Conferință de Rudolf Steiner asupra unui poem de Crăciun și de Paște de Johann Wolfgang von Goethe ținută la 25 Decembrie 1907 la Köln (GA 98)
Versiunea de față - de Andrei Onea
INTRODUCERE De această conferință a lui Rudolf Steiner asupra poemului lui Johann Goethe «Tainele» și de poemul însăți am aflat și făcut cunoștință prima dată prin anul 1994. Materialul era în formă de manuscris. Traducerea în multe locuri era greu de înțeles. Textul, însă, m-a impresionat tare, astfel că și dimineața m-am trezit de clinchete. Am stăruit asupra ordonării conferinței, astfel ca ea să fie lingvistic mai exactă și clară, iar traducerea versurilor lui Johann Goethe să sune a poezie. În această cizelare am mai luat în considerație versiunea rusească și cea englezească. Textul, eventual, poate fi îmbunătățit și mai departe.
Andrei Onea 2015
2
Cel care a fost astă noapte în catedrala din Köln a putut vedea proiectate acolo trei inițiale luminoase: C.M.B. După cum se știe, ele simbolizează numele celor trei regi sfinți, care - conform tradiției creștine - s-au numit Caspar, Melhior și Baltazar. Aceste trei nume trezesc pentru Köln niște amintiri ieșite din comun. Conform unei vechi legende, acești trei regi sfinți deveniră apoi episcopi, iar după moartea acestora - peste mulți ani - osemintele lor au fost aduse aici la Köln. În legătură cu această veche cazanie se mai află și o legendă care istorisește că, cu o ocazie oarecare, încoace la Köln a sosit un rege danez, aducînd cu sine trei coroane pentru cei trei regi sfinți. După ce s-a întors acasă el a avut un vis, în care i-au apărut cei trei regi sfinți întinzîndu-i fiecare cîte o cupă: în prima era aur, în cea de-a doua era tămîie, iar într-a treia - smirnă. Cînd regele danez s-a trezit din somn, cei trei regi sfinți dispăruseră, au rămas însă, restituite din vis, darurile - cele trei cupe. În această legendă este cuprins un sens extraordinar de adînc. Se face o aluzie la faptul că în visul său regele danez s-a înălțat pînă la a putea arunca o anume privire în lumea spirituală, cu care ocazie el a aflat sensul simbolic al celor trei regi, al celor trei magi de la Răsărit, care au oferit la nașterea lui Iisus aur, tămîie și smirnă. Iar din această cunoaștere regele s-a ales cu un bun durabil - cele trei virtuți, care sînt subînțelese prin aurul, tămîia și smirna dăruite, și anume: cunoașterea de sine - prin aur; auto-cucernicia sau evlavia sinelui, adică pietatea cea mai lăuntrică, pe care o putem numi dăruire de sine - prin tămîie; și prin smirnă - auto-împlinirea, dezvoltarea și perfecționarea sinelui, sau păstrarea veșnicului în sine. Cum de a fost posibil ca regele danez să primească aceste trei virtuți ca pe niște daruri venite dintr-o altă lume? Pentru el aceasta devenise posibil deoarece a încercat să pătrundă cu întregul său suflet simbolul adînc cuprins în aducerea ofrandelor către Iisus din partea celor trei regi. În relatările despre Christos se află integrate multe, foarte multe trăsături caracteristice, care ne permit să pătrundem în cele mai diferite semnificații, ce se 3
conțin în însăși principiul christic, precum și în ceea cum urmează el să acționeze în lume. Adorarea pruncului Iisus și ofranda adusă lui de către cei trei magi, cei trei crai de la Răsărit, fac parte din cele mai semnificative momente din aceste relatări și trebuie să ne apropiem cu adîncă venerație și înțelegere de acest simbol fundamental al tradiției creștine. Mai tîrziu s-a încetățenit opinia că primul rege ar fi reprezentant al popoarelor asiatice, al doilea rege ar fi fost reprezentantul popoarelor europene, iar cel de-al treilea - al celor africane. Acolo unde se urmărea interpretarea creștinismului ca a unei religii a armoniei pămîntești, vizita celor trei regi și omagierea de către ei a lui Iisus era considerată drept o reunire a celor mai diferite curente și tendințe religioase ale lumii într-un singur principiu - cel christic. Cei care pătrunseseră deja în principiile misterelor creștinismului ezoteric nu considerau principiul christic doar o simplă forță de rînd ce intervenise în dezvoltarea omenirii, dar ei considerau că prin Ființa întrupată în Iisus din Nazaret acționa o forță cosmică, o forță a Universului, o forță care depășea cu mult acel element uman care a ajuns să fie dominant în timpul nostru. Ei vedeau în principiul christic forța care reprezintă idealul uman de un viitor îndepărtat, pe care omul și-l poate apropia numai odată cu adîncirea înțelegerii spirituale a lumii. Pentru ei ființa omului era în primul rînd o lume, o lume mică, un microcosmos, o copie a macrocosmosului, a marelui și atotcuprinzătorului univers. Acest macrocosm cuprinde totul ce omul poate percepe prin simțurile exterioare, adică vedea cu ochii, auzi cu urechile, dar care cuprinde și tot ceea ce poate percepe spiritul uman - de la cel mai slab pînă la cel mai evoluat. Așa vedea universul creștinul ezoteric timpurilor de început. Totul ceea ce era văzut de el pe firmamentul ceresc sau pe Pămînt, totul ceea ce era văzut drept fulger și tunet, ca furtună și ploaie, ca lumină solară, ca evoluție a corpurilor cerești, ca răsăritul și apusul Soarelui, ca răsăritul și apusul Lunii - toate acestea îi apăreau creștinului ezoteric ca gesturi, un fel de mimică, expresie exterioară a unor procese spirituale lăuntrice. Creștinul ezoteric contemplă uriașul edificiu cosmic ca și cum ar fi examinat cu privirea corpul uman. Aparent corpul uman se împarte în diferitele sale organe: cap, brațe, mîni ș.a.m.d. Cînd el vede mișcarea mînii, ochilor, etc., acestea sînt pentru dînsul expresia trăirilor lăuntrice spirituale și psihice de care are parte omul respectiv. După cum privind omul cu organele sale și cu mișcările acestora creștinul ezoteric descoperea esența lor profundă, spirituală, la fel în mișcările corpurilor cerești, în 4
lumina ce se scurgea dinspre ele spre om, în răsăritul și apusul Soarelui, în răsăritul și apusul Lunii, în toate acestea el descoperea expresia exterioară a unor ființe spiritualdivine, care umplu spațiul cosmic. Toate aceste fenomene ale naturii îi erau fapte, gesturi săvîrșite de divinități, mimică a ființelor spiritual-divine, la fel după cum era și ceea ce se întîmplă în neamul omenesc, atunci cînd oamenii întemeiază comunități sociale, atunci cînd oamenii se supun regulilor morale și își reglementează prin legi raporturile, cînd din forțele naturii își creează unelte. Acestea într-adevăr le fac cu ajutorul forțelor naturii, însă într-o astfel de formă care nu le-a fost dăruită nemijlocit de natură. Toate cele efectuate în umanitate, într-o măsură mai puțin sau mai mult conștientă, erau pentru creștinul ezoteric expresia exterioară a unor influențe interne divin-spirituale. Creștinul ezoteric nu se oprea însă doar la expresia generală, ci se referea și la anumite gesturi luate în parte, la anumite trăsături ale fizionomiei, mimicii universului, pentru a descoperi în ele anumite expresii ale spiritualului. Indicînd spre Soare, el spunea: «Soarele nu este doar un corp fizic exterior; acest corp fizic exterior al Soarelui este de fapt corpul unei ființe sufletesc-spirituale; una dintr-acele ființe spiritual-psihice care sînt domnitorii, conducătorii destinelor pămîntești, cîrmuitorii proceselor naturale de pe pămînt, dar și a toate ce au loc în viața socială a oamenilor, în relațiile reglementate ale comportamentului interuman...» Astfel creștinul ezoteric venera prin Soare revelarea exterioară a lui Christos. Pentru el Christos era în primul rînd sufletul Soarelui, și creștinul ezoteric spunea: «Soarele a fost de la bun început corpul lui Christos, însă oamenii de pe pămînt, ba chiar și pămîntul însuși, încă nu se maturizaseră suficient pentru a primi lumina spirituală, lumina lui Christos, care se revărsa din Soare. De aceea, toți oamenii au trebuit la început să fie pregătiți pentru lumina christică.» Apoi creștinul ezoteric privea spre Lună și observa că aceasta oglindește lumina Soarelui însă cu o intensitate mai slabă decît cea a luminii solare directe, și își spunea: «Cînd privesc cu ochii mei trupești spre Soare, lumina lui strălucitoare mă orbește, Luna însă nu mă orbește, căci îmi redă cu o intensitate slăbită lumina strălucitoare a Soarelui...» În această lumină solară slăbită, iradiată de Lună spre pămînt, creștinul ezoteric vedea expresia fizionomică a vechiului principiu al lui Iehova, expresia religiei legii cele vechi. Și își spunea: «Înainte ca 5
principiul christic, Soarele dreptății, să fi putut apărea pe pămînt, vechiul principiu al lui Iahve trebuia să-i premeargă pregătind calea, trimițînd lumina dreptății, atenuată în vechea Lege.» Așa dar, pentru creștinul ezoteric vechiul principiu lui Iahve, adică Legea cea veche - lumina spirituală a Lunii - însemna lumina spirituală reflectată a superiorului principiu lui Christos. Precum și adepții celor mai vechi mistere, creștinul ezoteric pînă departe’n evul mediu - vedea în Soare expresia luminii spirituale ce guvernează Pămîntul, luminii christice, iar în Lună vedea expresia reflectată a luminii christice, care l-ar orbi pe om în intensitatea sa deplină. Iar în Pămîntul însuși, creștinul ezoteric, precum și adepții vechilor mistere, vedea ceea ce periodic îi umbrește și acoperă orbitoarea lumină solară a spiritului. Și Pămîntul era pentru el expresia fizică a unui spirit, la fel ca și celelalte forme corporale erau expresie a ceva spiritual. Cînd Soarele își aruncă în mod vizibil razele asupra Pămîntului, cînd începînd de cu primăvară și continuînd toată vara Soarele își revarsă în jos lumina și chema afară din Pămînt toată acea viață ce începe a încolți și înmuguri, și cînd își atinge apoi punctul culminant în decursul lungilor zile de vară, atunci creștinul ezoteric își imagina că Soarele poartă de grijă și menține viața externă naturală aflată în creștere, cea fizică. În plantele ce încolțesc din sol, în animalele ce în aceste zile își manifestă fertilitatea, creștinul ezoteric vedea manifestarea externă, în formă fizică, a aceluiași principiu pe care-l vedea și în acele ființe pentru care Soarele este expresia exterioară. Apoi, cînd zilele se scurtează și se apropie toamna, care apoi se’nclină spre iarnă, creștinul ezoteric spunea: «Soarele tot mai mult și mai mult își retrage de pe Pămînt forța sa fizică». Însă în măsura în care forța fizică a Soarelui este retrasă de pe Pămînt, în aceiași măsură crește forța lui spirituală care se revarsă asupra Pămîntului, ea atingîndu-și culmea intensității în zilele cele mai scurte cu nopțile cele mai lungi - în timpul însemnat ulterior prin sărbătoarea Crăciunului. Omul nu poate vedea această putere spirituală a Soarelui. El ar zări-o - spunea creștinul ezoteric - dacă ar poseda forța lăuntrică a vederii spirituale. În conștiința creștinului ezoteric dăinuiau încă urme de-ale convingerii și experienței fundamentale ale discipolilor misterelor timpurilor vechi și mai noi. În acele nopți, care-n prezent sînt scoase în evidență prin sărbătoarea Crăciunului, discipolii misterelor se pregăteau pentru contemplare spirituală, ca să vadă în mod lăuntric, spiritual, ceea ce în această perioadă își retrăgea maximal de la Pămînt puterea sa fizică. În lunga noapte de Crăciun novicele deja era destul de avansat încît la miezul nopții să aibă parte de clarvedere. Pămîntul înceta să fie un înveliș opac ce acoperea Soarele din spatele său. Pămîntul devenea transparent pentru discipol. Prin Pămîntul devenit transparent el vedea lumina spirituală a Soarelui - lumina christică. Acest fapt, care redă o trăire profundă a discipolilor misterelor, 6
era redat în expresia «A vedea Soarele în miez de noapte». Există regiuni în care bisericile - deschise altminteri în decursul întregii zile sînt închise la amiază. Acest obicei este pus de creștinism în legătură cu cele mai străvechi tradiții ale confesiunilor religioase. În cadrul străvechilor comunități religioase discipolii misterelor afirmau, din propria lor experiență: „La amiază, cînd Soarele se află-n apogeu, cînd își desfășoară la culme forța sa fizică, atunci divinitățile dorm, și somnul lor cel mai adînc este în timpul verii, cînd Soarele își desfășoară la intensitatea maximă puterea sa fizică. În noaptea Crăciunului, însă, cînd forța fizică exterioară a Soarelui este cea mai slabă, divinitățile veghează cu cea mai sporită vigilență.” Vedem că toate formele de viață care vor să-și desfășoare puterea lor fizică exterioară își îndreaptă privirea spre Soarele de primăvară, năzuind să primească putere fizică exterioară de la Soare. Dar anume în miez de vară, cînd puterea fizică a Soarelui se revarsă cel mai generos asupra Pămîntului, puterea acțiunii sale spirituale este cea mai slabă. În miezul nopții de iarnă însă, cînd Soarele radiază fizic cel mai slab, atunci omul poate vedea, prin Pămîntul devenit transparent pentru el, Spiritul Soarelui. Creștinul ezoteric simțea, că prin aprofundarea în ezoterismul creștin, el tot mai mult capătă acea forță a vederii lăuntrice, prin care el putea să-și îmbibe simțirea, gîndirea și impulsurile voinței sale, prin contemplarea acestui Soare spiritual. Atunci novicele misterelor era condus spre o viziune de cea mai mare importanță: Cît timp Pămîntul rămîne opac, el ne apare ca fiind locuit, în anumite părți ale sale, de oameni cu diferite confesiuni, dar fără legătura unificatoare. Rasele umane sînt împrăștiate ca și condițiile climaterice. Convingerile oamenilor sînt împrăștiate pe întreg pămîntul și între ele nu există nici o legătură unificatoare. Însă, în măsura în care - datorită forței lăuntrice a clarviziunii - oamenii încep să întrevadă prin Pămînt Soarele, în măsura în care „Steaua” li se înfățișează prin Pămînt, toate confesiunile oamenilor se revarsă în marea și unita Frăție. Și cei, care au călăuzit masele umane divizate spre adevărul planurilor superioare, spre inițierea lor în lumile superioare, erau cunoscuți ca „Magi”. Au fost trei la număr, după cum și în diferite locuri ale Pămîntului ies la iveală diferite forțe. Astfel și omenirea trebuia să fie călăuzită în mod diferențiat. Iar ca forță unificatoare apăru Steaua răsărind dincolo de Pămînt. Ea îi strînge la un loc pe oamenii risipiți și atunci ei închină ofrande întrupării fizice a Stelei solare, Care li se înfățișează ca Steaua păcii. În acest fel - într-un mod cosmic și uman - religia păcii, a armoniei, a bunei înțelegeri universale și a frăției umane a fost pusă în legătură cu magii 7
legendari, care au depus în fața leagănului întrupatului Fiu al Omului cele mai de preț daruri pe care le aveau pregătite pentru întreaga omenire. Legenda a reținut frumos cele de mai sus, relatînd că regele danez s-a înălțat pînă la o înțelegere a celor trei magi, celor trei regi, și dat fiind că el a ajuns la o atare înțelegere, ei i-au lăsat trei daruri: primul (prin aur) - darul înțelepciunii, în cunoașterea de sine; al doilea (prin tămîie) - darul devoțiunii pioase, în dăruirea de sine; și-n al treilea rînd (prin smirnă) - darul victoriei vieții asupra morții, în puterea și dezvoltarea eternului în sine. Toți cei, care au înțeles creștinismul în acest fel, au văzut în el profunda idee spiritual-științifică a unificării religiilor. Asta pentru că ei erau ferm convinși, că oricine care concepe creștinismul în acest fel se poate ridica pînă la treapta supremă a dezvoltării umane. Unul dintre ultimii germani care au conceput în acest mod creștinismul era Goethe, și Goethe a înșiruit pentru noi creștinismul de acest gen, astfel de împăciuire religioasă, acest fel de teosofie, în profundul său poem «Tainele» («Misterele»), care, e adevărat, a rămas numai în formă de fragment, dar ne dezvăluie într-un mod profund semnificativ dezvoltarea lăuntrică a omului pătruns și convins de sentimentele și ideile pe care le-am descris adineaori. La început Goethe ne invită să urmărim calea de peregrinaj a unui astfel de om, dar și arată că această cale de peregrinaj ne poate duce într-aiurea, că nu este ușor s-o găsești, și că este nevoie de răbdare și devoțiune pentru a atinge țelul. Oricine le posedă (răbdare, devotament) va afla lumina pe care o caută. Să ascultăm ce ne spune începutul poemului:
Un cîntec minunat v-a fost azi pregătit. Cu drag să-l ascultați; chemînd și alții’ncoace! Prin munți abrupți și văi poteca-a șerpui, Ba ni se’nchide văzul, ba liber iar se face; 8
Iar dacă în pădure poteca s-a pierdut, Nu vă lăsați atunci cuprinși de rătăceală, Căci poatem, după forțe depuse’n deajuns, Să fim la timpul nostru de țintă mai aproape. Cîntării ce o fac nu-i prinzi întregul sens, Cînd numai rațiunea e cea care ascultă; În parte fiecare va prinde-un înțeles, Țărîna-Mamă-oricui îi dăruie o șoaptă; Amarnic și în grabă își trece unul viața, Iar altul mai adastă, gustînd din rodul ei; Oricine după sete paharul să-și primească, Ș’izvoru-acestei api să curgă pentru ei.
Acesta e mediul în care sîntem transpuși. Ne este apoi arătat un pelerin, care, dacă l-am ruga, nu ne-ar putea expune formal în cuvinte ceea ce am descris mai sus ca fiind ideea de creștinism ezoteric - ci un pelerin într-a cărui inimă și suflet aceste idei viețuiesc, transformate în sentimente. Nu pot fi ușor descoperite cele ce-au fost în tainic mod înveșmîntate în acest poem, denumit «Tainele». Goethe a indicat clar un proces ce are loc în viața omului, în care cele mai înalte idei, gînduri și concepții sînt transformate în sentimente și percepții. Cum are loc această metamorfoză? Noi trecem prin mai multe întrupări, de la încarnare la încarnare. În fiecare din ele noi învățăm felurite lucruri; fiecare întrupare ne oferă numeroase ocazii de a acumula noi experiențe. Este imposibil ca tot ceea ce a fost acumulat într-o întrupare oarecare să fie transferat în de-amănuntul într-o alta. Cînd ne naștem din nou, nu este necesară reapariția amănunțită a tot ceea ce a fost învățat de noi într-o viețuire anterioară. Dacă, însă, noi am învățat ceva important într-o încarnare, apoi murim și ne naștem din nou, deși nu este nevoie ca să reînvie toate ideile noastre anterioare, noi pășim în viață împreună cu roadele vieții noastre precedente, cu fructele celor învățate de noi. Puterile percepției și simțirii sînt în 9
corespundere cu învățămintele trase în întrupările trecute. În poemul lui Goethe ne este zugrăvit un fenomen minunat: un om, care prin cele mai simple cuvintele - cum ar vorbi un copil, nu în termeni intelectual definiți sau abstracți - ne face cunoscută înțelepciunea supremă, ce constituie roada cunoștințelor anterioare. El a transformat aceste cunoștințe în sentimente și aptitudini practice, și astfel fiind calificat să-i conducă pe alții, care poate că au învățat mai mult în formă conceptuală. Astfel, în persoana fratelui Marcu avem în fața noastră un astfel de suflet maturizat, în al cărui sentimente și aptitudini au fost transformate cunoștințele acumulate în încarnările precedente. În calitate de membru al unei confrății secrete, el este trimis cu o misiune importantă la o altă confrăție tainică. După ce parcurge mai multe regiuni, ajunge obosit la poalele unui munte. Pînă la urmă, el urcă pe cărare - (fiecare element în acest poem are o adîncă semnificație) - și cînd ajunge la vîrful muntelui, el observă în colina din față așezată o mănăstire. În această mănăstire sălășluiește cealaltă confrăție - acea la care el fusese trimis. Deasupra porții mănăstirii el vede ceva ieșit din comun: o cruce, dar nu una simplă, ci încununată cu trandafiri! Și atunci el pronunță semnificativele cuvinte, care sînt pe înțelesul acelui doar care știe cît de des această parolă se întrebuința în frățiile secrete: «Dar cine-a îmbinat cu crucea trandafirii?» Și în jurul Crucii el vede Triunghi radiind raze de Soare. El nu are nevoie să-i fie formulat prin idei înțelesul acestui simbolism profund. Sentimentul și înțelegerea acestuia deja viețuiesc în sufletul lui maturizat. Sufletul său matur îi cunoaște semnificația lăuntrică. Ce semnifică crucea? El știe că simbolul crucii ca atare are multe înțelesuri; între multe altele, cel al triplei naturi inferioare a omului: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. În această triplă fire este născut eul, sinele omului. Prin crucea cu roze avem reprezentat omul cuadruplu: prin cruce - omul fizic, omul eteric, omul astral, și prin trandafiri - Eul. De ce trandafiri pentru sinea umană? - Creștinismul ezoteric i-a asociat crucii rozele, pentru că a văzut cuprinsă în principiul christic îndrumarea de a dezvolta și a înălța sinele neîncetat de la starea în care este născut în tripla corporalitate, către Eul superior. În principiul christic s-a văzut forța capabilă să ridice eul la înălțimi tot mai mari. Crucea este simbolul morții, într-un sens destul de special. Goethe exprimă frumos și acest lucru într-un alt pasaj (”Heilige Sehnsucht!”[”Dorul sfînt”]) cînd spune: Căci pînă nu vei izbuti Acel: «Mori și devino!», 10
Doar oaspe trist putea-vei fi Pe-un sol făr de lumină. ”Mori și devino” - să’nvingi ceea ce primar ți-a fost dăruit prin cele trei corpuri inferioare: să înfrîni, să mortifici, însă nu din dorință de moarte, ci pentru a purifica, a înnobila conținutul acestor corpuri, astfel ca în propriul sine să dobîndești puterea de perfecționare tot mai înaltă. Prin depășirea a ceea ce-ți este dăruit prin cele trei corpuri inferioare, puterea de desăvîrșire va trăi în sinele-ți. În sine trebuie să absoarbă creștinul prin principiul-christic această putere de împlinire pînă’n sîngele-i. Această putere trebuie să acționeze în chiar sîngele lui. Sîngele este expresia sinelui, eu-lui. În trandafirii roșii creștinul ezoteric vedea puterea principiului christic care purifică și curăță sîngele, astfel purificînd sinele, și astfel îl călăuzește pe om spre propria-i fire superioară. Prin ei el vedea puterea care transformă corpul astral în Sinea spirituală, corpul eteric - în Spiritul vieții și corpul fizic - în Omul spirit. Astfel, rozacrucea cu triunghiul de raze ne arată în profund simbolism principiul christic. Pelegrinul fratele Marcu, care sosește aici, știe că se află într-un loc unde este înțeles cel mai adînc sens al creștinismului.
Sleit de drumeția făcută’n cursul zilei, Ce-o săvîrșea mînat de un înalt îndemn, Proptindu-se’n toiag, cum o fac pelerinii, Coboară spre o vale. Acolo, speră el, Deși cărarea’n seară privirii îi scăpa, În locu’mpădurit să afle în curînd Un primitor azil - să poată înnopta, Să-și domolească setea și foamea cît-de-cît. Pe-al muntelui suiș, ce’n față îi stătea, El pare-a’ntrezări o urmă de cărare, Pe ea - cu ocolișuri - începe a urca, Prăpăstii și pereți trecu în ridicare. El sus deasupra văii se vede în curînd Și Soarele, frumosul, din nou îl luminează. În preajma-i se deschide mărețul pisc tronînd Priveliște ce’n suflet adînc o venerează. Și Soarele alături, în calea-i de-a apune, Planînd coboară splendid între roșcații nori; Puterea toată-și strînge și urcă iar spre culme, Sperînd ca într-acolo să prindă forțe noi; 11
«Acum, - își zice dînsul, - rămîne de văzut De este cineva cari stă’n tărîmul ăsta!» Aude de odată - și parcă-i renăscut Sonorul glas de clopot prin aer se revarsă. Iar după ce el culmea complet o surmontează I se deschide-o vale cu-ușoară ridicare Și blînzii ai săi ochi de drag se luminează De ceea ce în fața pădurii îi apare: În verdele grădinii - o falnică zidire Ce tocmai e scăldată în calde razi de Soare. Parcurge repezit prin rouă-acea colină Spre mănăstirea care-l primește cu lucoare.
Deja se află’n fața tăcutului lăcaș, Ce duhu-i-i-l cuprinde cu pace și nădejde, Iar sus pe bolta porții avînd zăvorul tras De taine împlinită imagine zărește. Adastă și, în inimă cu pietate-adîncă, El se cufundă’n gîndul «Ce’nseamnă-aceste toate?» Așa încît și Soarele și-ascunde-a sa lumină, Și sunetul dispare. Rămîne’n cugetare. Simbolul ridicat se vede sus măreț Ca lumii’ntregi să-i dea el sprijin și speranță, Semn care venerat de mii de oameni este Și inimilor lor răspunde, nu adastă, 12
Spre a zdrobi cu totul a morții condamnare, Semn ce-i zărit pe-atîtea victorioase steaguri! Simți izvorul vieții cum membrele-i străbate. Privește-acest simbol și ochii și-i apleacă.
Simți împrospătată credința celor drepți, Puterea mîntuirii izvoru-și are’n ea; Din nou trăiește Marcu al vieții înțeles, Ce clar în mod simbolic emblema-i arăta. În fața-i stă o cruce de roze’ncununată. «Dar cine-a îmbinat cu crucea trandafirii?» Severul crucifix cu-a florilor ghirlandă Ca viața ce se naște din jertfa de iubire. Sînt norii argintii emblemei’mpodobire, De parcă-ar vrea s-o poarte în zări îndepărtate; Țîșnește-o nouă viață din partea’ncrucișării: Din centru-i strălucește o rază întreită. Nu-și are’n jur simbolul nici un cuvînt înscris, Ce sensul său înalt în slove l-ar expune. Se’ntunecă amurgul, în noapte lin trecînd. Stă Marcu inspirat, uitînd de-această lume.
13
Spiritul celui mai profund creștinism ce străbate acest loc este exprimat prin crucea înfășurată cu trandafiri; iar trecînd înăuntru, pelerinul este cu adevărat îmbrățișat de acest spirit. Intrînd, îi devine clar, că în această casă nu domnește cutare sau cutare religie, ci unitatea, pe o treaptă superioară, a tuturor religiilor lumii. Înăuntrul casei pelerinul îi face cunoscut unui membru mai vîrstnic al confrăției de aici dintr-a cui însărcinare a venit. El este primit și află că, retrasă cu totul de lume, aici viețuiește o confrăție din douăsprezece persoane, care sînt reprezentanți ai diferitor grupări de oameni de pe Pămînt, fiecare fiind exponentul uneia din variatele confesiuni religioase. Între cei cooptați aici nu se află nici unul care să mai fie în necoaptă tinerețe, fiind primiți numai cei care au colindat lumea, cei care s-au confruntat cu bucuriile și necazuri lumești, cei care au lucrat și au fost activi în lume și și-au dobîndit o viziune liberă, ce trece dincolo de îngustele limite ale propriei existențe. Numai după acestea poate deveni cineva apt de a fi cooptat în comunitatea celor doisprezece. Și iată că acești doisprezece - reprezentanți ai diferitor confesiuni religioase ale lumii - trăiesc aici laolaltă în pace și armonie, căci cu toții sînt conduși de un al treisprezecelea, care îi depășește în perfecțiunea sinelui uman, cît și prin amploarea viziunii sale, ce se ridică peste condiționările omenești. Care, deci, este
modul în care Goethe indică spre faptul că acel al treisprezecelea este reprezentantul adevăratului ezoterism? Aceasta este redat prin cuvintele bătrînului frate, că el - cel de-al treisprezecelea - este purtătorul cultului rozacrucii. El se află printre confrați, însă acum ei sînt cuprinși de cea mai adîncă tristețe, căci el vrea să-i părăsească, vrea să se despartă de ei, pentru că, consideră el, este just să se detașeze acum de dînșii, deoarece urmează să urce în regiuni mai înalte - acolo unde nu va mai avea nevoie să se reveleze în trup pămîntesc. El este vrednic să se înalțe, căci a avansat pînă la nivelul pe care Goethe ni-l descrie prin cuvintele: ”Pentru membrii oricărei comunități religioase există posibilitatea atingerii purității supreme...” Cînd fiecare dintre cele douăsprezece religii este maturizată pentru a forma o bază a armoniei, atunci cel de-al 14
treisprezecelea - care mai înainte a realizat armonia externă - se poate îndepărta. Prin frumoase versuri ni se relatează cum putem atinge această perfecțiune a sinelui. Mai întîi, ne este povestită calea vieții celui de-al treisprezecelea; însă fratele, care l-a primit pe Marcu, mai cunoaște în plus și alte lucruri, pe care marele conducător al celor doisprezece nu le spune. Fratelui Marcu i se povestesc unele amănunte de o profundă semnificație ezoterică. Printre altele, i se relatează că nașterea celui de-al treisprezecelea a fost însoțită de apariția unei stele pentru a-i anunța viața pămîntească. Aici există o legătură directă cu steaua care i-a călăuzit pe cei trei crai sfinți și cu sensul său interior. Această stea posedă o semnificație profundă: ea indică drumul călăuzitor spre cunoașterea de sine, spre dăruirea de sine și spre perfecționarea sinelui. Este steaua care mijlocește înțelegerea semnificației darurilor primite de regele danez prin plăsmuirile de vis; este steaua care apare la nașterea oricărui om care s-a maturizat destul pentru a asimila principiul christic. De altfel, au fost și alte semne. Erau semne care arătau că el a reușit să se ridice pînă la acea treaptă a armoniei religioase, care instaurează pacea și armonia în suflet. Profund simbolică în acest sens este coborîrea unui uliu între hulubi la nașterea celui de-al treisprezecelea, însă, în loc să producă pustiire, el aduse pacea între porumbei. Ni se spune încă și altceva. Pe cînd sora lui mai mică era culcată în leagăn, un șarpe s-a încolăcit în jurul ei. Cel de-al treisprezecelea, cu toate că era încă copil, ucide vipera sugrumînd-o cu mîna. Frumos ni se arată cum sufletul maturizat - căci astfel de acțiuni sînt posibile doar unui suflet care și-a atins maturitatea, datorită numeroaselor reîntrupări pe care le-a parcurs ucide, depășește, la vîrstă fragedă, esența astrală inferioară, reprezentată aici prin viperă. Vipera este simbolul esenței astrale inferioare. Sora este propriul său corp eteric, în jurul căruia se încolăcește corpul astral. El, deci, ucide reptila pentru a-și elibera sora. Ni se mai povestește cît de ascultător se supune el tuturor poruncilor părinților săi, despre comportamentul ascultător față de asprul său tată. Sufletul își transformă cunoștințele în idei și gînduri. Apoi în suflet se dezvoltă forțe tămăduitoare, care pot găsi întrebuințare în lumea exterioară. Se dezvoltă forțe minunate. Acțiunea lor s-a exteriorizat, cînd printr-o lovitură cu paloșul el face să țîșnească dintr-o stîncă apă de izvor. În mod clar ni se arăta cum sufletul lui calcă pe urmele Scripturii. În acest fel se maturizează treptat omul superior - reprezentantul omenirii, alesul - care acționează ca cel de-al treisprezecelea în comunitatea de aici a celor doisprezece, în mărețul tainic ordin, care - sub simbolul crucii cu trandafiri - a preluat misiunea armonizării confesiunilor religioase împrăștiate în lume. Acesta este modul în care facem cunoștință, într-un mod profund, cu natura sufletească a celui care are pînă acum a ghidat Frăția celor doisprezece. 15
Bătu deja în noapte, cînd stelele din cer Spre el își trimiteau privirile lor clare. Și-i poarta larg deschisă, ș’intră’n frățescul cerc. Primit e călduros și toți l-îmbrățișază. Le spune cine este, din ce îndepărtări Înaltele puteri l-au îndemnat să vină. Ca sol acum l-ascultă. Sînt toți ochi și urechi. Frapată-i confrăția de-a lui istorisire. Spre Marcu se’mbulzesc cu toții să-l asculte, Atrași fiind spre el de-o forță minunată, Suflarea-și stăpînesc ca slova-i s-o audă. A inimii bătăi de vorba-i sînt mișcate. Și spusele-i sînt simple, rostite ne’ncălcit, În sine ascunzînd adînc învățămînt. Și-a lui sinceritate, cum clar e și deschis Îl fac să pară-un om de pe un alt Pămînt. «Salut! Bine-ai venit, tu - sol al consolării!» Cel mai bătrîn cu anii la urmă îi grăi. «Pe noi ne vezi purtînd pecetea întristării, Lumină’n întuneric solia ta fiind. Cuprinși sîntem de griji și de înfricoșare, Fiind pe cale-a pierde preabunul ce ne’nspiră. Lăcașul te’ntîlnește cu sumbră arătare. Cu noi vei’mpărtăși durerea care vine. Ah! Nobilul bărbat aici cari ne-a unit, Pe care-l recunoaștem drept ghid, amic și tată, Lumină și curaj cari vieții-a dăruit El ne va părăsi pe semne că degrabă. Chiar dînsul ne-a-anunțat recent această veste, Răspuns la cum și cînd lăsînd încă neclar. E’n dublu-a sa plecare - mister și iminență; La fel mîhnirea noastră-i scăldată’n dublu-amar. Îi vezi pe toți de-aici cu păru’ncărunțit, Natura-mamă însăși ne’ndeamnă la hodină. Cari sînt cu anii tineri nu sînt primiți aici Prea grabnic ei de lume atunci s-ar despărțiră. 16
Victorii și dureri gustînd din plin cu anii, Odată ce-am lăsat deșertăciunea lumii, Ne-a fost atunci permisă în cinste debarcarea ’N-acest port de nădejde - acum te afli unde. Și'n nobilul cel om ce’ncoace ne-a condus În piept sălășluiește dumnezeiască pace. Al vieții sale drum cu el eu l-am parcurs Și clar îi văd toți anii din naștere în coace. Retras se pregătește și-i clar ce-aduce asta: Plecarea-i iminentă i-aproape tot mai mult. E omul mic de moartea-i și-o cheltuie năprasnic Și n-are chip să moară în locul celui bun! Aceasta-ar fi dorința-mi ce’ntrece pe cel’lalte. Rămîne-va ea însă să zacă’n ne’mplinire. Atîția înaintea-mi trecu’n cealaltă parte! Dar la plecarea lui amarul nu se-alină. De-ar fi să ai noroc, ce blînd te-ar întîlni! Pe noi de-acum în colo stă casa cu-ale sale. Deși din noi pe nimeni urmaș nu a numit, Cu trup fiind aici, în duh e’n depărtare. Mai vine printre noi, cînd timp de scurtă oră Ne’ndeamnă mai mișcat; în cerc îl ascultăm. Cuvintele-i atunci conțin și-acele vorbe Cum minunat destinul prin viață-l îndemnă. Cu toții avem grijă ca vestea ce-o-ascultăm Să nu se piardă’n van în anii ce-au să vină. Și pisețul atunci notează tot atent, Ca toată povestirea-i veridic să rămînă. Ce-i drept, aș prefera să nu rămîn tăcut, Ci’n voie să adaug la șirul celor spuse. Și multe amănunte din anii ce-au trecut Memoria-mi atunci la sigur le-ar aduce. Ascult și-mi vine greu părerea să mi-o-ascund, Că nu chiar mulțumit mă simt ’n-astfel de clipe. De-ar fi cîndva și eu subiectul să-l expun, Măreț ar trebui expunerea-mi chitită. Atunci făr jenă falsă aș spune pe’ndelete, Cum mamei sale-un spirit din timp i l-a prezis, Și cum pe boltă-o stea, la actul bobotezei, Serbînd sacramental, mai tare s-a aprins, 17
Cum pasărea răpirii - un uliu mare’n aripi În curte’ntre hulubi din zbor se coborî, Dar nu cu-amenințare și rea înverșunare, Ci’n dragoste și blînd cercară a-i uni. Cu modestie-alesul mai trece sub tăcere, Cum în copilărie un șarpe-a biruit, Ce’n jurul mînii sorii făcea încolăcire, Astfel micuța-i soră în somn ar fi murit. Fugise’n teamă doica, nu-i nimeni pe aproape, El vipera prin forța-i cu mîna-o sugrumă; Sosit-a-apoi și mama și bucuria-i mare, Văzîndu-și fiica’n viață, ce fiu-i i-o scăpă. La fel, mai tăinuiește cum dintr-o stîncă stearpă, Lovind-o cu-al său paloș, izvor se arătă, Și-acesta’n liber flux purtă a sale ape, Din munte-al său șuvoi prăpastia-o scăldă; Și-acum ca’n prima zi cea apă-și duce cursul, Iar vlaga-i argintie nicicum nu a scăzut. Amicii săi, frapați de ce văzură ochii, Abia de-au îndrăznit să’ncerce-a apei gust. Cînd firea unui om îi este’nalt aleasă , Deloc nu este straniu că multe-i reușesc: A Domnului putere în omul ăst se-arată, Căci Ea preface lutul în aur’mpărătesc. Dar dacă izbuti a sinei stăpînire, De iese ne-întinat din curse de tentații, Spre-acel om arătăm, zicînd cu bucurie: "Priviți! Acesta-i el și-aceasta dobîndise!" Stă’n firea-oricărui germen - în larguri să se’ntindă Ca forța-i să lucreze în colțurile toate, Iar valurile vieții ne’mpun a lor rîvnire, În albie anume vor viața-ni s’o întoarcă. Între internul zbucium și lupta de afară Aude-al nostru spirit cuvîntul nerostit: Zdrobești înlănțuirea, ce lumea’ntreagă-o leagă, Cînd propria ta fire o vei fi stăpînit.
18
Astfel, acest om, care a izbutit să-și învingă propriul sine - adică, acel egou ce-i este dat de la începuturi fiecărui om - a devenit conducătorul, îndrumătorul alesei confrății. El i-a călăuzit pînă la punctul în care ceilalți deja sînt destul de maturizați pentru ca el să-i poată părăsi. Pelerinul nostru - fratele Marcu - este condus apoi în încăperile unde-și desfășoară activitatea cei doisprezece. Ce este această muncă? Activitatea lor este de un fel deosebit, și ni se atrage atenția că ea se desfășoară în lumea spirituală. Oamenilor a căror privire se limitează doar la planul fizic al realității, iar simțurile percep numai ceea ce este de natură fizică, precum și numai ceea ce se întîmplă cu omul sau se face de către om în lumea fizică, le vine greu să-și imagineze că mai există și un alt fel de activitate, care în anumite împrejurări poate fi mult mai vitală și importantă decît ce este efectuat pe plan fizic. Lucrul derulat pe planurile superioare ale realității este mult mai important pentru omenire. Firește, cel, care vrea să muncească pe planuri superioare, trebuie să-și fi împlinit la început sarcinile ce îi revin pe planul fizic. Acești doisprezece deja întrunesc această condiție. De aceea colaborarea lor înseamnă o activitate superioară depusă în slujba omenirii. Fratele Marcu este condus în sala care servea drept loc pentru reuniunile comune ale celor doisprezece și conducătorului lor. Acolo i se dezvăluie, într-un mod profund simbolic, modul colaborării lor. Contribuția specifică a fiecărui frate în cadrul acestei colaborări este caracterizată prin cîte un simbol aflat deasupra scaunului fiecăruia. Diversele simboluri, văzute aici, exprimă profund și în multiple modalități aportul fiecăruia la munca depusă în comun, ce constă într-o vastă activitate spirituală, astfel încît aceste fluxuri se contopesc într-un puternic curent de viețuire spirituală, care inundă întreaga lume și învigorează toată omenirea. Există astfel de confrății, astfel de centre, din care izvorăsc astfel de curente și acționează asupra întregii omeniri. Deasupra scaunului celui de-al treisprezecelea fratele Marcu vede din nou același semn al crucii încununate de trandafiri, care este un semn simbolizînd natura cvadruplă umană, prin rozele roșii fiind indicat principiul sîngelui înnobilat, al Eului purificat, principiul omului superior. Iar ceea ce urmează a fi învins prin acest simbol este aranjat, ca semne particulare, în dreapta și stînga scaunului acestui al treisprezecelea. Astfel, la dreapta acestuia Marcu vede un balaurul de culoarea focului, ce reprezintă esența astrală a omului.
19
În ezoterica creștină se știa foarte bine că sufletul omului poate fi acaparat de cele trei corpuri inferioare. Dacă el cedează în fața lor, el este dominat de viața inferioară a triplei corporalități. În perceperea astrală, aceasta este reprezentat prin imaginea balaurului. Acesta nu este pur și simplu un simbol, ci un semn foarte real. Prin balaur este exprimat ceea, ce trebuie învins în primul rînd. În pasiuni, în acele forțe ale focului astral, ce-i sînt proprii omului fizic, în acest balaur, ezoterismul creștin - dintr-a cărui spirit a fost scris acest poem goethean, ezoterism ce s-a extins asupra întregii Europe - vedea ceea ce i-a fost dăruit omenirii din zona toridă, din Sud. Anume Sudul a conferit omenirii pasiunea feroce, tinzînd preponderent spre simțuri inferioare. În influențele mai răcoroase ale Nordului a fost intuit un prim impuls capabil să combată și să învingă această senzualitate. Influența răcoritoare a Nordului, adică coborîrea Eului în tripla corporalitate, este exprimată în conformitate cu vechiul simbol preluat din constelația Ursei și ilustrează o mînă introdusă în fălcile urs. Deci, este învinsă natura inferioară a omului, exprimată prin imaginea balaurului înfocat; și ceea ce se păstrează aici, reprezentată întro animalitate mai înalt organizată, a fost exprimată prin urs; și eul omenesc, care a depășit natura dragonică, a fost reprezentat cu adecvare profundă prin mîna împinsă în fălcile ursului. De ambele părți ale crucii cu trandafiri apare ceea ce trebuie să fie învins cu ajutorul ei, iar prin ceea ce reprezintă însăși roza-cruce omul este chemat să se purifice și să se înnobileze tot mai mult. Astfel, acest poem cu adevărat ne prezintă profund principiul creștinismului și, mai presus de toate, ne dezvăluie ce ar trebui să avem în fața noastră în special cu ocazia unei sărbători ca cea de astăzi. Din partea celui mai vîrstnic dintre frații, care viețuiesc în confrăția de aici, pelerinului Marcu i se atrage clar atenția, că cele făptuite în comun în acest lăcaș se desfășoară în spirit, că cele făptuite vizează viața spirituală. Această muncă, depusă pe plan spiritual în folosul întregii omeniri, are o însemnătate deosebită. Frații au avut parte de plăcerile și suferințele vieții, au trecut în lumea de afară prin conflicte, au îndeplinit diverse munci. Acum ei se află în această confrăție, dar asta nu înseamnă că munca lor a luat sfîrșit; dezvoltarea în continuare a omenirii este sarcina lor fără de sfîrșit. «Ai văzut acum atît, - i se spune fratelui Marcu, - cît i se poate arăta unui novice, căruia i se deschide prima poartă. Prin simboluri adînc semnificative ți s-a 20
arătat cum ar trebui să fie urcușul omului. Însă după cea de a doua poartă se ascund taine și mai înalte: modul în care dinspre lumile spirituale se lucrează la perfecționarea omenirii. Aceste taine superioare le vei putea cunoaște doar după o pregătire îndelungată, doar atunci vei putea trece de cealaltă poartă.» În acest poem sînt cuprinse taine adînci.
Și inima-i devreme virtutea a’nvățat Și ceea ce virtute nu poate fi numită; Și voia părintească cu drag o onora, El se trudea din suflet, cînd tatăl său prin muncă Umplea voința jună cu grea împovărare, Supunerii acestea cu drag îi răspundea; Și puști fiind, sărman, uitat, făr apărare, Nevoile și foamea prin muncă le scurta. Pe combatanți în lupte avea să-i însoțească, La început pe jos, în soare și furtună, Ba caii să-i vegheze, ba hrană să gătească, Bărbaților războinici servea precum o slugă. Ca mesager, oricînd - în timp de zi sau noapte Vioi cutreiera cărările pădurii, Așa s’obișnui pe altul să-l slujească Că bucurie doar simțea’n sudoarea trudei. El, brav și ne’nfricat, în toiul plin al luptei, Strîngea de jos săgeți ce ținta nu-și găsiră; Pornea apoi grăbit el buruieni s’adune, Cu ele-apoi pansînd răni grele de durere. Pe cine punea mîna - se vindeca preabine, Atingerea-i era de suferind dorită. Acum de-a sa prezență se bucura oricine! Doar propriul său tată părea că îl evită. Ușor precum un vas ce sarcina nu-și simte, Rapid din port în port plutind gonit de vînt Așa-i purta porunca a asprului părinte: Respect și ascultare; e lege-al lui cuvînt. A tinerilor faptă onoare urmărește; El grijilor altuia de-a’ntregul se deda; Deruta părintească pe zi ce trece crește, Căci bine c’orice treabă feciorul s’isprăvea. 21
Ș’asprimea părintească la timpu-i se topi Sub razele iubirii senine feciorești, Și taică-său, în semn, un cal îi dărui. (Pornit la mare drum - în mic să izbutești!) De micile servicii deja-i eliberat. Pumnalul e uitat; cu paloș se încinge. Călit astfel, în Ordin anume a intrat La care’ntreaga-i viață părea că-l îndemnase. Dar încă zile’ntregi m-ar ține să vorbesc, De-ar fi să’nșir în slove preaminunata-i viață... Prevăd că’n viitor, de-un suflet de poet, În haine ca de basm ea fi-va îmbrăcată. Tot ceea ce ne-atrage în basm și poezie, Chiar dacă ni se par scorniri copilărești, Aici ne-ar captiva cu dublă bucurie, Căci prinde-a exprima curat realități. Acum, de-i vrea să știi ce nume poartă-alesul, Cui slavă îi înalț - e demn de lăudat, Pe care l-a’nsemnat lumina Providenței, Cu care multe lucruri-minuni s-au întîmplat, Humanus se numește cel sfînt și înțelept; De el doar pot să spun că-i bun ca nimeni altul; El poartă un alt nume din neamul său lumesc, Aleasă seminție, care născu adeptul.» Așa vorbi bătrînul și-ar mai continua Cu foc el povestește, captat de minunate Și săptămîni de-a rîndul tot ne-ar mai desfăta Cu șirul de narații cu sete relatate; Dar fură-i nevoit oprită povestirea, Cînd ambii se simțeau ca’n ceruri înălțați: Veniră și ceilalți ce-alcătuiesc Frăția, Intervenind în sfat de har înmiresmat. Cu toți luară masa, și Marcu mulțumi Lui Dumnezeu Preabunul și fraților de-aici, Rugînd apoi, ca setea-și s-o poată potoli, Să-i dea în cană apă, ș’îndată o primi. Condus a fost apoi în sala cea mai mare; Aici i se deschise priveliște mai rară. Și ce-a văzut acolo - să nu rămînă taină, Deci, iată-aceste lucruri - mai jos desfășurate. 22
Nici urmă de podoabă ’n-apucă-acolo văzul: O boltă’n sus se’nalță în formă’ncrucișată, Și treisprezece scaune în cerc își află locul Asemeni unui cor ce-i pregătit de canto. Sculptate grațios de mîni îndemînatice, În centru-acestui cerc - pupitre sprijinite; Aici nu-i greu să simți cum curge în evlavie Și împăcarea vieții, și viața înfrățită.
De-asupra-acestor scaune - blazoane vede treisprezece, Ce fiecărui loc îi dau anume sens; Nici urmă de trufie nu-și află’n ele trecere, Căci fiecare semn anume-a fost ales. De-o singură dorință e capturat mai tot: Să afle ce’nțelesuri ascund aceste semne. Din mijloc l-întîlnește din nou acel simbol: În roșii trandafiri o cruce se ivește. Se’nfiripă ușor aici imaginația, Un lucru de la altul te fură ne’ncetat; Aici atîrnă-o lance, acolo vezi o sabie, Aici privește-un semn cu’n coif de-asupra sa; Și arme felurite împodobesc ăst loc Așa cum ar fi strînse de pe vreun cîmp de luptă, Se văd străine steaguri și platoșe feroce, Iar colo - vede bine - chiar lanțuri și cătușe. Cu toți îngenuchează la locurile sale, Pios și în tăcere în rugă se cufundă; 23
Cîntări răsună scurte și ruga în ardoare, Născută’n cerc iubirea tot spațiul l-inundă; Apoi unii pe alții cu drag binecuvîntă Spre-un somn ne’ndelungat; se duc să se-odihnească. O parte din frați pleacă, dar Marcu mai rămîne, Mînat de interes, vrea sala s-o privească.
E tare obosit, dar somnul nu îl fură Miracolul din jur dorește să-l dezlege; Și vede: un balaur în roșu și purpură, Ce în cumplite flăcări își stinge a sa sete; Iar colo - iată-o mînă în gura unui urs Și sînge clocotind țîșnind în valuri roșii; La fel sînt depărtate acest și primul scut De locul principal - acel al rozacrucii. «Încoace ai venit pe căi miraculoase.» Îi spune cu blîndețe cel mai bătrîn cu anii. «Blazoanele te’nvită să-ți mai lungești popasul Să afli ce izbînde au făptuit eroii. Cu greu vei prinde tîlcul emblemelor de față, El se șoptește'n taină urechilor ce-aud. Vei ști ce-au îndurat, prin ce trecut-au frații, Ce’n viață-au căpătat și cîte au pierdut. Dar nu cumva să-ți pară din cele ce-ți vorbesc Că în trecut își au isprăvile sfîrșitul. Ici curge viață nouă, al cărui înțeles Se’ntîmplă că-l acopăr voaluri-ascunzișuri. De-ți este pe plac calea, atunci s’te pregătești: Doar de întîia poartă în drumu-ți ai trecut, 24
Acum în prag - în curte - primit tu bine ești, Dar pari să fii și vrednic de-ajunge înăuntru.»
După o scurtă odihnă fratele Marcu învață să presimtă măcar ceva din cele ce se află în sălile din lăuntru. El și-a deschis deja sufletul acțiunii adîncilor simboluri, ce exprimă înălțarea sinelui omenesc. Și iată că, trezit de un zvon de clopot, el se ridică și se apropie de ușă și de fereastra cu zăbrele. Aici pînă la auzu-i îi ajunge un neobișnuit acord triplu: trei lovituri, învăluite parcă de o melodie cîntată la flaut. El nu poate privi însă în lăuntru spre a vedea ce se întîmplă în locul respectiv. De fapt, nici nu este nevoie să ni se spună mai mult decît aceste cîteva cuvinte pentru a indica la ce se poate aștepta omul cînd se apropie de lumile spirituale, cînd, datorită muncii depuse asupra sinei sale, a atins o așa purificare și perfecțiune, încît, trecînd prin lumea astrală, se apropie de lumile superioare - de acele lumi în care pot fi descoperite arhetipurile spirituale ale lucrurilor de pe Pămînt. Cînd el se apropie de ceea ce în creștinismul ezoteric se numește Împărăția Cerurilor, el trece printr-o lume de culori ce ondulează; el intră în lumea inundată de sunete, în armonia universului, în muzica sferelor. Lumea spirituală este o lume a sunetelor. Cel care și-a dezvoltat eul pînă la nivelul lumilor superioare va trebui să se familiarizeze cu această lume spirituală. Goethe în «Faust» a evocat lămurit trăirea superioară, atinsă în lumea sunetelor spirituale, atunci cînd descrie că lui Faust, transmutat în Cer, i se revelează lumea Cerului prin sunete: Se’ntrece’n cîntec vechiul Soare Cu-al sferelor acord fratern, Iar trecerile-i necesare Ca bolți de tunete s’aștern. Soarele fizic nu răsună, în schimb răsună cel spiritual. Goethe reține aceiași imagine, arătînd cum Faust, după îndelungate rătăciri, este extaziat în lumile spirituale: Ascultați glasuri majore, Ce le-aud de duhuri hore; Pasul noii aurore... Tună razele’n extaz! Ochiu-i orb, auzu-i breaz: Ne-auzitul n’are glas. 25
Parcurgînd lumea simbolică a astralului, omul, dacă-și continuă dezvoltarea, se apropie de lumea unde domnește armonia sferelor, domeniul devahanic, adică domeniul muzicii spirituale. Numai încet, lent fratele Marcu, după ce trece de prima poartă, cea astrală, începe să audă sunetul lumii lăuntrice din spatele lumii noastre exterioare, sunetul acelei lumi care transformă lumea astrală inferioară în acea lume superioară care este străbătută de triplu acord. Și, în măsura în care se înalță în lumea superioară, natura inferioară a omului se transformă în triada superioară: corpul nostru astral se transfigurează în Sinea spirituală, corpul eteric - în Spiritul vieții, iar corpul fizic - în Omul spirit. În muzica sferelor Marcu intuiește la început acordul triplu al naturii superioare, și cînd se contopește cu această muzică a sferelor el are parte de prima presimțire a întineririi omului cînd el intră în legătură cu lumea spirituală. De parcă în vis, vede el ca plutind prin grădină trei tineri purtători de făclii, exprimînd omenirea întinerită. Acesta este momentul în care sufletul lui Marcu s-a trezit în dimineață din întuneric, și care însă mai persistă într-o oarecare măsură; sufletul său încă n-a pătruns-o. Dar anume în acest moment sufletul poate treptat să-și arunce privirea în lumea spirituală. El poate privi într-acolo, precum aceasta se întîmplă cînd culminația verii a trecut, cînd Soarele devine tot mai slab, se instalează iarna și la miezul nopții de Crăciun principiului christic luminează străbatînd Pămîntul. Cu ajutorul principiului christic omul este înălțat pe treapta trinității superioare, care i se înfățișează fratelui Marcu prin cei trei tineri, care întruchipează omenirea întinerită. Aceasta a exprimat Goethe în aceste versuri: Căci pînă nu vei izbuti Acel: «Mori și devino!», Doar oaspe trist putea-vei fi Pe-un sol făr de lumină. Celui care înțelege creștinismul ezoteric, noaptea de Crăciun urmează să-i atragă în fiecare an atenția, că ceea ce se întîmplă în lumea exterioară este mimică și gesturi, exprimînd procesele lăuntrice spirituale. Puterea exterioară a Soarelui trăiește în primăvară și vară. Această putere exterioară a Soarelui, care doar vestește puterea solară lăuntrică, spirituală, este exprimată în Sfînta Scriptură prin Ioan Botezătorul, pe cînd puterea lăuntrică, spirituală este arătată prin Christos. Și în măsura în care forța fizică a Soarelui scade tot mai mult, iată că forța spirituală a Soarelui sporește și se întărește din ce în ce mai mult, atingînd maximala intensitate la Crăciun. Acest lucru se află cuprins la temelia cuvintelor din Evanghelia după Ioan: «El trebuie să crească, iar eu să scad.» [Ioan III, 30]. Și Dînsul crește tot mai mult și apoi apare acolo, unde Soarele iarăși își dobîndește puterea sa fizică exterioară. Pentru ca prin această forță fizică exterioară omul să poată vedea și venera forța spirituală a Soarelui, el trebuie să înțeleagă întregul sens al sărbătorii de Crăciun. Pentru cei care nu înțeleg acest sens, noua forță a Soarelui nu este cu nimic diferită de vechea sa forță - cea fizică. Însă cei, care cunosc impulsurile creștinismului ezoteric și, mai concret, a sărbătorii de Crăciun, vor vedea în forța crescîndă a corpului solar corporalitatea exterioară a Christosului lăuntric, Care străbate cu razele Sale Pămîntul, îl vivifiază și-i conferă rodnicie, astfel încît Pămîntul însuși devine purtătorul din ce în ce mai perfect al puterii lui Christos, Care după Misterul de pe 26
Golgota devine Spiritul Pămîntului. Astfel, ceea ce se naște în fiece noapte de Crăciun - se naște pentru noi de fiecare dată ca din nou. Prin Christos percepem lăuntric microcosmul în macrocosm, și această realizare ne va conduce tot mai sus și mai sus. Sărbătorile, care demult au devenit pentru om ceva de caracter exterior, din nou își vor recăpăta profundul sens pentru cei, care prin calea ezoterică vor ajunge la conștientizarea faptului, că tot ceea ce se întîmplă în natură, ca de exemplu fulgerul sau tunetul, răsăritul și apusul Soarelui sau Lunii, în esență sînt doar gesturi și fizionomia existenței spirituale. Și în cele mai importante momente din cursul anului, consemnate prin sărbătorile noastre, ar trebui să fim conștienți că acestea sînt și datele cînd și în lumea spirituală au loc evenimente de importanță. Atunci sîntem conduși spre forța spirituală întineritoare, reprezentată prin cei trei tineri din poemul goethean; această forță eul o poate dobîndi numai prin dăruirea de sine lumii din afară, și nicidecum prin izolarea egoistă în sine. Nu poate însă exista nici un fel de dăruire de sine în folosul lumii exterioare, dacă ea la rîndu-i nu este pătrunsă de Spirit. Și faptul, că acest Spirit an de an din nou se arată tuturor oamenilor, chiar și celor mai slabi, ca lumină-n întuneric, trebui să fie înscris de fiecare dată din nou în inima și sufletul omului. Acestea sînt lucrurile pe care a vrut să le exprime Goethe în poemul «Tainele», care este un poem de Crăciun și totodată de Paște. El indică profunde taine ale creștinismului ezoteric. Și dacă profundele taine ale creștinismului rozacrucii, la care a vrut să ne atragă atenția Goethe, sînt lăsate să acționeze asupra sufletelor noastre, dacă absorbim măcar o parte din puterea acestui creștinism, atunci vom deveni misionari pentru cei din jurul nostru, cît de puțini, și vom reuși să umplem aceste sărbători cu sens spiritual și cu viață.
Nu mult dormiră Marcu în tihna unei kelii De-un dangăt clar de clopot din somn a fost trezit. De parcă-l aștepta; și-acum cu bucurie, Chemat de zvon, cucernic, el se sculă grăbit; Îndată se’mbrăcă, din kelie iese iute, Din inimă mînat, se’ndreaptă spre lăcaș; Prin rugă’naripat, de crezu-și se pătrunde, De ușă scutură, dar stă zăvorul tras. 27
Și iată că aude: în drepte intervale Loviri ca pe-un metal de trei ori se repetă; Nu-i nici de clopot clinchet și nici de ceas bătaie, Al flautului ton zvonirii se’ntrețese. Această armonie, plutind cu tainic sens, Ea inima îți umple de bucurie’n spirit, Te cheamă insistent, de parcă cu cîntări În dans s-ar învîrti perechi în veselie. Spre geam își poartă pașii, încearcă-a iscodi De unde-acest miracol își trage începutul. Din Răsăritul rumen s’ivește-o nouă zi, O boare’mprospătîndă trimite orizontul. Să-și creadă oare ochii?!, căci vede în grădină Cum nu a mai văzut o splendidă lumină: Trei tineri - fiecare purtînd făclie’n mînă Voioși pășind străbat cărările grădinii.
Și fiecare poartă veșmînt mai alb ca neaua Pe tînărul lor corp s’așează tocmai bine; Cunună-i strînge chica - ici floare ține floarea, Iar brîu-i împletit din flori de trandafire; Cum truda peste noapte îi lasă viguroși De la nocturne dansuri se’ntorc acum ei oare?! Făcliile își sting acești flăcăi frumoși, Apoi din văz dispar ca stelele la Soare.
28
29
