Tarile Romane sub suzeranitate otomana
Către mijlocul secolului al XVI-lea în Ţările Romane se stabileşte regimul de suzeranitate otomană
Conform dreptului islamic, ţările tributare făceau parte din daral-ahd (Casa Pactului sau Casa Păcii), situat între dar-alIslam (Casa Islamului) şi dar-al-harb (Casa Războiului).
Regimul de dar-al-ahd aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, presupunea: • autonomia lor, • deţinerea tronului de către un principe pamântean, de regula din familie princiară, • păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoresti şi ecleziastice. • Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan. Dar odată cu consolidarea dominaţiei otomane sultanul încălca acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult.
Autonomia Ţărilor Române era recunoscută şi-n ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. Aceste acte interziceau musulmanilor să aibă proprietăţi sau să înalţe moschee în spaţiul românesc, să ia de aici devşirme pentru corpul de ieniceri etc. Domnii erau obligaţi sa plătească haraci, daruri (pescheşuri) oficiale către sultan şi demnitarii lui, care de curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care iniţial se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Ţările Române trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei şi altele. Treptat s-a instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.
Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă. În comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania pe parcursul dominaţiei otomane s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii, care erau investiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Tributul impus principatului iniţial de 10.000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 florini. În Moldova haraciul creşte de la 8.000 galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 galbeni în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau în Transilvania peşchesurile şi prestaţiile în produse.
Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Ţărilor române în paşalâcuri pot fi subliniaţi următorii: Ţările Romane n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au apărat pământul strămoşesc. O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman Ţăra Româneasca sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Batrin, Moldova - a lui Ştefan cel Mare, Transilvania - a lui Iancu de Hunedoara În al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească de complicaţiile interne şi internaţionale. Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea crestină cel mai mare pericol, de aceea marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Romane au jucat anume acest rol. O alta cauză consta în faptul că, din punct de vedere economic, pentru turci era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcică. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă.
Teritoriile Tarii Moldovei sub administratie otomană Întâmpinând rezistenţa dârză a Ţărilor Române în faţa cuceririlor otomane şi conştientizând incapacitatea de a le supune prin forţă, sultanii au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţărilor Române şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care se amplasau garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.
Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra soartei istorice a acestor ţinuturi pontice. În sec. al XVI-lea la cetăţile şi teritoriile trecute sub administrarea otomană şi controlul militar direct s-au adăugat altele
În 1538 a fost cucerită cetatea Tighina şi regiunea Bugeac, în baza lor fiind creat sangeacul Tighina în frunte cu un bei. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului în componenţa careia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea aceasta cetate ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.
Începînd cu vara anului 1484 pe teritoriul de sud al Moldovei otomanii au adus şi contingente militare, tatare care cu timpul s-au stabilit aici permanent. Dupa cum menţiona cronicarul turc Evlia Celebi, în a doua jum. a sec. al XVI tătarii erau în număr de pâna la 30 de mii de oameni. Izvoarele atestă creşterea către mijlocul sec. al XVIII a numărului tătarilor din sudul Moldovei, numiţi către acea vreme şi tătarii din Bugeac, sau nogai, pâna la 45 de mii de oameni. În teritoriile moldoveneşti cucerite au fost formate structuri politicoadministrative şi etnoreligioase caracteristice statului otoman. Trăsătura de baza a acestora era caracterul lor militar. În cetăţi turcii au dislocat garnizoane, constituite din diferite tipuri de unităţi, completate, în mare parte, cu ieniceri.
După cum ne atestă izvoarele, către începutul sec. al XVII-lea Sangeacul din Cetatea Alba era împărţit în cinci unităţi administrative mai mici numite nahii. Cetatea Alba, Tatarbunar, Chilia, Izmail, Reni. Sangeacul din Tighina avea numai o singura nahiye, reieşind din faptul că deocamdata el nu era unit cu celelalte pamânturi turceşti. Sangeacul din Cetatea Albă era divizat în trei cazale: cazaua din Cetatea Albă ce cuprindea două nahii - cetatea Alba şi Tatarbunar; cazaua din Chilia cuprindea o singură nahie; cazaua din Izmail cuprindea două nahii - Izmail şi Reni. Locuitorii autohtoni au reusit să-şi păstreze în railale o anumită autonomie. Neînţelegerile şi confruntările erau rezolvate de fruntaşii locali şi numai în caz de litigiu între un creştin şi un musulman se ajungea în faţa cadiului.
Pentru a-şi consolida poziţiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană au fost scoase de sub jurisdicţia ierarhilor din partea locului şi a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele romănesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei din Constantinopol.
Deficienţele administraţiei otomane au afectat dezvoltarea teritoriilor româneşti anexate direct la Imperiul Otoman. Însă atât pentru aceste pamânturi precum şi pentru Ţara Moldovei avem şi o influenţă turco-otomană pozitivă. Astfel, marea piaţă otomană făcea ca produsele moldoveneşti (oile, vitele, caii, orzul, sarea, mierea de albine, ceara şi seul, lemnul, cânepa, etc) să găsească totdeauna un cumpărător - este drept, în condiţiile unui "comerţ dirijat".
Tot în zona economicului se plasează şi introducerea în spaţiul românesc prin filiera otomană a orezului, a porumbului american, cunoscut la început ca "grâu turcesc" şi devenit articol de bază în economia şi alimentaţia ţăranului român, a tutunului, a bumbacului, anasonului, susanului, pepenelui verde (rom. pop. harbuz, turca - karbuz), a unor flori (laleaua, liliacul, zambila, garoafa, etc). Tot prin filiera otomană a pătruns în Ţările Române şi cafeaua. Dar în ansamblu, poate cea mai durabila influenţă turco-otomană s-a înregistrat în domeniul bucătăriei, unele mâncăruri, precum sărmaluţele (turc. sarma) devenind naţionale la români şi nelipsite la sărbători.
Influenţa lingvistică otomană asupra limbii române este apreciată de circa 2-3000 de cuvinte. În domeniul artistic influenţa otomană s-a exercitat în broderie, costum de curte, ţesături, ceramică şi în introducerea unor motive decorative, care nu au afectat structura de bază, bizantină, a monumentelor româneşti. Moştenirea otomană s-a manifestat, de asemenea, în ce priveşte unele obiceiuri şi atitudini. Sistemul social otoman a întreţinut multe obiceiuri nedorite (ex. mita sau bacşişul, lipsa de încredere în guvern, etc), care au continuat şi după dispariţia imperiului. Se detectează teama faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, umilinţă şi supunere. Servilismul este dublat de inteligenţa, exprimată în încercările de a evita obstacolele, inclusiv cele ridicate de autorităţi, pe căi nu prea etice sau chiar ilegale.
Pe ansamblu, nu trebuie uitat ca factorul otoman a constituit o puternică contrapondere politico-militară la expansionismul rus şi austriac, permiţând astfel supravieţuirea Ţărilor Române ca entităţi statale şi spirituale distincte, cu toate marile avantaje pe care le implica aceasta. Ţările Romane şi-au păstrat individualitatea statală cu un statut recunoscut de către Poarta Otomană. Totodată, ele s-au pomenit într-un prizonierat politic şi economic al Porţii Otomane, care s-a menţinut până în 1829, când a fost semnată pacea de la Adrianopol dintre ruşi şi turci. Raialele şi paşalâcurile turceşti din teritoriile româneşti constituiau o piedică în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Habsburgic şi alte puteri creştine vecine care, sub pretextul luptelor pentru apărarea creştinătăţii şi eliberarea popoarelor creştine subjugate de păgâni, urmareau singure scopuri expansioniste în direcţia Dunării şi Balcanilor.
