Tehnici de Investigare Jurnalistica

Tehnici de investigare jurnalistică - 1 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

1

Tehnici de investigare jurnalistică Tutoratul 1 2008-2009

Asist. univ. drd. Raluca Radu

Descrierea cursului: Investigaţia este raţiunea de a fi a jurnalistului. Cursul îşi propune să analizeze etapele acestui demers decizional, să-i familiarizeze pe studenţi cu adoptarea unor decizii bazate pe raţionament, cu elaborarea de scheme şi opţiuni de analiză, cu mecanismele evaluării finale. Temele primului tutorat: • Investigaţia, ca demers jurnalistic Reporterul de investigaţie • Tipuri de anchete • Legislaţie şi deontologie • Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie. Alegerea temei; alegerea unghiului de abordare

Investigaţia, ca demers jurnalistic La prima vedere, jurnalismul din România pare atipic - pare un jurnalism de comentariu, un jurnalism de opinie, nu un jurnalism de investigaţie, adică un jurnalism de informare. Genul rege pare să fie editorialul, iar adevăraţii jurnalişti… Jurnaliştii vedetă în România sunt comentatorii şi analiştii. Jurnaliştii de investigaţie se simt ostracizaţi sau singuri: „Cu toţii, cred că suntem 10 în toată ţara”, zice un


2

jurnalist de investigaţie de la România Liberă; „Nu cred că se pot face cursuri de jurnalism de investigaţie. Eu ţin unul şi, dintre toţi cursanţii, nimeni nu a devenit mai târziu jurnalist de investigaţie” spune un alt jurnalist.1 O altă senzaţie este că degeaba se face jurnalism de investigaţie - toată lumea ştie despre corupţie şi despre afaceri murdare şi despre miliardarii de carton, dar nimeni nu face nimic. În plus, jurnaliştii sunt toţi mână în mână cu politicienii şi cu oamenii de afaceri, aşa că se află numai ce trebuie aflat. Dar ce nu spune o instituţie de presă spune cealaltă - pe Sorin Ovidiu Vântu nu l-au protejat pachetul de acţiuni de la Academia Caţavencu şi tăcerea Academiei de investigaţiile presei şi de furia celor care şi-au depus banii la Fondul Naţional de Investiţii (FNI). În sfârşit, una dintre cele mai dăunătoare percepţii legate de jurnalismul românesc şi de publicul presei din România este că numai sexul şi sângele vând un ziar, sau că românii sunt interesaţi numai de vedete şi de poveşti lacrimogene: cel mai bine, nu-i aşa, se vând Libertatea şi ghidurile TV, cele mai mari audienţe le au emisiunile tip Surprize, surprize şi filmele ca Titanic. Dar ziarele care fac investigaţie sunt, de fapt, liderii de opinie ai presei. Societatea românească nu se ghidează după Fata de la pagina 5, ci după titlurile cotidienelor de ţinută, ca Adevărul sau România Liberă, a săptămânalelor care se bazează pe investigaţie, ca Academia Caţavencu sau Capital. România Liberă a fost motorul extraordinarei investigaţii despre Sorin Ovidiu Vântu şi despre implicarea preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul FNI - Banca Română de Scont. Către sfârşitul anului 2002, atât guvernul cât şi opoziţia, prin Partidul Naţional Liberal, înaintau spre discuţie în Parlament proiecte de lege pe tema conflictului de interese în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici. Un alt exemplu, Capital, devine prin investigaţiile sale o voce a consumatorului român din ce în ce mai atent la modul în care îşi cheltuieşte banii - vezi, de exemplu, investigaţiile despre substituţii alimentari din a doua jumătate a lui 2002. Reprezentanţii cotidianului Adevărul apar adesea în emisiunile de televiziune, pentru a analiza evoluţiile societăţii româneşti; au existat, de-a lungul timpului, mai multe emisiuni la care erau invitaţi permanenţi. Academia Caţavencu este un caz aparte - aparent o revistă de can-can-uri, Academia Caţavencu lansează subiecte de anchetă preluate de restul instituţiilor de presă şi lucrează îndeaproape cu organizaţiile nonguvernamentale pentru protecţia libertăţii de exprimare. Povestea americană a jurnalismului de investigaţie Poate că unele dintre cele mai cercetate evoluţii ale jurnalismului în secolul trecut este evoluţia jurnalismului american. În jurul anului 1900 jurnaliştii vedetă sunt „muckraker-ii” - „răscolitorii de gunoaie” - reporteri de investigaţie care se ocupau de scandalurile legate de puterea capitaliştilor şi de corupţia guvernului. Termenul a fost prima dată folosit în sensul său modern de Theodore Roosevelt, care l-a aplicat peiorativ jurnaliştilor care au atacat Departamentul Poliţiei din New York în 1897, pe când el era comisar. Mai târziu, preşedintele Roosevelt, promovând un discurs de protecţie a consumatorilor şi un program anti-trust, a ajuns să-i aprecieze pe răscolitorii de gunoaie. Joseph Pulitzer se pare că a fost printre primii răscolitori de gunoaie, sprijinind-i pe muncitori în timpul Grevei fermierilor din 1892. „Publicul să fie 1

Interviuri februarie - martie 2002


3

informat” („The public be informed”), sloganul lui pentru o campanie mai veche pentru susţinerea muncitorilor, a fost un răspuns la „Publicul să fie damnat” („The public be damned”) a lui William H. Vanderbilt, unul dintre primii industriaşi americani, care îşi construise averea cu afaceri legate de transportul pe calea ferată. Răscolitorii de gunoaie au scris articole şi cărţi despre marii industriaşi, despre condiţiile de muncă mizere, despre concurenţa neloaială şi chiar despre corupţia în rândul structurilor guvernamentale. Acestea au avut ca rezultat legislaţia pe probleme sociale care a rămas în vigoare până astăzi în Statele Unite. Munca jurnaliştilor americani a ajutat la formarea unei conştiinţe sociale şi la coagularea consumatorilor în grupuri care să le reprezinte interesele. Presiunea jurnaliştilor şi a opiniei publice asupra lumii afacerilor a fost atât de mare, încât mari industriaşi au fost nevoiţi să renunţe treptat la atitudinea lor arogantă. Au fost nevoiţi să angajeze foşti jurnalişti care să îi ajute să câştige încrederea publicului, prezentând adevărata faţă a afacerilor lor - tot de la începutul secolului trecut începe să se profesionalizeze şi domeniul relaţiilor publice2 în Statele Unite. Acum, nici un conflict de muncă nu ar mai putea fi stăpânit, în interiorul fabricii sau în presă, cu o declaraţie ca cea a lui George F. Baer, un afacerist în industria cărbunelui; în 1902, el le-a spus muncitorilor să-şi pună speranţele în „bărbaţii creştini cărora Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, le-a dat control asupra intereselor proprietăţii în această ţară” (vezi Newsom, Turk, Kruckeberg, 2001).

Reporterul de investigaţie Orice reporter care îşi face bine treaba este deja un pic investigator, cred Benjaminson şi Anderson (1990, p. 3 şi următoarele). Reporterul de investigaţie, în viziunea lor, petrece mult timp descoperind informaţii, mai ales informaţiile ascunse în mod deliberat. Este caracterizat de răbdare şi cinism. Jurnalistul de investigaţie este convins că multe acte ilicite nu pot rămâne ascunse pentru totdeauna şi, desigur, că cineva lucrează împotriva interesului public. În consecinţă, munca sa este grea, logică şi completă. Un alt profesor american de jurnalism, cu anii întregi de experienţă ca redactor şef şi ca lider al unor echipe de jurnalişti de investigaţie, spune că un bun reporter de investigaţie ar trebui să aibă următoarele trăsături (Williams, 1978, p. 158-160): Auto-disciplină - chiar dacă lucrează singur sau în echipă, un reporter bun se poate controla; jurnalistul de investigaţie trăieşte permanent un proces de analiză a mediului său şi de auto-analiză. • Este puternic, din punct de vedere mintal - este încăpăţânat şi se poate dovedi, pe parcursul anchetei, mai puternic decât adversarii săi, care încearcă să-l conducă pe un drum greşit. În acelaşi timp, dă dovadă de un calm oriental, şi îşi atinge ţelul prin mijloace ocolitoare, dacă abordarea directă nu dă rezultate. • Nu se lasă distras de alte probleme - nu este o întâmplare, se pare, că cei doi reporteri de la Washington Post, care au lansat cazul Watergate •

2

Sub denumirea de relaţii publice se înscriu diversele activităţi şi diversele acţiuni de comunicare pe care le întreprinde o organizaţie pentru a monitoriza, evalua, influenţa şi pentru a corecta atitudinile, opiniile şi comportamentele grupurilor sau indivizilor care constituie publicurile lor.


4

(Bob Woodward şi Carl Bernstein) erau amândoi tineri şi divorţaţi. Jurnalismul de investigaţie este un mare consumator de timp şi de energie. • Integritate personală - reporterul de investigaţie este probabil printre puţinii care rămâne credincios crezului pentru care multe persoane decid să ajungă jurnalişti: Jurnalistul poate schimba lumea, făcându-o mai bună. Reporterul de investigaţie este dedicat căutării adevărului şi, prin urmare, îşi impune anumite standarde pentru propria activitate. • O minte deschisă la nou - reporterul de investigaţie evită să se lase pradă ideologiilor; atunci când analizează un caz, el caută modelul şi deviaţiile de la model, poate să-şi apere munca de investigaţie şi poate să discute cu redactorul său şef şi să accepte deciziile lui. • Independenţă în gândire - este cea mai importantă trăsătură a unui jurnalist de investigaţie. Pentru a face o anchetă, jurnalistul de investigaţie abordează probleme de care nimeni nu vrea să se atingă sau la care nimeni nu s-a gândit, şi urmează căi pe care nimeni nu le-a urmat până atunci. Adevăratul jurnalist de investigaţie este un inovator în lumea reporterilor care rescriu comunicate de presă şi ştiri de agenţie. • Spirit haiducesc - jurnalistul de investigaţie este un indignat, hotărât să-l apere pe cel slab de cel puternic. Dar jurnalistul de investigaţie este şi auto-disciplinat - nu vânează vrăjitoare şi ştie că nu există oameni răi şi oameni buni. • Bun scriitor - chiar dată o anchetă este mai puţin dramatică decât un reportaj despre o acţiune de salvare, jurnalistul de investigaţie poate scrie o poveste bine structurată şi uşor de citit. Dacă textele unui bun investigator au nevoie de o rescriere laborioasă, acesta trebuie să accepte critica şi să conştientizeze nevoia de continuă perfecţionare. Williams adaugă (1975, p.6): „Pentru a da o definiţie de lucru pentru jurnalismul de investigaţie de mâine, ar trebui să începem de la această premisă: eşti jurnalist pentru a spune cum stau de fapt lucrurile, nu pentru a da varianta cărţilor de educaţie civică despre cum stau lucrurile.” Jurnalistul de investigaţie este opusul reporterului obişnuit. Jurnalistul de investigaţie este un om incomod şi sceptic, pe când reporterul încearcă să fie cel mai bun prieten al surselor sale, pentru a afla primul un anunţ oficial. Reporterul anunţă că s-a întâmplat ceva. Investigatorul trebuie să explice de ce s-a întâmplat ceva, şi de ce s-ar putea întâmpla din nou. De fapt, pare că cele şase întrebări de bază: Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce? s-au împărţit în redacţii, pe domenii. La primele patru răspuns ştirile şi relatările. De Cum? s-ar ocupa departamentul reportaje, iar de întrebarea De ce? jurnaliştii de investigaţie, pe de o parte, şi analiştii, pe de alta. Jurnalistul de investigaţie caută în spatele variantei oficiale, şi priveşte lucrurile din punctul de vedere al cititorului. Caută faptele şi procesele care dau naştere la acele fapte. Analiştii propun ipoteze. Jurnalistul de investigaţie porneşte de la o ipoteză, pe care o va demonstra sau o va infirma.

Tipuri de anchete


5

Ancheta, consideră Jose de Broucker, este un articol care se încadrează în categoria genurilor de informare, şi care se caracterizează prin originalitate, nu neapărat în ceea ce priveşte subiectul, ci mai ales în ceea ce priveşte rezultatul. Anchetele disting astfel o redacţie de celelalte. Instituţia de presă este un tip de companie comercială, care furnizează produse (vezi Coman, 1999). Drept urmare, diferitele instituţii de presă încearcă să diferenţieze produsele lor nu numai prin ambalaje (rescrierea textelor furnizate de specialiştii de relaţii publice şi de agenţiile de presă) sau prin imagine (identificarea unei instituţii de presă cu o doctrină politică de dreapta sau de stânga), ci şi prin produse în sine. Ancheta jurnalistică „demonstrează mecanismele, caută ceea ce este subteran, câteodată ascuns, câteodată ignorat”, spune Jacques Mouriquand. Teoreticienii massmedia consideră că întreaga activitate a jurnaliştilor ar trebui să fie „de investigare”. Pentru unii, jurnalism de investigaţie ar trebui încadrat în categoria pleonasmelor. Jurnalistul nu este cel care rescrie un comunicat - materialele jurnalistice ar trebui să fie lucrări originale, iar informaţiile, în marea lor majoritate, informaţii la care a ajuns jurnalistul în urma demersurilor sale, nu informaţii care au ajuns la jurnalist, prin grija specialiştilor de relaţii publice. Desigur, comunicatele de presă şi declaraţiile oamenilor publici sunt puncte de plecare pentru activităţile jurnaliştilor. Pentru unii, anchetă de investigaţie pare un pleonasm. Dar… Tipologia anchetelor, în viziunea lui Mouriquand Există mai multe tipuri de anchete jurnalistice, în funcţie de domeniul de specializare al reporterului, de cerinţele redactorului şef, de periodicitatea unui produs de presă (vezi Mouriquand, 1994). Există ancheta de actualitate, făcută sub presiunea evenimentelor şi publicată cât se poate de repede, într-o zi. Materialul rezultat este o colecţie de declaraţii ale martorilor, după un accident, de exemplu, sau prezintă dedesubturile unui buget local, care tocmai urmează să fie votat. În primele zile după sinuciderea procurorului Cristian Panait, primele relatări publicate în presa centrală descriau locul şi circumstanţele morţii procurorului şi dădeau câteva detalii despre cazurile la care lucra. Următorul tip este ancheta de fapt divers. Formă a anchetei de actualitate, este asemănătoare anchetei poliţiei, reconstituind circumstanţele unui eveniment. Sunt intervievaţi toţi martorii şi toţi experţii la care are acces jurnalistul. Toate informaţiile colectate sunt notate cu cea mai mare minuţiozitate. Motivul acestui tip de anchetă este refuzul justiţiei sau al poliţiei de a comunica cu presa. Din cauza presiunii timpului, jurnalistul nu are acces la probele materiale, pe care, în plus, nu este în măsură să le ceară. Jurnalistul se bazează pe martori, care pot să-l manipuleze, pentru a face presiuni asupra Justiţiei sau a Poliţiei. Tot în cazul Panait, jurnaliştii au continuat să cerceteze cazul şi au început să apară descrieri ale blocului şi ale reacţiilor vecinilor, care nu vroiau să vorbească, speculaţii care legau moartea procurorului de evoluţia cazurilor la care lucra, analize ale locului unde fusese găsit, ale reacţiei poliţiei, care duceau la ipoteza unei crime, nu a unei sinucideri. În timpul scandalurilor de presă, când o multitudine de surse apar în conferinţele de presă, jurnaliştii nu mai fac investigaţie, ci devin simple mijloace de difuzare a informaţiilor.


6

Ancheta magazin nu mai este un material scris sub presiunea evenimentelor ci este o colecţie de mai multe materiale de presă care încearcă să explice un mecanism sau să pună un eveniment în context. Astfel, dacă există o serie mai lungă de accidente feroviare, o redacţie s-ar putea gândi să facă o anchetă care să încerce să răspundă la întrebarea: este sigur transportul feroviar? Acest tip de anchetă poate aborda probleme sociologice: nevoile tinerelor mame care au o carieră, dispariţia intelectualilor; pot să fie în parte tehnice, în parte practice: salariul funcţionarilor publici, durerile de spate, divorţul; sau pot să fie mici materiale de analiză, care se remarcă prin originalitatea temei şi a unghiului de abordare: emisiunile de radio despre televiziune şi evoluţia lor în timp. Presa occidentală cultivă şi un alt tip de anchetă magazin, deosebit de interesant şi cu un puternic caracter educativ - explicarea contextului unor evoluţii istorice care se desfăşoară chiar sub ochii noştri, sub forma ştirilor de impact. De exemplu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, francezii sau britanicii au putut afla, prin intermediul anchetelor magazin, informaţii despre contextul istoric al conflictului, despre geografia, economia şi demografia zonei şi chiar despre tratatele şi alianţele internaţionale care au făcut posibilă o intervenţie militară străină în zonă, sub forma trupelor de menţinere a păcii. Anumite portrete pot fi considerate anchete. Jurnalistul nu se mulţumeşte numai cu interviuri în adâncime cu personajul central al viitorului său material, ci îi intervievează şi pe colaboratori, şi pe adversari, studiază mediul de afaceri sau politic în care se mişcă personajul şi află cât mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa până în acel moment. În sfârşit, ancheta de investigaţie este al cincilea tip de anchetă jurnalistică. „Sintagma este folosită astăzi pentru o anchetă care este un proiect de cercetare a faptelor disimulate cu bună ştiinţă. Prin urmare, se desfăşoară într-un climat de reticenţă, adică de ostilitate a informatorilor”, spune Mouriquand (1994, p. 23). Unele anchete jurnalistice sunt deosebit de costisitoare, de laborioase şi de complexe, pentru a fi suportate de către o instituţie de presă. Ele se materializează în cărţi care se bazează pe metodele jurnalismului de investigaţie. Acest tip de anchetă este denumit de Jacques Mouriquand document. Ancheta de investigaţie face obiectul cursului Tehnici de investigare jurnalistică. Tipologia anchetelor, în viziunea lui Jose de Broucker Jose de Broucker împarte anchetele în două categorii. Astfel, anchetele pot fi informative: jurnalistul vrea să-i dea cititorului său acces la mai multe informaţii, şi interpretative: jurnalistul caută în spatele informaţiilor, pentru a descoperi sensul lor. Anchetele informative încearcă: • relevarea unor informaţii ascunse, • readucerea în actualitate a unor informaţii uitate, • materializarea unor informaţii virtuale, • reconstituirea informaţiilor lacunare. Informaţiile ascunse de surse sunt informaţiile inconvenabile. O anchetă jurnalistică le poate identifica şi le poate arăta publicului, dacă sunt informaţii de interes public. Pentru că orice om are secrete, dar unele ţin strict de viaţa sa personală. Obiectul anchetei, în acest caz, este colectarea şi recuperarea de documente, chiar dacă ceilalţi jurnalişti sau publicul în general consideră afacerea clasată. Demersul jurnalistic urmăreşte trecerea de la condiţional - s-ar putea să fie aşa - la


7

indicativ - iată cum stau lucrurile. Acest tip de anchetă poate fi încadrat în categoria anchetei de investigaţie. Un alt tip de informaţii care pot sta la baza anchetei jurnalistului sunt informaţiile virtuale: un fapt obişnuit, care nu este destul de important pentru a da naştere la o ştire, poate fi identificat de jurnalist ca făcând parte dintr-un fenomen, care merită atenţia presei. De exemplu, zilnic apar, în majoritatea cotidienelor, rubrici denumite horoscop. Cine le citeşte, câţi cred în ele, cum sunt realizate şi de către cine - iată un subiect pentru o anchetă căruia Mouriquand i-ar spune anchetă-magazin. Informaţiile virtuale pot da naştere şi la sondaje de opinie, care urmăresc stabilirea şi mediatizarea unor stări existente, dar neformulate încă. De exemplu, o redacţie poate face un sondaj despre informaţiile pe care le cunoaşte populaţia României despre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Pe baza rezultatelor sondajului experţii şi analiştii politici vor fi chemaţi să comenteze. Paginile unei publicaţii vor avea, alături de tabelele cu rezultatele sondajului, fotografii legate de subiect şi reportaje. Un alt punct de plecare al anchetelor informative pot fi informaţiile uitate, rememorate la aniversări, la comemorări, la redeschideri de procese sau cu orice altă ocazie de acest tip. În această categorie pot intra anchetele magazin de contextualizare, dar şi follow-up-urile la anchetele de investigaţie. Jurnalistul reia documente pe care le-a arhivat redacţia de-a lungul anilor şi caută martori. Alături de informaţii şi explicaţii, aceste anchete informative înregistrează evoluţiile până în prezent ale subiectului respectiv. Informaţiile uitate, rememorate de jurnalist, pot constitui şi un avant-papier: o prefaţă sau o introducere la evenimente noi, programate să se întâmple. De exemplu, Statele Unite ale Americii se pregătesc, alături de aliaţii lor, să atace Irakul. Redacţiile ar putea să pregătească un avant-papier despre relaţiile diplomatice şi economice ale Irakului în perioada contemporană, pe de o parte, şi despre alianţele militare internaţionale ale Statelor Unite, susţinute sau nu de opinia publică din ţările implicate. În sfârşit, informaţiile lacunare pot sta la baza anchetelor jurnalistice, şi chiar a anchetelor de investigaţie. Jurnalistul poate încerca să răspundă la întrebările de ce şi cum, prin cercetarea şi asamblarea lanţurilor marcante de evenimente pentru o istorie cunoscută. Jurnalistul poate pleca de la o ştire, o decizie sau un eveniment mediatizat, hotărând să reconstituie evenimentele care au dus la acea stare de fapt. Rezultatul poate fi o punere în lumină a unei actualităţi prezente şi ignorate. De exemplu, în Adevărul de luni, 13 ianuarie 2003, un titlu anunţa „Urmare unei sentinţe judecătoreşti, / Două dintre cele mai importante intersecţii în Braşov au devenit… proprietate privată”. Un jurnalist ar putea să facă o anchetă în care să arate că aceste decizii aberante pot fi rezultatul unei lipse de specializare a procurorilor şi a judecătorilor din România, care sunt nevoiţi să treacă de la procese de divorţ la procese legate de proprietatea intelectuală şi la procese legate de proprietăţi imobiliare. Sau s-ar putea face o anchetă de investigaţie, care să arate care sunt lacunele în sistemul cărţii funciare şi cum este posibil ca cineva să profite de ele, cu bună ştiinţă. Vechii proprietari care intentaseră procesul, şi avocaţii lor, ştiau că terenurile deveniseră intersecţii, şi nu mai erau terenuri virane. Prin anchetele interpretative jurnalistul încearcă să explice un fenomen, şi nu este interesat de fapte, care pot fi cunoscute deja, ci de sensul lor. Temele trebuie să fie legate de actualitate şi interesante pentru public: creşterea impozitelor în România, de exemplu.


8

Faptele pot fi cunoscute de toată lumea, dar motivele posibile pot fi surprinzătoare. Într-un an post-electoral, de exemplu, un ziar dispare, iar celelalte cresc preţurile - este o evoluţie obişnuită a presei scrise, care pierde teren în faţa televiziunii, sau ziarele şi-au pierdut susţinătorii politici din umbră, care nu mai sunt interesaţi să aibă o presă bună cu orice preţ? Răspunsurile posibile, care nu sunt evidente, pot fi prezentate sub forma opiniilor şi convingerilor unor experţi. Demersul jurnalistic nu se va baza pe infirmarea sau confirmarea unei ipoteze, cu ajutorul faptelor, ci pe lansarea unor ipoteze posibile, cu ajutorul specialiştilor în domeniu. Jurnalismul de investigaţie „înregistrează o trecere graduală de la vechiul stil jurnalistic despre incidente spectaculoase, importante, şi despre crime personale, la jurnalismul mai original şi mai conştient despre operaţiunile sistematice ale societăţii”, spunea Paul Williams în 1978 (p. viii). Anchetele de investigaţie merituoase sunt cele care îmbină trăsăturile anchetei informative cu trăsăturile anchetei interpretative. Jurnalistul de investigaţie nu va reuşi să schimbe lumea, făcând-o mai bună, doar prin căutarea şi demascarea unor vinovaţi individuali, ci încercând să arate cititorilor săi, în acelaşi timp, de ce sistemul nu funcţionează, pentru a nu mai permite oamenilor să greşească, şi cum poate fi acest sistem îmbunătăţit. Este, de exemplu, diferenţa dintre a demasca în cazul izolat al poliţiştilor din Mogoşoaia, motivele pentru care aceştia nu vor să acţioneze împotriva traficanţilor de droguri, şi a demasca sistemul de legături dintre traficanţii de droguri şi poliţie, în general.

Legislaţie şi deontologie Aşa cum arătam mai sus, reporterul de investigaţie încearcă să îmbunătăţească sistemul, aducând în atenţia opiniei publice pe aceia care lucrează împotriva interesului public şi demonstrând mecanismele care permit existenţa actelor ilicite sau a disfuncţionalităţilor de sistem. De aceea, cea mai importantă calitate a jurnalistului de investigaţie este credibilitatea sa, care se bazează pe un respect al regulilor scrise ale jurnalismului - sub formă de legi sau sub formă de coduri de etică. Munca jurnalistului de investigaţie trebuie să respecte legislaţia ţării în care îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care un jurnalist nu este de acord cu legislaţia în vigoare sau în curs de adoptare, el are datoria să încerce să o schimbe - datorie de cetăţean al ţării, în primul rând, şi de reprezentant al societăţii civile, de pe poziţia sa de jurnalist, în al doilea rând. Pe de altă parte, codurile de etică sunt o încercare de normare a activităţii din interiorul profesiei - jurnaliştii spun cum este cel mai bine să se desfăşoare activitatea lor de strângere şi de prezentare a informaţiilor. Există mai multe norme ale activităţii de investigaţie jurnalistică, care au ecou atât în legislaţie, cât şi în codurile de etică internaţionale. Cele mai importante sunt legate de: • informaţiile de interes public, • adoptarea unei false identităţi, • protecţia surselor, • calomnie şi injurie. Subiectul activităţii investigaţiei jurnalistice.


9

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public Accesul liber la informaţiile de interes public este protejat acum în România nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea 544/2001. Art. 1 Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României. Art. 2 a. Prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei. b. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau modul de exprimare a informaţiei. Autorităţile sunt obligate prin lege să răspundă la solicitarea oricărui cetăţean pentru informaţii de interes public, în termen de maximum 30 de zile, se arată în primul alineat al articolului 7. Următoarele tipuri de informaţii nu intră în sfera informaţiilor de interes public, la care poate avea acces orice persoană (articolul 12): a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; În aceste categorii se încadrează şi informaţiile militare, care, dezvăluite, ar pune în pericol siguranţa naţională (strategii militare, de exemplu). b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; În negocierile acordurilor internaţionale, de exemplu, o indiscreţie ar putea pune în inferioritate o echipă de negociatori. Negocierile sunt pe sistemul ofertă contraofertă, iar presiunea publicului intern ar putea duce la retragerea unei oferte: jurnaliştii nu cunosc raţiunile diplomatice care au stat la baza acelei oferte şi nici posibilele contra-oferte care pot fi făcute. c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii; Orice firmă are secrete comerciale, legate de producţie, de un patent, de o invenţie, care fac obiectul spionajului industrial, nu al informaţiilor de interes public. În cazul firmelor, o informaţie de interes public este legată direct de încălcări ale legislaţiei pe domenii ca protecţia consumatorului, sănătatea bugetului public, exploatarea angajaţilor, poluarea, alături de subiecte legate de responsabilitatea socială a companiilor comerciale respective (exploatarea angajaţilor în afara graniţelor României, de exemplu). d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (cum ar fi cazul fişei medicale); În ceea ce priveşte spaţiul privat al cuiva, există informaţii de interes public şi informaţii de care este interesat publicul. Publicul va fi întotdeauna interesat de dramele de familie, de sexualitate, de morbid, dar identificarea unei persoane care


10

suferă de boala vacii nebune, fără acordul ei, fotografierea Andreei Marin în dormitor sau cele mai mici detalii ale cazului Monica Lewinski nu sunt la acelaşi nivel al muncii jurnalistului cu aducerea în atenţia publicului a unor practici agricole care duc la apariţia bolii vacii nebune la om sau cu demascarea unor spioni, să zicem. Articolul 14 adaugă: informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. Atunci când preşedintele, primul ministru sau liderul unui partid important din opoziţie sunt internaţi în spital, pentru a suferi o intervenţie chirurgicală, aceste informaţii devin de interes public, pentru că sistemul de guvernare al ţării poate fi influenţat de rezultatele demersului medical. e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare; În afara sferei interesului legitim al publicului intră şi informaţiile legate de anchetele poliţiei, care ar putea să-l ajute pe infractor, cum ar fi informaţii despre principalul suspect şi motivele pentru care este considerat principalul suspect. În plus, este vorba de protecţia martorilor în procesele juridice. f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces; Presa poate fi un instrument de presiune în desfăşurarea unui proces juridic, la fel ca în cazul unei anchete de poliţie. Jurnalistul, ca specialist în comunicare, nu are nici o scuză dacă devine instrument al manipulării. g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor. Se consideră că un copil, chiar dacă poate fi încadrat în categoria infractorilor, are foarte multe şanse să fie recuperat de către societate. În plus, viaţa unui copil nu trebuie hotărâtă de un jurnalist în căutare de senzaţional, care îi arată pe părinţii săi certându-se sau care a descoperit un caz de molestare a minorilor. De aceea, identitatea minorilor trebuie păstrată secretă. Articolul 13 este extrem de important pentru un jurnalist de investigaţie. Astfel, legiuitorul spune că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public. Aflarea cazurilor de încălcare a legii de către cei care administrează fondurile publice intră în sfera interesului legitim al publicului. Plângerile pentru nerespectarea legii se rezolvă pe cale judecătorească, în regim de urgenţă şi fără plata unei taxe de timbru.

Strângerea informaţiilor Falsa identitate. Confidenţialitatea surselor De multe ori, jurnalişti sunt tentaţi să-şi ascundă adevărata identitate şi să adopte una falsă, în speranţa că vor obţine mai uşor informaţiile dorite. Această


11

practică este condamnată prin lege - nimeni nu are voie să se dea drept poliţist, sau funcţionar public, dacă nu are această calitate. În plus, informaţiile obţinute astfel pot fi false. Mecanismul este foarte simplu: oamenii spun diverse lucruri pentru a se răzbuna sau, dimpotrivă, pentru a ajuta pe cineva care face dreptate. Un funcţionar public care se ocupă de protecţia consumatorului sau un poliţist este nevoit să verifice informaţiile primite - jurnalistul poate fi tentat să le publice imediat, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, poate fi în imposibilitatea de a verifica unele informaţii, aşa cum ar face un detectiv al poliţiei. Dacă un jurnalist îşi dezvăluie adevărata identitate, el îi pune în gardă pe oamenii cu care vorbeşte că informaţiile respective vor fi făcute publice şi atribuite respectivului personaj - deci oricine va putea afla că a minţit. Este surprinzător pentru un student la jurnalism să descopere câte informaţii sunt dispuşi oamenii să ofere, chiar despre viaţa lor personală, atunci când ştiu că se află în faţa unui jurnalist. Sunt dispuşi să spună mai multe decât spun rudelor sau prietenilor apropiaţi, poate pentru că jurnaliştii sunt consideraţi căutători legitimi de informaţii. Decizia de a adopta o identitate falsă sau nu este luată în funcţie de situaţia în care se găseşte fiecare jurnalist la un moment dat, şi trebuie cântărite constant avantajele şi dezavantajele adoptării unei identităţi false. În ce poziţie este un jurnalist de investigaţie care intră în rolul unui fals pacient pentru a demasca un fals doctor? Cât de etică este decizia sa, în comparaţie cu decizia subiectului investigaţiei sale? Sursele care vorbesc unui jurnalist nu doresc întotdeauna să fie identificate. Există trei tipuri de informaţii, din acest punct de vedere: informaţii off the record numai pentru urechile jurnalistului, informaţii not for attribution - adică informaţii care pot fi publicate, dar fără o identificare clară a sursei, şi informaţii on the record care vor fi publicate cu identificarea clară a sursei. Informaţiile off the record sunt puncte de plecare sau de relansare a anchetei jurnalistului. Acesta trebuie să găsească alte surse care le confirmă şi care pot fi citate. Informaţiile din categoria celor care nu pot fi atribuite sunt informaţiile care apar alături de surse identificate ca „surse bine informate din guvern”, „surse din interiorul organizaţiei”. Din păcate, în această categorie, alături de oamenii bine intenţionaţi care vor să ajute un jurnalist fără a-şi pune în pericol cariera sau viaţa, intră şi manipulatori, care aruncă baloane de încercare. Informaţii care nu pot fi atribuite sunt şi „la modernizarea autostrăzii X nu se respectă compoziţia standard a asfaltului”, dar şi „pensiile vor fi diminuate, în termeni reali, cu 20%, spun surse din interiorul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale”. Jurnalistul trebuie să fie atent la aceste încercări de manipulare şi, pe de altă parte, să poată proteja sursele inocente care, din motive de etică profesională, îl ajută în munca sa. Cu toate că forurile legiuitoare au încercat să impună jurnaliştilor de la Rompres, agenţia de ştiri naţională, dezvăluirea surselor lor de informare, Legea 504/2002 a Audiovizualul, de exemplu, stipulează pentru posturile de radio şi de televiziune: Art. 7 ( 1) Caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat de prezenta lege. ( 2) Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea sa profesională. ( 3) Se consideră date de natură să identifice o sursă următoarele: a) numele şi datele personale, precum şi vocea sau imaginea unei surse;


12

b) circumstanţele concrete ale obţinerii informaţiilor de către jurnalist; c) partea nepublicată a informaţiei furnizate de sursa jurnalistului; d) datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate de activitatea pentru obţinerea informaţiilor difuzate. ( 4) Confidenţialitatea surselor de informare obligă, în schimb, la asumarea răspunderii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate. ( 5) Persoanele care, prin efectul relaţiilor lor profesionale cu jurnaliştii, iau cunoştinţa de informaţii de natură să identifice o sursă prin colectarea, tratarea editorială sau publicarea acestor informaţii, beneficiază de aceeaşi protecţie ca jurnaliştii. ( 6) Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care aceasta dezvăluire este necesara pentru soluţionarea cauzei aflate în faţa instanţei judecătoreşti, atunci când: a) nu există sau au fost epuizate măsuri alternative la divulgare cu efect similar; b) interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării. Elaborarea anchetelor de investigaţie. Insulta şi calomnia Prin definiţie, anchetele de investigaţie sunt încadrate în categoria textelor de informare jurnalistică - în care sunt prezentate exclusiv fapte înşiruite într-o ordine logică evidentă şi demonstrabilă, pe care jurnalistul le prezintă cu bună credinţă. În plus, jurnalistul de investigaţie este caracterizat prin autodisciplină şi prin autocontrol. Angajat în aflarea faptelor ilicite, jurnalistul de investigaţie le poate demonstra cu profesionalism. Un indignat, jurnalistul de investigaţie poate ajuta audienţa să se indigneze la rândul ei şi o poate împinge la acţiune în folosul societăţii în general. Nu va folosi însă artificii stilistice la graniţa dintre ce este permis şi ce nu este permis de lege şi de codurile de etică, ci va pune în lumină faptele reprobabile şi a mecanismele defectuoase ale societăţii. Jurnalistul de investigaţie trebuie să depăşească etapa lui „Tipătescu vampirul care suge sângele poporului” şi să demonstreze de ce Tipătescu nu trebuie să conducă judeţul, cu date, documente şi declaraţii ale martorilor. Nu numai standardele jurnalistice condamnă abordarea „Răcnetului Carpaţilor”, ci şi legea. Insulta reprezintă etichetarea unei persoane (nu a unei instituţii), fără o trimitere clară la o anumită faptă (o opinie), sau cu o trimitere la un fapt care nu este de interes public: Z este o lichea, sau Z este un cocoşat. Calomnia reprezintă acuzarea unei persoane de o faptă anume, fără a putea demonstra adevărul acuzaţiilor. Spre deosebire de insultă, calomnia se poate produce numai în public (deci şi prin intermediul presei). Prin natura activităţii lor, jurnaliştii de investigaţie sunt cea mai expusă categorie la acest gen de greşeli condamnate de lege. Nevinovăţia jurnalistului poate fi demonstrată prin proba verităţii (numai cazul calomniei) - acuzele jurnalistului se bazează pe fapte reale - şi prin arătarea bunei credinţe - jurnalistul nu a vrut să facă rău cu orice preţ; contextul indica, în mod logic, rezultatul la care a ajuns jurnalistul, chiar dacă acea concluzie este, de fapt, greşită (vezi şi Macovei, Mihai, Toma, 2003).


13

Chiar dacă nu sunt condamnaţi de justiţie, jurnaliştii pot fi condamnaţi de propriul lor public ca tendenţioşi, senzaţionalişti sau iresponsabili, pierzându-şi astfel credibilitatea lor şi punând în pericol credibilitatea instituţiei de presă la care lucrează. În aceste cazuri, există două reguli de bază de care trebuie să ţină seama jurnalistul: prezumţia de nevinovăţie şi interesul public. O persoană nu poate fi etichetată de presă ca infractor, dacă justiţia nu a acuzat-o de o faptă condamnabilă, iar respectiva persoană nu a epuizat toate căile prin care şi-ar putea demonstra nevinovăţia. Jurnalistul arată faptele, nu spune „X a luat mită” (termen juridic), ci „X poate fi acuzat de luare de mită, pentru că…”. Pe de altă parte, este puţin relevant că Z este cocoşat, dacă, în acelaşi timp, Z poate fi acuzat că a folosit banii publici pentru a-şi construi o casă (o informaţie de interes public). Z putea să se folosească de banii publici şi dacă era cocoşat şi dacă nu, dar cocoaşa nu-l împiedică să fie un bun funcţionar public.

Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie. Alegerea temei; alegerea unghiului de abordare Pe un site dedicat jurnalismului de investigaţie - www.ire.org - domeniile de interes ale jurnaliştilor din întreaga lume, ale căror coordonate pot fi găsite pe acel site, erau, în ordinea opţiunilor făcute: • justiţia, infracţionalitatea, procesele penale • politicienii, finanţarea campaniilor, alegerile, guvernul federal al SUA, guvernare, corupţia la nivel guvernamental, risipa la nivel guvernamental • administraţia locală • companiile comerciale • mediu • învăţământ • îngrijirea sănătăţii • guvern statal • dreptul la liberă informare • industria automobilelor • armata • organizaţiile nonguvernamentale, filantropie, problemele copiilor • ştiinţă • terorism • arta/ industria divertismentului • dezastre • agricultură • sport • religie • problemele consumatorilor • corupţia presei, presa, cenzura pe Internet După cum se poate observa, toate aceste domenii au, într-un fel sau altul, o relevanţă pentru audienţa presei. Este vorba fie de cum sunt guvernaţi cetăţenii, fie de cum sunt cheltuiţi banii lor - strânşi ca taxe şi impozite (bugete publice) sau strânşi


14

din donaţii benevole (organizaţiile non-guvernamentale). Sunt domenii legate de viaţa şi de siguranţa omului obişnuit (domeniul juridic, sănătate) sau de drepturile lor (protecţia consumatorilor). Jurnaliştii de investigaţie analizează modul în care funcţionează societatea şi pun în lumină disfuncţionalităţile, fie că este vorba de sistemul politic, de sistemul juridic, de îngrijirea sănătăţii, de religie sau chiar de presă. Ariile de interes şi ariile de specializare sunt restrânse: nu este vorba despre guvernare în general, ca într-un curs de politologie, ci de politicienii, de finanţarea campaniilor, de alegerile, de guvernul federal al SUA, de corupţie la nivel guvernamental, de risipă la nivel guvernamental. Cu cât o arie de investigaţie este mai atent delimitată, cu cât o problemă este mai clar formulată, cu atât jurnalistul are mai multe şanse să ofere publicului său o anchetă mai clară şi să indice, cu ajutorul surselor sale, metodele prin care o disfuncţionalitate poate fi corectată. Una dintre acuzaţiile aduse jurnalismului de investigaţie este că se leagă de orice, numai de jurnaliştii de investigaţie nu (Benjaminson, Anderson, 1990). Orice societate şi orice grup are subiecte tabu, de aceea jurnalistul de investigaţie trebuie să dea dovadă de independenţă de gândire, să-şi cunoască publicul şi să încerce să răspundă la întrebările pe care publicul său şi le pune sau ar trebui să şi le pună. De ce este interesant cum sunt folosiţi banii din buget? Pentru că oricine contribuie la buget, fie că vrea, fie că nu. Bugetul public nu se formează numai din sumele reţinute din salariu, ci şi din TVA-ul pe pâine sau pe benzină, şi oricine mănâncă pâine sau călătoreşte cu un mijloc de transport care foloseşte carburanţi. Care sunt instituţiile care folosesc banii publici? Nu numai primăriile şi guvernul, ci şi spitalele, şcolile, întreprinderile în proprietatea statului, companiile comerciale sau organizaţiile non-profit care beneficiază de scutiri de taxe şi care ar trebui să ofere societăţii în general ceva în schimb. Unii oameni, prin natura funcţiei lor, ar trebui să apere interesele tuturor: politicienii, poliţiştii, funcţionarii publici. Cum fac acest lucru? Dacă nu reuşesc să ne apere interesele, de ce nu reuşesc - din rea credinţă sau din cauza sistemului? Din cauza poziţiei lor, sunt supuşi la diverse presiuni. Averea pe care o gestionează demonstrează că au cedat presiunilor financiare? O temă prea vastă nu poate duce la un rezultat viabil. Un jurnalist nu îşi poate propune să demonstreze corupţia în Parlamentul României, de exemplu. Există 485 de senatori şi deputaţi, şi cel puţin unul dintre ei poate fi un om cinstit. Jurnalistul ar trebui să plece de la o definiţie larg acceptată a termenului de corupt şi să-şi concentreze atenţia pe câţiva parlamentari mai proeminenţi, despre care există zvonuri că ar fi corupţi. Dacă poate, ar trebui să demonstreze soliditatea respectivei afirmaţii măcar pentru unul dintre parlamentari, iar demonstraţia să fie atât de puternică încât să aibă rezultate în concentrarea atenţiei publice asupra fenomenului care a creat acel caz de corupţie. Unghiul de abordare reprezintă perspectiva din care este prezentat un eveniment. De alegerea unghiului de abordare depinde ierarhizarea informaţiilor, construcţia textului şi alegerea tonului folosit. Prin stabilirea unui unghi de abordare, autorul unui text jurnalistic hotărăşte care este cel mai important element al unui text, din perspectiva căruia publicul său va lua contact cu realitatea, descrisă de jurnalist. Intenţia autorului unui material jurnalistic (fie el de presă scrisă, de radio sau de televiziune) este transparentă şi datorită unghiului de abordare ales (Roşca, 1997, pp. 61-62). Chiar dacă o anchetă de investigaţie este un text informativ, nu de opinie, autorul informează publicul său despre o realitate care trebuie schimbată,


15

îmbunătăţită. Există deci o intenţie ascunsă, aceea de a-i îndemna pe cetăţeni să facă presiuni asupra celor care îi guvernează, iar pe guvernanţi să îmbunătăţească sistemul pe care îl gestionează. În cazul parlamentarilor presupuşi corupţi, unghiul de abordare ar fi ales din perspectiva evidenţieri tarelor din sistem care au permis coruperea unui parlamentar (fapt ce este demonstrat de jurnalist). Textul nu va cuprinde îndemnuri de genul: „Cetăţeni, să stârpim corupţii din Parlament!” Simpla demonstrare a unui caz de corupţie şi punerea în lumină a mecanismului defect sunt suficiente. Demonstrarea implicări lui Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, în afacerea Banca Română de Scont, prin intermediul unui act notarial, a declanşat un proces de adoptare a legii conflictului de interese care, în teorie, nu va mai permite, după adoptare, un asemenea comportament.

Bibliografie Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State Univ. Press. De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ, Paris. Coman, M., 1999, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi. Macovei, M., Mihai, D. şi Toma, M., 2003, Ghid Juridic pentru Ziarişti, ed. IIa, Agenţia de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu. Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris. Newsom, D., Van Slyke Turk, J., Kruckeberg, D., 2000, This is PR, 7th ed., Wadsworth. Roşca, L., 1997, Reportajul, în Coman, M., coord., Manualul de Jurnalism, Polirom, Iaşi. Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood Cliffs.

Teme:


Identificaţi subiectele de investigaţie ale unui cotidian românesc la alegere, în numerele dintr-o lună din 2008. 2. Alegeţi un subiect pe care aţi dori să-l investigaţi. Justificaţi. 1.

16




17

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Temele celui de-al doilea tutorat: •

• • •

Găsirea subiectului anchetei Studiul de fezabilitate Planificarea. Construirea bazei Cercetarea iniţială

Jurnalismul de investigaţie este un proces intelectual, spune Williams. Acest proces se bazează pe strângerea şi sortarea de idei şi de date, pe construirea de modele posibile, pe analiza opţiunilor şi pe deciziile bazate pe logică. Demersul jurnalistic începe cu observarea realităţii. Jurnalistul îşi poate formula o ipoteză despre cauzele pentru care o parte a societăţii funcţionează prost, şi va încerca să o verifice cu datele observabile la care are acces. În continuare el poate verifica diferitele combinaţii ale versiunilor în conflict. Rezolvarea diferitelor conflicte logice şi identificarea clară, cu probe, a ipotezei iniţiale sau a ipotezelor ce apar ulterior, şi prezentarea lor în faţa publicului, format şi din cetăţeni - alegători şi din autorităţi care pot rezolva situaţia, iau forma materialului jurnalistic de investigaţie. Jacques Moriquand (1994, p. 70-89) propune un plan de desfăşurare a anchetei: • Documentarea, • consultarea informatorilor din primul cerc, • o scurtă reluare a documentării, dacă acest lucru este indicat de informatori, • stabilirea ordinii întrevederilor, • ancheta pe teren - punctată de pauze pentru clarificarea datelor adunate şi a relaţiilor dintre ele şi pentru regândirea unghiului de abordare a anchetei, • redactarea, • stocarea notelor anchetei, pentru o reluare într-o altă anchetă, mai târziu. Paul Williams (1978, p. 14-34) consideră că sunt 11 paşi identificabili în procesului intelectual care stă la baza unui articol de investigaţie: • găsirea unei idei de anchetă, • studiul de fezabilitate, • decizia de a merge mai departe sau nu, • planificarea şi construirea bazei, • cercetarea iniţială, • reevaluarea, • decizia de a merge mai departe sau nu, • interviurile cheie, • evaluarea finală, • decizia finală de a merge mai departe sau nu, • redactarea şi publicarea, la care se adaugă un al doisprezecelea pas • planul de follow-up.


19

Găsirea subiectului anchetei În găsirea unui subiect de investigaţie, jurnalistul este în parte ajutat de noroc, în parte îşi face singur norocul. Orice jurnalist poate să facă rost de subiecte citind, urmărind ştirile, făcându-şi pur şi simplu munca zi de zi, observând, recitind dosare mai vechi sau urmând unghiurile tangenţiale ale materialelor la care lucrează. Un jurnalist experimentat, alături de sursele cultivate de-a lungul timpului, atrage noi surse, datorită numelui său sau al instituţiei de presă la care lucrează, adică datorită muncii sale şi a colegilor săi. Unele ziare au echipe de investigaţie înscrise ca atare în căsuţa redacţională şi au pagini speciale dedicate anchetelor (Ziua, România Liberă, Adevărul, Academia Caţavencu). O posibilă sursă va alege mai degrabă o asemenea publicaţie, în dauna unei reviste pentru femei, de exemplu. Orice jurnalist află informaţii noi în fiecare zi, aude zvonuri sau întâlneşte binevoitori ai căror saci de informaţii sau de zvonuri se deschid imediat numai la auzul cuvântului jurnalist. Nu numai numele unei persoane este o bună carte de vizită, ci şi numele unei publicaţii sau al unui post de radio sau de televiziune. De exemplu, unul dintre cele mai persistente zvonuri ale anului 2002 a fost povestea blaturilor din fotbal. Orice jurnalist cu minime cunoştinţe despre cum se joacă acest sport ar fi putut să înceapă o investigaţie care să infirme sau să confirme, cu fapte, martori, date şi declaraţii, blaturile din fotbalul românesc. Unul dintre primele lucruri care ar fi trebuit făcute ar fi fost evaluarea celor care răspândeau acele zvonuri. Care era motivul lor? Au acces la informaţiile respective? Sursele şi abordarea lor. De ce vorbesc sursele? Ce mai bună metodă de a afla dacă o sursă minte este să întrebăm detaliile, pentru a afla dacă a avut sau nu acces la informaţiile pe care le furnizează. De la etajul şase, poţi vedea ce se întâmplă între doi oameni de pe partea cealaltă a străzii? Dacă este femeie de serviciu în Primărie, îţi poate spune cum funcţionează serviciul financiar? Chiar dacă are acces la acele informaţii, sursa care ţi le furnizează poate înţelege informaţiile respective? Femeia de serviciu poate intra în birourile serviciului financiar, dar înţelege hârtiile pe care le găseşte acolo? O sursă poate fi de bună credinţă - poate crede că ştie ceea ce spune că ştie. Aţi observat vreodată cum oamenii exagerează atunci când vor să convingă pe cineva de lucrurile în care cred cu tărie? O altă întrebare esenţială este legată de motivele unei surse. Nu există oameni buni şi oameni răi - cineva care îţi furnizează o informaţie despre duşmanul său cu siguranţă are ceva de ascuns el însuşi. Jurnalistul trebuie să înţeleagă acest mecanism şi să cântărească câştigul sursei sale faţă de interesul public legat de subiectul respectiv. Unele surse însă pur şi simplu descoperă că instituţia în care lucrează sau cu care au fost nevoiţi să intre în contact (cumpărători, public al instituţiilor publice) nu funcţionează aşa cum ar trebui să funcţioneze şi se simt obligate să facă ceva. Ei nu au reuşit să rezolve situaţia prin metodele birocratice sau le este frică să apeleze la aceste metode - le este frică să spună şefilor lor ierarhici, poliţiei sau unui corp de control instituţional. Aceste persoane aleg să apeleze la jurnaliştii de investigaţie.


20

Asemenea surse inocente care pot suferi dacă identitatea lor este făcută publică trebuie să înţeleagă modalităţile prin care pot colabora cu jurnalistul pentru a furniza informaţiile în siguranţă. Jurnalistul le va explica ce înseamnă informaţii care nu vor fi publicate (off the record), ce înseamnă informaţiile care sunt publicate fără identificarea sursei (not for attribution) şi informaţiile care sunt publicate cu identificarea clară a sursei (on the record). Chiar dacă sursa alege să spună anumite lucruri numai pentru urechile jurnalistului, jurnalistul de investigaţie trebuie să întrebe cine mai ştie respectiva informaţie (o sursă alternativă) şi unde poate găsi documente care arată respectivele informaţii (surse fizice). Singura garanţie pe care o poate oferi un jurnalist sursei sale, inocentă sau nu, este cuvântul său. Relaţia cu sursele, la fel ca şi relaţia cu cititorii, se bazează pe încredere. Benjaminson şi Anderson (1990, pag. 23-38) împart sursele umane în aceste categorii: • funcţionari cinstiţi, a căror singură şansă de a schimba ceva este presa, • oameni care vor să se răzbune, • oameni care bârfesc (nu se pot abţine), • oameni obişnuiţi, care au descoperit ceva interesant şi nu pot ţine un secret, • informatori - investigatori amatori, care pot face parte, de exemplu, dintr-o organizaţie non-guvernamentală de protecţie a drepturilor consumatorilor, • indivizi mânaţi de interesul personal (gândiţi-vă la campaniile electorale). Jurnalistul ar trebui să fie mai puţin atent la cum vorbesc sau cum arată sursele sale, ci la ce informaţii îi pot oferi. Chiar dacă sursele umane par de foarte bună credinţă jurnalistului, motivele pentru care spun ceea ce spun sunt întemeiate, pe de o parte, şi au acces la informaţiile respective, pe de altă parte, jurnalismul de investigaţie se bazează în primul rând pe probe scrise. Existenţa unei birocraţii indică existenţa unui document scris pentru orice mişcare. Ancheta legată de Nicolae Văcăroiu şi Sorin Ovidiu Vântu a făcut cu adevărat valuri atunci când România Liberă a putut să prezinte pe prima pagină un facsimil după înţelegerea de la notariat pentru suma de bani, semnată de Văcăroiu. Toate probele strânse de o echipă de investigaţie este bine să fie păstrate, în eventualitatea unui proces. Unghiul tangenţial În mijlocul unei investigaţii, un jurnalist poate să descopere alte informaţii interesante, care nu sunt legate foarte puternic de materialele pe care le scrie în acel moment. Este vorba de un alt subiect de anchetă - un unghi tangenţial, care poate fi urmărit mai târziu. Scandalul FNI a lansat o constelaţie de scandaluri de presă, datorită numeroaselor sale unghiuri tangenţiale. A fost vorba, de exemplu, de mai multe instituţii financiare: grupul Gelsor, CEC, Banca Română de Scont, societatea de asigurări Astra.

Studiul de fezabilitate


21

Jurnalismul de investigaţie este unul dintre cele mai costisitoare demersuri jurnalistice, pentru că cere investiţii de resurse financiare şi umane pe o perioadă îndelungată, de la câteva zile la câteva luni. Avantajele sunt însă evidente, dacă ai compara ancheta cu opusul său jurnalistic, în ceea ce priveşte consumul de resurse. Ştirile preluate după fluxul de agenţie seamănă între ele, indiferent de instituţia de presă care le furnizează, anchetele sunt însă produse jurnalistice unice, pe care nu le poate furniza decât instituţia de presă care le-a produs, care dau prestigiu instituţiei de presă şi care fac numele şi reputaţia respectivei instituţii. Presa este o afacere, şi este nevoită să fie o afacere profitabilă, de aceea jurnaliştii au preluat bunele practici din lumea afacerilor profitabile şi, înainte de a demara un proces costisitor, cum este o anchetă jurnalistică, fac un studiu de fezabilitate pentru subiectul respectiv. Iată întrebările cheie, exemplificate printr-un studiu de fezabilitate pe tema „Urmare unei sentinţe judecătoreşti, / Două dintre cele mai importante intersecţii în Braşov au devenit… proprietate privată” (Adevărul, 13 ianuarie 2003). Spuneam în prima parte că, pornind de la acest articol de ziar, s-ar putea face o anchetă de investigaţie, care să arate care sunt lacunele în sistem şi cum este posibil ca cineva să profite de ele, cu bună ştiinţă. Vechii proprietari care intentaseră procesul, şi avocaţii lor, ştiau că terenurile deveniseră intersecţii, şi nu mai erau terenuri virane. Valoare de informare Potenţialul poveştii - Înseamnă povestea ceva pentru cititori? Care vor fi efectele - este vorba de un efect direct, clar, sau de un efect filozofic, abstract? Audienţa trebuie să afle, şi nu are cum? Subiectul retrocedărilor de proprietăţi a dovedit, în timp, că are mai multe valenţe pentru cetăţeanul obişnuit. În primul rând, este vorba despre asigurarea unui drept fundamental pentru o societate democratică - dreptul la proprietate. Posesorii unei clădiri sau a unui teren, care au fost lipsiţi abuziv de dreptul lor la proprietate, sunt îndreptăţiţi să primească respectiva proprietate sau o despăgubire onestă. În al doilea rând este vorba despre interesul public - unele clădiri şi unele terenuri au ajuns să fie folosite de comunitate în general - cum este cazul unui teren pe care se găseşte acum o intersecţie. Foştii proprietari sau urmaşii lor trebuie despăgubiţi în mod onest, iar legea stipulează acest lucru - o demonstrează procesele câştigate de foştii proprietari la Curtea Internaţională a Drepturilor Omului, prin care statul - deci bugetul, deci fiecare cetăţean al României - a fost obligat să-i despăgubească pe cei a căror proprietate a fost luată în mod abuziv de către regimul comunist. În cazul nostru, dacă povestea se confirmă (sursa trebuie verificată - poate că ziaristul de la Adevărul nu a înţeles exact despre ce era vorba), nu este vorba despre nişte efecte abstracte. Justiţia, susţinută din bani publici, pare că funcţionează atât de prost, încât a ajuns să dea decizii aberante, cum ar fi împroprietărirea unor persoane cu drumuri publice şi cu intersecţii. Publicul ar trebui să afle cum a fost posibil aşa ceva, cum poate fi remediată situaţia şi cum poate fi prevenită pe viitor. Obstacole Acces la surse. Există surse disponibile? Este timp destul pentru a se produce efectul dorit (până la alegeri, până la votarea bugetului)? Poţi interpreta materialele tehnice? Este clar că în acest caz există în primul rând o barieră în ceea ce priveşte interpretarea probelor din dosar şi a legilor care guvernează respectivul domeniu.


22

Există cel puţin două arii foarte specializate: cea legată de justiţie şi cea legată de cadastru, iar jurnalistul va avea nevoie de specialişti neimplicaţi în acest caz pentru a putea înţelege documentele pe care le găseşte şi pentru a se putea familiariza cu jargonul profesional. Nu există o limită de timp pentru a rezolva cazul - alta decât cea impusă de şeful jurnalistului. Exisă însă o problemă de acces la sursele umane - având în vedere care a fost rezultatul procesului, şi judecătorul, şi avocatul reclamanţilor, şi avocatul instituţiei statului care avea în administrare terenul par să-şi fi făcut prost treaba. Rezistenţă (a unui personaj cheie) Poţi să faci acea anchetă? Este fezabilă? Va fi închis accesul la surse? Vor exista presiuni asupra celor care ar putea vorbi? Foarte multe informaţii pot fi obţinute din documentele de la tribunal şi, eventual, din interviuri cu reprezentanţi a Primăriei şi cu cei care au câştigat procesul. Este posibil ca judecătorul şi avocaţii să fie mai puţin deschişi în a da informaţii - toţi sunt în situaţia de a constitui posibili subiecţi principali ai anchetei jurnalistice. În funcţie de datele pe care jurnalistul le strânge, ei vor fi nevoiţi să vorbească. Pentru a putea avea acces mai uşor la dosare, jurnalistul poate disimula subiectul anchetei sale - poate spune că face un material despre Judecătoria Braşov, sau portretul judecătorului care s-a ocupat de cazul respectiv. Resurse Câţi jurnalişti trebuie implicaţi? Este nevoie de ajutor pentru documentare? Este disponibil pentru o săptămână redactorul specializat pe acele probleme din redacţie? Dacă jurnalistul nu are acces direct la dosarul procesului, s-ar putea să fie nevoie de o echipă care să se ocupe de documentare, pentru a identifica dosarul respectiv. Aşa cum am arătat mai sus, este nevoie de ajutorul unor specialişti pentru înţelegerea datelor dosarului. Jacques Mouriquand descrie cum pot fi făcute anchete în trei zile, pentru publicaţiile cotidiene. Într-o jumătate de zi se strânge documentaţia, apoi două zile se iau interviuri, câte patru pe zi. Într-un oraş mare, în care sursele sunt obişnuite cu presa, jurnalistul poate lua şi interviuri de jumătate de oră la telefon, dar practica este riscantă, mai ales dacă nu ştii sursa de mult. Nu ştii exact ce face atunci când vorbeşte cu tine şi nu poţi urmări semnalele non-verbale care denotă minciuna, de exemplu. În plus, la telefon o sursă poate întrerupe interviul mult mai uşor. În ultima jumătate de zi, se scrie articolul. Dar există domenii noi, pentru care jurnalistul trebuie să se familiarizeze cu jargonul profesional şi să stabilească relaţii cu sursele, sau există anchete pentru care sunt necesare călătorii - nu toate anchetele se pot face în trei zile. Ce se întâmplă dacă? Instituţia de presă îşi permite un proces? Care va fi reacţia firmelor care cumpără spaţiu pentru publicitate? Care va fi reacţia audienţei? Redactorul şef este de acord cu subiectul? Cei incriminaţi de o asemenea anchetă sunt pe poziţia de a intenta oricând un proces - sau măcar de a ameninţa cu un proces. Jurnalistul trebuie să fie deosebit de riguros în strângerea informaţiilor şi în raţionamentul prin care ajunge la concluziile sale. Dacă un redactor şef nu este de acord cu subiectul, jurnalistul ar trebui să-l întrebe care sunt motivele, şi ar trebui să prezinte coerent argumentele pentru care o


23

asemenea anchetă ar fi interesantă. Bilanţul Ministerului de Justiţie din 2002 arată că, în funcţie de treapta judecătorească şi de procesele de tip civil şi penal, între 16% şi 54% dintre hotărârile judecătorilor sunt schimbate de o instanţă de judecată superioară (România Liberă, 14 martie 2003, p. 11). Contribuabilii plătesc şi pentru judecători, şi pentru avocaţii instituţiilor statului, prin bugetul central sau local, chiar dacă aceştia îşi fac bine sau rău treaba. Protecţie Protejare internă a investigaţiei - personajul central al anchetei trebuie să ştie cât mai puţin, pentru a nu avea timp să ascundă datele care îl incriminează. În redacţie, vor afla de anchetă numai aceia care trebuie să ştie (şefii direcţi). Atunci când ancheta va fi în desfăşurare, jurnalistul nu este obligat să spună „Fac o anchetă despre judecătorul Ion Popescu. Spuneţi-mi tot ce ştiţi rău despre el!” Jurnaliştii nu sunt obligaţi să dea seamă nimănui despre ce scriu şi de ce - nici să arate un material unei surse, înainte de a-l publica. Cel mult, ei pot să explice unei surse că fac un material despre un domeniu, despre o societate, despre un personaj. Jurnalistul este singurul stăpân al materialului său, care poate ieşi favorabil sau nu, din punctul de vedere al unei surse. În al doilea rând, trebuie gândite măsuri de protejare pentru jurnaliştii implicaţi şi pentru publicaţie, în faţa atacurilor personajului central investigat. O măsură ar fi relaţiile strânse cu structurile guvernamentale care au aceleaşi arii de investigaţie, şi pe care ancheta jurnalistică îi ajută în munca lor (Curtea de Conturi, Fiscul, Parchetul Naţional Anticorupţie, sau, în cazul nostru, o structură a Ministerului de Justiţie). Chiar dacă personajele investigate decid să dea în judecată instituţia de presă, jurnalistul este protejat de o decizie defavorabilă a Justiţiei dacă a făcut o documentare foarte bună (are probe solide) şi dacă s-a abţinut să facă speculaţii în textul anchetei, şi s-a mulţumit să prezinte numai faptele pe care le-a descoperit. Decizia de a merge mai departe sau nu În funcţie de rezultatele studiului de fezabilitate, jurnalistul va începe ancheta sau nu. Decizia este indiscutabil legată de intenţiile instituţiei de presă - care sunt obiectivele minimale şi care sunt obiectivele maximale ale anchetei. Un obiectiv minim, legat de bugetul Primăriei, ar fi să demonstrezi că banii contribuabilului sunt cheltuiţi prost. Un obiectiv maximal ar fi să arăţi că un anumit funcţionar a fost mituit pentru a cheltui banii contribuabilului într-un anumit fel. Astfel, şefii nu vor fi dezamăgiţi dacă nu a fost atins un obiectiv greu de atins, şi nu vor omorî ancheta din faşă, numai pentru că un obiectiv pare greu de atins. În cazul intersecţiei din Braşov, un obiectiv minimal ar fi să arătăm care sunt cauzele legate de judecător şi de avocaţi care au stat la baza unei asemenea decizii aberante (corupţie, incompetenţă, imoralitate). Activitatea lor ar trebui pusă în perspectivă, cu o statistică a cazurilor de care s-au ocupat şi a rezultatelor obţinute. Un obiectiv maximal ar fi să demonstram mecanismele care permit unui asemenea judecător sau unor asemenea avocaţi pot să îşi desfăşoare activitatea - legile sunt neclare, pentru a beneficia un anumit grup de neclaritatea lor, Ministerul Justiţiei este incapabil să stăpânească situaţia, prin reglementări şi prin structuri eficiente (care), sistemele prin care sunt selectaţi judecătorii şi avocaţii sunt corupte. Investigaţia se bazează pe un articol de ziar care a apărut în presa centrală, deci instituţiile care puteau să acţioneze ar fi putut să ia măsuri imediat.


24

Dacă şefii consideră că instituţia de presă nu poate suporta consecinţele publicării unei asemenea anchete, sau că obiectivele nu pot fi atinse, sau că publicul nu ar fi interesat, sau că ancheta este prea scumpă, decizia poate fi oprirea anchetei. Dar, dacă şefii îl susţin pe jurnalistul de investigaţie, se poate trece la următoarea etapă:

Planificarea. Construirea bazei Înainte de orice interviu, de orice muncă de teren, jurnalistul trebuie să afle şi să înţeleagă normele şi regulile domeniului. Acest lucru include, pe de o parte, legile care guvernează o anumită activitate şi documentele cerute prin lege de la o anumită instituţie (bilanţul contabil anual), care intră eventual în categoria informaţiilor de interes public, deci la care poate avea acces jurnalistul. Analizând în continuare cazul intersecţiilor din Braşov, construirea bazei înseamnă adunarea legilor care se referă la restituirile de proprietăţi şi înţelegerea lor, cu ajutorul unui expert, aflarea modalităţilor prin care un jurnalist poate avea acces la dosarul unui proces, aflarea modalităţilor prin care sunt selectaţi judecătorii şi prin care un anumit proces ajunge la un anumit judecător. În al doilea rând, jurnalistul ar trebui să înţeleagă cum sunt făcute documentele cadastrale - legate de măsurarea şi plasarea unui anumit teren. Pe de altă parte, construirea bazei anchetei mai înseamnă şi înţelegerea normelor etice care guvernează un domeniu, şi înţelegerea comportamentelor acceptate şi a comportamentelor neacceptate într-o profesie. Ce impact ar avea o anchetă despre un medic care primeşte (nu care cere de la pacienţi!) pachete de cafea de 250 de grame, sau zece ouă, când există scandaluri publice despre salariile mici ale personalului medical şi despre fonduri strânse pentru sănătate care dispar în bugetul central? Rezultatul unei anchete este mult mai puternic dacă un jurnalist poate să arate că, într-o perioadă anume, într-o instituţie, s-a încălcat cutare sau cutare lege sau regulă, decât dacă arată că personajele articolelor sale au făcut ceva rău, din punct de vedere moral, sau că au încălcat bunul simţ. Fără o bază solidă - adică fără a ştii care sunt regulile care guvernează un domeniu, jurnalistul este expus mai multor pericole. În continuarea anchetei sale, nu va putea pune întrebările care trebuie. Chiar sursele binevoitoare pot fi deranjate de ignoranţa reporterului şi de auto-suficienţa lui. Un reporter de investigaţie poate face pe inocentul, dar aceasta este numai o tehnică de a afla mai multe informaţii de la o sursă. Rezultatul nu este numai că ţinta poate să scape cu uşurinţă; până să ajungă la ţinta sa, jurnalistul nu va fi luat în serios de majoritatea surselor sale sau, mai rău, în faţa documentelor, nu va şti cu siguranţă ce caută, va intra în panică sau va munci în zadar. În plus, fără o bază solidă, cel mai important element al unei anchete de investigaţie poate fi compromis: cititorul nu va înţelege despre ce este vorba şi va sfârşi prin a ignora subiectul. Astfel, toată munca de investigaţie va fi în zadar. Atunci când construieşte baza, jurnalistul are mai mult nevoie de consilieri, decât de informatori. Printre consilieri se numără alţi jurnalişti, prietenii sau rudele,


25

sursele vechi sau experţii neutrii, eventual din instituţii similare, cu care se poate face comparaţie. Aceasta este singura etapă a documentării pentru o anchetă în care sunt permise interviurile prin telefon. Jurnalistul este interesat exclusiv de detaliile tehnice, pentru care nu există motive ca o sursă să mintă sau să refuze un răspuns. În plus, de obicei în faza construirii bazei jurnalistul apelează la surse vechi, cultivate. Planificarea Planificarea se referă la metode, roluri, însărcinări, orare. Jurnalismul de investigaţie funcţionează cel mai bine în echipă, pentru că fiecare domeniu este vast, sursele pertinente sau care par pertinente sunt foarte numeroase, şi punctele în care ancheta pare că se înfundă sau devine prea vastă apar adesea. Două capete gândesc, în aceste momente, mai limpede decât unul. Uneori, două interviuri trebuie făcute concomitent, pentru a nu permite celor intervievaţi să cadă de acord asupra unei versiuni de poveste, şi pentru a descoperi cine minte şi cu ce minte. Aceste interviuri concomitente nu pot fi făcute decât de o echipă de jurnalişti. Cercetarea unui subiect este formată din: • căutarea în arhive • interviuri • observaţie • compararea datelor pe care le găseşte echipa. Toate aceste activităţi sunt făcute concomitent. Toate detaliile din documente, interviuri şi observaţie sunt arhivate, după o metodă pe care o stabileşte echipa, şi sunt puse în legătură unele cu celelalte. În cazul interviurilor, sunt notate clar numele şi funcţia sursei, locul interviului şi data interviului şi circumstanţele în care a avut loc întrevederea. Sunt separate citatele şi informaţiile off the record. Indicaţiile către alte surse, fie ele persoane sau documente, la care a făcut referire intervievatul, şi întrebările de anchetă la care ar putea răspunde acele surse, sunt notate separat, pentru a fi găsite uşor. Atunci când notele de interviu sunt arhivate, jurnalistul mai poate adăuga întrebări care au apărut ulterior, şi la care ar putea răspunde aceeaşi sursă (vezi modelul de carnet conceput de Mouriquand, 1994, p. 85). În timpul observaţiei, ca şi în timpul interviului, jurnalistul trebuie să urmeze normele etice ale muncii sale. Tentaţia poate fi foarte mare în a obliga o sursă să-ţi spună anumite informaţii, în a minţi în legătură cu adevărata identitate, în a încălca o proprietate privată şi în a hăitui un subiect. Dar fotografii pe motocicletă care urmăreau maşina Prinţesei Diana prin Paris nu făceau jurnalism de investigaţie. De la început, trebuie identificate modalităţile de lucru în echipă, de fişare a datelor adunate şi de raportare a datelor pentru ceilalţi membrii ai echipei. Zilnic, dacă se poate, membrii echipei ar fi bine să se întâlnească şi să spună în ce punct au ajuns cu investigaţia. Notiţele indescifrabile de la interviuri trebuie transcrise pe curat şi fişate, pentru a fi mai uşor de regăsit. Ideile de surse noi sau de unghiuri tangenţiale au nevoie de propria fişare. O metodă este folosirea de cuvinte cheie pe fiecare fişă şi încrucişarea referinţelor. O alta este metoda cronologică. Legăturile de cauzalitate dintre evenimente pot fi evidenţiate de ordinea lor în timp.


26

Însărcinări Orice muncă de investigaţie jurnalistică cuprinde mai multe activităţi: munca de bibliotecă - legi, definiţii, dosare cu informaţii de interes public; interviuri; înregistrarea datelor pentru a fi procesate de calculator, prin metode statistice, menţinerea fişierelor jurnaliştilor de investigaţie. Fiecare însărcinare poate fi evaluată în timp, în funcţie de experienţa jurnaliştilor implicaţi (de exemplu, jumătate de zi pentru căutarea legilor legate de tăierea pădurilor în bazele de date de pe Internet, o zi pentru interviuri cu pădurari neimplicaţi în povestea investigată). Oricum, se pot estima în mare şi se pot trece pe un calendar, într-o ordine logică. În fiecare redacţie există jurnalişti specializaţi pe un anumit domeniu (social, financiar, politic, sport), sau jurnalişti care, într-un caz dat, au mai multe şanse să facă un interviu bun şi să afle mai uşor informaţiile de care este nevoie. Planificarea înseamnă şi însărcinarea fiecărui membru al echipei cu o activitate precisă şi cu organizarea unei metode de raportare a datelor găsite de fiecare (aşa cum spuneam, întâlniri la sfârşitul fiecărei zile). Ordinea logică a activităţilor de investigaţie Activităţile legate de anchetă pot fi aşezate pe un calendar, într-o anumită ordine. Primul pas este, desigur, verificarea informaţiei iniţiale - cu tăieturi de ziar, sau cu ajutorul altor reporteri, cu prieteni foarte îndepărtaţi ai subiectului sau cu duşmanii lui - pentru a ţine ascuns de posibilul subiect al investigaţiei şi pentru a nu-i da posibilitatea subiectului central să-şi construiască metode de apărare. În unele investigaţii, avertizează Benjaminson şi Anderson, este greu de hotărât cine este numai sursă şi cine este şi sursă, şi subiect de investigat. Dacă studiul de fezabilitate dovedeşte că subiectul este unul potrivit pentru reacţia respectivă, urmează construirea bazei - numită de Mouriquand pre-anchetă. Domeniului cercetat este delimitat din punct de vedere istoric, legal, statistic şi etic pentru a înţelege normele de bază ale activităţilor respective. Se începe în bibliotecă şi pe Internet şi se continuă cu interviuri cu experţi neutri. Fără construirea bazei, jurnalistul nu va putea înţelege datele pe care le descoperă şi nu va putea pune întrebările corect. Mouriquand (p. 55-66) vorbeşte despre două metode de a conduce o anchetă: metoda melcului şi metoda în zig-zag. Urmărind metoda melcului, jurnalistul se apropie treptat de personajele cheie ale anchetei sale. Sursele din primul cerc - care vor da numai detaliile tehnice - îndreaptă documentarea jurnalistului într-o anumită direcţie. O sursă duce la alta, şi, din aproape în aproape, jurnalistul se apropie de personajul cheie. Câteodată jurnalistul este obligat să folosească o tehnică în zig-zag. În cursul documentării, apar întrebări noi care pot fi puse unor surse care au mai fost intervievate sau întrebări care îşi pot găsi răspunsul în nişte documente care au mai fost verificate. Interviurile cheie, cu personajele centrale, sunt ultimele interviuri luate în timpul unei anchete. Chiar dacă nu se poate planifica de la început toată desfăşurarea anchetei, oricum se poate planifica etapa construirii bazei cu exactitate, şi desfăşurarea celorlalte etape, în linii mari.


27

Vizualizarea informaţiei Echipa de jurnalişti ar trebui să se gândească la imagini de la început, de când este planificată desfăşurarea anchetei. Chiar dacă nu vor fi făcute fotografii care ar putea să ducă la identificarea unei surse care trebuie protejată (vezi legea CNA), oricum se vor lua mai multe fotografii decât ar părea necesar. Ce probă poate fi mai clară pentru publicul jurnaliştilor decât o fotografie a unui act incriminat, care a fost posibilă pentru că fotograful era la locul potrivit, în momentul potrivit. Acest mod de lucru intră în logica arhivării oricărui detaliu şi a oricărui document fizic, prin copiere.

Cercetarea iniţială Cercetarea iniţială cuprinde trei modalităţi esenţiale de culegere de informaţii: apelul la sursele scrise, interviurile şi observaţia. Informaţiile adunate astfel sunt comparate, pentru a putea fi identificate punctele interesante pentru jurnalistul de investigaţie. Nu există o fragmentare a acestor activităţi - sursele umane trimit la surse scrise, interviurile pot să ducă la alte interviuri. Jurnalistul ar trebui să se îndrepte, spune Mouriquand, spre observatorii din serviciile tehnice, care adesea ştiu mai multe despre cum funcţionează o instituţie decât ştiu şefii unei instituţii. Din această categorie fac parte adjuncţii, trezorierii, pensionarii şi cei din pragul pensiei - care au o libertate aproape totală în a vorbi despre aspectele unei probleme, şi opozanţii unui proiect. Purtătorii de cuvânt şi persoanele care se ocupă de relaţiile publice obstrucţionează, prin natura meseriei lor, accesul la informaţiile care ar putea dăuna unei instituţii, crede Mouriquand, şi sunt profesionişti ai informaţiei, la fel ca şi jurnaliştii - deci ei nu sunt, de obicei, o sursă bună pentru jurnalistul de investigaţie. La fel ca în munca poliţistului, toate informaţiile trebuie notate într-un mod care permite identificarea lor mai târziu. Toate interviurile şi reacţiile trebuie puse pe hârtie. Interviurile trebuie datate, iar persoanele intervievate identificate clar. Documentele trebuie copiate sau rezumate. Sugestiile şi indiciile, observaţiile şi speculaţiile trebuie notate, pentru că toate acestea stau la baza viitoarei documentări. În ceea ce priveşte interviurile, este esenţial să ţii note separate cu materialele citabile şi cu informaţiile care au fost spuse numai pentru urechile reporterului pentru care trebuie găsite alte surse, care pot fi citate. Munca de investigaţie poate dura două sau trei luni şi implică mai multe persoane - fie că este vorba de o echipă de investigaţie, fie că este vorba de un jurnalist şi de şeful său direct. De aceea, toate informaţiile obţinute trebuie înregistrate şi păstrate în aşa fel încât să poată fi folosite mai târziu. La recitirea periodică a datelor pot apărea unele discrepanţe: între informaţiile primite în interviu şi datele din dosare, între declaraţiile celor intervievaţi sau între declaraţiile din interviuri şi ceea ce jurnalistul a putut observa. Conflictele dintre aceste informaţii trebuie rezolvate prin reverificarea surselor scrise sau prin reluarea notiţelor de interviu, pentru a putea fi identificată problema. De exemplu, poate fi vorba de o manipulare a actelor publice, la fel de bine cum poate fi vorba de o încercare de manipulare din partea unei surse umane. După cum aţi observat, este vorba de fapte, nu de comentarii. Asta nu înseamnă că jurnaliştii de investigaţie nu pot avea o conversaţie normală, în timpul căreia o sursă să se simtă confortabil şi să poată vorbi liber. Asta înseamnă numai că jurnalistul de investigaţie va reţine mai ales faptele, şi va cere cât mai multe detalii şi


28

documente. Comentariile unei surse sunt şi ele importante - ele permit unui jurnalist să înţeleagă mai clar contextul unei situaţii. În plus, în nici o fază a anchetei jurnalistul nu este un procuror, sau un înger al dreptăţii. Jurnalistul nu se poate substitui structurilor societăţii care pot să ia măsuri pentru remedierea uni situaţii. Jurnalistul poate numai să atragă atenţia asupra unui fapt. Nimeni nu este obligat să vorbească cu un jurnalist - atunci când nu este vorba, desigur, de accesul la informaţiile de interes public. Din acest motiv jurnaliştii se bucură de privilegiul confidenţialităţii surselor lor - nu este datoria lor să pedepsească un infractor, ci doar să semnaleze un posibil infractor. Nici chiar atunci când sunt în faţa unui posibil infractor, şi fac un interviu de confruntare, jurnaliştii nu se pot substitui unui poliţist sau unui procuror, şi trebuie să rămână politicoşi. Un posibil infractor va fi prins datorită informaţiilor pe care le-a strâns un jurnalist în timpul documentării - nu poate fi minţit, pentru că ştie prea multe detalii - şi datorită isteţimii jurnalistului. În timpul interviului de confruntare, personajul central al anchetei poate fi făcut să îşi recunoască greşeala. Atunci când o sursă face o declaraţie deosebit de importantă pentru un jurnalist, acesta din urmă ar trebui să-i dea posibilitatea să o confirme: „Dacă am înţeles bine, aţi spus că…”. Un interlocutor neexperimentat ar trebui ajutat, avertizându-l atunci când a făcut o declaraţie care ar putea avea repercusiuni asupra carierei sau asupra vieţii sale: „Aş putea să vă citez…”. Dacă jurnalistul a ales să lucreze sub o identitate falsă, nu are posibilităţi reale de a relua informaţiile pe care i le dă sursa sa. Înregistrările pe reportofon, chiar dacă nu vor fi folosite într-un proces, au o valoare psihologică - sursa va fi tentată să mintă mai puţin. Chiar dacă foloseşte reportofonul, jurnalistul ar trebui să ia notiţe - tehnologia te poate trăda în orice moment. Astfel, reîntorcându-ne la exemplul intersecţiilor din Braşov, o sursă din judecătorie îţi poate spune - „Cred că judecătorul nu are experienţă cu astfel de cazuri, de aceea a dat o astfel de decizie.” Întrebările care ar urma logic ar fi - „Adică judecătorul este prea tânăr - de abia a absolvit Facultatea de Drept, sau nu a mai judecat un asemenea proces, sau a judecat numai trei procese de acest fel, faţă de alţii care au judecat zece.” „Da, cred că judecătorul este prea tânăr.” „Câţi ani are? Când a terminat facultatea? Unde? De cât timp este judecător la Braşov? Ce a făcut înainte să devină judecător - a fost avocat? Câte procese are în medie un judecător în derulare pe săptămână (informaţia poate fi corelată cu numărul de procese pe care le are în derulare un judecător într-un oraş de mărimea Braşovului din altă ţară, sau un judecător în Bucureşti.)” Dacă jurnalistul află astfel unde a terminat judecătorul respectiv facultatea şi când, el poate afla care au fost rezultatele lui la facultate, care a fost subiectul lucrării lui de licenţă, ce îşi aduc aminte profesorii săi despre el - şi aşa mai departe. Poate că nu este vorba despre un caz de corupţie - poate este vorba despre un judecător depăşit de situaţie - prea puţină experienţă sau prea multe procese în derulare. Toate informaţiile factuale oferite de sursa noastră trebuie verificate - cu lista de procese, de la avizierul judecătoriei, cu registrele matricole ale Facultăţii de Drept şi aşa mai departe. Arhivele Benjaminson şi Anderson (1990, p. 35-38) recomandă un tip de prietenii pe care trebuie să-l cultive un jurnalist de investigaţie - prieteniile cu funcţionarii de la


29

arhive. Aceştia rămân în postul respectiv, indiferent de şefi, şi ştiu să caute un document, dacă acel document există. Pot fi enumerate mai multe categorii de oameni care sunt nevoiţi adesea să caute în arhive şi care îl pot ajuta pe jurnalist la identificarea şi înţelegerea unui document: • Avocaţii specializaţi şi procurorii, • Funcţionarii publici, • Bibliotecarii, • Specialiştii în lobby3, • Cercetătorii, • Poliţiştii (dacă slujba lor nu este compromisă), • Politicienii din tabăra adversă, • Detectivii particulari (care adesea oferă informaţii la schimb), • Membrii organizaţiilor non-guvernamentale , • Persoane din mediul universitar (cadre didactice, studenţi care lucrează pentru o lucrare de licenţă), • Alţi jurnalişti. Câteodată, un document protejat cu străşnicie de instituţia care l-a emis, este disponibil mai uşor de la o a doua instituţie, care are acces la el. Nu tot ce este scris este adevărat, iar unele anchete pot avea ca punct de plecare tocmai documentele scrise - de câte ori nu au apărut, la începutul campaniilor electorale, articole despre listele de susţinători ale unui candidat, în care pe o pagină era acelaşi scris, sau erau datele unor oameni care muriseră sau care nu aveau drept de vot, din cauza vârstei! Documentele trebuie comparate cu realitatea, şi între ele. În plus, datele din documente ar trebui comparate cu datele adunate din interviuri. Reevaluarea/ decizia de a merge mai departe sau nu În funcţie de informaţiile adunate şi de obiectivele minime şi maxime stabilite pentru anchetă, redactorul şef poate stabili următoarele evoluţii: • Se renunţă la anchetă. Investigaţia nu pare să aibă vreun rezultat interesant. • Ancheta este oprită pentru moment. Ea poate fi reluată oricând, dacă apare o informaţie nouă (scurgeri de informaţii, ponturi, piste noi). • Jurnalistul este pregătit pentru interviurile cheie, cu scopul atingerii obiectivelor minimale. • Obiectivele minimale sunt atinse, iar cele maximale par foarte posibil de atins. • Jurnalistul este pregătit pentru interviurile cheie, pentru a atinge obiectivele maximale. Câteodată, politica editorială a unei instituţii de presă nu poate fi respectată prin continuarea unei anchete. De exemplu, este vorba de un ziar mic, care nu-şi permite cheltuielile posibilelor procese juridice. Asta nu înseamnă neapărat că o anchetă jurnalistică va fi trecută sub tăcere. Jurnaliştii colaborează între ei, chiar dacă aparţin unor instituţii de presă diferite. Presa din România a creat chiar un site, finanţat de Uniunea Europeană, unde jurnaliştii îşi pot publica anchetele pe care nu le-ar accepta instituţiile lor de presă - www.anchete.ro. În plus, jurnaliştii pot oferi dosarele lor de probe unor instituţii care pot acţiona pentru remedierea situaţiei identificare de jurnalist - Poliţia, Parchetul naţional 3

Activitate din domeniul relaţiilor publice care se ocupă de relaţiile dintre o organizaţie sau o persoană şi agenţiile guvernamentale.


30

Anticorupţie, Ministerul Justiţiei, şi poate publica rezultatele demersurilor acelor instituţii. În cazul intersecţiilor din Braşov, să presupunem că cercetarea iniţială a arătat că nu este vorba de un caz de corupţie - judecătorul a fost, pur şi simplu, depăşit de situaţie. Există prea puţini judecători, deci prea multe cazuri de rezolvat pentru fiecare judecător în parte. Judecătorul nostru era la începutul carierei, şi a avut de rezolvat cazuri din domenii mult prea diferite - de la divorţuri, la omucideri şi la restituiri de proprietăţi. Judecătorul recunoaşte toate aceste în timpul unui interviu cu jurnalistul. Jurnalistul petrece chiar câteva zile cu judecătorul respectiv, ca să înţeleagă care este activitatea lui şi care sunt presiunile la care este expus. Ştie unde stă judecătorul şi care este nivelul lui de trai - deci îşi poate da seama că nu este un judecător corupt. Ar putea să încerce să-şi atingă obiectivele maximale - să găsească cazuri asemănătoare şi mecanismele sistemului juridic care permit o asemenea situaţie. Se poate întoarce la documentarea iniţială, pentru a face o comparaţie între sistemul juridic românesc şi un sistem funcţional (demonstrat ca funcţional de statistici) din altă ţară.

Bibliografie Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State Univ. Press. De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ, Paris. Mouriquand, J., 1994, L’enquete, CFPJ, Paris. Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood Cliffs. Teme: 1. Scrieţi studiul de fezabilitate al unei anchete jurnalistice, pe un subiect la alegere. Construiţi baza anchetei pentru subiectul ales, pe echipe de cel mult patru studenţi.

Tehnici de investigare jurnalistică – 3 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z



31

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Temele celui de-al treilea tutorat: • • •

Interviurile cheie Redactarea anchetelor de investigaţie Planul de follow-up

Interviurile cheie Interviurile cheie sunt ultimele interviuri pe care le ia echipa de jurnalişti de investigaţie. Ele sunt făcute cu personajele centrale ale investigaţiei şi au trei elemente cheie, asemenea tuturor interviurilor făcute de un jurnalist: pregătirea, menţinerea controlului şi obţinerea de noi informaţii. Aduceţi-vă însă aminte de cele două tipuri de documentare pe care le-a identificat Mouriquand: metoda melcului şi metoda în zig-zag. Câteodată jurnalistul întâlneşte un personaj pentru prima dată atunci când face un interviu cheie pentru o anchetă de investigaţie (metoda melcului). Se poate întâmpla însă ca una dintre sursele folosite în documentare să fie identificată de jurnalist ca pion central al investigaţiei (metoda în zig-zag). În cea de-a doua situaţie, jurnalistului îi va fi mai uşor să obţină şi să conducă interviul. Pregătirea Pregătirea interviurilor cheie implică recitirea şi verificarea tuturor documentelor cruciale, astfel încât jurnalistul poate vorbi despre orice aspect important şi poate demonstra că stăpâneşte subiectul. Prin felul în care va pune întrebările, jurnalistul va arăta că ştie despre ce este vorba, că are documente pe care se bazează şi va putea menţine controlul asupra desfăşurării interviului. Întrebările este bine să fie redactate şi aşezate într-o ordine logică, în forma interviului pâlnie - de la întrebările generale la întrebările delicate. Astfel, un interviu care pare că face parte din documentarea pentru un reportaj financiar tip poveste de succes, poate fi de fapt un interviu cheie pentru o anchetă de investigaţie, iar jurnalistul are mai multe şanse să obţină un răspuns la toate întrebările sale. Jurnalistul poate miza pe bunăvoinţa subiectului anchetei sale chiar atunci când se ajunge la discutarea subiectului sensibil: eu cred versiunea dumneavoastră; ştiu că aţi făcut ceva rău, dar înţeleg că aţi fost împins de circumstanţe (datorii) sau de alte persoane. Dacă i-a câştigat simpatia, jurnalistul poate afla mult mai multe amănunte, numai lăsându-l să vorbească liber. De aceea, chiar dacă jurnalistul ştie clar faptele, va evita întrebările directe: „Aţi primit mită de la Ion Popescu” şi va lansa mai degrabă ipoteze - „Cred că îl ştiţi pe domnul Ion Popescu”. În acest fel însă, jurnalistul poate ajunge într-un punct în care toţi par să aibă dreptate - în acest caz, ar trebui să apeleze la cineva care nu este implicat în anchetă, dar care ştie coordonatele situaţiei - un expert neutru. Interviurile pot fi simulate cu ceilalţi membrii ai echipei; se poate ajunge la o formulă în care doi reporteri iau interviu unei singure persoane, fiecare având un anumit rol (ca în filmele poliţiste, în care unul este poliţistul rău şi celălalt este poliţistul înţelegător).


33

De multe ori, admiterea vinei poate fi obţinută prin păcălirea subiectului anchetei, dar jurnalistul trebuie să se pregătească foarte mult pentru a reuşi - atât la nivelul informaţiilor obţinute prin documentare şi cât şi la nivelul scenariului pregătit pentru interviu. Controlul Jocul de-a poliţiştii se opreşte aici. Jurnalistul de investigaţie trebuie să aibă controlul asupra interviului, dar nu îl poate obţine prin anchete în secţia de poliţie. Controlul este menţinut prin stăpânirea datelor problemei şi prin ascultare atentă a ceea ce are de spus intervievatul. La fel ca şi în alte tipuri de interviu de presă, chiar dacă există o serie de întrebări scrise şi o linie care dirijează interviul, discuţia evoluează de fapt pe baza informaţiilor pe care le aduce fiecare interlocutor. Dacă intervievatul a răspuns deja la o întrebare care nu a fost pusă încă, jurnalistul poate cel mult să îl roage să reformuleze răspunsul - o acuzaţie la adresa cuiva, sau o negare a faptelor susţinute de probe. Dacă intervievatul îşi spune opinia despre o situaţie, jurnalistul îi va cere detalii. „Da, am dat mită, dar acelaşi lucru îl fac toţi instructorii auto din Bucureşti.” „Îmi puteţi da mai multe nume, mai multe cazuri? Nu există nici un instructor auto care nu mituieşte comisia pentru permise?” Informaţii noi Chiar şi prin acest ultim interviu, jurnalistul ar trebui să încerce să afle informaţii noi. Interviurile cheie nu servesc numai de acoperire din punct de vedere juridic - am oferit posibilitatea dreptului la replică personajului central al anchetei, care s-a putut apăra, dând propria sa versiune pentru poveste. „Nu comentez” sau „Ieşiţi din biroul meu” nu-l ajută pe cititor să înţeleagă mai bine datele problemei. Numai după ce au fost folosite toate metodele de a lua interviul - telefon, vizite la serviciu şi acasă, avocat, familie, partener de afaceri, scrisori care explică de ce personajul cheie are interesul să colaboreze pentru acest interviu - jurnalistul poate spune că cel acuzat a refuzat să vorbească. Pentru interviurile cheie, jurnaliştii ar trebui să se pregătească asemenea avocaţilor. Un avocat nu pune o întrebare al cărui răspuns nu-l ştie deja sau nu-l intuieşte. Jurnaliştii trebuie să fie destul de bine pregătiţi pentru a nu fi năuciţi de un răspuns. Evaluarea finală/ decizia finală de a merge mai departe sau nu urmează interviurilor cheie. Este esenţial ca echipa care a condus ancheta să verifice încă o dată toate informaţiile adunate, toate documentele şi să analizeze implicaţiile juridice şi etice legate de publicare. Documentarea pentru anchete poate dura mai multe luni, de aceea, înainte de interviurile finale, materialele ar trebui revăzute de un procuror, spun Benjaminson şi Anderson. Jurnalistului s-ar putea să nu remarce un anumit tip de încălcare a legii, sau, mai rău, o lege s-ar putea să fie fost abrogată. Dacă nu este vorba despre o infracţiune definită de lege, ci despre o manipulare a sistemului, textul anchetei este mai greu de scris, iar demonstraţia este mai complexă. Trebuie definiţi termenii, trebuie stabilite normele, trebuie explicate efectele abuzului sau ale manipulării, spune Williams. O anchetă bună pe o asemenea


34

temă poate duce la modificarea normelor. Anchetele revistei Capital în 2002 pe tema etichetelor alimentelor modificate au făcut presiuni pentru o nouă legislaţie în domeniu. Jose de Broucker (1995) vorbeşte despre trei etape pentru verificare: 1. verificarea faptelor elementare - prin relecturarea notelor, 2. verificarea internă - a coerenţei informaţiilor (făcută, dacă se poate, de un cap limpede), 3. verificarea externă - a calităţii surselor utilizate (cele mai folositoare surse fiind documentele şi datele obiective: statistici, studii, decizii judecătoreşti, bănci de date). Aşa cum ar face echipa celui acuzat, pentru a-l apăra, jurnaliştii trebuie să caute punctele neclare sau punctele slabe ale demonstraţiei lor. Contextul este clar? Informaţiile obţinute din interviuri sunt cu adevărat incriminatorii, sau nu este vorba decât despre ceva ce jurnaliştii au vrut să audă, dar nu a fost cu adevărat spus de sursa respectivă? De exemplu: „Toate firmele care distribuie produse pentru spitalele din Bucureşti au în preţul de vânzare un procent, mită pentru cel care cumpără în numele spitalului. Doamna Popescu cumpără reactivii pentru spitalul Y” nu este acelaşi lucru cu „Am auzit-o pe doamna Popescu cerând mită de la firma X”. Decizia poate fi nepublicarea anchetei. Desigur, este frustrant să depui atâta efort, pentru ca, la sfârşit, să descoperi că rezultatul anchetei nu este ceea ce ar fi vrut să fie, sau că ar fi ceva acolo, dar este imposibil de demonstrat. Dar şi pe asemenea decizii se construieşte unul dintre cele mai importante capitaluri ale jurnalistului de investigaţie - credibilitatea sa.

Redactarea anchetelor de investigaţie Dacă jurnaliştii decid să meargă mai departe, urmează redactarea şi publicarea anchetei. Această etapă trebuie să vină foarte aproape de interviurile cheie, pentru a lăsa cât mai puţin timp personajelor principale să-şi construiască sisteme de apărare. Tot o măsură de protecţie este şi reverificarea cu atenţie a tuturor elementelor care apar în articol. Alegerea unghiului de abordare Mouriquand spune că, pentru a uşura redactarea, jurnalistul ar trebui să încerce să spună în două propoziţii despre ce este vorba. Williams denumeşte acest moment identificarea principalei teme a povestirii, pe care va fi construit principalul material al anchetei. Orice altceva, adaugă Williams, tabelele, explicaţiile tehnice, transcrierile ale succesiunilor de întrebări şi răspunsuri, comentariile sau sursele periferice, ar trebui plasate ca materiale ce însoţesc textul de bază, sau ilustrate prin fotografii şi grafice împachetate frumos şi aranjate în aşa fel încât să fie uşor de înţeles. Întreaga construcţie va fi o demonstraţie care îl va conduce pe cititor la concluzia la care a ajuns jurnalistul - cele două propoziţii despre care vorbea Jacques Mouriquand.


35

Pericolul ridicat de materialele însoţitoare, de imagini şi de grafice, este că acestea sunt primele identificate şi citite, după ce sunt citite elementele care fac parte din titraj: supratitlul, titlul, subtitlul şi, eventual, şapoul. Fotografiile şi graficele trebuie făcute în aşa fel încât să stârnească interesul şi să spună o parte din povestea anchetei. Iar materialele însoţitoare trebuie scrise în aşa fel încât să nu descurajeze lectura materialului principal. Scopul este, desigur, citirea şi înţelegerea materialului principal al anchetei, care îi va face pe cititori să ia atitudine şi le va face pe instituţiile vizate să se schimbe în bine. Opinia în textele de anchetă Din punct de vedere juridic, jurnalistul de investigaţie este tot timpul pe un teren alunecos, de aceea tot ce apare în anchetă trebuie să poată fi susţinut cu probe martori sau documente. Dar ancheta scrisă este extrem de plictisitoare dacă apare ca o înşiruire de documente, de texte de lege şi de declaraţii. Publicul are dreptul să trăiască momentele de suspans ale jurnalistului de investigaţie, să se mire o dată cu el, să se întristeze o dată cu el, să întâlnească oamenii interesanţi cu care s-a întâlnit jurnalistul şi să urmărească o dată cu jurnalistul reacţiile acestora. Publicul are dreptul să-i audă pe experţii neutri care explică elementele de context. Un cititor nu parcurge un articol de investigaţie, pentru a intra în rândurile poliţiei economice, pentru a deveni judecător sau pentru a deveni inspector pe probleme de arme de ucidere în masă. Un articol de investigaţie are pur şi simplu menirea de a arăta dacă cineva a greşit, dacă o instituţie nu merge cum ar trebui să meargă sau dacă un proces nu se desfăşoară cum ar trebui să se desfăşoare şi cum afectează toate aceste lucruri viaţa cititorului tău. Presa nu este nici guvernul, nici parlamentul, nici justiţia. Chiar şi în cele mai bune texte de anchetă pot apărea fragmente ce par că dezvăluie opinia jurnalistului. Dacă este vorba aserţiuni care vor fi demonstrate în corpul anchetei, nu mai este vorba de opinie. De exemplu, un fragment care spune „Justiţia nu funcţionează - nevinovaţii stau în închisoare, în timp ce infractorii umblă liberi” ar trebui susţinut de exemple elocvente şi, eventual, chiar de o statistică a cazurilor care să demonstreze că este vorba de o tendinţă clară, nu de cazuri accidentale. Construcţia Materialele de presă care apar ca rezultat al anchetelor de investigaţie pot fi atât de scurte, încât audienţa crede că sunt neimportante, la fel de bine cum pot fi atât de lungi încât nu le citeşte decât corectorul. De prea multe ori, materialele de investigaţie nu pot fi înţelese de cititori şi sunt scrise atât de greoi, încât cititorul alege să citească titlul şi să treacă mai departe. Ca pentru orice alt tip de material de presă, jurnalistul trebuie să găsească linia de mijloc între supraestimarea informaţiilor cunoscute de audienţă şi subestimarea inteligenţei membrilor audienţei. O anchetă jurnalistică despre grupul de firme Tender nu poate prezenta activitatea uneia dintre firme ca axată pe foraj şi carotaj, trimiţându-l pe cititor să caute în dicţionar ce înseamnă carotaj. Este clar că nici jurnalistul nu a făcut acel pas carotajul este o formă de foraj, şi, atâta timp cât ancheta este axată pe sumele de bani care se învârt în acel grup de firme, nu pe ce face exact fiecare firmă, carotaj ar fi putut foarte bine să lipsească.


36

Dar jurnalistul va putea scrie un material în care apare culoare, descrieri, dialog, în care personajele sunt vii şi se mişcă. Ieşim din birt şi iar întrebăm pe la case. Avem noroc. O bătrână care este verişoară de-a doua cu doamna Stănoiu ne arată cu mâna casa Rodicăi. Care? Aia! Care aia?! Aia de lângă gară? Birtul? Birtul! Birtul ăla? Coteţul ăla? Paragina aia?! Aia! Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi arestată chiar mâine de PNA Alexandru Vărzaru, Academia Caţavencu, nr. 48/ 2002, pg. 3 Pentru a ilustra răul făcut şi legătura dintre subiectul investigaţiei şi viaţa de zi cu zi a audienţei sale, jurnalistul poate folosi comparaţii şi analogii. Casa nu a fost dărâmată, nu s-au executat lucrări de transformare în zgârienori (poate asta avea de gând PETROM să facă acolo), nu au venit mineri să sape după diamante (o ipoteză care ar justifica preţul). Din ce în ce mai clar ne-a fost, după excursia simplă la Filiaşi, că proprietatea doamnei Stănoiu face cel mult 10.000 de dolari şi că preţul ei a fost cu mult supraevaluat. Cam 90.000 de dolari par cu siguranţă în plus. Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi arestată chiar mâine de PNA Alexandru Vărzaru, Academia Caţavencu, nr. 48/ 2002, pg. 3 Audienţa nu este neapărat de partea jurnalistului. Fiecare aserţiune trebuie susţinută de fapte şi de documente, acolo unde este posibil - ancheta legată de vânzarea casei de la Filiaşi a ministrului justiţiei, Rodica Stănoiu, cuprinde copia unui document care atestă cumpărarea de către Petrom a casei respective pentru 100.000 de dolari. Dar un text în care se trece de la articole de lege la fragmente de documente contabile şi înapoi la articole de lege este aproape imposibil de urmărit. Williams propune mai multe principii ale scriiturii anchetei de investigaţie (1978, p. 134): • Claritate - tema, limbajul, construcţia, propoziţiile şi paragrafele trebuie să fie uşor de înţeles, • Concluzie evidentă (eventual din titlu), • Creativitate - în tonul scriiturii, în comparaţii şi metafore, • Corectitudine factuală şi onestitate intelectuală. Nu numai lungimea textului şi conţinutul lui sunt importante, ci şi paginarea. O masă de gri este descurajantă. Textul trebuie spart în unităţi lizibile - prin intertitluri, prin inserţie de fotografii şi copii de documente, prin casete cu unghiuri ale poveştii, cu descrieri de personaje, cu fragmente de interviuri. De exemplu, în cazul anchetei Academiei Caţavencu, „ Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi arestată chiar mâine de PNA”, imaginile reprezintă o copie a actului prin care SNP Petrom oferă 100.000 de dolari pentru casa din Filiaşi Rodicăi Stănoiu, două fotografii ale casei, din unghiuri diferite şi alte trei clădiri din Filiaşi, cu preţul lor estimativ. Chiar dacă textul nu este foarte lung, el are cinci intertitluri. O metodă foarte bună de creştere a lizibilităţii unui material sunt seriile investigative, care permit mai mult loc pentru imagini şi o repetare a principalelor teme ale poveştii. Aceste serii sunt unite tematic în primul rând prin titluri - există un


37

cuvânt cheie care ghidează atenţia asupra subiectului anchetei (în cazul anchetei lui Alexandru Vărzaru, Stănoiu şi PNA pot fi consideraţi termenii cheie). Dacă sunt folosite seriile investigative, fiecare parte va reflecta un aspect diferit al aceleiaşi demonstraţii, dar va exista un ancadrament care va face un rezumat al părţilor publicate anterior. Benjaminson şi Anderson spun că ar exista două stiluri în care poate fi construit un material de investigaţie pentru televiziune - stilul procurorului şi stilul vignette. Stilul procurorului are un schelet de martori şi documente, pe care se construieşte o poveste. Stilul vignette are un schelet de fapte, pe care sunt construite poveştile mai multor victime (1990, p. 172). Aceste construcţii pot fi folosite cu succes şi în presa scrisă. Este vorba, de fapt, despre o structură argumentativă - iată de ce un om sau o instituţie a făcut ceva ilegal sau imoral - care este transformată într-un text de presă de o structură narativă - iată personajele poveştii, iată decorurile, iată care au fost faptele, în desfăşurarea lor. Imaginile care pot fi folosite într-un material de investigaţie cuprind copii de documente, imaginile grafice (de la scheme la diagrame), imagini de ilustrare (personaje, locuri) şi, de ce nu, imagini care surprind flagrantul. Toate imaginile au, desigur, o legendă explicativă. Evitarea tendenţiozităţii şi a etichetării sunt mărci ale unui act jurnalistic credibil. De aceea, într-un limbaj precis şi simplu, jurnalistul ar trebui să spună audienţei sale: • Ce s-a întâmplat? • Ce înseamnă toate acestea? • De ce s-a întâmplat? Soluţii? - cu explicaţii date de experţi • Ce efecte au de suferit membrii audienţei? Este vorba de ameninţări la adresa siguranţei persoanei sau a familiei sale, de încălcarea dreptului la proprietate, de bugetul personal, de mândrie? • Ce legi au fost încălcate? Este vorba de un vid legislativ? • Care este poziţia diverselor părţi? Iată lead-ul unei anchete din România Liberă (vineri, 4 aprilie 2003, p. 9) De câteva luni de zile, de când a izbucnit scandalul rambursărilor ilegale, rambursări care au stors bugetul de stat de aproape 6 milioane de dolari, banii intrând în contul unor indivizi cu proptele la nivelul Administraţiei Financiare Constanţa, bastion ce stă pe umerii unor importanţi piloni ai PSD Constanţa, inclusiv directorul acestei instituţii, Ştefan Mihu, făcând parte din elita formaţiunii politice amintite (!), anchetatorii bat apa în piuă, depărtându-se deliberat de miezul problemei. - 73 de cuvinte într-o singură primă frază Chiar dacă cititorul ar continua lectura anchetei şi ar descoperi argumentele folosite de autor, care ar susţine aceste acuzaţii din lead, textul tot poate fi considerat tendenţios, măcar pentru semnul exclamării dintre paranteze. Autorul anchetei ar fi putut, pur şi simplu, să îmi prezinte faptele într-un text lizibil şi să mă lase pe mine, cititor, să iau o atitudine sau alta faţă de un anumit partid politic. Titlul anchetei are 20 de cuvinte: „Prin canalele subterane ale rambursărilor ilegale de TVA s-au scurs aproape 6 milioane de dolari de la bugetul de stat”. Textul are trei intertitluri, care despart masa de gri în patru paragrafe. Mai există şi un post scriptum, probabil cu rol de ancadrament.


38

Redactarea impune o reverificare a elementelor anchetei - titlul trebuie să reflecte sensul materialului, fotografiile trebuie să aibă legendele corecte, graficele să aibă cifrele corecte. Dacă numele unui personaj este scris greşit într-o legendă, sau dacă fotografia unei persoane apare cu numele altei persoane, credibilitatea publicaţiei şi a jurnalistului pot fi puse la îndoială. Pentru că, nu-i aşa, titlurile şi legendele fotografiilor sunt primele citite pe o pagină de ziar. Lead-ul Williams prezintă câteva opţiuni pentru lead-ul materialelor de investigaţie (p. 138-148): lead-ul puternic, care face un rezumat al celor mai importante puncte, lead-ul anecdotic, care se adresează cititorului în mod personalizat, lead-ul soft, care intrigă, lead-ul cu bumbi, pentru un material supraîncărcat cu date şi fapte, şi, cel mai uşor dintre toate, lead-ul tip „iată povestea”. Lead-ul puternic este lead-ul tradiţional din formula piramidei inversate - în primele două paragrafe este rezumat întreg materialul, care va fi dezvoltat progresiv, în paragrafe de mai mică importanţă. Williams consideră că această abordare este periculoasă, de cele mai multe ori. Uneori informaţiile reduse la două paragrafe au un aspect prea tehnic şi sunt, astfel, greu de înţeles şi total neatrăgătoare pentru cititor. Alteori, situaţia este atât de complexă, încât o mare parte dintre informaţiile importante se pierd atunci când jurnalistul reduce totul la maximum două paragrafe. Studiile consumului mesajelor mass-media arată că modelul piramidei inversate încurajează lectura parţială şi ajută cititorii să uite o mare parte din ceea ce au citit. Mai eficiente par a fi materialele jurnalistice scrise sub formă de naraţiune, la care oamenii răspund şi pe care le ţin minte (L. Donahew, citat de Bird şi Dardenne, în Barkowitz, ed., 1997). O anchetă este absolut inutilă dacă nu este citită decât de jurnaliştii care au scris textul şi de corectorul publicaţiei. Cititorii vor avea o idee generală despre o situaţie, ceea ce poate avea ca rezultat o percepţie greşită şi extrem de periculoasă. Astfel, românii spun adesea că toţi politicienii sunt corupţi, indiferent de vârsta lor, de partidul din care provin sau de averea personală. Nu au existat însă materiale care să poată demonstra acest lucru, şi despre mulţi parlamentari nu se ştie nimic. Ca urmare a acestei impresii despre politicieni, s-a creat o neîncredere în clasa politică în general. În plus, adaugă Williams, dacă o anchetă este redusă la câteva propoziţii, există pericolul de a-i fi distorsionat înţelesul. Williams oferă o listă de condiţii simultane pentru a fi folosit lead-ul puternic: • există o singură dezvăluire majoră de făcut, • natura şi contextul situaţiei sunt familiare cititorului mediu, • probele care vor fi oferite în corpul materialului de presă susţin fără echivoc acuzaţia sau dezvăluirea făcută în lead, • restul materialului poate fi aşezat sub forma piramidei inversate fără a crea confuzie din cauza evoluţiilor cronologice sau din cauza evenimentelor multiple care trebuie relatate. Există la ora actuală pe piaţă sute de produse medicamentoase, majoritatea la fel de inofensive ca margarina, câteva letale în anumite circumstanţe, dar care


39

pleacă de la producător fără nici un fel de contraindicaţii sau efecte adverse înscrise pe prospect. Acestea nu numai că nu sunt verificate de nici un organism de control, dar nici măcar nu sunt înscrise în jurisdicţia nici unuia: nici în cea a Agenţiei Naţionale a Medicamentului, nici în cea a Direcţiei de Sănătate Publică a MSF. Acestea sunt medicamentele „de graniţă”, majoritatea preparate pe bază de plante sau produse apicole. Medicamentele „de graniţă”, zona crepusculară în care se îngroapă responsabilitatea pentru sute de produse consumate de români, Iuliana Maria, studentă FJSC, 2002 Lead-ul anecdotic este o modalitate de a-i arăta cititorului de ce trebuie să-i pese de problema pusă în discuţie. Primele paragrafe ale anchetei descriu experienţa nefericită a unui om obişnuit, cu care cititorul se poate identifica, pentru a deveni astfel conştient de pericolul posibil. „Pe ce ţi-ai luat carnetul măi, pe ouă?” O maşină de poliţie este prinsă în mijlocul unui ambuteiaj, într-o intersecţie din nordul Bucureştiului. Dar poliţistul nervos, care a strigat mai devreme, ştie el ce ştie. Unii dintre şoferii României au reuşit să-şi cumpere până şi examenul scris. Ce să mai vorbim de proba de traseu… Lead-ul soft evită în mod conştient să ofere informaţii care dezvăluie o ilegalitate. Pare un paragraf în plus, dar, atunci când este un lead soft bun, reuşeşte: • să intrige cititorul potenţial, făcând aluzie la dezvăluirile din interiorul materialului, • să îl ghideze, pentru a înţelege gradat elementele anchetei, • să îi ofere (de obicei) unu sau două detalii pertinente de contextualizare. Desigur, este greu să foloseşti un asemenea lead fără a stârni confuzie şi fără a plictisi cititorul. An 2002. Bucureşti - capitală europeană. Oferta de suc, apă minerală, apă plată, cafea şi iaurturi purgative e mare. Cererea, la fel. Conform unor mecanisme deloc savante, în corpul omenesc apa şi mâncarea vin, dar mai şi pleacă. Aşa e normal, aşa e sănătos - spun medicii. Dar ce te faci în Bucureştiul secolului XXI când întregul corp - de la firul de păr şi până la unghia mică a piciorului - răsună o simplă dar disperată întrebare: „Unde e WC-ul public?” Unde e WC-ul public? Cristina Moldovan, studentă FJSC, 2002 Lead-ul cu bumbi rezolvă, spune Williams, problema unui lead prea încărcat. Mai multe fragmente de propoziţii prezintă pe scurt câteva puncte asemănătoare ca importanţă. • Cei mai mulţi şoferi din România dau şpagă pentru a obţine mai uşor permisele de conducere • Majoritatea elevilor nu efectuează cele 30 de ore de şcoală necesare susţinerii examenului


40

• Instructorii auto propun chiar ei elevilor cumpărarea analizelor medicale şi a psihologului • Pentru 600 $ se poate cumpăra şi sala. Un permis auto = 100$ la cursul zilei, Sorina Mihail, studentă FJSC, 2002 Lead-ul tip „iată povestea” a fost folosit de Paul Williams de-a lungul carierei sale de jurnalist de investigaţie ori de câte ori nu a ştiut cum să-şi înceapă anchetele. Astfel, intrigi complicate şi evoluţii complexe pot fi prezentate în cuvinte simple. Lead-ul tip „iată povestea lui…” este foarte folositor când subiectul este nou, complex iar cititorul nu este familiarizat cu valorile, normele şi regulile domeniului respectiv. Ecaterina Teodoroiu se întoarce şi pleacă în luptă! O frumoasă poveste de iarnă a inundat paginile unui cotidian transilvan. Se făcea că o româncă de-a noastră, din popor, se sacrifică pentru a apăra pacea mondială şi pleacă în Afganistan, alături de Batalionul 812, ,,Şoimii Carpaţilor”. Ea, femeia dîrză, căpitan şi psiholog, pleacă acolo cu un singur gînd: ,,Important e să ne îndeplinim misiunea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem sănătoşi!”. Din declaraţiile date la ziar, această femeie, în vîrstă de 33 de ani, pe numele ei de divorţată Oltea Rossela Stoicescu, a absolvit la început facultatea de IstorieFilozofie, secţia Psihopedagogie din Cluj-Napoca, şi-a luat un masterat şi apoi un doctorat. După ce a urmat şcoala de ofiţeri în rezervă, s-a activat şi are grad de căpitan. A făcut o cerere să plece în Afganistan şi cererea a fost acceptată. Aşteaptă cu emoţie momentul. Cam asta e povestea. Un caz aparte: cum l-a aliat nord-atlantic duduia Rossela pe generalul Popescu Ioan T. Morar, Academia Caţavencu, nr.1, 2003, pagina 3 În funcţie de lead-ul folosit, ancheta va evolua sub ochii cititorului, pentru a-i prezenta o demonstraţie a acuzaţiilor făcute în primele paragrafe: ce s-a întâmplat, care au fost actorii, care este reacţia lor. Încheierea Nici măcar încheierea nu ar trebui să conţină opinia jurnalistului. Ar trebui oferită însă o ultimă informaţie, cu rol de concluzie. Nu mai sunt decât câteva săptămâni până la reglementare. Până atunci „citiţi cu atenţie prospectul. Pentru manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.” Dacă aveţi timp. Medicamentele „de graniţă”, zona crepusculară în care se îngroapă responsabilitatea pentru sute de produse consumate de români, Iuliana Maria, studentă FJSC, 2002 Încheierea poate fi un rezumat al acuzaţiei, surprins eventual într-o imagine elocventă, ca în exemplul de mai sus, sau poate fi un citat în care un oficial spune


41

dacă se va face sau nu ceva pentru remedierea problemei respective, dând o linie de perspectivă pentru cititor. Publicarea Pentru a avea rezultate, o anchetă trebuie citită (sau văzută la televizor, sau ascultată la un post de radio) - deci trebuie să aibă cea mai bună expunere posibilă. În fond, materialele originale de tip anchetă sunt acelea care fac cartea de vizită a unei instituţii de presă. Iar anchetele de investigaţie sunt materialele care contribuie cel mai mult la credibilitatea unei instituţii de presă. Şi trebuie să aibă cea mai bună expunere posibilă cât mai repede, după interviurile cheie - pentru a nu-i da posibilitatea personajului central al anchetei să distrugă probele, să intimideze martorii sau să construiască o contra-ofensivă. Cea mai bună expunere posibilă cât mai repede poate fi obţinută numai printr-o bună colaborare cu toţi cei implicaţi în producţie - redactori şefi, avocaţi, fotografi, paginatori, artişti grafici. Imaginile sunt elaborate pe măsură ce ancheta este în desfăşurare. O activitatea, cum ar fi muncile sezoniere, s-ar putea să nu mai aibă loc peste două săptămâni. Dar jurnalistul de investigaţie nu trebuie să-l ia peste tot pe fotograf, şi mai ales nu trebuie să-l ia la interviuri, când prezenţa unui alte persoane poate inhiba un martor. Îl poate trimite pe fotograf după interviu. Tot în timpul anchetei, pot fi notate ideile de grafice, hărţi, diagrame. Atunci când este scris textul, jurnaliştii îşi vor face însemnări despre ilustraţiile cele mai potrivite şi despre legendele lor. Williams, ca redactor şef al unei publicaţii care a avut adesea în paginile sale anchete de investigaţie, recomandă ca 55-60% din spaţiul tipografic destinat unei anchete să fie ocupat de titluri şi de ilustraţii.

Planul de follow-up Planul de follow-up este una dintre măsurile de siguranţă că ancheta va produce schimbările dorite de jurnalistul de investigaţie. După publicarea unui material de investigaţie zilnic pot apărea reacţii la dezvăluiri, din partea reprezentanţilor structurilor guvernamentale, a liderilor de instituţii, a purtătorilor de cuvânt de toate felurile. În plus, jurnalistul de investigaţie va cere reacţii de la purtătorii de cuvânt ai principalelor instituţii vizate, pe măsură ce apar noi informaţii. Seriile de articole de investigaţie Pentru că vor apărea informaţii noi - vor apărea surse noi, sau vechile tale surse vor decide să spună mai mult, după ce au văzut primele materiale publicate. Pe acest lucru pare să se fi bazat şi România Liberă în ancheta legată de implicarea preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul Băncii Române de Scont. Pe parcursul mai multor numere, de exemplu, România Liberă a anunţat publicarea unui document edificator (în toamna lui 2002). Ancheta legată de Sorin Ovidiu Vântu, care a ţinut mai mult de un an, a atras cu siguranţă surse noi. Piesa de rezistenţă a anchetei a fost un document semnat la notariat de Nicolae Văcăroiu. Notarii trebuie să păstreze


42

o copie a fiecărui document pe care îl fac, dar închipuiţi-vă ce-ar fi însemnat ca reporterii României Libere să ia arhivele fiecărui notar, fie şi numai din Bucureşti, şi să caute acel act - în caz că ar fi ştiut de existenţa lui. Un subiect de anchetă poate fi reluat în mai multe numere ale unei publicaţii chiar dacă jurnalistul nu descoperă informaţii noi. România Liberă a avut o serie de articole de investigaţie în martie 2003 despre Grupul Tender, după anunţul arestării în Olanda a partenerului omului de afaceri român. De cele mai multe ori, articolele nu aduceau informaţii noi, ci puneau în lumină fie tipul de companii care alcătuiesc grupul Tender şi cifra lor de afaceri, fie oamenii politici care fac parte din Consiliile de Administraţie ale firmelor. Anchetele României Libere descurajează prin paginare - aşa că titlurile au cele mai mari şanse să fie citite şi să menţină atenţia opiniei publice pe un anumit subiect. Academia Caţavencu a ales o altă strategie pentru a întreţine atenţia cititorilor săi pe subiectul unei anchete despre ministrul justiţiei, Rodica Stănoiu, la sfârşitul lui 2002. În numerele următoare au apărut caricaturi cu Rodica Stănoiu, pe subiectul supraevaluării casei sale părinteşti de către Petrom. În plus, pe o pagină întreagă dintr-unul din numerele următoare, fiecare membru al redacţiei a publicat o fotografie a casei părinteşti sau a casei în care stă cu chirie, cerând un preţ absurd pentru locuinţa prezentată. Într-una dintre fotografii apărea un om în faţa unei case - ziaristul a precizat că acela este tatăl lui, care nu este de vânzare. Academia Caţavencu a adoptat această strategie pentru că nu a existat nici o reacţie a vreunei instituţii a statului după publicarea primului material. Reluarea unui subiect Jurnalistul poate stabili o reluare a urmărilor investigaţiei după şase luni sau după un an. Evoluţiile unui subiect sau, dimpotrivă, lipsa unei acţiuni din partea agenţiilor guvernamentale care ar trebui să fie interesate de subiectul respectiv pot avea ca rezultat excelente materiale de presă. Williams vorbeşte de practica unor ziare de a desemna un alt reporter de follow-up, pentru a evita etichetarea unui anumit reporter ca hărţuitor al unei instituţii sau al unei persoane. El mai spune că unele ziare au, ca parte a politicii redacţionale, informarea tuturor reprezentanţilor organizaţiilor guvernamentale care pot acţiona pentru a îndrepta lucrurile, de la membrii ai Congresului la Casa Albă, despre anchetele publicate. Pentru a avea numai o idee despre puterea follow-up-ului, poate ar trebui să ne gândim la rapoartele Armaghedon. Chiar dacă s-a spus, la apariţia fiecăruia dintre ele, că, de fapt, sunt o colecţie a vechilor informaţii şi presupuneri apărute de-a lungul timpului în presă, Parchetul şi Guvernul s-au sesizat, au stârnit scandaluri prin arestări spectaculoase, pentru a se ajunge, în februarie 2002, la eliberarea din funcţie a procurorilor care s-au ocupat de caz, Alexandru Ţuculeanu şi Traian Gherasim. Subiectele preluate Orice anchetă are puncte slabe, cred Benjaminson şi Anderson (1990, p. 114 şi următoarele). Pot apărea informaţii false, sau pot fi omise informaţii găsite de prima echipă de investigaţie - pentru simplul motiv că nu există spaţiu suficient. O altă instituţie de presă poate prelua un subiect şi poate continua o anchetă de investigaţie, iar acest lucru este de dorit, pentru că se creează astfel o presiune mai mare asupra autorităţilor să îmbunătăţească situaţia.


43

Un bun material de presă pe un subiect preluat are la bază verificarea informaţiilor apărute, aducerea la zi a acestor informaţii, adăugarea de informaţii noi şi punerea în context a situaţiei respective. Iar un punct de plecare care trebuie atins este reluarea interviurilor cheie, făcute, de data asta, de altă echipă de investigaţie. Chiar dacă jurnalistul încearcă să facă un interviu cheie folosind tehnica: unii vă acuză că…- eu cred că nu este adevărat şi vreau să vă ajut să spuneţi care este versiunea dumneavoastră, personajul central al unei anchete s-ar putea să refuze contactul cu presa, adesea urmând sfatul avocatului sau. Jurnalistul are mai multe variante: îl poate întreba de ce refuză orice comentariu; dacă este publicat un răspuns de genul „Nu comentez”, cititorii ar putea crede că toate acuzaţiile sunt adevărate; jurnalistul îl poate suna pe avocatul personajului său cheie, pentru a-l întreba cum îşi construieşte apărarea; sau jurnalistul îl poate întreba pe avocat de ce crede că este inocent clientul său. În plus, vor fi sunaţi prietenii şi asociaţii personajului acuzat: ştiau de toată afacerea? O bună documentare pentru un material de recuperare a unui subiect include şi un interviu cu membrii echipei de investigaţie care s-au ocupat iniţial de subiect. Li se vor cere idei, cu care impactul poveştii lor iniţiale poate fi sporit. În plus, vor fi întrebaţi dacă au apărut informaţii false şi de ce. O asemenea documentare poate dura cel mult o zi, spun Benjaminson şi Anderson.

Cărţile despre jurnalismul de investigaţie sunt adesea cărţi bazate pe poveşti poveştile adevărate ale unor anchete de excepţie. Acestea ar trebui să fie lecturi incitante pentru orice jurnalist. Adesea, tipurile de raţionament logic şi tehnicile de culegere de informaţie se învaţă cel mai temeinic prin practică de teren şi prin analiză de studii de caz - adică prin citirea şi înţelegerea poveştilor unor anchete de excepţie.


44

Bibliografie: Barkowitz, D., 1997, Social Meaning of News, Sage. Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State Univ. Press. De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ, Paris. Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris. Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood Cliffs.

Teme: 1. Echipe de investigaţie de 2-4 persoane vor prezenta câte un dosar al anchetei de investigaţie realizate. 2. Redactaţi propria versiune a anchetei pe care aţi făcut-o în echipă (pentru fiecare echipă va exista un dosar comun de interviuri, note de observaţie, probe, şi câte o variantă de anchetă, semnată, a fiecărui membru al echipei).

Tehnici de Investigare Jurnalistica

Recommend Documents