factorilor, dinspre posesorii lor spre agenţii producători; • ale bunurilor de consum reale, dinspre ofertanţi spre consumatori (posesorii de factori). Fluxurile monetare, care se deplasează în direc-ţiile opuse celor dinainte sunt: • de venituri monetare dinspre firme spre posesorii de factorii; • de cheltuieli monetare dinspre familii şi instituţii publice spre producătorii de bunuri de consum. 12. Care este componenta veniturilor totale ale populatiei?
În orice societate baza consumului reprezintă veniturile populaţiei, care desigur, nu se confundă cu câştigul salarial . Veniturile totale ale populaţiei cuprind: • veniturile băneşti pe surse de provenienţă (salarii venituri din activităţi pe cont propriu, ajutoare de şomaj, pensii, venituri din proprietăţi, etc.); • contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii) gratuite sau cu reducere de preţ primite de la agenţii economici; • contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare) din resurse proprii. Evaluarea veniturilor în natură se face pe baza preţurilor şi tarifelor curente corespunzătoare fiecărui produs sau serviciu. Câştigul salarial nominal brut cuprinde: • salariile – respectiv drepturile în bani şi în natură cuvenite salariaţilor pentru munca efectiv prestată potrivit formei de salarizare aplicată, sporurile şi indemnizaţiile, premiile, primele de vacanţă şi alte sume plătite din fondul de salarii conform actelor normative sau contractelor colective de muncă; • sumele plătite din profitul net si din alte surse. Câştigul salarial nominal net se calculează prin scăderea din câştigul salarial nominal brut a impozitului aferent. 13 . Definiti constul total al fortei de munca si care sunt elementele acestuia?
Costul forţei de muncă reprezintă totalitatea cheltuielilor suportate de angajator pentru forţa de muncă şi anume: • sumele brute plătite direct salariaţilor (cheltuieli directe), premii şi alte stimulente, drepturi în natură plătite din fondul de salarii sau din alte fonduri, sume pentru protecţia socială din fondul de salarii şi din contribuţia de asigurări sociale; • alte cheltuieli ale angajatorului cu forţa de muncă (cheltuieli indirecte) pentru formarea profesională, contribuţii pentru ajutorul de şomaj şi asigurări sociale şi alte cheltuieli. 14 . Care sunt componentele cheltuielilor totale ale populatiei?
Cheltuielile totale ale populaţiei cuprind: • cheltuielile băneşti indiferent de destinaţia lor; • contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi serviciilor gratuite) sau cu reducere de preţ de la agenţii economici;
contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare din resurse proprii) • cheltuielile publice pentru învăţământ, sănătate, cultură, ordine publică, modernizarea infrastructurii.
•
15 . Definiti notiunea de consum si care sunt determinatntii consumului? Consumul reprezintă acea parte din venit alocată cheltuielilor pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii destinate populaţiei pentru a-şi satisface în mod direct trebuinţele de existenţă şi evoluţie, precum şi cheltuielile pentru satisfacerea necesi-tăţilor generale ale societăţii. Consumul final nu vizează consumul intermediar (prin care înţelegem acel consum de factori de producţie efectuat pentru producerea de bunuri economice, care se transformă sau se încorporează în noile produse) Consumul = Consumul + Consumul + Consumul final menajelor adminstraţiilor public private Cum însă: Consumul = Consumul + Consumul privat menajelor adminstraţiilor private Consumul = Consumul + Consumul final privat public Determinanţii consumului sunt: • venitul personal disponibil; • înclinaţia spre consum. Dependenţa cheltuielilor de venit se manifestă şi sub forma unor tendinţe generale de creştere a cheltuielilor pentru consum, pe seama creşterii veniturilor, dar mai încet decât acestea. 16. Definiti inflatia si care sunt cauzele si efectele inflatiei (descrieti-le)? Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie
depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie: de exemplu creşterea preţului ca urmare a îmbunătăţirii parametrilor bunului respectiv sau majorarea preţului ca fenomen izolat, doar la un bun sau altul, nu reprezintă inflaţie. Sporirea preţurilor trebuie, deci, să aibă caracter general. Inflaţia este un fenomen monetaro-material, deoarece creşterea generalizată a preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca fenomene concrete de manifestare a acesteia, exteriorizează sau scot la iveală dezechilibre de profunzime, insuficienţe care ţin de volumul şi structura producţiei, nivelul randamentelor economice, etc., care fac ca oferta sa nu ţina pasul cu cererea. Astfel se pune în evidenţă legătura strânsă dintre fluxurile economice reale (de bunuri materiale şi servicii), pe de o parte şi fluxurile monetare pe de altă parte. Explicarea si perceperea acestor cauze propune luarea în considerare a faptului că inflaţia constituie un fenomen complex care este determinat de mai multe cauze nu numai economice ci şi social politice, nu numai interne ci şi externe, în contextul interdependenţelor dintre economiiile naţionale, cu efecte nu numai imediate ci şi pe termen mediu sau lung. Aceste cauze sunt: a) Emisiune excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage după sine un surplus de cerere şi ca urmare creşterea ansamblului preţurilor. De aici denumirea de inflaţie prin monedă. Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care aceasta o face posibilă. Excedentul de masă monetară este legat de nevoile financiare ale statului pentru acoperirea deficitului bugetar, a unor datorii contractate, şi în general pentru cerinţe mai mari si temporare de bani.
b) Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici denumirea de inflaţie prin cerere (figura 6.1), ea apare datorită creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii sau se micşorează. Cererea agregată poate să crească, însă, şi în condiţiile în care masa monetară nu se modifică, şi anume atunci când: - Sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia; - Se diminuează înclinaţia spre economisire; - Se extinde creditul de consum; - Are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea rezultatelor muncii. Se observă tenrinţa de creştere a preţului (de la P1 la P2 la P3) în condiţiile măririi cererii agregate ( de la C1 la C2 la C3) şi ale menţinerii constante a ofertei. c) Creşterea costurilor de producţie independent de cererea agregată constituie o altă cauză a inflaţiei. De aici denumirea de inflaţie prin costuri Sintetic cauzele inflaţiei pot fi grupate în două categorii: 1. Cauze obiective: - Creşterea injecţiilor monetare (prin emisiune de monedă sau prin credit bancar); - Creşterea costurilor (îndeosebi cu salariile); - Creşterea profiturilor; - Creşterea preţurilor la bunurile importate. 2. Cauze subiective: - Anticipaţiile raţionale cu privire la dinamica pre-ţurilor; - Evaluarea unor oportunităţi secvenţiale. Efectele inflaţiei
1. De natura costurilor: - Scăderea puterii de cumpărare a deţinătorilor de obligaţiuni; - Scăderea puterii de cumpărare a veniturilor nominale din salalrii sau alte venituri fixe; - Scăderea valorii creditelor acordate. 2. De natura beneficiilor: - Câştiguri ale debitorilor; - Câştiguri ale celor ce obţin venituri variabile, adică indexate la rata inflaţiei; - Proprietari de orice fel; - Salariaţi care solicită indexări ale salariilor peste rata inflaţiei. 17. Prezentati formele inflatiei si modalitatile de masurare a inflatiei Forme ale inflaţiei
-
Inflaţie târâtoare, rata este 3-4% pe an; Inflaţie moderată, rata anuală până la 6%; Inflaţie rapidă, rata anuală se apropie de 10%; Inflaţie galopantă, rata anuală este de peste 10%.
Măsurarea inflaţiei
Caracterizarea intensităţii de manifestare a inflaţiei necesită măsurarea acesteia, evaluarea cu ajutorul cifrelor. Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru economic, ea poate fi exprimată printr-o mărime absolută , şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective; sau în expresia relativă ca raport între excedentul de monedă (de cerere) şi oferta reală de bunuri, în economie căreia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor. În cazul exprimării relative se apelează la indici. a) Indicele general al preţurilor (IGP), denumit şi ritmul inflaţionist, acesta se calculează ca raport între produsul intern brut exprimat în preţuri curente (PIB) şi produsul intern brut exprimat in preţurile perioadei de bază. IGP =PIB1X 100 PIB0
b) Indicele preţurilor de consum (IPC). Toţi oamenii care alcătuiesc populaţia unei ţări sunt
consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct de creşterea preţurilor. În acest sens se apelează la un indice de tip Laspeyres aplicat la bunurile şi serviciile de consum. IPC =Σ q1x P1 Σ q1x P0 In care: q1 reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii necesare subzistenţei populaţiei în condiţii normale; P1 si P0 exprimă nivelul preţurilor în perioada curentă şi respectiv, în perioada de bază. Astfel în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii de consum (coş de bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de cumpărare a salariului şi, în consecinţă, având loc creşterea costului vieţii. c) Indicele puterii de cumpărare a banilor reprezintă raportul procentual între puterea de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor in perioada anterioară. 18 .Definiti notiunile de somaj si de somer si care sunt cauzele somajului.
Factorul esenţial în dezvoltarea economico – sociala a unei ţări îl constituie resursele umane. Resursele umane existente la un moment dat în societate exprimă numărul persoanelor capabile de muncă respectiv acea parte din populaţie care dispune de capacităţi fizice şi intelectuale pentru a desfăşura o activitate utilă. Resursele de muncă mai sunt denumite forţa de muncă. Din populaţia totală distingem două categorii: - Forţa de muncă (oameni angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă); - Populaţia inactivă (în afara forţei de muncă Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă. Biroul Internaţional al Muncii defineşte şomerul ca fiind persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: - Are o vârstă de peste 15 ani; - Este apt de muncă; - Nu are loc de muncă; - Este disponibil pentru o muncă salarială În România Legea nr. 1/1991 (completată ulterior) precizează: “Şomerii sunt persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.” Cauzele şomajului
Apariţia şomajului este determinată de o multitudine de cauze obiective cât si subiective. Dintre acestea amintim: - Ritmul de creştere economică în condiţiile unei productivităţi a muncii ridicate , nu mai este capabil să creeze noi locuri de muncă, astfel încât să asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul între cerere de muncă şi ofertă de muncă este în defavoarea ultimei. O cauză de ordin subiectiv este comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri fie datorită lipsei lor de exprienţă, fie ca aceştia nu se încadrează în disciplina muncii. - Progresul tehnic , pe termen scurt este generator de şomaj, într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de a asimila noutăţile cercetării ştiinţifice. Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt acoperite prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă. - Criza economică, caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice, sporeşte numărul de şomeri. - Modificări de structură a ramurilor şi sectoarelor economice sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererii de muncă. - Imigrarea – emigrarea influenţează asupra stării pieţei muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în ţara de origine.
-
Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă , datorită oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, promovării unor politici de embargou, influenţează negativ asupra relaţiilor economice vizând importul – exportul, deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la creşterea şomajului.
19. Descrieti formele somajului si cum se realizeaza masurarea somajului?
a) Şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului economic. În faza de criză, şomajul sporeşte ca urmare a contracţiei, scăderii producţiei, a activităţilor economice şi creşterii numărului de falimente, cu deosebirea întreprinderilor mici şi mijlocii. b) Şomajul conjunctural este efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali eco-nomici, politici, sociali, interni şi internaţionali. c) Şomajul structural derivă din reconversiunea unor activităţi economice, din restructurările de ramură şi sub ramură impuse de progresul tehnic. d) Şomajul tehnologic este efectul introducerii noi-lor tehnologii, care impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi, în consecinţă o reducere a locurilor de muncă. e) Şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, în agricultură, construcţii, turism. f) Şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. g) Şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului. h) Şomajul deghizat cuprinde persoanele declara-te şi înregistrate la Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă în categoria şomeri, dar care, în realitate sunt pe piaţa gri a muncă. Persoanele care trăiesc în mediul rural şi care au un grad de ocupare redus, nu sunt înregistrate la A.O.F.M. dar în realitate se află într-un şomaj latent. i) Şomajul voluntar reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se trans-feră de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale. Măsurarea şomajului
Măsurarea şomajului presupune luarea în considerare a dimensiunii, a structurii, a intensităţii şi duratei acesteia, într-o perioadă sau alta. În acest sens folosim indicatori cantitativi şi structurali. Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a şomajului adică numărul total al şomerilor existent la un moment dat, pe ansamblul economiei naţio-nale, într-o zonă geografică, în anumite ramuri profesii, meserii, etc. Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului. Se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă (populaţia ocupată + şomeri) RS =Număr de şomeriX 100 Populaţie activă Indicatorii de ordin structural se referă la componenta structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex, vârstă, etc. Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente ca: instensitatea şomajului şi durata şomajului . 20. Care sunt consecintele somajului? Prezentati politicile de combatere a somajului.
Pe plan economic se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ – familie. Pe plan naţional excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea calificarea celor aflaţi în şomaj au presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii. Această forţă de muncă ieşită din populaţia activă nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; şomajul poate genera acte de violenţă, infracţiuni, creşterea criminalităţii.
La nivel de individ – familie şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Se deteriorează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă. Un rol aparte revine stării morale şi psihice care afectează individul mai mult decât latura economică. Apar complexe de neutilitate pentru societate şi familie şi poate afecta coeziunea şi armonia din unele familii. Politici de combatere a şomajului
Datorită consecinţelor eonomice şi sociale ale şomajului, guvernele au responsabilitatea de a elabora politici al căror obiectiv îl constituie reducerea proporţiilor acestuia, asigurarea protecţiei sociale. Aceste politici se împart în politici active şi politici pasive. 1. Politicile active constau din măsuri care să contribuie la (re) integrarea şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi. Politicile active cuprind activităţi ca: - Organizarea de cursuri de calificare; - Stimularea agenţilor economici; - Încurajarea investiţiilor; - Acordarea de facilităţi agenţilor economici care angajează şomeri de lungă durată precum şi tineri; - Încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; - Dezvoltarea serviciilor publice; - Extinderea ocupării atipice. În vederea atenuării şomajului sunt importante şi măsuri ca: - Acordarea de facilităţi care să stimuleze mobi-litatea forţei de muncă; - Încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu; - Dezvoltarea cercetării ştiinţifice; - Formarea şi specializarea tineretului în domenii de perspectivă îndelungată; - Introducerea de restricţii privind imigrarea. Măsurile active vizează şi populaţia ocupată în vederea preîntâmpinării riscului de şomaj. În acest scop la nivelul unităţilor economice se elaborează programe de (re) calificare, reciclare a forţei de muncă ocupate în concordanţă cu modificările de structură sau tehnologice ce urmează a avea loc în unităţile respective. Politicile pasive se caracterizează în măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor involuntari un anumit
venit pentru un trai decent sau de subzistenţă. Venitul asigurat şomerului se numeşte ajutor de şomaj. El se acordă pe o perioadă determinată de timp, în sumă fixă. 21. Ce este moneda? Prezentati functiile clasice ala monedei si formele acesteia.
Moneda constituie unul din instrumentele majore ale economiei de piaţă. Prezenţa sa în economie a permis desfăşurarea procesului de circulaţie a mărfurilor, schimbul de bunuri şi servicii. Între bani şi monedă nu putem pune semnul egalităţii. Moneda constituie o parte a masei băneşti, iar banii cuprind moneda plus alte mijloace de plăţi. Moneda, în stricto sensu, reprezintă doar piesele metalice. În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate.
Ea este considerată un activ lichid ale cărei forme se modifică în funcţie de structurile economice şi sociale şi care serveşte la evaluarea şi reglementarea schimburilor. Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă de funcţiile sale, aflate într-un proces de dezvoltare şi diversificare. Funcţiile clasice ale monedei
a) Etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la evaluarea bunurilor şi serviciilor schimbate şi a veniturilor vărsate. Ea permite exprimarea în aceeaşi unitate de măsură a tuturor bunurilor şi serviciilor; b) Mijlocitor al schimbului . În această calitate, moneda este cedată în contrapartida bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul schimbului. c) Funcţia de rezervă. Prin aceasta, moneda permite transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie o parte a activelor agenţilor economici. Formele monedei
În evoluţia sa monedaa cunoscut diferite forme: a) Piesele sau moneda divizionară; b) Biletele de bacă sau moneda fiduciară (fiducia = încredere). În fiecare ţară, Banca Naţională deţine monopolul emisiunii de bilete. Împreună cu moneda divizionară alcătuiesc numerarul aflat în circulaţie; c) Moneda scripturală (depozite la vedere) emise de bănci, case de economii, etc.; d) Moneda comercială, formată din cambii şi alte documente emise de întreprinderi particulare, persoane juridice, cu obligaţia de a plăti la un anumit termen. 22 . Ce reprezinta masa monetara si sistemul monetar? Prezentati componentele masei monetare. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie sub aceste forme determină masa monetară. Totalitatea
formelor de monedă, a principiilor şi normelor juridice, economice, care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul monetar. Mărimea masei monetare este dată de suma mijloacelor băneşti existente în conturile bancare ale clienţilor, plus monetarul aflat în circulaţie. Componentele masei monetare sunt: - Numerarul sau banii, lichizi, format din bancnote şi monedă divizionară; - Depozitele băncilor comerciale plasate la Banca Centrală ca rezerve minime obligatorii; Suma celor două cantităţi formează baza monetară sau banii primari şi reprezintă creanţe asupra Băncii Centrale; - Depozitele la vedere ale populaţiei şi agenţilor economici, păstrate în băncile comerciale. Acestea se mai numesc bani secundari . - Depozitele la termen ale populaţiei şi firmelor constituie cvasimoneda. Lichiditatea înseamnă posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăţilor către clienţii băncilor, atât prin resursele în numerar, cât şi prin banii de cont. Agregatul monetar descrie componenţa masei monetare prin indicatori statistici cu o autonomie relativă. După gradul de lichiditate, BNR a identificat patru agregate şi anume: M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă); M2 = M1 + conturile de economii si conturile pe librete la bancă; M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit; L = M3 + bonurile de tezaur şi titlurile comerciale emise la întreprindere. Agregatele monetare sunt indicatori care reflectă capacitatea de a cheltui a agenţilor economici. Detereminarea agregatelor monetare face posibil ca autorităţile monetare să exercite un control permanent al masei monetare în funcţie de volumul bunurilor şi serviciilor care circulă în economie. 23 . Ce reprezinta oferta de moneda si cine asigura crearea monedei? Care sunt metodele prin care se realizeaza oferta de moneda? Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mone-dă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin sistemul bancar. Purtătorii primari de monedă sunt cei care crează monedă şi cei care economisesc: băncile naţionale , alte instituţii financiare, agenţii economici, familiile. Desfăşurarea operaţiunilor economice necesită monedă pentru efectuarea plăţilor.
Crearea de monedă constituie o modalitate de finanţare a economiei naţionale. Totodată ea asigură necesităţile de lichidităţi ale agenţilor economici. Factorii principali care asigură crearea monedei sunt: băncile, Banca Centrală, Trezoreria. Instrumentele prin care se realizează oferta de monedă depind de serviciile pe care le pot asigura banii sub formă de numerar. Metodele prin care se realizează oferta de monedă sunt: • Alimentarea nevoilor de resurse băneşti ale statului; • Achiziţionarea devizelor străine obţinute de agenţi economici exportatori, prin care Banca Naţională sporeşte masa monetară, oferind bani naţionali; • Banca Naţională oferă bani băncilor comerciale pentru compensaţii între acestea, pentru creşterea rezervelor băncilor, etc.; • Trecerea la Trezorerie, dintr-un cont bugetar, într-un cont bancar pe termen scurt sau la vedere; • Acordarea de credite, de către orice bancă; • Emisiunea monetară realizată de Banca Naţională; • Schimbul valutar in moneda naţională. Creşterea ofertei de monedă este determinată de: - Creşterea cantităţii de bunuri economice destinate vânzării; - Acoperirea deficitului bugetar; - Scăderea vitezei de rotaţie a banilor; - Convertibilitatea monedelor străine în bani naţionali; - Retragerea din circulaţie a unei cant. de monedă. 24. Explicati obiectivele politicii monetare.
Prin politica monetară, ca instrument de politică economică, fiecare ţară o foloseşte pentru a acţiona împotriva inflaţiei pe de o parte şi adoptarea poziţiei necesare împotriva mişcărilor înternaţionale de capital, pe de altă parte. Obiectivele politicii monetare se împart, conform figurii 8.1, în: - Obiective intermediare; - Obiective finale
Mijloace şi Instrument e de politică monetară
OBIECTIVE INTERMEDIARE
Stabilitatea nivelului general al preţurilor Stabilitatea ratei de schimb
OBIECTIVE FINALE
Angajare completă Creştere economică Justiţie socială
Înaintea tuturor altor preocupări, politica monetară trebuie să contribuie la eliminarea inflaţiei. Acest lucru se realizează prin stabilitatea monetară. Ea are două direcţii de acţiune: - Internă – lupta împotriva inflaţiei; - Externă – stabilitatea ratei de schimb. Stabilitatea monetară nu este un obiectiv în sine. Ea este o condiţie de realizare a obiectivelor finale: economice, sociale şi politice care le are noţiunea. Instrumentele politicii monetare sunt cele ce vor fi folosite pentru a acţiona asupra obiectivelor intermediare. Politica monetară trebuie să fixeze obiectivele intermediare în concordanţă cu obiectivele finale (conform figurii 8.1) Realizarea obiectivelor intermediare sunt strâns legate de mijloacele politicii monetare: stabilitatea ratei de schimb şi cantitatea de masă monetară. Cantitatea masei monetare este fondată pe teoria cantitativă a monedei rezumată în ecuaţia schimbului a lui Irving Fischer: MV = PT. unde
M – masa monetară. V – viteza de cirulaţie a monedei T – volumul tranzacţiilor P – nivelul general al preţului Viteza de rotaţie exprimă numărul mediu de operaţiuni vanzare – cumpărare şi de plăţi pe care le intermediază o unitate monetară într-o perioadă dată. Instrumentele politicii monetare sunt legate de procesul emisiunii monetare conform figurii 8.2 Logica schemei este: existenţa rezervelor (1) permite băncilor să acorde împrumuturi (2) care crează depozitele de monedă nouă (3). Scurgerile (4) realizate prin retragerile de numerar şi rezervele obligatorii crează o nevoie de lichidităţi. Pentru a continua activităţile lor, băncile trebuie să-şi reconstituie rezervele lor în moneda băncii centrale. Ele sunt deci determinate să se refinanţeze (5). Limitarea emisiunii monetare de către autoritatea monetară prin modalităţile de aplicare a politicii monetare, prin două căi: acţiune asupra lichidităţii bancare, pe de o parte şi acţiune asupra distribuţiei de credit, pe de altă parte. 25. Care este motivarea cererii de moneda?
Motivarea cererii de monedă este dată de: - Motivul tranzacţiilor, de aici nevoia de a face plăţi curente; - Motivul precauţiei, conform căruia cererea de bani este determinată de o serie de nevoi neprevăzute; - Motivul speculativ, conform căruia cererea de bani este determinată de incertitudinea asupra valorii în bani a altor bunuri pe care le deţine o persoană. Masa monetară trebuie analizată atât ca stoc, cât şi ca flux. Masa monetară – stoc reprezintă totalitatea instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor nonfinanciari la un moment dat într-o ţară, destinate cumpărării de produse, plăţii datoriilor, economisirii, plasamentelor, etc. Masa monetară – flux se obţine ca produs între mărimea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor în economie, într-un an. Cererea de monedă este cererea de active monetare (instrumente ce îndeplinesc funcţiile banilor) la un moment dat ca stoc şi, în medie, într-un orizont de timp, ca flux. Masa monetară este direct proporţională cu cantitatea de bunuri economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a unităţii monetare. Puterea de cumpărare (Pc) reprezintă raportul dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor pe piaţă. Oricare cerere de bani, ca şi menţinerea şi păstrarea banilor au un cost de oportunitate dat de sacrificarea şansei (celei mai bune) – dobânda ce ar fi putut fi încasată prin cumpărarea de active financiare. Dacă mărimea cererii de bani se corelează cu cea a tranzacţiilor, cu producţia naţională de bunuri în termeni nominali, obţinem cererea nominală de monedă. Cererea reală se obţine prin raportarea cererii nominale la nivelul preţurilor. Cererea nominală de monedă apare ca fiind direct proporţională cu evoluţia preţurilor. În acelaşi timp cererea de bani este influenţată si de mărimea venitului naţional şi de mărimea preţurilor. Oferta şi cererea de monedă se confruntă pe piaţa monetară. 26 . Definiti piata monetara si care sunt subiectii principali ai pietii monetare?
Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt pe care se schimbă titluri contra lichidităţi. Astfel, piaţa monetară circumscrie ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor
prin care disponibilităţile monetare sunt transferate în domeniile deficitare de monedă. Aici se întâlneşte cererea de împrumuturi din partea agenţilor economici şi a statului cu oferta de resurse monetare venită de la instituşii financiare, persoane individuale şi agenţi economici. Subiecţii principali ai pieţei monetare sunt: - statul, care conferă putere monedei legale şi defineşte coordonatele politicii monetare; - Banca Naţională, prin emisiunile şi controlul monedei; - Sistemul bancar, care acordă credite şi crează monedă bancară; - Casa de economii, societăţile financiare, Trezoreria, etc.; - Agenţii economici; - Populaţia. 27. Ce reprezinta interventia statului in economie si care este obiectivul acesteia? Care sunt formele de manifestare a rolului statului in economie?
Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă, prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale conjunctu-rale sau structurale, precum şi a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete. Obiectivul intervenţiei statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în funcţionarea economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune, diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare, etc. Statul caută să “corecteze” imperfecţiunile pieţei. În contextul contemporan, rolul statului în economie este strâns legat de importanţa deosebit de mare pe care o au problemele macroeconomice şi implicit, macrodecizia, legăturile dintre comportamentul individual şi cel colectiv, dintre ansamblul economiei şi părţile ei componente, dintre deciziile individuale şi funcţionalitatea globală a economiei. Ambianţa de libertate economică, sistemul liberei iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită ordine economică. Sistemul concurenţial al economiei de piaţă moderne trebuie să fie conceput ca un mecanism care, bazându-se pe piaţă este capabil să-şi coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să funcţioneze şi să se dezvolte. Asigurarea unei creşteri economice echilibrate, relansarea economiei, lupta împotriva şomajului şi inflaţiei, climatul social necesar nu se pot înfăptui numai prin “mâna invizibilă” a pieţei, ci impun din partea statului o anumită intervenţie. Forme de manifestare a rolului statului în economie
a) Afirmarea statului ca producător şi consumator . Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă, există într-o proporţie sau alta, şi un sector public, care, atrăgând şi utilizând factori de producţie, produce bunuri materiale şi servicii, participă la relaţiile de piaţă, influenţează raportul cerere – ofertă şi formarea preţurilor. Statul a devenit, astfel un agent economic, deoarece şi de el depind într-o măsură sau alta oferta de bunuri şi servicii, cercetarea ştiinţifică, pregătirea oamenilor, care condiţionează capacitatea de inovare a economiei. b) Prin instrumente de politică economică cum sunt politicile: monetară, de credit, bugetară, fiscală, prin investiţii publice, etc. Statul este titularul unic de emisiune de monedă, deoarece Banca Centrală cu putere de a emite monedă, aparţinând statului este direct integrată în puterea executivă de stat. Asigurarea echilibrului monetar favorizează diminuarea inflaţiei şi şomajului, stabilitatea banilor şi a puterii de cumpărare a populaţiei. c) Politica de control , direct sau/şi indirect, asupra preţurilor şi veniturilor , manifestându-se prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din partea unor agenţi economici, statul protejând consumatorii de bunuri şi servicii. Prin politica veniturilor, factorii guvernamentali caută să stăpânească, să menţină sub control creşterea şi repartizarea veniturilor. În cadrul sectorului public, statul distribuie, el însuşi, venituri. Atât preţurile, cât şi salariile lucrătorilor respectivi pot fi mai riguros administrate de către stat.
d) În domeniul protecţiei sociale. Acest rol a devenit unul din principalii factori de bunăstare. Printro anumită politică socială statul introduce reglementări privind: dreptul la muncă şi odihnă, tratament medical, la educaţie şi cultură, acordarea de pensii, burse, ajutor social, construcţii de locuinţe, apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor norme de securitate la locul de muncă. Prin dezvoltarea protecţiei sociale, statul, alimentează un flux de prestaţii sociale diverse care poate menţine cererea globală atunci când aceasta ar putea fi afectată de creşterea şomajului. e) Politica de protejare a concurenţei . Statul elaborează reguli şi reglementări, prin care se stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei. Prin acestea, se stimulează jocul concurenţial, iniţiativa şi întreţinerea unei economii competitive. f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. Acest lucru are rolul de a coordona şi orienta activitatea pe ansamblul economiei naţionale, în condiţiile în care există şi un sector public în economie. g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe . Fiecare stat trebuie să-şi supravegheze relaţiile sale cu alte state, să-şi asigure forţa de competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor, eficienţa economică promovând anumite politici. Totodată statul este implicat în participarea acestuia la rezolvarea problemelor globale ale omenirii. 28 . Ce este bugetul de stat si politica bugetara? Politică bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi
mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice. Politica bugetară se concretizează prin bugetul de stat care, constituie principala componentă a bugetului public naţional alături de bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale. Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autori-zate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. El este un document de sinteză, elaborat şi administrat de către Guvern şi autorizat prin vot de către Parlament, ce reflectă marile categorii de resurse şi sarcini ale statului, constituind forma principală de manifestare a politicii sale financiare. 29 . Definiti politica fiscala si explicati planificarea macroeconomica. Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de
măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi modul de folosire al lor ca instrument de stimulare a creşterii economice. Programarea sau planificarea macroeconomica reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în economia de piaţă modernă, subordonată funcţionării cât mai eficiente a pieţei prin acţiuni de orientare şi coordonare a activităţii pe ansamblul economiei naţionale. Ea se concretizează în decizii macroeconomice, în programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice, niveluri orientative, măsuri şi termene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor sectoare şi ramuri a economiei, mecanismul preţurilor, etc. În condiţiile actuale, planificarea macroeconomică are o determinare obiectivă, izvorând din complexitatea problemelor privind funcţionarea şi dezvoltarea economiei, din importanţa tot mai mare pe care o are macrodecizia economică, din necesitatea cunoaşterii şi coordonării activităţii economice. Programarea macroeconomică nu contravine pieţei. Ambianţa de libertate economică, sistemul liberei iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită ordine în funcţionarea economiei. Sistemul economiei de piaţă moderne trebuie înţeles ca un sistem perfecţionat, care bazându-se pe piaţă, este capabil să-ţi coordoneze mişcarea sa de ansamblu. În condiţiile economiei de piaţă proprietatea privată este dominantă. În aceste condiţii planificarea macroeconomică are un caracter orientativ: nivelurile de producţie, ritmurile de dezvoltare, termenele de îndeplinire prevăzute, nu sunt obligatorii pentru agenţii economici. Astfel se întâlnesc drept forme de planificare următoarele:
a) Planificarea indicativă , care se caracterizează prin aceea că organele specializate ale statului respectiv explică agenţilor economici conţinutul obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic, motivaţia orientărilor respective, în scopul convingerii acestora de necesitatea de a acţiona în conformitate cu prevederile. b) Planificarea incitativă , care se bazează pe folosirea de către stat a diferitelor pârghii economicofinanciare (preţ, credit, dobândă, impozite, subvenţii, etc.) pentru stimularea interesului economic al agenţilor economici în direcţia îndeplinirii obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic. Există în unele ţări, un tip de coordonare denumit planificare informală . Această formă nu presupune elaborarea de planuri la nivel naţional ci se concretizează în activităţi de coordonare a deciziior adoptate separat de către administraţiile publice cu cele ale firmelor private, publice sau mixte. 30 . Definiti notiunile de finante, finantare, surse de finantare, modalitati de finantare. Termenul finanţe desemnează totalitatea dispo-nibilităţilor băneşti, precum şi a altor mijloace de
plată ale unei ţări, ale unei instituţii ori colectivităţi sau ale unui agent economic. În procesul formării şi gestionării mijloacelor băneşti necesare funcţionării subiecţilor economiei de piaţă, de la firme, la stat, apar relaţii specifice numite relaţii financiare. Finanţarea are sensul de asigurare a resurselor financiare şi este definită ca funcţia, profesia sau activitatea care se referă la bani sau monedă, desemnând procurarea, posesiunea şi gestionarea acestora. Relaţiile financiare includ: - Redistribuirea cu caracter definitiv – finanţarea , limitată la formarea fluxului de mijloace financiare într-un singur sens, fără contrapartidă, sau la aspectul fiscal al fluxurilor monetare; - Redistribuirea cu caracter temporar – creditarea , cu respectarea principiului rambursării la scadenţă împreună cu o dobândă stabilită prin contractul de creditare, în anumite condiţii negociate de parteneri. Subiecţii economici – firme, familii, stat – pot dispune la un moment dat de mijloace băneşti peste necesităţile lor imediate de consum şi investiţii, ceea ce inseamnă că ei dispun de capacitate de finanţare. Aceasta poate fi pusă, în anumite condiţii, la dispoziţia celor ce au nevoi pe care nu le pot acoperi, ceea ce constituie nevoi de finanţare. Astfel, la o scară macro sau chiar mondoeco-nomică au loc transferuri ale resurselor financiare dintrun sector în altul, dintr-o ţară în alta, care generează fluxuri de resurse monetare, precum şi necesitatea gestionării variaţiei stocurilor respective Prin capacitatea pieţei financiare se asigură folosirea economiilor realizate de diferiţi agenţi economici prin economisire, pentru a finanţa investiţiile altor agenţi economici, prin intermediari ce generează un circuit specializat în cadrul căruia au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen lung. Sursele de finanţare ale agenţilor economici se clasifică în: • Autofinanţare prin investirea unei părţi din profit şi alte surse interne; • Emisiuni de acţiuni/obligaţiuni, ce vor fi puse în vânzare prin pieţele financiare; • Finanţarea externă prin credite bancare susţinute de bănci externe. Modalităţile de finanţare ale agenţilor economici sunt: • Finanţare monetară prin bănci (creare de resurse monetare în conturi); • Finanţarea nemonetară, prin utilizarea economiilor realizate în perioada anterioară apariţiei nevoii financiare, lucru ce se poate realiza atât prin intermediul sistemului bancar, cât si prin intermediul pieţei capitalurilor, sub forma finanţării indirecte sau creditării, în primul caz şi/sau al finanţării directe în al doilea caz 31 . Ce este piata financiara si care este obiectivul acesteia? Piaţa financiară este locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung, pe
baza separării actelor de economisire şi finanţare. Practic, piaţa financiară este intermediarul dintre sectorul financiar bancar şi sectorul productiv dintr-o economie.
Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii dintre diverse reglementări, uzanţe, instrumente, deicizii, menite să asigure îndeplinirea rolului şi funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri financiare. Obiectul pieţei financiare îl reprezintă titlurile financiare pe termen lung. Principalele tipuri de titluri pe termen lung sunt: acţiunile, obligaţiunile şi titlurile de ipotecă, ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă mai mare de un an. Se poate spune că sfera de cuprindere a pieţei financiare cuprinde piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa titlurilor de ipotecă sau a altor titluri emise de stat. 32. Explicati ce este oferta si cererea de capital.
Componentele fundamentale ale pieţei financiare sunt cererea şi oferta. Cererea de capital apare din necesitatea finanţării unor proiecte de investiţii, a măririi resurselor monetare ale unor instituţii financiare ca băncile, ori alţi intermediari financiari, administraţii locale şi centrale. Purtătorii cererii sunt: guvernele, instituţii financi-are, societăţi comerciale, trezoreria statului, compa-nii industriale publice sau private, bănci comerciale, unităţi administrative. Ei ocupă poziţii de debitori pe pieţele de capital. Oferta de capital apare ca urmare a economisirii de resurse băneşti. Ofertanţii sunt societăţi comerci-ale, bănci, persoane fizice, care deţin excedente de resurse peste nivelul curent al cheltuielilor lor şi doresc să le investească, adică să realizeze plasamente care să le aducă câştiguri. Ei se numesc investitori şi deţin poziţii de creditori pe pieţele financiare. Prin titlul achiziţionat, numit şi hârtie de valoare sau valoare mobiliară, se atestă că posesorul lui este titularul unui drept cu o anumită valoare, pe baza aportului financiar adus într-o afacer, aport recunoscut de beneficiarul a fluxului de capital. Aceste titluri circulă pe pieţele de valori mobiliare şi sunt negociabile. Piaţa titlurilor presupune, mai intâi, emisiunea acestora, difuzarea emisiunilor noi şi apoi schimbul titlurilor emise anterior. 33 . Care este structura pietei financiare si explicati componentele acesteia.
Structura pieţei financiare cuprinde două comparti-mente: piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară are ca obiect de activitate emisiunea şi distribuirea titlurilor noi şi transferul de mijloace de finanţare de la cei ce economisesc spre debitorii finali. Ea are rolul de a atrage cât mai multe disponibilităţi băneşti şi de a le orienta către sectoa-rele productive. Totodată acestă piaţă atrage solicitanţii de capital, oferindu-le la costuri minime de timp şi ban, resurse investiţionale. În acest mod, piaţa primară joacă rolul de finanţator al economiei, realizând o finanţare directă, nemonetară. Piaţa secundară are un rol complementar în raport cu cea primară, având ca obiect tranzacţionarea titlurilor deja emise, atunci când deţinătorii lor, doresc să le valorifice înaintea termenului de scadenţă. Cei ce achiziţionează astfel de hărtii de valoare nu contribuie la finanţarea directă a activităţii emitenţilor lor. 34. Ce reprezinta economia mondiala ? Prezentati etapele formarii economiei mondiale.
Economia mondială este unul dintre conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi practica internaţională. El desemnează pe de o parte, realitatea obiectivă fundamentală a lumii contemporane reprezentată prin ansamblul economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi a altor entităţi economice private în complexitatea legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă parte aest concept desemnează ştiinţa care studiază realitatea economico-socială din multiple perspective: componente de dezvoltare şi evoluţie, forme şi mecanisme, trăsături şi tendinţe. În acest proces complex şi îndelungat un rol esenţial l-au avut numeroşi factori de ordin economic, tehnic, social şi politic, marcati de mai multe momente, cum ar fi: a) La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului dintre diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice;
b) Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor l-au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă c) Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca ansamblu de specializări de producţie pentru export, pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, ducând la împărţirea acestora în ţări industriale şi ţări agrare. d) Revoluţiile politice care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa) şi XIX (Spania, Italia şi Germania) au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de formare a economiilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au asigurat extinderea şi consoli-darea mecanismelor specifice economiei capitaliste. e) Ultima treime a secolului al XIX-lea s-a carac-terizat prin evoluţii de amploare şi importante. În primul rând este vorba de mari descoperiri, invenţii şi creaţii tehnice care s-au răspândit repede în Europa şi America. Dintre acestea amintim: turbina electrică, motorul cu combustie internă, telegraful căile ferate, contribuind la dezvoltarea construcţiei de maşini a metalurgiei, industriei cărbunelui, chimia. În al doilea rând a crescut puternic productivitatea muncii. f) Economia ţărilor industriale s-a confruntat, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea cu multe crize economice, care au influenţat evoluţia producţiei şi a comerţului mondial. Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi tehnologice, au accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă multe întreprinderi slabe, stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere economicofinanciară. Astfel s-a accentuat procesul de formare şi afirmare a corporaţiilor. g) Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte ocupându-l în această perioadă orientarea mai activă către surse de materii prime şi către noi pieţe în ţările slab dezvoltate. h) Din punct de vedere al structurilor economice durabile, o transformare importantă a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor care au îmbrăcat forme diferite – carteluri, trusturi, concerne – cu ponderi diferite de la ţară şa ţară. i) Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia mondială: cele două războaie mondiale, marea criză economică mondială din anii 1929 – 1933, revoluţii sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare naţională şi socială. 35. Ce reprezinta internationalizarea si globalizarea?
Interdependenţele economice reprezintă conceptul care exprimă forma de mişcare a interacţiunilor dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale unice. Interdependenţele economice au la bază factori obiectivi şi subiectivi cum ar fi: • Diviziunea internaţională a muncii; • Deschiderea economiilor naţionale spre exterior; • Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor şi gradul de aplicare a creaţiilor respective în economie; • Nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială; • Gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice; • Schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan internaţional; • Factorii politici, sociali, etc. Internaţionalizarea actuală şi globalizarea desemnează o treaptă sau un grad mai ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările şi toate ramurile şi domeniile de activitate. Discuţiile care se poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului, concluzionează “ameninţarea pe care o reprezintă internaţionali-zarea vieţii economice – denumită globalism – poate părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite să concureze cu ţările în care salariile sunt mici, vulnerabilitatea economică este mai mare şi deci costurile de producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urmă îşi vor îndrepta mai curând atenţia corporaţiile tranzacţionale”.
Prin globalizare se înţelege procesul de generali-zare a interdependenţelor între economiile naţionale ale ţărilor lumii, pe baza liberalizării tuturor fluxurilor economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de tehnică şi tehnologii, de forţă de muncă şi îndeosebi, prin creşterea rolului firmelor tranzacţionale. Procesele economice majore care stau la baza globalizării şi care modifică configuraţia economiilor naţionale şi a economiei mondiale sunt: • Liberalizarea schimburilor şi formarea unui sistem global a comerţului cu bunuri şi servicii şi încercarea de administrare a acestuia printr-un organism comun: Organizaţia Mondială a Comerţului; • Internaţionalizarea tehnologiei şi a celorlalte forme ale proprietăţii intelectuale şi includerea lor în acelaşi organism de reglementare; • Constituirea unor forme şi nuclee de informatizare a producţiei, prin integrarea acesteia pe criterii noi, de tip funcţional. 36. Care sunt principalii factori ai globalizarii ?
Principalii factori ai globalizării sunt: a) Societăţile transnaţionale, care acţionează prin investiţii directe de capital, deschiderea de filiale proprii sau prin creare de societăţi mixte; b) Organizaţiile subregionale, regionale si interregio-nale prin care se realizează şi se dezvoltă coopera-rea multidimensională şi integrarea economică; c) Organizaţiile economice internaţionale, în special F.M.I., B.M., O.M.C. şi chiar O.N.U., care dispun de mecanisme şi reguli adecvate. 37.
Care sunt problemele globale ale omenirii prezentate Clubului de la Roma?
-
Dezvoltarea economică inechitabilă; Guvernarea si capacitatea de guvernare; Securitatea alimentară globală şi posibilitatea de procurare a apei; Mediul înconjurător şi energia; Creşterea populaţiei şi migraţia; Impactul acţiunilor geostrategice din lume.
